Într-o economie de piață reală și utilă , întreprinderile pentru a rezista cât mai mult trebuie [603266]

Introducere

Într-o economie de piață reală și utilă , întreprinderile pentru a rezista cât mai mult trebuie
să dovedească dinamism, flexibilitate, inovare, să se apropie cât mai ușor de transformările din
economie și totodată, să intuiască cu rapiditate înclinațiile de pe piață . De altfel , activitatea
fiecărei întreprinderi este axată spre obținerea de profit și maximizarea valorii pentru investitorii
săi. Realizarea acestor obiective este destul de dificilă , întreprinderile acționând într -un mediu
putern ic competitiv și dinamic. Bunul mers al unei întreprinderi aparține într-o oarecare măsură
și de politica de finanțare pe care o avansează . În acestă direcție , un rol hotărâtor în reușita, sau
eșecul , în afaceri a unei întreprinderi îl are instruirea managerilor săi, în linii mari , și a
managerilor financiari, în special.
Aceștia, în paralel cu echipele lor, trebuie să garanteze resursele financiare necesare
afacerii în momentele oportune , cu cele mai reduse costuri, să le investească cu riscurile cele mai
mici și să realizeze , prin folosirea lor, profitul care să satisfacă toate părțile implicate în existența
și bunul mers al întreprinderii . Din acest punct, se ivește necesitatea recunoașterii anumitor surse
de finanțare care vor garanta profitul așteptat al întreprinderii și maximizarea puterii sale.
Am ales această temă deoarece îmi prezintă un interes modul în care se structurează, se
menține pe piaț ă întreprinderile, deși modificările care intervin în economia românească necesită ,
regulat , revalorifica rea teoriei și a practicii în tratarea și maniera unei firme . Am analizat ratele
structurii financiare, deoarece deține un loc importanta în strucura întreprinderi.
Datorită dinamicii această structură optimă este greu de atins, astfel rezultă ca în proces ul
de planificare a structurii financiare să se țină cont de flexibilitatea întreprinderii, respectiv de
capacitatea acesteia de adaptare.
În ceea ce privește conținutul acestei lucrări, mi -am propus să prezint o analiză de structură
financiară a unei într eprinderii, cuprinzând noțiunile fundamentale aferente temei alese, acestea
fiind împărțite în cinci capitole fiecare având o anumită semnificație cum ar fi: noțiunile
introduc tive ale structurii financiare, elementele componente ale acesteia, finanțările
întreprinderii, și nu în ultimul rând alegerea unei structuri financiare printre care se prezintă și
ratele structurii financiare ce ultierior este determinată și analizată în studiul de caz.

Primul capitol are în vedere introducerea în structura financia ră a întreprinderii prin
sistemul și importanța gestiunii financiare, precum și dezbaterea și dezvoltarea noțiunii de
structură financiară a întreprinderii.
Capitolul următor constă în alegerea corectă a unei structuri financiare prin unele puncte
de bază de stabilire a unor principii stricte de optare a acesteia împreună cu determinarea
destinației resurselor.
Al treilea capitol în care este dezvoltat conținutul și modul de determinare a componentelor
ale structurii financiare prin enumerarea și definir ea capitalurilor împrumutate și capitalurilor
proprii. Al patrulea capitol dezbate totalitatea formelor de finanțare internă sau externă la care ar
putea să apeleze o entitate precum și explicarea noțiunii de plan de finațare, toate acestea
ocupând un rol important pentru buna funcționare a unei activități. Iar în ultimul capitol al
lucrării prezente am construit studiul de caz efectuat la S.C . INDUSTRIAL COM S.R.L. unde
am calculat , comparat și analizat ratele structurii financiare însoțite de tabele, gra fice separate
pentru fiecare categ orie de rată.
Pentru bibliografie am făcut o selecție dintre cărțile din domeniul finanțelor, contabilitate,
gestiunea financiară de anumiți autori români, din care am dezvoltat informațiile despre tema
aleasă.

CAP. 1 . CONȚINUTUL STRUCTURI I FINANCIARE A ÎNTRE PRINDERII

Alcătuirea financiară a firmei simbolizează , totalitatea elementelor și armonizat al
variatelor surse de finanțare utilizate de administratorul financiar pentru posibilitatea necesarului
de finanțat. În altă ordine de idei se socotește că alcătuirea financiară manifestă raportul prezent
între subvențiile pe termen scurt și cele pe termen lung. La nivelul firmei , sistemul financiar
înfățișează structura capitalurilor acesteia sau integritatea elementelor de capital. Din această
cauză compoziția financiară este intitulată și „structura capitalurilor întreprinderii. Ca urmare ,
sistemul financiar sau sistemul capitalurilor unei firme este suma ponderilor d e participare a
acestor surse de finanțare la înființarea capitaluri lor investite în firmă.”1

1.1. Conceptul de structură financiară a întreprinderii

Sistemul financiar simbolizează una din cele mai folosite noțiuni în finanțele organizației și
ansamblul a ctivităților financiar e, în cele mai multe studii din acest sector păstrând ca și
concepție de bază în caracterizarea acestuia o varietate de șanse de asortare a informațiilor
folosite de către o întreprindere datorită subvenționarea muncii sale. Sub acestă latură financiară,
conceptul de „sistem” se redescoperă în cercetările din domeniu sub următoarele denumiri:

1 Horia Cristea, Nicolae Ștefănescu „Finan țele întreprinderii” Editura CECAR 2003, pag. 130

structură de finanțare, structură de capital, structură financiară, acestora le vor fi necesare câteva
edificări . Dar de cele mai multe ori se pune o întrebare „Poate ca între toate cele enunțate să se
constate o concordanță sau din potrivă , o deosebire netă?” În numeroase cărți, piese , clauzele de
alcătuire financiară, alcătuirea de capital și alcătuire a capitalurilor sunt apreciate ca fiin d
sinonime. „Structura financiară a întreprinderii sau structura capitalurilor desemnează totalitatea
surselor de finanțare (proprii din autofinanțare și din majorarea de capital social; împrumutate
comercial, bancar sau obligatar și mixte, derivate), prec um și ponderile acestora față de total în
valori contabile și în valori de piață. ”2 O opinie asemănătoare se găsește și la alți scriitori ce
apreciază că prin sistemul financiar (intitulată și sistemul de capital) se interpretează ca fiind o
referință existentă între subvențiile pe termen lung și cele pe termen scurt sau ca element al
capitalurilor dobândite atât pe surse de proveniență cât și pe perioada de folosință.
Concluzia este că se constată că un constituient de deosebire reprezentat de termen ul dat de
fondurile împrumutate. „Astfel, în timp ce sistemul de finanțare cuprinde integritatea elementelor
(indiferent de natura și termenul pentru care sunt atrase de firmă ), sistemul financiar (de capital)
se definește doar pe baza surselor de finanțar e pe termen mediu și lung. ”3
Organizarea financiară ilustrează , așadar , sistemul tuturor capitalurilor firmei și se
manifestă ca raport fie între capitalurile proprii și datoriile firmei, fie între sursele interne de
finanțare ale acesteia și cele externe, fie între subvențiile pe termen scurt și subvențiile pe termen
lung. De obicei , pentru o întreprindere se află capacitatea selectării între mai multe structuri
financiare alternative. În acest ă ipostază, apare ca evidentă stabilirea sensului, alături de t ermenul
general de alcătuire de capital, adică cel de sistemul optim a capitalului. „Așadar , pentru o
intenție de investiție , o firmă posibil va alege oricare dintre surse sau poate să le varieze în
diferite forme , dar se pune problema care sursă sau ce combinație este mai bună pentru a
maximiza valoarea firmei, obiectivul final. Ca urmare, structura capitalului ar trebui examinată
din punct de vedere al impactului asupra valorii firmei. ”4

1.2. Teorii legate de structura financiară a întreprinderii

2 Horia Cristea „Finanțele întreprinderii” Editura CECCAR București 2003, pag. 258
3 Mihai Adochiței „Finanțele întreprinderii” Editura Siylvi București 2000, pag. 35
4 Mihai Toma, Felicia Alexandru „Finanțe și gestiu ne financiară de întreprindere” Editura Economică 1998, pag. 44

