Intrarea Romaniei In Zona Euro

Capitolul I: Istoria monedei euro și istoria monedei în general

1.1 Ce sunt bani?

Banii, în sine, nu sunt nimic. Aceștia pot fi o coajă, o monedă din metal, sau o bucată de hârtie cu o imagine istorică pe ea, iar valoarea pe care oamenii din imaginea de pe bancnotă o au, nu are nimic de-a face cu valoarea fizică a banilor. Banii au doar valoarea de a fi mediu de schimb, o unitate de măsură sau un mod de a depozita averea. Banii permit oamenilor să execute comerțul de bunuri și servicii în mod indirect, să înțeleagă prețul bunurilor și oferă o modalitate de a economisi pentru achiziții mai mari în viitor.

Toată lumea folosește banii. Cu toții îi vrem, muncim pentru ei și ne gândim la ei. În cazul în care cineva nu știe ce sunt banii, acea persoană nu e ca majoritatea oamenilor. Cu toate acestea, sarcina de a defini ceea ce sunt bani, de unde vin și ce merit au, aparține celor care s-au dedicat studiului științei economice. În timp ce creearea și dezvoltarea în ceea ce privește banii pare oarecum imaterial, bani sunt modul în care obținem lucruri de care avem nevoie și pe care le dorim.

Înainte de dezvoltarea acestui mediu de schimb, oamenii foloseau trocul pentru a obține bunurile și serviciile de care aveau nevoie. Acesta este de fapt modul în care funcționa comerțul: două persoane având fiecare marfă diferită cădeau de comun acord pentru comercializarea mărfurilor lor. Această formă timpurie de troc, cu toate acestea, nu oferea transferabilitatea și divizibilitatea necesară pentru tranzacționarea eficientă. De exemplu, dacă unul din indivizi avea vaci, dar avea nevoie de banane, acesta nu trebuia să găsească pe cineva care are numai banane, ci și dorința de carne. Ce se întâmpla dacă acesta găsea pe cineva care avea nevoie de carne, dar nu avea banane și putea oferi la schimb doar iepuri? Pentru a obține carnea, el trebuia să găsească pe cineva care să aibe banane și vrea iepuri. Lipsa de transferabilitate a trocului pentru bunuri, din câte se observă era obositoare, confuză și ineficientă. Doar că problemele nu se termină aici: chiar dacă individul găsește pe cineva cu care să facă comerțul de banane cu vaca, nu putem spune că o grămadă de banane poate valora cât o vacă întreagă. Ar trebui elaborată o modalitate de a împărți vaca(o treabă destul de complicată și murdară) și a determina cât de multe banane este dispus celălalt individ să ia pentru anumite părți din animal.

1.2 Banii marfă și banii fiat. Apariția monedelor și a bancnotelor.

Pentru a rezolva aceste probleme au apărut bani-marfă care erau un fel de monedă întemeiată pe valoarea unui produs de bază. Coloniștii, de exemplu, au folosit piei de castor și porumb uscat ca monedă de tranzacții. Aceste tipuri de mărfuri au fost alese din mai multe motive. Principalele motive fiind valoarea acestora, durabilitatea lor, dar și faptul că erau ușor de depozitat.

Un alt exemplu de bani-marfă este moneda americană înainte de 1971, care era bazată pe aur. Guvernele străine au fost în măsură să ia moneda americană și s-o schimbe pentru aur cu Rezerva Federală. Dacă ne gândim la această relație dintre bani și aur, putem obține unele perspective asupra modului în care bani își câștigă valoarea: ca în cazul blănurilor de castor și porumbului uscat, aurul este valoros doar pentru că oamenii îl doresc. Aurul nu este neapărat util până la urma urmei, nu se poate mânca și nu ține de cald pe timp de noapte, dar majoritatea oamenilor cred că este frumos, și ei știu că alții cred că este frumos. Aurul este ceva despre care putem crede că în condiții de siguranță este valoros. Înainte de 1971, aurul, prin urmare, a servit ca un semn fizic a ceea ce înseamnă valoros în baza percepției oamenilor.

Un al doilea tip de bani sunt bani fiat, care elimină necesitatea de a reprezenta o marfă fizică și merg pe același princpiu ca și în cazul aurului: prin percepție și credința oamenilor. Bani fiat au fost introduși pentru că aurul este o resursă rară și economiile cu o creștere rapidă nu au putut descoperi întotdeauna suficient aur pentru a acoperii cerința de bani. Pentru o economie în plină expansiune, nevoia de aur pentru a da valoare banilor este extrem de ineficientă, mai ales atunci când, așa cum s-a stabilit deja, valoarea este de fapt creată prin percepția oamenilor.

Bani fiat, devin atunci principala metodă de schimb. O economie care este în creștere, aparent face o treabă bună producând alte lucruri valoroase pentru ea și pentru celelalte economii. În general, cu cât este mai puternică o economie, cu atât este percepută mai puternică moneda, dar și vice versa. Dar, să nu uităm, percepția, deși pare ceva abstract, trebuie să fie susținută de cât de bine o economie poate produce lucruri și servicii concrete, pe care oamenii le doresc.

Acesta este motivul pentru care simpla tipărire a banilor nu va crea bogăție pentru o țară. Banii își au originea într-o interacțiune continuă dintre scopurile concrete, dorința umană de avuție și sistemul de valori al oamenilor.

Deși am discutat despre apariția banilor – marfă și a banilor – fiat, Orientul a fost mai rapid în privința dezvoltării mediului de schimb. În jurul anului 1100 î.Hr., chinezii a renunțat la utilizarea instrumentelor disponibile și a armelor ca mijloc de schimb, utilizând replici ale lor, în miniatură, realizate din bronz. Nimeni nu voia să se rănească utilizând aceste pumnale mici, sape sau alte unelte astfel au fost abandonate pentru o formă mai puțin periculoasă, a instrumentului de schimb, una de formă circulară, care a devenit una din primele monede din istorie. Deși China a fost prima țară care a utilizat monedele, ele au fost create și bătute pentru prima dată nu foarte departe în Lydia(în prezent, vestul Turciei).

În 600 î.Hr., în Lydia Regele Alyattes bătuse prima monedă oficială. Monedele au fost făcute din electrum, o mixtură de argint și aur, care apare în mod natural și imprimate cu diverse imagini pentru a fi ușor folosite și identificate ca bani. Pe străzile din Sardes, un borcan de lut putea costa două bufnițe și un șarpe. Valuta creată în Lydia a ajutat țara să își mărească atât comerțul intern cât și cel extern, fiind unul dintre cele mai bogate imperii din Asia Mică. Este interesant că, atunci când cineva spune “la fel de bogat ca Cresus”, se referă la ultimul rege al Lydiei care bătut pentru prima dată moneda din aur. Din păcate, baterea primelor monede și dezvoltarea unei economii puternice de tranzacționare nu a putut proteja Lydia de săbiile armatei persane.

Tocmai când părea că Lydia va lua conducerea în ceea ce privește dezvoltarea valutară, în 600 î.Hr., chinezii au trecut de la monedă la bani realizați din hârtie. Până în perioada vizitei lui Marco Polo, în 1200 d.Hr., împăratul avea un control solid asupra bancnotelor și altor forme de bani. În locul inscripției de pe bancnotele americane “In God We Trust”(noi credem în Dumnezeu), chinezii au scris și în același timp au și avertizat cu textul “Toți falsificatorii vor fi decapitați”.

Europenii au utilizat în continuare monede până la 1600, alături de achizițiile de metale prețioase de la colonii pentru a bate cât mai mulți bani. În cele din urmă, băncile au început să folosească bancnote pentru deponenți și debitori pentru a înlocui valoarea monedelor. Aceste bancnote puteau fi luate în orice moment și schimbate pentru valorile în monede de aur sau argnit. Acești bani de hârtie puteau fi folosiți pentru a cumpăra bunuri și puteau fi utilizați aproape ca în ziua de azi, diferența este reprezentată de emitent, aceștia erau eliberați de bănci și instituții private, nu de banca națională a fiecărei țări, care în momentul de față este responsabilă de tipărirea și emiterea de monedă în majoritatea țărilor.

