Intrepriderea Entitate Economica

Cuprins

Argument

Capitolul 1.CONCEPTUL DE ÎNTREPRINDERE

1.1. Întreprinderea – produs și agent al mediului economic

1.2. Întreprinderea abordată ca organizație

1.3. Trăsături definitorii ale firmei în abordare sistemică

1.4. Rolul întreprinderii în cadrul economiei

1.5. Crearea întreprinderilor

1.6. Tipologia intreprinderilor

Concluzii

CAPITOLUL 2. RELAȚIILE ÎNTREPRINDERII CU MEDIUL

ECONOMICO-SOCIAL

2.1. Mediul ambiant al întreprinderii

2.2 Circuitul economic cu doi agenți

2.3. Relațiile investiție-economisire

2.4 Circuitul economic cu trei agenți

2.5 Mediul ca furnizor de informații

2.6 Factorii de influență ai mediului ambiant al întreprinderii

Concluzii

CAPITOLUL 3. FORME MODERNE DE ORGANIZARE A FIRMELOR

ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ CONTEMPORANĂ

3.1. Modalități de creștere a întreprinderii

CAPITOLUL 4. PROCESUL DE CREARE A UNEI NOI ÎNTREPRINDERI

ÎN CONDIȚIILE ACTUALE ALE ROMÂNIEI

4.1. Stabilirea obiectivului activității noii întreprinderi

4.2. Elementele studiului preliminar privind fundamentarea creării unei noi firme

4.3. Evaluarea viabilității și a profitabilității creării unei noi întreprinderi

4.4. Alegerea formei juridice

4.5. Formalitățile și lucrările de executat pentru constituirea efectivă a întreprinderii

4.6. Asigurarea viabilității și rentabilității întreprinderii pe baza unei strategii economice concretizate în planuri adecvate

Concluzii

CAPITOLUL 5. PROBLEMATICA CREĂRII ȘI DEZVOLTĂRII NOILOR

ÎNTREPRINDERI

5.1. Conceptul de întreprinzător

5.2. Profilul întreprinzătorului

5.3 Elementele creării unei noi întreprinderi

Concluzii

CAPITOLUL 6. ACTIVITĂȚILE ÎNTREPRINDERII

6.1 Activitatea de promovare

6.2 Activitatea de productie

6.3.Activitatea de aprovizionare

Concluzii

Intreprinderea entitate economica

Argument

Am ales ca tema de studiu pentru lucrarea mea de atestat ,,Intreprinderea entitate economica'' deoarece mi se pare o tema interesanta de dezbatut si foarte educativa .Economia , ca disciplină fundamentală, predată elevilor de la specializările economice devine o necesitate în condițiile în care mediul economic românesc, caracterizat prin mobilitatea specifică tranziției la economia de piață, își modifică permanent coordonatele.Această disciplină asigură însușirea cunoștințelor necesare privind cadrul organizatoric, legislația economică, sfera de acțiune a agenților economici în condițiile actuale.

In dezbaterea acestei teme elevul va fi familiarizat cu:

a. componentele, principiile și noțiunile de bază ale funcționării întreprinderii, firmei în general

b. principalele funcții și componente ale firmei, cu strategia acesteia, asigurându-se astfel receptarea superioară a disciplinelor de specialitate din ani mai mari de studiu.

c. etapele care pot permite posibililor întreprinzători să creeze societăți private

CAPITOLUL 1. CONCEPTUL DE ÎNTREPRINDERE

Întreprinderea reprezintă unitatea organizatorică ce reunește resurse materiale, financiare și umane în scopul obținerii unui profit. Ea trebuie înțeleasă ca un ansamblu de elemente aflate în interacțiune permanentă. Elementele obligatorii ale apariției și fundamentării unei întreprinderi sunt acelea a îndeplinirii, cumulativ a următoarelor condiții:

Existența unei nevoi nesatisfăcute cu posibilitatea de a se transforma în cerere potențială;

Posibilitatea organizării unității între resursele materiale, financiare și umane printr-un mod eficient de organizare și conducere a firmei;

Identificarea posibilității de a obține un profit acceptabil pe o perioadă îndelungată de timp prin efectuarea calculelor de eficiență care vor trebui să țină seama de condițiile de desfășurare a activității.

1.1 Întreprinderea – produs și agent al mediului economic

Întreprinderea poate fi definită drept o entitate rezultată în urma unei interacțiuni continue între resursele materiale, financiare și umane care alcătuiesc conținutul său omogen și o serie de elemente extrem de variate, care alcătuiesc mediul extern. Într-o astfel de abordare întreprinderea apare ca o componentă a mediului social-economic.Conținutul mediului social-economic vizează un ansamblu de elemente de natură diferită, precum politică, economică, tehnico-științifică, manifestate pe plan național și internațional care acționează asupra unităților în strânsă interdependență. Aceste elemente se găsesc la un moment dat într-un raport care asigură echilibrul mediului, în dinamică, însă, apar modificări conducând la evoluția sistemului economic. Aceasta se realizează sub acțiunea permanentă a unor factori, care sub impactul revoluției tehnico-științifice generează activități noi. Satisfacerea acestora presupune apariția unui agent de mediu care intră în relație cu ceilalți agenți. De aici rezultă că întreprinderea este un produs, un rezultat al mediului social-economic și nu poate exista în afara mediului.

În același timp, pentru realizarea obiectului său de activitate, întreprinderea generează necesități noi.

Pentru satisfacerea acestora întreprinderea intră în relație cu alți agenți de mediu, inexistența acestora presupunând apariția unor noi agenți. Această dublă postură în care apare întreprinderea în cadrul mediului, ca beneficiar al unor produse sau servicii realizate de anumiți agenți și de prestatori de servicii pentru alți agenți, o plasează pe aceasta în rândul agenților de mediu. În măsura în care întreprinderea apare în relație de vânzare-cumpărare sau în alte tipuri de relație generate de acestea, acționează ca agent economic și de piață.

Satisfacerea nevoilor sociale în ansamblu se realizează, de regulă, prin mai multe modalități:autoconsum sau prestarea unor servicii de către persoane autorizate sau întreprinderi.

Prin poziția deținută în cadrul mediului, întreprinderea ne apare și ea ca o formă de realizare a necesității. În cadrul economiei naționale aceasta apare ca unitate de bază, fiind organizată în mod specific pentru satisfacerea nevoilor persoanelor fizice.

Întreprinderea reprezintă organizația ce reunește resurse materiale, financiare și umane în scopul realizării unor prestații destinate satisfacerii nevoilor potențialilor clienți, în condițiile obținerii unui profit.

Existența oricărei firme va ține cont de:

organizarea concomitentă a celor trei categorii de resurse enunțate unitatea acestora fiind asigurată prin organizarea și conducerea firmei;

calculele de eficiență prin care sunt luate în considerare condițiile de desfășurare a activității și care să demonstreze posibilitatea obținerii unui profit acceptabil și pe o perioadă cât mai mare.

1.2. Întreprinderea abordată ca organizație

Asigurarea succesului întreprinderii pe piață necesită depășirea unei viziuni simpliste care de obicei ignoră mecanismele interne de existență și funcționare și angrenajul în care aceste mecanisme ale întreprinderii intră în sistemul mecanismului economico-social. O viziune modernă aduce în discuție abordarea întreprinderii ca sistem. Întreprinderea trebuie înțeleasă ca un ansamblu de elemente aflate în interacțiune permanentă. Acest comportament poate fi asimilat forțelor care se compun sub acțiunea unor 6 factori exteriori, rezultând potențialul firmei respective. Acest potențial poate fi mai ridicat sau mai coborât în funcție de volumul și calitatea forțelor care interacționează, cunoscut în literatura de specialitate subdenumirea de sinergie.

O astfel de înțelegere a întreprinderii prezintă o importanță deosebită pentru activitatea de management. Ea atrage atenția că întreaga conducere trebuie să țină seama de:

cunoașterea în detaliu a forțelor interne, a modalităților în care ele se manifestă și a efectelor acțiunilor și interacțiunilor;

studierea interacțiunilor dintre forțele interne, unele în raport cu altele și față de mediul extern.

Consumul unor servicii realizate de către întreprinderi nu este singura posibilitate de satisfacere a nevoilor. Ea se mai poate realiza prin autoconsum și prestarea serviciilor de către persoane sau grupuri de persoane reunite în mici ateliere sau forme de asociere.

Desfășurarea activităților în cadrul aacestor forme de organizare, deși importantă, se dovedește lipsită de succes în cadrul economiei de piață. Forma cea mai adecvată de prestare a unor servicii o reprezintă întreprinderea care, spre deosebire de celelalte modalități menționate este o organizație, ceea ce înseamnă că întreprinderea este o formă superioară de organizare a activității de prestare a serviciilor.

Înființarea societăților comerciale are la bază Legea 31/1990. Etapele înființării sunt:

decizia de înființare;

tipul și profilul de activitate, alegerea numelui, elaborarea statutului, stabilirea sediului;

depunerea actelor de constituire;

adoptarea și semnarea acestor acte de toți membrii;

întocmirea dosarului pentru obținerea autorizației;

obținerea autorizației;

înregistrarea la organele fiscale, deschiderea contului;

înregistrarea la Registrul Comerțului.