1.2.1. Teoria clasică sau tradițională

Această teorie se referă la relația dintre costul capitalului firmei și structura capitalului care
a fost elaborată în perioada în care finanțele mai erau sub o diviziune a economiculu i. Indecele
datoriei poate fi calculat ca proporție a datoriei în totalul capitalului (capital propriu + datorii).
Acest indice este măsurat de -a lungul axei orizontale, iar costurile specifice ale capitalului unei
firme în funcție de acest indice este pe axa verticală, acesta este indicat prin linia „ kD”. Cu cât
costul datoriei crește, costul datoriei ramâne constant , răstimp în care creditorii nu disting nici o
etalar e la dezvoltarea riscului de datorii, a obligațiilor întreprinderii față de aceștia. În p unctul C
creditorii vor crede că datoria a atins o proporție critică. Un împrumut în plus va crește indicele
datoriei dincolo de punctul C, crescând semnificativ riscul neonorării obligațiilor de plată ale
firmei. Creditorii vor cere o compensație mai mar e pentru asumarea acestui risc ridicat și deci
costul unei datorii suplimentare va crește. Costul specific al capitalului propriu este indicat de
linia „ kCp” este situată deasupra liniei costului datoriilor în toate cazurile deoarece capitalul
propriu este mai scump decât datoriile.5
Această teorie are mai multe semnificații cum ar fi: managerul financiar trebuie să
gestioneze indicele datoriei pentru a păstra structura capitalului în punctul optic, o altă consecință
a teoriei clasice este aceea că firma trebuie să -și crească noile fonduri într -o proporție care să
asigure menținerea structurii optime a capitalului.

5 Nicolae Hoață „ Gestiunea finanțelor firmei ” EdituraTribuna E conomică București 1999 , pag 185

Fig. 1.1. Teoria clasică sau tradițională
Sursă: Nicolae Hoanță „Gestiunea finanțelor firmei” .

1.2.2. Teoria Modigliani & Miller

Această teorie este cunoscută drept urmare articolului publicat de Franco Modiglian i și
Merton Miller intitulat „ The Cost of Capital, Corporation Fin ance, and Theory of Investment”
(1985) care prezintă o noua teorie a structurii capitalului, expunând rezultatele cercetărilor legat
de relația dintre costul capitalului și structura acestuia. Foarte multe nu s -au schimbat față de
teoria clasică, costul datoriei se compară la fel ca în cea clasică, costul capitalului propriu este
mai ridicat decât cel al datoriei. Cei doi economiști Midigliani și Miller afirmă că evidența
statistică pe care -și bazează teoria, indică ca costul mediu ponderat al capitalului este o linie
dreaptă care nici n u crește nici nu scade. Pentru a rămâne constant costul mediu ponderat, costul
capitalului propriu trebuie să crească. O creștere a costului liniei capitalului propriu arată că
acționarii cer o compensație mai mare pentru expunerea lor la riscul de neplată de îndată ce firma
începe să se împrumute.6

6Tudos e, Mihaela -Brandușa „ Gestiunea capitalurilor intreprinderii” Editura Economică, București 2006, pag. 124

Modigliani și Miller consideră că valoarea unei firme depinde de profitul său din
exploatare și nu din profitul net minus costurile de exploatare rezultând că indicele datoriei nu
are efect asupra valorii firmei deoarece el nu afectează costul mediu al capitalului.7
Cei doi au făcut mai multe prezumiții la construirea acestei teorii spunând că investitorii
sunt toți raționali și la fel de bine informații sau o altă prezumiție ar fi că costurile de tranzacție
pentru comercializarea valorii mobiliare sunt fluctuante, sau că toate firmele au același risc al
afacerilor ar trebui să aibă venit așteptat și deci același cost mediu ponderat al capitalului, cei doi
economiști mai spun că investitorii pot substitui datoria lor personală pentru datoria firmei când
ei nu sunt satisfăcuți cu nivelul datoriei firmei.
Deși în mod teoretic teoria M&M este valabilă, în realitate condițiile arătate mai sus nu
au loc.
Fig. 1.2. Teoria Modigliani și Miller
Sursă: Nicolae Hoanță „Ge stiunea finanțelor firmei” .

1.2.3. Teoria modernă

Implicațiile teoriei moderne sunt compatibile cu practicile actuale ale firmelor. Firmele cu
indicii datoriei aproape de punctul F trebuie să crească fondurile prin emiterea obligațiunilor, iar

7 Nicolae Hoanță „ Gestiunea finanțelor firmei ” Editura Tribuna Economică București 1999, pag 188

firmele cu indici i datoriei aproape de punctul C trebuie să crească fondurile prin vânzarea de
acțiuni comune. Aceste doua pot emite atât obligațiuni cât și acțiuni comune. În cazul unei firme
profitabile nu este nevoie să se apeleze la împrumut când acesta plătește divide nde sub 100% din
profitul realizat. Când este nevoie de o noua finanțare externă, acest fenomen și deductibilitatea
fiscală a plăților de dobânzi conduce aproape întotdeauna la apelare de împrumut.8
Concepția contemporană a structurii capitalului clarifică problemele practice cu care se
confirmă concepția clasică. Ea evită de asemenea, obligația unor prezumiții nerealiste ca în teoria
M&M.
Fig. 1.3. Teoria modernă
Sursă: Nicolae Hoanță „Gestiunea finanțelor firmei” .

8 Gheorge Sandu „Finanțarea întreprinderii” Ed. Economică 2002, pag 207

CAP. 2 . PREMISE DE FUNDAMENT ARE ȘI CRITERII DE A LEGERE A
STRUCTURII FINANCIAR E A ÎNTREPRINDERII

2.1. Premise de fundamentare a structurii financiare a întreprinderii

Compoziția financiară a firmei se bazează pe precizările de fundamentare ce se definesc
viceversa, la nivel cantitativ și calitativ.
Ideea de bază care are întâietate și care este reflectată de levierul financiar brut al
întreprinderii, valoarea sa fiind reprezentată în conformitate cu obligațiile financiare și
capitalurile proprii, oglindind capacitat ea conducătorului financiar de a aduce fonduri externe
datorită activării eficienței capitalurilor proprii, acestea fiind consecința activității evoluate , dar
și în modul în care se gestionează volumul investițiilor. Așadar se constituie dimensiunea
necesarului de finanțare care poate fi, fie pe calea finanțării din fondurile proprii , fie prin surse
externe.
O altfel de precizare a structurii financiare este dată de mărimea firmei, care este
examinată sub o configurație fizică sau sub o configurație economic o-patrimonial ă adică :
capacitatea și calitatea producției realizate, calitatea tuturor bunurilor, numărul de angajați folosit
si eficiența pe angajat , etc.
Calibrul unei întreprinderii are asupra sa presupuse structuri financiare care sunt diverse ,
proporția face realizabilă sau elimină a apela la surse de finanțare care a u un suport ereditar și
asigurări reale sau necesită prezența unor entități juridice tipic firmei, adică oarecare tipuri de
societăți. Acestă mărime a societat ii marchează cotarea titlurilor la bursa de valori sau pe piața
extrabursieră. Prin prezența societatii pe piața de capital determină din perspectiva tehnic a
structura financiară, fiindcă se regurge la oportunitatea de preocupare a capit alului, iar titlurile
emise adică oblig atiuni și actiuni pot fi plasat e, fără mijloace care să implice anumite obligații .