Prima monedă de hârtie emisă de guvernele europene a fost de fapt emisă de guvernele coloniale din America de Nord. Deoarece transferurile între Europa și colonii durau destul de mult timp, coloniștii rămâneau foarte des fără bani în cazul în care existau operațiuni extinse. În loc să se treacă din nou la un sistem de troc, guvernele coloniale au folosit IOU-urile(promisiuni de plată) care erau considerate drept monedă. Prima instanță a fost în Canada, atunci fiind doar o colonie franceză. În 1685, soldaților le-au fost emise cărți de joc identificate și semnate de guvernator pentru a fi folosite drept numnerar în locul monedelor din Franța.

Trecerea la bani de hârtie în Europa a crescut cantitatea de comerț internațional. Băncile și clasele dominante începuseră să cumpere monede de la alte națiuni și astfel s-a creat prima piață valutară. Stabilitatea unei monarhi oarecare sau a unui guvern putea afecta valoarea monedei unei țări și capacitatea acesteia de a fi tranzacționată pe o piață valutară din ce în ce mai extinsă. Competiția între țări de cele mai multe a dus la războaie valutare, acestea au încercat diverse metode pentru a afecta moneda celorlalți competitori, de exemplu crescând prețul bunurilor, astfel reducând puterea de cumpărare a inamicilor(și capacitatea de a plăti pentru un război) sau prin eliminarea completă a monedei.

1.3 Finanțatorii Greci și Romani – de la secolul al IV-lea î.Hr.

Deși primele monede au apărut în Asia Mică, în urmă cu aproximativ 2600 de ani, grecii antici n-au stat pe gânduri și au adoptat destul de rapid și ei această nouă idee și au început să fabrice monede de argint și bronz. Acestea conțineau o cantitate specifică de metal și aveau o anumită valoare. Exemplu de monedă grecească din perioada antichității:

Romanii băteau moneda în templul Iuonei Monetal, de aici provine si denumirea de monedă. Cu cât s-a extins mai mult Imperiul Roman, baterea de monedă s-a realizat și în alte locații, iar monedele romane erau folosite pentru schimburi în toată Europa. Moneda romanilor a fost prima monedă paneuropeană. După destrămarea Imperiului Roman, națiunile din Europa au început să apară rând pe rând, iar fiecare dintre acestea și-a menținut propriul control asupra sistemului monetar.

Dinar purtând efigia Iuonei Monetal:

Templul Roman

Monedele care au existat înaintea monedei euro au fost moștenite de la aceste națiuni. De cele mai multe ori, monedele erau denumite după unități de măsură, acest lucru întâmplându-se deoarece fiecare monedă conținea o cantitate exactă de aur și/sau argint.

Însă, atunci când sunt mai multe monede într-un context, ne confruntăm cu problema cursului de schimb, în funcție de evoluția economiilor care acționează individual, acest curs poate varia seminificativ, iar în acest caz schimburile dintre țări tind să fie o afacere riscantă, astfel exportul este descurajat.

Activitățile bancare din Grecia sunt mai variate și mai sofisticate decât ale oricărei alte societăți anterioare. Întreprinzătorii privați, precum și templele și organismele publice, se angajau în tranzacții financiare. Aceștia realizau depozite, făceau împrumuturi, foloseau schimbul valutar și testau monedele pentru a le verifica greutatea și puritatea. Ei se angajau chiar și în tranzacții de carte. Cămătari pot fi descriși ca fiind persoanele care acceptau plata într-un oraș grecesc și care își asigurau un credit într-un alt oraș, evitând astfel necesitatea clientului de a transporta sau a transfera un număr mai mare de monede.

Roma, cu geniul său în ceea ce privește administrarea, adoptă și reglementează practicile bancare din Grecia. În jurul seecolului al doilea d.Hr. o datorie putea fi plătită în mod oficial prin depunerea sumei corespunzătoare într-o bancă, iar notarii publici erau desemnați să înregistreze astfel de tranzacții. Prăbușirea comerțului după căderea Imperiului Roman îi determină pe bancheri să fie mai puțin necesari decât înainte, iar moartea lor este grăbită de ostilitatea bisericii creștine la perceperea de dobânzi. Camăta începe să pară un punct de vedere moral ofensator. Un autor medieval anonim a declarat “un cămătar este o obscenitate pentru proprii lui saci de bani, una la fel de mare ca taxa pe care o percepe pentru toți acești bani”.

Înainte de 600 î.Hr. nu a existat niciun sistem monetar în Grecia, deci aceștia au folosit trocul. Începând cu anul 500 î.Hr., fiecare oraș-stat a început să bată propria monedă. Un negustor de obicei accepta doar moneda bătută în propriul oraș. Vizitatori trebuiau să gasească indivizi care se ocupau de schimbul valutar pentru a putea schimba moneda pe care o dețineau. De obicei, pentru acest schimb se percepea un procent de 5-6% pentru ca moneda vizitatorului să fie schimbată în moneda locală. Atena a folosit moneda cunoscută sub numele de drahma. Aceasta monedă era utilizată la scară largă, datorită rețelei comerciale pe care atenienii au dezvoltat-o. Deseori, o monedă ateniană putea fi folosită și în alte orașe grecești, deci aceasta nu necesita să fie schimbată cu moneda locală din orașele respective.

Moneda romană în marea parte a istoriei romane era realizată din aur, argint, bronz, cupru și alte aliaje din aceste metale. De la trecerea ei la republică, în perioada secolului al III-lea î.Hr., moneda romană a suferit multe schimbări de formă, denumire și compoziție. O caracteristică ce a persistat în timp a fost devalorizarea inflaționistă. Această tendință a continuat și în perioada bizantină.

Sistemul monetar a fost introdus de guvernul roman undeva la începutul anului 300 î.Hr., surprinzător de târziu în circumstanțele existente în acea perioadă în sudul Europei. Coloniile grecești introduseseră sistemul monetar deja cu 3 secole înainte. Tot aceste colonii în sudul Italiei, au folosit în tot acest timp monede, iar această nouă tehnologie a fost de asemenea adoptată de alte câteva orașe Italiene, ca Napoli, Tranto, Heracleea etc.care produceau monede în cantități semnificative în perioada secolului IV î.Hr. pentru a acoperi costurile generate de războaie. Luând în calcul toate aceste detalii, romanii aveau cunoștiințe semnificative despre sistemele monetare cu mult înainte ca guvernul să introducă unul. În momentul în care au introdus sistemul monetar, statul Roman a devenit cea mai dominantă forță din vestul mediteranean, după ce au învins Cartagina în timpul celui de-al doilea război punic din 218-201 î.Hr. Motivele guvernului privind adoptarea monedelor au fost culturale, deoarece au vrut să aibe instituții de tipul celor grecești, în acel timp societatea romană fiind din ce în ce mai mult sub influența lumii elene.

Grecia și Roma antică au avut o contribuție considerabilă la dezvoltarea economiei și a sistemelor monetare. Aceste doua mari puteri economice din antichitate au arătat un adevărat spirit economic încă din acele vremuri, construind astfel o bază importantă a mijlocului de schimb și a complexități acestuia.

1.4 Moneda EURO și Uniunea Economică și Monetară

Uniunea economica și monetară este parte a procesului de integrare economică. Națiunile pot lua decizia să ia măsuri cu privire la integrare pentru a fi avantajate de mărimea economiei și de o mai bună eficiență internă, în același timp statele ce vor să adere la aceasta uniune vor beneficia și de o soliditate crescută în fața evenimentelor externe.

