Într-o economie de piață reală și utilă , întreprinderile pentru a rezista cât mai mult trebuie [603268]

Introducere

Într-o economie de piață reală și utilă , întreprinderile pentru a rezista cât mai mult trebuie
să dovedească dinamism, flexibilitate, inovare, să se apropie cât mai ușor de transformările din
economie și totodată, să intuiască cu rapiditate înclinațiile de pe piață . De altfel , activitatea
fiecărei întreprinderi este axată spre obținerea de profit și maximizarea valorii pentru investitorii
săi. Realizarea acestor obiective este destul de dificilă , întreprinderile acționând într -un mediu
putern ic competitiv și dinamic. Bunul mers al unei întreprinderi aparține într-o oarecare măsură
și de politica de finanțare pe care o avansează . În acestă direcție , un rol hotărâtor în reușita, sau
eșecul , în afaceri a unei întreprinderi îl are instruirea managerilor săi, în linii mari , și a
managerilor financiari, în special.
Aceștia, în paralel cu echipele lor, trebuie să garanteze resursele financiare necesare
afacerii în momentele oportune , cu cele mai reduse costuri, să le investească cu riscurile cele mai
mici și să realizeze , prin folosirea lor, profitul care să satisfacă toate părțile implicate în existența
și bunul mers al întreprinderii . Din acest punct, se ivește necesitatea recunoașterii anumitor surse
de finanțare care vor garanta profitul așteptat al întreprinderii și maximizarea puterii sale.
Am ales această temă deoarece îmi prezintă un interes modul în care se structurează, se
menține pe piaț ă întreprinderile, deși modificările care intervin în economia românească necesită ,
regulat , revalorifica rea teoriei și a practicii în tratarea și maniera unei firme . Am analizat ratele
structurii financiare, deoarece deține un loc importanta în strucura întreprinderi.
Datorită dinamicii această structură optimă este greu de atins, astfel rezultă ca în proces ul
de planificare a structurii financiare să se țină cont de flexibilitatea întreprinderii, respectiv de
capacitatea acesteia de adaptare.
În ceea ce privește conținutul acestei lucrări, mi -am propus să prezint o analiză de structură
financiară a unei într eprinderii, cuprinzând noțiunile fundamentale aferente temei alese, acestea
fiind împărțite în cinci capitole fiecare având o anumită semnificație cum ar fi: noțiunile
introduc tive ale structurii financiare, elementele componente ale acesteia, finanțările
întreprinderii, și nu în ultimul rând alegerea unei structuri financiare printre care se prezintă și
ratele structurii financiare ce ultierior este determinată și analizată în studiul de caz.

Primul capitol are în vedere introducerea în structura financia ră a întreprinderii prin
sistemul și importanța gestiunii financiare, precum și dezbaterea și dezvoltarea noțiunii de
structură financiară a întreprinderii.
Capitolul următor constă în alegerea corectă a unei structuri financiare prin unele puncte
de bază de stabilire a unor principii stricte de optare a acesteia împreună cu determinarea
destinației resurselor.
Al treilea capitol în care este dezvoltat conținutul și modul de determinare a componentelor
ale structurii financiare prin enumerarea și definir ea capitalurilor împrumutate și capitalurilor
proprii. Al patrulea capitol dezbate totalitatea formelor de finanțare internă sau externă la care ar
putea să apeleze o entitate precum și explicarea noțiunii de plan de finațare, toate acestea
ocupând un rol important pentru buna funcționare a unei activități. Iar în ultimul capitol al
lucrării prezente am construit studiul de caz efectuat la S.C . INDUSTRIAL COM S.R.L. unde
am calculat , comparat și analizat ratele structurii financiare însoțite de tabele, gra fice separate
pentru fiecare categ orie de rată.
Pentru bibliografie am făcut o selecție dintre cărțile din domeniul finanțelor, contabilitate,
gestiunea financiară de anumiți autori români, din care am dezvoltat informațiile despre tema
aleasă.

