Intreprinderea Economica (comerciala) Forma Juridica de Desfasurare a Activitatii Comerciale

INTRODUCERE

Lucrarea de față încearcă o abordare actuală a întreprinderii economice, adică o abordare în conformitate cu Noul Cod Civil (NCC).

Primul capitol se axează pe deslușirea înțelesului noțiunii de întreprindere în accepțiunea Noului Cod Civil, ținând cont de legislația în vigoare. Acest capitol pornește de la sensul general al întreprinderii, acela de afacere., ajungând la schimbările de paradigmă din Noul Cod Civil.

Noul Cod civil schimbă două mari paradigme ale sistemului legal românesc, după care: (i) Codul civil este destinat relațiilor dintre simplii particulari, el fiind aplicabil în relațiile juridice de afaceri doar cu titlu de drept comun, adică în completarea Codului comercial sau a legilor comerciale speciale destinate relațiilor de afaceri; (ii) fiecare persoană are un singur patrimoniu, bunurile ce-l alcătuiesc servind garanției comune și concursuale, dar egalitare, a creditorilor.

Astfel, “exploatarea unei intreprinderi reprezintă, potrivit art. 3 alin. (3), în exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane a unei activități organizate care constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu ca scop obținerea de profit”

Acest prim capitol sistematizează noțiuni cum sunt:conceptul de întreprindere, însușirile întreprinderii, formele întreprinderii, precum și explicarea noțiunii de profesionist.

Întreprinderea este, potivit Noului Cod Civil, forma juridică a realizării activității comerciale. Astfel se ajunge la concluzia că “în concepția Noului Cod civil, desfășurarea unei activități organizate și sistematice califică această activitate ca având caracter profesional, iar persoana care o realizează are calitatea de profesionist. Deci, exploatarea unei întreprinderi este forma juridica a oricarei activitati profesionale.”

O întreprindere urmărește realizarea profitului. “Desfășurarea unei activități organizate, cu caracter profesional, în scopul obținerii profitului este proprie activității comerciale.”

Capitolul al II-lea se referă la forma juridică a întreprinderii comerciale marșând pe aprofundarea și deslușirea unor aspecte precum: Determinarea intreprinderii economice (comerciale), Caracterele întreprinderii economice, Acte juridice comerciale, Particularitățile actelor juridice comerciale, Caracterul actelor juridice comerciale și Regimul actelor juridice comerciale.

Capitolul al III-lea se referă la Titularii intreprinderilor de tip comercial: Societatile comerciale, Regiile, Organizatii cooperatiste, Persoanele care exercita profesii liberale sau reglementate, Institutii publice, Organizatii nonguvernamentale.

Fie că viața te va erija într-un profesionist sau nu, este benefică cunoșterea formei juridice ce caracterizează intreprinderea comercială.Structura intreprinderii este vie datorită spiritului întreprinzător al profesioniștilor, al dorinței de a-și satisface nevoia patrimonială, adică de a acumula venituri și de a manageria optim afacerea, dar și a celor care datorită profesioniștilor au un loc de muncă.Pe de altă parte poți înțelege mai bine contractele care se stabilesc între profesioniști, dar și între profesioniști și consumatori.

CAPITOLUL I: INTREPRINDEREA ÎN CONCEPȚIA NOULUI COD CIVIL . FACTORII ACTIVI AI ECONOMIEI

“Lumea (economică, socială, culturală) de astăzi se deosebește în mod fundamental de cea care începuse să se dezvolte în urmă cu circa 150 de ani, atunci când, în Statele Unite ale Americii, au apărut primele afaceri de familie sau individuale, care au precedat întreprinderile mici și mijlocii de astăzi. “

Însă, “după cel de-al Doilea Război Mondial, în efortul uriaș depus pentru redresarea economică a țărilor răvășite de conflagrație, a fost rândul marilor companii să creeze locuri de muncă, să producă bunuri și să ofere servicii la prețuri/tarife din ce în ce mai mici, astfel încât a fost posibilă apariția și chiar consolidarea treptată a unei clase de mijloc, devenită din ce în ce mai numeroasă. Aceste companii mari au devenit rapid transfronraliere, și-au extins afacerile, au creat filial în țările în care există un avantaj concurențial (legat de resurse, de fiscalitate sau de consumatorul final), iar astăzi pot fi întâlnite sub forma companiilor (mari) internaționale, mondiale, multinaționale, transnaționale.”

Privită generic, întreprinderea este o afacere. De altfel, “trei sunt sensurile în care în economie în general și în lumea afacerilor în special, se utilizează termenul de “afacere” (prin agregare de la simplu la complex): întreprindere, sector economic și ansamblu de activități”. Întreprinderea este “o societate comercială, organizație sau companie cu un obiect de activitate distinct, care participă la producția de bunuri și/sau servicii pe plan local, național sau regional”.

Sectorul economic este “un domeniu economic sau de afaceri, reunind întreprinderile care au un anumit obiect de activitate, bine definit”,iar “ansamblul acțiunilor economice care se derulează într-un anumit context, într-un anumit spațiu geografic, la un moment dat” reprezintă ansamblul de activități.

Comerțul ” în sens etimologic …provine din cuvântul latin commercium, care înseamnă “marfă”, deci comerțul ar consta în “operațiuni cu marfă”. În sens economic, mai restrains, comerțul semnifică o activitate care are ca și obiect schimbul și circulația mărfurilor între producători, respectiv de la producători la consumatori. Cei care realizează această activitate sunt comercianții, care, în acest sens restrains, sunt diferiți de producători și de prestatorii de servicii.”

Însă, “în sens juridic, mult mai larg, comerțul se referă nu numai la operațiunile de interpunere în circulația mărfurilor, ci și la operațiunile de producție, de realizare a mărfurilor, execuție de lucrări, construcții, prestări de servicii, alte activități ale antreprenorilor, accesoriile la acestea. Sensul juridic îl găsim definit în art.3 C.com., care enumeră aproximativ 20 de fapte de comerț. În plus, art.7 C.com. atribuie calitatea de comercianți tuturor persoanelor care desfășoară fapte de comerț cu character de profesie și în nume propriu. S-ar părea că datorită acestui sens larg dat noțiunii de comerciant, acesta acoperă întreaga viață economică.”

“Primele reglementări legale aplicabile numai comercianzilor le constituie două ordonanze ale lui Ludovic al XIV-lea, privind comerțul terestru (1673) și comerțul pe mare (1681). Ele s-au materializat ulterior în prima lucrare codificată din 1807, și anume în Codul comercial francez, prima reglementare legislativă care recunoaște dualismul dreptului privat.”

Codul commercial Italian de la 1882 a avut o influență mare asupra Codului commercial roman din 1887. În conceptia Codului civil italian de la 1942, “notiunea de comert este inlocuita cu cea de activitate economica, iar notiunea de comerciant, cu cea de intreprinzator.[…] Codul civil italian generalizează concepția de întreprindere. Aceasta cuprinde orice formă de activitate productivă organizată, industrială, agricolă, comercială și de credit.În Codul civil italian nu exista o definiție a întreprinderii, ci a întreprinzatorului. Prin întreprinzator se înțelege acea persoană care exercită profesional o activitate economică organizată, în scopul producției sau schimbului de bunuri sau servicii. Din cele arătate rezultă că în noua reglementare a dreptului comercial italian – Codul civil – a fost abandonat sistemul actelor de comerț, consacrat în Codul comercial din 1882, în favoarea sistemului întreprinderii. Dar, întreprinderea nu mai este considerată un act obiectiv de comerț, ci fundamentul economiei organizate. Prin dispariția actelor obiective de comert dispare și funcția acestora de atribuire a calității de comerciant, aceasta fiind înlocuită cu noțiunea de întreprindere organizată.”

Așadar, “urmând principiile tradiționale, art. 1 Noul C.civ. prevede că dispozițiile Codului civil reglementează raporturile patrimoniale și pe cele nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil. Regulile stabilite de Noul Codul civil constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale (art. 2). Consacrând aplicarea generală a Codului civil, art. 3 prevede că dispozițiile sale se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. În conceptia Noului Cod civil, profesioniștii sunt toți cei care exploatează o intreprindere [art. 3 alin. (2)].”

Astfel, “exploatarea unei intreprinderi reprezintă, potrivit art. 3 alin. (3), în exercitarea sistematica, de către una sau mai multe persoane a unei activități organizate care constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu ca scop obținerea de profit.”

“Noul Cod civil schimbă două mari paradigme ale sistemului legal românesc, după care: (i) Codul civil este destinat relațiilor dintre simplii particulari, el fiind aplicabil în relațiile juridice de afaceri doar cu titlu de drept comun, adică în completarea Codului comercial sau a legilor comerciale speciale destinate relațiilor de afaceri; (ii) fiecare persoană are un singur patrimoniu, bunurile ce-l alcătuiesc servind garanției comune și concursuale, dar egalitare, a creditorilor.

Prima schimbare de paradigmă rezultă din art. 3 alin. (1) NCC, conform căruia acesta se aplică nu doar simplilor particulari, ci și profesioniștilor. Normele grupate în Noul Cod civil se aplică, în litera și spiritul lor, și raporturilor juridice în care sunt parte profesioniștii. Așadar, obligațiile profesionistilor, atât cele care rezultă din relațiile dintre ei (business to business – B2B), cât și cele care rezultă din relațiile dintre ei și simpli particulari (business to consumer – B2C) sunt reglementate direct de Noul Cod civil. Este vorba de o reglementare directă, originară, și nu de una generală (așa cum, în mod greșit „precizează” denumirea marginală a art. 3 NCC). În sistemul parțial-abrogatului Cod comercial, legea civilă avea rolul de drept comun, adică de normă generală. Legea civilă se aplică raporturilor juridice comerciale în subsidiar, cu titlu de normă generală care completează norma specială (comercială). Este ceea ce, în art. 2 alin. (2), reprezintă Noul Cod civil pentru domeniile la care se referă litera și spiritul său, adică Dreptul comun.”

Pentru definirea termenilor: “profesionist”’ “comerciant”, “întreprindere” “trebuie să se plece de la conținutul art. 3/NCC care se referă la aplicarea generală a Codului civil: Dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. Din această dispoziție nu rezultă definiția „profesionistului”. Alin. 2 al aceluiasi articol dezvoltă: Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere, ca și alin. 3: Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.

CONCEPTUL DE ÎNTREPRINDERE

Întreprinderea este potivit Noului Cod Civil forma juridică a realizării activității comerciale. “Consacrând o reglementare unitară a raporturilor juridice de drept privat, Noul Cod civil prevede că dispozițiile sale se aplică și raporturilor juridice dintre profesioniști, precum și raporturilor juridice dintre aceștia și oricare alte subiecte de drept civil [art. 3 alin. (1)]. În sensul Noului Cod civil, profesioniștii sunt toți cei care exploatează o intreprindere [art. 3 alin. (2)]. Exploatarea unei intreprinderi este definită ca fiind exercitarea sistemică de către una sau mai multe persoane a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu ca scop obținerea de profit [art. 3 alin. (3)].”

Analiza art.3, alin.3 conduce la concluzia că “legiuitorul definește “exploatarea unei întreprinderi”, dar nu definește “întreprinderea”. Desigur că, în acest text există totuși câteva elemente definitorii totuși pentru noțiunea de “întreprindere”:

– exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate;

Așadar, întreprinderea, în accepțiunea sa economico-juridică, este o grupare de persoane si de capitaluri (forță de muncă și sume de bani, alte mijloace materiale) care poate îmbrăca forma juridică a unei societăți comerciale, a unei entități cu personalitate juridică, sau chiar a unei societăți profesionale, legiuitorul renunțând în alte locuri la sintagma “societate civilă” și utilizand chiar sintagma de “societate profesională” ( de exemplu : societate de avocatură, o societate constituită în cadrul profesiei de notar ).

– această întreprindere este cea care a dobândit personalitate juridică (întreprinderea societară) sau cea fără personalitate juridică, dar care are un patrimoniu de facto cu implicații din punct de vedere economic sau din punct de vedere financiar, fiscal.

– este definitoriu caracterul continuu, nu izolat, al activității care se realizează cu titlu de profesie.

Astfel se ajunge la concluzia că “în concepția Noului Cod civil, desfășurarea unei activități organizate și sistematice califică această activitate ca având caracter profesional, iar persoana care o realizează are calitatea de profesionist. Deci, exploatarea unei intreprinderi este forma juridica a oricarei activitati profesionale.”