Integrarea economică s-a desfășurat în 6 etape

Realizarea unei zone comerciale preferențiale(ce presupunea tarife vamale scăzute)

Zonă de liber schimb(non-existența taxelor vamale pentur bunuri sau pentru produsele țărilor participante)

Crearea unei uniuni vamale(care să aibă aceleași taxe vamale externe pentru țările străine și o politică monetară comună)

Piață unică(norme comune în privința produselor, libera circulație a mărfurilor, capitalurilor, a serviciilor și a forței de muncă)

Uniunea Economică și Monetară(piață unică cu o monedă unică și aceeași politică monetară)

Integrare economică completă.

Gradul integrării economice în Uniunea Europeană(UE) variază. Țările ce intră în componența UE fac parte și din Uniunea Economică și Monetară(UEM) și formează o piață comună, o piață unică. Strategiile economice ale fiecărei țări sunt coordonate în vederea susținerii obiectivelor UEM. Țările care ating un grad ridicat de integrare și care au adoptat deja moneda euro, formează zona euro. Țările care deși fac parte din Uniunea Europeană, dar nu folosesc moneda euro, au propria politică monetară, iar una din aceste țări este România. Pentru a avea loc integrarea economică deplină, toate membrele UE ar trebui să adopte politici fiscale și alte politici economice în armonia celorlalte națiuni.

Moneda euro a fost înființată la 1 ianuarie 1999, deși era un obiectiv al Uniunii Europene(UE) și predecesorii săi înca din anii 1960. Dupa multe negocieri dure, în special din cauza opoziției din Marea Britanie, Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare în 1993, cu scopul de a crea o uniune economică și monetară începând cu 1999 pentru toate statele Uniunii Europene, cu excepția Marii Brianii și Danemarca.

În 1999 moneda s-a născut practic și în anul 2002 bancnotele și monedele au intrat în circulație. Moneda a luat locul monedelor naționale din fiecare țară destul de rapid. În 2009, Tratatul de la Lisabona a finalizat autoritatea politică, Eurogrupul, alături de Banca Centrală Europeană.

Primele idei ale unei uniuni economice și monetare din Europa au fost puse în discuție cu mult înainte de instituirea Comunităților Europene. De exemplu, în Liga Națiunilor, Gustav Stresemann a propus, în 1929, înființarea unei monede europene, pe fondul problemei reprezentată de creșterea diviziuni economice, care a crescut datorită unor state din Europa după al doilea război mondial, țări precum Franța, Italia, Belgia și Elveția.

Una din primele încercări de a crea o uniune economică și monetară între membrii Comunității Economice Europene este reprezentată de o inițiativă a Comisiei Europene, în 1969, care a stabilit necesitatea unei „mai bune coordonari a politicilor economice și a cooperării monetare”. Această mișcare a fost urmată de o întalnire a Consiliului European la Haga. Consiliul European l-a însărcinat pe Pierre Werner, prim-ministru al Luxemburgului, pentru a găsi un mod de a reduce volatilitatea cursului de schimb valutar. Raportul acestuia a fost publicat în octombrie 1970 și a recomandat centralizarea politicilor macroeconomice naționale care implicau “fixarea totală și ireversibilă a ratelor de paritate și eliberarea completă a mișcărilor de capital”. Dar acesta nu a propus înființarea unei monede unice sau a unei bănci centrale.

În 1971, președintele american Richard Nixon a desființat aurul ca suport al dolarului american, provocând un colaps în sistemul Bretton Woods, care a reușit să afecteze toate monedele majore din întreaga lume. Acest lucru a aprins din nou aspirațiile pentru unuiunea monetară europeană. În 1979 Sistemul Monetar European(SME) a fost creat, acesta a venit alaturi de fixcarea ratelor de schimb de valută, și cu o monedă de contabilitate pentru a stabiliza ratele de schimb și a lupta contra inflației. De asemenea, a fost creat și Fondul European de Cooperare Monetară(FECOM).

În februarie 1986, Actul Unic European a formalizat cooperarea politică în cadrul Comunității, incluzând competența în politică monetară. Summitul Consiliului European din Hanovra la 14iunie 1988 a început să contureze cooperarea monetară. Franța, Italia și Comisia Europeană au sprijinit o uniune monetară completă cu o bancă centrală, căreia premierul britanic Margaret Thatcher s-a opus.

Având la bază Raportul Delors, Consiliul European a luat hotârârea, în iunie 1989, ca etapa inițială de realiazare a uniunii economice și monetare să aibă loc la 1 iulie 1990. La această dată toate restricțiile cu privire la circulația liberă a capitalurilor dintre statele membre trebuia să fie eliminate. Decizia Consiliului din data de 12 martie 1990 a atribuit mai multe responsabilități comitetului guvernatorilor băncilor centrale din statele membre ale CEE(Comunitatea Economică Europeană). Printre aceste responsabilități erau subliniate consultarea în domeniul politicilor monetare și promovarea coordonări lor, pentru a stabiliza prețurile. Tot comitetul guvernatorilor a pornit pregătirile pentru etapa 3 a UEM imediat după ce a fost semnat Tratatul de la Maastricht. Aceștia au identificat aspectele ce au necesitat o analiză incipientă, iar apoi s-a stabilit un program de lucru până la sfarșitul anului 1993.

A doua etapă a UEM este reprezentată de înființarea IME(Institutul Monetar European). Acesta a fost creat ca organism tranzitoriu și a fost responsabil de pregătirile pentru a treia etapă a UEM. Chiar daca mandatul Comitetului guvernatorilor luase sfârșit, acesta s-a redeschis sub forma Consiliului IME.

Principalele doua atributii ale IME erau:

Consolidrarea cooperării dintre băncile centrale și coordonarea politicilor monetare

Pregătirile necesare pentru înființarea Sistemului European al Băncilor Centrale(SEBC), pentru a se aplica politica monetară unică și pentru crearea monedei euro în etapa 3.

În decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid a adus confirmarea că etapa 3 a UEM va avea loc la 1 ianuarie 1999. Totodată, acesta a denumit moneda ce trebuia introdusă în începuturile etapei a treia “euro” și a făcut anunțul unei serii de acțiuni pregătitoare pentru introducerea acestei monede. Propunerea pentru trecerea la monedă unică elaborată de IME presupunea o perioadă de 3, în care țările să tranziteze la noua monedă astfel ținându-se cont de diferențele prezente între țările ce au adoptat euro.

Moneda a fost introdusă într-o formă non-fizică(cecuri de călătorie, transferuri electronice, bancare etc.), la miezul nopții, la 1 ianuarie 1999, atunci când monedele naționale ale țărilor participante(din zona euro) au încetat să existe în mod independent în privința ratelor de schimb au fost blocate la rate fixe, ceea ce le-a făcut efectiv să fie simple subdiviziuni non-zecimale ale euro. Euro a devenit astfel succesorul la unitatea monetară europeană(ECU). Bancnotele și monedele pentru monedele vechi, cu toate acestea, au continuat să fie folosite ca mijloc legal de plată până cand au fost introduse noile monede și bancnote la 1 ianuarie 2002. Începând cu 1 ianuarie 1999, toate obligațiunile și alte forme de datorii guvernamentale ale națiunilor din zona euro au fost exprimate în euro.

În prima zi de tranzaționare, 5 ianuarie, de la lansarea sa, moneda euro a avut o creștere de până la 1.19 USD. Aceasta a luat amploare rapid, iar dealerii au fost surprinși de viteza cu care a înlocuit monedele națiunilor participante. Era de așteptat ca marca germană să fie utilizată în paralel cu euro, dar a dispărut imediat ce piețele au fost deschise. Așadar, până la sfârșitul anului 1999, euro a scăzut la paritate cu dolarul american, iar G7 a venit în sprijinul monedei în anul 2001.

Uniunea Europeană a oferit: coexistență pașnică, reducerea restricțiilor la frontiere, care permite libera călătorie, puterea și influența la nivel mondial, prosperitate în creștere, o promovare multilaterală a drepturilor omului, promovarea de idei noi pentru a reduce încălzirea globală, și mai ales, utilizarea unei monede unice europene – euro.