1.3. Trăsături definitorii ale firmei în abordare sistemică

Firmele abordate într-o concepție sistemică reprezintă un ansamblu de trăsături care definesc obiectivele lor și nivelul atins în transpunerea practică a acestora. Astfel, întreprinderea este:

a) sistem complex, reunind resurse umane, materiale și financiare;

b) sistem socio-economic;

În cadrul acestui sistem are loc combinarea factorilor de producție pentru obținerea de bunuri materiale, conform obiectivelor fixate în funcție de raportul cerere – obiective – piață.

Acest lucru (punerea de acord a componentelor obiective-piață) presupune ierarhizarea obiectivelor întreprinderii și evidențierea lor într-un ansamblu unitar prin programele de activitate. Mecanismul economic al întreprinderii presupune utilizarea unui sistem de reguli, metode și instrumente pentru organizarea și conducerea activității astfel încât eficiența să fie maximă.

c) sistem tehnico-material, în sensul că între mijloacele de muncă, materiile prime și materialele utilizate se creează anumite conexiuni concretizate în dependența tehnologică dintre compartimentele în care se realizează producția.

Criteriile prin care întreprinderea se manifestă ca un organism unitar tehnico-productiv sunt:

omogenitatea procesului tehnologic din secțiile producției de bază;

omogenitatea producției fabricate.

d) sistem organizatoric-administrativ;

În momentul înființării întreprinderea obține statutul de persoană juridică are o denumire precisă, un sediu și un obiect de activitate bine determinat, definindu-și propria structură organizatorică și dispune de un regulament propriu de organizare și funcționare.

e) sistem dinamic, organic adaptiv;

Activitatea întreprinderii este influențată de diferiți factori endogeni și/sau exogeni, adaptându-se permanent la modificările macrosistemelor cât și la cerințele generate de dinamica elementelor încorporate.

f) sistem deschis, întreprinderea manifestându-se ca o componentă în interacțiunea constantă cu celelalte elemente ale sistemului căruia îi aparține.

g) sistem autoreglabil, întreprinderea are capacitatea de a-și modifica activitatea în scopul realizării obiectivelor propuse.

1.4. Rolul întreprinderii în cadrul economiei

Rolul întreprinderilor în viața unei economii este dublu: economic și social.

Rolul economic se concretizează în:

întreprinderile atrag și combină factorii de producție; managerii acționează permanent pentru optimizarea combinării factorilor de producție;

scopul întreprinderilor este de a executa bunuri și servicii; managerul firmei urmărește să producă la costuri minime;

întreprinderile distribuie veniturile, adică remunerarea factorilor de producție utilizați.

Instrumentele de repartiție, pe categorii de beneficii, se prezintă astfel:

Beneficiari

Personal angajat

Organisme sociale

Statul

Creditori și bănci

Asociații

Întreprinderea

Instrumente de repartiție

Salarii

Cotizații sociale

Impozite și taxe

Dobânzi, comisioane

Dividende

Autofinanțare

Rolul social constă în faptul că firmele sunt agenți economici a căror activitate nu poate fi studiată decât în contextul social existent. Firma manifestă un rol specific:

față de salariați, managerii firmei trebuie să favorizeze promovarea personalului și participarea lui la reciclarea impusă de modernizarea tehnicii și tehnologiei, să creeze condițiile pentru promovare culturală (distracții, excursii, asociații diverse);

față de consumatori, firma trebuie să caute cea mai bună adaptare a bunurilor și serviciilor produse la solicitările clienților.

Toate acestea sunt greu de realizat, ceea ce duce la o serie de contradicții:

între interesele salariaților și cele ale proprietarilor de capitaluri;

între interesele titularilor de venituri care doresc să câștige cât mai mult și cele ale consumatorilor, care caută să cumpere la un preț cât mai redus.

1.5. Crearea întreprinderilor

Crearea noilor întreprinderi reprezintă un proces complex care reunește două etape: pregătirea procesului de creare și procesul propriu-zis de creare. Aceste etape se referă la o succesiune de activități, grupate în trei stadii – nașterea ideii, elaborarea proiectului și declanșarea procedurilor pentru începerea activității.

În etapa de pregătire a procesului de creare a întreprinderii, întreprinzătorul (o persoană sau un grup de persoane) trebuie să parcurgă două stadii: nașterea ideii și elaborarea proiectului.

Nașterea ideii reprezintă rezultatul sincronizării dintre proiect și întreprinzător. Acest stadiu presupune multiple eforturi de căutare, cercetare, informare și efectuarea unor repetate analize personale.

Pentru început, întreprinzătorul va fi preocupat de găsirea unei idei (produs, serviciu, aplicație tehnologică etc.). Nu este necesar ca produsul sau serviciul să fie nou, el poate fi îmbunătățit, astfel încât originalitatea ideii să se concretizeze într-un proiect realist.

Cele mai bune surse de idei sunt: mediul profesional, priceperea de a face ceva, viața cotidiană, ocupația celui care pornește într-o afacere. De asemenea, se poate apela la sfaturile unui organism specializat, se poate cumpăra un brevet sau o licență, se pot consulta revistele de specialitate.

Nașterea ideii impune și, de cele mai multe ori, obligă întreprinzătorul să aloce un timp important pentru culegerea de informații (documentații, opinii, sfaturi) în legătură cu activitatea pe care o conține idea reținută.

În demersul său, întreprinzătorul poate să ajungă la concluzia că este nevoie să-și completeze pregătirea în domeniile care nu reprezintă punctele sale forte. În acest sens, se poate apela la organisme specializate pentru pregătirea în domeniile respective. Eventual, pot fi sensibilizați și partenerii.

În finalul acestui stadiu, întreprinzătorul trebuie să procedeze la verificarea generală a realismului proiectului. Creatorul trebuie să fie conștient de dificultățile proiectului său legate de: competență, timp disponibil, mijloace financiare, cerințele pieței, forma juridică a întreprinderii, exigențele produsului sau serviciului vizat.

Toate acestea trebuie să se constituie într-un bilanț personal care să-i permită creatorului să judece corect coerența proiectului său. În cazul unui răspuns pozitiv rezultă că proiectul este realist și trece la următorul stadiu.

Elaborarea proiectului cuprinde: o notă de prezentare generală, studiul comercial, studiul juridic și studiul financiar.

Nota de prezentare generală va servi, pe de o parte, creatorului ca referință atunci când începe elaborarea propriu-zisă a proiectului, iar pe de altă parte, va servi în discuțiile cu partenerii asociați, clienții,furnizorii și alte organisme. Această notă de prezentare va trebui să conțină: prezentarea creatorului,prezentarea ideii-activități,descrierea produsului sau serviciului, cu precizarea intențiilorde dezvoltare și de acoperire financiară globală.

Elaborarea propriu-zisă a proiectului debutează cu studiul comercial care va cuprinde definirea produsului (sau serviciului) sub aspectul stabilirii caracteristicilor tehnico-economice și elaborarea unui studiu de piață.

Odată produsul analizat și definit, se impune un studiu al pieței pe care urmează a se desface. Studiul de piață poate fi realizat de însuși întreprinzător sau de o agenție specializată în marketing. În ambele situații,studiul de piață trebuie să analizeze: volumul și evoluția probabilă a cererii; cererea pe tip de clientelă;concurența directă și indirectă sub aspectul evoluției probabile.

După ce s-a stabilit produsul și segmentul de piață se va realiza un test pe un eșantion reprezentativ de clienți potențiali. Acest test urmărește obținerea de informații necesare efectuării eventualelor modificări ale produsului, evaluării posibilităților de desfacere ca volum, stabilirii canalelor de distribuție și punctelor de vânzare cele mai adecvate.

Studiul comercial se încheie prin menționarea acțiunilor comerciale ce vor fi angajate, cu referire la rețeaua de distribuție, acțiunile de promovare și publicitate, serviciile după vânzare etc.

Studiul juridic are menirea de a pregăti dosarul de constituire a societății comerciale pe baza legislației în vigoare, optându-se pentru una din formele juridice de întreprindere.

Studiul financiar exprimă, în termeni financiari, elementele pe care le reunește proiectul. El include: cifra de afaceri pe care și-o propune ca obiectiv întreprinderea, mijloacele tehnice (mașini, utilaje, instalații,mijloace de transport), comerciale, umane și financiare, contul previzionat de rezultate (pe trei ani), planul de finanțare (pe trei ani), bilanțul (pe trei ani), planul de trezorerie.

Etapa de pregătire a procesului de creare a întreprinderii urmărește și evaluarea necesarului de mijloace: terenuri, imobile, mijloace de transport, resurse materiale și resurse umane.

După parcurgerea celor două stadii (nașterea ideii și elaborarea proiectului) care conduc la concluzia oportunității afacerii, se va lua decizia de creare a întreprinderii. În acest fel se trece la cea de-a doua etapă:procesul propriu-zis de creare a întreprinderii.