ÎNSUȘIRILE ÎNTREPRINDERII

Însușirile întreprinderii se desprind din definiția legală, “Potrivit definiției legale, exploatarea unei intreprinderi sau întreprinderea are următoarele caracteristici:

a) Întreprinderea constă în exercitarea sistematică și permanentă a unei activități organizate, potrivit unor reguli proprii;

b) Activitatea organizată este realizată de una sau mai multe persoane pe riscul lor. Persoanele care realizează activitatea organizată au calitatea de profesioniști;

c) Obiectul activității organizate este producerea, administrarea [administrarea bunurilor altuia este o activitate economică, care, în prezent, este reglementată de Codul civil (art. 792-857)] ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii;

d) Scopul întreprinderii poate fi obținerea unui profit sau realizarea unui scop nonprofit.”

O întreprindere urmărește realizarea profitului. “Desfășurarea unei activități organizate, cu caracter profesional, în scopul obținerii profitului este proprie activității comerciale. O intreprindere al carei scop este obținerea profitului este o intreprindere economică sau comercială și, dimpotrivă, o intreprindere lipsită de scopul obținerii profitului este o intreprindere necomercială, o intreprindere civilă.”

Însă, “referitor la faptul că există acte normative care n-au fost abrogate în mod expres și despre care se pune problema abrogării lor în mod tacit, se pot identifica acte normative în care se găsesc definiții ale întreprinderii: Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, art. 2 – În sensul prezentei legi, prin întreprindere se înțelege orice formă de organizare a unei activități economice și autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte si fapte de comerț, în scopul obținerii de profit, în condiții de concurență, respectiv: societăți comerciale, societăți cooperative, persoane fizice care desfășoară activități economice în mod independent și asociații familiale autorizate potrivit dispozițiilor legale în vigoare.; Ordonanța nr. 44/2008, art. 1, lit. f : întreprindere economică- activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege… Aceste dispoziții, nefiind abrogate expres, nu pot fi considerate abrogate nici implicit, deoarece ele vin să completeze definiția întreprinderii care nu se regăsește în noul Cod civil. Rezultă faptul că se aplică încă legislația specială neabrogată expres, însă adaptată și modificată. De exemplu, adaptarea textelor impusă de art. 8, alin. 2 din Legea nr. 71/2011, Legea de punere în aplicare a noului Cod civil (LPANCC): În toate actele normative în vigoare, expresiile "acte de comerț", respectiv "fapte de comerț" se înlocuiesc cu expresia "activități de producție, comerț sau prestări de servicii".

Întreprinderea comercială are următoarele caracteristici:

“a) Intreprinderea constă în exercitarea organizată a unei activități economice. Potrivit O.U.G. nr. 44/2008, prin activitate economică se înțelege activitatea agricolă, industrială, comercială, desfașurată pentru obținerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani și care sunt destinate vânzării ori schimbului pe piețele organizate sau unor beneficiari determinați, în scopul obținerii unui profit;

b) Activitatea economică este realizată de una sau mai multe persoane ca profesioniști. Având în vedere activitatea desfășurată, acești profesioniști au calitatea de comercianți;

c) Obiectul activității economice îl reprezintă producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări sau prestarea de servicii;

d) Scopul desfășurării activității economice este obținerea profitului.”

De fapt, “termenul de întreprindere are două conotații, iar legiuitorul are în vedere ambele sensuri în conținutul NCC:

– structură organizatorică ce reunește forță de muncă, capital, pentru desfășurarea unei activități, legiuitorul spunându-i „exploatare” (exemple: întreprinderi societare, întreprinderi individuale, persoane fizice autorizate, întreprinderi profesionale fără personalitate juridică, (de avocatură, societăți simple reglementate acum de NCC care, de

regulă, nu au personalitate juridică);

– (fr. entreprise) – activitate, desfăsurarea unei activități; ca argument de text, art. 3, alin.3/NCC : Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.

1.3 FORMELE INTREPRINDERII

De altfel, “articolul 2 lit. f) din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, intreprinderile individuale și intreprinderile familiale (M.Of. nr. 328/25.04.2008) definește intreprinderea economică ca fiind activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul intreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.”

Principalele forme ale intreprinderii sunt:

“1.Societățile comerciale (se mai numesc și întreprinderi deoarece lucrează pentru profit în condiții de risc)

2.Regiile autonome, companiile naționale, societățile naționale

3.Asocierile în participațiune (nu au personalitate juridică)

4.Societățile financiare (bănci, companii de asigurări, societăți de leasing, societăți de intermediere financiară – SVM, fondurile de pensii, fondurile financiare)

5.Instituțiile financiare nebancare

6.Organizațiile cooperatiste sau cooperative (agricole, meșteșugărești, de consum, de credit)

7.Societățile comerciale cooperatiste (provenite din cooperative)

8.Persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale, întreprinderile familiale

9.Cabinetele individuale și societățile civile (avocați, experți contabili, notari, evaluatori, lichidatori judiciari, consultanți fiscali, medici de familie, auditori financiari, executori judecătorești, mediatori)

10.Organizațiile non-profit (asociații, fundații, sindicate)

11.Instituțiile publice “

“La nivelul Uniunii Europene, prin întreprindere se înțelege “orice entitate angrenată într-o activitate economic, indifferent de forma juridică de constituire”. Astfel pot fi considerate întreprinderi și persoanele fizice autorizate;asociațiile familiale; parteneriatele de afaceri; asociațiile de întreprinzători.”

De altfel, “noua “definiție” introduce trei categorii distincte de întreprinderi, indifferent de gradul de mărime, respectiv micro, mici și mijlocii: întreprinderea autonomă, întreprinderea parteneră și întreprinderea legată.”

1.4 EXPLICAREA NOȚIUNII DE PROFESIONIST

“Noul Cod civil aduce o simplificare de aici înainte, aplicându-se raporturilor dintre neprofesioniști, raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre profesioniști și neprofesioniști. Nu există însă o identitate între noțiunile de profesionist și comerciant. Din punctul de vedere al organizării materiei, dispozițiile privitoare la profesioniști nu sunt plasate într-o secțiune distinctă a Noului Cod civil, acesta instituind dreptul comun pentru diferitele instituții reglementate, venind apoi cu detalii privitoare la transformarea acelei instituții în măsura în care în acel raport juridic intervine un profesionist. Astfel, art. 2, alin 2, NCC statuează o regula cunoscută și până acum, și anume: Art. 2 – “(2) Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale.” Noul Cod civil conține un set de norme reziduale pentru reglementarea tuturor problemelor ce pot interfera cu domeniul dreptului privat ce oferă atât principiile generale cât și raționamentul juridic adecvat în cazul în care legea specială nu oferă informații suficiente.”

Dar, “criteriile de distincție instituite de NCC pentru determinarea raporturilor care fac obiectul art. 2 și 3 din NCC sunt:

_ subiectiv – “profesionist” (art. 3 (2) NCC)

– “comerciant, întreprinzător, operator economic” (art. 8(1) LPA)

– “persoane autorizate să desfășoare activități economice” (art. 8(2) LPA)

– “persoane autorizate să desfășoare activități (…) profesionale” (art. 8(2) LPA)

_ obiectiv – “întreprindere” (art. 3 (3) NCC)

– “exercitarea sistematică” (art. 3(3) NCC)

– “a unei activități organizate” sub forma unei întreprinderi (art. 3(3) NCC)

– “producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri” sau “prestarea de servicii” (art. 3(3) NCC)

– “activități de producție, comerț sau prestări servicii” (art. 8(2) LPA)

– “indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ” (art. 3(3) NCC)

– Criteriul obiectiv devine doar un element al celui subiectiv (art. 8(2) LPA)”.

“Astfel, NCC operează cu noțiunea de „profesionist” (art. 3, NCC) definită prin art. 8 al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil, care statuează, la alin 1: Art. 8. – „(1) Noțiunea "profesionist" prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.” Teza a II-a, alin 1, art. 8, face referire la orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale care reprezintă de fapt ceea ce numim astăzi profesiile liberale. Astfel, în

lumina Noului Cod civil, atâăt agentul economic care deține o agenție imobiliară cât și avocatul sunt profesioniști.”

În accepțiunea Noului Cod Civil, profesionistul este acela care exploatează o intreprindere.” Art. 3 alin. (2)-(3) NCC arată că este profesionist cel ce exploatează o intreprindere, exploatarea intreprinderii fiind exercițiul sistematic al oricărui tip de activitate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii, cu sau fără scop „lucrativ”. Așadar, sunt profesioniști atât titularii intreprinderilor de tip comercial clasic, așa cum îi cunoșteam până acum (adică societățile comerciale, regiile, organizatiile cooperatiste, comercianții-persoană fizică), cât și persoanele care exercită profesii liberale sau reglementate (medici, ziariști, avocați, notari), precum și instituțiile publice (spitale, universități, teatre) și organizații non-guvernamentale (fundații, asociații, cluburi sportive, culte religioase).”

Dar, “dintotdeauna, comerciantul sau, mai larg, profesionistul, a fost nevoit să lupte contra răspunderii patrimoniale nelimitate, reglementată formal de legea civilă, și să inventeze tehnici de limitare a acestei răspunderi, întrucât:

(i) activitatea sa continuă, de multe ori exercitată pe baza încrederii celorlalți participanți la raporturile juridice de afaceri și cu finanțare din credite comerciale sau bancare, determină volume mari de datorii, care depășesc limitele valorice ale patrimoniului sau; răspunderea nelimitată este un inhibator al riscului pe care și-l asumă intreprinzătorul (profesionist, in sensul Noului Cod civil), iar unde nu există risc, nu există afacere;

(ii) afacerea profesionistului nu concentrează doar interesele profesionistului, ci și interesele celor care, într-o măsura mai mică sau mai mare, depind de supraviețuirea afacerii (stakeholders – salariați, creditori chirografari, furnizori de utilități, bănci, comunitate locală, fisc).

De aceea, profesioniștii au inventat tehnici de limitare a răspunderii, cum sunt societățile cu răspundere limitată, clauzele de inalienabilitate și insesizabilitate și diviziunile patrimoniale (cu subclasa afectațiunilor patrimoniale, de genul fiduciei sau trustului si al patrimoniului de afectatiune profesională).

Specific pentru profesioniști este faptul că pentru a porni o întreprindere și pentru a obține profit împrumută bani. Ei au raporturi cu alți profesioniști numite contracte busibess to business, dar au și legături cu alți consumatori- busiensss-to-consumer.

Un profesionist are spirit de întreprinzător..

CAPITOLUL AL II-LEA: ȊNTREPRINDEREA (COMERCIALĂ)-FORMA JURIDICĂ DE DESFĂȘURARE A ACTIVITĂȚII COMERCIALE

Ȋntreprinderea este definită ȋn Noul Cod civil astfel: “Art. 3 – (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.”

Din acest text de lege se poate observa “ că legiuitorul definește “exploatarea unei

întreprinderi”, dar nu definește “întreprinderea”. Desigur că, în acest text există totuși câteva elemente definitorii totuși pentru noțiunea de “întreprindere”:

– exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate;

Așadar, întreprinderea, în accepțiunea sa economico-juridică, este o grupare de personae și de capitaluri (forță de muncă și sume de bani, alte mijloace materiale) care poate îmbrăca forma juridică a unei societăți comerciale, a unei entități cu personalitate juridică, sau chiar a unei societăți profesionale, legiuitorul renunțând în alte locuri la sintagma “societate civilă” și utilizând chiar sintagma de “societate profesională” ( de exemplu : societate de avocatură, o societate constituită în cadrul profesiei de notar ).

– această întreprindere este cea care a dobândit personalitate juridică (întreprinderea societară) sau cea fără personalitate juridică, dar care are un patrimoniu de facto cu implicații din punct de vedere economic sau din punct de vedere financiar, fiscal.

– este definitoriu caracterul continuu, nu izolat, al activității care se realizează cu titlu de profesie.”

2.1. DETERMINAREA ȊNTREPRINDERII ECONOMICE (COMERCIALE)

O ȋntreprindere care are drept scop realizarea unui profit este o ȋntreprindere economică sau comercială.

Există acte normative ȋn care sunt definiții ale ȋntreprinderii, cum ar fi:

-Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici si mijlocii, art. 2 : În sensul prezentei legi, prin întreprindere se înțelege orice formă de organizare a unei activități economice și autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte si fapte de comerț, în scopul obținerii de profit, în condiții de concurență, respectiv: societăți comerciale, societăți cooperative, persoane fizice care desfășoară activități economice în mod independent și asociații familiale autorizate potrivit dispozițiilor legale în vigoare.;

-Ordonanța nr. 44/2008, art. 1, lit. f : întreprindere economică- activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege…

De altfel, “ȋntreprinderea comercială are următoarele caracteristici:

a) Ȋntreprinderea constă ȋn exercitarea organizată a unei activități economice. Potrivit O.U.G. nr. 44/2008, prin activitate economica se intelege activitatea agricolă, industrială, comercială, desfășurată pentru obținerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimata in bani si care sunt destinate vanzarii ori schimbului pe pietele organizate sau unor beneficiari determinati, in scopul obtinerii unui profit;

b) Activitatea economică este realizată de una sau mai multe persoane ca profesioniști. Având ȋn vedere activitatea desfășurată, acești profesioniști au calitatea de comercianți;

c) Obiectul activității economice ȋl reprezintă producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări sau prestarea de servicii;

d) Scopul desfășurării activității economice este obținerea profitului.”

