Intrebarea care se pune in contextul integrarii europene si a mondializarii problemelor este daca problematica unui ordin militar medieval despre… [305519]

VARIANTA 1 INTRODUCERE

Intrebarea care se pune in contextul integrarii europene si a mondializarii problemelor este daca problematica unui ordin militar medieval despre care pana in prezent nu s-a [anonimizat]. [anonimizat]-am propus si nici nu doresc sa redau ,,un alt mod de abordare”a problematicilor cu care s-au confruntat de-a [anonimizat],[anonimizat],[anonimizat] o sistematizare a tuturor acestor surse si prezentarea unui punct de vedere in legatura cu existenta legaturilor pe care demnitarii Transilvaneni au avut o [anonimizat]. Dintotdeauna omenirea,s-a aflat in cumpana existentei sale intre doua sensuri; proiectia viitorului si revelatia trecutului. [anonimizat].Dar in nici un caz in proiectia viitorului nu se poate renunta la pasii acumulati in trecut. Au existat templieri pe aceste locuri, ? ce s-a intimplat pe aceste meleaguri de a lungul timpului ?,acestea si alte intrebari au framintat nu numai constiinta si preocuparea a [anonimizat],dar si a [anonimizat]. Acestor probleme si a [anonimizat],[anonimizat].

Cercetări recente ale unor inimoși și pasionați istorici ai fenomenului cavaleresc medieval au scos la suprafață aspecte extrem de interesante legate de prezența acestui puternic și controversat Ordin în Transilvania. Dacă existența unei comanderii templiere în zona auriferă a [anonimizat]-se pe o [anonimizat], iar din această perspectivă Transilvania nu le putea fi indiferentă – , [anonimizat].

[anonimizat], marele om de cultură Umberto Eco a lansat un verdict demolator: [anonimizat], adică cele care duc cercetarea numai până în 1314 [anonimizat] 1314. Cum trebuie privit acest verdict? Din ce categorie de raționamente provine el?

Desigur, tendința unora de a [anonimizat], [anonimizat] – așa-zisul „templarism“, [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat] – miturile „templiere“, și, pe baza acestora, „templarismul“, au reprezentat fenomene în evoluție și ele s-au modelat în timp, in așa fel încât, precum vom vedea, „templarismul“ secolului al XVI-lea nu seamănă cu cel actual.

Începând din secolul al XVI-lea, confirmând mai ales în secolul al XVIII-lea, culminând cu secolul al XIX-lea, pentru ca în secolul al XX-lea să avem o adevărată inflație de templisme – Ordinul templier a devenit o zonă de interes major și, încet, în jurul lui s-a constituit un adevărat mit, pe care-l prizează deopotrivă istorici și esoteriști, masoni și nemasoni ori oameni de cultură, dar și amatori de toate categoriile. Este unul dintre acele mituri care incita curiozitatea umană, pentru că aici va fi fiind vorba, precum în basme, de taine ascunse cu strășnicie, de bogății cum nu s-au mai văzut, de pilde și învățături, de gustul pentru mirific – și totul pe fondul unei ecuații – luminoase în simplitatea ei și care spune: răul, prin mijloace nelegale, poate învinge momentan binele, dar memoria umanității asigură binevenita revanșă.

Să luăm aminte la faptul că în alcătuirea sufletului omenesc există o irepresivă apetență spre miraculos, spre mirabil, spre spectaculos, spre senzațional… și, deasemenea există – ce-i drept, mai de curând, o înclinație uneori chiar halucinantă spre „conspiraționism“. Și, trebuie s-o recunoaștem, omul modern nu a găsit o zonă de posibilă manifestare a „conspiraționismului“ mai cuprinzătoare decât temele legate de templieri. Tema templieră oferă toate aceste implicații.

Ei bine, pentru a cuprinde toate manifestările de tipul pe care l-am numit acum, ca și cele pe care le-am numit anterior, să inducem dar termenul de Templarism. Sună a curent literar sau filosofic, a curent de gândire. Dar chiar este un curent de gândire! Un curent de gândire și un curent empatic în același timp!

La peste 700 de ani de la desființarea Ordinului Templierilor (1119-1312), celebrii „călugări-războinici” medievali exercită încă o puternică fascinație asupra imaginației populare. Asociați cu practicile oculte, cu francmasoneria sau cu diferitele „coduri ale lui da Vinci”, templierii au intrat de mult timp în domeniul legendei. Totuși, cine au fost membrii primului ordin militar religios al Bisericii Catolice și care sunt faptele istorice care stau la temelia mitului templierilor?

Deși în Occidentul medieval au existat numeroase ordine militare religioase, niciunul nu a exercitat un asemenea impact major asupra imaginației populare precum templierii. De-a lungul timpului, faptele reale s-au amestecat cu numeroase legende, templierii ajungând să fie asociați cu Cavalerii Mesei Rotunde, căutătorii Sfântului Graal sau cu francmasoneria. Această imagine romanțată a călugărilor războinici, datorată numeroaselor romane sau filme hollywoodiene inspirate din istoria templierilor, a fost facilitată și de distrugea arhivei Ordinului, în 1571, atunci când otomanii au ocupat Ciprul. Cu toate acestea, pe baza dovezilor existente, scrise sau arheologice, istoricii au reușit să reconstituie o bună parte din povestea reală a templierilor, care este aproape la la fel de fascinantă ca mitul popular.

Cum s-a născut Ordinul

În anul de grație 1095, la îndemnul Papei Urban al II-lea, se pornește prima Cruciadă pentru cucerirea Pământului Sfânt – Ierusalim. La Conciliul de la Clermont, Urban al II-lea a ținut o predică plină de pasiune în fața unei audiențe formată din nobilimea și clerul francez. A promis tuturor răsplată atât pe pământ cât și în cer precum și iertarea păcatelor oricui și-ar da viața în lupta pentru credința creștină. Mulțimea a fost cuprinsă de un entuziasm frenetic clamând "Deus vult!" . Victoria nu s-a lăsat prea mult așteptată. În data de 15 iulie 1099, așezămintele Ierusalimului, cum au fost denumite, erau cucerite de trupele cruciate.

La 20 de ani de atunci, după prima Cruciadă, din nevoia de a le oferi protecție pelerinilor creștini din Țara Sfântă, mai mulți nobili, în special descendenți ai unor vechi familii flamande și burgunde, au înființat un ordin militar religios, denumit inițial „Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici” („Soldații sărmani ai lui Cristos și ai Templului lui Solomon – latină), denumire prescurtată apoi în „templieri”.

In anul 1118, ia naștere Ordinul Templier. Regele Baudouin al II-lea onorează noua miliție oferindu-i sediu într-o latură a palatului său, construită pe ruinele fostului templu al lui Solomon. Conform cronicarului medieval Guillaume din Tyr, în anul 1119, nouă cavaleri s-au prezentat în fața patriarhului Ierusalimului, unde au depus jurămintele de sărăcie, obediență și castitate. De aici și denumirea de ”Cavaleri ai Templului” sau ”Templieri” pe care au căpătat-o membrii noului Ordin. Când templierii au ajuns în Țara Sfântă, cavalerii ospitalieri îngrijeau deja pelerinii bolnavi într-o mănăstire spital din Ierusalim, ordinul fiind recunoscut de Biserica Catolică încă din 1113. Însă, la această dată, ei nu erau organizați ca un ordin militar-religios, această inovație fiind introdusă de templieri. În 1127/1128, la Conciliului de la Troyes, Biserica aprobă funcționarea Ordinului, îi aprobă numele – Ordinul sărmanilor soldați ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon – și îi dă o Regulă, elaborată sub directa îndrumare a abatelui Bernard de Clairvaux, una dintre cele mai respectate personalități ale momentului. Se conceptualiza astfel o nouă realitate, cu un impact răsunător în spiritualitatea epocii, anume aceea a călugărului-soldat.

Ordinul nou înființat, pentru prima dată în istorie, a împletit sinergic, într-o singură persoană, monahul – adică omul rugăciunii și soldatul – adică omul armelor.

Contrar unei opinii larg răspândite, templierii nu erau călugări în sensul strict al termenului. Deși depuneau jurămintele monahale de castitate, sărăcie și obediență, ei nu trăiau izolați de lume, într-o mănăstire, ci erau prezenți în prima linie, pe câmpul de luptă, unde purtau robe albe și o manta albă pe care era cusută o cruce roșie, simbol al martiriului.

Îndată după Conciliul de la Troyes, ai cărui organizatori au indus în conștiința tuturor ideea că, ivirea oficială în lume a templierilor, era un lucru așteptat cu nerăbdare de toate părțile de la monarhi, seniori sau oameni simpli, au început să curgă donații. Astfel, Ordinul a devenit peste noapte foarte bogat, posedând castele, case, pământuri, odoare și bani, iar bogățiile lui vor crește neîncetat pe parcursul întregii sale existențe medievale. Aceasta este o realitate.

Însă, templierii nu au schimbat radical numai instituția monahală occidentală, introducând conceputul de „călugăr-războinic”, ei au revoluționat și viața economică medievală. Folosind un concept contemporan, putem afirma că Ordinului Templierilor, în cele aproape două secole de existență, a funcționat ca o adevărată corporație multinațională modernă avant la lettre, cu filiale în numeroase țări.

Asemenea multor grupări religioase medievale, administrarea Ordinului Templierilor era structurată ierarhic. Marele Maestru își desfășura activitatea la sediul central, din Țara Sfântă, iar teritoriile vaste din Occident erau împărțite în provincii, administrate de câte un comandant al zonei, care, la rândul său, îi supraveghea pe Maeștrii responsabili de conducerea caselor teritoriale ale templierilor. Principalii ofițeri ai Ordinului erau Marele Maestru, Seneșalul, Mareșalul, Comandanții și Postăvarul.

La apogeu, influența Ordinului Templierilor era uriașă. Cavalerii nu erau numai „călugări-războinici”, ci și bancheri, comercianți, constructori, proprietari de terenuri și de corăbii, diplomați, consilieri ai capetelor încoronate și Suveranilor Pontifi și multe altele. În lumea medievală, dominată de incertitudine, fortificațiile templierilor se numărau printre puținele locuri în care averile puteau fi depozitate în siguranță.

Deși Biserica interzicea cămătăria, Ordinul a reușit să dezvolte serviciile bancare la o scară fără precedent în epocă. Templierii au inventat o formă timpurie a scrisorii de credit, pentru a ușura pelerinajele. Ceea ce a început ca o formă simplă de servicii bancare oferite pelerinilor s-a transformat într-un adevărat imperiu financiar, templierii devenind bancherii nobililor, ai regilor și ai papilor, cărora le împrumutau deseori sume uriașe. Pentru a nu percepe direct dobândă, ei au inventat o formă timpurie de comision de administrare, care acoperea costurile serviciilor financiare. Deși au existat în epocă acuzații potrivit cărora templierii erau lacomi, acestea au fost destul de rare, părerea generală despre ei fiind favorabilă. Însă averea templierilor nu provenea numai din intermedieri financiare, ci și din activități protoindustriale și comerciale. Inovațiile economice introduse de templieri le-au permis să devină una dintre cele mai bogate și mai puternice instituții private din istorie. Pe parcursul existenței sale, Ordinul a dobândit mii de proprietăți, terenuri, sate, păduri, mănăstiri, porturi etc., atât în Occident, cât și în statele cruciate din Orient. Totuși, o bună parte averea Ordinului, donată de persoane particulare, nu putea fi înstrăinată fără permisiunea proprietarului, asemenea unei cutii de valori dintr-o bancă modernă. Dimensiunea exactă a imperiului economic construit de templieri rămâne un mister.

Primele secole ale celui de-al doilea mileniu al erei creștine nu au adus doar o perioadă de fervoare religioasă, ci și o explozie economică. În umbra Cruciadelor, activitatea comercială a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în Europa Occidentală și Mediterană, atingând cote nemaiîntâlnite din perioada de glorie a Imperiului Roman.

Ordinul Templierilor s-a aflat chiar în centrul acestui avânt economic. Galerele lor transportau pelerini, echipament militar, bani, animale și mână de lucru din Occident spre Țara Sfântă. Bineînțeles, aceste corăbii nu se întorceau goale din Orient, ci aduceau mirodenii, țesături de lux, tămâie și uleiuri uleiuri rare, folosite în ceremoniile religioase. Într-o epocă în care pirații, atât creștini, cât și sarazini, răspândeau groaza pe mare, este ușor de înțeles de ce pelerinii și comercianții preferau să călătorească sub protecția templierilor.

Nu mai puțin adevărat este și faptul că Ordinul și-a făcut datoria în Țara Sfântă în mod eroic, participând în avangardă la toate marile bătălii, făcând peste tot risipă de curaj și uimindu-și deopotrivă dușmanii și prietenii. În anul 1291 epopeea creștină în Ierusalim avea să ia sfârșit. Musulmanii revendicau victorie după victorie cucerind ultimele cetăți pe care creștinii le mai dețineau. De fapt Europa își pierduse interesul pentru cruciade. În locul faptelor acum se ofereau: vorbe, discuții, subterfugii,cazuistică… proiecte de unificare a ordinelor cavalerești… Demagogia celor interesați susținea că un Ordin rezultat din unificarea tuturor ordinelor militar-călugărești (adică templieri, ospitalieri, teutoni și alții) ar fi fost mai puternic decât suma părților…Un singur monarh s-a manifestat activ în favoarea unui astfel de proiect, regele Filip cel Frumos al Franței, care chiar s-a disponibilizat pe sine pentru a fi conducătorul unui astfel de ordin unificat.

Marea bogăție de care se bucura Ordinul, fără precedent în lumea medievală, l-a transformat într-o țintă pentru regele francez Filip al IV-lea, care a complotat împreună cu papa Clement al V-lea pentru distrugerea acestuia. Urcat pe tron în 1285, Filip al IV-lea, cunoscut și drept „cel Frumos”, a jucat rolul decisiv în distrugerea Ordinului Templierilor. Ambițiosul monarh nu a ezitat să intre în conflict cu papa Bonifaciu al VIII-lea, care dorea să reafirme întâietatea Suveranului Pontif în lumea creștină. Filip l-a acuzat pe Papă de mai multe crime, inclusiv erezie și magie neagră. Tot el i-a expulzat pe evrei din Franța, în 1306.

În ziua de joi, 12 octombrie 1307, Jacques de Molay, Mare Maestru templier, fusese invitat să fie unul dintre purtătorii sicriului la înmormântarea cumnatei regelui. Onoarea acordată de Filip s-a dovedit a fi o capcană. În ziua următoare, vineri, 13 octombrie 1307, toți templierii din Franța au fost arestați. Filip voia de fapt averea noii structuri și în primul rând averea Ordinului Templier, al cărui sediu central de afla la Paris. Nereușind acest demers Filip se-ndreaptă spre un al doi-lea plan. Știindu-se dator moral dar mai ales financiar față de templieri și mizând pe legea acelor timpuri ce prevedea că acuza de erezie ducea nemijlocit la scutirea debitorilor de datorie, in ziua de 13 octombrie 1307, Regele difuzează o Proclamație în care își anunță poporul cu privire la arestare și la motivele ce l-au determinat.

Gestul a căzut ca o lovitură de trăsnet în toată lumea creștină occidentală. Filip le-a scris tuturor suveranilor catolici, pentru a le expune punctul său de vedere și a le solicita sprijinul împotriva membrilor Ordinului din țările respective. Însă cei mai mulți monarhi au refuzat, pur și simplu, să creadă acuzațiile incredibile aduse de regele francez. Cu toate acestea, Filip s-a bucurat de sprijinul decisiv al papei Clement al V-lea. Născut în Franța, acesta a ajuns pe scaunul pontifical cu ajutorul lui Filip, fiind încoronat papă la Lyon, în 1305. Având o poziție precară – el și-a exercitat pontificatul la Avignon, nu la Roma – Clement nu le-a luat apărarea membrilor Ordinului.

Arestarea templierilor avea să conducă la unul dintre cele mai răsunătoare procese din istoria civilizației occidentale, desfășurat între 1307 și 1314, când a fost ars pe rug ultimul Mare Maestru templier, Jacques de Molay. Cavalerii au fost acuzați de peste 100 de crime. Acuzațiile aduse membrilor Ordinului proveneau din arsenalul proceselor contra vrăjitorilor, adaptate pentru situația de față, anume: renegarea lui Iisus Hristos, scuiparea și călcarea în picioare a crucii, închinarea la idoli, săruturi obscene și practicarea sodomiei. Imaginația acuzatorilor nu s-a ostenit a aduce nimic nou! Acuzațiile se bazau preponderent pe mărturiile informatorilor regelui și pe confesiunile smulse sub tortură. Aceasta era o metodă de interogare acceptată în procesele medievale, care nu aveau ca scop aflarea adevărului, ci dovedirea acuzațiilor. Toți templierii arestați au suportat torturi și în final au cedat, mărturisind că acuzațiile sunt adevărate. Sub presiunea unor torturi inimaginabile, Marele Maestru Jacques de Molay, care avea o vârstă înaintată în momentul arestării, a recunoscut acuzațiile care i se aduceau pe 24 octombrie 1307. O zi mai târziu, alți 30 de lideri templieri importanți au cedat și ei în fața inchizitorilor, pecetluind soarta Ordinului.