Al treilea punct de bază a sistemului financiare are în vedere intervalul ciclului rentabil .
Când procesul productiv este mai prelung , ritmul de realizare al fluxurilor fina nciare
reprezentând profiturile este devansat de cel al fluxurilor financiare reprezentate de costuri.
Apare și necesitatea de sprijin financiar temporar cum ar fi datoriile pe intervale lungi care
necesită alcătuiri financiare optime. În situația în care preocupările principale caracterizate
printr -o velocitate de rotație mai mare a capitalului, p e primul plan fiind creditele pe termen
scurt, iar volumul fondurilor personale este mai ridicat.
O altă premisă importantă a structurii financiare reprezintă importanța acționarilor
majoritari, fiindcă potențialul tehnic și financiar a acestora ușurează la apelarea unor origini din
exterior în condiți rentabile și pe intervale lungi. În general orice tip de întreprindere, în funcție
de caracteristicile sale particulare, imbratiseaza o structură financiară p articularizat ă care este
conditionat ă de profesional ismul echipei de management .
Structura financiară este legata în general de sfera în care societ atea își de ruleză
activitatea sub aspectul suportului juridic legiferat prin hotararea oficialitaților publice.
Hotărârile care țin de structura capitalului sunt influențate de anumiți factori cum ar fi:
 Gradul de risc al afacerilor firmei sau gradul de r isc inerent activelor firmei, dacă nu s -ar
utiliza deloc capitalul împrumutat, dacă gradul de risc al afacerilor este mai mare, rata optimă a
îndatorării pentru firma respectivă este mai mică.
 Poziția firmei în ceea ce privește impozitele. Temeiul principal al utilizării capitalului
împrumutat este că, dobânda e o cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal, acesta
provoacă scăde rea costului efectiv al capitalu lui împrumutat. Cu toate acestea, dacă o mare parte
a veniturilor brute ale unei întreprinde ri este deja neimpozabilă ca urmare a deducerii amortizării
sau preluării pierderilor din anii anteriori, rata impozitului va fi redusă. Iar în această situație
capitalul împrumutat nu este foarte avantajos ca și în cazul unei întreprinderi cu o rată mai
ridicată a impozitului.
 Flexibilitatea financiară sau capacitatea de a obține capital în condiții rezonabile, atunci
când mediul economic este advers. Pentru o bună stabilizare a întreprinderii, este necesară
furnizarea de capital în mod regulat, la rândul lor activitățile stabile sunt vitale pentru obținerea
succesului pe termen lung. Doar întreprinderile cu o situație financiară contabilă bună, vor primi
credite în condițiile unei politici monetare restrictive. Disponibilitatea potențială a fondurilor în

viitor, și consecințele unei crize de resurse bănești, pot avea o influență majoră asupra structurii
obiectiv a capitalului.9

9 Mihaela Onofrei „Finanțele întreprinderii” Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași 2003, pag. 120

2.2. Criterii de alegere a structurii financiare a întreprinderii

a) Riscul afacerilor
Riscul afacerilor este definit ca schimbarea inerentă în proiecțiile de perspectivă care sunt
în legătură cu activele sau acțiunile , dacă firma nu se folosește de datorii pentru finanțarea sa.
Acesta este factorul cel mai determinant în structura capitalul ui firmei.
Pericolul intereselor diferă de la o branșă de preocupare la alta și de la o firmă la alta, în
domeniul aceleași raze de preocupare,iar pericolul tranzacțiilor pot fi variabile în timp. În mare
parte firmele cu un singur bun si firmele mici au i n general un nivel ridicat al riscurilor
afacerilor.
Riscul tranzacțiilor aparține unui număr de factori, dintre cei mai importanți sunt:
1. Variabilitatea cererii adică cu cât este mai stabilă cererea pentru produsele firmei, cu atât
va fi mai redus riscul afacerilor;
2. Variabilitatea prețului vânzărilor se referă la firmele ale căror produse sunt
comercializate pe piețe cu volatilitate mare sunt expuse la un risc al afacerilor mai mare decât
firmele ale căror prețuri la produsele vândute de acestea sunt relat iv stabile;
3. Variabilitatea prețului imputului (cumpărătorilor) acestea sunt firmele ale căror prețuri
aferente cumpărătorilor sunt foarte schimbătoare acestea sunt expuse la un grad ridicat de risc al
afacerilor;
4. Capacitatea ajustării prețurilor vânzărilor la schimbările cumpărărilor acesta se referă la
firmele care au dificultăți mici în creșterea prețurilor produselor lor, când costurile intrărilor
cresc și o mai mare capacitate de ajustare a prețurilor ieșirilor, se dovedește un grad mai mic de
risc al a facerilor;
5. Levierul exploatării adică o proporție importantă din costurile totale ale firmei sunt fixe
și deci, nu pot fi scăzute când cererea scade, acest lucru conduce la creșterea riscului afacerilor
pentru firma respectivă.
Toți acești factori sunt pa rțial determinați de caracteristicile activității, dar fiecare dintre
acești factori sunt controlabili într -un anumit gr ad de către conducere. Ca de ex emplu cele mai
multe firme pot, prin intermediul po liticilor lor de marketing, să î ntreprindă acțiuni de stabilizare
atât a volumului vânzărilor, cât și a prețurilor de vânzare.

În general riscul afacerilor este o funcție directă a deciziilor de alocare a capitalului, în
principiu când deciziile sunt deja luate, acestea afectează atât natura afacerilor firmei , cât și
compoziția activelor sale .10
Pericolul posibil de valorificare aparține de gradul consumurilor fixe, același prag al
consumurilor fixe fiind mai bine acaparat de o cifră de afaceri mai mare.
Alcătuirea consumurilor, mai ales î n întrebuințările fixe și cele fluctuante în raport cu cifra
de afaceri, se practică o puternică semnificativă asupra rentabilității, ceea ce întemeiază
provocarea unui acțiuni de levier care permite a efectua în condiții optime exploatarea . Aceasta
ne arată ce puternice s unt consumurile fixe de extragere către profitului de exploatare.
Datorită unui produs dat, subiectul este de a indentifica care este cantitatea vandută și
produsa , încât volumul de vânzări respectiv cifra de afaceri să fie acoperită de cheltuielile totale .
Pragul de rentabilitate percepe cota minimă de preocuparea la care necesită să se afle societatea
ca să nu se desfășoare activitați în pierdere. După trecerea acestui stadiu preocuparea firmei se
transformă în a fi avantajoasă .
Din cauza stabilirii pragului de rentabilitate se face, după caz în legături fizice si valorice si
de asemenea si după număr de zile, datorită unui singur produs sau pentru tot procesul firmei .
La firmele cu o singură ramură productivă, și anume cele care confecționează un singur
produs pragul de rentabilitate în legăturile fizice se decid începând de la presupunerea unui cost
variabil unitar constant în conformitate cu sporirea volumului de producție . Cu alte cuvinte,
oricare ar fi volumul producției vândute (Q), cheltu ielile variabile pe unitate de produs sunt
invariabile , dar încă variază volumul total al acestora. Dar întreg ansamblul începe de la
presupunerea ca prețul unitar de v ânzare (P) c este constant, fără a ține seama de volumul
produselor fizice vândute.
Cercetarea pragului de rentabilitate se observă în relația dintre vânzări și venituri, pe baza
costurilor variabile și fixe care exprimă o cercetare pe termen scurt. Cheltuielile eferente
dobânzilor nu se cuprind în analiză, acestea ilustrând costuri financi are și n u costuri de
exploatare și cu un interval pe termen îndelungat. Din acest motiv cercetarea pragului de
rentabilitate stabilește pragul de rentabilitate anterior plăților dobânzilor.11