2.2. CARACTERELE ȊNTREPRINDERII ECONOMICE

Ȋntreprinderea are trei caracteristici principale, și anume:

-este o unitate economică și de producție deoarece produce bunuri și servicii pe care le comercializează;

-ȋndeplinește funcția socială pentru că angajează personal și răspunde unor nevoi a acestuia, cum ar fi: stabilitatea celor angajați, promovarea, formarea profesională și, nu ȋn ultimul rând remunerarea pentru munca prestată;

-este un centru de decizie economică deoarece ȋntreprinzătorii hotărăsc care sunt produsele pe care le produc astfel ȋncât să obțină profit. Astfel, “pentru a putea să producă și să obțină profit, întreprinderea consumă resurse materiale, financiare și umane. Ea produce și distribuie cumpărătorilor bunuri și servicii la prețuri mai mari decât costul lor. Fiind o unitate multifunctionala si desfasurându-și activitatea într-un mediu complex și riscant, întreprinderea trebuie să-și asigure coerența deciziilor privitoare la organizarea internă, la tranzacțiile încheiate, să aleagă deciziile cele mai eficace pentru a-și atinge obiectivele. În acest scop, întreprinderea trebuie să-și bazeze deciziile pe calcule economice, să utilizeze metode statistico-economice de fundamentare.”

De altfel, “Esențial pentru întreprindere în condițiile economiei de piață este faptul că își poate stabili singură planul economic pe baza situației date a pieței, statul intervenind, prin intermediul instituțiilor sale doar în cazul obligațiilor acesteia față de buget, în elaborarea legislației, în protecția concurenței. Două principii fundamentale stau la baza întreprinderii economice libere: a) principiul autonomiei economice și funcționale; b) principiul maximizării profitului.”

Așadar, “întreprinderea în economia de piață este o unitate economică și de producție, un organism viu, autonom; este o entitate juridică care dispune de un patrimoniu; are contabilitate proprie și cont la bancă; este un centru de decizie economică care dispune de mijloace umane și materiale pe care la combină în vederea producerii de bunuri și servicii destinate vânzarii pe piață; își gestionează astfel resursele si produsele încât să obțină profit maxim, dar cu respectarea cerințelor dezvoltării durabile care impune restricții de natură ecologică.”

Ȋnsă, “ȋn prezent, ȋn toate țările lumii, dar mai ales ȋn cele dezvoltate din punct de vedere economic, cu tradiții democratice, cu un important, stabil și clar sistem legislative, ȋn care capitalismul ȋși dovedește avantajele evidente, ȋn care piața este singurul arbitru ȋn economie, ȋn care initiative private este ȋncurajată, se apreciază că principal modalitate de dezvoltare o reprezintă și o va reprezenta ȋn continuare, pentru multe decenii, creșterea importanței, rolului și ponderii ȋntreprinderilor mici sau mijlocii ȋn ansamblul economiilor naționale.”

Astfel că “ȋntreprinderile mici și mijlocii au devenit ȋn ultimii ani, marcați de importante incertitudini și grave crize economice, singurele organizații economice sau sociale care continua să apară și să se dezvolte, care creează, ȋn mod constant, noi locuri de muncă, de cele mai multe ori, pentru personae calificate și cu o bună specializare, care reprezintă “sursa” de parteneri de afaceri pentru organizațiile mari și foarte mari, cu care dezvoltă relații special, ȋn calitate de contractant sau subcontractant. Aceste ȋntreprinderi au ȋnceput să ȋși creeze o proprie cultură organizational, centrată ȋn jurul ȋntreprinzătorului și au dezvoltat o viziune modernă de protejare a mediului ambient exogen, considerat un “aliat” al organizației, cu care trebuie create o relație de colaborare și nu un “dușman” incomod, care trebuie eliminat.”

Ȋntreprinderile mici și mijlocii românești au următoarele caracteristici:

“a. sunt create, adesea,fără o motivație fermă, reală și precisă, fără o matură chibzuință, fără o matură chibzuință,fără o analiză complex a mediului ȋntreprenorial,fără o ȋnțelegere serioasă a oportunităților de afaceri, aproape ca un moft al ȋntreprinzătorului;

b. valorifică ȋn prea mare măsură și prin urmare fără rezultatele scontate, oportunități de afaceri temporare și nu de perspectivă;

c. sunt ȋmpovărate, chiar excedentate de o legislație greoaie, extreme de fluidă, ȋncă neadaptată integral cerințelor Uniunii Europene (deși mult mai coerentă decât cea din perioada anterioară anului 2004, de exemplu);

d. folosesc salariați care nu au ȋntotdeauna nici pregătirea necesară, nici motivația adecvată, nici interesul de a dobândi experiență;

e. sunt conduse, ȋn cea mai mare parte, ȋn mod empiric, după bunul plac, la ȋntâmplare (și deloc pe baza managementului științific), de către ȋntreprinzători confuzi, nepregătiți și insufficient motivate, care ȋși ȋncearcă de fapt norocul ȋn lumea afacerilor și care, ȋn mare parte eșuează rapid;

f. sunt conduse, ȋn cea mai mare parte a cazurilor, de către ȋntreprinzător și nu de către un manager, iar instrumentele folosite sunt empirice și neadecvate momentului, contextului și conjuncturii actuale;

g. nu sunt interesate să permit transferal de cunoștințe manageriale de la alte organizații, din alte sisteme de management, din alte culturi.”

Dincolo de aceste trăsături ale ȋntreprinderilor mici și mijlocii ȋn România, existent acestor ȋntreprinderi “reprezintă un cert avantaj: pentru ȋntreprinzători care ȋși văd ideile concretizate ȋn aceste organizații care le vor adduce un profit important; pentru companiile mari, care au apărut ca urmare a dezvoltării unor organizații care la origine au fost mici sau mijlocii; pentru proprii lor salariați, care se află, de multe ori, la primul lor loc de muncă șu unde dobândesc experiență, curaj și initiative pentru un inevitabil pas ȋnainte ȋn lumea ȋntreprinzătorilor; pentru economie, ȋn ansamblu, deoarece aceste ȋntreprinderi generează și lansează, de regulă, idei noi, care se pot dovedi viabile și profitabile.”

Întreprinderea este o organizație autonomă a cărei funcționare depinde de toate grupurile sociale participante la viața acesteia (acționari, manageri, personal de executie).

Întreprinderea este organizație economică autonomă, îndeplinind cumulativ următoarele condiții:

-are un patrimoniu propriu, pe care îl valorifică și îl dezvoltă;

-are autonomie decizională cu scop lucrativ, de producție și execuție de lucrări;

-dispune de o relativă independență în gestiune și de autonomie în luarea deciziilor;

-își organizează sistemul informațional astfel încât să poată măsura veniturile, cheltuielile și rezultatele obținute din gestionarea patrimoniului;

-își achită impozitele și taxele la bugetul statului, bugetele locale și fondurile speciale.

Activitatea întreprinderii generează două categorii de fluxuri și anume: a) intrări de factori de producție, al caror cost influențează fluxurile de cheltuieli ale întreprinderii către agenții economici care furnizează acești factori; b) ieșiri de bunuri, servicii etc., produse care sunt puse la dispoziția celorlalți agenți economici care, generează fluxuri de venituri obținute în urma comercializării bunurilor respective. Fluxurile de venituri și cheltuieli (cash-flow) trebuie să fie întotdeauna pozitive pentru ca întreprinderea să poată supraviețui și/sau să-și extindă activitatea la nivelul pieței naționale și chiar internaționale. Deci veniturile trebuie să fie mai mari decât cheltuielile pentru ca ȋntreprinderea să-și atingă obiectivul- obținerea profitului.

2.3. ACTE JURIDICE COMERCIALE

Articolul 3 din Codul civil dispune “ dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și alte subiecte de drept. “ De aceea, “ ȋn contextual actual al reglementării Codului civil, norma juridică se aplică cu prioritate subiectului de drept și ȋn subsidiar raportului juridic, adică relației juridice. Prin comparare, dacă sub imperiul Codului commercial normele juridice priveau faptele, actele și operațiunile juridice, potrivit Codului civil, normele juridice se aplică cu precădere subiectelor de drept. Aceasta ȋnseamnă că pentru a stabili norma juridical aplicabilă se impune mai ȋntâi calificarea subiectelor de drept participante la raportul juridic. Dacă subiectele raportului juridic au calitatea de profesioniști ȋn accepțiunea Codului civil, atunci ȋși vor găsi incidență normele juridice aplicabile profesioniștilor și, ȋn cazul nostrum profesionidtilor comercianți, iar dacă subiectele raportului juridic nu pot fi considerate ca fiind profesioniști, atunci se vor aplica regulile dreptului comun.

Contractul este un izvor de obligații ȋn raporturile dintre profesioniștii comercianți sau ȋn raporturile dintre un profesionist comerciant și un noncomerciant.

Dintre actele juridice comerciale pot fi enumerate:

-contractul de adeziune:_ Contractele bancar

_ Contractele de asigurare

_ Contractul de transport (in anumite limite)

-contractul cadru

-contractul ȋncheiat cu consumatorii

– contractele speciale clasice care se ȋncheie ȋntre profesioniști -comercianți sunt

– Contractul de vanzare cumpărare

– Contractul de mandat

– Contractul de leasing

– Contractul de agent

Ȋn noul Cod civil art. 1175 legiutorul face referire la contractul de adeziune:

“Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.”

Art. 1176 al noului Cod civil se referă la contractul cadru:

“(1) Contractul-cadru este acordul prin care părțile convin să negocieze, să incheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta.

(2) Modalitatea de executare a contractului-cadru, ȋn special termenul și volumul prestațiilor, precum și, dacă este cazul, prețul acestora sunt precizate prin convenții ulterioare.”

Art. 1177 din noul Cod civil se referă la contractul ȋncheiat cu consumatorii:

“Contractul ȋncheiat cu consumatorii este supus legilor speciale și, ȋn completare, dispozițiilor prezentului cod.”

Ȋn capitolul VII al noului Cod civil intitult: Contractul de societate art 1881-1954 legiutorul face referiri la societățile simple, la asocierea ȋn participație.

2.4. PARTICULARITĂȚILE ACTELOR JURIDICE COMERCIALE

Ȋn prima secțiune a capitolului mai sus menționat-“ Dispoziții generale” “legiuitorul ȋn cele 9 articole conturează câteva reguli aplicabile deopotrivă societăților cu personalitate juridical, cât și celor fără personalitate juridical. Astfel, legiuitorul a ȋnțeles să ofere, ca și ȋn variant Codului civil de la 1864 o definiție chiar dintr-un ȋnceput, art. 1.881 stabilind că “ prin contractual de societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la aceasta prin aporturi bănești, ȋn bunuri, ȋn cunoștințe specific sau prestații, cu scopul de a ȋmpărți beneficiile sau de a se folosi de economia c ear putea rezulta”.

De altfel, “ și ȋn această definiție se observă evidențierea caracterului unitar al dreptului privat ce domină noul Cod civil, odată ce cooperarea privește “activități”, fără a se indica natura ori sfera acestora (producție, comerț, servicii); utilizarea acestui termen generic este obligatorie odată ce dispozițiile Codului commercial au fost abrogate, astfel că folosirea unor termini ca fapte de comerț sau acte de comerț nu s-ar fi justificat prin prisma teoriei moniste.” Și “ este consacrat principiul libertății de asociere, art 1882 stabilind că poate fi asociat orice persoană fizică sau juridical, afară de cazul ȋn care prin lege se dispune altfel, iar ȋn art.1889 alin.1 se menționează că asociații pot conveni constituirea unei societăți, cu personalitate juridical, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.”