CAP. 1 . CONȚINUTUL STRUCTURI I FINANCIARE A ÎNTRE PRINDERII

Alcătuirea financiară a firmei simbolizează , totalitatea elementelor și armonizat al
variatelor surse de finanțare utilizate de administratorul financiar pentru posibilitatea necesarului
de finanțat. În altă ordine de idei se socotește că alcătuirea financiară manifestă raportul prezent
între subvențiile pe termen scurt și cele pe termen lung. La nivelul firmei , sistemul financiar
înfățișează structura capitalurilor acesteia sau integritatea elementelor de capital. Din această
cauză compoziția financiară este intitulată și „structura capitalurilor întreprinderii. Ca urmare ,
sistemul financiar sau sistemul capitalurilor unei firme este suma ponderilor d e participare a
acestor surse de finanțare la înființarea capitaluri lor investite în firmă.”1

1.1. Conceptul de structură financiară a întreprinderii

Sistemul financiar simbolizează una din cele mai folosite noțiuni în finanțele organizației și
ansamblul a ctivităților financiar e, în cele mai multe studii din acest sector păstrând ca și
concepție de bază în caracterizarea acestuia o varietate de șanse de asortare a informațiilor
folosite de către o întreprindere datorită subvenționarea muncii sale. Sub acestă latură financiară,
conceptul de „sistem” se redescoperă în cercetările din domeniu sub următoarele denumiri:

1 Horia Cristea, Nicolae Ștefănescu „Finan țele întreprinderii” Editura CECAR 2003, pag. 130

structură de finanțare, structură de capital, structură financiară, acestora le vor fi necesare câteva
edificări . Dar de cele mai multe ori se pune o întrebare „Poate ca între toate cele enunțate să se
constate o concordanță sau din potrivă , o deosebire netă?” În numeroase cărți, piese , clauzele de
alcătuire financiară, alcătuirea de capital și alcătuire a capitalurilor sunt apreciate ca fiin d
sinonime. „Structura financiară a întreprinderii sau structura capitalurilor desemnează totalitatea
surselor de finanțare (proprii din autofinanțare și din majorarea de capital social; împrumutate
comercial, bancar sau obligatar și mixte, derivate), prec um și ponderile acestora față de total în
valori contabile și în valori de piață. ”2 O opinie asemănătoare se găsește și la alți scriitori ce
apreciază că prin sistemul financiar (intitulată și sistemul de capital) se interpretează ca fiind o
referință existentă între subvențiile pe termen lung și cele pe termen scurt sau ca element al
capitalurilor dobândite atât pe surse de proveniență cât și pe perioada de folosință.
Concluzia este că se constată că un constituient de deosebire reprezentat de termen ul dat de
fondurile împrumutate. „Astfel, în timp ce sistemul de finanțare cuprinde integritatea elementelor
(indiferent de natura și termenul pentru care sunt atrase de firmă ), sistemul financiar (de capital)
se definește doar pe baza surselor de finanțar e pe termen mediu și lung. ”3
Organizarea financiară ilustrează , așadar , sistemul tuturor capitalurilor firmei și se
manifestă ca raport fie între capitalurile proprii și datoriile firmei, fie între sursele interne de
finanțare ale acesteia și cele externe, fie între subvențiile pe termen scurt și subvențiile pe termen
lung. De obicei , pentru o întreprindere se află capacitatea selectării între mai multe structuri
financiare alternative. În acest ă ipostază, apare ca evidentă stabilirea sensului, alături de t ermenul
general de alcătuire de capital, adică cel de sistemul optim a capitalului. „Așadar , pentru o
intenție de investiție , o firmă posibil va alege oricare dintre surse sau poate să le varieze în
diferite forme , dar se pune problema care sursă sau ce combinație este mai bună pentru a
maximiza valoarea firmei, obiectivul final. Ca urmare, structura capitalului ar trebui examinată
din punct de vedere al impactului asupra valorii firmei. ”4