10 Adrian Șimon „Finanțele întreprinderii” Universitatea Petru Maior 2010, pag. 37
11 Mihaela Onofrei „Finanțele întrepr inderii” Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași 2003, pag. 131

b) Criteriul rentabilității în alegerea structurii financiare
Diferența care se află în costul capitalului propriu și cel împrumutat, se definește prin
lucrul că resursele proprii nu sunt retribuit e doar atunci când întreprinderea capătă beneficii, iar
capitalul împrumutat trebuie retribuit , indiferent care ar fi pro fitul firmei .
Mereu o firmă care este supraîndatorată va obține strânse cheltuieli financiare mari, acest
lucru va minimiza potențialul fondurilor proprii . În consecință , firma în cauză trebuie să apeleze
la noi credite pentru a fi capabilă să își acopere nevoile subvenției , care la rândul lor vor participa
la extinderea cheltuielilor financiare. În acest caz, dacă societatea este rentabilă, adică rata
rentabilități este ridicată ratei dobânzii, este realizabilă și indicată solicitarea la credite în antiteză
cu posibilitatea de a aștepta să se construiască treptat fonduri proprii pentru finanțarea unui
proiect.12

c) Criteriul destinației resurselor în alegerea structurii financiare
Activele imobilizate simbolizează nevoi cu caracter constant și din această cauză este
eficace să fie acoperit de capitalul permanent. Activele circulante sunt realizate, în deosebi de
stocuri de mărfuri și alte bunuri materiale, din dreptul creditorilor asupra clienților și multiple
lichidități primare, po t fi mascate de fondul de rulment, dar și prin datorii pe termen scurt.
După aceste preciză se stabilesc anumite relații cum ar fi:13
1. Cheltuielile ciclului = Fondul de rulment + Resursele de trezorerie de exploatare
2. Fondul de rulment = Capital permanent – Imobilizări în mijloace fixe, terenuri
Fondul de rulment = Active circulante – Resurse de trezorerie
3. Capital pe rmanent = Fonduri proprii + Datorii pe termen mediu și lung
Agentul economic își adaptează hotărârea de finanțare pe baza caracterului care există de
mai mult timp sau tranzitoriu al nevoilor de finanțat. Rapotul între datorii și capitaluri proprii și
raportul între sursele de finanțare pe termen lung și finanțările pe termen scurt exprimă s tructura
financiară a unei întreprinderi .

2.3. Ratele structurii financiare

12 Nicolae Hoanță „Finanțele firmei” Editura Continent 1996, pag. 233
13 Georgeta Vintilă „ Gestiunea financiară a întreprinderii” Editura Didactică și Pedagogică, București 2006 pag. 215

2.3.1. Ratele echilibrului financiar

Simbolizează expresia executării echilibrului financiar pe termen lung și a echilibrului
funcțional, evidențiind existența sau inexis tența fondului de rulment, nevo i de fond de rulment și
a trezoreriei nete. În acest temei vom dispune următoarele grupe de rate:
a) Ratele de finanțare care evidențiază modalitatea de finanțare a investițiilor, ce pot fi
strategice, de modernizare, de exploatare sau de echilibru. Se po t determina urm ătoarele rate:
1) Rata de finanțare a imobilizărilor (rata fondului de rulment) se determina prin următoarele
formule:
RFI = Capital permanent
Active imobilizate nete

RFRpropriu = Capitaluri propii
Active imobilizate nete
2) Rata de autofinanțare a investițiilor evidențiază sau determină valoarea investițiilor
autofinanțate : 14
RAF = Capacitatea de autofinanțare
Investițiile exercițiului +Variația nevoii de fond de rulment

Pentru determinarea ratei de autofinanțare primadată se efectuează următoarele calcule :
CAF – capacitatea de autofinanțare
CAF = EBE + alte venituri din exploatare + venituri financiare + venituri extraordinare – alte
cheltuieli de exploatare – cheltui eli financiare – cheltuieli extraordinare – impozit pe profit
EBE – excendentul brut de exploatare
EBE = (VA + subvenții pentru investiții) – (cheltuieli cu personalul + alte cheltuieli cu i mpozite
și taxe )
Iex – investiția exercițiului
NFRe – necesarul de fond de rulment de exploatare
NFRe = (Active circulante – Trezorerie) – Datorii curente
Aceata se folosește pentru determinarea nivelului de investiții al exercițiului :
Iex = Δ Aim – Si unde :
Iex – Investiția exerciți ului

14 George Vintilă „ Gestiunea financiară a întreprinderii” Editura Didactică și Pedagogică, București 2006, pag. 215

Aim – Active imobilizate
Si – Subvenții pentru investiții
3) Rata de fin anțare a nevoi de fond de rulment de exploatare:
RNFRE = Fond de rulment funcțional
Nevoia de fond de rulment pentru exploatare
b) Ratele de lichiditate caracterizează situația financiară a întreprinderii, pornind de la
capacitatea acesteia de a -și onora datoriile .
1) Rata lichidității generale (patrimoniale) :
RLG = Active circulante
Datorii pe termen scurt
2) Rata lichidității reduse reprezintă capacitatea de achitare a datoriilor pe termen scurt, din
disponibilități și creanțe potrivit formulei:
RLR =Creanțe +Disponibilități
Datorii exigibile pe termen scurt
3) Rata lichidității imediate reprezintă posibilitatea restituirii datoriilor din contul de
încasările existente p rin formula :
RLI = Disponibilități
Datorii pe termen scurt
4) Rata solvabilității se apreciază o valoare normală atunci câ nd raportul este mai mare de
1,5:
Rsolv = Activ total
Datorii totale

2.3.2. Ratele de îndatorare

Aceste rate se folosesc în analiza lichiditate -exigibilitate, evidențiind gradul de îndatorare
pe care îl are întreprinderea15. Se pot stabili următoarele rate:
1) Coeficientul de îndatorare (levierul) este o rată care arată autonomia financiară a firmei,
indicând gradul în care angajamentele pe termen scurt și lung sunt garantate de către capitalurile
proprii:
RL = Datorii totale
Capital propriu
2) Rata datoriilor financiare reflectă gradul de îndatoare pe termen lung iar formula este : 16

15 Gheorghe D. Bistreanu „Finanțele agenților economici” Editura Economica 2001, pag. 265
16 George Vintilă „ Gestiunea financiară a întreprinderii” Editura Didactică și Pedagogică București 2006, pag. 219

RDF = Datorii financiare
Capital permanent
3) Rata capacității de împrumut face asemănare între capitalurile proprii și împrumuturi le
contractate pe termen lung:
RCÎ = Capitaluri proprii
Îndatorare pe termen lung

2.3.3. Ratele privind structura elementelor de activ și pasiv

Acest demers oferă posibilitatea identificării caracteristicilor majore ale structurii bilanțului
oferind date referitoare la evoluțiile semnificative.
a) Ratele privind structura activului reprezintă expresia simplif icată a structurii
productive a întreprinderii cuprinzând rata activelor imobilizate.
RAI = Active imobilizate
Total active 100
Ratele analitice activelor imobilizate sunt următoarele :
1) Rata imobilizărilor corporale :
RIC =Active imobilizate
Total active * 100
2) Rata imobilizărilor financiare :
RIF =Imobilizări financiare
Total active 100
3) Rata activelor circulante :
RAC =Active circulante
Total active * 100
b) Ratele cu referire la structura pasivului furnizează informații referitoare la structura
resurselor entității definind politica de finanțare a acesteia.
1) Rata stabilității financiare este acel indicator global ce evidențiază structura pe termen a
pasivului.
RSF = Capitaluri permanente
Pasiv Total 100
2) Cu privire la repartiția între resursele proprii și datoriile din pasivul bilanțului se face
distincție între următoarele rate :
3) Rata autonomiei financiare globale este acel indicator global care face referire la autonomia
financiară a societății aprecia tă în ansamblul finanțării sale:

RAFG = Capitaluri proprii
Pasiv total 100
4) Rata de îndatorare globală măsoară ponderea datoriilor: 17
RIG = Datorii totale
Pasiv total 100

CAP. 3. FORMAREA CAP ITALURILOR ȘI STRUCT URA
FINANCIARĂ A ÎNTREPR INDERII

În linii mari capitalul se determină ca fiind orice bun sau stoc de bunuri financiare sau
fizice capabile să determine venit, prin structura capitalului unei întreprinderi se înțelege
proporția relativă a capitalului propriu și a împrumuturilor pe termen l ung utilizate la finanțarea
activelor acesteia. În altă ordine de idei structura capitalului unei firme se răsfrânge asupra
structurii capitalurilor ei. Dacă facem referire la structura financiară a întreprinderii, există

17 George Vintilă „ Gestiunea financiară a întreprinderii” Editura Didactică și Pedagogică București 2006, pag. 223

raportul între finanțarea internă și finanțarea externă, precum și între finanțările pe termen scurt
și cele pe termen lung.
Când se face analiza structurii financiare unei firme, în funcție de scopurile analizei, se
poate folosi una sau mai multe forme de determinare a structurii financia re. Analiza cea mai
completă este realizată atunci când se calculează toți indicatorii de exprimare a structurii
financiare și se interpretarea lor corelativă.18