“Deși se menționează expres ȋn art.1887 că acest capitol reprezintă dreptul ȋn material societăților, totuși nu au fost reglementate expres și alte tipuri de societăți (cu excepția celor două forme de societate: societatea simplă și asocierea ȋn participație). De altfel, ȋn alin. 2 al art.1887 se precizează că legea poate reglementa diferite tipuri de societăți ȋn considerarea formei, naturii sau obiectului de activitate. De menționat că noul Cod civil conține și un titlu distinct, anume Titlul IV și rezervat persoanei juridice, iar prin art.192 s-a stabilit generic regimul juridic aplicabil ȋn sensul că “persoanele juridice legal ȋnființate se supun dispozițiilor aplicabile categoriei din care fac parte, precum și celor cuprinse ȋn prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel”, astfel că urmează a se aplica ȋn completare legislația specifică fiecărei forme societare: Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, Legea nr.1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației etc.”

“Ȋn privința societăților comerciale, se aplică Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, modificată și republicată, la care se adaugă Legea nr. 71/2011, și prevederile NCC, cele referitoare la contractul de societate, ca drept comun ȋn materie. De exemplu, natura juridică a acțiunilor este prevăzută doar ȋn NCC, de asemenea aportul de bunuri comune și regimul aporturilor reglementate de art. 348: Bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăți, asociații sau fundații, ȋn condițiile legii și respectiv de art. 349 : (1) Sub sancțiunea prevăzută la art. 347, niciunul dintre soți nu poate singur, fără consimțămantul scris al celuilalt soț, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobandirea de părți sociale ori, după caz, de acțiuni. Ȋn cazul societăților comerciale ale căror acțiuni sunt tranzacționate pe o piață reglementată, soțul care nu si-a dat consimțămantul scris la ȋntrebuințarea bunurilor comune nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terți. (2) Ȋn cazul prevăzut la alin. (1), calitatea de asociat este recunoscută soțului care a aportat bunul comun, dar părțile sociale sau acțiunile sunt bunuri comune. Soțul asociat exercită singur drepturile ce decurg din această calitate și poate realiza singur transferul părților sociale ori, după caz, al acțiunilor deținute. (3) Calitatea de asociat poate fi recunoscută și celuilalt soț, dacă acesta și-a exprimat voința ȋn acest sens. Ȋn acest caz, fiecare dintre soți are calitatea de asociat pentru părțile sociale sau acțiunile atribuite ȋn schimbul a jumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenție, soții nu au stipulat alte cote-părți. Părțile sociale sau acțiunile ce revin fiecăruia dintre soți sunt bunuri proprii și de art.1.883. – (1) Ȋn cazul unei societăți cu personalitate juridică, aporturile intră ȋn patrimonial societății, iar ȋn cazul unei societăți fără personalitate juridică, aporturile devin coproprietatea asociaților, afară de cazul ȋn care au convenit, ȋn mod expres, că vor trece in folosința lor comună. (2) Ȋn cazul aportului unor bunuri imobile sau, după caz, al altor drepturi reale imobiliare, contractul se ȋncheie ȋn formă autentică. (3) Transferul drepturilor asupra bunurilor aportate este supus formelor de publicitate prevăzute de lege. Dacă ȋnscrierea dreptului ȋn registrele de publicitate a fost făcută ȋnainte de data ȋnmatriculării societății, transferul drepturilor este, ȋn toate cazurile, afectat de condiția dobândirii personalității juridice.”

Deci, ca noutate a fost reglementat aportul soților și regimul bunurilor commune, care a fost reglementat ȋn art. 349 din noul Cod civil .

Referindu-ne la societatea simplă, “reținem că noul Cod civil reglementează pe larg ȋn art 1890-1948 regimul societății simple ce corespunde contractului de societate civilă ȋn reglementarea Codului civil de la 1864. (…) Art. 1893 prevede că societățile supuse condiției ȋnmatriculării conform legii și rămase neȋnmatriculate, precum și societățile de fapt sunt assimilate societăților simple. Cu privire la durata societății ca și noutate față de actualul Cod civil menționăm prelungirea tacită: “societatea este tacit prorogată atunci când, cu toate că durata sa a expirat, aceasta continua să execute operațiunile sale, iar asociații continua să inițieze operațiuni ce intră ȋn obiectul său și să se comporte ca asociați. Prorogarea operează pe durată de un an, de la data expirării duratei, dacă sunt ȋndeplinite aceleași condiții” (art.1931). Sunt definite noțiunile de asociați aparenți (art.1921) și asociați oculți (art.1922), astfel că orice persoană care pretinde că este asociat sau creează terților deliberat o aparență convingătoare ȋn acest sens răspunde față de terții de bună-credință ȋntocmai ca un asociat. Cu toate acestea, societatea nu va răspunde față de terțul indus ȋn eroare decât dacă i-a dat motive suficiente pentru a fi considerat drept asociat sau, ȋn cazul ȋn care, cunoscând manoperele pretinsului asociat, nu ia măsurile rezonabile pentru a ȋmpiedica inducerea terțului ȋn eroare.”

Ȋn art.1910-1912 este reglementată adunarea asociaților și este stability dreptul asociaților “ de a participa la luarea hotărârilor collective pe baza principiului majorității voturilor asociaților dacă prin contract sau lege nu se stabilește altfel. Excepție de la principiul majorității fac hotărârile ce au ca obiect modificarea contractului de societate sau numirea unui administrator unic când este necesar votul tuturor asociaților ( art. 1900 prevede că părțile de interes plătite sau vărsate ȋn ȋntregime dau drept de vot). Părțile au deplină libertate cu privire la modul de convocare și desfășurare a adunării asociaților. Hotărârile luate pot fi atacate ȋn termen de 15 zile termen ce curge de la data care a fost luată dacă a fost present, ori de la data comunicării dacă a fost lipsă. Dacă hotărârea nu i-a fost comunicată termenul curge de la data la care a luat cunoștință de aceasta, dar nu mai târziu de un an de la data la care a fost luată hotărârea (1912). “

Un asociat ȋși poate pierde această calitate (art.1925) prin cesiunea părților, executare silită a acestora, moartea, falimentul, interdicția judecătorească, prin retragere, dar și prin excludere din societate.

Affectio societatis este un element specific al contractului de societate și “este barometrul ce indică gradul de satisfacție al asociaților privitor la activitatea desfășurată; intenzia comună de a ȋncepe sau continua activitatea ȋntr-o structură asociativă nu poate exista ȋn lipsa satisfacerii depline a intereselor personale.”

Astfel, “affectio societatis” reprezintă intenția de a se asocial și de a desfășura ȋn comun o activitate comercială cu respectarea condițiilor legale di conform cu clauzele actului constitutiv. Ca și conținut affectio societatis nu presupune o egalitate economică, ci una de ordin juridic.”

Referitor la utilitatea sa juridică, această noțiune este importantă “ȋn calificarea societății: atât negativ excluzând calificarea societății atunci când affectio societatis nu există, cât și pozitiv când se califică societatea comercialăpe baza existenței intenției commune de asociere. Acest element deosebește o societate fie comercială, fie civilă de alte forme de asociere ce au la bază doar un scop unic cum ar fi cazul a două persoane care cumpără ȋmpreună un imobil pentru folosul lor propriu.”

Dacă se analizează modul de menifestare a lui affectio societatis se poate observa că “acesta trebuie să existe la momentul ȋncheierii contractului, dar și pe parcursul existenței societății comerciale. Ȋndeobște doctrina recunoaște că manifestări ale lipsei lui affectio societatis vor fi cauza crizelor politice și/sau economice ce se nasc la nivelul societății ducând la blocarea activității organelor sociale sau la prăbușirea situației patrimoniale a societății. Dispariția sa poate duce la dizolvarea societății ȋn baza art.227 alin.1 lit.e) din Legea nr.31/1990, adică prin hotărârea tribunalului pentru motive temeinice, precum neȋnțelegeri grave dintre asociați, care ȋmpiedică funcționarea societății; instanțele judecătorești au apreciat că neȋnțelegerile grave dintre asociați care ȋmpiedică funcționarea societății și sunt provocate de ambii asociați semnifică dispariția intenției de a conlucra ȋn vederea funcționării societății și constituie motiv de dizolvare, iar nu de excludere.”

Asocierea ȋn participație este reglementată ȋn art.1949-1954 din Codul civil.

Art.1949 specifică: Contractul de asociere ȋn participație este contractul prin care o persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participație la beneficiile și pierderile uneia sau mai multor operațiuni pe care le ȋntreprinde. Contractul de asociere ȋn participație are un character consensual. Pentru ȋncheierea sa este nevoie de acordul de voință al părților. Iar “ redactarea unui ȋnscris sub semnătură private așa cum prevede art.1950 din noul Cod civil este o condiție ad probationem, iar nu ad validitatem. “ Deci asocierea ȋn participație este un contract și nu o societate.

Art.1951 se referă la lipsa personalității juridice: asocierea ȋn participație nu poate dobândi personalitate juridical și nu constituie față de terți o persoană distinctă de persoana asociaților.Asocierea ȋn participație nu are personalitate juridical, nefiind supusă formalităților de ȋnregistrare sau de publicitate. Lipsa personalității juridice adduce pe cale de consecință lisa patrimoniului și imposibilitatea de a fi parte ȋntr-un process, astfel că “ pentru protejarea chiar a intereselor conturate ȋn executarea contractului de asociere, nu este posibilă promovarea ȋn numele și pe seama asociației a vreunui process și totodată nici să dobândească calitatea procesuală pasivă.”

De altfel, “Există ȋnsă situații ȋn care NCC a modificat mai multe articole din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale. De exemplu, art. 5, alin. 6, referitor la forma actului constitutiv al societății: Actul constitutiv se ȋncheie sub semnătură privată, se semnează de toți asociații sau, ȋn caz de subscripție publică, de fondatori. Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când:

a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil… ȋn timp ce variant anterioară era alta : Actul constitutiv se ȋncheie sub semnătură privată, se semnează de toți asociații sau, ȋn caz de subscripție publică, de fondatori. Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când: a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren… Art. 63: Cererile și căile de atac prevăzute de prezenta lege, de competența instanțelor judecătorești, se soluționează de instanța locului unde societatea ȋși are sediul principal…ȋn timp ce varianta anterioară era: Cererile și căile de atac prevăzute de prezenta lege, de competența instanțelor judecătorești, se soluționează de tribunalul ȋn a cărui circumscripție ȋși are societatea sediul principal.”

Iar “ȋn ce privește forma actului constitutiv al societății se aplică art. 1.884: – (1) Contractul de societate se ȋncheie ȋn formă scrisă. Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului. (2) Sub sancțiunea nulității absolute, contractul prin care se ȋnființează o societate cu personalitate juridică trebuie ȋncheiat ȋn formă scrisă și trebuie să prevadă asociații, aporturile, forma juridică, obiectul, denumirea și sediul societății.”

De asemenea “conf. art. 1893 din NCC există o prezumție juris et de jure, potrivit căreia, în lipsa oricărei precizări societățile supuse condiției înmatriculării (prin lege), dar rămase neînmatriculate, precum și societățile de fapt sunt asimilate societăților simple.”

Dispozițiile din subsecțiunea 2, intitulată „Efectele contractului de societate”

“ privesc:

 formarea capitalului social, ca sumă a aporturilor bănești și în bunuri, după caz (conf. art. 1894 alin. 1);

 deși LSC (legea societăților comerciale) nu utiliza denumirea de părți de interes (prima oară o regăsim prin referire la grupul de interes economic ca societate în nume colectiv, în Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției), art. 1894 alin. 2 din NCC precizează că părțile de interes sunt diviziunile capitalului social subscris. Acestea se distribuie asociaților proporțional cu aporturile fiecăruia, dacă prin lege sau contractul de societate nu se prevede altfel.

 potrivit art. 1894 alin. 3 se reglementează prin NCC regimul juridic al aportului în muncă. Observăm că spre deosebire de LSC care dispune în mod expres că prestațiile în muncă sau servicii nu pot constitui aport la formarea ori majorarea capitalului social (conf. art. 16 alin. 4), în NCC această contribuție are valoare de aport societar. În schimbul lui asociatul aportator participă, potrivit actului constitutiv, la împărțirea beneficiilor și suportarea pierderilor, precum și la luarea deciziilor în societate (similar cu art. 16 alin. 5 din LSC).”

