Intrarea în Vigoare a Convențiilor Oim

=== 7fb71689044be522ef5902e233cc344500639680_632478_1 ===

CUPRINS

Convenția OIM-tratat internațional

Natura juridică a convențiilor OIM

Ratificarea convențiilor OIM

Intrarea în vigoare a convențiilor OIM

Bibliografie

Convenția OIM-tratat internațional

Având ca obiect de reglementare o parte a relațiilor sociale, respectiv cele privire munca și securitatea socială, ce se caracterizează printr-un deosebit dinamism, Organizația Internațională a Muncii, ca principal și esențial cadru în care se elaborează dreptul internațional al muncii, a fost obligată, în decursul timpului, să-și modeleze în raport cu cerințele contemporaneității, activitatea, inclusiv în ceea ce privesc procesul elaborării și aplicării convențiilor și recomandărilor.

Deosebiri între cele două instrumente atât sub raportul substanței (obiectului), cât și sub raportul finalității lor deși, în cazul ambelor instrumente există obligația supunerii instrumentului atenției autorităților competente ale statelor membre, respectiv parlamentelor naționale, convenția poate fi urmată de ratificare, în timp ce recomandarea este destinată doar orientării acțiunii legislative pe plan intern.

Supunerea spre examinarea autorităților competente trebuie făcută, potrivit Constituției OIM, în vederea transformării convenției sau recomandării în lege sau pentru a lua măsuri de orice altă natură și ce informa OIM în acest sens.

Subliniem faptul că și convențiile OIM fac parte din categoria tratatelor internaționale, în sensul larg al termenului. Cu toate acestea s-a realizat totuși o anume distanțare față de tratatul clasic. Dincolo de specificitatea elaborării – în cadrul unei organizații intemaționale, cu o participare tripartită și având asigurată, cel puțin principial, aplicarea lor atât prin sistemul supunerii spre examinarea autorităților competente și al rapoartelor periodice în cazul convențiilor ratificate, cât și prin sistemul specific de control convențiile OIM au conservat și trăsăturile tradiționale ale tratatelor internaționale. În esesență, convențiile OIM nu leagă decât statele care le-au ratificat, intrarea în vigoare fiind condiționată, ca și în cazul celorlalte tratate, de minimum două ratificări, revizuirea unei convenții neconducând la încetarea obligațiilor statelor care au ratificat convenția inițială, aceasta realizându-se numai în cazul în care se ratifică convenția revizuită.

Natura juridică a convențiilor OIM

Natura juridică a convențiilor OIM a fost apreciată în mod diferit.

Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat că acestea, emanând de la un organ învestit cu prerogative relative, ar putea fi calificate drept legi internaționale, cu atât mai mult cu cât statele sunt obligate, de principiu, să-și pună de acord propriile legislații cu aceste.

Într-o altă opinie pomindu-se de la natura dominantă a actelor de drept internațional, în care se încadrează și convențiile OIM, se susține caracterul contractual al acestora.

În sfârșit, într-o lucrarea, deși se susține că „mult prea rapid instrumentele OIM și-au pierdut natura lor contractuală”, acestea sunt calificate drept „pacte colective tripartite încheiate pe plan internațional”.

O asemenea teză este fundamentată pe decizia Conferinței OIM din 1987, care a modificat Regulamentul de organizare și funcționare prin aceea că invită guvernele să consulte organizațiile reprezentative ale lucrătorilor și angajatorilor înainte de a definitiva răspunsul oficial al guvernului respectiv, conținând observațiile și propunerile de îmbunătățire a proiectului de instr. ment internațional al muncii (convenție sau recomandare).

Evident, o asemenea teză deși tentantă teoretic, nu poate fi acceptată, argumentul adus, legat de modificarea Regulamentului, nu afectează natura convenției sau recomandarii OIM.

Dacă s-ar fi dorit acest lucru, Conferința ar fi modificat textele de bază din Constituția OIM, precizând expres acest lucru, ceea ce ar fi generat discuții interminabile, care nu s-ar fi soldat cu un rezultat concret.