Procesul propriu-zis de creare a unei întreprinderi presupune, în principal, realizarea a trei operațiuni: întocmirea formalităților necesare înființării, punerea în operă a resurselor materiale și umane și organizarea internă a întreprinderii.

Întocmirea formalităților necesare înființării sunt de natură juridică, socială și fiscală. Formalitățile de natură juridică constau în respectarea unor condiții de fond și de formă.

Condițiile de fond precizează cerințele asocierii persoanelor, cum sunt:

numărul și calitatea participanților care se asociază (în țara noastră, crearea unei societăți pe acțiuni este posibilă dacă se asociază cel puțin cinci persoane; în alte state, dreptul lor național impune limita maximă a asociaților);

consimțământul și capacitatea de a contracta indică normele juridice care trebuie respectate pentru ca asocierea să fie valabilă (consimțământul liber, fără teroare și violență, asocierea să nu fie contrară legii etc.);

aportul asociaților se referă la natura acestuia: aport financiar (contribuția bănească pe careasociații se obligă să o realizeze la patrimoniul societății); aport în natură (imobile, utilaje, mașini, mărfuri); aport în drepturi de proprietate industrială (brevete de invenții, mărci de fabricație);

participarea asociaților la profit și pierderi (fixează cotele de profit și pierderi ce revin asociaților și sunt direct proporționale cu cotele de aport ale asociaților la capitalul social).

Condițiile de formă pentru înființarea unei întreprinderi sunt:

redactarea și semnarea cererii de acord/contractului de asociere;

redactarea și semnarea statutului;

întocmirea formelor de publicitate (publicarea anunțului de înființare în Monitorul Oficial,prezentarea documentelor la Judecătorie în vederea obținerii avizului de onorabilitate,înmatricularea în Registrul Comerțului).

Formalitățile de natură socială se referă la declararea înființării întreprinderii la Ministerul Muncii aderarea la asigurările sociale.

Din punct de vedere fiscal, întreprinderea înființată trebuie să achiziționeze documentele fiscale și să i se fixeze impozitul de către organele în drept.

Utilizarea resurselor materiale și umane presupune amenajarea terenurilor și construcțiilor, instalarea mașinilor și utilajelor, constituirea stocurilor de materii prime, recrutarea personalului.

Organizarea internă a întreprinderii se referă la stabilirea structurii organizatorice, proiectarea sistemului informațional, elaborarea unui regulament de ordine interioară etc.

Demararea activității încheie procesul de creare a întreprinderii și de obicei, se desfășoară pe parcursul a trei ani. Este o perioadă de testare pentru întreprindere presupunând urmărirea și controlul funcționării noii întreprinderii în regim normal precum și stabilirea unei strategii care să contribuie la asigurarea dezvoltării și perenității întreprinderii.

Parcurgerea celor două etape de creare a întreprinderii prezintă o serie de particularități în funcție de tipul de întreprindere, de mediul în care își desfășoară activitatea, de strategia și politica viitoare.

1.6. Tipologia întreprinderilor

Întreprinderile se pot grupa după un sistem complex de criterii.

I. După forma de proprietate:

întreprindere particulară, individuală, personală sau familială;

particulară în asociații;

publică;

a administrației centrale;

a administrației locale;

mixtă (particulară și publică, autohtonă și străină).

Unitățile economice proprietate publică se organizează și funcționează sub formă de regii autonome sau societăți comerciale.

Regia autonomă reprezintă acea formă de întreprindere care se organizează și funcționează în ramurile strategice ale economiei naționale (energetică, telecomunicații, industria de armament etc.), este persoană juridică și funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară.

Societatea comercială, ca întreprindere, reprezintă o entitate economică colectivă unde se combină și se utilizează factorii de producție cu eficiență cât mai ridicată. Rezultatele obținute sunt împărțite între membrii societății sub diferite forme (dividende, prime). Societatea comercială reprezintă forma principal intre membrii de întreprindere. Ea poate fi:

A. Societate comercială de persoane, care la rândul ei poate fi:

în nume colectiv;

în comandită simplă,

B. Societate comercială de capitaluri

în comandită pe acțiuni;

societăți de capitaluri pe acțiuni.

Societatea cu răspundere limitată este o societate comercială care este o formă combinată a celor de persoane și a celor de capitaluri. Ea este forma de organizare cea mai larg răspândită.

II. În raport cu domeniile de activitate, întreprinderile pot fi:

întreprinderi agricole;

întreprinderi industriale;

întreprinderi comerciale;

întreprinderi prestatoare de servicii;

întreprinderi financiare, de credit, de asigurări .

III. În raport cu apartenența la una din ramurile industriale de activitate, întreprinderile se pot clasifica astfel:

a) după caracterul materiei prime consumate:

întreprinderi extractive;

întreprinderi prelucrătoare;

b) după destinația economică și caracterul producției finite:

întreprinderi producătoare de bunuri de capital;

întreprinderi producătoare de bunuri de consum;

c) după continuitatea procesului tehnologic:

întreprinderi cu procese tehnologice continue;

întreprinderi cu procese tehnologice discontinue.

IV. În raport cu timpul de lucru în cadrul anului calendaristic, întreprinderile pot fi:

întreprinderi care funcționează tot timpul anului;

întreprinderi sezoniere.

V. În raport cu nivelul de specializare, se deosebesc:

întreprinderi specializate;

întreprinderi universale;

întreprinderi mixte.

VI. În raport cu tipul de producție sunt:

întreprinderi cu producție de serie (mică, mijlocie, mare);

întreprinderi cu producție de masă.

VII. În raport cu metodele de organizare a producției, se deosebesc;

întreprinderi cu producția organizată în flux;

întreprinderi cu producția organizată după modelele specifice producției de serie și unicate.

VIII. În funcție de amploarea factorilor de producție utilizați, de mărimea rezultatelor economico-financiare, întreprinderile pot fi:

întreprinderi mici;

întreprinderi mijlocii;

întreprinderi mari;

grupuri de conglomerate de întreprinderi.

Concluzii:

În acest capitol s-a prezentat abordarea sistemică a întreprinderii, prin intermediul căreia întreprinderea reprezintă produs și agent al mediului economic. Sunt evidențiate, de asemenea, etapele de înființare a unei întreprinderi în conformitate cu Legea 31/1990.

Cuvinte cheie:

– întreprindere; abordarea sistemică a întreprinderii; autoconsum; prestarea de servicii; sinergie; factori endogeni; factori exogeni.

CAPITOLUL 2. RELAȚIILE ÎNTREPRINDERII CU MEDIUL

ECONOMICO-SOCIAL

Întreprinderea contribuie la mișcarea procesului de ansamblu a producției sociale prin realizarea obiectivelor propuse. Intervine, astfel, noțiunea de mediu ambiant care reprezintă o rețea de variabile exogene cărora întreprinderea le opune propriile sale variabile endogene. Analiza mediului ambiant al întreprinderii evidențiază existența a două componente: micromediul și macromediul.

2.1. Mediul ambiant al întreprinderii

Întreprinderea îndeplinește obiectivele proprii în mod independent dar, totodată, realizează un schimb de activități cu alte întreprinderi și, pe această bază, contribuie la mișcarea procesului de ansamblu a producției sociale. Ansamblul condițiilor de natură eterogenă care exercită influență asupra modului în care întreprinderea își realizează obiectivele proprii poartă numele de mediu ambiant . Acesta mai poate fi definit ca o rețea de variabile exogene, cărora întreprinderea le opune propriile sale variabile endogene (resurse materiale, umane și financiare). Mediul ambiant se poate prezenta sub forma unui mediu stabil, schimbător(instabil) și turbulent.

Mediul stabil apare ca o excepție, este doar un moment de scurtă durată și se manifestă la interval de timp foarte mari. Nu este un tip de mediu caracteristic, iar în ultimele decenii s-a întâlnit foarte rar.

Mediul schimbător prezintă permanente modificări și obligă întreprinderea să aibă o viziune prospectivă. Este un tip de mediu obișnuit cu care se confruntă întreprinderile în etapa actuală.

Mediul turbulent este definit de schimbări foarte accentuate, frecvente, bruște, în direcții imprevizibile, adesea transformatoare, ceea ce supune întreprinderea unor presiuni deosebite, punându-i probleme dificile de adaptare, în genere greu de anticipat. Acest tip de mediu este specific, mai ales, ramurilor de vârf, ceea ce înseamnă că nu are un caracter dominant. Pentru a face față mediului turbulent,întreprinderea trebuie să se caracterizeze prin flexibilitate, suplețe, elasticitate a structurilor, în vederea adaptării rapide la un mod de acțiune.

Analiza mediului ambiant al întreprinderii permite să se constate existența a două componente: micromediul (mediul intern) și macromediul (mediul extern). Ansamblul relațiilor întreprinderii cureprezentanții din cel mai apropiat mediu și influențele pe care aceștia le exercită poartă numele de micromediu.