1.2. Teorii legate de structura financiară a întreprinderii

2 Horia Cristea „Finanțele întreprinderii” Editura CECCAR București 2003, pag. 258
3 Mihai Adochiței „Finanțele întreprinderii” Editura Siylvi București 2000, pag. 35
4 Mihai Toma, Felicia Alexandru „Finanțe și gestiu ne financiară de întreprindere” Editura Economică 1998, pag. 44

1.2.1. Teoria clasică sau tradițională

Această teorie se referă la relația dintre costul capitalului firmei și structura capitalului care
a fost elaborată în perioada în care finanțele mai erau sub o diviziune a economiculu i. Indecele
datoriei poate fi calculat ca proporție a datoriei în totalul capitalului (capital propriu + datorii).
Acest indice este măsurat de -a lungul axei orizontale, iar costurile specifice ale capitalului unei
firme în funcție de acest indice este pe axa verticală, acesta este indicat prin linia „ kD”. Cu cât
costul datoriei crește, costul datoriei ramâne constant , răstimp în care creditorii nu disting nici o
etalar e la dezvoltarea riscului de datorii, a obligațiilor întreprinderii față de aceștia. În p unctul C
creditorii vor crede că datoria a atins o proporție critică. Un împrumut în plus va crește indicele
datoriei dincolo de punctul C, crescând semnificativ riscul neonorării obligațiilor de plată ale
firmei. Creditorii vor cere o compensație mai mar e pentru asumarea acestui risc ridicat și deci
costul unei datorii suplimentare va crește. Costul specific al capitalului propriu este indicat de
linia „ kCp” este situată deasupra liniei costului datoriilor în toate cazurile deoarece capitalul
propriu este mai scump decât datoriile.5
Această teorie are mai multe semnificații cum ar fi: managerul financiar trebuie să
gestioneze indicele datoriei pentru a păstra structura capitalului în punctul optic, o altă consecință
a teoriei clasice este aceea că firma trebuie să -și crească noile fonduri într -o proporție care să
asigure menținerea structurii optime a capitalului.

5 Nicolae Hoață „ Gestiunea finanțelor firmei ” EdituraTribuna E conomică București 1999 , pag 185

Fig. 1.1. Teoria clasică sau tradițională
Sursă: Nicolae Hoanță „Gestiunea finanțelor firmei” .

1.2.2. Teoria Modigliani & Miller

Această teorie este cunoscută drept urmare articolului publicat de Franco Modiglian i și
Merton Miller intitulat „ The Cost of Capital, Corporation Fin ance, and Theory of Investment”
(1985) care prezintă o noua teorie a structurii capitalului, expunând rezultatele cercetărilor legat
de relația dintre costul capitalului și structura acestuia. Foarte multe nu s -au schimbat față de
teoria clasică, costul datoriei se compară la fel ca în cea clasică, costul capitalului propriu este
mai ridicat decât cel al datoriei. Cei doi economiști Midigliani și Miller afirmă că evidența
statistică pe care -și bazează teoria, indică ca costul mediu ponderat al capitalului este o linie
dreaptă care nici n u crește nici nu scade. Pentru a rămâne constant costul mediu ponderat, costul
capitalului propriu trebuie să crească. O creștere a costului liniei capitalului propriu arată că
acționarii cer o compensație mai mare pentru expunerea lor la riscul de neplată de îndată ce firma
începe să se împrumute.6

6Tudos e, Mihaela -Brandușa „ Gestiunea capitalurilor intreprinderii” Editura Economică, București 2006, pag. 124

Modigliani și Miller consideră că valoarea unei firme depinde de profitul său din
exploatare și nu din profitul net minus costurile de exploatare rezultând că indicele datoriei nu
are efect asupra valorii firmei deoarece el nu afectează costul mediu al capitalului.7
Cei doi au făcut mai multe prezumiții la construirea acestei teorii spunând că investitorii
sunt toți raționali și la fel de bine informații sau o altă prezumiție ar fi că costurile de tranzacție
pentru comercializarea valorii mobiliare sunt fluctuante, sau că toate firmele au același risc al
afacerilor ar trebui să aibă venit așteptat și deci același cost mediu ponderat al capitalului, cei doi
economiști mai spun că investitorii pot substitui datoria lor personală pentru datoria firmei când
ei nu sunt satisfăcuți cu nivelul datoriei firmei.
Deși în mod teoretic teoria M&M este valabilă, în realitate condițiile arătate mai sus nu
au loc.
Fig. 1.2. Teoria Modigliani și Miller
Sursă: Nicolae Hoanță „Ge stiunea finanțelor firmei” .