Moneda euro a fost concepută pentru facilitarea procesului de furnizare a serviciilor, transport al mărfurilor și a deplasării de capital dintre națiunile ce folosesc euro. Obiectivele euro au fost bine gândite și cu mari speranțe, însă rezultatele au fost amestecate.

Regulile inițiale privind cerințele pentru o țară de a migra de la moneda sa de origine la moneda euro au fost bine definite și menite să excludă țările mai slabe din punct de vedere economic, astfel creându-se o relație stabilă între țările ce îndeplineau criterile. Normele oficiale au fost prezentate în Tratatul de la Maastricht din 1992, care a definit modul în care membrii Uniunii Europene ar putea intra în Uniunea Economică și Monetară, iar mai apoi să adopte moneda euro.

Deși moneda euro a fost raportate în paritate 1 la 1 cu dolarul american, la debutul acesteia euro a stabilit o paritate de 1,6 la 1. Cu toate că au existat ani de volatilitate, tendința generală a fost ca euro să fie mai puternic, chiar dacă nivelul datoriei și al deficitului au crescut.

În timp ce evoluția Uniunii Europene pare să fi fost benefica în cea mai mare parte, dezbaterea are loc pe problema dacă ipoteza unei monede unice a fost benefică doar pentru o parte din Uniunea Europeană, dacă aceasta a fost cea mai bună idee. Abilitatea dobândită de participanți de a împrumuta mai mulți bani la rate mai mici a ajutat fiecare țară în felul său pentru a se putea dezvolta și pentru a avea creștere economică.

Valoarea monedei euro a fost ridicată de la inceputurile sale, iar în timpul crizei bancare a fost considerată un paradis deoarece investitorii au fugit de dolarul american. Multe țări au învățat de-a lungul anilor că o monedă puternică nu este mereu la fel de bună precum pare. Aceasta poate face bunurile exportabile mult mai scumpe, astfel creându-se dezechilibre comerciale, care nu se combină bine cu creșterile de nivel ale datoriei. Doar timpul va defini soarta monedei euro. Deși este una dintre cele mai atractive monede ca design, acesta s-ar putea să se decoloreze după un deceniu de existență.

Uniunea Economică și Monetară are la bază mai mulți piloni instituționali, aceștia reușesc împreună să susțină și să eficientizeze buna desfășurare a acțiunilor ce au loc pentru ca țările membre să aibă creștere economică și stabilitate.

Banca Centrală Europeană este instituția care se ocupă de administrarea monedei euro, aceasta se ocupa si de afacerile monetare în Uniunea Europeană. Principalul scop al băncii este menținerea stabilității preturilor. În același timp, ratele de referință a dobanzii sunt stabilite tot de Banca Centrală Europeană. Chiar dacă fiecare stat membru percepe impozite și taxe în mod individual, iar fiecare din aceste țări are propriile decizii în ceea ce privește bugetul, guvernele naționale au creat un set de norme comune cu privire la finanțele publice, iar în acest fel toate acțiunile ce asigură stabilitatea, creșterea economică și ocuparea vor fi mai bine coordonate.

Sistemul European al Băncilor Centrale aduce împreuna toate băncile naționale ale țărilor ce fac parte din Uniunea Europeană. Acest eurosistem are în componența sa Banca Centrală Europeană și băncile țărilor care fac parte din zona euro.

Comisia Europeană, face recomandări în funcție de analizele pe care le face asupra situaților economice din UE.

Consiliul. În cadrul Consiliului, miniștrii economiei și finanțelor din țările membre UE se întalnesc pentru a stabili obiectivele generale de politica economică și pentru a decide în privința recomandărilor venite din partea Comisiei Europene.

Parlamentul European, este parte a guvernării UEM. Acesta are piroritate în decizia de a primi o nouă țară în zona euro, dar și la numirea membrilor din comitetul executiv al Băncii Centrale Europene.

Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht a fost semnat la 7 februarie 1992. Prin acest tratat au fost stabilite capacitățile Băncii Centrale Europene, ale guvernelor și ale băncilor centrale care făceau referire la emiterea monedei euro. În acest act este prevăzut faptul ca BCE are exclusivitate în a permite emiterea euro. Deși are aceasta exclusivitate, BCE nu lucrează cu banii, iar instituțiile care fac posibilă punerea în circulație a banilor sunt de fapt băncile centrale, acestea injectează sau extrag lichiditatea de numerar. În același timp, guvernele naționale sunt responsabile pentru monedele euro, acestea sunt sub supraveghera Comisiei Europene de la Bruxelles. Tot guvernelor le sunt atribuite detalii precum calitatea monedei, grafica și caracteristicile tehnice. Totuși, BCE are răspundere asupra volumului anual de emitere a monedei și are rol de evaluator al calității monedelor.

1.5 Designul Monedei Euro

Principalul factor care trebuie luat în calcul pentru grafica unei bancnote este reprezentat de rezistența la falsificare. Totodată, bancnotele – mai ales cele utilizate de un număr considerabil de țări – trebuie să aibă și un design atractiv. Este necesar ca o bancnotă să fie acceptată de cei care o folosesc ca monedă naționala și mai ales de cei care au altă monedă naționale, în cazul de față, alta decât euro. În ceea ce privește euro, fiind monedă de circulație în țări cu culturi diferite, s-a urmărit evitarea preferințelor naționale. Modul obiectiv de creare a monedei a fost luat în calcul atunci când tema grafică a bancnotelor a fost aleasă.

Un alt factor ce trebuie luat în considerare este ca modificarea unui lucru al vieții de zi cu o importanță ca a banilor afectează toți utilizatorii. De aceea persoanele cu handicap vizual sunt cele mai afectate de o asemenea schimbare. De la 1995 până în zilele actuale, a existat o cooperare între Institutul Monetar European și Uniunea Europeană a Nevăzătorilor în privința porblemelor referitoare la grafică și dimensiune a bancnotelor. Această categorie socială, fiind foarte vulnerabilă, necesită o ușoară utilizare a însemnelor monetare. Se consideră ca daca membrii acestei categorii pot utiliza numerarul aflat în circulație fără probleme, atunci toată lumea poate face asta.

Fiecare bancnotă în parte, indiferent de valoarea pe care o are, trebuie să aibă anumite caracteristici pe care cei cu deficiențe de vedere să le recunoască atunci când dețin sau utilizează oricare bancnotă.

Bancnotele euro sunt existente pe piață având valori de: 5, 10, 20, 50, 100, 200 și 500 de euro. Aceste cifre indică valoarea nominală a lor, iar caracterele folosite sunt aldine, dimensiunea caracterelor de asemenea este mare și foarte evidentă.

Graficienii bancnotelor euro au fost aleși de toate băncile centrale din țările membre EU, excepția fiind făcută de Danemarca. Persoanele nominalizate erau experimentate în grafica bancnotelor și cunoșteau practicile de împreunare a elementelor grafice atrăgătoare cu componentele de siguranță eficace. Aceștia au fost desemnați ca în termen de șapte luni să prezinte schițe ale bancnotelor, pentru toate valorile acestora, iar acestea trebuiau să respecte temele stabiite de UE. Fiecare variantă era prezentată la Consiliul IME. Așadar, unii graficieni au mers pe varianta manuală atunci când au creat schițele, în vreme ce alții au utilizat computerul pentru a proiecta grafice. Au fost propuse 27 de variante care respectau tema “tradițională” și tema “modernă”.

După ce etapele de selecție au fost parcurse, juriul din care faceau parte experți în marketing, design și istorie a artei a fost denumit președinția IME, iar acesteia i-a revenit obligația să aleagă primele cinci cele mai bune proiecte. Testarea proiectelor grafice, a fost realizată luând în considerație elementele de creativitate, estetică, dar și modul posibil de percepere al bancnotei și de primire a acesteia. S-a convenit ca pe bancnotă să nu apară nicio persoană, deoarece orice personaj aflat pe una din bancnotele euro putea fi considerat preferință națională.