Micromediul este constituit din următoarele componente: gospodăriile familiale; furnizorii demărfuri; prestatorii de servicii; furnizorii de personal; intermediarii; clienții; concurenții; organismele publice; conducerea și organizarea internă.

Gospodăriile familiale reprezintă grupurile de persoane care realizează o bună administrare a treburilor casei asigurând un consum rațional și civilizat de bunuri și servicii, precum și economisirea unei părți din veniturile obținute de membrii respectivelor familii.

Furnizorii de mărfuri sunt reprezentați prin diverse întreprinderi sau persoane care, pe baza relațiilor de vânzare-cumpărare, pun la dispoziție echipamentul tehnic, combustibilul, materiile prime și materialele, energia și apa.

Prestatorii de servicii reprezintă tot o categorie de furnizori care execută o gamă de activități, între care cea mai mare pondere o dețin întreprinderile de transport, serviciile bancare, de birotică și de asigurare.

Furnizorii de personal sunt reprezentați prin instituțiile de învățământ, oficiile de forță de muncă și de persoanele aflate în căutarea unor locuri de muncă.

Intermediarii sunt reprezentați de agenții economici care ajută întreprinderea la promovarea, vânzarea și distribuirea mărfurilor sau a serviciilor către clienți. Principalii intermediari sunt: întreprinderile de comerț și agențiile de publicitate.

Clienții constituie componenta cea mai importantă a micromediului, deoarece alcătuiesc piața de desfacere a oricărei întreprinderi. Clienții pot fi: consumatorii, utilizatorii industriali, angrosiștii, detailiștii, agențiile guvernamentale, agențiile internaționale etc.

Concurenții sunt agenții economici și persoanele particulare cu care întreprinderea intră în competiție, disputându-și clienții, furnizorii de mărfuri, prestatorii de servicii, furnizorii de personal, intermediarii și organismele publice.

Concurenții pot deține o anumită poziție pe piață, ceea ce le conferă postura de: lideri, inovatori, conservatori sau timizi.

Organismele publice reprezintă orice grup care are interes actual sau potențial cu impact asupra capacității întreprinderii de realizare a obiectivelor sale. Din grupul organismelor publice fac parte:

organele financiare

instituțiile mass-media

asociații ale cetățenilor

instituții guvernamentale

instituții locale

atitudinea publică generală

atitudinea internă

Conducerea și organizarea internă a întreprinderii constituie un element esențial al micromediului, deoarece forța economică a întreprinderii este direct influențată de calitatea sistemului de conducere.

Relațiile dintre diferiții agenți economici se exprimă prin fluxuri, care sunt de două categorii:

fluxuri reale sau fizice, care semnifică un schimb de bunuri sau servicii de la un agent către alt agent.

Exemplu: furnizarea de către întreprinderi către gospodăriile familiale a bunurilor de consum;

fluxuri monetare sau financiare, care semnifică un transfer de bani de la un agent la altul sau nașterea unei creanțe (sau datorii) a unui agent față de altul. De exemplu, cheltuielile de consum ale gospodăriilor familiale sau plata salariilor de către întreprinderi sunt fluxuri monetare.

Pentru a înțelege mai bine fluxurile menționate, acestea vor fi analizate în condițiile circuitului economic cu doi și, respectiv, trei agenți economici.

2.2 Circuitul economic cu doi agenți

Reprezentarea cea mai simplă a unei economii naționale este cea alcătuită din doi agenți:

întreprinderile care produc bunuri și servicii;

gospodăriile familiale care consumă bunurile și serviciile.

Chiar într-un caz atât de simplu, diferitele relații care se stabilesc între cei doi agenți sunt numeroase.

Aceste relații pot fi încadrate în două mari grupe și anume: relațiile producție-consum și relațiile investițieeconomisire.

În faza a doua, întreprinderile doresc să-și vândă producția și o oferă gospodăriilor familiale. Există deci un flux real care merge de la întreprinderi către gospodăriile familiale, prin oferirea bunurilor de consum produse de către întreprinderi pentru gospodăriile familiale.

Efectuarea de cheltuieli pentru cumpărarea de bunuri de consum și servicii constituie un flux monetar care merge de la gospodăriile familiale către întreprinderi. La acest nivel, echilibrul nu poate fi asigurat decât dacă există egalitate între cererea și oferta de bunuri de consum. Dacă această egalitate nu există, ne găsim, fie în situația de supraproducție, cu o ofertă superioară cererii, fie în situația de subproducție (penurie), cu o ofertă inferioară cererii.

2.3Relațiile investiție-economisire

În descrierea relațiilor producție-consum nu s-a avut în vedere utilizarea echipamentelor care se uzează în procesul de producție și care trebuie înlocuite la anumite intervale de timp. Totodată, creșterea implică sporirea capacității productive a întreprinderilor, adică achiziționarea de echipamente suplimentare.

Această achiziționare de echipamente poartă denumirea de investiție. Vorbim de investiție brută, atunci când desemnăm toate echipamentele, inclusiv cele destinate înlocuirii celor uzate și vorbim de investiție netă, atunci când avem în vedere cumpărarea de echipamente destinate numai creșterii capacității de producție. La acest nivel de analiză, este luată în considerare numai investiția brută.

Nevoia de echipament se exprimă prin existența unei cereri de bunuri de investiții pentru întreprinderi, care trebuie să găsească o contrapartidă prin oferta de bunuri de investiții propusă de întreprinderi specializate în acest tip de producție.

Așa cum s-a văzut în cazul relațiilor producție-consum, întreaga producție a întreprinderilor era egală valoric cu serviciile productive cumpărate de la gospodăriile familiale. Cumpărarea acestor servicii (forța de muncă, capitalul, pământul), dă naștere la venituri percepute de către gospodăriile familiale și permite să arătăm că producția totală a întreprinderilor este egală cu mărimea veniturilor distribuite. Cu toate acestea, gospodăriile familiale nu cheltuiesc integral veniturile lor, partea neutilizată pentru consum fiind o economie. Pentru ca echilibrul circuitului să fie asigurat apare necesară utilizarea economiilor realizate de către gospodăriile familiale pentru finanțarea investițiilor întreprinderilor.

2.4 Circuitul economic cu trei agenți

Luarea în considerare a economiilor gospodăriile familiale și a nevoii de finanțare a bunurilor de echipament necesare întreprinderilor conduce la integrarea instituțiilor financiare în circuitul economic.

În exemplele precedente se admitea că surplusul de venituri al gospodăriilor familiale, în urma consumului, era pus la dispoziția întreprinderilor pentru finanțarea investițiilor acestora. De fapt, realitatea este mai complexă. Desigur, gospodăriile familiale pot participa direct la finanțarea creșterii întreprinderilor cumpărând valori mobiliare (acțiuni sau obligațiuni) și acordând împrumuturi întreprinderilor. Dar ele mai păstrează o fracțiune din venitul lor sub formă lichidă (bilete de bancă, conturi la vedere) pe care o numim tezaurizare.

Rolul sistemului bancar va fi, mai întâi, acela de colectare a acestor economii lichide, apoi de redistribuire sub formă de credite pentru a permite altor agenți să-și mărească cheltuielile sau să-și finanțeze investițiile. În ceea ce privește gospodăriile familiale este vorba de credite pentru consum, iar în ceea ce privește întreprinderile este vorba, în esență, de credite de echipament.

Administrațiile prestează servicii altor agenți, printre care și întreprinderilor, fără ca aceste servicii să facă obiectul unei vânzări. La rândul lor, întreprinderile plătesc impozite și taxe administrațiilor, din care acestea își constituie resursele.

În ceea ce privește exteriorul, se au în vedere relațiile comerciale și financiare pe care le întrețin diferite țări: importuri și exporturi, intrări și ieșiri de devize. Aceste relații externe se referă la ansamblul agenților economici.

Macromediul este format din sistemul factorilor exogeni care acționează indirect asupra întreprinderii, prin componentele micromediului, exercitându-și influența pe o arie extinsă și pe un termen lung.

Macromediul reflectă interacțiunea mediu-întreprindere, manifestată atât în plan național cât și în plan internațional.

Abordarea macromediului permite să se constate că factorii exogeni influențează prin componentele mediului: economic, politic, social-cultural, demografic, tehnico-științific, natural și juridic.

Mediul economic este componenta esențială, atât la nivel național cât și internațional, deoarece influențează decisiv funcționarea și dezvoltarea întreprinderii. Mediul economic se manifestă prin intermediul factorilor de management, a pieței (interne și externe) și a pârghiilor economico-financiare. Un impact puternic asupra activității întreprinderii au factorii de management: sistemul de organizare a economiei naționale, mecanismul de planificare macroeconomică, mecanismele motivaționale și mecanismele de control ale suprasistemelor din care face parte întreprinderea.

Mediul politic, care poate fi intern și internațional, se manifestă prin modul de implicare a statului în economie (politici antitrust, măsuri protecționiste, subvenții) și prin concepția de integrare în viața economică și politică mondială (apartenența la grupuri și comunități economice și politice). Toate aceste elemente pot să stimuleze sau să frâneze activitatea întreprinderii.