De asemenea, ȋn aceeași subsecțiune mai sunt reglementări cum ar fi acelea că “prin NCC se realizează pentru prima oară o reglementare a regimului juridic al părților de interes (art. 1900), inclusiv transmiterea părților de interes (art. 1901). Astfel:

a) conf. art. 1900 alin. 1 părțile de interes sunt indivizibile. Așadar nu se acceptă transmiterea lor fracționată;

b) conf. art. 1900 alin. 2 numai părțile de interes plătite sau vărsate în întregime dau drept de vot în adunarea asociaților, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel. Înțelegem că per a contrario, dacă n-au fost plătite integral (în cazul aportului în numerar) sau n-au fost vărsate în întregime (cazul celorlalte aporturi), părțile de interes nu dau drept de vot (sau votul este suspendat).

c) când o parte de interes devine proprietate comună a mai multor persoane, acestea sunt obligate să desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor sociale aferente (conf. art. 1900 alin.3).

d) atâta timp cât o parte de interes este proprietatea comună a mai multor persoane, acestea răspund în mod solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate (conf. art. 1900 alin. 4). Aceste dispoziții nu sunt noi în reglementarea românească, sunt noi pentru Codul civil! Ele constituie preluări din legea comercială specială, LSC, respectiv art. 83 privind societățile în nume colectiv și art. 101-102, privind societățile pe acțiuni.

e) transmiterea părților de interes se face în limitele și condițiile prevăzute de lege și de contractul de societate. Transmiterea părților de interes către persoane din afara societății este permisă cu consimțământul tuturor asociaților. Părțile de interes se pot transmite și prin moștenire, dacă prin contract nu se dispune altfel (art. 1901 alin.1). Aceste dispoziții se regăsesc într-o formă modificată în LSC, art. 192-202, privind SRL-ul.

f) o variantă a dreptului de preemțiune reglementat de LSC se regăsește în art. 1901 alin. 2 din NCC, conform căruia: orice asociat poate răscumpăra, substituindu-se în drepturile dobânditorului, părțile de interes dobândite cu titlu oneros de un terț fără consimțământul tuturor asociaților, în termen de 60 de zile de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască cesiunea. Dacă mai mulți asociați exercită concomitent acest drept, părțile de interes se alocă proporțional cu cota de participare la profit.

g) În ceea ce privește evaluarea părților de interes în cazurile cesiunii prevăzute la art. 1901 alin. 2, precum și ori de câte ori legea impune cesiunea se face de către un expert agreat de părțile cesiunii sau, în lipsa unui acord, de către instanță (conf. art. 1901 alin. 3).

h) Conf. art. 1901 alin. 4 și cesiunea cu titlu gratuit a părților de interes este asimilată unei cesiuni cu titlu oneros și dă loc la aplicarea dispozițiilor de mai sus privind răscumpărarea și evaluarea (alin. 2 și 3 ale aceluiași articol). În ceea ce privește forma, cesiunea cu titlu gratuit se supune regimului juridic al donației .”

Art. 1881 alin. 1 din NCC definește contractul de societate și aduce unele noutăți, cum ar fi:

 introducerea categoriilor de aporturi (preluate din legislația comercială) admise la constituirea societății: aporturi bănești, în bunuri,

 NCC adaugă, pe lângă scopul asociaților de a ȋmpărți beneficiile, scopul de a se folosi de economia ce ar putea rezulta;

 Și în alin. 2 al art. 1881 se stipulează cota de participare la pierderile societății adică, în lipsa oricăror precizări în contractul de societate se va presupune că fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporțional cu participarea la distribuția beneficiului.

Ȋn continuare, ca elemente de noutate aduse de noul Cod civil pot fi precizate și cele referitoare la condițiile de valabilitate ale contractului de societate, cum ar fi:

“a) posibilitatea ca asociatul să fie persoană fizică sau juridică. Reglementarea anterioară nu rezolvă acest aspect; o suită de dispoziții conduceau la interpretarea că numai persoanele fizice pot fi asociați (de ex. art. 1523 se enumera la pct. 3 ca o cauză de încetare a societății moartea unui asociat sau art. 1526 ce reglementa clauza de continuitate cu succesorii);

b) situația unui soț ce aportează un bun comun (a se vedea nr. 1 Concepte, instituții nou introduse);

c) obiectul societății trebuie să fie determinat, licit și în acord cu ordinea publică și bunele moravuri (reluarea prevederilor art. 1492 din anteriorul Cod civil);

d) obligativitatea fiecărui asociat de a aporta fie bani, bunuri, fie prestație sau cunoștințe specifice (a se vedea și art. 1881 alin. 1). “

La acestea mai pot fi adăugate și cele referitoare la regimul aporturilor astfel:

“1) transferul dreptului de proprietate asupra bunului aportat se face potrivit art. 1883 alin. 1 astfel:

– când societatea are personalitate juridică, bunul trece în patrimoniul acesteia;

– când societatea nu are personalitate juridică proprie, aportul devine coproprietatea asociaților. Excepția: bunul aportat rămâne în proprietatea asociatului aportator și trece în folosința comună a asociaților doar dacă prin contract s-a prevăzut în mod expres acest lucru. Această excepție este preluată din reglementarea dată societăților comerciale prin Legea 31/1990, respectiv prin art. 65 alin. 1 (prescurtat LSC).

2) când bunul aportat este un bun imobil sau un drept real imobiliar (de exemplu un drept de ipotecă) contractul de societate trebuie să îmbrace forma autentică; expresie a principiului simetriei juridice (art. 1881 alin. 2);

3) transferul dreptului de proprietate trebuie să respecte formele de publicitate prevăzute de lege, după cum bunul aportat este mobil/imobil, corporal/incorporal. Momentul dobândirii personalității juridice pentru societatea constituită este și momentul transferului dreptului de proprietate de la asociatul aportator, chiar dacă formalitățile de înregistrare în registrele cerute de lege s-au realizat anterior (conf. art. 1883 alin. 3). “

Contractul este un izvor de obligații, dar ȋn același timp reglementează raporturile dintre profesioniștii comercianți, sau dintre un profesionist comerciant și un non profesionist. Aici poate fi amintit contractul de adeziune (art.1175), contractul cadru (art 1176), contractul ȋncheiat cu consumatorii (art. 1177).

Referindu-se la contractul de adeziune, art 1175 din noul Cod civil precizează: Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.

Ȋn cazul contractelor de adeziune, clauzele sunt stabilite doar de parte, cealaltă parte incheie contractul prin simpla aderare la contract. Din art 1175 se ȋnțelege faptul că acestea sunt contracte ȋn care una dintre părți stabilește conținutul contractului, celalaltă parte putând ȋncheia sau nu contractul . Și din momentul ȋn care partea s-a hotărat să ȋncheie acel contract, a priori este de acord cu clauzele propuse de cealaltă parte.

Referiri la contractual cadru se găsesc ȋn art 1176: (1) Contractul-cadru este acordul prin care părțile convin să negocieze, să ȋncheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta. (2) Modalitatea de executare a contractului-cadru, ȋn special termenul și volumul prestațiilor, precum și, dacă este cazul, prețul acestora sunt precizate prin convenții ulterioare.

Ȋn privința contractului ȋncheiat cu consumatorii art. 1182 NCC face referiri la modul de ȋncheiere al acestuia:

(1) Contractul se ȋncheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve

a unei oferte de a contracta.

(2) Este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori ȋncredințează determinarea acestora unei alte persoane.

(3) Ȋn condițiile prevăzute la alin. (2), dacă părțile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost ȋncredințată determinarea lor nu ia o decizie, instant va dispune, la cererea oricăreia dintre părți, completarea contractului, ținând seama, după ȋmprejurări, de natura acestuia și de intenția părților.

Art. 1183 din noul Cod civil se referă la buna credință ȋn negocieri:

(1) Părțile au libertatea inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor și nu pot fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora.

(2) Partea care se angajează ȋntr-o negociere este ținută să respecte exigențele bunei credințe.Părțile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligații.

(3) Este contrară exigențelor bunei-credințe, ȋntre altele, conduita părții care inițiază sau

continuă negocieri fără intenția de a ȋncheia contractul.

(4) Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde

pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ține

seama de cheltuielile angajate ȋn vederea negocierilor, de renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte si de orice imprejurări asemănătoare.

Obligația de confidențialitate ȋn negocierile contractuale este prevăzută ȋn art. 1184 din noul Cod civil : Când o informație confidențială este comunicată de către o parte ȋn cursul negocierilor,cealaltă parte este ținută să nu o divulge și să nu o folosească ȋn interes propriu, indifferent dacă se ȋncheie sau nu contractul. Ȋncălcarea acestei obligații atrage răspunderea părții ȋn culpă.

2.5. CARACTERUL ACTELOR JURIDICE COMERCIALE

Profesionistul care desfășoară o activitate comercială are spirit de ȋntreprinzător. Afacerea sa este “ un act juridic, adică o manifestare de voință producătoare de efecte juridice. Ea poate căpăta forme contractuale sau forma unei manifestări unilaterale de voință. Cel mai adesea ea ȋmbracă forma contractului.”

Așadar, “ȋn materie contractuală nu este necesar a fi ȋndeplinită nici o formă ( principiul consensualismului consacrat și de legislația noastră civilă). Aceasta ȋnseamnă că pentru formarea contractului este sufficient acordul de voințe intervenit ȋntre părți. Un alt principiu “autonomia de voință”, ȋnseamnă că părțile sunt libere să ȋnscrie ȋn contract tot ceea ce doresc ele. Aceste două principia comportă totuși niște limite. Astfel, ȋn ceea ce privește consensualismul, fac exepție “actele solemne” pentru validitatea cărora sunt necesare anumite forme.”

 Art. 1.889 din noul Cod civil se referă la dobândirea personalității juridice:

(1) Prin contractul de societate sau printr-un act separat, asociații pot conveni constituirea unei societăți cu personalitate juridică, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege . Ȋn acest caz, răspunderea lor pentru datoriile sociale este subsidiară, nelimitată și solidară, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Dacă, potrivit voinței asociaților, societatea urmează să aibă personalitate juridică, indiferent de obiectul de activitate, ea poate fi constituită numai ȋn forma și condițiile prevăzute de legea specială care ii conferă personalitate juridică.

(3) Societatea dobândește personalitate juridică prin și de la data ȋnmatriculării ȋn registrul comerțului, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(4) Până la data dobândirii personalității juridice, raporturile dintre asociați sunt guvernate de regulile aplicabile societății simple.

Astfel, “conform art. 1889 din NCC sunt prevăzute condițiile dobândirii personalității juridice de către o societate, astfel:

când prin contractul de societate, sau prin act separat, asociații convin constituirea unei societăți cu personalitate juridică, cu respectarea condițiilor legale, răspunderea asociaților pentru datoriile sociale este subsidiară, nelimitată și solidară, dacă prin lege nu se prevede altfel (alin.1);

forma aleasă și condițiile de constituire nu pot fi decât cele prevăzute de legea specială care conferă societății constituite personalitate juridică (alin. 2);

momentul dobândirii personalității juridice este dat de data înmatriculării în registrul comerțului, dacă prin lege nu se dispune altfel (alin.3);

până la momentul dobândirii personalității juridice, societatea constituită are regimul juridic al unei societăți simple (alin. 4).”

De altfel, o “instituție cu totul nouă pentru reglementarea civilă o reprezintă societatea simplă, reglementată de secț. a-2-a a titlului VII, din proiect,respectiv art. 1890-1893. Astfel:

-în ceea ce privește formalitățile de constituire se cer a fi respectate,conf. art. 1890 din NCC, forma scrisă, cerută ad probationem (conf. art. 1884,alin.1, când nu are personalitate juridică sau forma autentică, când are personalitate juridică (conf. art. 1884 alin.2), dar și a condițiilor ce rezultă din natura bunurilor aportate (art. 1890).”

-“ în ceea ce privește modificarea contractului de societate,aceasta se face cu respectarea dispozițiilor pentru încheierea lui valabilă (considerăm că în mod implicit este vorba de dispozițiile art. 1881-1886 din NCC), dacă nu există o dispoziție contrară expresă în însuși contractul de societate sau când prin lege se dispune altfel (art. 1891);

– în ceea ce privește personalitatea juridică,constatăm că proiectul distinge între: a) societate simplă fără personalitate juridică (conf. art. 1892 alin.1); b) cu personalitate juridică; în acest caz actul de modificare a contractului de societate va indica, în mod expres, forma acestei societăți, punând de accord clauzele sale cu dispozițiile legale aplicabile societății nou înființate (art. 1892 alin.2). În acest caz nu se dispune dizolvarea societății simple, dar asociații și societatea nou înființată răspund solidar și indivizibil pentru datoriile sociale născute înainte de dobândirea personalității juridice (art. 1892 alin.3).”

Societatea comercială se constituie “din initiativa asociaților, prin ȋndeplinirea formalităților prevăzute de lege. Din moment ce s-a constituit cu respectarea condițiilor stabilite de lege, societatea comercială dobândește personalitate juridică.”

Acest fapt este prevăzut ȋn art. 1 din Legea nr. 31/1990 : Ȋn vederea efectuării de acte de comerț , persoanele fizice și persoanele juridice se pot asocia și constitui societăți comerciale, cu respectarea dispozițiilor prezentei legi. Societățile comerciale cu sediul ȋn România sunt persoane juridice române.