Pentru monede, au fost alese însemnele grafice în același timp cu cele destinate bancnotelor. Selectarea acestora a fost armonizată de Comisia Europeană, urmând ca pe toate monedele să fie imprimată o “față europeană comună”.

După ce au fost parcurse toate etapele pentru realizarea bancnotelor și monedelor euro, acestea au fost puse în circulație concomitent cu bancnotele naționale ale fiecărui stat membru al Uniuni Europene. Urmând ca ulterior bancnotele naționale să fie retrase din circulație, iar unica monedă utilizată să fie euro.

O bună parte din autoritățile naționale a efectuat din timp demersuri pentru a reduce volumul de efort depus de bănci, comercianți și alți agenți economici prin recomandările pe care le-au facut și anume să-i determine pe aceștia să depună la bănci disponibilitatea de numerar în forma monedei naționale înainte de data de 1 ianuarie 2002. Pe lângă asta, organizațiile sociale au îndemnat populația să doneze monedele vechi.

Deși s-a promovat retragerea vechilor bancnote din circulație, o parte din acestea au fost păstrate de populație având la bază motive emoționale sau pur și simplu au fost păstrate pentru a fi colecționate. Pentru diminuarea riscului de furt, mai multe țări precum Belgia, Franța, Italia, Luxemburg și Spania au înființat procedeele de marcare, iar cu ajutorul acestora bancnotele erau perforate, astfel încât utilitatea lor spre efectuarea pentru plată să fie eliminată. Drept urmare, primele de asigurare pe care băncile și oficiile poștale le achitau pentru a transporta numerarul, au avut o scădere și povara financiară pe care o aveau a fost diminuată.

Introducerea monedei euro a fost un demers complex și ambițios, pentru aceasta a fost nevoie de eforturi de genul celor organizatorice, logistice, tehnice, financiare și administrative venite din partea celor care au fost implicați direct, aici fiind inclus și publicul. Importantă a fost și participarea băncilor, a companiilor ce se ocupă cu transportul de numerar, a comercianților.

Ulterior, Uniunea Europeană a pornit o campanie de informare în ceea ce privește moneda euro și siguranța pe care o ofera aceasta. Bancnotele au fost create într-un mod în care să li se recunoască ușor originalitatea, iar rezistența lor la falsificare să aibă un nivel ridicat. De aceea, bancnotele euro au o serie de elemente care sunt destinate acestui lucru. Bancnota are elemente precum filigranul, firul de siguranță și hologramă, iar acestea în funcție de lumină își schimbă structura sau culoarea.

Designul bancnotelor și al monedelor constituie un aspect important al Campaniei de informare Euro 2002. Mediatizarea acestora a fost făcută într-un mod intens, astfel încât oamenii să poată facă rapid distincția între diferitele cupiuri. Campania s-a axat foarte mult și pe informarea publicului în privința elementelor de siguranță enumerate mai sus. A fost necesar pentru public și agenții economici să aibă cunoștință despre aceste detalii, astfel aceștia puteau recunoaște bancnotele autentice.

Capitolul II: Convergența economică nominală și reală: Cazul României

2.1 Convergența economică nominală

Convergența economică poate fi definită ca un proces de reducere a decalajelor ce apar între state cu niveluri de dezvoltare distincte. Pentru acest lucru, au fost dezvoltate doua tipuri de convergență, nominală și reală. Convergența economică nominală este definită pe baza unei serii de indicatori(rata dobânzii, rata inflației, deficitul bugetar, cursul valutar, datoria publică). Acestea trebuie să aibă valorile menționate în Tratatul de la Maastricht, ele fiind considerate optime în cazul adoptării monedei unice.

Pentru a evalua stadiul de convergență economică în țările membre ale UE care doresc să adopte moneda unică, Banca Centrală Europeana folosește un cadru comun pentru analiză. La bazele acestuia, ce a avut o aplicabilitate consecventă în rapoartele IME și edițiile Raportului de convergență al BCE sunt menționate, în principiu, prevederile Tratatului de la Maastricht și modalitatea de aplicare a acestora de către BCE, ce fac referire la evoluția prețurilor, a indicatorilor de datorie publică, curs de schimb și rate ale dobânzilor pe termen lung, care vin împreună cu alți factori importanți pentru integrarea și convergența economică. Acest cadru este bazat și pe o serie de indicatori economici retrospectivi și anticipativi, care sunt utili în cazul analizei profunde a sustenabilității procesului de convergență.

O importanță deosebită este reprezentată de faptul că toți acesti factori sunt esențiali în cazul evaluării unui stat membru, în acest mod se asigură o bună desfășurare a procesului de integrare a acestuia în zona euro.

Pentru a crea o uniune economică și monetară, Tratatul de la Maastricht are la baza sa câteva repere fundamentale reprezentate de criteriile de convergență nominală, iar în baza acestora se măsoară capacitatea statelor membre UE de a putea adopta moneda euro.

Aceste criterii de convergență nominală sunt raportate la un ansamblul de politici – monetare, valutare, financiare și fiscale – după care se crează modelul macrofinanciar al țărilor ce vor urma să intre în zona euro. Cu alte cuvinte, criteriile de convergență sunt formate din ansamblul de indicatori macroeconomici care au fost prelucrați la anumite niveluri de referință, ce au fost luate drept sustenabile pentru stabilitatea macroeconomică.

Valorile la care ne referim și în funcție de care se calculează gradul de corespondență a unei țări membre UE raportându-ne la criteriile de convergență sunt:

1,5% peste media primelor trei state cu randamentul cel mai ridicat în ultimii 2 ani, pentru rata inflației;

2% peste media primelor trei state cu randamentul cel mai ridicat în ultimii 2 ani, pentru rata dobânzii;

Cursul de schimb să nu aibe fluctuații mai mari de +/- 15pp conform ERM2;

3% ca pondere în PIB, în ceea ce privește deficitul bugetar;

60% ca pondere în PIB, în privința datoriei publice.

Raportul de convergență are la bază principiile prezentate în rapoartele BCE, ce fac referire la asigurarea comunității și tratamentului egal. Mai concis, BCE folosește un ansamblu de principii pentru a aplica criteriile de convergență. Înainte de toate, toate criteriile sunt interpretate și aplicate strict. În conformitate cu acest principiu, principalul obiectiv al criteriilor are la bază condiția ca numai statele membre în care mediul economic este favorabil menținerii stabilității prețurilor și a unității zonei euro, au posibilitatea de a intra în această zonă. Mai apoi, criteriile de convergență formează un tot unitar închegat și inclus, așadar, trebuie îndeplinite concomitent și cumulativ. Tratatul nu sugerează să se stabilească o ordine a criteriilor, toate dețin o poziție egală din punct de vedere al importanței acestora. Al treilea lucru ce trebuie luat în vedere este că aceste criterii trebuie să fie respectate pe baza datelor efective. În al patrulea rând, modul în care se aplică, criteriile de convergență trebuie să fie consecvent, transparent și simplu. În același timp, din punct de vedere al corespondenței la criteriile de convergență, sustenabilitatea este un element de esență, de vreme ce procesul convergenței trebuie făcut intr-un mod durabil, nu numai la un moment dat. Din această cauză, se acordă o atenție importantă analizei unei țări atunci când vine vorba de sustenabilitate a convergenței.

În sensul acesta, acțiunile economice din țările respective sunt aflate sub o analiză retrospectivă, iar perioada ce este luată în considerare este alcătuită din ultimii 10 ani. Tipul acesta de analiză arată mai exact dacă gradul realizărilor actuale a fost determinat de modificări de structură reale, iar acest lucru va duce la o testare mai amănunțită a sustenabilității convergenței economice.