Mediul social-cultural este constituit din totalitatea factorilor, condițiilor, relațiilor și instituțiilor care vizează sistemul de valori, obiceiuri, tradiții, credințe și norme care modelează societatea și reglementează comportamentul indivizilor și grupurilor umane. Mediul social-cultural influențează activitatea întreprinderii prin modalități specifice de corelare a intereselor individuale și sociale, prin modificarea stilului de viață – toate cu impact direct asupra activității conștiente și a comportamentului consumatorului.

Mediul demografic este variabila macromediului care influențează întreprinderea prin intermediul populației. Aceasta se află într-o dublă ipostază: beneficiar (consumator) și creator (sursă de muncă) al produselor și serviciilor întreprinderii. De aceea, nivelul, dinamica, structura, repartizarea teritorială și pe medii a populației influențează activitatea întreprinderii atât pe termen scurt, cât și pe termen mediu.

Mediul demografic este studiat pe baza prognozelor demografice.

Macromediul este format din sistemul factorilor exogeni care acționează indirect asupra întreprinderii, prin componentele micromediului, exercitându-și influența pe o arie extinsă și pe un termen lung. Macromediul reflectă interacțiunea mediu-întreprindere, manifestată atât în plan național cât și în plan internațional.

Abordarea macromediului permite să se constate că factorii exogeni influențează prin componentele mediului: economic, politic, social-cultural, demografic, tehnico-științific, natural și juridic.

Mediul economic este componenta esențială, atât la nivel național cât și internațional, deoarece influențează decisiv funcționarea și dezvoltarea întreprinderii. Mediul economic se manifestă prin intermediul factorilor de management, a pieței (interne și externe) și a pârghiilor economico-financiare. Un impact puternic asupra activității întreprinderii au factorii de management: sistemul de organizare a economiei naționale, mecanismul de planificare macroeconomică, mecanismele motivaționale și mecanismele de control ale suprasistemelor din care face parte întreprinderea.

Mediul politic, care poate fi intern și internațional, se manifestă prin modul de implicare a statului în economie (politici antitrust, măsuri protecționiste, subvenții etc.) și prin concepția de integrare în viața economică și politică mondială (apartenența la grupuri și comunități economice și politice). Toate aceste elemente pot să stimuleze sau să frâneze activitatea întreprinderii.

Mediul social-cultural este constituit din totalitatea factorilor, condițiilor, relațiilor și instituțiilor care vizează sistemul de valori, obiceiuri, tradiții, credințe și norme care modelează societatea și reglementează comportamentul indivizilor și grupurilor umane.

Mediul demografic este variabila macromediului care influențează întreprinderea prin intermediul populației. Aceasta se află într-o dublă ipostază: beneficiar (consumator) și creator (sursă de muncă) al produselor și serviciilor întreprinderii.

Mediul natural definește cerințele de ordin ecologic pe care întreprinderea trebuie să le respecte. Ca urmare, întreprinderea este obligată să folosească tehnologii nepoluante, să protejeze mediul ambiant și săcombată degradarea lui. Mediul juridic este reprezentat de sistemul legislativ din spațiul economico-geografic în care își desfășoară activitatea întreprinderea, de cadrul legislativ al piețelor externe și de sistemul institutional național și international.

Mediul tehnico-științific influențează toate domeniile de activitate ale întreprinderii prin: invenții, inovații (produse noi, nivelul tehnic al utilajelor, calitatea tehnologiilor) și descoperiri. Mediul tehnico-științific influențează atât activitatea întreprinderii, cât și celelalte componente ale macromediului.

Mediul natural definește cerințele de ordin ecologic pe care întreprinderea trebuie să le respecte. Ca urmare, întreprinderea este obligată să folosească tehnologii nepoluante, să protejeze mediul ambiant și să combată degradarea lui.

Mediul juridic este reprezentat de sistemul legislativ din spațiul economico-geografic în care își desfășoară activitatea întreprinderea, de cadrul legislativ al piețelor externe și de sistemul institutional național și internațional.

2.5 Mediul ca furnizor de informații

Mediul în care acționează întreprinderea este un furnizor al mai multor informații strict necesare administrării eficiente. Acestea ar putea fi;

a) natura concurenței: concurenți existenți și posibilitățile de apariție a altora noi în același sector de activitate;

b) cererea întreprinderii; obiectul și motivația cumpărării, tipurile de clienți și puterea de negociere a lor, tipurile de nevoi acoperite etc.

c) evoluția cererii: analiza ciclului de viață al produselor; analiza produselor substituibile și complementare; analiza modificărilor în stilurile de viață; posibilitatea apariției de noi piețe etc.;

d) informații financiare referitoare la solvabilitatea clientelei și conjuncturile financiare;

e) politica de marketing: analize de produs, preț, promovare, distribuție;

f) surse de presiune externă asupra activității întreprinderii: politica economică a statului,principalele sindicate profesionale sau alte grupuri de presiune din domeniul de activitate respectiv;

g) structura costului de producție: costul materialelor și a energiei, evoluția stocurilor pe piețe, gradul

de dependență de furnizori, greutăți în aprovizionare, structura sindicatelor, fiscalitate etc.;

h) perspective de evoluție tehnologică: folosirea înlocuitorilor pentru unele materiale, invenții, apariția de noi echipamente etc.

Evident, în toate aceste cazuri este vorba de o analiză asupra principalelor tendințe în vedereaidentificării factorilor critici și realizării acțiunilor care asigură supraviețuirea și succesul.

2.6 Factorii de influență ai mediului ambiant al întreprinderii

Factorii economici sunt fără îndoială cei mai importanți și mai apropiați de îndeplinirea finalității întreprinderii. Se referă la elemente din mediul ambiant cu acțiune directă asupra activității microeconomice: piețele de aprovizionare cu materii prime, materiale, energie și evident furnizori, piețele de distribuție (desfacere)de bunuri, servicii și evident clienți, piața muncii, piața financiară.

Factorii politico-juridici (sau politico-instituționali) se referă la acțiunea unor relații de dependență, dominanță și putere care se manifestă într-o societate.

Factorii tehnologici se referă atât la aspectul fizic, material adică echipamente, utilaje, instalații, piese de schimb, dispozitive, scule etc., cât și la aspectul invizibil sau altfel spus cunoștințele și experiența acumulată (cantitativ și calitativ), creativitatea și importanța acordată sectorului cercetare-dezvoltare.

Concluzii:

În acest capitol a fost abordat mediul ambiant al întreprinderii prin intermediul celor două componente ale sale: micromediul și macromediul. Au fost prezentate cele trei forme ale mediului ambiant și anume: mediul stabil, mediul schimbător și mediul turbulent. De asemenea, este evidențiat mediul ca furnizor de informații în vederea unei administrări eficiente,precum și factorii de influență ai mediului ambiant al întreprinderii.

Cuvinte cheie:

– mediul ambiant; macromediul; micromediul

CAPITOLUL 3. FORME MODERNE DE ORGANIZARE A FIRMELOR

ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ CONTEMPORANĂ

În acest capitol vor fi prezentate modalitățile de creștere a întreprinderii, precum și modalitățile de asociere întâlnite atât în țara noastră, cât și în țările dezvoltate. Astfel, argumentele ce justifică necesitatea formării de asocieri sunt: costul tranzacției, relația de proprietate și strategiile manageriale. Creșterea gradului de internaționalizare a activității firmelor, modificările frecvente ale cerințelor pieței interne și, în special, externe, mutațiile frecvente în tehnologiile de fabricație, realizarea unor restructurări ample ale sistemului productiv al industriei (vânzarea-cumpărarea de acțiuni, cedarea sau preluarea unor firme filiale, efectuarea de achiziții, fuziuni sau scindări), toate acestea sunt consecințe ale unor strategii manageriale, deși apar doar efecte ale mișcării capitalului, adică preluarea sau cedarea de acțiuni. În condițiile economiei moderne se amplifică rolul și importanța strategiei manageriale în înființarea și dezvoltarea grupurilor de întreprinderi, precum și în stabilirea configurațiilor lor în conformitate cu cerințele noi ale mediului exterior.

3.1. Modalități de creștere a întreprinderii

Creșterea întreprinderilor este un proces dinamic de dezvoltarea a firmei, ce constă în sporirea dimensiunilor acesteia. Acest proces poate fi continuu, dar, adesea, și discontinuu manifestat prin existența unor salturi dimensionale în dezvoltarea firmei.

Creșterea poate fi: internă sau externă.

Creșterea internă este modalitatea clasică principală de creștere a întreprinderii și constă în crearea în cadrul firmei a unor noi capacități. Aceasta se concretizează prin adăugarea de noi mijloace de producție, de cercetare sau de distribuție ca urmare a alocării unor resurse proprii ale întreprinderii (financiare, umane, tehnice)

.Creșterea externă se evidențiază prin achiziția unor active existente (materiale, nemateriale sau financiare). Creșterea externă implică modificări în relațiile întreprinderii cu alte firme, în sensul că dezvoltarea unora antrenează dispariția altora.