3.1. Costul capitalului: conținut și mod de determinare

Activele întreprinderii sunt finanțate prin următoarele modalități:
1. Capitaluri proprii provin din două surse:19
 Aport de capital al acționarilor prin cumpărarrea de către acești, de acțiuni / părți sociale
emise de întreprindere și deținerea lor pe o perioadă nedeterminată;
 Autofinanțarea prin reinvestirea unei părți din profitul net. Amortizarea este recuperarea
aportului inițial de capital care finanțează investiția de menținere a capacități productive a
întreprinderii, iar aceasta nu se poate lua în calculul capitalurilor proprii.
2. Capitaluri împrumutate se clasifică în:
 Împrumut bancar tradițional, indivizibil și cu garanție materială explicită ;
 Împrumut comercial din partea firmelor partenere, indivizibil, sub formă de avansuri de
finanțare ;
 Credit de scont de bază de gaj de valori mobiliar e care sunt acordate în general, pe
teremen scurt ;
 Împrumut către proprietarul unei obligațiuni care se împarte la mulțimea de investitori
financiari care vor achizționa obligațiuni emise de firmă;
 Leasing, primirea cu împrumut a dreptului de folosință a a ctivelor fixe închiriate,
indivizibil și garantat cu dreptul de posesiune care este al celui care închiriază.

18 Nicolae Hoanță „ Gestiunea finanțelor firmei ” Ed.C.H.Beck, pag. 24
19 Tudose, Mihaela -Brândușa „Gestiunea capitalurilor întreprinderii” Editura Economică București 2006, pag . 134

3. Capitaluri condiționate, acestea își schimbă natura după decizia investitorului, pot cere
restituirea aportului de capital propriu, convertirea îm prumutului în capital propriu, drept
preferențial de subscrierea la emisiuni de noi titluri.
Capitalul este un factor de producție necesar și prin urmare, are un anumit cost. Costul
capitalului reprezintă media ponderată a costurilor surselor de finanațar e ale întreprinderii, acesta
are o importanță deosebi tă în lumea afacerilor din anumite motive20:
 Pentru a maximiza valoarea de piață a întreprinderii în care lucrează, managerii trebuie să
minimizeze costurile tuturor intrărilor, mai ales costul capitalului ;
 Managerii financiari au nevoie de o estimare a costului capitalului pe baza căreia să ia
decizii corecte de investiți ;
 Managerii mai i au o multitudine de decizii cu referire la leasing, răscumpărarea
obligațiunilor, politica fondului de rulmen t, acestea se bazează pe estimarea costului capitalului .
Determinarea costului capitalului are o importanță deoarece, dacă este subestimat, agentul
economic nu va fi în stare să îl acopere, astfel pe termen lung întreprinderea respectivă va fi
incapabilă să atargă suficient capital, iar d in această pricină se vor obține produse și servici de
calitate inferioară. În situația în care costul capitalului este supraestimat, clienții vor plăti prea
mult pentru produsele și serviciile oferite, realizându -se un transfer de bunăstare de la clienți la
investitori.
Costul capitalului constituie legătura directă între rentabilitatea sperată de întreprindere ca
investitor și rentabilitatea cerută de furnizori de fonduri.
Pentru a determina costul unei surse de finanțar e trebuie comparat capitalul pus la
dispoziția întreprinderii și ansamblul sumelor pe care acesta trebuie să le verse aducătorilor de
fonduri. Costul unei surse de finanțare este nivelul pentru care există echivalență între capitalul
pus la dispoziția într eprinderii și ansamblul sumelor realmente plătite în contraparte.21
În general costul capitalului poate fi de două tipuri: cost explicit și cost implicit.
Costurile explicite ale capitalurilor iau naștere când acesta se procură, în principal din afara
întreprinderii, prin îndatorare, acestea se măsoară prin plata impozitelor.

20 Mihaela Onofrei „Finanțele întreprinderii” EdituraUniversității „Alexandru Ioan Cuza” Iași 2003, pag. 167
21 Bucătaru Daniel „Capitalui rle firmei” Editura Sedcom Libris 1999, pag. 57

Costuri implicite fac referire la costul capitalurilor proprii, sunt mai dificil de evaluat și nu
se lim itează doar la evidențierea dividendelor. Costul implicit al fondurilor mobiliza te și investite
poate fi definit ca rata de rentabilitate a proiectului cel mai favorabil pentru întreprindere.

3.2. Costul capitalurilor împrumutate

Costul datoriilor corespunde cheltuielilor suportate de întreprindere ca urmare a recurgerii
la împrumut. Ase menea cheltuieli înglobează dobânzi vărsate, prime acordate creditorilor,
comisioane și alte cheltuieli financiare efectuate pentru aceste operații de finanțare. Din această
perspectivă, costul datoriilor se analizează ca un flux de cheltuieli financiare e fectuate de
întreprindere și care gravează rezultatul său.
Costul datoriilor se referă mai ales la împrumuturile pe termen mediu și lung, acestea
influențează formarea capitalului permanent și implicit, conținutul structurii financiare a
întreprinderii. În categoria datoriilor pe termen mediu și lung se includ: creditul bancar,
împrumutul obligatar și creditul leasing.
În cazul în care întreprinderea utilizează creditul leasing ca mijloc de finanțare, costul
capitalului se determină prin comparație între prețul bunului nou și total vărsămintelor anuale
către societatea de leasing.
Leasingul este o formă de închiriere a bunurilor imobiliare / mobiliare, prin care chiriașul
obține avantaje legate de folosința bunului închiriat.
În schimbul obținerii avantaje lor legate de folosința bunului, întreprinderea care l -a
închiriat plătește societății de leasing o redevență ce cuprinde:
 Amortizarea bunului închiriat ;
 Costul de oportunitate aferent fondurilor avansate de societatea de leasing pentru
cumpărarea bunului respectiv ;
 Marja de profit a societății de leasing .
Chiriașul poate intra în posesia bunului, închiriat la încheierea contractului de leasing, prin
plata valorii reziduale a bunului, convenită anterion. Chiria se înregistrează ca o cheltuială de
exploatare, iar la închiderea contractului, valoarea reziduală se înregistrează la active fixe.
În practica economică se întâlnesc trei tipuri de leasing:
 Leasing operațional;

 Leasing financiar;
 Vânzare și leaseback.
Leasingul operațional oferă închirierea bunului cât și serviciile de întreținere și asigurare,
costurile acestora se includ în chiria echipamentelor.
Leasingul prezintă două trăsături principale:
a) beneficiază de o clauză de anulare care dă posibilitatea utilizatorului să renunțe la închiriere
și să re stituie echipamentul înainte de expirarea contractului de leasing;
b) adesea echipamnetul nu este complet amortizat pe durata contractului de leasing. Durata
contractului de leasing este mai mică decât durata de viață a echipamentului închiriat.
Leasing fi nanciar este o formă de finanțare a bunului intrat în posesia chiriașului pe toată durata
de viață a obiectului închirierii și presupune anumite condiții.22
 Selectarea de către utilizator a producătorului sau a distribuitorului de bunuri;
 Contactarea unei societăți de leasing financiar pentru cumpărarea bunului și stabilirea
condițiilor locației;
 Negocierea prețului și a condițiilor de livrare;
 Încheierea simultană a contractului de vânzare -cumpărare între furnizor și locatar, dar și a
contractului de leasi ng între locatar și utilizator.
Vânzarea și leaseback reprezintă modalitatea prin care o întreprindere vinde unei societăți
de leasing bunuri din proprietatea sa la valoarea lor de piață și în aceleași timp, încheie un
contract de închiriere a respectivelo r bunuri în condițiile specifice ale leasingului financiar.
Vânzătorul primește prețul de piață al bunurilor sale prin care se transferă proprietatea,
urmând să plătească redevențe societății de leasing pentru a rămâne în folosința bunurilor până la
amortizarea lor completă. La închiderea contractului de leaseback, societatea de leasing are
dreptul de dispoziție asupra valori reziduale a bunului închiriat.