Totodată, în funcție de impunere, se poate adopta o abordare anticipativă. În această conjuctură, atenția se va indrepta și către ideea conform căreia sustenabilitatea evoluției economice este direct proporțională cu punerea în aplicare a unor măsuri de politică adecvate și durabile, acestea venind împotriva provocărilor prezente și viitoare. Existența unui guvern puternic și a unor instituții de stat solide, reprezintă un alt factor esențial pentru susținerea creșterii sustenabile a activiăților economice pe termen mediu și lung. Este evident că siguranța unei convergențe economice sustenabile este definită de poziția din care pornește țara care aderă la zona euro, de instituțiile puternice pe care le are, dar și de politicile aplicate și implementate imediat dupa adoptarea monedei unice.

O analiza făcută asupra indicatorilor de convergență nominală s-a realizat în decursul anilor 2001-2011, vizând în primul rând statele membre UE. Aceasta s-a desfășurat comparând valorile efective ale indicatorilor macroeconomici cu valorile de referință. În cazul presiunilor legate de inflație, Belgia și Danemarca sunt țările care au depășit nivelul de referință în ultima perioadă(2008-2011). Deși Germania se remarcă prin gradul ridicat de discilpinaritate în raport de convergență a ratei inflației și aceasta a depășit gradul permis al ratei inflației, dar cu o valoare foarte scăzută și doar în anii 2009 și 2011(2,8%, respectiv, 1,% în raport cu 2,% și 1,1%). Franța, este un alt stat cu grad ridicat al ratei inflației în comparație cu gradul de referință. Aceasta a avut în perioada 2001-2008 o rată a inflației permanent aflată peste valoarea de referință, deoarece, în același timp în care dezechilibrile apărute în urma crizei financiare, valoarea indicatorului a fost peste nivelul optim(3,1% și 1,7% în comparație cu 2,5% și 1,1%).

În 2010, Franța a înregistrat o valoare de 0%, astfel demonstrând un proces deflaționist. În cazul Irlandei, perioada 2001-2004, a fost cea în care statul a depășit nivelul de referință, ca mai apoi, în intervalul anilor 2005-2008, să aibă o tendință de a fi sub nivelul valorii de referință.Pe același trend al ratei inflației au mers și țari precum Italia, Luxemburg, Austria, Suedia sau Marea Britanie, adică având un proces de convergență ridicat până în momentul declanșării crizei economice(2007), pentru ca mai apoi să aibă loc un decalaj considerabil, ce a fost surprins într-o deplasare a indicatorului față de nivelul de referință. Spania și Grecia s-au remarcat prin faptul că au fost cele mai indisciplinate state din punctul de vedere al ratei inflației, acestea pe parcursul perioadei analizate(2001-2011), nu au fost în stare să țină sub control inflația, așadar, nu au putut înregistra valori sub nivelul de referință, dar în ultimii doi ani, cu ajutorul deflației, indicatorii celor doua țări s-au îndreptat oarecum către nivelul de referință. În tabelul 1 este prezentată evoluția ratei inflației a țărilor membre UE(perioada 2001-2011).

Tabel 1

EVOLUȚIA RATEI INFLAȚIEI A ȚĂRILOR MEMBRE UE(PERIOADA 2001-2011)

Sursa:http://ec.europa.eu/eurostat/tgm/table.do?tab=table&init=1&plugin=1&pcode=tec00118&language=en

Portugalia însă s-a remarcat printr-un traseu diferit al ratei inflației. În perioada 2001-2004, aceasta avea o valoare efectivă a indicatorului sub nivelul de referință, iar ulterior în anul 2005 a avut loc un dezechilibru în cazul capacității țării de a îndeplini criteriul de convergență.

Începând cu anul 2012, creșterea economică a avut un ritm mai scăzut în mai multe țări din Uniunea Europeană. Concomitent, unele state au reușit să reducă dezechilibrele fiscale. În anul 2013, creșterea economică a început să aibă un ritm alert în marea majoritate a membrelor UE, aceast trend generalizându-se gradual. În această evoluție se reflectă efectul creșterii venitului disponibil real care a fost motivat de inexistența presiunilor inflaționiste, dar și de politicile macroeconomice adoptate care au condus către stabilitatea economică în zona euro. În orice caz, acest fenomen nu a venit și cu o îmbunătățire considerabilă a condițiilor pe piața muncii, unde rata șomajului are nu nivel destul de ridicat. Chiar și așa, mai multe state au făcut progrese semnificative în ceea ce privește reducerea dezechilbrelor externe și reducerea datoriei publice, această evoluție a avut loc în principal pe domeniul bancar, iar asta a crescut rezistența țărilor analizate pentru a intra în zona euro. Pe lângă toate aceste aspecte, la nivel național există probleme majore din cauza cărora procesul de convergență ar putea să dureze mai mult în cazul în care ele nu sunt soluționate.

Din punct de vedere al stabilității prețurilor, rata medie anuală a inflației a fost mult mai scăzută față de valoarea de referință în țările analizate de BCE în ultimul raport de convergență. În România, acest indicator a fost superior valorii de referință.

2.2 Analiza criteriilor de convergență nominală

2.2.1 Stabilitatea prețurilor. Rata inflației anuale.

În analiza făcută de BCE în perioada mai 2013-aprilie 2014, s-a observat că rata medie anuală a inflației IAPC pe care România a avut-o a fost superioară valorii de referință de 1,7% având o valoare de 2.1%.

Grafic

Sursa:http://ec.europa.eu/eurostat/tgm/table.do?tab=table&init=1&plugin=1&pcode=tec00118&language=en

Dacă privim în urmă pe o perioadă mai îndelungată, putem observa că în România, rata medie anuală a inflației IAPC s-a diminuat foarte mult de la nivelurile foarte ridicate pe care le-a înregistrat în primii ani ai mileniului trei și care s-au menținut până în anul 2007, când tendința s-a inversat. În 2009, rata inflației a avut o nouă scădere ca mai apoi să se stabilizeze la un nivel crescut, dar ulterior în anii 2012-2013 observăm din graficul 1 că aceasta a scăzut la niveluri de 3,4%, respectiv 3,2%, niveluri minime obținute pentru prima dată în istorie.

La acest rezultat au avut o parte implicativă importantă costurile unitare cu forța de muncă, șocurile de natura ofertei(ex. Majorarea cotei TVA în 2010), ajustările ce au avut loc în cazul prețurilor administrate și al accizelor, dar și fluxul cursului de schimb.

Analizând graficul, se observă că dacă facem referire la perioada 2013-2014, cea mai relevantă în momentul de față, rata inflației a avut o poziție modestă în UE, în principiu acest lucru datorându-se contribuțiilor în scădere ale prețurilor produselor energetice și alimentare, dar și a desfășurării activităților economice din majoritatea statelor.

Valoarea de referință ce corespunde criteriului stabilității prețurilor a avut un nivel de 1.7%, iar aceasta a fost calculată prin adăugirea a 1,5 puncte procentuale la media aritmetică neponderată a ratei inflației IAPC înregistrată în cele mai performante țări din acest punct de vedere și anume Letonia, care a înregistrat o valoare de 0,1%, Portugalia cu 0,3% și Irlanda cu același procentaj ca si Portugalia. În calculul valorii de referință, trei țări au fost excluse, deoarece acestea au fost considerate ca fiind excepții în prinvința evoluțiilor prețurilor, este vorba de Grecia, Bulgaria și Cipru.

În primul trimestru al anului 2014, în România, rata inflației a scăzut pentru un moment sub limita intervalului de +/- 1 punct procentual valabil pentru ținta staționară de 2,5%, aceasta având o valoare de 1,05%. Reamintim faptul că șocurile favorabile de natura ofertei, care au avut efecte benefice asupra economiei, au determinat aceste niveluri scăzute ale ratei inflației anuale, fenomene economice precum: recolta abudentă și reducerea cotei TVA de la 24% la 9% pentru produsele de panificatie. Ne putem aștepta ca, după ce efectele șocurilor de ofertă iși vor pierde din putere, rata anuală a inflației să revină din nou la aceleași valori cuprinse între 1,5% și 2%.