Sub presiunea lui Filip, Clement al V-lea a emis o bulă prin care le cerea suveranilor catolici să îi aresteze pe templierii din regatele lor, însă în numele papei. Abia atunci regele a putut afirma că întreaga sa acțiune a fost justificată. Dar partida nu era încă câștigată și tot ce făcuse Filip putea fi inutil pentru motivul formal că el nu avea nici dreptul, nici căderea să-i aresteze pe templieri și să organizeze procesul lor. Într-adevăr, Ordinul Templier nu putea fi judecat de nici o instanță în afară de Papă. Pentru a fi continuat, procesul trebuia preluat de Papa Clement V.

Constrâns de rege acesta preia Procesul (în 1308) și este nevoit, sub presiune, să confirme validitatea unui demers ilegal. Mărturiile, smulse de rege sub tortură, nu aveau în fond nici o valabilitate. În acel moment soarta templierilor a fost pecetluită. Dacă își confirmau depozițiile inițiale, erau aruncați în închisoare pe viață pentru sperjur, iar dacă le infirmau, cădeau în relaps revenind în păcat. Excomunicați erau predați puterii seculare, regelui Filip cel Frumos, pentru a fi arși pe rug. Aceastea au fost alternativele puse atunci în fața templierilor.

Cu siguranță că Filip și-ar fi dorit ca procesul templierilor să se încheie cât mai repede, însă papa, care nu a avut curajul să-l înfrunte direct pe suveran, a reușit să-l prelungească mai mulți ani. În 1311, Clement al V-lea a prezidat Conciliul de la Viena, care a declarat că Ordinul Templierilor nu se făcea vinovat de acuzațiile aduse, având în vedere că acestea nu au putut fi dovedite. Cu toate acestea, anii de procese și torturi au distrus Ordinul, care nu mai avea cum să fie funcțional.

Episcopii reuniți, în loc să facă ceea ce aștepta regele de la ei și să fie o simplă mașină de vot, au reacționat ca adevărați slujitori ai Bisericii. Nevrându-se părtași la un act de injustiție au cerut ca templierii să fie lăsați să se apere în fața lor. Atunci Clement, aflat într-o situație fără ieșire, a convocat un consistoriu secret unde a proclamat abolirea însemnelor și denumirii Ordinului și încetarea activității lui. Ordinul astfel nu a fost niciodată condamnat! Mai mult de atât, templierilor arestați li s-a acordat din nou dreptul de a participa în biserică la sfânta liturghie inclusiv la acea parte când preotul săvârșea sfintele taine.

În anul 1312, Clement a emis o bulă papală care dizolva Ordinul, iar la scurt timp, o altă bulă care transfera toate bunurile emplierilor unui alt ordin religios, cel al ospitalierilor, nu unui conducător laic. Pentru Marele Maestru Jacques de Molay și alți trei conducători ai Ordinului Papa Clement a însărcinat trei cardinali să organizeze un proces separat. Sentința a fost citită, în fața zidului de incintă al Catedralei Notre Dame din Paris, de la înălțimea unei estrade special construite. Cei trei cardinali s-au pronunțat pentru închisoare pe viață după care au dat cuvântul condamnaților.In martie 1314, în fața unui grup de cardinali și teologi francezi din Paris, Marele Maestru Jacques de Molay și trezorierul său au găsit curajul să retracteze mărturisirile făcute sub tortură, afirmând că Ordinul nu se face vinovat de învinuirile aduse. Regele a fost imediat înștiințat și a hotărât execuția celor patru prin ardere pe rug în cursul aceleiași zile, pe „Insula Evreilor“, la ora 18, adică la „vespre“.

Data calendaristică, larg acceptată de către istorici, era 18 martie 1314. Există însă unele studii, realizate de Nobilul Cavaler Comandor Cristian Tiberiu Popescu – profesor și erudit cercetător a istoriei Ordinului Templier, care demonstrează că data calendaristică reală a fost 11 martie 1314.

Acuzați că au căzut din nou în erezie, pentru că și-au retras mărturisirea, cei doi au fost dați pe mâna regelui, care a ordonat imediat să fie arși pe rug, fără să se consulte cu Suveranul Pontif. Legenda spune că, în timp ce ardea pe rug,Marele Maestru Jacques de Molay a strigat cât putea de tare că Ordinul este nevinovat, acuzațiile sunt mincinoase iar mărtuirisirile incriminatoare au fost smulse sub groaznice torturi. Publicul a simțit imediat impulsul de a-i scoate pe prizonieri din mâinile gărzilor încercând a înainta spre estradă.

Așa cum relatează un martor ocular Marele Maestru Jacques de Molay și-a scos mantia, rămânând pe rug doar în cămașă, spre a arăta că Ordinul nu piere în acest fel ci doar un simplu om.Pentru că porunca regelui fusese să fie arși la foc mic, călăul n-a aprins rugul din toate părțile. Focul a început să pârjolească picioarele condamnaților întârziind să se întindă spre capetele lor. Răgazul acesta i-a dat lui Molay prilejul de a vorbi din nou spunând că moare nevinovat, victimă a unei injustiții umane, cerându-i lui Dumnezeu să cântărească această nedreptate. Jacques de Molay i-ar fi blestemat pe Filip al IV-lea și pe Clement al V-lea să îl urmeze în maxim un an, pentru a da socoteală în fața lui Dumnezeu pentru nelegiuirile comise.

Deși s-ar putea să nu aflăm niciodată adevărul despre acest „blestem”, știm sigur că cei doi conspiratori, care au uneltit împotriva Ordinului, „l-au urmat” pe Marele Maestru în același an: Papa Clement al V-lea a murit în aprilie, iar Filip al IV-lea, în noiembrie, la numai 46 de ani. Cei trei fii ai regelui au murit și ei la scurt timp, fără urmași, sfârșindu-se în acest fel dinastia Capețienilor.A fost un val uriaș de empatie și nimeni nu s-a îndoit de adevărul grăit. Dinaintea morții nu se poate minți.

Acest mesaj s-a transmis peste secole odată cu moștenirea Ordinului Templier, sărmanii soldați ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon. Victimă a abuzului și a unor sentințe nedrepte Ordinul Templier nu a pierit. Prin sacrificiul Marelui Maestru Jacques de Molay el doar s-a reînnoit. „Misiunea Geoffroy de Goneville“.

Geoffroy de Goneville este unul dintre cei patru demnitari ai Ordinului, cărora, la 11 martie 1314, în fața catedralei Notre Dame, li s-a citit sentința de condamnare la detenție perpetuă. Dacă Jacques de Molay și Geoffroy de Charnay au respins public acuzațiile, declarând nevinovăția Ordinului (fapt pentru care au fost trimiși imediat pe rug, fiind acuzați de relaps), Geoffroy de Goneville și Hugues de Payraud au tăcut, acceptând astfel sentința.

O tradiție spune însă că Goneville trebuia să-și salveze atunci viața, căci el avea o misiune încredințată de Molay. Iată în ce ar fi constat aceasta. Imediat după supliciul lui Molay, s-ar fi organizat evadarea lui Goneville, care ar fi fost dus în secret până la Marsilia, îmbarcat pe o corabie și transportat până pe Coasta Dalmată. De aici, el ar fi fost condus spre est, spre o direcție neprecizată, unde însă Goneville ar fi convocat un capitul templier, unde s-a hotărât continuarea existenței Ordinului în secret …

În acel moment se poate spune că templarismul era definitiv constituit. Silit să dispară secole de-a rândul din sfera vizibilului, Ordinul Templier a rămas totuși un reper constant de valori. Astăzi, în lumea modernă eșuată între materialism și deism, Ordinul Templier recheamă la principii și nobile idealuri. Devotamentul față de Dumnezeu și Biserica sa, altruismul, susținerea și apărarea adevărului, apărarea celor prigoniți și acuzați pe nedrept rămân mai departe cale de urmat.

La 700 de ani de la nefericitul eveniment, comemorăm amintirea lui Jacques de Molay, Mare Maestru al Ordinului Templier. Exemplu de sacrificiu și verticalitate pentru a apăra adevărul, ne este de generații model. Ne este reper pentru forța pe care omul o poate găsi în sine atunci când credința sa în Dumnezeu este nemărgnită. Ne este îndemn la smerenie prin gestul care transcende Ordinul și nobilele sale idealuri deasupra existenței umane supusă erorii sau greșelii. Numele lui să fie pomenit totdeauna cu respect, onoare și recunoștință!

Părăsind scena istoriei, cavalerii templieri s-au refugiat în imaginarul popular. Bogăția lor fantastică, influența de care s-au bucurat, misterul ritualurilor secrete (care le-au adus numeroase acuzații în timpul procesului), precum și sfârșitul lor răsunător le-au asigurat un loc în legendă, de care nu se mai bucură niciun alt ordin religios medieval.

De-a lungul timpului au apărut numeroase speculații privind averea lor fabuloasă, relația cu francmasoneria (organizație contemporană care nu are absolut nicio legătură cu Ordinul medieval al cavalerilor templieri) sau privind legenda Sfântului Graal. Multe dintre romanele cavalerești asociate acestui mit au fost scrise la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea, perioadă care coincide cu maxima înflorire a Ordinului. Deși nu există vreo dovadă istorică că vreo povestire din acest ciclu ar fi scrisă de templieri, aceștia au fost asociați cu această temă, mergându-se până la confuzia cu cavalerii Mesei Rotunde, personaje fictive din saga arturiană. Asocierea dintre templieri și Sfântul Graal este vie și în prezent, fiind un element central într-unul dintre cele mai populare romane publicate la începutul acestui secol, Codul lui Da Vinci, opera autorului american Dan Brown.

Non Nobis Domine, Non Nobis, Sed Nomini Tuo da Gloriam

Bibliografie :2014,Cav. Mare Cruce Dan VASILIU,Marele Prior General Magistral al Romaniei – OSMTH. NOTE PRIVIND TEMPLIERII ȘI „TEMPLARISMUL“ DUPĂ MOARTEA MARELUI MAESTRU JACQUES DE MOLAY Cav. Comandor CRISTIAN TIBERIU POPESCU

Desi regatul Ungariei respectiv Transilvania, alte teritorii mai ales din nord, nu faceau parte din rutele predilecte de transport si supraveghere obisnuite ale cavalerilor templieri, totusi ei au avut o influenta asupra locuitorilor acestor teritorii mai bine de 150 de ani, timp in care au sprijinit implantarea in aceste zone a crestinismului prin calugarii cistercieni, dar si a unei rigurozitati in politica regatelor si provinciilor. Se remarcau in special prin participarea la luptele de aparare a crestinismului si regatelor in lupta lor cu paganii, in schimb primeau danii mosii in teritoriile unde existau priorate controlate de Mari Maestrii francezi.

. Cavalerii Templieri din Ungaria

Dupa anul 1160, Ungaria a devenit una dintre cele noua provincii administrate de templieri, situatie mentionata, de altfel, in timpul conducerii ordinului de catre marele maestru Bernard de Blanquefort (1156-1169). Cele mai multe documente atesta includerea Ungariei, respectiv a principatelor care constituiau regatul in planurile de sprijinire a implantarilor adanci chiar pana in Transilvania, a ordinului cistercian si a cavalerilor Templieri. Ca urmare actiunilor intreprinse de acestia s-a dovedit clar ca sprijinul acordat ordinului templier a constituit politica de stat.

Ordinul Cavalerilor Templieri a apărut aici, în Ungaria, în a doua jumătate a secolului al XII-lea. Presupunerea, că cavaleri s-au stabilit în tara noastră în 1147, când cruciatii lui Louis VII, regele francez a trecut prin Ungaria, este nedovedit. Prima Casa a templierilor, care ar putea fi dovedit cu surse, a fost sferturi monahale din Vrana lângă coasta Mării Adriatice. Si anume, manastirea benedictina de Sfântul Grigorie în Vrana apartinut templierilor deja în 1169. După care, în ultimele decenii ale secolului al XII-lea, templierii au apărut în Ungaria, din nou si din nou. Au proprietăti funciare în continuare, sferturi monastice, de exemplu, orasul Zengg, cu Biserica Sfântul Gheorghe (între 1172-1185), Boisce (1186), iar lista nu se termina aici. De la începutul secolului al XIII-lea, Ordinul a început să se răspândească, relativ, rapid în Regatul, care, mai presus de toate datorită donatiilor de împăratii nostri – smirghel si Andrei al II-lea -, care a sustinut idealul de cruciati. (Ambele au declarat sub jurământ că a condus cruciada, si Andrew tinut promisiunea, el a participat la a cincea Cruciada din 1217.)

Potrivit surselor, cunoscute în prezent, până la eliminarea de ordine în secolul al XIV-lea, Ordinul Cavalerilor Templieri detinut paisprezece sferts monahale (Boisce, Béla, Dubica, Esztergom, Gecske, Glogonca, Gora, Keresztény, Nekcse, Okriszentlo1rinc, Szentmárton, Vrana, Zablata, Zengg) si aproape 50 de alte proprietăti funciare (zona, templu, castel, orasul, casa, iaz cu pesti, etc) în Regatul Ungariei în Evul Mediu. Acest număr este o valoare absolută, desigur, asa că arată că Ordinul a adunat această avere totul în unul si secol si jumătate, care au petrecut în Ungaria. În comparatie cu alte zone din Europa de Vest, acest lucru este foarte putin. La momentul dizolvării, de exemplu, ordinul a 40-40 sferturi monahale în Anglia si într-o provincie a Frantei, Provance, în timp ce, în Aragon si Catalonia, a avut 32 cu totul. Conform datelor noastre, numărul de trimestre monahale în Ungaria este aproape o treime din sferturi din cuprinsul deciziei din Europa de Vest ..

Este evident din lista care trimestrele si detinerile de ordinea în Ungaria au fost, mai presus de toate, în provinciile de sud a tarii – in domeniile, care au fost numite la acea vreme Slavonia si Croatia.

O întrebare vine în legătură cu aceasta: ceea ce este motivul pentru care o astfel de concentrare a trimestre si a exploatatiilor. Temporar, nu există răspuns linistitor pentru această problemă, există doar ipoteze. Pe de o parte, templierii – în functie de practica lor în Europa de Vest – străduit oriunde pentru a obtine exploatatiile din apropierea (mai) drumuri comerciale si militare importante, care leagă Europa si în Tara Sfântă, în scopul de a asigura fluxul de provizii militare si alte si călătorie netulburată de cruciati si pelerini de la vest la est. Aceasta este, poate, motivul pentru care ei nu au încercat să obtineti zonele interne în Regatul Ungariei. În schimb, mănăstirile (Zengg, Gecske, Zablata, Vrana), pe coasta de la Marea Adriatică ar putea fi foarte importante, care au fost probabil statii intermediare pentru provizii, efectuate în străinătate.

Pe de altă parte, există o tendintă în expansiune al Templierilor din Ungaria. La prima – în afară de unele exceptii -, au dobândit unele cercuri în coasta Adriaticii (Vrana, Zengg, Boisce), apoi s-au dus spre nord si sa extins în Slavonia (Gora, Szentmárton, Béla). În cele din urmă – în plus fată de aceste teritorii, mentionat anterior, de asemenea, extins – au plantat picioarele ferm în interiorul tării (Keresztény si Esztergom). Aceasta ultima perioadă a început în a treia deceniul al patrulea al secolului al XIII-lea, asa ca poate invazia tătarilor din 1241-1242 si ruina a Cavalerilor Templieri este explicatia pentru ruperea în extinderea spre zonele interne ale Ungariei.

Cu toate acestea, în sferturi maghiare si exploatatii ale templierilor format o provincie independentă din a doua jumătate a secolului al XII-lea. Provincia ungară a Ordinului a fost mentionat pentru prima dată între 1156 si 1169. Capitol al statului de Ordinului, intitulat "Directii de organizare" (Statuts Hiérarchiques), a fost creat la acel moment, atunci când Bertrand de Blanquefort, Marele Maestru al Ordinului condus. Clauza 87 din capitol prezintă provincii în Europa din acea vreme: franceză, engleză, care a Poitou, Aragonian, Portugalia, siciliană si în cele din urmă maghiară. Templierii maghiari au participat la viata tării în proportie de prezenta lor. Ca Ordinul este o organizatie militară (de asemenea), mai presus de toate, trebuie să ia în considerare acest tip de participare. Temporar, nu stim dacă regii unguri au avut un fel de scop determinat (serviciul militar pentru a proteja de stat sau, poate, pentru a umple unele tară cu oameni, sau alte conceptii similare), atunci când au invitat Cavalerilor Templieri în tară. (Desi, invitând astfel de corporatii militare, ca un ordin de cavaler într-o tară – dacă noi nu exprima sau -. Presupune întotdeauna acordarea de asistentă în caz de pericol) Acest lucru sa întâmplat în mijlocul secolului al XIII-lea, în timpul invaziei tătare. După cum este cunoscut din scrierile lui Thomas, Dean a Spalato, cavalerii Ordinului au partea lor curaj în lupta împotriva mongoli, si Maestru al Templierilor a fost un lider al armatei maghiare, alături de Ugrin, arhiepiscop de Kalocsa si Prince Coloman. Cu toate acestea, ei nu au reusit să învingă forta superioară în bătălia de la Muhi si au pierit pentru un om cu maestrul lor. (Desi Thomas de Spalato nu l-am exprimat, Maestru al Cavalerilor Templieri ar putea fi, prin toate mijloacele, Rembaldus de Carono sau Carumb, care a fost lider al templierilor maghiare din 1235.) În anii de după invazia tătarilor, Sursele noastre nu a mentionat templierilor – au avut de a recupera dupa infrangeri.