1.2.3. Teoria modernă

Implicațiile teoriei moderne sunt compatibile cu practicile actuale ale firmelor. Firmele cu
indicii datoriei aproape de punctul F trebuie să crească fondurile prin emiterea obligațiunilor, iar

7 Nicolae Hoanță „ Gestiunea finanțelor firmei ” Editura Tribuna Economică București 1999, pag 188

firmele cu indici i datoriei aproape de punctul C trebuie să crească fondurile prin vânzarea de
acțiuni comune. Aceste doua pot emite atât obligațiuni cât și acțiuni comune. În cazul unei firme
profitabile nu este nevoie să se apeleze la împrumut când acesta plătește divide nde sub 100% din
profitul realizat. Când este nevoie de o noua finanțare externă, acest fenomen și deductibilitatea
fiscală a plăților de dobânzi conduce aproape întotdeauna la apelare de împrumut.8
Concepția contemporană a structurii capitalului clarifică problemele practice cu care se
confirmă concepția clasică. Ea evită de asemenea, obligația unor prezumiții nerealiste ca în teoria
M&M.
Fig. 1.3. Teoria modernă
Sursă: Nicolae Hoanță „Gestiunea finanțelor firmei” .

8 Gheorge Sandu „Finanțarea întreprinderii” Ed. Economică 2002, pag 207

CAP. 2 . PREMISE DE FUNDAMENT ARE ȘI CRITERII DE A LEGERE A
STRUCTURII FINANCIAR E A ÎNTREPRINDERII

2.1. Premise de fundamentare a structurii financiare a întreprinderii

Compoziția financiară a firmei se bazează pe precizările de fundamentare ce se definesc
viceversa, la nivel cantitativ și calitativ.
Ideea de bază care are întâietate și care este reflectată de levierul financiar brut al
întreprinderii, valoarea sa fiind reprezentată în conformitate cu obligațiile financiare și
capitalurile proprii, oglindind capacitat ea conducătorului financiar de a aduce fonduri externe
datorită activării eficienței capitalurilor proprii, acestea fiind consecința activității evoluate , dar
și în modul în care se gestionează volumul investițiilor. Așadar se constituie dimensiunea
necesarului de finanțare care poate fi, fie pe calea finanțării din fondurile proprii , fie prin surse
externe.
O altfel de precizare a structurii financiare este dată de mărimea firmei, care este
examinată sub o configurație fizică sau sub o configurație economic o-patrimonial ă adică :
capacitatea și calitatea producției realizate, calitatea tuturor bunurilor, numărul de angajați folosit
si eficiența pe angajat , etc.
Calibrul unei întreprinderii are asupra sa presupuse structuri financiare care sunt diverse ,
proporția face realizabilă sau elimină a apela la surse de finanțare care a u un suport ereditar și
asigurări reale sau necesită prezența unor entități juridice tipic firmei, adică oarecare tipuri de
societăți. Acestă mărime a societat ii marchează cotarea titlurilor la bursa de valori sau pe piața
extrabursieră. Prin prezența societatii pe piața de capital determină din perspectiva tehnic a
structura financiară, fiindcă se regurge la oportunitatea de preocupare a capit alului, iar titlurile
emise adică oblig atiuni și actiuni pot fi plasat e, fără mijloace care să implice anumite obligații .