3.3. Costul capitalurilor proprii

Din punct de vedere juridic și contabil costul capitalurilor proprii nu are nici o semnificașie
concretă, ele nu apar ca generatoare de obligațiuni juridice, de renumerarre a profitului în folosul
asociaților întreprinderii. Aceasta este rațiunea pentru care vărsarea dividendelor nu este

22 Mihaela Onofrei „Finanțele întreprinderii” Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași 2003, pag. 172

considerată de contabilitate ca o chel tuială bănească deductibilă din rezultat, ci ca o prelevare
efectuată asupra rezultatului deja calculat, după luarea în considerare a veniturilor și
cheltuielilor.23
Concepția financiară modernă acceptată, ca regulă generală că renumerarea fondurilor
proprii trebuie să fie egală cu rata dobânzii fără risc plus o primă de risc. Rata dobânzii fără risc
este dobânda minimă pe care ar putea -o primi acționarii dacă și -ar investi capitalurile în
plasamente fără nici un risc, în loc de a le pune la dispoziția dive rșilor investitori în condiții de
risc.
Prima de risc reprezintă o majorare a rentabilității cerute de acționari care să compenseze
riscul asumat de aceștia, atunci când s -au hotărât să -și plaseze disponnibilitățile în acțiuni.
Când acționarii nu primesc d ividende satisfăcătoare prin comparație cu alte plasamente,
vor refuza să subscrie la creșterile viitoare de capital. Dar vor fi tentați să -și vândă și acțiunile,
ceea ce va bloca orice încercare de majorare a capitalului.
Există posibilitatea ca remunerar rea sub formă de dividende să atingă niveluri foarte
scăzute, chiar nulă timp de mulți ani, dar totuși nu anulează analiza precedentă. Proprietarii
efectuează prelevări foarte mici din rezultatele obținute pentru că speră într -o acumulare
patrimonială și, deci, în realizarea unei creșteri de avere în viitor. Interesele îi determină să
renunțe la un venit prezent în favoarea unui venit viitor, care speră să fie mai atractiv, dar nu se
renunță la orice remunerare.

23 Mihaela Onofrei „Finanțele întreprinderii” Ed.Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași 2003, pag. 17 4

CAP. 4 . SURSE DE FINANȚARE A ÎNTREPRINDERII

Viața economico -financiarǎ a unei întreprinderi nu poate fi conceputǎ în afara mediului în
care funcționeazǎ și evolueazǎ. Din acest mediu întreprinderea î și colecteazǎ resursele și tot în
cadrul lui efectueazǎ plǎți, restituiri de fonduri etc.
În condițiile economiei de piațǎ, stabilirea modalităților de finanțare exercită un impact
deosebit asupra activității agenților economici. Aproape în toate cazurile, întreprinderile nu se
finanțează în totalitate din fonduri pro prii, ele apelând concomitent și la resurse externe. Prin
urmare, selectarea mijloacelor de finanțare externă și ponderea acestora în raport cu finanțarea
internă reprezintă o decizie majoră a politicii financiare a întreprinderii. În acest fel se decide
asupra structurii financiare a întreprinderii și se iau măsuri pentru asigurarea caracterului optim
al acesteia. Structura financiară a întreprinderii reprezintă ansamblul complex și coordonat al
diverselor surse de finanțare folosite de managerul financiar pentru acoperirea necesarului de
finanțare. În alte opinii se consideră că structura financiară exprimă raportul existent între
finanțările pe termen scurt și cele pe termen lung. La nivelul întreprinderii, structura financiară
reflectă compoziția capital urilor acesteia sau totalitatea componentelor de capital. Din acest
motiv structura financiară mai poartă numele de structura capitalurilor întreprinderii. În
consecință, structura financiară sau structura capitalurilor întreprinderii este suma ponderilor de
participare a acestor surse de finanțare la constituirea capitalurilor investite în întreprinderi.

4.1. Formele finanțării

Întreprinderea dispune de două tipuri de finanțări: finanțarea internă și finanțarea externă.
Finanțarea internă răspândită și sub numele de autofinanțare care conține fluxurile de
numerar cauzate de pe urma profitul ui reținut pentru dezvoltare și din cheltuieli cu amortizarea
suportată de firmă .
Finanțarea externă se raportează la suma împrumuturilor pe termen lung, mediu și scurt și
la capitalul propriu nou emis de către întreprindere ca sursă de procurare a fondurilor necesare
precum și la operațiunile de leasing.24

24 C. Perochon, L. Dubrulle „ Contabiliate fianciară ” Editura Economică București 2000, p ag. 565

Orice întreprindere dispune de capital propriu care este format din capital social adus de
acționari, din profitul nedistribuit ca dividend și reinvestit din anumite rezerve pe care ea le
constituie potrivit legii. Dar în multe cazuri întreprinderile nu se finanțează 100% prin capitaluri
proprii, ci apelează și la surse externe. Selecționarea formelor de finanțare externă și ponderea
acestora în raport cu finanțarea internă reprezintă un aspect principal al politicii financiare a
întreprinderii.
Hotărâril e cu privire la determinarea surselor corespunzătoare de fonduri, interne sau
externe, afectează atât politica dividendelor cât și structura financiară.
Aceste decizii depind de o serie de factori, astfel din punct de vedere al întreprinderii și al
acționarilor acesteia, factorii care determină apelarea la o anumită sursă nouă de finanțare sunt:25
a) chletuielile administrative și legale ale extinderii finanțării;
b) costul serviciului finanțării;
c) nivelul obligației de a face plăți de dobândă;
d) nivelul obligației de a rambursa finanțarea;
e) deductibilitatea fiscală costurilor legate de finanțare;
f) consecința unei noi finanțări asupra nivelului de control al întreprinderii de către acționarii
existenți și independența lor de acțiune.

4.1.1. Autofinanțarea întreprinderii

Autofinanțarea este c ea mai la răspândită și cea mai susținută metodă de finanțare și se
crede că întreprinderea își asigură evoluția cu forțe proprii, utilizând drept surse de finanțare o
parte a profitului obținut în anul expirat și fondu l de amortizare. Din aceste surse întreprinderea
maschează, atât nevoile de substituire a activelor imobilizate, cât și nevoile privind activele
circulante în fenomenul de producție. Autofinanțarea oferă avantaje atât pentru firmă cât și
pentru acționarii săi. Firma este favorizată deoarece se poate finanța rapid, fără a mai apela la
asociați, nici la piața financiară pentru a obține fondurile de care are nevoie pentru activitatea
curentă și dezvoltare.
Sursele destinate autofinanțării se formează în cadrul firmei și de aceea acestea reprezintă
surse interne de finanțare, acestea se compun din fluxuri de numerar aferente profitului net,

25 Nicolae Hoanță „ Gestiunea finanțelor firmei ” Editura C.H.Beck, pag. 25

repartizat după încheierea anului pentru reinvestire în cadrul firmei și din fluxurile de numerar
prilejuite de procesul de amortizare ca urmare a faptului că, deși amortizarea este o cheltuială
cuprinsă în costuri, acestea nu ocazionează fluxuri de numerar de ieșire din firmă. Autofinanțarea
poate fi pe de o parte imediată și amânată, iar pe dealtă parte de menținere adică s ume care sunt
puse în așteptare urmând să se transforme în cheltuieli prin care se va păstra nivelul atins al
patrimoniului firmei și nete adică de creșteriea patrimoniului.26
Autofinanțarea are următoarele avantaje:
a) crește cointeresarea firmei de obține rea de câștig cât mai mare;
b) se supune la evoluția firmei rezultatelor din activitatea proprie;
c) constituie un mijloc sigur de acoperire financiară a necesităților de finanțare în condițiile în
care piața financiară poate fi restrictivă, asigurând o independență sau libertatea de a gestiona
activitățile ;
d) autonomia financiară asigurată prin autofinanțare permite întreprinderii independența de
gestionare față de organismele financiare și de credit;
e) asigură întreprinderii un mare grad de libertate privind dezvoltarea investițiilor, cu condiția
realizării unor investiții utile, profitabile;
f) permite frânarea îndatorării și implicit reducerea cheltuielilor financiare;
g) permite măsurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a rentabilității financiare
(autofinanțarea neta / capitalul propriu);
h) reprezintă factorul hotarâtor în asigur area accesului pe piața de capital și atragerea de noi
capitaluri din afara întreprinderii.27
Fiecare concepție de autofinanțare trebuie să fie analizată în funcție de rentabilitatea pe
care o emite profitul reinvestit. Doar atunci când rentabilitatea ar depinde de cauzele profitului
reinvestit este mai mare decât rata de venit solicitată de acționari rezultând că autofinanțarea are
un efect pozitiv pentru întreprindere deoarece ea contribuie la creșterea valorii financiare a
acesteia. Dacă rentabilitatea aferentă politicii de autofinanțare este egală cu rata de venit
solicitată de investitori, politica de autofinanțare are un efect ieșit din uz , iar dacă este mai mică,
efectul este negative și vor trebui oferite explicații acționarilor în raport cu această situație.28