Membrii Ordinului, alături de serviciul militar, desfăsurate activităti de locuri de verificare din tară. În Evul Mediu, locuri de verificare au fost institutii – mai presus de toate, manastirile din călugărilor -, în cazul în care acestea ar putea pune în diverse afaceri judiciare în scris (în general, cumpărarea si vânzarea de participatii, reînnoirea fosti actele de donatie). Multe mănăstiri maghiare ale Ordinului Cavalerilor Templieri a lucrat în calitate de locuri de verificare, ci doar câteva dintre documentele lor au rămas.

Ungaria a fost împreună cu Dalmația și Croația o provincie a ordinului. În Dalmatia au avut la sud de Zara de la 1217 de Burg Aurena. Sediul comandantului provincial a fost în Urana. Regele Andrei al Ungariei (1205-1235) acordat templierilor bogat și le-a dat bijuteriile coroanei pentru păstrarea în siguranță. Militar semnificativ, templierii au fost pentru coroana maghiară în special în lupta împotriva mongoli. 1241, au sprijinit gama lupta de regele Béla IV. În bătălia de la Mohi. A murit în 1301. Andrew III., Ultimul conducator al dinastiei locale Árpád, coroana sa dus la Carol-Robert preluat de la Casa de Anjou. Titlul a moștenit bunica lui Maria, sora regelui maghiar Ladislau IV., Dar a fost nevoie de mai mulți ani înainte de a fi stabilit în mod corect și rupt rezistența nobilimii locale. În ciuda legăturilor dinastice cu Franța, templierii au fost mai întâi expusă în Ungaria la momentul procesului aparent nu persecuții din cauza Karl Robert de Anjou a crezut în mod evident, Ordinul în lupta sa pentru coroana împotriva Otto de Wittelsbach utilizare. De la scrisoarea trimisă Ungaria legatul papal arată că templierii nu au fost doar încă în posesia deplină a drepturilor lor, dar că el însuși a luat nici o acțiune împotriva lor, nici măcar poliția Clement V ("Pastoralis Praeeminentiae" și " Regnans în Caelis ") cu privire la Ordinul publicat in Ungaria! Chiar și în 1309 a avut loc legatul papal în cuptor un sinod provincial din, în ale căror decizii sunt chemați la cot cu alte ordine, fără nici o reducere în pagina de templieri. Abia în 1310 a început investigațiile împotriva templierilor în Ungaria, dar au rămas în zonele din afara jurisdicției regelui Carol Robert încă unmolested, așa cum reiese din unele documente. 1312 a pierdut Ordinul în zonele de influență Karl Roberts bunurile sale, inclusiv definitiv, ca urmare a deciziilor Papei; mărfurile au fost transferate către Cavalerii Sf. Ioan.

La începutul secolului al XIV-lea, procesul împotriva ordinii pecetluit soarta provinciei maghiară. Potrivit câteva surse, în Ungaria, dizolvarea Ordinului a fost pasnică, membrii nu au fost puse în închisoare, cele mai multe dintre ele au aderat la ordinea colegi, Ospitalierilor. Acest ordin a câstigat cea mai mare parte a exploatatiilor, a apartinut anterior la Ordinul Cavalerilor Templieri.

) Extras din studiul cu acelasi titlu de către Balázs Stossek Nota: Regula de Ordinul Cavalerilor Templieri, Kairosz-Agon 2002, Budapesta. Editor: János Pánczél Hegedűs

Dupa anul 1160, Ungaria a devenit una dintre cele nouă Provincii administrate de templieri, situație menționată, de altfel, în timpul conducerii Ordinului de către Marele Maestru Bernard de Blanquefort (1156-1169). Cele mai multe documente care atestă includerea Ungariei printre aceste Provincii templiere, datează din perioada regilor Bela III (1172-1196), Emeric I (1196-1204) și Andrei II (1205-1235).

Ca urmare acțiunilor întreprinse de aceștia s-a dovedit clar că sprijinul acordat Ordinului Templier a constituit politică de stat.

Ceea ce interesează în mod direct studiul de față este faptul că regele Bela III, a sprijinit implantarea adâncă, până în Transilvania, a Ordinului cistercian, beneficiind încă de la început de prezența și logistica călugărilor francezi.

Având rădăcini comune – doi dintre fondatorii Ordinului Templier, Rosal și Gondemare fiind călugări cistercieni – cavalerii templieri au fost susținuți și protejați în activitatea lor de către acest Ordin monahal, fiind motivul de altfel, pentru care putem afirma, că era ceva firesc ca acolo unde existau cistercieni urmau să apară și templieri, și invers.

Legătura dintre cele două Ordine era atât de strânsă, încât inițial jurământul de credință al  templierilor se depunea fată de binefăcătorul lor religios, Bernard abate de Clairvaux (canonizat în 1174 ca Sfânt), conducător al călugărilor cistercieni. Acesta a fost de fapt cel ce le-a dat "Regula" și care i-a sustinut în Conciliul de la Troyes unde au fost recunoscuți ca Ordin creștin în subordinea directă a Papei

Sub Bela III cele doua Ordine se consolidează în Ungaria și implicit în Transilvania.

Prezența templierilor cât și a cistercienilor la hotarele estice ale catolicismului, nu trebuie asimilată imaginii unor armate care pleacă într-o campanie in care fiecare ostaș cunoaște finalitatea acesteia, ci din contră, ca o misiune apostolică transfrontalieră, bine organizată de către Sfantul Bernard, în vederea convertirii pagânilor și realizării comuniunii creștinilor sub aripa Bisericii Romane.

Pătrunderea Ordinului Cistercian în Transilvania medievală, unde s-au fondat două mănăstiri, cea de la Igriș (1179) și cea de la Cârța (1204), precum și o abație de călugărițe "Sfânta Ecaterina" din Brașov, se înscrie în mod clar pe linia misiunii Bisericii Romane în regiunile frontierei răsăritene ale "Christianitas", frontieră fluctuantă care înainta treptat către Orient.

Atitudinea lor militară se oglindește nu doar în disciplina pe care o reflectă regulamentele din mănăstiri, dar și din aplicarea acestor regulamente în afara mănăstirilor. Cistercienii reprezentau grănicerii credinței în două sensuri, fizic și metafizic. Odată trasate obiectivele, pentru a le atinge, își orientau efortul asupra frontierelor spirituale, fiind pregătiți oriunde acestea ar fi apărut.

Din punctul de vedere al misiunii apostolice creștine, zona Transilvania, la începutul sec. al XIII-lea, prezintă caracteristici particulare care o individualizează în contextul pur misionar.

O simplă perspectivă a situației din acea perioada ne va dezvălui că Transilvania se afla într-o zonă de frontieră, al "Christianitas", unde spre nord se desfășoară o puternică misiune, sprijinită armat si degenerând în cruciadă, de creștinare a păgânilor baltici, în timp ce în sud-est există masive proiecte (după 1204 chiar realități misionare) în rândul celor ce aparțin confesiunii răsăritene.

Chiar dacă considerăm înființarea unei mănăstiri cisterciene în Transilvania ca fiind un act făcut în virtutea strategiilor curiei Romane, nu trebuie uitat totuși rolul de "protectio" exercitat din umbră de către templieri, pentru această zonă a Europei.

Ordinul Templier și-a făcut simțită prezența în Transilvania si a colaborat cu Ordine prezente în zonă. O imagine ne ofera așezarea temporară (1211-1225) a Teutonilor în Tara Bârsei sau cea a Ioaniților în Banatul de Severin (1247). S-au identificat deasemenea urme ale templierilor la Abrud și Bistrița, iar studii mai îndrăznețe scot la lumină informații precum că la mijlocul sec. al XIV lea, când templierii dispăruseră în Franța, Ordinul ar fi reușit să se conserve în țările române, unde au primit adăpost și protecție din partea domnitorilor.

Conform surselor documentare studiate Regatul Ungariei (inclusiv Transilvania) și teritoriile din nord, nu făceau parte din rutele predilecte de transport și supraveghere obișnuite ale cavalerilor templieri, totuși, putem afirma ca ei foloseau fostele drumuri romane din Transilvania pentru a transporta valori dinspre orient spre occident, in conditiile in care aceste drumuri erau mai sigure decat cele pentru deplasari ale pelerinilor sau in cruciade.Templierii au avut o influență asupra locuitorilor acestor teritorii, mai bine de 150 de ani.
În tot acest timp, au luptat și sprijinit implantarea în aceste zone a creștinismului prin călugării cistercieni și prin impunerea unei rigurozități în politica regatelor și provinciilor.
Cavalerii medievali s-au remarcat în special prin participarea la luptele de aparare impotriva paganilor și a teritoriilor crestine .
In cei peste două sute de ani de existență ai ordinului, ca o recunoaștere a eroismului dovedit în lupta pentru promovarea creștinismului, primeau recompense materiale – moșii sau domenii în teritoriile unde existau priorate aflate sub influența Marilor Maeștri templieri francezi .

Într-adevăr, drumul câtorva dintre cruciade trecea prin sudul regatului – respectiv prin Croația (Zagreb), ca regat asociat Ungariei din prima jumatate a sec. al XIII-lea. Cruciatii urmau cursul Dunării, realizau incursiuni și adunau așazisi turcopoles din nordul și sudul fluviului. De acolo fie se îndreptau către porturile italiene, fie spre Constantinopol, adică prin Imperiul Roman de Răsărit, unde debarcau pe țărmul Asiei Mici.

Conform surselor documentare cercetate, pe care le vom prezenta, se poate presupune că în timpul regilor Bela al III-lea (1172-1196), Emeric I (1196-1204) și Andrei al II-lea (1205-1235) ordinul Cavaleriror Templieri se consolidează nu numai în Ungaria și Croația, ci și în Transilvania -zona Bihorului, respectiv a Oradiei.
Prin mărturiile scrise, se poate demonstra că demnitari din din comitatele Transilvaniei, sunt la curent cu activitățile desfășurate de Cavalerii Templieri si a călugărilor cistercieni din mănăstirile regatului.

Pe baza studierii textelor istorice din acea vreme, a indiciilor inserate în diferite documente (din fonduri arhivistice disparate) avem motive să credem că acești demnitari aflați în Transilvania , certificau prin semnatura și sigiliu lor faptul ca sunt martorii unor danii, litigii, stări de fapt, legate de Templieri și de călugării cistercieni .(ex. Adrian- episcopul Transilvaniei, episcopii de Oradea Simion, Benedict, Londomer, sau episcopul Wilhelm, comiții de Bihor Micha și Ștefan ) etc.

Analiza textelor prezentate, scot în evidență faptul că prin demnitarii laici sau apostolici din Transilvania, respectiv Oradea, acestia au avut o contribuție la acte menite să întărească pozițiile templierilor și a călugărilor cistercieni. Aceste acte privesc daniile regale făcute templierilor și mănăstirilor cisterciene de la Igris și Carta, Au participat alaturi de Maestrii ordinului din regat la negocieri privind cedarea unor orase sau teritorii, i-au încurajat pe templieri sa lupte împotriva mongolilor, tătarilor, etc. În baza indiciilor furnizate de diverse documente emise în perioada de referință, putem presupune că acei demnitari medievali au fost implicați în stabilirea unor reguli pentru locuitorii din zonele unde se aflau moșiile templiere și cisterciene.

PREZENTARE CRONOLOGICA A LEGĂTURILOR PE CARE DEMNITARII MEDIEVALI DIN TRANSILVANIA LE-AU AVUT CU CAVALERII TEMPLIERII ȘI MONAHII CISTERCIENII

Conform unor documente aflate în arhiva Vaticanului, în 1147- Marele Maestru Robert de Caron, însoțit de 140 de templieri care au refuzat să se îmbarce în portul Marsilia, după ce trec prin regatul Ungariei și prin ținuturile Transilvaniei, poposesc în Făgăraș unde cavalerul templier Gilbert de Doyen se căsătorește cu Clara. Din căsătoria acestora se naște Radu I, viitor duce de Făgăraș, descălecător la Câmpulung

În anul 1198 regele Emeric, confirmă cavalerilor templieri posesiunile lor din Ungaria și le acordă mai multe privilegii. Între cei care semnează actul se afla:

Adrian-episcopul Transilvaniei, Micha – comite de Bihor, Petru – comite curial și de Szolnok. Sursa :textul latinesc din Theiner cap 1,pag 68, se regaseste si in actul Papei Honoriu al III lea, din 04 mai 1226.

In perioada emiterii actului, Mari maestrii Templieri au fost:

Mare Maestru Francez al cavalerilor templieri este Guillaume de Chartres (1209-1219)

Mare Maestru al Templierilor pentru regatul Ungariei , implicit Transilvania _ Bihor, este CONONUS (CONA), 1198-1210.

In preajma emiterii actului lumea medieval se confrunta cu evenimente :

Cruciada a treia (1189–1192), cunoscută și sub numele Cruciada regilor, a fost o încercare a liderilor europeni de a recuceri Țara Sfântă aflată sub ocupația lui Saladin (Salāh al-Dīn Yūsuf ibn Ayyūb).

Alte evenimente la care au participat templierii din celelalte priorate: contributia hotaratoare a Ordinului Cavalerilor Templieri la fondarea Ordinului Cavalerilor Teutoni in anul 1198, cand in timpul ceremoniei de consfintire petrecuta in casa Sarmailor Cavaleri ai lui Hristos, Marele Maestru Templier Gilbert Erail aseza pe umerii lui Heinrich Walpot de Bassenheim propria sa pelerina alba cu crucea pe ea.

1198 Ciprul este vândut de englezi cruciaților franci.

Sursa: textul latinesc din Theiner cap. 1, pag. 68, se regăsește și în actul Papei Honoriu al III -lea, din 04 mai 1226.

În perioada emiterii actului, Mari maeștrii Templieri au fost:

Mare Maestru Francez al cavalerilor templieri GILBERT HORAL (1193-1200).

Maestru al Templierilor pentru provinciile regatului , (implicit pentru Transilvania ), este CONONUS (CONA), 1198-1210.

În anul 1210, regele Andrei al II-lea, întărește o danie a palatinului Csepan, în favoarea cavalerilor Templieri.
În lista demnitarilor care au stat ca martori la această danie, se regăsesc și episcopul de Oradea – SIMION,
Dezideriu – episcop de Cenad, Wilhelm- episcopul Transilvaniei și Mihail Voievod.
Textul este preluat de către istoricul Smicklas, prezentat în volumul 3 al operei sale la paginile 97-99

Mare Maestru Templier Francez, în această perioadă pentru zece ani a fost GUILLAUME de Chartres 1209/1219.
Mare Maestru al Templierilor in regat ( implicit Transilvania – Bihor), este CONONUS (CONA), 1198-1210

1217, Andrei al II lea, regale Ungariei, trimite la Enrico Dandolo dogele Venetiei, doi barbati chibzuiti si prevazatori, care sa incheie un tratat politic si commercial cu Venetia. Scopul urmarit este acela de a se obtine incetarea conflictului privind cetatea Zara situată pe coasta Dalmației și stăpânită de regele Ungariei, rege catolic aflat sub protecția scaunului apostolic. De asemenea prin scrisoarea intarita cu pecete de aur, se dorea obtinerea acordului de intarire a relatiilor comerciale intre Venetia si Ungaria dar si inchirierea a zece corabii de transport. Pentru indeplinirea misiunii incredintate, regale Andrei al II lea ii trimite la Venetia pe Pontius de Cruce, magistrul casei Templierilor si pe Alexandru, episcop de Oradea si prepozit al bisericii din Transilvania.

Textul maghiar

) II. Endre keresztes hadjárata 1217–1218-ban.

10. sz. II. Endre keresztes hadjárata 1217-1218-ban

A halicsi bonyodalmak közepette Endre 1215-ben újra megnősült; Courtenay Péternek, IV. Lajos francia király fiának és Jolanthának, Balduin és Henrik konstantinápolyi latin császárok[1] nővérének ugyancsak Jolántha nevű leányát vette el.

Ugyanebben az évben a lateráni zsinat újabb keresztes hadjárat indítását határozta el s most már III. Ince pápa Endrét is komolyan kezdte szorongatni, hogy végre a keresztes hadjáratban, amelyre immár 20 éve készül, feltétlenül vegyen részt. Sőt midőn Incének 1216 július 16-án bekövetkezett halála után III. Honorius pápa lépett annak örökébe, ez kereken kijelentette Endrének, hogy semmi szín alatt sem tűri többé késedelmeskedését s így Endre kénytelen-kelletlen elszánta magát a szent útra. Útját eredetileg Konstantinápolyon át akarta venni annál is inkább, mert Henrik latin császárnak 1216 június 11-én hirtelenül és utód nélkül történt halála után a konstantinápolyi francia urak II. Endrét és ipját Courtenay Pétert kínálták meg a császársággal.[2] De mire elindult volna, a pápa már meg is koronázta ellenjelöltjét konstantinápolyi császárrá s így a magyar keresztes had az eredeti tervtől eltérőleg már nem a szárazföldön, hanem a tengeren indult útnak.