Scenariul inflației anuale CORE2 ajustat ne arată că aceasta a înregistrat la finalul trimestrului II 2014, o valoare negativă. La începutul celui de-al treilea trimestru din anul 2014, trendul va fi influențat de efectele de bază corelate cu influența favorabilă adusă de reducerea cotei TVA la produsele de panificație(9%). În cazul în care aceste efecte vor dispărea, este de așteptat ca inflația să aibă un trend crescător, iar acest lucru se poate observa și din deficitul de cerere. Având aceste lucruri în vedere, putem prognoza faptul că inflația CORE2 va crește până la valori de 2,3% la mijlocul anului 2016, ca mai apoi să se stabilizeze în jurul acestei valori.

Rata anuală a inflației CORE2 ajustat a avut o creștere pe finalul anului 2015(+0,1 puncte procentuale), această creștere a fost cauzată de dezinflație pe fondul deficitului de cerere, corelat cu creșterile cu un ritm mai redus al prețurilor de import.

Grafic

Sursa: INS, calcule realizate de BNR

Evoluția prețurilor administrate include date despre eliminarea prețurilor reglementate la gaze naturale și energie electrică, în ultima vreme ponderea de energie electrică regenerabilă a avut o creștere în coșul de consum al consumatorului. Pentru această grupă de prețuri putem observa din graficul 3 o creștere de până 4,4% la finalul anului 2014 și o valoare de 7,1% la finalul acestui an.

Grafic

Sursa: INS, calcule realizate de BNR

Rata medie anuala a inflației din România a fost inferioară față de valoarea de referință calculată, observăm în graficul 1 că Romănia a înregistrat o rată a inflației de 3,2% la începutul anului 2013, respectiv de 1,4% la finele anului 2014. Această valoare este inferioară valorii de referință furnizată de către BCE și anume cea de 1,7% calculată în raportul de convergență al BCE publicat în data de 4 iunie 2014. Deși în România rata medie anuala a inflației a fost inferioară față de valoarea de referință, celelalte țări vizate pentru a adopta moneda euro, au avut o rată mult mai inferioară decât a României ceea ce denotă faptul că acestea stau mult mai bine la capitolul stabilității prețurilor.

Deci, din punct de vedere al stabilității prețurilor România pare să îndeplinească primul criteriu din seria criterilor de convergență nominală. Pe viitor, avem previziuni favorabile în ceea ce privește rata inflației, cel puțin la finele anului 2015, în calculele realizate de BNR, se preconizează o rata a inflației de 0,2% cu o marjă de eroare de +/- 1,4%. Putem spune că pe viitor, România va fi în regulă la acest capitol al inflației.

PROGNOZA INFLAȚIEI ANUALE A PREȚURILOR ȘI NIVELUL INCERTITUDINII AFERENT(perioada trimestrul 3 2014 – trimestrul 1 2017)

Tabel

Sursa: INS, calcule realizate de BNR

2.2.2 Rata dobânzii

Modul în care se configurează criteriul de convergență corelat ratei dobânzii ce este menționat în Tratatul de la Maastricht vizează asimileara acestuia ca fiind o metodă a creșterii economice, o rată a dobânzii scăzută permite un acces mai mare la finanțare, astfel realizându-se condițiile necesare pentru creșterea economică în viitor. Lăsând aceste plusuri de-o parte, s-a dovedit că o convergență puternică din punct de vedere al ratei dobânzii nu este tocmai un factor pozitiv. De aceea pe fondul crizei financiare ce s-a produs din pricina unei lichidități abudente, s-a subliniat ideea că impunerea unei politici de relaxare a ratei dobânzii poate fi dăunătoare economiei pe termen lung. Nivelul ridicat al creditării și creearea unei bule speculative pe piața de imobiliare, au declansșat un dezechilibru la nivel macroeconomic, astfel creându-se decalaje recesioniste.

Rata dobânzii de politică monetară este rata dobânzii folosită de BNR pentru operațiunile pricinpale de pe piața monetară. România nu stă foarte bine la acest capitol al ratei dobânzii, deoarece în ultima perioadă, valorile acesteia au tot depășit limitele prevăzute în Tratatul de la Maastricht conform cărora rata dobânzii nu trebuie să depășească 2% din media rezultatelor obținute de cele mai performante trei țări pe parcursul ultimilor doi ani, în ceea ce privește rata dobânzii.

Grafic

Sursa: bnr.ro, http://www.bnr.ro/Raport-statistic-606.aspx

Rata dobânzii de referință stabilită de Comisia Europeană pentru România la data de 1 iunie 2015, a fost de 1,67%. Cât despre rata dobânzii de politică monetară furnizată de BNR la data de 7 mai 2015 putem observa din tabelul 3, dar și pe graficul 4 că aceasta s-a încadrat la o valoare de 1,75%, o valoare superioară celei de referință.

Tabel

RATA DOBÂNZII DE POLITICĂ MONETARĂ, A DOBÂNZII LA FACILITATEA DE CREDITARE ȘI DE DEPOZIT(perioada 6 august 2013 – 7 mai 2015)

Chiar dacă în cadrul acestei analize, România nu se încadrează în respectarea celui de-al doilea criteriu de convergență nominală, putem spune că evoluția ratei dobânzii de politică monetară a avut un traseu bun, fiind în scădere continuă din luna august 2013 până în prezent(de la o valoare de 4,5% la 1,75%). Acest trend descrescător al ratei dobânzii este promițător pentru realizarea criteriului de convergență privind rata dobânzii.

Cât despre celelalte țări din Europa Centrală și de Est ce urmăresc aderarea la zona euro, acestea au o creștere economică considerabilă, acestea fiind afectate în primul rând de criza financiară. Nivelul evoluției ratei dobânzii este superior dacă ne raportăm la rata inflației atunci când ne referim la Ungaria sau Polonia, în vreme ce în țări precum Bulgaria și Republica Cehă aceasta s-a stabilizat la un nivel inferior.

România are un traseu diferit, cu modificări în dinamismul variabilelor de la o perioadă la alta, deci, rata dobânzii este strâns corelată cu nivelurile ratei inflației.

Așadar, din punct de vedere al ratei inflației și al ratei dobânzii, România nu este tocmai pregătită pentru aderarea la zona euro, dar se află pe drumul cel bun având în vedere datele analizate mai sus.

2.2.3 Stabilitatea cursului de schimb

Cursul de schimb(cursul valutar) este costul unei unități monetare din moneda națională a unui stat, ce se exprimă în unitățile monetare ale altor state. Mai concis, prin cursul de schimb arată corelația dintre cele două monede ce iau parte la procesul de schimb. Acesta poate fi fix sau flexibil.

Atunci când două state hotărăsc, de comun acord, să mențină acelasi curs de schimb atunci putem spune ca avem un curs de schimb fix. La sfârșitul anilor 1850, o uncie de aur avea o valoare de 20$ și 4£, ceea ce denotă o rată de schimb a 5$ pentru 1£, iar acest lucru a fost posibil datorită celui mai celebru sistem valutar fix, adică etalonul – aur.

În celălalt caz, al cursului de schimb flexibil, acesta apare în cazul în care două state cad de comun acord să dea voie fluctuațiilor pieței internaționale să determine cursul, cu ajutorul cererii și ofertei. Cursul de schimb variază în funcție de exporturi și importuri. O mare parte din comerț la nivel mondial se întinde pe baza cursului valutar flexibil, care are valori situate între limite relativ fixe.

Cu alte cuvinte, cursuld de schimb este prețul cu care putem schimba o valută cu alta, adică raportul stabilit între moneda națională și o monedă străină.

Avem două feluri de cursuri de schimb:

Oficial – care este stabilit de la o zi la alta de BNR având la bază raportul dintre cererea și oferta de valută;

De piață – acesta la rândul lui poate avea două cotații;

BID – costul cererii din privința intermediarului care face o tranzație valutară(curs de achiziționare);

ASK – costul ofertei din privința intermediarului care face o tranzacție valutară(curs de vânzare).