Modalitățile juridice de creștere externă sunt:

luarea de participații;

fuziunea, cu crearea de noi societăți;

absorbția;

aportul parțial de active cu diminuarea unei societăți și creșterea alteia;

micșorarea ambelor societăți și crearea unei filiale comune.

Creșterea firmelor are ca efect reducerea numărului de participanți pe piață și determină constituirea grupurilor care le domină.

CAPITOLUL 4. PROCESUL DE CREARE A UNEI NOI ÎNTREPRINDERI

ÎN CONDIȚIILE ACTUALE ALE ROMÂNIEI

O caracteristică definitorie a economiei libere de piață o constituie procesul dinamic de creare a noi întreprinderi și preocuparea conducerii acestora de a le asigura acestora menținerea pe piață, în condițiile existenței unei puternice competiții, și de a urmări, ori de câte ori este posibil, dezvoltarea acestora.

Crearea unei întreprinderi viabile presupune existența unui ansamblu de condiții care trebuie îndeplinite atât în ceea ce privește antreprenorul sau managerul, cât și demersurile necesare pentru punerea în funcțiune a întreprinderii și, ceea ce este foarte important, pentru asigurarea funcționării acesteia în viitor, în condiții de rentabilitate.

4.1. Stabilirea obiectivului activității noii întreprinderi

Crearea unei noi întreprinderi reprezintă un act de curaj din partea viitorului antreprenor sau manager care trebuie să depună toată capacitatea și energia sa și să folosească mijloacele de care dispune sau pe care le poate atrage (împrumut sau prin atragerea unui anumit număr de asociați) pentru transpunerea în viață a proiectului.

Pentru a putea pune în funcțiune o întreprindere, un viitor antreprenor trebuie sa aibă dorința de a o crea, să aibă o idee bine conturată cu privire la obiectul de activitate al întreprinderii și să dispună, cel puțin în faza incipientă, de un minim de mijloace materiale.

Conturarea ideii de pornire în elaborarea proiectului de creare a unei noi întreprinderi este foarte importantă. Pot constitui puncte de plecare în îndeplinirea ideii de creare a unei noi întreprinderi constatările privind faptul că anumite nevoi ale populației în produse, lucrări sau servicii nu sunt satisfăcute sau sunt satisfăcute în mod incomplet.

4.2. Elementele studiului preliminar privind fundamentarea creării unei noi firme

care urmează să fie Punctul de plecare în elaborarea studiului tehnic-economic îl constituie definirea produsului sau a produselor, a lucrărilor și a serviciilor care urmează a fi executate de viitoarea întreprindere. Trebuie analizate calitățile sau funcțiunile îndeplinite de noul produs, în comparație cu produsele, lucrările sau serviciile similare existente pe piață, elementele de noutate pe care le aduc acestea, caracteristicile tehnico-economice.

Apoi trebuie să se definească piața. Precizarea pieței și a cuplului produs-piață necesită efectuarea unei analize prin care să se poată determina cererea pe piață a acestor produse, lucrări sau servicii pe tipuri de clienți posibili, să se poată evalua volumul și evoluția probabilă a cererii acestora și să se cunoască posibilii concurenți direcți și indirecți. Analiza cuplului produs-piață trebuie să ofere managerului datele necesare pentru a se putea face o evaluare, ca volum și valoare a posibilităților de absorbție de către piața vizată, de a putea preciza circuitele de distribuire a produselor, lucrărilor sau serviciilor și a punctelor posibile de vânzare, de a constata dacă acestea satisfac cerințele clientelei vizate și estimate sau dacă este nevoie să se aducă anumite corecturi, modificări sau adaptări acestora.

Managerul este necesar să precizeze încă de la început obiectivele comerciale pe care și le propune să le realizeze. Este necesar să estimeze cifra de afaceri minimă pe care urmează să o realizeze, să precizeze segmentele de piață pe care urmează a se desface sau valorifica produsele, lucrările sau serviciile, canalele de distribuție, forța de vânzare, punctele de distribuție, modul de acordare a asistenței clienților după cumpărare sau contractare. Fixarea obiectivelor comerciale presupune acordarea unei anumite denumiri produselor ce urmează a fi vândute, asigurarea unei publicități corespunzătoare prin alegerea celor mai potrivite canale și mijloace decomunicare și informare a publicului larg.

4.3. Evaluarea viabilității și a profitabilității creării unei noi întreprinderi

Un manager se lansează în proiectul de creare a unei noi întreprinderi urmărind realizarea unui anumit profit ca urmare a investiției de inteligență, timp, efort, mijloace materiale și financiare investite.

Pentru a putea demara acțiunea de creare a unei noi întreprinderi se impune efectuarea unei analize financiare profunde, din care să rezulte viabilitatea și profitabilitatea afacerii.

Analiza financiară va trebui să evidențieze cât va costa punerea în funcțiune a întreprinderii, care sunt fondurile disponibile și cele care pot fi atrase, modul de folosire a acestora, care va fi profitul estimat a se obține în primii ani de la punerea în funcțiune și pragul de rentabilitate, ce active, pasive și capital propriu urmează a fi implicate etc.

Răspunsurile la aceste întrebări rezultă din întocmirea unui bilanț de pornire, a unor studii de rentabilitate, efectuarea unor estimări privind vânzările lunare pentru primul an și vânzările anuale pentru anii următori, întocmirea situației prevăzute a profiturilor și pierderilor, lunar, pentru primul an și anual, pentru anii 2-5, precum și a situației prevăzute a fluxului de numerar, lunar, pentru primul an de activitate.

Bilanțul denumit „de plecare” servește la stabilirea unui echilibru între nevoi și resurse. În partea de activ se evidențiază nevoile pentru început ale întreprinderii, iar în partea de pasiv se vor evidenția resursele disponibile pentru a face față nevoilor. Comparând sursele prevăzute la activ (nevoile) cu cele prevăzute la pasiv (resursele) este posibil ca resursele să nu poată acoperi nevoile, caz în care trebuie găsite modalități de echilibrare.

Analiza financiară preliminară presupune și efectuarea unui calcul prealabil pe luni, în cadrul primului an, privind cheltuielile cumulate și rețelele (sumele încasate), pentru a putea avea o imagine cu privire la diferența care există, pe luni, între cheltuieli și încasări, în vederea apropierii cât mai rapide a volumului cheltuielilor de mărimea încasărilor, pentru a acoperi din încasări cheltuielile și a obține apoi un profit acceptabil.

Analiza financiară necesită și efectuarea unui studiu de rentabilitate prin întocmirea unui cont de rezultate previzibile și stabilirea gradului de rentabilitate. Contul previzional de rezultate trebuie să prevadă, la partea de debit, cheltuielile ce urmează a fi făcute, iar la partea de credit veniturile ce vor fi obținute pe perioada considerată.

O întreprindere este viabilă atunci când ea obține un profit, încasările depășind cheltuielile. Pentru a aprecia dacă întreprinderea este rentabilă trebuie calculat, sub formă procentuală, gradul de rentabilitate,folosind următoarea relație de calcul:

în care: Gr – gradul de rentabilitate; Ra – rezultatul afacerii; Ci – capitaluri investite.

O întreprindere este rentabilă dacă gradul de rentabilitate obținut în procente este mai mare decât un anumit nivel al ratei dobânzii, practicat pe piața financiară. În caz contrar managerul va putea valorifica capitalul pe care îl deține prin depunerea lui la bancă.

4.4. Alegerea formei juridice

În România, potrivit legislației existente, pot fi adoptate diferite forme juridice pentru o viitoare întreprindere, fiecare având însă caracteristici proprii, precum și avantaje și dezavantaje.

Forma cea mai simplă de constituire este a creării unei întreprinderi cu activități individuale sau a unei asociații familiale. Reglementată prin Decretul-lege nr. 54/1990, această formă nu cere un capital inițial, necesită formalități simple de autorizare și prezintă o serie de avantaje fiscale.

Legea nr. 31/1990 împarte societățile comerciale în cinci categorii, și anume; Ø societatea în nume colectiv (SNC) – obligațiile sociale sunt garantate cu întreg patrimoniul social,fiind o răspundere limitată și solidară a tuturor asociaților;

societatea în comandită simplă (SCS) – o formă de asociere între investitori (comanditari) a căror răspundere este limitată la aportul social și comanditați, care răspund împreună, nelimitat însă, cu averea lor;

societatea în comandită pe acțiuni (SCA) – o asociere între comanditari a căror răspundere se limitează la plata acțiunilor și comanditați, care răspund solidar și nelimitat cu averea lor;

societatea pe acțiuni (SA) – obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, diferițiiacționari fiind obligați numai la plata acțiunilor;

societatea cu răspundere limitată (SRL) – răspunderea asociaților se reduce la plata părților sociale: este cea mai răspândită formă de societate în România.