Elutazása előtt Endre legidősebb fiát, Bélát, Magyarország ifjabbik királyává koronáztatta s egyszersmind intézkedett, hogy halála esetére az országot Béla, Halicsot pedig Kálmán örökölje és hogy azon esetre, ha Béla vagy Kálmán, vagy mindketten fiutód nélkül halnának el, akkor legifjabb fia, Endre legyen az ő utóduk. Végül miután gyermekei még kiskorúak voltak, távolléte tartamára Magyarország kormányzójává János esztergomi érseket, Horvát és Dalmát országok kormányzójává pedig Pontio della Croce, a templomosok priorját nevezte ki.[3]

Utóbbit Sándor erdélyi préposttal Endre Velencébe küldötte a szükséges hajók megszerzése végett és Ziani Péter doge hajlandó is volt az egyezségre, elég súlyos feltételek alatt. Mindenekelőtt Endrének a maga és utódai nevében örök időkre le kellett mondania Záráról. Erről a pápa által is megerősített aranypecsétes okmányt kellett kiállítania. A velencei polgároknak Magyarországon, a magyar alattvalóknak pedig Velencében mindenütt szabad közlekedés biztosíttatott; vám gyanánt áruik értéke után egynyolcadrész volt a határokon fizetendő, de az arany, ezüst és drágakövekből készült ékszerek, selyemszövetek és a füszerek vámmentesek voltak. A köztársaságnak tíz, legalább 3000 mázsa terhet elbíró, teljesen felszerelt hajót kellett Endre királynak rendelkezésére bocsájtani. Átlag minden 5000 mázsa teherképességű hajón 50 matróznak kellett lennie, s minden ilyen hajóért 550 velencei ezüst márka (kb. 24.000 arany korona) volt fizetendő; kisebb hajókért arányalgosan kevesebb, nagyobbakért megfelelően nagyobb összeg járt. A hajóknak július 25-ére Spalatoban kellett lenniök, de az értök járó díjat 3 részletben, 8 nappal előbb kellett lefizetni, mielőtt a hajók a Rialto hídja alól elindultak. Hajóra szállás előtt kölcsönös biztosításképen mindkét fél részéről esküt kellett tenni.[4] Azonkívül Anconától, Zárától és az Adriai tengerpart más városaitól is béreltek a megbízottak hajókat.

Miután Endrének mint rendesen, elegendő pénze most sem volt, ennélfogva az országban levő értéktárgyakat szedette össze, hogy ha kell, azokat tegye pénzzé. Igy többek között Veszprémből kárpótlás ígérete mellett Szent István nejének, Gizellának drágakövekkel kirakott, 12 márka aranysúlyú koronáját vitte el, amelyet aztán 140 ezüst girán adott el a tengeren túl,[5] Tihanyból pedig valami gyöngyökkel és drágakövekkel ékes kelyhet (ciphus) vitt el, amelyért évenként utóbb 1000 só-követ kellett kárpótlásul fizetnie.[6] Egyébként a szükséges pénzt adók, kölcsönök és egyéb pénzügyi fogások révén teremtette elő.

Az egyházi s világi főurak közül elég sokan csatlakoztak Endréhez, de azért Magyarországon korántsem volt olyan általános a felbuzdulás, mint Francia- és Németországban, ahol már 30 év óta a nép apraja-nagyja vetekedett a veresengésben, hogy a Szentföldet a hitetlenek kezéből megszabadítsa. Igy többek között 1212-ben rajongó francia és német gyermekek sok ezernyi serege indult el Marseilleből és Itáliából a Szentföld visszafoglalására, de ezek útközben részint elpusztultak, részint tengeri rablók kezébe kerülve, rabszolgaságba jutottak. Ennek a fantasztikus hadjáratnak az eszméjét az a vallásos balhiedelem szűlte, hogy a Szentföldet annyi szerencsétlen kísérlet után csak ártatlan gyermekek foglalhatják vissza.

Kíséretében voltak: Tamás egri és Péter győri püspök, Urias pannonhalmi apát, Ugrin vagy Ugolin királyi kancellár, Dénes tárnokmester, László lovászmester, Demeter asztalnokmester, Lőrincz pohárnokmester, Miklós soproni és Smaragd pozsonyi főispánok és még számos főúr és birtokos. Az idegenek közül Endréhez csatlakozott: Gertrúd két testvére, Ottó meráni herceg és Eckbert bambergi püspök, több német egyházi és világi főúr, továbbá egészen különálló had élén VI. Leopold osztrák herceg.[7]

Ezzel a fényes kísérettel Endre, miután a fegyvereket és az eleséget számos szekéren és teherhordó állaton előreküldötte, 1217. nyarán ő is elindult a rendes hadiúton Spalatoba. „A király és magyrajai előtt – mondja az egyik krónika[8] – a szászok, szelíd, békés nép roppant sokasága érkezett Spalatoba, hódolattal megvárván a király hajóraszállását. Ennek felszólítására a spalatoiak az egész külvárost átengedték a zarándokoknak szállásul és házaik csakhamar annyira megteltek emberrel, állattal, hogy alig lehetett ott járni-kelni. De a keresztesek a nagy szorongás dacára sem fértek el, miért is a királyi udvar kíséretének legnagyobb része is nyilt mezőn sátrakban tanyázott. A spalatoiak egy része félelemmel, a másik bámulattak nézte a szokatlan sokadalmat. A király az Úr 1217. évében augusztus 23-án érkezett Spalatoba; az egész lakosság körmenetben kiment eléje, akit az idegenek és a sereg hatalmas tömege harsány hangon dicsőített; azután a papság fogadta énekkel, selyemruhában, kereszttel és tömjénezővel kezében, ahogyan az a királyi nagyságot megilleti. A nemes király az ünnepélyes processzió láttára leszállt lováról s a köréje csoportosult jobbágyokkal és püspökökkel gyalog ment el Szent Dominius templomába misét hallgatni. Azután a község gazdagon megvendégelte a királyt a Mata nevű házban. Állítólag 10.000 lovas volt akkor a király kíséretében a köznép nagy tömegétől eltekintve.“

Endre viszonzásul szokása szerint itt is gazdag ajándékokkal halmozta el szives vendéglátóit, akiket biztatott, hogy csak kérjenek tőle bátran. Clissa várát és a szigetek ispánságát is szerette volna nekik adni, de ők inkább magánérdekeik előmozdítását tolták előtérbe s voltak egyesek, akik a maguk számára szerették volna az említett várat megkaparíntani. Igy aztán Endre Clissa várát Pontio della Croce-ra, a horvát-dalmátországi helytartóra és vitézeire bízta, amivel szintén kedveskedni vélt a spalatoiaknak. Ennek dacára nem tudta elérni, hogy az ép ottidőzése alatt meghalt Bernát érsek helyébe udvari orvosát, Sándort, „a nagyon tudós és becsületes embert“ válasszák meg.[9]

Elsőnek, nemsokára Endre megérkezése után, Leopold osztrák herceg indult el csapatával Spalatoból. II. Endre csak jóval később, szeptember 25-ike táján követte s amikor már indulni akart, kisült, hogy kevés a hajó s így a zarándokok jórésze visszamaradt és vagy hazament vagy várt tavaszig, hogy a következő sereghez csatlakozzék. Durazzóig a spalatoiak két gályája által kísérve, onnan Cyprus szigetére hajózott. Október elején ideérve, Lusignani Hugó, a sziget francia királya csatlakozott hozzá s itt jelentkezett nála a jeruzsálemi király követe is. Innen Endre útját folytatva, október közepén Acconba érkezett. Itt már nagyon sok keresztes volt együtt s ezért nagy volt az élelemhiány és a drágaság, úgy hogy a szegényebb zarándokokat tömegesen vissza kellett szállítani; így pl. ez okból csak szeptember havában, még mielőtt Endre odaérkezett volna, 46 zarándokkal telt hajót irányítottak vissza Európába.

Endre serege Accon mellett Ricardana (a mai Chirbet kurdane) falunál a Kison patak mentén ütött tábort. A hadműveleti tervet, amely szerint a kereszteseknek operálniok kellett, még III. Ince pápa és a lateráni zsinat idejében 1215-ben állapították meg. Eszerint a kereszteseknek, ha már teljesen együtt lesznek, Egyiptomban kellett az ellenséget felkeresniök, hogy Damiette elfoglalása által ott, hatalma székhelyén törjék meg az egyiptomi szultán erejét. Egyelőre tehát csak erről, illetve ilyenekről volt szó. Endre király, János Jeruzsálemi és Lusignani Hugó ciprusi királyokkal és Leopold osztrák herceggel ennélfogva ennek értelmében állapították meg az alábbi eseményekből kivehető szűkebb hadműveleti tervüket.

Ellenben Szaladin öccse, a 74 éves Al-Adil, (teljes nevén „El Malek al Adil Szeif ed Din“) szultán Egyiptom, Syria és Mesopotámia ura azt hitte, hogy az újonnan érkezett keresztesek Jeruzsálemet vagy Damaszkuszt fogják megtámadni s ezért Al – Muazzam (teljes nevén „El Malek al Muaddam Sarferdin“) vagy latinosan Coraddin kijött Egyiptomból és Ramlenál, Jaffától délkeletre, illetve Jeruzsálemtől északnyugatra ütött tábort, ahonnan később Bethsean alá húzódott. A keresztények és törökök között kötött fegyverszünet november 1-én lejárván, a 20.000 lovas és gyalogos fegyveresből és mintegy 30.000 férfi és asszony zarándokból álló kereszteshad november 3-án indult el II. Endre vezetése alatt Acconból az esdraëlai (most Al Füla) síkságon át roppant hőségben délkeleti irányban a Jordán folyó felé. A sereg előtt felderítő és biztosító csapatok haladtak mindig készen arra, hogy az ellenséggel megütközzenek, de a port, amelyet maguk előtt a távolban láttak, nem a támadó, hanem a visszavonuló ellenség verte fel, s így kisebb csatározásoktól eltekintve, amelyek egyikében Dénes tárnokmester állítólag a szultán testvérét ölte meg, komolyabb összeütközésre nem került a sor. Al-Adil szultán ugyanis elhatározta, hogy nem bocsátkozik nyilt csatába a keresztesekkel, hanem az erődítéseket és várakat jól megrakva őrséggel, a nyilt mezőn támadásuk elől következetesen kitér. Ezért a szultán fia, Coraddin Bethseannál levő táborát kissé elkésve felszedvén, Bethsaidába helyezte át.

Esdraëlát elérve, a keresztes had a Gilboa helység aljában a Jordán felé vett irányt és útközben Bethseanban az ellenségnek bőséges élelmiraktára, hadi felszerelése és marhája esett kardcsapás nélkül birtokába. Innen 3 napi pihenő után a keresztesek tovább haladva, megfürödtek a Jordán vizében és november 10-én át is keltek a folyón.

Erre nagy félelem és nagy kétségbeesés fogta el a szultán fiának táborát, mert ott azt hitték, hogy a keresztesek egyenesen Damaszkusznak vesznek irányt, amely városnak, mint kiválóan fontos pontnak védelmére kétségbeesett sietséggel tették meg a szükséges intézkedéseket. Ámde a kereszteseknek nem volt oly messzeterjedő tervük; ők északkelet helyett a Jordán mentén egyenesen északnak tartottak, majd a Genezareth tó keleti partján végig menve és az időközben az ellenség által elhagyott Bethsaidán át a Jordán mentén tovább haladva, a Hule tótól valamivel délre a „Jakab leányai hídján“ át átkeltek a folyó nyugati partjára s onnan ismét délfelé haladva, Capernaumon át sok foglyul ejtett férfival, nővel és gyermekkel s útközben sok helyütt fosztogatva, visszatértek Acconba.[10]

A királyok tanácsa november végére újabb hadművelet végrehajtását határozta el. Eleinte Egyiptomba menve, ott akarták a szultánt megtámadni, de utóbb e nagyszabású tervről teljesen lemondtak és hadműveletük céljául a Nazareth közelében fekvő mintegy 600 m. magas kúpalakú Táborhegy bevételét tűzték ki, ahonnan az ellenség folyton fenyegette az acconi tábort. Erre a meredek hegyre Al-Adil szultán 1211-ben erős várat épített, amelynek 77 tornyát és tornyocskáját 2000 válogatott moslim vitéz védelmezte. Endre ezúttal Acconban maradt, de a magyar had Dénes tárnokmester vezetése alatt résztvett a vállalatban. A Nazarethen át előnyomuló sereg november 30-án ért a hegy aljához, de nem volt valami nagy a bizodalma, hogy a meredek hegyet és a rajtalevő erősséget bevehesse, de állítólag egy szerecsen fiú megnyugtatta a tanácstalanokat s talán meg is mutatta nekik a hegyre felvezető egyetlen szűk keskeny utat. December 3-án, egy ködös napon megindultak. Az egyik oldalon Endre, Leopold osztrák herceg és a templomos vitézek, a másikon Briennei János jeruzsálemi és Lusignani Hugó cyprusi király Rudolffal, a jeruzsálemi patriarkával igyekeztek a magaslatra feljutni. A püspökök, papok folyvást imádkoztak; a patriarka kereszttel kezében mindenütt előljárt s végre az őket követő sereggel együtt megmászták a hegyet. A vár őrsége eléjük jött s így nem messze a tetőtől a két ellenséges fél összecsapott, minél az egyik magyar vezető különösen kitüntette magát.[11] Miután a moslimok vezére elesett, emberei visszahúzódtak az erősségbe. De a habozni és egymással civakodni kezdő kereszteseknek csak egy része követte őket, s azok a moslimok által támogatás híjján a falak alól visszaveretvén, érzékeny veszteséget szenvedtek. A sereg zöme a szultán seregének közelségére való tekintettel nem akarván táborát a hegy alján védtelenül hagyni és az éjjelt a hegy oldalán tölteni, éjjelre visszament a hegy lábánál fekvő táborba.

December 5-én a keresztesek megújították a támadást, de minden ostromszer nélkül, csupán létrákkal mentek rohamra a vár ellen, amelyet nyilaikkal elborítottak. Ekkor az egyik szerecsen lövő naftás nyillal felgyujtotta legnagyobb létrájukat, minek folytán sok vitéz keresztes harcos életét vesztette. Ez oly mély benyomást tett az ostromlókra s azon kívül a vezérek között is annyira kiéleződött a véleménykülönbség, hogy az ostrom folytatását abbahagyták. Ehelyett inkább nyílt mezőn akartak volna a szultán seregével megütközni, mi célból eléje is mentek annak, de a szultán nem volt hajlandó csapatjaival a hegyekből leszállani, bár fia a harc elfogadását ajánlotta neki. De az öreg szultán e szavakkal utasította vissza Coraddin ajánlatát: „Ezek a keresztesek halálmegvetéssel küzdenek, én pedig nem akarom embereimet feláldozni. Miután pedig úgy látszik, hogy közös uruk és parancsnokuk nincsen és mindenki a magáéból él, ha elfogy, amijük van, úgyis önként elmennek innen.“

Ily körülmények között a keresztesek, nem lévén kivel megütközniök és másrészt attól tartva, hogy az ellenség hátuk mögé kerül és elvágja útjukat, nemcsak a Táborhegy ostromával, hanem egyáltalában a további hadműveletekkel is felhagyva, december 7-én megkezdték a visszavonulást az acconi táborba, néhány foglyul ejtett moslimot magukkal hozván.

Ennek a vállalatnak, ha egyéb nem, legalább az a haszna megvolt, hogy a szerecsenek kevéssel utóbb maguk rombolták le a várat és el is hagyták a Táborhegyet, miután az minduntalan kihívta a keresztények támadását.

December közepén a keresztesek, köztük a magyarok is újból Dénes parancsnoksága alatt még egy kirándulást tettek. Eleinte a tengerpart mentén Tyruson át Szarepta felé tartottak. Onnan egyrészük a Libanon és Antilibanon közé a Jordán forrásvidéke tájékára igyekezett, hogy az ottani hegyilakókat megfeszítse, akik minduntalan háborgatták a szidoni keresztény báróság területét.

A zord idő és az élelmezés nehézségei mindjárt sok kellemetlenséget és érzékeny veszteségeket okoztak. Ennek dacára egy magyar had, kb. 500 vitéz csatlósokkal, bár a szidoni báró lebeszélte őket a vakmerő vállalkozás végrehajtásáról, külön felhíván figyelmüket arra, hogy azon a zord vidéken felette vad és kegyetlen, kiválóan ügyes ijászok laknak, mélyen behatolt a hegyek közt fekvő mesgarahi kerületbe, amelynek székhelye kb. félúton volt Szidon és Damaszkusz között. Miután a lakosság eddig a keresztesek elől mindenütt szétfutott, utóbbiak úgylátszik Harinnál a szükséges biztosító rendszabályok nélkül szálltak le lovaikról hosszabb pihenő megtartása végett. Egyszerre csak a lakosság meglepte és mindenünnen körülfogta őket, sok vitézt, csatlóst, lovat megölt, többeket pedig a vezérrel együtt foglyul ejtett. A szétugrasztott csapat zöme utóbb újból összeverődött ugyan, de ekkor meg egy hamis kalauz szántszándékkal rossz útra, járatlan völgyekbe vitte őket, ahol a moslimok minduntalan rájuk törtek. A magyarok most már észrevették a csalárdságot és az áruló kalauzt agyon is verték, de ekkor már késő volt, mert az egész csapat bent veszett a zord hegyes vidéken; mindössze 3 keresztes vitéznek sikerült Szidonba eljutnia.