Al treilea punct de bază a sistemului financiare are în vedere intervalul ciclului rentabil .
Când procesul productiv este mai prelung , ritmul de realizare al fluxurilor fina nciare
reprezentând profiturile este devansat de cel al fluxurilor financiare reprezentate de costuri.
Apare și necesitatea de sprijin financiar temporar cum ar fi datoriile pe intervale lungi care
necesită alcătuiri financiare optime. În situația în care preocupările principale caracterizate
printr -o velocitate de rotație mai mare a capitalului, p e primul plan fiind creditele pe termen
scurt, iar volumul fondurilor personale este mai ridicat.
O altă premisă importantă a structurii financiare reprezintă importanța acționarilor
majoritari, fiindcă potențialul tehnic și financiar a acestora ușurează la apelarea unor origini din
exterior în condiți rentabile și pe intervale lungi. În general orice tip de întreprindere, în funcție
de caracteristicile sale particulare, imbratiseaza o structură financiară p articularizat ă care este
conditionat ă de profesional ismul echipei de management .
Structura financiară este legata în general de sfera în care societ atea își de ruleză
activitatea sub aspectul suportului juridic legiferat prin hotararea oficialitaților publice.
Hotărârile care țin de structura capitalului sunt influențate de anumiți factori cum ar fi:
 Gradul de risc al afacerilor firmei sau gradul de r isc inerent activelor firmei, dacă nu s -ar
utiliza deloc capitalul împrumutat, dacă gradul de risc al afacerilor este mai mare, rata optimă a
îndatorării pentru firma respectivă este mai mică.
 Poziția firmei în ceea ce privește impozitele. Temeiul principal al utilizării capitalului
împrumutat este că, dobânda e o cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal, acesta
provoacă scăde rea costului efectiv al capitalu lui împrumutat. Cu toate acestea, dacă o mare parte
a veniturilor brute ale unei întreprinde ri este deja neimpozabilă ca urmare a deducerii amortizării
sau preluării pierderilor din anii anteriori, rata impozitului va fi redusă. Iar în această situație
capitalul împrumutat nu este foarte avantajos ca și în cazul unei întreprinderi cu o rată mai
ridicată a impozitului.
 Flexibilitatea financiară sau capacitatea de a obține capital în condiții rezonabile, atunci
când mediul economic este advers. Pentru o bună stabilizare a întreprinderii, este necesară
furnizarea de capital în mod regulat, la rândul lor activitățile stabile sunt vitale pentru obținerea
succesului pe termen lung. Doar întreprinderile cu o situație financiară contabilă bună, vor primi
credite în condițiile unei politici monetare restrictive. Disponibilitatea potențială a fondurilor în

viitor, și consecințele unei crize de resurse bănești, pot avea o influență majoră asupra structurii
obiectiv a capitalului.9

9 Mihaela Onofrei „Finanțele întreprinderii” Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași 2003, pag. 120

2.2. Criterii de alegere a structurii financiare a întreprinderii

a) Riscul afacerilor
Riscul afacerilor este definit ca schimbarea inerentă în proiecțiile de perspectivă care sunt
în legătură cu activele sau acțiunile , dacă firma nu se folosește de datorii pentru finanțarea sa.
Acesta este factorul cel mai determinant în structura capitalul ui firmei.
Pericolul intereselor diferă de la o branșă de preocupare la alta și de la o firmă la alta, în
domeniul aceleași raze de preocupare,iar pericolul tranzacțiilor pot fi variabile în timp. În mare
parte firmele cu un singur bun si firmele mici au i n general un nivel ridicat al riscurilor
afacerilor.
Riscul tranzacțiilor aparține unui număr de factori, dintre cei mai importanți sunt:
1. Variabilitatea cererii adică cu cât este mai stabilă cererea pentru produsele firmei, cu atât
va fi mai redus riscul afacerilor;
2. Variabilitatea prețului vânzărilor se referă la firmele ale căror produse sunt
comercializate pe piețe cu volatilitate mare sunt expuse la un risc al afacerilor mai mare decât
firmele ale căror prețuri la produsele vândute de acestea sunt relat iv stabile;
3. Variabilitatea prețului imputului (cumpărătorilor) acestea sunt firmele ale căror prețuri
aferente cumpărătorilor sunt foarte schimbătoare acestea sunt expuse la un grad ridicat de risc al
afacerilor;
4. Capacitatea ajustării prețurilor vânzărilor la schimbările cumpărărilor acesta se referă la
firmele care au dificultăți mici în creșterea prețurilor produselor lor, când costurile intrărilor
cresc și o mai mare capacitate de ajustare a prețurilor ieșirilor, se dovedește un grad mai mic de
risc al a facerilor;
5. Levierul exploatării adică o proporție importantă din costurile totale ale firmei sunt fixe
și deci, nu pot fi scăzute când cererea scade, acest lucru conduce la creșterea riscului afacerilor
pentru firma respectivă.
Toți acești factori sunt pa rțial determinați de caracteristicile activității, dar fiecare dintre
acești factori sunt controlabili într -un anumit gr ad de către conducere. Ca de ex emplu cele mai
multe firme pot, prin intermediul po liticilor lor de marketing, să î ntreprindă acțiuni de stabilizare
atât a volumului vânzărilor, cât și a prețurilor de vânzare.