26 Nicolae Hoanță „ Gestiunea finanțelor firmei ” Editura C.H.Beck, pag. 196
27 I. Vasile „ Gestiunea financiară a întreprinderi i” Editura Meteora Press 2000, pag. 121
28 Nicolae Hoanță „ Gestiunea finanțelor firmei ” Editura C.H.Beck, pag. 197

4.1.2. Finanțarea pe termen lung

Când firma alege o finanțare pe termen lung trebuie să aibă în vedere anumite criteri pe
baza cărora să se facă selecția, pentru această decizie, ca și pentru alte decizii luate de
conducătorul financiar, criteriul ultim este maximizarea averii acționarilor. Dar acest criteriu nu
este în totalitate de ajuns deoarece trebuie luați în considerare mai mulți factori când se alege
între finanțare prin îndatorare, emisiunea de acțiuni comune sau preferențiale sau recurg la
leasing. Dintre aceștia amintim: costul, controlul, disponibilitatea fondurilor și valabilitatea
valorilor mobiliare, modificarea structurii capitalului, efectul asupra profitului pe acțiune,
fiscalitatea și costul de oportunitate.29
Din punct de vedere al conducerii, impactul asupra fluxului de numerar este unul din cei
mai importanți factorii luați în considerare în decizia de finanțare.30 Sunt factorii care afectează
decizia de finanțare dar sunt aproape imposibili de identificați, pot fi identificați și analizați doar
pe baza experienței conducătorului, unul dintre acești factori este controlul acționarilor. De
asemenea, natura activității desfășurate de firmă, rata de creștere a veniturilor, situația
competitivității și structura existentă a activelor di ctează ce tip de finanțare este preferabilă.
Hotărârile cu privire la determinarea surselor în concordanță cu fondurile , interne sau externe
afectează atât indicele dividendelor plătite cât și structuta financiară a firmei. Din punct de
vedere al firmei și al acționarilor sunt o serie de factorii care determină apelarea la o anumită
sursă de finanțare nouă:
a) costurile administrative și legale ale creșterii finanțării;
b) costul serviciului finanțării;
c) nivelul obligației de a face plăți de dobândă;
d) nivelul obligației de a rambursa finanțarea;
e) deductibilitatea fiscală a costurilor legate de finanțare;
f) efectul unei noi finanțări asupra nivelului de control al firmei de către acționarii existenței și
libertatea lor de acțiune.31

29 Mihai Adochiței „Finanțele întreprinderii” Editura Sylvi București 2000, pag. 301
30 Gheorghe Stânceanu „Gestiunea financiară a firmei” Editura Cluj Napoca 1997, pag. 58
31 Nicolae Hoanță „ Gestiunea finan țelor firmei ” Editura C.H.Beck, pag. 213

Pentru finanțarea activelor permanente curente și pe termen lung, firma trebuie potrivit
principiului a mortizării sau echilibrării, să recurgă la finanțarea pe termen lung. Principalele
tipuri de finanțate pe termen lung sunt: împrumutul bancar pe termen l ung, împrumutul
obligator, creșterea capitalului propriu și apelarea la leasing.
Împrumutul bancar pe termen lung este un împrumut obținut de la o bancă sau o altă
instituție financiară și care trebuie rambursată într -o perioadă mai mare de un an. Împrumut ul
este negociat direct și între cel care solicit împrumutul și bancă. Împrumutul pe termen lung este
o sursă de finanțare foarte important pentru firme. Acesta este preferabil împrumutului pe termen
scurt, deoarece asigură celui împrumutat un grad mai mar e de siguranță. Decât să aibă grija
reînnoirii unui credit pe termen scurt, cel împrumutat poate obține un credit pe termen mediu sau
lung structurat în așa fel încât scadența acestuia să coincidă cu viața economic a activului ce va fi
finanțat, astfel flu xurile de numerar ce vor fi generate de activul finanțat pot servi la rambursarea
ratelor la împrumut.
Pentru un împrumut pe termen lung firma trebuie să țină cont de trei factori importanți:
a) costul cu dobânda;
b) garanțiile cerute de creditori;
c) modul și termenele de rambursare.
Împrumutul pe termen lung în comparație cu alte surse de finanțare de aceași natură are
numeroase avantaje oferite celor care recurg la el: rapiditate, flexibilitate și costuri de obținere
relativ reduse.32
Obținerea bunurilor aumulate utile printr -un împrumut bancar pe terem lung poate fi
îndeplinită mult mai rapid și mai ușor decât cele prin elaborarea de obligațiuni. Astfel în acest
caz datorită numărului mare de deținători de obligațiuni, este virtual imposibil să se obțină
permisiunea de a se modifica condițiile contractului chiar dacă noile condiții economice pot duce
la dorința celui împrumutat sau a deținătorilor de obligațiuni de a le schimba.
Împrumutul obligatar este obținut în baza unui contract pe termen lung în care cel
împrumutat emite obligațiuni către investitori și este de acord să efectueze plăți regulate de
dobânzi și să ramburseze la anumite date creditul obținut deținătorilor de obligațiuni.33

32 Mihai Toma, Felicia Alexandru „Finanțe și gestiu ne financiară de întreprindere” Editura Economică 1998, pag. 76
33 Ion Stancu „Finanțe” Editura Economică 2002, pag. 121

Obligațiunile aceste sunt active financiare care dau naștere la un flux de plăți de la emitent
la investitor, ce constă într -o sumă constantă plătită periodic și o plată finală la scadență formată
din plata ultimului cupon și o sumă globală numită valoarea nominală. Valoarea sumei restituite
la scadență de către cel împru mutat este apropiată de suma primită de el la emiterea obligațiunii.
Suma transferată de la creditor la cel împrumutat se numește principal, de obicei prețul plătit
pentru utilizarea capitalului este exprimat ca procent și poartă denumirea de rata cuponulu i, iar
suma plătită ca dobânda investitorilor se numește cupon.
Împrumutul obligatar se definește prin mai multe caracteristici privind condițiile de
emisiune, dobânda remuneratorie, durata și modalitatea de rambursare etc.
Mărimea împrumutului obligatar s e stabilește în funcție de necesitățile de finanțare a
investițiilor întreprinderii dar și în funcție de gradul de lichiditateal pieței financiare.
Valoarea emisiuni de obligațiuni poate fi egală cu valoarea nominală sau mai mică, decât
acestea. Diferența dintre valoarea nominală și valoarea de emisiune formează prima de emisiune,
care acționează ca posibilitate de ajustare a condițiilor de emisiune, specifice unei obligațiuni cu
cele ale pieței de capital.
Rambursarea se face prin tragerea la sorți a obli gațiunilor doar în scopul respectării
egalității între deținătorii de titluri, sunt concepu te sisteme de repartiție proporț ională a
obligațiunilor trase la sorți.34
Creșterea de capital determină un efect de diluare a rentabilității acțiunilor întreprinderi i,
prin împărțirea profitului net la un număr mai mare de titluri. Creșterea capitalului propriu
determină creșterea bonițății și garanției întreprinderii, rezultând din aceasta că întreprinderea
poate solocita credite suplimentare.
Această sursă de finanț are mobilizează capitaluri suplimentare pe o perioadă
nedeterminată, acestea nefiind rambursabile la o anumită scadență. În consecință acumulările
brute anuale, rezultate din exploatarea investiției, vor fi diminuate numai cu dividendele datorate
pentru creșterea de capital.
Creșterea de capital se poa te utiliza fie prin emisiunea acțiuni noi sau prin majorarea
valorii nominale a acțiunilor vechi, cea dea două se utilizează mai rar.
Emisiunea de acțiuni noi presupune, două alternative: emisiunea lor la valo area nominală a
vechilor acțiuni și emisiunea lor la valoarea majorată.