Ezalatt a szareptai táborban maradt seregre is rossz napok köszöntöttek be. Az e tájon szokatlan hideg, a karácsony előestéjén beállott hirtelen fagy, majd az ünnep napján keletkezett vihar és felhőszakadás nagy kárt és veszteséget okozott a keresztesek és lovaik, barmaik sorában. Ehhez járul még a vezérek folytonos egyenetlensége, minek folytán a keresztes had még a szareptai táborban négy különálló részre szakadt. Ilyenformán a vitézek zöme teljesen elkedvetlenedve és megtizedelve tért vissza újév napján Acconba.

A sok nélkülözés és meghasonlás következtében a sereg ezekután 3 részre oszlott. Az egyik Caesareaba, a másik a Karmel magaslatra vonult, Endre és az ifjú cyprusi király pedig hajóra szállva, seregrészeikkel 1218. január elején Tripolisba mentek át, de itt még nagyobb baj, éhségtől támadt dögvész érte őket, amelybe maga a cyprusi király is belehalt. Endre is veszélyesen megbetegedett, amit némelyek méregnek tulajdonítottak s ebből a betegségből soha nem gyógyult ki többé teljesen.[12]

Tripolisban Endre sorra látogatta az ispotályosoknak az ellenség gyakori támadásainak kitett erődítéseit és elragadtatásában a látottak felett, bár pénze már nem volt, több jelentékeny alapítványt tett a Szent János vitézek javára.

Itt időzése közben vette a hírt, hogy otthon időközben nagy zavarok és zavargások támadták. Mindezek a bajok és az országa miatt támadt aggodalmak arra bírták Endrét, hogy a Szentföldön töltött 3 hónap után a hazájába való visszatérést határozza el. Hiába ellenezték ezt a többi keresztesek, hiába fenyegetőzött egyik-másik püspök és a pápai követ, Endre hajthatatlan maradt s ekkor a jeruzsálemi patriarka ki is mondta rá az egyházi átkot. De Endre most már ezzel sem törődött és 1218. február havában útnak indult hazafelé, de most már nem a tengeren, hanem a szárazföldön át. Csak Tamás egri püspök maradt vissza a had egy kis részével Syriában.[13]

Utjában hazafelé a házasságkötések kötötték le egész figyelmét. Antiochiában Leó király leányát Endre fiának jegyzi el oly feltétellel, hogy ez Leónak utóda leend. Nicäaban Laszkarisz Tódor császár Mária leányát legidősebb fiának, a már megkoronázott Bélának jegyzi el s a fiatal arát mindjárt magával is viszi. Bulgáriában az új fejedelem, II. Asên, aki nemrég győzte le és vakíttatta meg Borilt, aki Kaloján halála óta a trón birtokában volt, addig nem akarja elengedni, amíg neki legidősebb leányát, Máriát, nőül nem igéri. Az iconiumi szultán is minden áron Endre leányát akarta nőül venni, aminek fejében késznek nyilatkozott kereszténnyé válni. Amidőn Endre ezt bejelenti a pápának, kéri őt, nem adhatná-e valamelyik unokahugát a szultánnak, mert neki már nincs több leánya.[14]

Több hónapig tartó utazás után Endre végre a nyár, vagy talán csak az év vége felé hazaérkezett erősen megcsappant seregével,[15] de itt, ahol távolléte alatt „egyháziak és világiak versengtek a gonoszságban“ nem valami nagy öröm várt rá. De hadd halljuk az ő tulajdon szavait, hogy minőnek is találta az itteni állapotokat: „Midőn Magyarországba jöttünk – panaszolja a pápához írt levelében,[16] – megtudtuk, hogy egyházi és világi személyek egyaránt a hűtlenségnek még sokkal nagyobb bűneit követték el, mint ahogyan arról előbb értesültünk. Sokan a nemesek közül, mint a sátán poroszlói, nem riadva vissza a királyi felség megsértésétől, rendeleteinket megvetették, a közbékét megzavarták, honfitársaikat ellenségek gyanánt sanyargatták. János érseket, amidőn gonoszságuknak ellentállni akart, minden vagyonától és jövedelmeitől megfosztották, elfogták s a legnagyobb gyalázattal ki is űzték az országból… Országunkat elszegényedve, nyomorban, a királyi kincstárt minden jövedelmétől megfosztva találtuk, úgy, hogy nemcsak a zarándoklásunk alatt csinált adósságainkat meg nem fizethetjük, hanem 15 év is kevés lesz arra, hogy országunkat előbbi állapotába visszaállíthassuk.“ Végül kéri a pápát, átkozza ki a bűnösöket s egyszersmind bocsánatot kér, hogy ezúttal, szegénysége miatt semmi ajándékot sem küldhet.[17]

De ahelyett, hogy Endre az országot mielőbb rendbehozni igyekezett volna, meggondolatlanul tovább folytatta tékozlásait, hű embereinek bőséges birtokadományokat adván. Folytonos pénzzavarai aztán nemcsak őt magát, hanem az ő rendelkezése révén az országot is mondjobban a haszonleső izmaeliták és zsidók kezére juttatták, akik a rájuk ruházott adószedésnél és a gyakori pénzbeváltás alkalmával, amidőn a régi helyett rendszerint kevesebbet érő, silányabb

După o scurtă campanie la sfârșitul anului 1217, în Palestina, regele Andrei al II-lea, unul dintre liderii celei de-a cincea cruciade, bolnav, a decis să se întoarcă din Siria. 
De la Tripoli a plecat la Crac unde cavalerul Raymond Pignans, stăpânul castelului, l-a primit cu onoruri regale. Apoi, el a mers la Margat unde a fost, de asemenea, salutat în mod solemn. 
După ce a admirat foarte mult în lupta zelul cruciaților și frumoasa primire făcuta armatei lui, ca mulțumire pentru găzduirea trupelor în cetățile CRAC și MARGAT, și-a manifestat generozitatea, atribuind fiecărei cetăți o cantitate de 100 bolovani de sare din depozitul de sare de la Sălacea Bihor, care în acea perioadă aparținea Ungariei (ianuarie 1218). 
Din documentarea făcută rezultă că, aceste două mari cetăți ale ordinului Hospitalierilor s-au aflat atunci la apogeul gloriei lor.  
Aceasta donatie a fost confirmata de Papa Honorius III- la 27 iunie 1218. 
A se vedea Delaville Roulx, General Cartulaire Ospitalierilor a Sfântului Ioan de Ierusalim, II, nr 1616. A se vedea, de asemenea, donația făcută în ianuarie 1218 de către Andrei al II-lea în favoarea Castle Margat.

1219- Andrei al II lea, regale Ungariei scrie Papei Honoriu al III lea, anuntandu-I casatoria fiului sau cu fiica regelui Armeniei si a fiicei sale cu ASAN, imparatul Bulgariei. Deasemenea arata situatia precara a regatului Ungariei , pe care a gasit-o dupa intoarcerea din Cruciada a V a.Il roaga pe Papa sa fie de accord ca sa primeasca la sanul sau pe fiul lui trimis in Armenia, sa-l incredinteze spre paza si ocrotire lacasurilor sfinte ale ordinului Templier.

Textul latinesc se regaseste in colectia Hurmuzaki-Densusianu vol I,i. pag 66-68.

În anul 1219, Andrei al II -lea, pentru a răsplăti serviciile ce i-au fost făcute cu prilejul cruciadei din răsărit (cruciada aV-a), de către Pontius de Cruce, magistrul ordinului Templierilor din regat, care avea în responsabilitate și ținuturile din Transilvania și pentru serviciile prestate reginei, dăruiește ordinului cavalerilor Templieri o moșie în Dalmația – Croația. În lista demnitarilor care întăresc donația, regăsim pe Wilhelm episcop al Transilvaniei,Alexandru prepozit de Transilvania și Micha comite de Bihor.
Traducere dupa textul latinesc din opera istorica a lui Smiciklas, vol. III, pag. 174-176.

In nomine Sancte Trinitatis et Indiuidue Unitatis. Andreas Dei gracia Ungarie, Dalmacie, Croacie, Rame, Seruie, Gallicie, Lodomerieque Rex in perpetuum. Cum ex Regis Regum testimonio plene cognoverimus, immunda queque per elemosinarum largicionem posse penitus emundari, et alibi scriptura mercenarium condigna mercede dignum esse manifestat: idcirco gravissimas et non modicas expensas, quas dilectus et fidelis noster frater Pontius de Guce, per Hungariam et Sclavoniam Domorum Milicie Templi Magister, ob honorem Regium nostrique corporis securitatem, tam eundo ultra mare, quam redeundo per Greciam, de bonis Domus fecit, considerentes; per cuius consilium et auxilium post Deum, sicut credimus, ad propria remeavimus, labores quoque continuos, quos nobiscum, et propter Nos, Serenissimamque coniugem nostram Y. Reginam sustinuit, pre oculis Regie Maiestatis habentes, et insuper ad peticionem ipsius Regine, nec non pro salute tam corporum quam animarum nostrarum, terram quandam in Croacia, terre Castri de Sten, et terre de Modruz et de Bozane contiguam, Guzke nomine, cum omnibus pertinencijs suis integraliter et absque ulla diminucione, in recompensacionem expensarum et laborum, quos dictus Magister frater Pontius de Guce propter nos et dominam Reginam, sicut prediximus, sustinuit, Sacre Milicie Templi ita libere, sicut ceteras helemosinas, quas in Regno nostro possident, obstante nullo priuilegio super predicta terra prius vel posterius forsitan impetrato, iure perpetuo contulimus possidendam; videlicet quod nullus Banus, nullus Comes, nullus Baiulus, siue quilibet alius, super populum in predicta terra commorantem, absque licencia et voluntate fratrum Templi presumat descendere, uel ipsum super exaccione alicuius collecte casu quilibet molestare. Et in possessionem terre prefate fratres Domus Templi per fidelem yobagionem nostrum Dodomerium Comitem fecimus introduci. Cuius terre prima meta incipit iuxta rivulum qui vocatur Gernowize; inde vadit versus meridiem ad locum qui dicitur Cedelou; inde usque Wrata, ubi est tercia meta; hinc vero tendit versus Busan usque Bame Camenice, que est diuisio inter Busan et Gueshe, ubi lapis est fixus, ibique est area triturandi; inde protenditur usque in Crastino, ubi est ecclesia Sancti Georgij Sanctique Marcy; inde ad aquam que est iuxta Watenic; inde ad montem Malecenic in Chesche et Vinador versus occidentem; inde uadit ad Jeccenize; inde protenditur ad Cherniche uersus orientem; inde siquidem uersus diuisiones de Guezke et Modrus ad lapidem qui vocatur Pes Ursi; inde uero ad montem Plaz; inde quidem diuiditur in montem Plaz et Gueske; hinc tendit ad Gernewize; inde uero reuertitur ad priorem metam, videlicet ad riuulum Gernowize. Ut autem hec a nobis Deo et Sacre Domui Templi facta donacio nullis unquam ualeat temporibus retractari, presentem paginam aurei sigilli nostri munimine fecimus roborari. Datum per manus Ugrini aule Regie Cancellarij et Colocensis Archielecti, anno Dominice Incarnacionis millesimo ducentesimo XVIIII°. Venerabili Johanne Strigoniensi Archiepiscopo existente; Wilhelmo Ultrasiluano, Desiderio Cenadiensi, Roberto Vesprimiensi, Thoma Agriensi, Bartholomeo Quinqueecclesiensi, Stephano Zagrabiensi, Cosma Geuriensi Eyiscopis, Ecclesias feliciter gubernantibus. Nicolao Palatino et Supruniensi Comite, Neuka Woiuoda existentibus; Micha Bihoriensi, Demetrio Ferrei Castri, Smaragdo Posoniensi, Batiz Mussuniensi Comitatus Comitibus

Traducerea În numele Sfintei Treimi, una și nedespărțită. Andrei, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmației, Croației, Ramei, Serbiei, Galiției și Lodomeriei, de-a pururi. Așa cum din mărturia Regelui Regilor pe deplin vom fi cunoscut, prin generozitatea miluirilor și mizeria poate fi deplin curățată și, altfel, este cuvenit ca scriitura să se manifeste spre răsplata vrednică a celor ce se ostenesc. Așadar, ținând seama de cheltuielile foarte importante și nu neînsemnate pe care iubitul și credinciosul nostrul frate Ponțiu de Guce, magistrul caselor oastei templului pentru Ungaria și Sclavonia, le-a făcut, din bunurile Casei, pentru onoarea regatului și pentru siguranța trupului nostru, atât mergând peste mare, cât și întorcându-se prin Grecia, prin al cărui sfat și ajutor, după <cel al lui> Dumnezeu, așa cum credem, ne-am întors la ale noastre; de asemenea, eforturile continue pe care cu noi și pentru noi și pentru Prealuminata noastră soție, Regina I(olanda), le-a suportat, avute prin ochii maiestatii regale, și pe deasupra la cererea acelei regine, cât și pentru sănătatea, atat a trupurilor cat si a sufletelor noastre, un oarecare pamant in Croatia, din pamantul cetatii de Sten si invecinat pamantulului de Modruz si de Bozane, numit Guzke, cu toate cele ce țin de el, pe de-a întregul si fara vreo lipsa, in rasplata cheltuilelilor si municilor pe care le-a suportat zisul frate Pontiu de Guce, magistru al sacrei oaste a templului, pentru noi si doamna regina, asa cum am zis inainte, conferim asadar in chip liber, la fel ca pe celalte miluiri, pe care in regatul nostru le-au avut, spre a poseda cu drept de veci, neimpiedicat prin vreun priviilegiu mai vechi sau mai nou asupra pamantului numit, respectiv ca nici un ban, nici un comite, nici un purtator, sau oricare altul, asupra locuitorilor in zisul pamant, fara drept si fara voia fratilor templului sa nu indrazneasca a descinde, sau pe deasupra sa-i tulbure cu prilejul strangerii darilor. Si in mosia pamantului pomenit pe fratii casei templului, prin credinciosul nostru iobag Dodomeriu Comite, i-am in stapanire. Primul semn de hotar al pamantului incepe langa raul care se cheama Gernowize [apa Gerno], de unde merge spre miaza-zi la locul care se zice Cedelou, de unde pana la Wrata, unde este al treilea semn de hotar; de aici cu adevarat se intinde spre Busan pana la Bame Camenice, care este impartit intre Busan si Gueshe, unde unde este pusa/fixata o piatra, si acolo este campul de treierat (?); de unde se intinde pana la Crastino, unde este biserica Sf Gheorghe si Sf Marcu, de unde la apa care este langa Watenic, de unde la dealul Malecenic in Chesche si Vinador spre vest, de unde merge la Jaccenize, de unde se intinde la Cherniche spre est, de unde spre partile din Guezke si Modrus la piatra care este numita Pes Ursi, de acolo drept la dealul Plaz, chiar de acolo este impartit in dealul Plaz si Gueske, de aici se intinde la Gernewize, de acolo drept se intoarce la primul semn de hotar, adica la raul Gernowize. Iar pentru ca aceasta de noi facută donație lui Dumnezeu si Sfintei Case a Templului să nu se piardă vreodată prin trecerea timpurilor, am hotărât să întărim scrisoarea de față cu puterea sigiliului nostru de aur. Dat de mâna lui Ugrinus, cancelarul curții regelui și arhiepiscop ales de Kalocea, în anul de la întruparea domnului 1219. În timpul cand era arhiepiscop de Strigonium [Esztergom] venerabilul Ioan; episcopi, guverand bisericile în chip fericit: Wilhelm de Transilvania, Desideriu de Cenad, Robert de Vesprim [Veszprém], Toma de Agria [Eger], Bartolomeu de Quinqueeclessie [Pecs], Stefan de Zagreb, Cozma de Gyor; palatin și comite de Sopron, Nicolae; voievod, Neuka; comiți de comitate: Micha de Bihor, Dumitru de castrul Ferrei, Smaragdus de Poson, Batis de Mussunium.

În perioada emiterii actului, Mare Maestru Templier francez era PEDRO DE MONTAIGU, iar Maestru al Ordinului Templier pentru provinciile din regat (inclusiv în Transilvania- comitatul Bihor) a fost PONTIUS DE CRUCE 1217-1219. În baza unor indidicii și studii recente, pe coasta Dalmației posibil anterior secolului al XIII- lea, exista o influenta populație de morlaci din neamul vlahilor. Poate nu întâmplător la semnarea actelor de donație au fost luați ca martori demnitari din Transilvania și Bihor. Era nevoie de marturiile lor deoarece populatia din Transilvania avea aceiasi origine Vlaha ca si cei de pe coasta Dalmatiei, respectiv din arealele in care Cavalerii Templieri aveau comanderii si proprietati. Merită să insistăm asupra acestui act confirmat de către demnitarii feudali , între care Mica- comite de Bihor, Wilhelm -episcopul Transilvaniei, deoarece PONTIUS DE CRUCE are un rol important pentru evoluția Cavalerilor Templieri in Croația.

PONTIUS DE CRUCE MARE MAESTRU TEMPLIER AL REGATULUI UNGARIEI

Merita sa insistam asupra acestui act confirmat de catre demnitarii feudali Oradeni, deoarece PONTIUS DE CRUCE, are un rol important pentru cruciade si pentru Croatia. Comanderia din Vrana .