Ȋn cazul contractelor care sunt izvor de obligații pentru profesioniștii comercianți, noul Cod civil are unele prevederi cum sunt cele care privesc contractul ȋncheiat cu consumatorii. Astfel art. 1.202 din noul Cod civil face referiri la clauzele standard :

(1) Sub rezerva prevederilor art. 1.203, dispozițiile prezentei secțiuni se aplică ȋn mod corespunzător și atunci când la ȋncheierea contractului sunt utilizate clauze

standard.

(2) Sunt clauze standard stipulațiile stabilite ȋn prealabil de una dintre părți pentru a fi

utilizate ȋn mod general și repetat și care sunt incluse ȋn contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.

(3) Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.

(4) Atunci când ambele părți folosesc clauze standard și nu ajung la o ȋnțelegere cu privire la acestea, contractul se ȋncheie totuși pe baza clauzelor convenite și a oricăror clauze standard comune ȋn substanța lor, cu excepția cazului ȋn care una dintre părți notifică celeilalte părți, fie anterior momentului ȋncheierii contractului, fie ulterior și de ȋndată, că nu intenționează să fie ținută de un astfel de contract

Referi la clauzele neuzuale sunt ȋn art. 1.203, articol care arată că aceste clauze standard sunt supuse unui control judiciar – Clauzele standard care prevăd ȋn folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunța unilateral contractul, de a suspenda executarea obligațiilor sau care prevăd ȋn detrimentul celeilalte părți decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepții, restrangerea libertății de a contracta cu alte persoane, reȋnnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clause compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătoresti nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, ȋn mod expres, ȋn scris, de cealaltă parte.

Dintre contractele comerciale speciale contractul de vânzare-cumpărare “poate fi definit ca fiind acordul de voință intervenit ȋntre două sau mai multe persoane ȋn baza căruia una dintre părți (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun, a altui drept real, a unei succesiuni, a unui drept de creanță sau a unui drept litigious ce-I aparțin, celeilalte părți (cumpărătorul), iar acesta din urmă se obligă să plătească primului o sumă de bani numită preț.”

Vânzarea-cumpărarea este un contract sinalagmatic, adică ambele părți au obligații. Astfel, “prin contractual de vânzare-cumpărare ȋși asumă obligații atât vânzătorul, cât și cumpărătorul:

vânzătorul ȋși asumă următoarele obligații:

să predea bunul vândut; și,

să-l garanteze pe comparator pentru evicțiune și vicii ascunse;

cumpărătorul ȋși sumă următoarele obligații mai importante:

să plătească prețul pentru bunul cumpărat; și,

să primească bunul cumpărat.”

De altfel, “ ca trăsătură caracteristică a contractelor sinalagmatice, conexitatea obligațiilor constă ȋn faptul că unei obligații aparținând unei părți ȋi corespunde , inclusive ca natură, o obligație a celeilalte părți. Astfel:

obligației vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului vândut ( obligație de a da) ȋi corespunde obligația cumpărătorului de a face ( obligație de a da, ȋn principal și de a face, ȋn secundar);

obligației vânzătorului de a preda bunul vândut ( obligație de a face) ȋi corespunde obligația cumpărătorului de a primi bunul vândut (obligație de a face);

obligației cumpărătorului de a plăti prețul ( obligație, ȋn principal, de a da, pentru că se transmite dreptul de proprietate asupra sumei plătite cu titlu de preț și, ȋn secundar, de a face, pentru că banii trebuie numărați și predate , ori transmiși prin mandate postal sau prin bancă etc.) ȋi corespunde obligația vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului vândut (obligație de a da);

obligației cumpărătorului de a primi bunul cumpărat ( obligație de a face) ȋi corespunde obligația vânzătorului de a preda bunul vândut ( obligație de a face).”

“ Mecanismul intern al raportului juridic civil de vânzare-cumpărare ca raport sinalagmatic cere, pentru o perfectă funcționare, pe lângă reciprocitatea și conexitatea obligațiilor asumate de părți, să existe o legătură de corelativitate ȋntre drepturile unei părți și obligațiile celeilalte, ȋn sensul că dreptului unei părți să-I corespundă o obligație a celeilalte părți. Astfel :

-dreptului vânzătorului de a cere să I se plătească prețul ȋi corespunde obligația consumatorului de a-l plăti;

-dreptului vânzătorului de a cere să fie primit bunul vândut ȋi corespunde obligația cumpărătorului de a-l primi și invers.

Obligațiile părților sunt de două feluri:

obligații tipice-obligațiile ce rezultă din clause tipice (predarea lucrului vândut, plata prețului); și,

obligații atipice –obligațiile ce rezultă din clause atipice, clause pe care părțile le pot insera sau nu ȋn contract.”

Vânzarea-cumpărarea este un contract cu titlu oneros, care “rezidă ȋn faptul că fiecare parte se obligă să avanseze prestația specifică ȋn considerarea prestației ce o va primi de la cealaltă parte”.

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract comutativ, acest fapt ȋnsemnând că “ părțile sunt obligate ca ȋncă de la ȋncheierea lui să stabilească și , deci, să cunoască ȋntinderea prestațiilor la care se obligă, respective, ce drepturi dobândesc, ce obligații ȋși asumă și care este exacta ȋntindere a drepturilor și obligațiilor lor”.

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract consensual, deoarece pentru a fi valabil este suficientă exprimarea voinței părților și are și un character translativ de proprietate deoarece transmite dreptul de proprietate ca urmare a manifestării voinței părților.

Prin urmare, contractual de vânzare-cumpărare comercială are următoarele “caractere juridice:

este un contract bilateral (sinalagnatic), dând naștere unor obligații reciproce ȋntre părți;

este un contract cu titlu oneros, deoarece prin ȋncheierea lui fiecare din părți urmărește obținerea unei contraprestații, a unui interes patrimonial;

este un contract comutativ, pentru că fiecare din părți cunoaște de la ȋnceput ȋntinderea prestației la care se obligă, aceasta fiind certă și determinate chiar din momentul ȋncheierii contractului;

este un contract consensual, ȋntrucât se ȋncheie pe baza simplului accord de voință al părților contractante…;

este un contract translativ de proprietate prin intermediul acestuia transmițându-se dreptul de proprietate sau un alt drept real sau un drept de creanță asupra lucrului vândut, de la vânzător la comparator.”

Contractul de mandat este contractual ȋn cadrul căruia o persoană (mandatarul) se obligă să ȋncheie pe seama unei alte persoane și ȋn numele acestei persoane care i-a dat ȋmputernicirea (mandantul), anumite acte juridice. Mandatul commercial are următoarele caracteristici: are ca obiect ȋncheierea actelor juridice comerciale, legea cerând “ ca aceste acte juridice să fie acte de comerț pentru mandant, ȋn numele și pe seama căruia se ȋncheie actele respective”, este un contract cu titlu oneros, poate să implice atât reprezentarea cât și nereprezentarea.

Contractul de commision “ȋși are originile ȋn istoria medieval când era utilizat ȋn mod current pentru comerțul practicat “la distanță”. O dată cu intensificarea comerțului international, prezentarea ȋntr-o țară străină a unor produse din import impunea ca aceasta să se facă de persoane cunoscute, care să se bucure de ȋncredere pe piața locală, asigurând astfel popularizarea produsului. Aceste persoane tratau afaceri pe socoteala comercianților străini, ȋnsă se obligau ȋn nume propriu, intrând ȋn anumite raporturi juridice cu cei pentru care tratau afaceri, aflate ca situație juridică ȋntre mandatul commercial și reprezentarea comercială.” De altfel, “ contractual de commission poate fi definit ca fiind acordul de voință intervenit ȋntre două părți, dintre care una, numită comisionar, se obligă față de cealaltă parte, numită comitent, să trateze afacerile comerciale cu care a fost ȋmputernicit, ȋn nume propriu, dar pe socoteala comitentului, ȋn schimbul unei remunerații numite commission, care se calculează procentual la cifra de afaceri. Contractul de commission se aseamănă cu contractual de mandate commercial, ȋntâi prin obiectul lor, care este “tratarea de afaceri comerciale”, apoi prin faptul că, ȋn cazul ambelor contracte, actele juridice se ȋncheie cu terții pe seama altei persoane care a dat ȋmputernicirea”.

Caracterele juridice ale contractului de commission sunt următoarele:

“ a) Caracterul bilateral rezidă ȋn aceea că acest contract generează obligații ȋn seama ambelor părți;

b)Caracterul oneros este determinat de faptul că, prin ȋncheierea contractului, ambele părți urmăresc realizarea unui avantaj pecuniar;

c)Caracterul consensual constă ȋn faptul că acest contract se ȋncheie valabil prin simplul accord de voință al părților”.

Contractul de intermediere (contractul de curtaj) este rglementat ȋn art. 2096 din noul Cod civil și următoarele și se aseamănă cu contractul de comision dar comisionarul ȋncheie ȋn nume propriu iar intermediarul doar pune față ȋn față partenerii de afaceri.

Contractul de consignație “ poate fi definit ca acel contract prin care o parte, numită consignant, ȋncredințează celeilalte părți, numită consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute, ȋn nume propriu, dar pe seama consignantului, la un preț stabilit anticipat, cu obligația consignatarului de a remite consignantului prețul obținut sau de a-I restitui bunul nevândut. Din definiția data rezultă caracterele juridice ale contractului de consiganație.

Contractul de consignație este un contract bilateral (sinalagmatic); el dă naștere la obligații ȋn seama consignatarului și a consignantului;

Contractul de consignație este un contract cu titlu oneros; fiecare dintre părțile contractante urmărește realizarae unui folos patrimonial;

Contractul de consignație este un contract consensual; el ia naștere prin simplul accord de voință al părților. Remiterea către consignatar a bunurilor mobile pentru a fi vândute terților nu este o condiție a ȋncheierii contractului, ci un effect al acestuia.”

Ȋn cazul contractului de consignație forma scrisă este cerută ad probationem.

Contractul de furnizare este pentru prima dată menționat ȋn Noul Cod Comercialȋn art 1766 și următoarele. Este reglementat cintractul de intermediere pentru a facilita funcționarea afacerilor.

2.6. REGIMUL ACTELOR JURIDICE COMERCIALE

Noul Cod civil a adus multiple schimbări de paradigmă, dar “una dintre schimbările fundamentale pe care le aduce noul Cod Civil este unificarea regimului juridic pentru contractele civile și cele comerciale, cu toate consecințele ce decurg din această nouă abordare. O serie de convenții, nereglementate până acum, dar frecvent întâlnite în practică, au primit o formă, cu indicarea drepturilor și a obligațiilor corespunzătoare. De asemenea, au fost clarificate diverse aspecte, mai ales în cadrul contractelor de vânzare-cumpărare, locațiune sau asigurări, care se soldau din ce în ce mai des cu litigii”.

De asemenea, “Noul Cod Civil constituie dreptul comun al societăților comerciale, numite, mai nou, societăți speciale. Potrivit noilor reglementări, societățile se împart în simple (civile)si speciale. Societățile simple sunt cele constituite prin contractul de societate, exclusiv în condițiile Codului Civil. Societățile speciale sunt toate celelalte societăți, constituite, tot în baza unui contract de societate, însă în vederea exercitării unor activități economice sau diverse profesii, reglementate prin legi speciale, cum ar fi Legea 31/1990 privind societățile comerciale”.

Ȋn noul Cod civil, vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească.

Ȋn privința inacpacității de a vinde , principala modificare adusă de noul Cod civil privește eliminarea interdicției de vânzare între soți. (art.1307 Vechiul Cod Civil). Ȋn ceea ce privește obiectul vânzării , este reglementată în mod expres și detaliat vânzarea bunului viitor (art. 1658 NCC)., care este permisă sub rezerva faptului că transferal dreptului de proprietate operează numai la momentul realizării bunului. Bunul se consideră realizat în momentul în care există și este apt a fi utilizat potrivit destinației sale, per a contrario înțelegem căsimpla existent materială a bunului, fără însă ca acesta să poată fi folosit potrivit scopului său, nu va conduce la ȋndeplinirea condiției cerute pentru operarea transferului dreptului de proprietate.

De altfel, “ȋn privința contractului de vânzare-cumpărare, noul Cod Civil clarifică anumite aspecte des întâlnite în practică și care dau naștere la litigii frecvente: ce se întâmplă în situația în care cumpărătorul nu este de acord cu calitatea bunului vândut? Astfel, în cazul în care cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care vânzătorul i l-a pus la dispoziție, președintele judecătoriei de la locul prevăzut pentru executarea obligației de predare, la cererea oricăreia dintre părți, va desemna de îndată un expert în vederea constatării. Prin aceeași hotărâre se poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului. Dacă păstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea dispune chiar vânzarea pe cheltuiala proprietarului, în condițiile stabilite de instanță. Această reglementare se va aplica și contractelor încheiate înainte de data intrării sale în vigoare, dacă preluarea bunului are loc după această dată”.