În general riscul afacerilor este o funcție directă a deciziilor de alocare a capitalului, în
principiu când deciziile sunt deja luate, acestea afectează atât natura afacerilor firmei , cât și
compoziția activelor sale .10
Pericolul posibil de valorificare aparține de gradul consumurilor fixe, același prag al
consumurilor fixe fiind mai bine acaparat de o cifră de afaceri mai mare.
Alcătuirea consumurilor, mai ales î n întrebuințările fixe și cele fluctuante în raport cu cifra
de afaceri, se practică o puternică semnificativă asupra rentabilității, ceea ce întemeiază
provocarea unui acțiuni de levier care permite a efectua în condiții optime exploatarea . Aceasta
ne arată ce puternice s unt consumurile fixe de extragere către profitului de exploatare.
Datorită unui produs dat, subiectul este de a indentifica care este cantitatea vandută și
produsa , încât volumul de vânzări respectiv cifra de afaceri să fie acoperită de cheltuielile totale .
Pragul de rentabilitate percepe cota minimă de preocuparea la care necesită să se afle societatea
ca să nu se desfășoare activitați în pierdere. După trecerea acestui stadiu preocuparea firmei se
transformă în a fi avantajoasă .
Din cauza stabilirii pragului de rentabilitate se face, după caz în legături fizice si valorice si
de asemenea si după număr de zile, datorită unui singur produs sau pentru tot procesul firmei .
La firmele cu o singură ramură productivă, și anume cele care confecționează un singur
produs pragul de rentabilitate în legăturile fizice se decid începând de la presupunerea unui cost
variabil unitar constant în conformitate cu sporirea volumului de producție . Cu alte cuvinte,
oricare ar fi volumul producției vândute (Q), cheltu ielile variabile pe unitate de produs sunt
invariabile , dar încă variază volumul total al acestora. Dar întreg ansamblul începe de la
presupunerea ca prețul unitar de v ânzare (P) c este constant, fără a ține seama de volumul
produselor fizice vândute.
Cercetarea pragului de rentabilitate se observă în relația dintre vânzări și venituri, pe baza
costurilor variabile și fixe care exprimă o cercetare pe termen scurt. Cheltuielile eferente
dobânzilor nu se cuprind în analiză, acestea ilustrând costuri financi are și n u costuri de
exploatare și cu un interval pe termen îndelungat. Din acest motiv cercetarea pragului de
rentabilitate stabilește pragul de rentabilitate anterior plăților dobânzilor.11