Andrei al II-lea al Ungariei a fost extrem de favorabil dispus față de templieri .   În timpul participării la a cincea Cruciada , el a numit Pontius de Cruce , Maestru al Ordinului în Regatul ungar, ca un regent în Croația și Dalmația.  După întoarcerea sa în 1219, ca recunoaștere a marelui suportului logistic și financiar pe care Ordinul ia dat în timpul campaniei, el a acordat Ordinul mosia Gacka .  Chiar înainte de plecarea sa de la orașul Split în 1217, el a avut făcut pe la templierilor castelul Klis (Clissa), un punct strategic în hinterlandul din Split (Spalato), care a controlat abordările la oraș  Împăratul Andrei fost reticente în a încredința castel de Klis la oricare dintre magnaților locali, știind ce ar putea veni un mare rău din acea castel.  Acesta a fost voința împăratului că Split, primi castelul de Klis de apărare a orașului lor.  Orașul Split arătat puțin interes în favorurile regale, deci regele încredințat Klis în templierii mâini.  La scurt timp după aceasta, templierii au pierdut Klis, și, în schimb, regele le-a dat orașul de coastă Sibenik (Sebenico)

Nevertheles, Andrew a decis să-și îndeplinească jurământul tatălui său și a făcut pregătirile pentru o cruciadă. A fost de acord cu Republica Veneția a efectua livrarea de trupele sale în Țara Sfântă, în schimb el a renunțat supremația peste Zara (Zadar), în numele Republicii. Andrei și trupele sale angajat la 23 august 1217 în Spalato (Split). Înainte de plecarea sa de la orașul Split, el a făcut pe la templieri Castelul Klis, un punct strategic în hinterlandul din Split, care a controlat abordările la oraș. Andrew numit Pontius de Cruce, Maestru al Ordinului în Regatul ungar, ca un regent în Croația și Dalmația.

Se pune intrebarea de ce Andrei al II-lea al Ungariei, a daruit Marelui Maestru Pontius de Cruce, mosiile din Dalmatia , cu acceptul si implicarea demnitarilor Transilvaneni si Bihoreni.

Prin aceasta lansam ipoteza ca un rol important l-ar fi putut avea faptul ca pornind……. Spunea undeva Nicolae Iorga un adevăr memorabil: “România este locuită de români și înconjurată de români Maurovlahii sau Vlahii negri  sau Morlacii  traiau in Dalmația, Muntenegru și Bosnia ( cunoscuți și ca vlahi negri )

Printre primii care au scris despre obiceiurile și portul vlahilor, respectiv al morlacilor din Dalmația,  a fost venețianul Alberto Fortis în notele sale de călătorie prin Dalmația:  „Viaggio in Dalmazia”, carte apărută la Veneția în anul 1774.  Aproape în același timp, P.N. Grisogno descrie obiceiurile vlahilor dalmați în lucrarea sa „Notizie per servire alla storia naturale della Dalmazie”, Volumul IV (Dell’aria e degli nomini, Treviso, 1780). Toată lumea a aflat din cărțile de istorie despre Bihorul ducelui Menumorut, cu centrul în cetatea Biharea de lângă Oradea de azi, care în debutul secolului al X-lea a încercat zadarnic să reziste maghiarilor invadatori ai ducelui Arpad. Dar câți dintre noi au cunoștință că a existat un alt Bihor cu centrul în castelul Bihor în țara care poartă numele de Muntenegru? Și câți știu că în Evul Mediu a fost o țară pe nume România în Bosnia?

Cei care au denumit-o așa au fost, cândva prin sec. XII-XIII, misterioșii valahi negri, descinși din Nordul Dunării – după cum limpede le arată numele – care au întemeiat acolo propria lor principalitate și pe care grecii îi numeau mavrovlahi, sârbo-croații – morovlași, italienii și dispăruții dalmați – morlachi, iar turcii le spuneau Kara-Ulagh. În textele în limba latină ale variilor cancelarii medievale, aceștia apăreau sub numele Nigri Latini. Scormonind prin cărțile de istorie, am avut revelația unei întregi etnii dispărute, vechi români goniți de invazii din țara lor în timpul Marilor Migrații care acum multe secole populau masiv Dalmația, partea apuseană a Peninsulei Balcanice, înspre Marea Adriatică”, S-au răspândit în zona munților Rodope, în nordul Greciei, în partea apuseană a Traciei, în toată Macedonia, în Epir și Tesalia, în Albania, în vechiul regat sârb, Muntenegru, de-a lungul coastei Mării Adriatice, până în Dalmația, în insulele Ionice. Numărul lor este astăzi greu de stabilit; în orice caz erau destul de numeroși. În toată istoria din Peninsula Balcanică, aromânii – adică vlahii și-au marcat prezența prin numeroase fapte de arme, dovedind reale însușiri militare. Ei au fost prezenți în viața economică, demonstrând un dezvoltat simț comercial, în principal în produse lactate, lână, oi, cornute, în agricultură. Intre secolele al XI-XV-lea, elementul românesc era atât de răspândit încât „Tesalia se numea Marea Românie, Meyaly Blahia; Etolia – România Mică; Epirul – Țara Vlahiaților; Moesia – România Albă; Țara Românească – România Neagră (Mauro-Vlahia)” – ne putem crea o imagine a ceea ce a însemnat elementul românesc și presiunea constantă la care a fost supus de-a lungul veacurilor, în funcție de interesele și acțiunile marilor puteri care au existat de-a lungul istoriei. Manastirea franciscana Sfanta Eufemia
“Cei de pe insula ii numeau “vlasi”. De obicei, coborau de pe muntele Velebit si majoritatea erau pastori sau agricultori. Chiar zona aceasta, unde se afla manastirea, inainte nu se numea Kampor, ca acum, ci “Vlasche Njine”, “Campul Vlahilor”.
Un calugarul aduce in brate un teanc de cartoaie mancate pe la colturi de timp si cu file ingalbenite.
Pe copertele lor este scris mare Index.
Deschizand cateva dintre ele, cauta, urmarind cu degetul, numele de morlacchi, numele dat vlahilor de catre venetienii foarte prezenti in istoria insulelor croate, pe vremea Dalmatiei.

În anul 1221, Regele , aprobă ca Ștefan- fiul banului decedat Cepan, să poată dărui niște moșii mănăstirii cistercite Sf. Gotthard, din comitatul Vas.

În lista demnitarilor care semnează și pun pecetea sunt Wilhelm- episcopul Transilvaniei, Alexandru -episcop de Oradea, Mika -comite de Bihor.

În Franța, continuă să fie Mare Maestru PEDRO de MONTAIGU, iar în regat începând cu anul 1221, Mare Maestru este un anume THOMAS.

La data de 21 ianuarie 1222, Papa Honoriu al III-lea porunceste episcopului de Strigoniu precum și altor episcopi între care și cel de Oradea, dar și abatelui mănăstirii cisterene din Igris, să cerceteze pricina jefuirii bunurilor prepozitului de Arad și să-l repună în drepturi.

După 30 noiembrie 1223, regele Andrei al II-lea, întărește dania către mănăstirea Carta, a muntelui Sf. Mihail din Transilvania și ținutul luat de la Vlahi.

Textul latinesc se regăsește la Zimmermann-Werner I, pag. 26-28, și în colecția de texte Hurmuzaki- Densusianu, vol. I, pag. 79-80

1224 Papa Honoriu al III lea, roaga pe Andrei al II lea al Ungariei, sa apere manastirea de la Igris

12 iunie 1225 Papa Honoriu al III lea, aflat la Tivoli porunceste mai multor prelati intre care si abatii de la manastirile cisterciene Carta si Igris, sa cerceteze daca cavalerii Teutoni au depasit hotarele tarii Barsei. La aceiasi data, printr-o alta scrisoare adresata de data aceasta regelui Andrei al II lea ,acesta il sfatuieste sa restituie cavalerilor Teutoni Tara Barsei.

Textele se gasesc in colectia Zimermann – Werner, vol 1, pag 38,39, si in colectia Hurmuzaki – Densusianu ,pag 93.

La data de 01 septembrie 1225, Papa Honoriu al III-lea, poruncește episcopului Alexandru de Oradea, precum și episcopului de Gyor, să- i silească pe cavaleri Teutoni sa respecte conditiile stabilite în dania regelui Andrei al II -lea, respectiv să-și limiteze poftele doar la cele 30 de pluguri de pământ pe care le-a dăruit în zona Carta. Din plângerile adresate de către abațiile cisterciene din Carta și Igris, precum și de catre Templieri,din plângerea regelui Andrei al II -lea, a reieișit faptul că Teutonii erau nemulțumiți de cele 30 pluguri de teren dăruite și au atacat posesiunile date călugărilor cistercieni din Carta. Teutonii fiind rugați să le restituie, au răspuns că mai bine vor să moară decât să dea pământul înapoi. Pentru ași demonstra hotărârea au luat prizonieri țarani din zonă. Scrisoarea a fost trimisă și abațiilor cisterciene din Igris, Carta, Nivelt.

Luna septembrie 1233, în casa Ospitalierilor purtători de cruce, (sediul din Esztergom) a episcopului de Strigoniu, regele Andrei al II -lea, însoțit de un număr mare de dregători emite o scrisoare către IACOB reprezentantul Papal în Ungaria, prin care promite să respecte înțelegerea cu privire la evreii și musulmanii aflati în teritoriile regatului. Referitor la evrei, regele , promite urmatoarele: pe iudei, sărăcini și pe ismaeliți, de acum înainte nu-i va pune în fruntea visteriei, monetăriei, a ocnelor, pentru a strânge darile sau să ocupe alte slujbe obștești, și nici nu-i vom asemui pe acestia cu dregătorii noștrii, dar nici nu vom face ceva prin înșelaciune ca din această pricină creștinii să poată fi asupriți de dânsii. … Evreii, sărăcinii și islameliții să fie arătați prin semene deosebite și să fie despărțiți de creștini. Referitor la sarea care trebuie să o vândă bisericile, se menționează că templierii să fie scutiți de a plăti bisericilor opt mărci pentru fiecare Tyminus ( este vorba de marca de Fresach – austriacă), care avea o largă circulație în Ungaria în timpul lui Andrei al II -lea, avea 90 la sută argint fin și doar 10 la sută alt metal. Tymino este echivalentul a 10.000 pietre de sare. În lunga scrisoare se precizează că mănăstirea cisterciana din Igris poate reține trei tyminus, templierii din regat , cu toate casele lor patru tyminus, bisericile din Oradea 2000 de pietre de sare și tot 2000 de pietre de sare biserica cisterciana din Carta.

Între semnatarii scrisorii angajament adresată imputernicitului papal- Iacob, se află și:episcopul Benedict – de Oradea, Ștefan -comite de Bihor, și alti dregători .

Textul se regăsește în Rerum Hungaricum Monumenta Arpadiana ed. 1894 a istoricului Theiner

La data de 16 ianuarie 1236, episcopul Grigore al Oradiei , intr-o scrisoare adresata regelui îi comunică despre plângerile făcute de către magistrii, frații din Igris și ai altor frați ai ordinului cistercit precum și de cavalerii templieri și ai ospitalierilor.
În aceste plângeri se face referire la faptul că regele Bela, a confiscat veniturile, pământurile și moșiile pe care înaintașii regelui le dăduseră mănăstirilor cisterciene.
Episcopul îi cere să restituie bunurile și să dea despagubiri celor pagubiți (Theiner I pag. 142- 143).

În Februarie 1236, Papa Grigore al IX -lea întărește mănăstirii cistercite din Pelis venitul de 100 mărci din sarea regală de la Sălacea. Se mentionează faptul că acest venit a fost dăruit de către Regele Andrei al II -lea. Localitatea ca atare, este amintită în Regestrum-ul Oradiei în 1215 cu denumirea de Zolos.
Numele este de origine slavă, însemnând loc de depozitare a sării. De aici deducem că maghiarii ce au descins aici au găsit o așezare slavă, având o populație suficient de mare pentru a justifica rolul jucat în comerțul cu sare, pe care îl indică denumirea localității – Sălacea.
Pe aici trecea drumul sării care venea dinspre Poarta Meseșului îndreptându-se spre Crasna, apoi atingea Barcăul înspre Nușfalău și Zăuan urcând spre Carastelec și îndreptându-se apoi spre Sălacea (județul Bihor), unde existau depozite de sare. Pe drumurile întortocheate și înțesate de cetăți enigmatice din Transilvania banii Europei Occidentale erau transportați în ascuns. Nu suficient de secret acest transport totuși, de vreme ce după dispariția templierilor, teutonii au fost cei care au pus mâna pe aceste rute dar și pe bogății.

Templierii auziseră de căile de comunicații din Transilvania și au început să le folosească ca pe rute alternative, pentru a-și masca transportul banilor spre Ierusalim sau a transporturilor de valori din Țara Sfântă către Europa Occidentală. Informațiile despre aceste trasee puteau veni din mai multe surse. Existau, în primul rand, înscrisurile și hărțile romane care vorbeau despre aceste rute.  Apoi bogățiile Transilvaniei nu puteau fi ascunse, triburile migratoare știau bine ce resurse se află în Țara de Dincolo de Păduri. Traseul la care ne referim se află pe axa Nord-Sud.Se cunoaste buna colaborare intre Cavalerii Templieri si Ospitalieri , prin urmare de la comanderiile ospitalierilor din Turda, unde se așteptau ordine ,cavaleri templieri poposeau pe rând la cetățile Firtos, Tartod și Balvanyos. Toate acestea erau popasuri pentru curierii templierilor, care trebuiau să transporte banii primilor bancheri ai Europei.

Cine le controla nu este greu de ghicit.  Cetățile apațineau nobililor înstăriți de la acea vreme din Transilvania și care aveau relații ,cum am mai arătat, cu templierii. Toate cele șase cetăți de pe drumul roman al sării sunt legate între ele de legende dar și de faptul că ele au fost părărite brusc în jurul secolului XIV, după dispariția ordinului cavalerilor templieri.  Ipotezele în cazul lor sunt multe și diverse, dar ceea ce îi leagă de povestea noastră sunt bogățiile  pe care templierii le vehiculau pe această rută. La venirea teutonilor in Țara Bârsei, au găsit așadar o mina de aur, o infrastructură pe unde banii circulau dinspre Europa Occidentală spre Ierusalim și invers. Dar o tara fara cai de comunicatie vegeteaza.

Drumul este baza oricarei civilizatii, si de fapt, chiar a vietii, nu doar pur si simplu in

calitate de drum, ci in calitate de drum pe care te afli in siguranta. Si drumul trebuie sa fie "suportabil" si din punct de vedere economic, intrucit multa vreme, pentru traversarea anumitor poduri si pentru deplasarea prin anumite locuri de trecere au fost percepute plati, si calatoriile indepartate au sporit costul marfurilor facindu-le prea scumpe, chiar si atunci cind era vorba de unelte de stricta necesitate.

Si se intimpla – daca intr-adevar putem vorbi de intimplare – ca, in general, comanderiile

sa se afle plasate la distante scurte unele de altele. Si fiecare comanderie era un loc intarit si aparat, un pamint al bisericii, cu drept de azil si in general, cu un adapost numit Hopitot.

Astfel se creeaza "drumurile templiere", pe care trec ostasii Templului si care se bucura,

deci, de o anumita siguranta. Templierii se comportau ca o adevarata politie a marilor cai comerciale. Supravegherea acestor cai pare a fi fost scopul pentru care templierii strabat locurile ce le imprejmuiesc tinutul. Asigurau securitatea trecatorilor atit impotriva banditilor cit si impotriva perceperii de taxe … Templierii erau impotriva taxelor de trecere si de fapt, a oricarui lucru care putea jena libera circulatie si destul de des gasim, in locurile de traversare reprezentate de foste vaduri, ramasitele unei foste comanderii care trebuia sa supravegheze un anume vad.

Comanderiile adaposteau nu numai negustorii ci si marfurile pentru care se creeasera

depozite speciale. Templierii acceptau depozitarea de marfuri in spatiile lor (pentru care pretindeau, fara indoiala, un pret). Si este de inteles ca taranii din imprejurimi trebuie sa fi considerat o binefacere faptul de a-si fi putut pune recoltele, sau o parte din recolte, la adapost de jefuitori. Si de impozitele clericale sau senioriale.

Templierii au facut deci totul pentru a favoriza comertul, mergind chiar pina la a crea

piete aflate sub supravegherea lor; si pentru a dezvolta mestesugurile.

Este sigur ca sistemul lor economic, ale carui virtuti nu le-am redescoperit decit de putin timp, se baza pe o circulatie cit mai lesnicioasa si rapida a banilor, fiind creata o banca pentru facilitarea acestei circulatii.

Se provoca imbogatirea tuturor claselor societatii si prin aceasta, sporea aportul direct

reprezentat de taxele si chetele autorizate pentru constructii, in special de catedrale.

Bogatia templierilor a devenit considerabila. La aceasta a contribuit faptul ca au

economisit in mod constant. Intr-adevar, acesti indivizi primind, incasind fara intrerupere bani, dar necheltuind decit strictul necesar cerut de intretinerea membrilor militiilor lor, sfirsisera prin a acumula sume exorbitante; si numerarul, deja rar in epoca, ajunsese sa se afle in intregime in pivnitele templierilor – si nefolosit, deci inutil.

Studiind capacitatea de luptă și înzestrarea militară a cavalerilor templieri prezenți în toată Europa Occidentală – Franța, Italia, Germania, Ungaria, țări organizatoare de cruciade ale căror drumuri spre Palestina sau Constantinopol puteau să traverseze Transilvania și Tara Românească prin trecătorile Carpaților – se explică astfel faptul că acești cavaleri templieri, după expulzarea lor din Franța și Ungaria l-ar fi putut ajuta pe Basarab I la Posada.