Aceste cursuri de piață sunt afișate de bănci la fiecare început de zi și pot fi editate depinzând de evoluția pieței valutare, dar și de interesul de vânzare/cumpărare ce are loc pe parcursul zilei respective.

Cursul de schimb trebuie să fie menținut în valorile de fluctuație menționate în mecanismul cursului de schimb(ERM II), în decursul a cel puțin doi ani, fără să aibă variații ridicate, și fără ca banca națională să invoce devalorizarea monedei naționale față de euro în mod inenționat. Primul mecanism de schimb(ERM) a fost înlocuit în luna ianuarie 1999 cu noul mecanism al cursului de schimb (ERM II), iar acesta este folosit în sensul fixării monedelor din țările membre ce nu se află în zona euro la euro prin fixarea unui curs central care poate fi ajustabil, față de euro și a carui valori să poată fluctua cu +/- 15 puncte procentuale. Un procent mai mic de fluctuație se poate stabili, tot de comun acord, în funcție de evoluția țări în privința convergenței.

Analizănd graficul 5, unde sunt prezentate valorile cursului de schimb înregistrate în perioada iunie 2014 – mai 2015, valori lunare ce au fost calculate ca medie a valorilor cursului de schimb aferent fiecărei zile din luna respectivă, putem observa că fluctuațiile acestui indicator au variat între valori de aproximativ 4,3lei și 4,5lei, raportate la 1euro. Aceste valori demonstrează că leul românesc este destul stabil în ceea ce privește cursul valutar față de euro, variațiile acestuia nefiind semnificative.

Grafic

Sursa: bnr.ro, http://www.bnr.ro/Raport-statistic-606.aspx

Așadar, la capitolul criterului cursului de schimb, România este pe drumul cel bun către euro. Trendul fluctuațiilor pe care le-a avut cursul de schimb în ultima perioadă fiind într-o oarecare măsură stabil, România poate aduce îmbunătățiri pentru acest criteriu prin o mai bună gestionare a importurilor și a exporturilor, corelată cu stabilitatea prețurilor și nivelul ratei dobânzii.

2.2.3 Ponderea deficitului bugetar în PIB

Deficitul bugetar apare atunci când cheltuielile statului sunt mai mari decâ veniturile încasate la bugetul statului, în cealaltă extremă aflându-se excedentul bugetar atunci când fenomenul se inversează. Deficitul bugetar total este format din deficitul structural și deficitul ciclic.

Deficitul bugetar este benefic atunci când apare datorită cheltuielilor realizate pentru investiții și pentru dezvoltarea infrastructurii și atunci când diferența dintre cheltuieli și venituri este acoperită cu resurse fianciare sigure, excluzând astfel emisiunile monetare ce pot genera inflație.

Sustenabilitatea financiară a guvernului trebuie realizată prin menținerea unei poziții bugetare pozitive, aceasta fiind posibilă fară a avea un deficit bugetar excesiv. Cu alte cuvinte, deficitul bugetar al țării trebuie să se încadreze în limita de a nu depăși 3% în ponderea PIB, în cazul depășirii acestei valori, vor trebui luate măsuri în vederea reducerii acestuia la o valoare apropiată valorii de referință (media rezultatelor obținute de cele mai performante 3 state în ultimii doi ani).

Grafic

Sursa: Eurostat

Din analiza graficului 6 putem observa că evoluția deficitului bugetar în România a fost foarte bună. În decursul 9 ani, România s-a confruntat cu situații aspre în perioada 2008-2009 când a avut cele mai mari ponderi ale deficitului bugetar în PIB, acestea înregistrându-se pe fondul crizei economice care s-a declanșat la sfârșitul anului 2007 și care a produs dezechilibre macroeconomice considerabile. Cu toate acestea, România a reușit să elimine puțin câte puțin din deficitul bugetar, drept dovadă, în anul 2014, a înregistrat un deficit bugetar excelent de numai 1,5% pondere în PIB.

În anul 2014, România a realizat al treilea cel mai redus deficit bugetar din UE. Conform datelor Eurostat, din tabelul 4, țări precum Franța, Italia sau Marea Britanie stau mai prost la acest capitol decât România, ele înregistrând valori de 4%, 3% și respectiv 5,7% din PIB. Acestea și încă alte 12 țări din UE au încalcat criteriul deficitului bugetar prevăzut în Tratatul de la Maastricht. România, în schimb se poate lăuda ca fiind o excepție printre țarile din UE care a observat că reducerea cheltuielilor nu duce la rezultate bune. România a prognozat un deficit de 2,5% din PIB pentru anul 2014 și a realizat unul considerabil mai bun de 1,5%.

EVOLUȚIA DEFICITULUI BUGETAR ÎN PERIOADA 2013-2014 ÎN UE28

Tabel

Sursa: Eurostat

În concluzie, România este una dintre țările ce se află pe calea aderării la zona euro care din punct de vedere nominal, stă foarte bine în privința criteriului deficitului bugetar. Din păcate, acest deficit bugetar nu este prevăzut și în economia reală, mai precis infrastructura și nivelul educației în România, au un nivel foarte scăzut, iar acest lucru nu justifică marimea deficitului bugetar înregistrat pe parcursul perioadei analizate și revenirea acestuia la un nivel extraordinar de la o situație problematică.

2.2.3 Ponderea datoriei publice în PIB

Datoria publică reprezintă datoria pe care o are un stat față de terțe persoane, precum persoane juridice, întreprinderi, instituții financiar – bancare, o altă țară, persoane ce au achiziționat titluri de stat(obligațiuni) emise de statul ce s-a împrumutat pentru acoperirea deficitelor bugetare sau pentru susținerea nevoilor financiare.

Obligațiunea sau titlul de stat este un mod prin care o țară se poate împrumuta, prin acest act se confirmă datoria publică sub formă de certificate de trezorerie ori altfel de instrumente financiare ce sunt reprezentate de împrumuturi în valută sau în moneda curentă, pe perioade scurte, medii și lungi. Prin acest act se realizează o relație între debitor și creditor, prin care se înțelege că debitorul se obligă a-i plăti creditorului suma împrumutată plus dobânda aferentă stabilită în momentul realizării împrumutului. Suma plătită pe parcursul perioadei stabilite în momentul emiterii obligațiunii se numește cupon, iar aceasta este suma fixă anuală pe care creditorul o plătește.

Sursa: Eurostat

Din punt de vedere al datoriei publice, România se înacrează în criteriile convergenței economice nominale stabilite în Tratatul de la Maastricht. Datoria publică în România a fost într-o continuă creștere începând cu anul 2009. Înainte de 2009, țara se îndrepta către eliminarea datoriei publice din ponderea PIB, înregistrând în 2007 o valoare de doar 12,7% pondere în PIB. Ulterior urmând creșteri bruște ale acestui indicator macroeconomic și ajungându-se în 2014 la un procent de aproape 40% datorie publică pondere în PIB.

Această creștere a datoriei publice implică în mod direct o sporire a dobânzilor aferente, dar și o creștere a cheltuielilor publice.

Evoluția datoriei publice pe care putem s-o numim negativă pentru țară se observă și în nivelul creșterii acesteia pe cap de locuitor, aceasta crescând semnificativ.

EVOLUȚIA DATORIEI PUBLICE ÎN PERIOADA 2005-2014 ÎN UE 28

Tabel

Sursa: Eurostat

Dacă privim în tabelul 5, în care ne este relatată evoluția datoriei publice calculată la nivel european de către Eurostat, vedem cum țări precum Marea Britanie, Germania, Portugalia sau Franța depășesc cu mult nivelul de maximum 60% pondere a datoriei publice în PIB, prevăzut în Tratatul de la Maastricht. Pe când România este cu mult sub acest nivel, ceea ce înseamnă că are un plus în analiza ei pentru aderarea la zona euro. Din punct de vedere al datoriei publice, România este pregătită pentru adoptarea monedei unice, pe fondul unei valori a acestui criteriu de 39,8% în ultimul an prezentat în analiza tabelului.