Contractul de mandat este reglementat ȋn art. 2009 din noul Cod civil și următoarele. Cu toate că nu face referiri exprese la profesioniști dispozițiile de la art. 2013 se aplică și la comercianți.

Contractul de comision este reglementat ȋn noul Cod civil ȋn art.2043 și următoarele, comisionarul fiind un profesionist.

Contractul de expediție este reglementat de art. 2064 din Noul cod civil și următoarele, fiind specific dreptului comercial dar reglementat de codul civil

Contractul de agenție este reglementat de art. 2072 din noul Cod civil și următoarele, iar agentul este un intermediar independent care acționează cu titlu professional. Principalele obligații ale contractului de agent sunt obligațiile de exclusivitate, de confidențialitate și de nonconcurență.

Contractul de depozit specificat ȋn art. 2103 din noul Cod civil și următoarele poate fi ȋncheiat atât de profesioniști cât și de neprofesioniști.

Contractul de expediție este reglementat numai ȋn noul Cod civil (art.2064), fiind un contract comercial reglementat de dreptul civil.

Contractul de leasing și cel de franciză in noul Cod civil nu mai există, care au rămas reglementate ȋn legile existente.

Dar, “ ȋn același timp, în finalul OUG nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil se mai precizează, pentru a se clarifica aceste aspecte, că la data intrării in vigoare a NCC sintagma „contract comercial” sau „contracte comerciale” se înlocuiește cu sintagma „contract civil” sau, după caz, „contracte civile”, iar sintagma „contracte sau acte de comerț”, cu termenul „contracte”. Acesta precizare este menită să vizeze aplicarea contractelor considerate apanajul exclusiv al comercianților și neprofesioniștilor, fiind expres reglementate în NCC contractul de comision, de consignație, de expediție, de agenție, de intermediere, de antrepriză, de report, de furnizare, de depozit hotelier, de cont curent, bancar curent și altele bancare, de asigurare ș.a. Totuși alte contracte importante utilizate până acum de comercianți, precum contractul de leasing, de factoring, de franciză nu au fost incluse în NCC, fiind în continuare reglementate distinct, prin legi speciale “

CAPITOLUL III: TITULARII ȊNTREPRINDERILOR DE TIP COMERCIAL

3.1. SOCIETĂȚILE COMERCIALE

Ȋn cazul societății pe acțiuni și ȋn comandită pe acțiuni asociații se numesc acționari, iar ȋn celelalte forme de societate asociați. Asociații care ȋși exprimă consimțământul ȋn actul constitutive al societății se numesc fondatori.

Asrfel, “ ca regulă, societatea trebuie să aibă cel puțin doi asociați (părți) menționați ȋn actul constitutive. De la această regulă, Legea nr.31/1990 instituie următoarele excepții:

– societatea cu răspundere limitată poate fi constituită și de către un singur asociat;

– societatea cu răspundere limitată poate să aibă cel mult 50 de asociați;

-societatea pe acțiuni sau ȋn comandită pe acțiuni trebuie să aibă cel puțin doi acționari.”

Pentru toate formele societății comerciale organul de decizie este adunarea generală a asociaților. Acesta este “singurul organ ȋn cadrul căruia se formează voința persoanei juridice și poate lua decizii majore legate de activitatea societății, aprobarea situațiilor financiare, numirea celorlalte organe ale societății și modificarea actelor constitutive ale societății.

Referiri la sociatățile comerciale aduc și următoarele articole: TITLUL II
Constituirea societăților comerciale din Legea nr. 31 din 1990 privind societățile comerciale:

Art. 5. – (1) Societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acțiuni, în comandită pe acțiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate și statut.
(2) Societatea cu răspundere limitată se poate constitui și prin actul de voință al unei singure persoane. În acest caz se întocmește numai statutul.
(3) Contractul de societate și statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.

(4) Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite, de asemenea, act constitutiv. În cuprinsul prezentei legi, denumirea act constitutiv desemnează atât înscrisul unic, cât și contractul de societate și/sau statutul societății.
(5) Actul constitutiv se semnează de toți asociații sau, în caz de subscripție publică, de fondatori și se încheie în formă autentică.

Art. 6. – (1) Semnatarii actului constitutiv, precum și persoanele care au un rol determinant în constituirea societății sunt considerați fondatori.
(2) Nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înșelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum și pentru alte infracțiuni prevăzute de prezenta lege.

Art. 7. – Actul constitutiv al societății în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată va cuprinde:

a) numele și prenumele, locul și data nașterii, domiciliul și cetățenia asociaților, persoane fizice; denumirea, sediul și naționalitatea asociaților, persoane juridice. La societatea în comandită simplă se vor arăta asociații comanditari și asociații comanditați;
b) forma, denumirea, sediul și, dacă este cazul, emblema societății;
c) obiectul de activitate al societății, cu precizarea domeniului și a activității principale;
d) capitalul social subscris și cel vărsat, cu menționarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură și modul evaluării, precum și data la care se va vărsa integral capitalul social subscris. La societățile cu răspundere limitată se vor preciza numărul și valoarea nominală a părților sociale, precum și numărul părților sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său;
e) asociații care reprezintă și administrează societatea sau administratorii neasociați, persoane fizice ori juridice, puterile ce li s-au conferit și dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat;

f) partea fiecărui asociat la beneficii și la pierderi;
g) sediile secundare – sucursale, agenții, reprezentanțe sau alte asemenea unități fără personalitate juridică -, atunci când se înființează o dată cu societatea, sau condițiile pentru înființarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înființare;
h) durata societății;

i) modul de dizolvare și de lichidare a societății.

3.2.REGIILE

Legea nr. 15/1990 reprezintă actul normativ prin care au fost înființate regiile autonome. Înființarea acestor agenți economici s-a realizat practic prin transformarea fostelor unități economice de stat ce funcționau în ramurile de interes strategic pentru economia națională. Articolul 2 din Legea nr. 15/1990 prevede că " regiile autonome se organizează și funcționează în ramurile strategice ale economiei naționale –industria de armament, energetică, exploatarea minelor și a gazelor naturale, poștă și transporturi feroviare –precum și în unele domenii aparținând altor ramuri stabilite de Guvern"

Astfel, “ȋn condițiile stabilite prin legea enunțată, numărul regiilor autonome înființate a fost foarte mare, motiv pentru care, prin O.U.G. nr. 30/1997 s-a creat posibilitatea legală a reorganizării marilor entități economice în societăți comerciale, așa încât regiile autonome au continuat să funcționeze doar într-un număr strict necesar. Reorganizarea legală a regiilor autonome în societăți comerciale care apoi au fost privatizate constituie o consecință a aplicării principiilor economiei de piață în conformitate cu care proprietatea privată deține poziția dominantă în raport cu proprietatea publică. În funcție de natura interesului activității economice desfășurate de regia autonomă, aceasta se înființa fie prin hotărâre a Guvernului dacă era de interes național, fie prin hotărâre a organelor județene și municipale ale administrației de stat, dacă regia autonomă era de interes local( art. 3 alin.2 din Legea nr. 15/1990)”.

Mai trebuie adăugat că “regiile autonome sunt persoane juridice și, implicit dețin un patrimoniu propriu format din bunuri asupra cărora exercită un drept de proprietate(art. 5 din lege). Dreptul de proprietate asupra bunurilor proprii nu trebuie însă confundat cu dreptul de administrare exercitat cu privire la bunurile proprietate publică intrate în patrimoniul regiei prin reorganizare. În consecință, patrimoniul regiei autonome este divizat în masa bunurilor proprietate privată a regiei și, masa bunurilor asupra cărora aceasta exercită doar un drept de administrare, proprietatea aparținând în regim de drept public statului sau unităților administrativ teritoriale. Tocmai din acest considerent, s-a apreciat că regiile autonome sunt persoane juridice de natură mixtă: de drept public, în raportul cu autoritățile publice față de care se găsesc în poziție de subordonare atunci când exercită dreptul de administrare, dar și de drept privat, în raportul cu terții, persoane fizice sau juridice, față de care se găsesc în poziție de egalitate, ca titular de drept de proprietate privată”.

Ȋnsă, “reorganizarea sau desființarea regiei autonome sau instituției publice poate conduce la încetarea dreptului de administrare întrucât regia autonomă se poate reorganiza prin transformarea sa într-o societate comercială care, fiind subiect de drept privat nu poate avea calitatea de titular al dreptului de administrare și, în consecință, în patrimoniul său nu poate fi inclus un astfel de drept. Nimic nu împiedică însă societatea nou creată să concesioneze, în condițiile legii, bunurile asupra cărora a exercitat un drept de administrare. Dreptul de administrare încetează, evident, și în cazul desființării regiei autonome, prin pierderea capacității de folosință a acesteia. Și instituția publică își poate pierde calitatea de titular al dreptului de administrare prin chiar încetarea acestuia, în mod similar regiei autonome, fie prin reorganizare, fie prin ȋncetare.”

3.3. ORGANIZAȚII COOPERATISTE

Este cunoscut faptul că “cooperația reprezintă un sector specific al economiei care funcționeaza prin societăți cooperative și alte forme de asociere a acestora la nivel teritorial și național. Cooperativele (societățile cooperative) se ȋnființează și se organizează conform Legii nr. 1 din 21/02/2005 privind Organizarea și funcționarea cooperației, din al carui obiect nu fac parte cooperativele de credit și casele centrale ale cooperativelor de credit, care sunt reglementate printr-o legislatie specială. Conform legii menționate mai sus, societatea cooperativă este o asociație autonomă de persoane fizice și/sau juridice, după caz, constituită pe baza consimtământului liber exprimat de acestea, ȋn scopul promovării intereselor economice, sociale și culturale ale membrilor cooperatori, fiind deținută ȋn comun și controlată democratic de către membrii săi ȋn conformitate cu principiile cooperatiste. Societatile cooperative pot fi constituite sub doua forme:

Societatea cooperativă de gradul 1 definită ca fiind persoana juridică constituită de persoane fizice și ȋnregistrată ȋn conformitate cu prevederile legii nr. 1 din 2005;

Societatea cooperativă de gradul 2 definită ca fiind persoana juridică constituită din societăți cooperative de gradul 1, ȋn majoritate, și alte persoane fizice sau juridice.”

Există anumite “principii cooperatiste care stabilesc cadru de actiune al sistemului cooperatist  ȋn România sunt inspirate din principiile enunțate de Alianța Internaționala a Cooperativelor (1995). Acestea sunt:

principiul asocierii voluntare și deschise, potrivit căruia societățile cooperative sunt organizații voluntare care se constituie pe baza liberului consimțământ și sunt deschise tuturor persoanelor capabile să utilizeze serviciile lor și care sunt de acord să ȋși asume responsabilitățile calității de membru cooperator, fără nici un fel de discriminare pe criterii de naționalitate, origine etnică, religie, apartenență politică, origine socială sau sex;

principiul controlului democratic al membrilor cooperatori, potrivit căruia societățile cooperative sunt organizații democratice care sunt controlate de către membrii cooperatori care participă la stabilirea politicilor și adoptarea deciziilor. Persoanele care activează ca reprezentanți aleși sunt răspunzătoare ȋn fața membrilor cooperatori. Ȋn societățile cooperative de gradul 1, membrii au drepturi egale de vot, fiecare având un singur vot, indiferent de numărul părților sociale deținute;

principiul participării economice a membrilor cooperatori, conform căruia membrii contribuie ȋn mod echitabil la constituirea proprietății societății cooperative, exercitând asupra acesteia un control democratic. Cel puțin o parte a acestei proprietăți este indivizibilă. Membrii cooperatori primesc, de regulă, o compensație limitată ȋn bani sau ȋn natură, din profitul stabilit pe baza situației financiare anuale și a contului de profit și pierdere, proporțional cu cota de participare la capitalul social. Membrii cooperatori alocă din profitul net al societații cooperative sumele necesare realizării următoarelor scopuri: dezvoltarea societății cooperative, recompensarea membrilor cooperatori ȋn raport cu participarea la activitatea societății cooperative sau sprijinirea altor activități aprobate de către membrii cooperatori;

principiul autonomiei și independenței societăților cooperative, potrivit căruia societățile cooperative sunt organizații autonome bazate pe autoajutoare și sunt controlate de catre membrii lor. Intrarea ȋn raporturi juridice cu alte persoane fizice sau juridice, inclusiv cu Guvernul, ori atragerea de finanțare din surse externe se face cu asigurarea controlului democratic al membrilor cooperatori și cu menținerea autonomiei societăților cooperative;

principiul educării, instruirii și informarii membrilor cooperatori, conform căruia societățile cooperative asigură educarea și instruirea membrilor lor, reprezentanților aleși, directorilor executivi sau angajaților, astfel ȋncât aceștia să poată contribui efectiv la dezvoltarea societăților cooperative din care fac parte. Societățile cooperative informează publicul, ȋn mod special tineretul și liderii de opinie, ȋn legatură cu natura și avantajele cooperatiei;

principiul cooperarii ȋntre societatile cooperative, potrivit căruia cooperativele servesc membrii proprii și consolidează mișcarea cooperatistă. Societățile cooperatiste lucreaza impreuna ȋn cadrul structurilor locale, naționale, regionale și internaționale;

principiul preocupării pentru comunitate, conform căruia societățile cooperative acționează pentru dezvoltarea durabilă a comunităților din care fac parte, prin politici aprobate de membrii lor.”