10 Adrian Șimon „Finanțele întreprinderii” Universitatea Petru Maior 2010, pag. 37
11 Mihaela Onofrei „Finanțele întrepr inderii” Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași 2003, pag. 131

b) Criteriul rentabilității în alegerea structurii financiare
Diferența care se află în costul capitalului propriu și cel împrumutat, se definește prin
lucrul că resursele proprii nu sunt retribuit e doar atunci când întreprinderea capătă beneficii, iar
capitalul împrumutat trebuie retribuit , indiferent care ar fi pro fitul firmei .
Mereu o firmă care este supraîndatorată va obține strânse cheltuieli financiare mari, acest
lucru va minimiza potențialul fondurilor proprii . În consecință , firma în cauză trebuie să apeleze
la noi credite pentru a fi capabilă să își acopere nevoile subvenției , care la rândul lor vor participa
la extinderea cheltuielilor financiare. În acest caz, dacă societatea este rentabilă, adică rata
rentabilități este ridicată ratei dobânzii, este realizabilă și indicată solicitarea la credite în antiteză
cu posibilitatea de a aștepta să se construiască treptat fonduri proprii pentru finanțarea unui
proiect.12

c) Criteriul destinației resurselor în alegerea structurii financiare
Activele imobilizate simbolizează nevoi cu caracter constant și din această cauză este
eficace să fie acoperit de capitalul permanent. Activele circulante sunt realizate, în deosebi de
stocuri de mărfuri și alte bunuri materiale, din dreptul creditorilor asupra clienților și multiple
lichidități primare, po t fi mascate de fondul de rulment, dar și prin datorii pe termen scurt.
După aceste preciză se stabilesc anumite relații cum ar fi:13
1. Cheltuielile ciclului = Fondul de rulment + Resursele de trezorerie de exploatare
2. Fondul de rulment = Capital permanent – Imobilizări în mijloace fixe, terenuri
Fondul de rulment = Active circulante – Resurse de trezorerie
3. Capital pe rmanent = Fonduri proprii + Datorii pe termen mediu și lung
Agentul economic își adaptează hotărârea de finanțare pe baza caracterului care există de
mai mult timp sau tranzitoriu al nevoilor de finanțat. Rapotul între datorii și capitaluri proprii și
raportul între sursele de finanțare pe termen lung și finanțările pe termen scurt exprimă s tructura
financiară a unei întreprinderi .

2.3. Ratele structurii financiare

12 Nicolae Hoanță „Finanțele firmei” Editura Continent 1996, pag. 233
13 Georgeta Vintilă „ Gestiunea financiară a întreprinderii” Editura Didactică și Pedagogică, București 2006 pag. 215

2.3.1. Ratele echilibrului financiar

Simbolizează expresia executării echilibrului financiar pe termen lung și a echilibrului
funcțional, evidențiind existența sau inexis tența fondului de rulment, nevo i de fond de rulment și
a trezoreriei nete. În acest temei vom dispune următoarele grupe de rate:
a) Ratele de finanțare care evidențiază modalitatea de finanțare a investițiilor, ce pot fi
strategice, de modernizare, de exploatare sau de echilibru. Se po t determina urm ătoarele rate:
1) Rata de finanțare a imobilizărilor (rata fondului de rulment) se determina prin următoarele
formule:
RFI = Capital permanent
Active imobilizate nete

RFRpropriu = Capitaluri propii
Active imobilizate nete
2) Rata de autofinanțare a investițiilor evidențiază sau determină valoarea investițiilor
autofinanțate : 14
RAF = Capacitatea de autofinanțare
Investițiile exercițiului +Variația nevoii de fond de rulment

Pentru determinarea ratei de autofinanțare primadată se efectuează următoarele calcule :
CAF – capacitatea de autofinanțare
CAF = EBE + alte venituri din exploatare + venituri financiare + venituri extraordinare – alte
cheltuieli de exploatare – cheltui eli financiare – cheltuieli extraordinare – impozit pe profit
EBE – excendentul brut de exploatare
EBE = (VA + subvenții pentru investiții) – (cheltuieli cu personalul + alte cheltuieli cu i mpozite
și taxe )
Iex – investiția exercițiului
NFRe – necesarul de fond de rulment de exploatare
NFRe = (Active circulante – Trezorerie) – Datorii curente
Aceata se folosește pentru determinarea nivelului de investiții al exercițiului :
Iex = Δ Aim – Si unde :
Iex – Investiția exerciți ului