În anul 1239, Marele maestru Armand de Perigord, în fruntea unor cavaleri templieri , după ce au poposit în ultima comanderie din Ungaria, trec în Transilvania și se opresc la Câmpulung unde Radu I se căsătorește în rit catolic cu Marga Bucura, fiica lui Basarab, Banul Olteniei. În septembrie 1239, Armand a ajuns la Acre.
Mare Maestru Templier Francez , în această perioadă a fost Armand de Perigord.
Armand de Périgord (sau Hermann de Pierre-Grosse) (1178-1247?) A fost un descendent al conților de Périgord și un Mare Maestru al Cavalerilor Templieri. El a organizat atacurile de la Cana, Safita, Sephoria și Praetoria, și împotriva pozițiilor musulmane din jurul Mării Galileii.
Maestru al Templierilor pentru regat si teritoriile aflate in administrare ( implicit Transilvania), este Morgolot/Moigolt

Avem motive să credem faptul că, Rogerius fost calugar italian, fost canonic de Oradea ajuns arhiepiscop de Split-Spalato, în Dalmația, aflat cu misiuni diplomatice în Oradea și Ungaria, a fost martor la Marea Invazie Mongolă asupra Ungariei din anii 1241-1242, ultima mare invazie a unui popor migrator asupra Europei.

Călugarul Rogerius, a scris nu mult timp după ce a scăpat din mâinile mongolilor, o lucrare, "Carmen Miserabile" (Cântec de Jale), în care sunt descrise unele realități politice din acea perioada,(cererea cumanilor de a se stabilii în Ungaria, tradarile Teutonilor, etc ), începuturile invaziei în Transilvania, dezastrul unor localități, printre care se remarca asediul cetății Oradea, bătălia de la Mohi, unde armatele creștine – cruciații suferă o mare înfrângere. sursa : Izvoarele Istoriei Romanilor “Cantecul de Jale de Rogerius” Traducere de G.Popa Lisseanu, Bucuresti 1935

Conform documentelor recent gasite, pe baza realitatilor din acea vreme, se apreciaza ca invaziile mongole din estul Europei au avut un efect fatal pentru evolutia Ordinului Cavalerilor Templieri in provinciile din regat. Regatul Ungariei va suferi la rândul său atacuri ale hoardelor mongole. La 11 aprilie 1241, în bătălia de la Mohi, armata regelui, cruciatii, sunt infranti pe toate fronturile. În ciuda curajului cavalerilor și a unui contratac ce a făcut multe victime printre mongoli, soarta creștinilor era hotărâtă  Rege Béla al IV, reuseste sa scape. Raimbaud Caromb, Maestru al provinciei regatului, a condus armata templiera.

După acest dezastru, prioritatea regelui a fost de a stabiliza populația creștină prin oferirea de teren ordinelor militare si indeosebi Cavalerilor Ospitalieri.Ordinele cavalerești din Țara Sfântă nu mai erau parte din prioritățile sale. Ca o consecință a invaziei mongole, centrul administrativ templier al acestei provincii a fost transferat în Germania. La scurt timp după infrangerea de la Mohi, provincia Templiera din Ungaria a devenit un simplu Balivat condus fie de un tutore, fie direct de către Maeștrii Templieri Germani. Se pare ca acest fapt a determinat scaderea interesului pentru extinderea templiera in Transilvania. Drumurile de aici fiind utilizate de catre Templieri, pentru transporturi de valori si corespondanta dinspre orient spre occident. Paza frontierelor fiind asigurata de catre Cavalerii Ospitalieri.

Misterioasă și tăcută, cetatea Tartod își ține ascunse secretele de mai bine de o mie de ani. Este o fortificatie construită prin secolul al XI-lea și abandonată în secolul al XIII-lea. Cine puteau fi cei care o construiseră și de ce? De ce să construiești o cetate și să o părăsești subit fără nici o explicație iar picior de om să nu o calce sute de ani?

Legenda cetății Tartod nu poate fi spusă fără a menționa și cetatea învecinată, Firtuș și implicit și pe stăpâna acesteia. În conștiința populară totul s-a transmis ca o poveste cu zâne, o zână bună și una rea. Tartod întruchipând stăpâna duhurilor rele face tot ce-i stă în putință să încurce planurile surorii sale Firtuș. Zâna Firtoș întâlni într-o zi un flăcău de prin părțile locului, care trăia într-un sătuc de la poalele muntelui. Zâna și pământeanul s-au îndrăgostit într-o clipită. Numai că legile nescrise ale zânelor împiedicau iubirea cu un muritor. Unde mai pui că și Tardot, cea răutăcioasă, era cuprinsă de o gelozie cumplită. De asemenea, nici sătenii nu priveau cu ochi buni această dragoste, așa încât cei doi iubăreți nu se puteau întâlni decât în miez de noapte. Pentru a ajunge la locul întâlnirii, Firtoș a dăruit un cal năzdrăvan secuiului nostru. Într-o noapte, când cei doi se întâlneau, haina Tardot i-a împins într-o prăpastie de sub zidurile cetății. Calul a rămas agățat de un colț de stâncă și s-a transformat instantaneu în piatră. Localnicii mai recunosc forma calului și spun că atunci când stânca este albă va fi vreme frumoasă, iar când e cenușie, vremea va fi ploioasă și mohorâtă. Cavalerii templieri, cunoscuți ca fiind primnii bancheri ai Europei aveau nevoie de un sistem perfect care să le permită circulația banilor și valorilor înspre și dinspre Ierusalim.

Securizarea transportului de valori dar și a înscrisurilor bancare era esențială. Un rol strategic în această privință l-a jucat Transilvania, mai exact Drumul Sării care trece prin județele Mureș, Harghita și Covasna și coboară ușor spre gurile Dunării.

A doua cetate de pe drumul roman al sării se află situată la cumpăna apelor dintre locul de geneză al Târnavelor.

Situată la o înălțime de 1042m, cetatea Firtos nu are menționări contemporane scrise. Potrivit unelor înscrisuri cetatea aparținea familiilor Firtos și Corniș până în anul 1701. Legendele pun în prim-plan din nou imaginea unei domnițe. Așadar cetatea Firtos putea foarte avea foarte bine un rol strategic de observare, putea supraveghea traseul valorilor. Nu e greu să ne imaginăm că transportul de valori pe care cavalerii templieri îl realizau prin Transilvania avea nevoie de o pază și o supraveghere foarte atentă. Misterioasă și tăcută, cetatea Tartod își ține ascunse secretele de mai bine de o mie de ani. Este o fortificatie construită prin secolul al XI-lea și abandonată în secolul al XIII-lea. Cine puteau fi cei care o construiseră și de ce? De ce să construiești o cetate și să o părăsești subit fără nici o explicație iar picior de om să nu o calce sute de ani?

Legenda cetății Tartod nu poate fi spusă fără a menționa și cetatea învecinată, Firtuș și implicit și pe stăpâna acesteia. În conștiința populară totul s-a transmis ca o poveste cu zâne, o zână bună și una rea. Tartod întruchipând stăpâna duhurilor rele face tot ce-i stă în putință să încurce planurile surorii sale Firtuș. Zâna Firtoș întâlni într-o zi un flăcău de prin părțile locului, care trăia într-un sătuc de la poalele muntelui. Zâna și pământeanul s-au îndrăgostit într-o clipită. Numai că legile nescrise ale zânelor împiedicau iubirea cu un muritor. Unde mai pui că și Tardot, cea răutăcioasă, era cuprinsă de o gelozie cumplită. De asemenea, nici sătenii nu priveau cu ochi buni această dragoste, așa încât cei doi iubăreți nu se puteau întâlni decât în miez de noapte. Pentru a ajunge la locul întâlnirii, Firtoș a dăruit un cal năzdrăvan secuiului nostru. Într-o noapte, când cei doi se întâlneau, haina Tardot i-a împins într-o prăpastie de sub zidurile cetății. Calul a rămas agățat de un colț de stâncă și s-a transformat instantaneu în piatră. Localnicii mai recunosc forma calului și spun că atunci când stânca este albă va fi vreme frumoasă, iar când e cenușie, vremea va fi ploioasă și mohorâtă. Să fie acestea cetățile secrete pe care cavalerii templieri le foloseau în scopul de a transporta bani și valori dinspre și înspre țara sfântă? Istoricii sunt sceptici.

21.ianuarie 1249 Regele Bela , al Ungariei, aduce la cunostinta tuturor supusilor faptul ca datorita vitejiei, nobletii faptelor savarsite de catre comitele Paul de Zala care este si judecator al curtii regale, ii darueste mai multe mosii in tinuturile Oradiei si a Bihorului.

Comitele Paul de Zala , s-a facut remarcat in luptele de la cetatea Clich, la asediul cetatii Rutenilor, in luptele cu Teutonii, pe raul Mures in Transilvania. Pentru actele de vitejie savarsite, acesta primeste intre altele si mosiile Cheriu,Felcheriu, Beliu langa Cris, Sarand si Haieu, pentru a le stapanii.

Insistam si asupra acestui aspect deoarece textul din sursa documentara, poate confirma istoria locurilor precum existenta in zona Oradiei a unei capele cisterciene.

Satul Haieu, situat la 4 km sud de orașul municipiu Oradea, este atestat documentar pentru prima dată în anul 1249 ca una din cele mai vechi localități de la începutul evului mediu din județul Bihor, sub denumirea "Terra Hewyo“ (în traducere "ape calde").
Istoricul Banyitay Vincse, descrie satul Haieu: “În apropiere se afla o biserică zidită de Ordinul Cavalerilor cruciați cu o singură ușă spre vest, sub formă de arc, care datează din secolul XIII. Ea nu este o capelă, ci o biserică pentru un sat. Unde-i această biserică, este și un cimitir. Aici este cimitirul
vechiului sat. Pe acest loc a fost satul vechi Hewyo, pe care regele Bella IV în anul 1249 l-a donat lui Paul.

Mare Maestru al templierilor francezi era Gullaume de Sonac (1247- 1250),

Maestru a fost Gullermus de Sonai,Coordona activitatile ordinului in provinciile Regatului .

În anul 1264, Ștefan- ducele Transilvaniei, ia sub ocrotirea sa mănăstirea cisterciților din Carta, rămasă cu totul pustiită în urma furiei prăpădului tătărăsc, pentru ca frații ordinului cistercit să se poată ruga fără a plăti dări sau biruri.
Textul este scris de către Benedict episcop de Oradea și prepozit de Arad.
Textul latinesc se găsește în Zimermann- Werner vol. I, pag. 93-94, și în Hurmuzaki- Densusianu, pag. 322.
La data de 6 octombrie 1270, Matei -voievodul Transilvaniei și comite de Solnok, aflat la Sântimbru, hotărăște asupra unui litigiu dintre comitele Ștefan și abatele bisericii cistercite `Sf. Maria din Igris. Moșia în litigiu se află în satul Inucu din zona Cluj. În anul 1179 a fost înălțată aici mănăstirea călugărilor cistercieni (benedictini), distrusă apoi de invazia tătară din anul 1241. Mănăstirea de la Igriș a fost ctitorită de soția regelui Béla al III-lea, Ana de Chatillon
Textul latinesc se găsește în colecția Teutsch –Firnhaber , vol. 1, pag. 95

La data de 23 mai 1272, Ștefan -regele Ungariei, Dalmației, Croației, Serbiei, Galiției, Londomeriei, Cumaniei și Bulgariei, întărește privilegiile date cisterciților aflați în mănăstirea din Carta, a cărei abate, fratele PERTOLDUS, îi prezintă un act dat de către actualul rege în vremea când era duce Duce de Transilvania. Acest act se referă la scutirile și privilegiile acordate oamenilor din acele locuri. Actul este semnat și de către episcopul Londomer de Oradea.

Textul latinesc se găsește în colecția Zimermann- Werner vol. I,pag. 116-117,și în colecția de documente Hurmuzaki- Densusianu I, pag. 374

În anul 1274 are loc Conciliumul de la Lyon, unde Marele Maestru Templier Gulillaume de Beaujeau, intervine în fața Sanctității sale și a coroanei Ungariei pentru o atitudine favorabilă față de Valahia. Modul în care Marele maestru a intrat în sala

conciliumului, imediat după Papa, demonstrează recunoașterea poziției și a respectului de care se bucură acesta în Europa

În anul 1299 regele Andrei al III -lea, printr-o scrisoare, întărește privilegiile pe care antecesorul său regele Stefan al V -lea, le-a dat mănăstirii din Carta în anii 1264 și 1272. Acest fapt este solicitat de către abatele mănăstirii cisterciene din Igris, fratele EGIDIU. Scrisoarea este transmisă către episcopul de Cenad, prin intermediul fratelui Anton din ordinul Minoritilor( Franciscan).

Textul latinesc se găsește în colecția Zimermann- Werner vol. I, pag. 212-213.

Documente și cercetări recente, ne dau de înțeles că la mare distanță în timp, de la desființarea ordinului cavalerilor Templieri, și asimilarea celor rămași de către alte ordine militare, după plecarea acestora în zonele în care Papii și împărații lumii catolice nu puteau să-i ajungă, observăm că, prin ordinul călugărilor cistercieni, a mănăstirilor acestora, spiritul templier a continuat să existe. Chiar dacă considerăm înființarea unei mănăstiri cisterciene în Transilvania ca fiind un act făcut în virtutea strategiilor curiei Romane, nu trebuie uitat totuși rolul de "protectio" exercitat din umbră de către templieri, pentru această zonă a Europei.

După cum am prezentat în documentarea cronologică de mai sus,Ordinul Templier și-a

făcut simțită prezența în Transilvania.
Studii mai îndrăznețe scot la lumină
informații conform cărora la mijlocul sec. al XIV-lea, când templierii dispăruseră în Franța, ordinul ar fi reușit să se conserve inclusiv în țările române și nu numai, unde au primit adăpost și protecție din partea domnitorilor.S-au identificat deasemenea urme ale
templierilor la Abrud și Bistrița.
Episcopul de Strigoniu, Nicolaus Olahus, a fost primul umanist medieval de origine română cunoscut de istoriografia românească, om de litere, preot catolic, arhiepiscop și Primat al Ungariei care in lucrarile lui a vorbit despre existența unor cavaleri templieri în cetatea Oradea.

NICOLAUS OLAHUS, în scrierile sale mai ales în  „CORESPONDENTA CU UMANISTI BATAVI ȘI FLAMANZI”, vorbește despre Oradea ca unul din principalele focare ale umanisnului în Europa Răsăriteană. Profesorii școlii capitulare de aici se bucurau de prestigiu. Între aceștia îi enumără pe: istoricul grec Filip Podocrataros adus de catre Sigismund de Luxemburg din Cipru, Pietro Paolo Vergerio,, muzicianul PIERRE, templier Francez, conducator al corului bisericii care se afla în cetatea Oradea,savantul Grigorie Szamoszky și George Peuerbach, autorul tabelelor eclipselor solare. Faptul că la Oradea a existat acest templier Pierre, este confirmat și de catre alte surse

Text în latina al lui Nicolaus Olahus, corespondența cu umaniști batavi și flamanzi, editura Minerva 1974, pag. 9,

Petru Dejeu volumul Institutiile Culturale din Mun Oradea și județul Bihor, editura autorului, Lieipzig – Hiersemannsche Buchhandlung, anul 1937, pag. 99.

Petru Dejeu volumul Instituțiile Culturale din Municipiul Oradea și judetul Bihor, editura autorului, Lieipzig – Hiersemannsche Buchhandlung, anul 1937, pag 99

Semnalarea prezentei Templierilor in zona Talmaciu, in zona Cetatii Ciceului, in alte doua localitati din jud. Bistrita. Interesant pomeneste de numele nobilului maghiar DOZSA, care trebuia sa-i aresteze pe Templierii din zona Bistrita.

« De vieux auteurs affirment qu'après le siége de Jéru salem, une foule de Juifs cherchèrent un refuge en Dacie, où régnait Dacébale. Le roi barbare les aurait accueillis en leur imposant l'obligation de retirer l'or des rivières. Leur nombre se serait accru , et ils au raient construit, dans le défilé qui sépare la Transylvanie de la Valachie, une ville nommé Thalmus, agran die bientôt par l'arrivée des Grecs , des Valaques et des Arméniens. Ce fut cette ville que les Templiers forti fièrent long-temps après en y élevant le fort de la Tour rouge. Les Juifs se multiplièrent tellement en Transylvanie et en Hongrie , que les rois apostoliques se décidèrent à prendre des mesures contre leurs envahisse ments.

Les Templiers possédaient plusieurs forteresses en Transylvanie. Les murailles ne subsistent plus; mais tous les lieux où elles furent construites portent encore le nom de Keresztur. En hongrois, kereszt signifie « croix ». On voit cependant quelques ruines à Csicso Keresztur, l'un des meilleurs châteaux que possédait l'ordre. Elles sont situées sur une montagne escarpée, d'où l'on jouit d'une vue très étendue. C'est avec peine qu'on peut atteindre la cime.