Modificarea Regulamentului este însă un act normal care, în condițiile actuale, consolidează încă o dată aplicarea consecventă a principiului tripartitismului la scară națională.

Pentru respingerea unei asemenea teze pledează și un argument de logică elementară: din moment ce votul este individual și guvernele au doi reprezentanți față ai unul al sindicatelor și, respectiv, unul al patronatelor (care, la rândul lor, se pot situa pe poziții divergente), nu vedem cum instrumentele OIM ar fi pacte colective bipartite.

Norme programatice. Norme pragmatice. Norme esențiale

Începând cu anii ’70-’80, în raport cu evoluțiile îngrijitoare ale fenomene sociale, s-a subliniat constant faptul că principiile cuprinse în Constituția OIM, precum și în convențiile privind libertatea sindicală, interdicția muncii forțate și interdicția discriminării în muncă și în profesie pot fi apreciate ca având un caracter imperativ, făcând parte din jus cogens, spre deosebire de un mare număr de norme OIM, care au un caracter fie programatic, exprimând obiective de politică socială, un caracter pragmatic, propunând modele de reglementare către statele membre.

După marile transformări din Europa din anii ’90, în funcție de evoluția concepției partenerilor sociali, ca și de marile probleme sociale cu care se confruntă omenirea, în concepția OIM au intervenit substanțiale mutații.

Astfel, după îndelungi dezbateri, Consiliul de Administrație a propus și, ulterior, conferințele OIM au validat o nouă concepție, respectiv concentrarea atenției statelor member pentru ratificarea prioritară și aplicarea, inițial, a celor șapte convenții considerate fundamentale (esențiale), fără de care nu se poate considera că un stat își îndeplinește obligațiile decurgând din calitatea sa de membru al OIM. În rândul acestora s-a înscris și Convenția nr. 182/1999 privind cele mai grave forme de muncă ale copiilor.

Ratificarea convențiilor OIM

După cum se cunoaște, ratificarea în dreptul internațional conferă tratatelor eficacitatea juridică, până la ratificare, valoarea acestora fiind doar de simplu proiect.

De altfel între cele două războaie mondiale, în terminologia românească, convențiile OIM erau denumite proiecte de convenții. Necesitatea ratificării este prevăzută, de regulă în chiar textul tratatului.

În dreptul internațional contemporan, ratificarea este o modalitate principală de exprirmare a consimțământului de statele care au luat parte la negocierea tratatului și care este prevăzută și cerută de dreptul intern al statelor semnatare, prin aceasta tratatul find supus controlului parlamentar.

În privința statelor ce au vocația să ratifice un tratat, în majoritatea covârșitoare a cazurilor este vorba de statele semnatare ale tratatuluii supus ratificării. Singura excepție în care ratificarea nu este precedată de semnare o constituie unele tratate elaborate de unele organizații internaționale, cum este cazul OIM.

Si cazul convențiilor OIM supunerea acestora spre examinarea organelor competente nu atrage, în nici un caz, obligația ratificării, statul rămânând suveran în aprecierea oportunității acesteia.

În literatura de specialitate, s-a apreciat că ratificarea convențiilor OIM trebuie considerate fie o ratificare specială, fie o aderare. S-a susținut că semnătura trebuie să fie considerată implicită, pentru că textul a fost elaborat după o procedură special cu participarea reprezentanților statelor. S-a obiectat, pe drept temei, că acest argument este valabil pentru statele care au votat textul, iar nu și pentru cele care îl ratifică chiar dacă nu l-au votat sau au votat împotriva lui, iar pe de altă parte, în cazul altor organizații, cum este ONU, spre exemplu, se folosește procedura deschiderii tratatului spre semnare, urmată de ratificare.

În cazul OIM, s-a spus, este vorba de o ratificare într-o accepțiune deosebită, ce o apropie într-o oarecare măsură de adrerare.

Se ridică într-adevăr problema dacă ratificarea nu echivalează, de fapt, cu o aderare a statelor la respectiva convenție a Organizației Internaționale a Muncii.

În dreptul internațional contemporan, aderarea constituie modalitatea de a devein parte la un tratat pentru un stat care nu a semnat tratatul respectiv; ea poate fi utilizată în cazul în care, potrivit dispozițiilor tratatului, acesta este deschis aderării altor state decât cele semnatare.