14 George Vintilă „ Gestiunea financiară a întreprinderii” Editura Didactică și Pedagogică, București 2006, pag. 215

Aim – Active imobilizate
Si – Subvenții pentru investiții
3) Rata de fin anțare a nevoi de fond de rulment de exploatare:
RNFRE = Fond de rulment funcțional
Nevoia de fond de rulment pentru exploatare
b) Ratele de lichiditate caracterizează situația financiară a întreprinderii, pornind de la
capacitatea acesteia de a -și onora datoriile .
1) Rata lichidității generale (patrimoniale) :
RLG = Active circulante
Datorii pe termen scurt
2) Rata lichidității reduse reprezintă capacitatea de achitare a datoriilor pe termen scurt, din
disponibilități și creanțe potrivit formulei:
RLR =Creanțe +Disponibilități
Datorii exigibile pe termen scurt
3) Rata lichidității imediate reprezintă posibilitatea restituirii datoriilor din contul de
încasările existente p rin formula :
RLI = Disponibilități
Datorii pe termen scurt
4) Rata solvabilității se apreciază o valoare normală atunci câ nd raportul este mai mare de
1,5:
Rsolv = Activ total
Datorii totale

2.3.2. Ratele de îndatorare

Aceste rate se folosesc în analiza lichiditate -exigibilitate, evidențiind gradul de îndatorare
pe care îl are întreprinderea15. Se pot stabili următoarele rate:
1) Coeficientul de îndatorare (levierul) este o rată care arată autonomia financiară a firmei,
indicând gradul în care angajamentele pe termen scurt și lung sunt garantate de către capitalurile
proprii:
RL = Datorii totale
Capital propriu
2) Rata datoriilor financiare reflectă gradul de îndatoare pe termen lung iar formula este : 16

15 Gheorghe D. Bistreanu „Finanțele agenților economici” Editura Economica 2001, pag. 265
16 George Vintilă „ Gestiunea financiară a întreprinderii” Editura Didactică și Pedagogică București 2006, pag. 219

RDF = Datorii financiare
Capital permanent
3) Rata capacității de împrumut face asemănare între capitalurile proprii și împrumuturi le
contractate pe termen lung:
RCÎ = Capitaluri proprii
Îndatorare pe termen lung

2.3.3. Ratele privind structura elementelor de activ și pasiv

Acest demers oferă posibilitatea identificării caracteristicilor majore ale structurii bilanțului
oferind date referitoare la evoluțiile semnificative.
a) Ratele privind structura activului reprezintă expresia simplif icată a structurii
productive a întreprinderii cuprinzând rata activelor imobilizate.
RAI = Active imobilizate
Total active 100
Ratele analitice activelor imobilizate sunt următoarele :
1) Rata imobilizărilor corporale :
RIC =Active imobilizate
Total active * 100
2) Rata imobilizărilor financiare :
RIF =Imobilizări financiare
Total active 100
3) Rata activelor circulante :
RAC =Active circulante
Total active * 100
b) Ratele cu referire la structura pasivului furnizează informații referitoare la structura
resurselor entității definind politica de finanțare a acesteia.
1) Rata stabilității financiare este acel indicator global ce evidențiază structura pe termen a
pasivului.
RSF = Capitaluri permanente
Pasiv Total 100
2) Cu privire la repartiția între resursele proprii și datoriile din pasivul bilanțului se face
distincție între următoarele rate :
3) Rata autonomiei financiare globale este acel indicator global care face referire la autonomia
financiară a societății aprecia tă în ansamblul finanțării sale:

RAFG = Capitaluri proprii
Pasiv total 100
4) Rata de îndatorare globală măsoară ponderea datoriilor: 17
RIG = Datorii totale
Pasiv total 100

17 George Vintilă „ Gestiunea financiară a întreprinderii” Editura Didactică și Pedagogică București 2006, pag. 223