La légende s'est emparé de ce trait et l'a embelli. Mais il est incontestable qu'une action semblable à celle qui est contée de nos jours a dû s'accomplir. Une bataille entre les Hongrois et les Cumans révoltés fut livrée près de Rerlés, à Doboka; et à Kerlés même, au lieu où le Cuman aurait succombé, on trouve une quan tité d'ossements humains. Long-temps après Ladislas , les chevaliers du Temple s'établirent sur la colline des Chênes. Ils y élevèrent un couvent fortifié, qui reçut le nom de Kyrie Eleison, le quel fut changé dans la suite en celui de Rerlés. Quand l'ordre des Templiers fut persécuté, le roi de Hongrie donna ordre à un gentilhomme nommé Dôzsa de s'em parer des chevaliers de Kyrie Eleison , et de leur intenter un procès capital. Celui-ci, qui était bon chrétien, n'osa inquiéter les templiers et les cacha dans son châ teau. Il encourut pour cette faute la « note d'infidélité », perdit ses biens, et mourut pauvre à Constantinople. “

Sursa LA TRANSYLVANIE ET SES HABITANTS PAR A. DE GERANDO. Vol 1 si 2, pag 414,320,321,322 si 359, PARJS AU COMPTOIR DES IMPRIMKUHS-UINIS QUAI MALAQUAIS, 15. 1845

Extrase din Poemul epic DE OPPIDO THALMUS CARMEN HISTORICUM de JOHANN LEBELLIS –lucrare scrisa in 1542 si publicata de tipografia BART din Sibiu in 1779, referitoare la Templierii din zona Talmaciu

10.Nici nu se poate spune câte turme mânau mânau din urmă,Oameni și animale, porci și ciopoare de oi.Ti-ar fi dat lacrimite, Cititorule, să fi văzut cumplitul dezastru Cum fumuri se ridicau peste tot și cum ardeau satele. Groaza îi cuprinsese pe toți și împrejur locurile erau părăsite,Toți fugeau pe unde puteau căutând ziduri de adăpost.Nicăieri nu se simțeau în siguranță, așa bântuiau dușmanii. Saxonii, pe vremea aceea coloniști în pământul transilvan,Laolaltă cu poporul de rând adunat lângă Cibin Au dat fuga la Turnul Nepon (8), construit pe un mal,

Alt loc mai întărit decât acela nu exista. Alții s-au salvat în mănăstirea Sfintei Cruci (9) din apropiere, Pe care au folosit-o ca loc de refugiu, ca ciuma tătărască Să nu-i poată ușor prinde pe cei neajutorați desigur.Acolo așteptau ajutor de oriunde le-ar veni.Dar cum nu exista nici o putere împotriva acelor tâlhari Barbaria tătărască îi ucidea pe toți, pe care îi putea.Cealaltă parte a populației, la munte, peste râul Cibin, Cară de zor cu spatele grămezi de lemne la un loc

Și construiește acolo metereze întărindu-le cu val de pământ În spatele lor mulțimea saxonilor așteaptă pregătită Fie să moară, fie să învingă, ultima șansă a bătăliei, Să se lupte cu tătarii, poate Dumnezeu cel milostiv O să le dea din cer ajutorul său celor disperați. Dar forța ungurească și a saxonilor își pierduse puterea, Și nu era nici un bărbat energic să poată conduce trupa

11. Afară de Collmann fratele bun în viață al Regelui. Acesta, atâta vreme așteptat, a venit cât a putut mai repede. Aducând cu el detașamentele Fraților Templari/[Templieri care aveau peste tot în regat mânăstirile lor,Ale căror urme le arată Șelmberg, Ketz,Thalmud.Se mai văd în țară și alte simboluri ale acelor Templieri, locuri acum distruse din pricina vechimii.Cum ar fi în Harnia, Brașov și Mănășturul Clujului.Primul abate al Luminilor acelora era Hildebrand după numele ce i se da lui la vremea aceea, Al cărui nume se află și acum ascuns sub placă de marmură. Pâlcurile lor de soldați, pregătiți iar împotriva dușmanilor, Cutezau să mărșăluiască contra oastei tătare. Dar sălbaticii dușmani, fără să se teamă de nimeni, Se văd pretutindeni ducându-și prăzile capturate. Când Colmann vede roiul lor risipit, Adună tot ce poate într-un singur escadron…..

12. Colmann împinge degrabă spre acea capcană Oastea bessilor, întorcând spatele în dezordine.Îl ajutase energic credinciosul Abate al Candelelor, Pe nume Hildebrand, și n-au fost înșelați în nădejdea lor, I-au culcat la pământ pe tătari cu ajutorul lui Dumnezeu, Luând înapoi de la dușmani prăzi foarte bogate. Și alungându-i, pregăteau pentru țară zile liniștite. Îndestulați după această victorie Templierii Și-au ridicat (13) construcții peste tot în regat, Pe care, cât a durat dezastrul, ciuma tătărască le-a distrus, I-a ajutat cu drag poporul de rând După ce a văzut că de curând au luptat în regat benevol, Gata nu doar să-și verse sângele, ci să-și dea și viața. Fost-au răsplătiți din belșug și de regele Bela, reinstalat, După ce a fost adus înapoi pe tron de trupele germane. Ca urmare a acestor fapte, stăpâneau mai multe cetăți, Și cetatea asta pe care o vezi ruinată, la munte. Aproape de orașul Thalmus aveau propria lor fortăreață, Pentru ca să preîntâmpine înfiltrările dușmanilor între munți. După ce, însă, mai apoi s-au dedulcit la desfătări Și s-au dedat, în lux, la obiceiuri profane

13. Și au încetat să-și mai facă datoria ostășească pentru regat, Au fost alungați din lăcașurile lor și mănăstirile le-au fost peste tot distruse Cum a recomandat papa de la Roma Clement al cincilea, La rugămințile principilor, ca într-o singură zi să le desființeze pe toate.Așa au rămas complet părăsite citadelele Acelora până azi și absolut nici una n-a mai fost refăcută,Ca să ia exemplu tâlharii cei răi din regate, Care nu știu să se bucure în cumpătare de norocul lor. Sunt între scriitori unii care afirmă să s-a făcut din invidie.Că Templierii au fost lichidați din cauze nemeritate, Că ei au fost respectați chiar mai mult decât stăpânii,Și doar numele gloriei lor a dat naștere pizmei Principilor, căci casele regale adăpostesc această boală Că se urmăresc între ele cu dușmănii reciproce. Ca văzând un bărbat dăruit cu mai multă virtute, Cu atât mai crunt să-l muște cu dinte de fiară Și să nu înceteze până nu l-au răpus cu viclenie.Tot așa pe vajnicii bărbați luptători, templierii, I-a prăpădit invidia principilor ; în chipul acesta Constatăm că au pierit multi alții, de aceeași soartă.

Apoi, după ce Thalmus a fost devastat de tătari si locul acesta a fost deseori atacat de turci, Urmașii au început să mărească așezarea lui Hermann,Și să părăsească treptat locul de dincoace de Althinum [?] În felul acesta sătucul lui Hermann (18) de lângă Cibin A început să devină oraș și la urmă cetate, ………

Autorul cartii, A. DE GERANDO ,un francez, casatorit cu una din fiicele Contelui TELEKI, in urma studiilor de istorie facute la Paris si a unei calatorii in zona Transilvaniei, scrie despre existenta unor Templieri in zona Hunedoarei in jurul anului 1310

A l'ouest une galerie gothi que formée de quatre tourelles délicatement sculptées et réunies par de gracieuses ogives donne à l'édifice quelque chose de svelte et d'élégant ; elle est de Jean Hunyade. Plus loiu , on voit au midi une grande tour carrée placée au delà du fossé d'enceinte , et qui servait d'ouvrage avancé. Cette tour est jointe au château par une galerie à l'extrémité de laquelle est un pont-levis. Ni la tour ni la galerie n'étaient couvertes. Les murs qui soutiennent les toits modernes sont hauts et épais; ils pouvaient garantir un homme, et sont percés de meurtrières. Aux angles on voit les trous par où s'échap pait l'eau de pluie. La tour du sud porte le nom slavon de Neboï sa, « ne crains pas ». A travers les meurtrières on aperçoit, à une portée de flèche, les ruines d'un fort occupé par les templiers et détruit en 1310. De l'autre côté de la tour, à l'est, est un gros vieux bastion encore peint de carreaux rouges et blancs, qui fait corps avec le château ; le bastion et les peintures sont du 13e siècle.

In acest volum al scrierilor lui Mihail Kogalniceanu se vorbeste despre templierii de la Campul Lung si despre asezarea templierilor in zona Craiovei, la intoarcerea din cruciada.

Une autre cause plus importante en est que ces Valaques êtaient de la religion grecque, tandis que les Hongrois reconnaissaient les dogmes de Rome. Le pape Grégoire IX écrivit en 1234 une lettre au roi Bela pour l'engager à forcer lesValaques schismatiques à s'unir à l'église catholique. Toutesces circonstances obligèrent enfin les Valaques de Fogaras àchercher avec leur prince un refuge en Valachie qui était alors presque déserte, à l'exception du banat de Craïova qui pen dant longtems avait été occupé par les Templiers qui allaient ou revenaient de la Palestine. Rodolphe le Noir partit donc avec sa famille et une partie de son peuple, et passant les -montagnes il s'établit en 124l en Valachie comme nous le ver rons plus tard.

Rodolphe le Noir (Radu Negru I) de la famille des Basaraba est le premier prince de la Valachie. Forcé par les circonstances dont nous avons parlé dans le troisième livre de la première partie de notre histoire, il quitta Fogaras, et vint établir un nouvel état pour lui et pour son peuple, de l'autre côté des Carpates. A son entrée dans ce pays il le trouva presque entièrement dévasté par les hordes des barba res, à l'exception du banat de Severin ou de Craïova qui était devenu un lieu civilisé en quelque sorte par le séjour que les Templiers y firent.

En 1241 accompagné d'une foule de nobles,d 'officiers,de soldats et de peuple, tous de la religion grecque à l'exception de quelques Saxons Transylvains qui étaient catholi ques, il passa les Carpates et s'arrêta en Valachie près des sources de Dîmbovizza dans une plaine connue sous le nom de Câmpu Lungu ou Longchamp.

Sursa Histoire de la VALACHIE et la MOLDAVIE ,des Valaques transdanubiens et de la Valachie  Mihail Kogălniceanu 1837. Pag 24, 47

1 Mai 1778, Sibiu , Sub ochii holbati ai francmasonilor unguri printul Alexandre Murusi ,desfasoara harta vechilor posesiuni ale Ordinului Templului in Ungaria: Transilvania si Slavonia. …. Printul Alexandru Murusi a vrut să ridice o armată de cincizeci de mii de vlahi pentru a recupera activele vechi ale templierilor. Murusi era membru in Stricta Observanta Templiera. Ordin masonic creștin, infiintat în 1756 de către baronul Karl von Hund, în ideea de a recupera moștenirea cavalerilor templieri. SOT era structurat pe 9 regiuni, fiind condus de Superiori Necunoscuți. În 1776, Jean Baptiste Willermoz transformă acest ordin în Ritul Scoțian Rectificat,care asumă și el tradiția ioannita și continuitatea templiera.

O nouă “comoară” a fost descoperită între  zidurile Cetății ORADEA.

Săpăturile arheologice derulate în paralel cu lucrările de reabilitare și restaurare a monumentului, au scos la iveală o piatră tombală în interiorul capelei gotice. Piatra acopera un cavou în care se afla mormântul unui burghez înstărit, cu origini germane, pe nume Conrad.

Piesa a fost descoperită sub zidăria estică a intrării în subsolul Corpului A, la 2,5 m adâncime față de nivelul actual de călcare, așezată pe direcția Est-Vest.

Artefactul are 160 cm lungime, 80 cm lățime și 25 cm grosime, cântărind aproximativ 750 de kilograme. Din păcate inscripția conține foarte puține informații, nu este reprezentat nici anul decesului sau a înhumării cavalerului.Pe suprafața mediană a pietrei sepulcrale se află un simbol funerar simplu, compus dintr-o cruce posibil templiera sau teutonica, un coif și un scut, care, de asemenea are în interior o altă cruce, de mărime mai redusă.

Descrierea pietrei funerare. Această piatră s-a impus încă de la început atenției prin mărime, nedepășită de a vreunui alt exemplar, motiv pentru care ea a fost așezată la baza umărului de sud-est al navei, la decroșul absidei. Partea de deasupra nu prezenta nici un element demn de luat în considerare Cu eforturi istovitoare, piatra, un monolit de circa 500 kg, a fost dislocată și întoarsă. Aspectul suprafeței expuse la lumină a răsplătit, prin decorul etalat, așteptările cercetătorului Din punct de vedere geologic, este un calcar alterat, provenit din zona Betfia. Este o piatră nefasonată, de formă poligonală alungită, având laturile scurte ca ale unui romb. Dimensiunile sale maxime sunt: 1,64 m lungime, 0,62 m lățime și 0,25 m grosime. Suprafața decorată prezintă unele neregularități, asperități și fisuri. În partea inferioară se reliefează o ușoară ridicătură în formă de triunghi cu baza pe latura de jos. Motivul principal de decor este o cruce de tip procesiune, adâncită cu 1 cm în raport cu suprafața pietrei. Imaginea este compusă dintr-o cruce cu hastele lățite (cruce tip Malta) și un baston care pornind din latura de jos a crucii se prelungește până la vârful ridicăturii în formă de triunghi. Hastele crucii sunt aproximativ egale ca lungime (11-12, 5 cm) și ca lățime (7-9 cm), bastonul având lungimea de 31 cm, iar lățimea de 2 cm. Pornind din colțurile de sus ale brațelor laterale ale crucii, au fost trasate prin incizie, oblic în sus, spre exterior, două linii ca niște raze. Linia din dreapta se termină cu o cruce cu brațe simple abia sesizabile. Linia din stânga, atingând marginea câmpului ornamental, se  oprește. În dreapta  a fost incizată, slab și fără acuratețe, o pentagramă (stea cu cinci colțuri). Crucea procesională și cele două semne sunt încadrate de un chenar alcătuit din triunghiuri adâncite dispuse cu vârful spre interior. În partea dreaptă, jos, deasupra triunghiurilor, au fost incizate câteva linii frânte. În timp ce deasupra chenarul este dublu și ușor boltit, pe marginea de jos a pietrei triunghiurile lipsesc. Astfel realizată și poziționată, crucea procesională împarte suprafața cuprinsă în chenar în două câmpuri verticale.

Încercând încadrarea cronologică a pietrei funerare de la Rădvani, avem în vedere în primul rând fundația bisericii în care piatra a fost găsită. Această biserică, demolată în epoca modernă, a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XIII-Argumentele pe care se sprijină această datare sunt moneda emisă în timpul regelui Bela al IV-lea (1235-1270) găsită sub talpa fundației, planul construcției și informațiile documentare din care rezultă că la 1292 satul Rădvani avea o biserică, iar preotul achita dările percepute de episcopul catolic de Oradealea. Argumentele pe care se sprijină această datare sunt moneda emisă în timpul regelui Bela al IV-lea (1235-1270) găsită sub talpa fundației, planul construcției și informațiile documentare din care rezultă că la 1292 satul Rădvani avea o biserică, iar preotul achita dările percepute de episcopul catolic de Oradea.

Așa arată exemplarele identificate pe teritoriul României la Hălmagiu (cu cruce dublă în relief) la Alba Iulia și Oradea (cu figuri de episcopi), la Câmpulung (cu reprezentarea comitelui Laurențiu de Longo Campo) la Curtea de Argeș (piatra de mormânt așa-zisă a lui Negru-Vodă), la Bistrița (lespede cu fronton gotic sub care este reprezentat un cavaler)

La sfârșitul acestui demers se poate afirma că piatra funerară de la Rădvani este cel mai vechi exemplar descoperit până prezent în Crișana și, nu exclus, într-un areal învecinat mai larg. Continuarea săpăturilor în necropola satului medieval Rădvani poate conduce la descoperirea amplasamentului edificiului în relație cu care se afla la început piatra funerară. Ar putea fi astfel identificate alte materiale care să contribuie la datarea mai exactă atât a acelei construcții, cât și a pietrei funerare

IPOTEZA CA GEOFFROY DE GONEVILLE SA FI TRECUT DE PE COASTA DALMATA INSPRE VLAHIA CU AJUTORUL MORLACILOR, VLAHILOR NEGRII SI SA CONTRIBUIE LA CONSTITUIREA STATULUI VALAH

Acest mesaj s-a transmis peste secole odată cu moștenirea Ordinului Templier, sărmanii soldați ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon. Victimă a abuzului și a unor sentințe nedrepte Ordinul Templier nu a pierit. Prin sacrificiul Marelui Maestru Jacques de Molay el doar s-a reînnoit. „Misiunea Geoffroy de Goneville“.

Geoffroy de Goneville este unul dintre cei patru demnitari ai Ordinului, cărora, la 11 martie 1314, în fața catedralei Notre Dame, li s-a citit sentința de condamnare la detenție perpetuă. Dacă Jacques de Molay și Geoffroy de Charnay au respins public acuzațiile, declarând nevinovăția Ordinului (fapt pentru care au fost trimiși imediat pe rug, fiind acuzați de relaps), Geoffroy de Goneville și Hugues de Payraud au tăcut, acceptând astfel sentința.

O tradiție spune însă că Goneville trebuia să-și salveze atunci viața, căci el avea o misiune încredințată de Molay. Iată în ce ar fi constat aceasta. Imediat după supliciul lui Molay, s-ar fi organizat evadarea lui Goneville, care ar fi fost dus în secret până la Marsilia, îmbarcat pe o corabie și transportat până pe Coasta Dalmată. De aici, el ar fi fost condus spre est, spre o direcție neprecizată, unde însă Goneville ar fi convocat un capitul templier, unde s-a hotărât continuarea existenței Ordinului în secret …