În cadrul OIM, cum nu se pune problema încheierii convenției de alte state decât statele membre, există autori ai dosctrinei care consider teza aderării ca inacceptabilă.

În literatura noastră juridică s-a arătat că este vorba – în realitate – tot de o ratificare a unui tratat internațional, dar o ratificare specifică. În ceea ce ne privește, în considerarea teorie dreptului internațional contemporan, credem că este vorba de o ratificare clasică nefiind, prin urmare, necesară sublinierea vreunui caracter specific.

Și în cazul convențiilor OIM, statele nu sunt obligate să-și motiveze refuzul de a le ratifica, obligația, rezultând din art. 19 pct. 5 al Constituției OIM, de a informa periodic despre starea legislației neputând echivala cu motivarea acestui refuz.

În dreptul internațional nu este admisibilă o ratificare condiționată sau o ratificare parțială a tratatelor, afară de cazul când s-ar prevedea expres această clauză.

În cazul convențiilor OIM, este însă posibilă ratificarea condiționată care, nepunând în discuție acceptarea ansamblului convenției, subordonează doar data intrării în vigoare a convenției, pentru statul respectiv, de ratificarea de alte state.

Acest gen de ratificare caracteristic activității de început a Organizației Internaționale a Muncii, a vizat în principal convențiile relative la durata muncii sau la problemele marinarilor.

O problemă care a suscitat vii discuții este legată de inadmisibilitatea ratificări cu rezerve a convențiilor OIM. În general, potrivit dreptului internațional contermporan, statele au dreptul să facă rezerve, în sensul că nu se vor considera legate de anumite clauze din tratat.

Este însă fară îndoială necesar ca rezervele să nu afecteze scopul și principiile tratatului. Dat fiind specificul și caracterul convențiilor OB4 este unanim admis că ratificarea cu rezerve nu este posibilă.

O particularitate a unor convenții ale OIM este faptul că, prin clauze speciale, prevede ca ratificarea să fie însoțită de o declarație.

Sunt, pe de o parte, convențiile care oferă o alternativă între două formule (Convenția nr. 96/1949) sau permit acceptarea unui număr mai mare sau mai mic de părți (Convenția nr. 102/1952, Convenția nr. 118/1962, Convenția nr. 128/1967), precum și convențiile care prevăd mai multe niveluri de norme (Convenția nr. 123/1965, Convenția nr. 132/1970,
Convenția nr. 138/1973, Convenția nr. 146/1976) sau modalități de aplicare (Convenția nr. 115/1960). Alte convenții prevăd obligația unei declarații numai dacă statul pectiv ar dori să se prevaleze de unele derogări sau excluderi autorizate de respectivele convenții.

Convenția nr. 147/1976, spre exemplu, solicită o declarație prin care să se precizeze dacă statul îndeplinește condițiile necesare pentru a ratifica.

Convenția nr. 106/1957 inovează materia cerând, la ratificare, o declarație prin care să se precizeze întinderea -itului asumat asupra diverselor categorii de întreprinderi, isiderarea realităților istorice, o serie de convenții conțin obligația statelor de dacă respectivele convenții se aplică și în teritoriile nemetropolitane.

Dacă, ab intio, în cazul recomandărilor OIM nu se pune problema ratificării, în practica unor state a intrat însă obișnuința „acceptării recomandării”, constând într-o formală a Organizației Internaționale a Muncii în legătură cu aplicarea, în legislația internă a dispozițiilor recomandării. Este o practică pe care o apreciem utilă.

Intrarea în vigoare a convențiilor OIM

Unii autori fac distincție între intrarea în vigoare obiectivă și intrarea în vigoare subiectivă a convențiilor.

Astfel, intrarea în vigoare obiectivă este reglementată de clauzele finale tip, care solicită – pentru intrarea în vigoare a convenției – îndeplinirea a două condiții: un anumit număr de ratificări (de regulă, două) și un termen de zece luni după înregistrarea ultimei ratificări, respectiv a doua).