Alegerea formei juridice depinde de modul cum este concepută noua întreprindere. Dacă se dorește crearea unei întreprinderi care să dispună de mijloace materiale și financiare mari, se recomandă crearea unei societăți pe acțiuni, iar în cazul punerii în funcțiune a unor întreprinderi mici și mijlocii se poate utiliza, în mod diferențiat, în raport cu mijloacele disponibile, una din celelalte forme.

4.5. Formalitățile și lucrările de executat pentru constituirea efectivă a întreprinderii

Sub raport juridic, pentru o nouă întreprindere se încheie un contract de societate, se elaborează un statut, se alege un nume pentru întreprindere, se face înmatricularea în registrul comerțului și publicarea în Monitorul Oficial. Statutul definește noua întreprindere și precizează modul ei de organizare și funcționare.

Pentru a evita adoptarea unui nume care a fost dat înainte altei întreprinderi se procedează la verificarea acceptabilității numelui ales, contra unei taxe, la Oficiul local al Registrului Comerțului, ca și verificarea acceptabilității mărcii de comerț.

Pentru autorizarea întreprinderii se vor depune la judecătoria teritorială documentele necesare; după verificarea documentelor judecătorul fixează un termen de judecată în interval de două săptămâni, înmânând solicitantului o cerere de avizare către Camera teritorială de Comerț și Industrie care, la rândul ei, emite avizul consultativ de utilitate până la termenul de judecată prevăzut.

Pentru autorizarea la judecătoria teritorială dosarul trebuie să conțină:

cererea de constituire;

contractul de societate și statutul;

certificatul de depunere a capitalului inițial;

dovada dreptului de folosință pentru sediu;

titlul de proprietate;

contractul de închiriere sau acordul proprietarului;

acordul autentificat al eventualilor coproprietari sau colocatari

4.6. Asigurarea viabilității și rentabilității întreprinderii pe baza unei strategii economice concretizate în planuri adecvate

Pentru stabilirea unor obiective realiste, este necesar ca, în cadrul strategiei adoptate, să se facă o analiză a situației existente a întreprinderii, sub raport tehnic, comercial, financiar și uman.

Prin analiza diagnostic a situației economice a întreprinderii trebuie să se evidențieze punctele forte și punctele slabe, pentru a se putea adopta măsuri de stimulare a punctelor forte și de înlăturare sau reducere a celor slabe.

Analiza activității sub raport tehnic trebuie să evidențieze în ce măsură întreprinderea folosește procese de producție flexibile, cu tehnologii moderne și dispune de brevete protejate de stat și de mijloace de inovare viitoare.

Analiza sub raport comercial trebuie să evidențieze în ce măsură întreprinderea dispune de un portofoliu de comenzi adecvat, dacă există capacitatea de reînnoire rapidă a produselor, în ce măsură politica comercială are un caracter dinamic, cu o forță de vânzare corespunzătoare.

Sub raport financiar analiza trebuie să evidențieze dacă întreprinderea este rentabilă sau nu, dacă este oportună mărimea capitalului social, care este mărimea rezultatelor financiare și dacă acestea sunt suficiente, dacă se impune contractarea unor împrumuturi și dacă da, cum s-ar putea obține acestea etc.

Analiza sub raportul resurselor umane trebuie să evidențieze dacă întreprinderea dispune de forță de muncă calificată, dacă personalul are o motivație corespunzătoare pentru obținerea celor mai bune rezultate și dacă există în întreprindere un climat social corespunzător.

O dată cu analiza situației actuale a întreprinderii trebuie făcută și o analiză a mediului înconjurător, a structurii organizatorice, a posibilităților de extindere etc.

Analiza mediului înconjurător trebuie să aibă ca obiect analiza situației pieței de produse fabricate,analiza posibilităților de înnoire a nomenclatorului de produse sau a proceselor tehnologice folosind noi descoperiri și inovații.

Analiza structurilor organizatorice trebuie să scoată în evidență dacă organizarea procesului de producție și a conducerii întreprinderii asigură condițiile necesare pentru o activitate rentabilă, care sunt perfecționările ce trebuie aduse, ce metode și tehnici noi trebuie folosite în activitatea de conducere și planificare, dacă conducerea întreprinderii are un caracter dinamic, dornică de a asigura dezvoltarea viitoare.

Pe baza acestor analize managerul adoptă o strategie economică pe o durată de 4-5 ani prin care se concretizează obiectivele propuse. Aceste obiective trebuie formulate în mod precis, cu o cuantificare corespunzătoare.

Strategia economică adoptată trebuie să se concretizeze în planuri de activitate anuale, pornind de la obiectivele cantitative și calitative stabilite, să țină seama de elementele noi, aducând dacă este necesar, corecturile care se impun.

O condiție de bază pentru o conducere performantă o constituie crearea unui sistem informațional și informatic adecvat, cu fluxuri informaționale descendente și ascendente, exacte și operative, care să permită organelor de conducere o gestiune contabilă și financiară care să reflecte în orice moment activitatea economică a întreprinderii și rezultatele obținute, să asigure informațiile necesare pentru adoptarea unor decizii optime.

Concluzii:

În acest capitol au fost prezentate următoarele aspecte în legătură cu procesul de creare a unei noi întreprinderi: stabilirea obiectului activității unei noi întreprinderi, elementele studiului preliminar privind fundamentarea creării unei noi firme, evaluarea viabilității și profitabilității creării noii întreprinderi, formele juridice de organizare și alegerea uneia dintre aceste forme, formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru constituirea efectivă a noii întreprinderi, precum și asigurarea rentabilității pe baza unei strategii economice viabile.

CAPITOLUL 5. PROBLEMATICA CREĂRII ȘI DEZVOLTĂRII NOILOR

ÎNTREPRINDERI

5.1. Conceptul de întreprinzător

Conceptul de întreprinzător reprezintă, în sens larg, numele dat în teoria economică proprietaruluimanager al unei firme. Webster's Third New Internațional Dictionary (1961) definește întreprinzătorul ca fiind "cel care deține, organizează, conduce și își asumă riscul afacerii".

Alte lucrări, consideră că funcțiile întreprinzătorului sunt:

să furnizeze, să procure capitalul necesar firmei;

să organizeze producția prin cumpărarea și combinarea factorilor de producție;

să-și asume riscul activităților respective, risc care crește inevitabil prin faptul că resursele trebuie alocate producției înainte ca producția obținută să fie vândută. Întreprinzătorului îi pot fi atribuite trei funcții majore:

purtător de risc și incertitudine;

inovator;

conducător și organizator al întreprinderii.

Se poate face o distincție de termeni dintre proprietarul unei întreprinderi mici și mijlocii și întreprinzător, astfel:

a) Proprietarul este persoana care creează și conduce o întreprindere pentru a-și promova scopurile personale. Întreprinderea va fi principala lui sursă venit, consumându-i majoritatea timpului și efortului.

Proprietarul consideră întreprinderea ca o extindere a personalității sale, existența acesteia fiind limitată de nevoile și dorințele familiei, neapărând dorința de creștere.

b) Întreprinzătorul este persoana care influențează și conduce o întreprindere, având drept scop central profitul și creșterea. El este caracterizat, în principal, prin comportament inovativ și prin folosirea principiilor managementului strategic.

5.2. Profilul întreprinzătorului

Nu există un model ideal pentru întreprinzătorul de succes, dar analiza profilului mai multor întreprinzători bine cotați pe piața românească, precum și a unor întreprinzători arhicunoscuți din mediile economice dezvoltate, manageri ai întreprinderilor devenite faimoase pe plan internațional (cazul creatorilor firmelor Sony, Body-Shop, Apple-Computer, Ben & Jerry, Microsoft etc), a condus la delimitarea unor caracteristici de esențiale pentru întreprinzătorul de succes (calități, aptitudini, personalitate). Importanță deosebită prezintă:

– asumarea riscului fără ca aceasta să fie însoțită de sentimente de teamă;

– o bună opinie despre propria persoană și încredere în propriile forțe;

– o bună calificare, cunoștințe și experiență într-un anumit domeniu sau chiar talent;

– ambițios, hotărât și insistent în urmărirea obiectivelor fără să fie stresat de acestea;

– curiozitate, creativitate (imaginație și inovație), capitalizarea ideilor altora;

– extravertit, bune abilități comunicaționale cu angajații, clienții, partenerii de afaceri etc;

– nu caută evitarea conflictelor, abordând o manieră deschisă;

– rațional, obiectiv, responsabil, consideră întreprinderea o activitate serioasă, acordându-i o importanță maximă;

– o mare nevoie pentru realizări și satisfacții personale;

– energic și sănătos, cu o mare capacitate de muncă;

– dispune de arta de a vinde și de a-și promova propriile produse și servicii;

– entuziast, având capacitatea de a-și motiva subordonații;

– acceptă înfrângerea, având capacitatea de a învăța din greșelile sale și ale altora și de a o lua de la capăt;

– își cunoaște atuurile și punctele slabe;

– dispune de calități manageriale, spirit de organizare și putere de decizie, orientare spre profit și aptitudini de lider;

– spirit de independență;

– se bucură de sprijinul familiei;

– optimist, dar, în același timp, realist;

– flexibil, cu o mare putere de adaptabilitate, receptiv la schimbări,

– spirit de inițiativă;

– se bucură de o bună reputație;

– banii nu constituie motivația principală;

– personalitate puternică;

– echilibrat, matur din punct de vedere emoțional, are capacitatea de a se controla și de a trece peste evenimentele neplăcute.