Astfel că “o cooperativă poate fi constituită de un număr de minim 5 membri cooperatori, având drept scop promovarea intereselor economice, sociale și culturale ale membrilor cooperatori. Capitalul social al societății cooperative este variabil și nu poate fi mai mic de 500 lei. Capitalul social al societății cooperative se divide ȋn părți sociale egale, a căror valoare nominală se stabilește prin actul constitutiv, care nu poate fi mai mică de 10 lei. Un membru cooperator poate deține pățti sociale ȋn limita și ȋn condițiile prevăzute de actul constitutiv, fără a putea depăși 20% din capitalul social. Sunt admise și aporturi ȋn natură. Membrii cooperatori primesc părți sociale ȋn schimbul aporturilor subscrise. Cooperativa este deținută ȋn comun și controlată democratic de către membrii săi, ȋn conformitate cu principiile cooperatiste. Deciziile importante, cum ar fi aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli și a bilanțului contabil sunt luate de Adunarea generală, organul de conducere alcătuit din totalitatea membrilor cooperatori. Alte decizii sunt luate de Consiliul Director numit de Adunarea Generală.
Ȋn societatea cooperativă fiecare membru cooperator are dreptul la un singur vot, oricare ar fi numărul parților sociale pe care le deține.”

3.4. PERSOANELE CARE EXERCITĂ PROFESII LIBERALE SAU REGLEMENTATE

Persoanele fizice care exercită o profesie liberă, în baza unei legi speciale, cum ar fi cea de avocat, notar, arhitect, auditor financiar etc., se înregistrează la organul fiscal în a cărui rază teritorială se află sediul activității sau locul unde se desfășoară efectiv activitatea principală.

Astfel “că la declarația de înregistrare se anexează copii ale documentelor doveditoare, cum ar fi copia autorizației de funcționare, dovada deținerii sediului (contract de închiriere, act de proprietate) și altele. În termen de 15 zile de la depunerea declarației de înregistrare fiscală, organul fiscal competent eliberează certificatul de înregistrare fiscală care conține codul de înregistrare fiscală al contribuabilului. Certificatul de înregistrare fiscală conține, printre altele, următoarele:

a) – în cazul persoanei fizice autorizate – mențiunea ”Persoană fizică autorizată”;

– în cazul persoanei fizice care exercită profesii libere – denumirea, potrivit legii speciale (de exemplu: ”ION IONESCU – Cabinet de avocat”) sau altele asemenea;

b) numele și prenumele persoanei fizice;

c) adresa sediului activității sau a locului unde se desfășoară efectiv activitatea principală”.

De asemenea, “orice contribuabil care, potrivit legii fiscale, intră în raport juridic fiscal, trebuie să se înregistreze la organul fiscal competent, în vederea luării în evidență și obținerii codului de identificare fiscală. Procedura de înregistrare diferă în funcție de natura activității persoanei fizice. Identificarea contribuabililor se face pe baza codului de identificare fiscală atribuit de organul fiscal competent din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, respectiv a codului de înregistrare fiscală, în cazul profesiilor libere, sau codului unic de înregistrare, în cazul comercianților. Înregistrarea fiscală a persoanelor fizice care au calitatea de comerciant În acest caz, înregistrarea fiscală se face potrivit procedurii speciale în materie, conform Legii nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice, cu modificările și completările ulterioare, precum și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 44/20082 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale. Persoanele fizice au obligația să solicite înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea funcționării, înainte de începerea activității economice, ca persoane fizice autorizate, respectiv întreprinzători persoane fizice titulari ai unei întreprinderi individuale.

Solicitarea înregistrării se face prin depunerea cererii de înregistrare la registrul comerțului de pe lângă tribunalul din județul în care solicitantul își stabilește sediul profesional. În termen de 3 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii, oficiul registrului comerțului emite certificatul de înregistrare, care conține codul unic de înregistrare și care atestă înregistrarea în registrul comerțului, autorizarea funcționării, precum și luarea în evidență de către organul fiscal competent.”

Dar, “Ȋn ceea ce privește noțiunea de PFI (Persoană Fizică Indpendentă), aceasta a fost una din primele forme de autorizare ale comercianților persoane fizice (LEGEA nr. 300 din 28 iunie 2004 privind autorizarea persoanelor fizice și a asociațiilor familiale care desfășoară activitati economice ȋn mod independent, care a abrogat LEGEA nr. 507 din 12 iulie 2002 privind organizarea și desfășurarea unor activități economice de catre persoane fizice , lege care a abrogat DECRETUL-LEGE nr. 54 din 5 februarie 1990 privind organizarea și desfăṣurarea unor activităṭi economice pe baza liberei initiative) forma de autorizare ȋnlocuită azi prin PFA-ul definit de OUG nr. 44/2008.”

3.5. INSTITUȚII PUBLICE

“Instituțiile publice au fost definite în literatura de specialitate ca fiind persoane juridice înființate prin acte de putere sau de dispoziție ale autorităților publice locale sau centrale, al căror scop este realizarea de activități fără caracter comercial sau îndeplinirea unui serviciu public nepatrimonial.

Înființarea instituțiilor publice se realizează prin Constituție, prin legi sau prin acte administrative iar în raport de natura interesului în vederea căruia au fost constituite, conform art. 12 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, instituțiile publice sunt de interes național și de interes local. Intră în cea dintâi categorie camerele parlamentare –Camera Deputaților și Senatul -, Președinția, Guvernul, ministerele și celelalte autorități de specialitate ale administrației publice centrale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, etc. Cât privește instituțiile publice de interes local, acestea sunt reprezentate de: prefecturi, consilii județene și locale precum și alte instituții publice de interes local ( spitale, policlinici, școli, teatre, institute de cercetare științifică, etc.). În vederea realizării scopului pentru care au fost înființate, ambele categorii de instituții publice sunt finanțate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale dar pot avea și bunuri proprietate privată, în virtutea calității lor de persoane juridice, precum și bunuri asupra cărora exercită un drept de administrare ce le-a fost transmis de către titularii dreptului de proprietate publică.”

3.6. ORGANIZAȚII NONGUVERNAMENTALE

“Termenul de organizații neguvernamentale sau ONG (terminologie cu precădere prezentă ȋn noile democrații din Europa Centrală și de Est) este folosit pentru a desemna acele entități care sunt ȋn afara sferei de autoritate a statului ȋn sens larg.
Conform legii (Legea cadru de organizare și funcționare – Legea nr. 246/2005 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații) organizațiile neguvernamentale sunt persoane juridice constituite de persoane fizice sau persoane juridice care urmăresc desfășurarea unor activități ȋn interes general sau ȋn interesul unor colectivități locale ori, după caz, ȋn interesul lor personal nepatrimonial (adica non-profit sau fără scop lucrativ).”

CAPITOLUL IV: CONCLUZII

Lucrarea de față încearcă o abordare actuală a întreprinderii economice, adică o abordare în conformitate cu Noul Cod Civil (NCC).

Primul capitol se axează pe deslușirea înțelesului noțiunii de întreprindere în accepțiunea Noului Cod Civil, ținând cont de legislația în vigoare. Acest capitol pornește de la sensul general al întreprinderii, acela de afacere., ajungând la schimbările de paradigmă din Noul Cod Civil. Acest prim capitol sistematizează noțiuni cum sunt:conceptul de întreprindere, însușirile întreprinderii, formele întreprinderii, precum și explicarea noțiunii de profesionist.

Capitolul al II-lea se referă la forma juridică a întreprinderii comerciale marșând pe aprofundarea și deslușirea unor aspecte precum: Determinarea intreprinderii economice (comerciale), Caracterele întreprinderii economice, Acte juridice comerciale, Particularitățile actelor juridice comerciale, Caracterul actelor juridice comerciale și Regimul actelor juridice comerciale.

Acest capitol face o trecere ȋn revistă a principalelor acte comerciale din perspectiva caracterelor lor juridice, dar și din perspectiva regimului lor juridic. Toată această analiză uzează de prevederile noului Cod civil.

Contractul este un izvor de obligații, dar ȋn același timp reglementează raporturile dintre profesioniștii comercianți, sau dintre un profesionist comerciant și un non profesionist. Aici poate fi amintit contractul de adeziune (art.1175), contractul cadru (art 1176), contractul ȋncheiat cu consumatorii (art. 1177).

Ȋn noul Cod civil, vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească.

Contractul de mandat este reglementat ȋn art. 2009 din noul Cod civil și următoarele. Cu toate că nu face referiri exprese la profesioniști dispozițiile de la art. 2013 se aplică și la comercianți.

Contractul de comision este reglementat ȋn noul Cod civil ȋn art.2043 și următoarele, comisionarul fiind un profesionist.

Contractul de expediție este reglementat de art. 2064 din Noul cod civil și următoarele, fiind specific dreptului comercial dar reglementat de codul civil

Contractul de agenție este reglementat de art. 2072 din noul Cod civil și următoarele, iar agentul este un intermediar independent care acționează cu titlu professional. Principalele obligații ale contractului de agent sunt obligațiile de exclusivitate, de confidențialitate și de nonconcurență.

Contractul de depozit specificat ȋn art. 2103 din noul Cod civil și următoarele poate fi ȋncheiat atât de profesioniști cât și de neprofesioniști.

Contractul de expediție este reglementat numai ȋn noul Cod civil (art.2064), fiind un contract comercial reglementat de dreptul civil.

Contractul de leasing și cel de franciză in noul Cod civil nu mai există, care au rămas reglementate ȋn legile existente.

Dar, “ ȋn același timp, în finalul OUG nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil se mai precizează, pentru a se clarifica aceste aspecte, că la data intrării in vigoare a NCC sintagma „contract comercial” sau „contracte comerciale” se înlocuiește cu sintagma „contract civil” sau, după caz, „contracte civile”, iar sintagma „contracte sau acte de comerț”, cu termenul „contracte”. Acesta precizare este menită să vizeze aplicarea contractelor considerate apanajul exclusiv al comercianților și neprofesioniștilor, fiind expres reglementate în NCC contractul de comision, de consignație, de expediție, de agenție, de intermediere, de antrepriză, de report, de furnizare, de depozit hotelier, de cont curent, bancar curent și altele bancare, de asigurare ș.a. Totuși alte contracte importante utilizate până acum de comercianți, precum contractul de leasing, de factoring, de franciză nu au fost incluse în NCC, fiind în continuare reglementate distinct, prin legi speciale “

Capitolul al III-lea se referă la Titularii ȋntreprinderilor de tip comercial: Societatile comerciale, Regiile, Organizatii cooperatiste, Persoanele care exercită profesii liberale sau reglementate, Instituții publice, Organizații nonguvernamentale.

Ȋn cazul societății pe acțiuni și ȋn comandită pe acțiuni asociații se numesc acționari, iar ȋn celelalte forme de societate asociați. Asociații care ȋși exprimă consimțământul ȋn actul constitutive al societății se numesc fondatori.

Legea nr. 15/1990 reprezintă actul normativ prin care au fost înființate regiile autonome. Înființarea acestor agenți economici s-a realizat practic prin transformarea fostelor unități economice de stat ce funcționau în ramurile de interes strategic pentru economia națională.

Lucrarea de față realizează o analiză a reglementărilor noi pe care le aduce noul Cod civil ȋn ceea ce privește ȋntreprinderea economică comercială, a schimbărilor de paradigă, a noțiunilor de profesionist și ȋntreprindere comercială din punct de vedere al raporturilor juridice civile. De asemenea aceast demers vizează analiza reglementărilor juridice ȋn material contractelor comerciale, precum și o scurtă trecere ȋn revistă a titularilor acestor ȋntreprinderi comerciale.