Intrarea în vigoare denumită subiectivă constă în ratificarea acesteia de un stat, ratificare ce antrenează o suită de obligații pentru acesta.

Așadar, ca și în dreptul internațional public, intrarea în vigoare a convențiilor OIM este condiționată de realizarea unui număr minim de ratificări, de regulă două, numărul fiind superior doar în cazul convențiilor privind munca marinarilor.

Inytrarea în vigoare se realizează, potrivit regulii instituite încă din 1928, după 12 luni de la înregistrarea celei de a doua ratificări; același termen de 12 luni curge, în general și pentru intrarea în vigoare a convenției pentru statul care a ratificat-o.

După ratificare, statul este obligat, potrivit art. 19 din Constituția OIM, să ia „acele măsuri care sunt necesare pentru a face efective dispozițiile convenției respective”.

În privința țării noastre, după 1989, pentru a se evita un conflict între convenția ratificată și legislația internă, reflectând și dorința îndeplinirii exemplare a obligațiilor asumate pe plan extern, au fost luate măsuri anterioare ratificării pentru a racorda legislația la normele OIM, în vederea ratificării convenției.

Dacă o țară care ratifică o convenție posedă deja o legislație mai favorabilă decât cea prevăzută de convenție, potrivit unei practici constante a OIM, aceasta va fi menținută și nu se va putea trece la o reducere a acesteia, facându-se în fapt aplicarea legii celei mai favorabile.

Denunțarea convențiilor OIM

Denunțarea – act unilateral prin care un stat declară că nu se mai consideră legat de obligațiile ce decurg dintr-o convenție – este posibilă pe tot parcursul anului care urmează fiecărei perioade de 10 ani după intrarea în vigoare a acesteia.

Practica denunțării convențiilor OIM este însă extrem de redusă.

Astfel, spre exemplu, dacă ne referim la anul 2004, au fost înregistrate peste 75 de ratificăriși doar 3 denunțări. În intervalul 1919-1984, la un total de peste 5000 de ratificări se înregistrează aproximativ 300 de denunțări, unele dintre acestea privind convenții pe care statul respectiv le ratificase într-o formă revizuită, superioară.

Numărul convențiilor denunțate pur și simplu era de 40. Dacă luăm ca dată de referință anul 1938 data primei denunțări „pure”, neurmată de ratificarea unei convenții revizuite, și până la sfârșitul anului 1994, OIM a înregistrat numai 76 de cazuri, dintre care 15 privesc Convenția nr. 89/1948 privind munca de noapte a femeilor (revizuire), convenție denunțată recent, in corpore, de statele Uniunii Europene pentru crearea egalității de șanse în găsirea unui loc de muncă între bărbați și femei.

Începând cu 1929, convențiile internaționale ale muncii conțin o dispoziție finală care autorizează Conferința de a închide orice nouă ratificarea a convenției inițiale odată cu adoptarea unei convenții care privește revizuirea acesteia. Astfel, dacă convenție este adoptată și precizează expres că ea revizuiește o convenție anterioară, în majoritatea cazurilor, ratificarea sa antrenează – automat – denunțarea convenție anterioare, revizuite.

Consiliul de Administrație a instituit, începând cu 1971, regula consultării obligatorii a partenerilor sociali și în legătură cu denunțarea, nu numai în legătură notificarea unei convenții. Și prin Convenția nr. 144/1976 asupra consultărilor tripartite, consultarea organizațiilor respective representative, sindicate și patronate, este obligatorie.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

M. Florescu, Considerații despre OIM cu specială privire asupra convențiilor acestei organizații, în SCJ nr. 3/1969;

A. Popescu, Dreptul internațional și european al muncii, ediția 2, Editura C.H.Beck, București 2008;

G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ediția a2-a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu București 2015;

M. Dinu, Procesul civil. Judecata în primă instanță, Editura Hamangiu, București 2016;

M.Tăbârcă, Drept procesual civil, ediția a II-a, vol. II, Editura Hamangiu, București 2017;

Î.C.C.J, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizia nr. 9/2016, pronunțată în dosarul nr.507/2016, M. Of. nr. 400 din 26 mai 2016;