5.3 Elementele creării unei noi întreprinderi

Procesul de creare a unei noi întreprinderi este influențat în mare măsură de caracteristicile mediului extern, astfel, existența un mediu propice favorizează procesul de creare a noilor întreprinderi.

Principalii factori favorizanți sunt:

– disponibilitatea capitalului

– tradiția activității de întreprinzător;

– prezența întreprinzătorilor cu experiență;

– forța de muncă calificată;

– accesibilitatea la input-uri materiale;

– gradul de dezvoltare a pieței și puterea de cumpărare a clienților;

– existența unei politici guvernamentale favorabile;

– disponibilitatea terenurilor, a spațiilor;

– existența unei bune infrastructuri;

– o bună receptare socială;

– conștientizarea importanței prezenței întreprinderilor mici și mijlocii pentru zonă;

– disponibilitatea serviciilor de asistență.

Concluzii:

În acest capitol sunt prezentați pași pe care trebuie sa îi parcurgă un viitor întreprinzător. Sunt specificate principalele funcții majore ce trebuie îndeplinite de un întreprinzător de succes. Totodată trebuie facută distincția clară dintre proprietar și întreprinzător, chiar dacă de multe ori în cazul întreprinderilor mici și mijlocii, cele două funcții sunt deținute de aceeași persoană sau multe din atribuțiile lor se suprapun.

Motivația creării unei întreprinderi reprezintă scânteia ce declanșează procesul de creare, lansare și creștere a întreprinderii și este rezultatul unei multitudini de factori personali, organizaționali sau de mediu.

Nu trebuie însă minimizat riscul la care se supune întreprinzătorul.

În acest capitol sunt precizate de asemenea care sunt etapele creării unei întreprinderi:

dobândirea motivației;

identificarea ideii;

validarea ideii de afacere – testarea produsului/serviciului și a pieței pentru a stabili dacă este cazul unei oportunități reale;

identificarea resurselor – dezvoltarea unui plan de afaceri, identificarea surselor de obținere a resurselor, a asistenței și a consultanței;

negocierea pentru demararea afacerii – aplicarea planului de afaceri, negocierea capitalului necesar, a spațiilor și contractelor; selectarea tipului de întreprindere și înregistrarea acesteia;

lansarea și supraviețuirea – demararea afacerii, fundamentarea sistemului întreprindere, stabilirea de legături cu clienții, furnizorii și angajații.

CAPITOLUL 6. ACTIVITĂȚILE ÎNTREPRINDERII

Activitățile reprezintă modul de particularizare a funcțiilor în cadrul fiecărei întreprinderi.

Cunoașterea activităților fiecărui tip de întreprindere și a modului de desfășurare reprezintă un element esențial pentru asigurarea conducerii eficiente.

Activitățile desfășurate într-o întreprindere pot fi grupate după rolul pe care acestea îl au ținând cont de specificul întreprinderii în două grupe:

1. activități specifice sectorului;

2. activități comune cu celelalte sectoare economice.

În cadrul activităților specifice sunt cuprinse activități care se desfășoară în cadrul funcțiilor de producție, de cercetare-dezvoltare și comercială.

Din cea de a doua gupă sunt incluse activități precum cea financiar-contabilă, marketing și de personal. Aceste activități deși sunt comune mai multor sectoare de activitate, prezintă o serie de particularități în cadrul întreprinderii turistice, particularități dictate de legătura de interdependență a activității ce formează prima grupă. numeroase operațiuni precum:

a) aprovizionarea cu bunuri de consum, mijloace de producție, materii prime, materiale, combustibili, energie, echipamente, instalații etc.;

b) operațiuni de recepție, păstrare, stocare, pregătirea pentru vânzare;

c) selecția, angajarea, pregătirea, folosirea resurselor umane;

d) operațiuni financiar-contabile (atragerea capitalului, alegerea plasamentelor, investițiilor, organizarea și ținerea evidenței contabile, evidențierea profitului și a pierderilor etc.);

e) operațiuni de transport pentru aprovizionare, respectiv livrare, manipulare în incinta SC;

f) întreținerea capitalului tehnic, exploatarea programelor create pentru conducerea asistată de calculator;

g) publicitate;

h) comerț exterior;

i) relații cu publicul și clienții;

j) relații cu statul.

Toate aceste elemente se află în interacțiune dinamică în cadrul unui sistem deschis care, de cele mai multe ori, se autoreglează.

Schema surprinde operațiunile, conducerea, autoreglarea, relațiile cu mediu, combinarea factorilor de producție, ca aspecte general valabile pentru orice tip de firmă comercială

6.1 Activitatea de promovare

Promovarea este strâns legată de vânzare, de servicii, de introducerea, consolidarea, menținerea și dezvoltarea firmei pe piață.

Acțiunile promoționale au un caracter general și concură la atingerea scopurilor particulare de promovare pe lângă consumatori, distribuitori, prescriptori, utilizatori, agenți de montaj. Aceste acțiuni se referă la marcă, ambalaj, personalitatea, prestigiul firmei, lansarea produselor, publicitatea (colectivă, mobilă), expoziții, itinerarii, conferințe, magazine expoziție, magazine pentru demonstrații sportive, sărbători naționale, regionale, locale, sponsorizări.

6.2 Activitatea de producție

Producția constituie rațiunea de a fi a oricărei întreprinderi. În cadrul funcțiunii de producție seinclud ansamblul proceselor de bază și auxiliare prin care se realizează obiectivele întreprinderii în domeniul fabricării produselor sau al prestării serviciilor. Procesul de producție cuprinde totalitatea acțiunilor conștiente și organizate ale lucrătorilor care au ca scop transformarea resurselor materiale în produse sau servicii.Există o mare varietate de procese de producție, determinate de o multitudine de factori: locul realizării, specificul metodelor și tehnicilor de execuție, finalitatea lor etc. Principalele tipuri de procese de producție pot fi evidențiate în funcție de următoarele trei criterii:

modul de participare la transformarea resurselor materiale în produse sau servicii;

din punct de vedere al modului de realizare;

în raport cu mijloacele de execuție

6.3 Activitatea de aprovizionare

Este o componentă a funcției comerciale, bunurile de aprovizionat și serviciile utilizate sunt specifice fiecărei categorii de prestații. Pe această bază ele se pot grupa în următoarele categorii: (exemplu pentru întreprinderea turistică).

echipament turistic și hotelier precum mobilier, aparatură electrică și electronică etc.;

mașini și utilaje necesare serviciilor de masă (mobilier pentru servirea mesei, mașini și aparate pentru pregătirea hranei și prepararea băuturilor etc.);

materii prime și materiale necesare realizării preparatelor culinare;

mărfuri vândute în cadrul prestărilor de servicii;

echipament de agrement;

angajarea unor prestații necesare desfășurării activității turistice (organizare de spectacole, concerte etc.).

Bunurile și serviciile de aprovizionat pot fi grupate în funcție de alte criterii, însă gruparea făcută anterior prezintă o importanță deosebită în activitatea de organizare a întreprinderii turistice.

Activitatea de aprovizionare în cadrul activității turistice presupune realizarea unor acțiuni precum sunt:

stabilirea necesarului de aprovizionare;

alegerea furnizorilor;

alegerea contractelor și urmărirea derulării lor (transportul recepția mărfurilor, depozitarea, întocmirea documentelor pe baza cărora se va efectua plata.

Concluzii:

În economia de piață întreprinderea comercială se confruntă cu anumite reguli de joc. Acest tip de întreprindere parcurge un ciclu compus din: geneză, apariție pe piață (lansarea), dezvoltarea, maturitatea, declinul și lichidarea. Durata existenței unei firme este într-o relație directă cu posesia capacității și a resurselor necesare adaptării rapide la mutațiile intervenite în mediul economico-social, adică în macro și micromediul economic.

BIBLIOGRAFIE

1. Allen, J. (coordonator) – Ghidul întreprinzătorului particular, Editura Tehnică, București, 1993

2. Bărbulescu, C., Gavrilă, T. (coordonatori) – Economia și gestiunea întreprinderii, Editura Economică,

București, 1999

3. Bob, A.,C.(coordonator) – Economia întreprinderii, ASE București, 1997

4.Jaba, O., Niță, V. – Economia și gestiunea întreprinderii, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași,1999

5. Jaba, O. – Analiza strategică a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iași, 1999

6. Kerbalek, I. (coordonator) – Economia întreprinderii, Editura Forum Consulting Partners

7. Olaru, D. – Economia și gestiunea întreprinderii, Editura Tribuna Economică

8. Tăchiciu, L. – Economia întreprinderii. Note de curs, ASE București