34 Adrian Șimon „Finanțele întreprinderii” Universitatea Petru Maior 2010, pag. 125

Creșterea capitalului social poate avea ca surse subscrierea de noi aporturi, încorporarea
rezervelor sau a datoriilor, convertite în contribuții la capitalul social. Subscrierea de ca pitaluri
suplimentare, pentru cumpărarea de acțiuni noi implică atribuirea unor drepturi de subscriere
către acționarii vechi, ca o compensare a efectului de diluare a valorii capitalului lor. Dreptul de
subscriere la creșterea capitalului este un titlu de valoare negociabil, poate fi vândut către noii
acționari care doresc să subscrie la capitalul întreprinderii. Pentru a fi atractivă, valoarea de
emisiunea a unor acțiuni noi se stabilește într -o mărime apropiată de valoarea de piață a
acțiunilor vechi, d ar totodată valoarea de emisiune nu poate coborî sub valoarea de piață pentru a
limita efectul de diluare.
Creșterea de capital, prin încorporarea rezervelor, a primelor de emisiune și a profiturilor
nerepartizate, nu aduce un aport nou și dă posibilitate a atribuirii gratuite de acțiuni noi sau de
creștere a valorii nominale a acțiunilor vechi. Creșterea de capital, prin încorporarea datoriilor
constă în emisiunea și distribuirea de acțiuni noi către furnizorii de capitaluri împrumutate. Se
practică de soc ietățile comerciale pla sate din punct de vedere tehnic , dar care întâmpină
dificultăți financiare. În aceste cazuri, acționarii vechi renunță la drepturile lor de subscriere.35
Leasing -ul este o formă specială de închiriere a bunurilor imobiliare pentru car e chiriașul
obține avantaje legate de posesiunea bunului închiriat, în timp ce finanțarea achiziției acestuia
este făcută de catre societatea de leasing. În schimbul obținerii avantajelor legate de posesia
bunului, întreprinderea care l -a închiriat plăteșt e societății de leasing o chirie care cuprinde:
amortizarea bunului închiriat, dobânzile aferente fondurilor avansate de societatea de leasing
pentru cumpărarea bunului, marja de profit a societății de leasing. Chiriașul intră în proprietatea
bunului doar după închiderea contractului de leasing, după plata valorii reziduale a bunului,
covenită dinainte. Decizia de a opta pentru lea sing, în raport cu un împrumut bancar sau
obligatar se fundamentează pe valoarea actualizată netă. 36

4.1.3. Finanțarea pe termen mediu

Împrumuturile pe termen mediu corespund duratei pentru care societățile elaborează
planuri operaționale în ceea ce privește funcțiunile precum dotările cu echipamente, plan de

35 Adrian Șimon „Finanțele întreprinderii” Universitatea Petru Maior 2010, pag. 123
36 Adrian Șimon „ Finanțele întreprinderii” Universitatea Petru Maior 2010, pag. 128

marketing sau de personal. Pentru garantarea echilibrului financiar, întreprinderile sunt interesate
să creeze o legătură reciprocă între rambursarea împrumuturilor și durata amortizării activelor
fixe. Creditul bancar pe termen mijlociu este descris ca „un fenomen ce joacă un rol important în
finanțarea entităților comerci ale, fiind destinate să acopere cheltuielile de investiții în
echipamente de producție cu durate de funcționare relatic scurte, cheltuieli cu renovări,
operațiuni de export, construcții ușoare și altele”37.
Pentru conferirea creditelor pe termen mediu ș i lung, în economia de piață s -au stabilit și
determinat unor indicații financiare și anume:
 volumul datoriei să nu depășească fondurile proprii ;
 durata minimă a împrumutului să nu fie mai mică decât durata de fol osință a investiției.
Garanția acestor credite este susținut pe rentabilitățile viitoare a întreprinderilor, astfel se
asimilează următoarele tiputi de credite :
 creditul pe termen mediu propriu -zis acordat de bănci sau organisme specializate;
 creditul pe termen scurt prelungit ce se conferă pentru divers e nevoi de vânzări la export
și rate, pentru fabric ație, durata acesteia depășind durata creditului pe termen scurt;
 creditul de leasing fiind operațiunea prin care achiziționarea de bunuri se realizează prin
închirierea acestuia în schimbul plății unei redevențe periodice. Acest contract din punct de
vedere economic reprezintă o datorie pe termen mediu sau lung, însă din punct de vedere
financiar este un contract care implică sarcini financiare având ca avantaj oferirea posibilității
firmei în procurarea capitalului fix necesar obținând anumite căștiguri f iscale.

4.1.4 Finanțarea pe termen scurt

Finanțarea pe termen scurt se referă la finanțarea activelor circulante necesare firmei și are
un orizont de timp sub un an. Pentru ca firma să aibă o mai buna desfășurare a activității firmei,
pe lângă stabilire a necesarului de active circulante, o importanță majoră o are și decizia privind
stabilirea modului de finanțare a acestora. Obiectul acestei decizii îl reprezintă selecția și
mobilizarea operativă a capitalurilor circulante, în funcție de condițiile piețe i, cu cel mai redus
cost și cu reducerea riscurilor.

37 Mihai Toma, Felicia Alexandru „ Finanțe și gestiu ne financiară de întreprindere” Editura Economică 1998, pag.181

Firmele în general recurg la finanțarea pe termen scurt din două motive: primul este
determinat de necesitățile de fonduri din anumite perioade, iar al doilea motiv este că firma poate
folosi finanțarea pe termen scurt până când va apărea ca necesară o finanțare pe termen lung .
Sursele de procupare a capitalurilor necesare finanțării pe termen scurt sunt:
Capitalurile proprii, capitaluri atrase ș i capitaluri împrumutate. În caz ul utilizării capitalurilor
proprii este vorba de o finanțare intrnă și se poate spune că se folosește cea mai sigură sursă de
finanțare, determinând autonomia financiară și eliminarea riscului retragerii fortuite a
capitalurilor.
În mod curent, sursele de finanțare pe termen scurt sunt furnizate de: pasivele stabilite,
creditele de la băncile comerciale, efectele de comerț.38
Împrumutul bancar pe termen scurt :
Când firmele recurg la o finanțare, acestea solicită banca să -i furnizeze fonduri
suplimentare în concordanță cu aceste nevoi. Termenul de acordare a creditelor pentru finanțarea
pe termen scurt este de un an, după ce s -a aprobat creditul între părți se semnează un contract de
credit care cuprinde: suma împrumutată, rata procentuală a dobânzii, schema rambursării
creditului, garanțiile aduse pentru obținerea creditului și alți termeni și condiții stabilite între
bancă și cel împrumutat.
Pe piața românească există mai multe tipuri de credite bancare pe termen scurt la care pot
apela firmele cum ar fi:
Creditele de tr ezorerie având ca scop asigurarea echilibrului trezoreriei curente a firmei,
dacă banca acordă acest credit procupările acesteia sunt de a cunoaște bonitățile clientului și
asigurarea că acesta dispune de solvabilitate pe termen scurt. Una din formele de a cordare a
creditelor de trezorerie este facilitattea de cont sau descoperire de cont care se prezintă sub o
formă flexibiă, care în limitele sumei și a duratei fixate de bancă, oferă firmelor cposibilitatea să
aibă la conturile lor curente de la bancă sold uri debitoare pe o anumită perioadă. Creditele de
trezorerie acordate ca descoperire de cont prezintă pentru bancă un risc relativ mare în cazul în
care ele nu sunt garantate cu active certe și prin faptul că ele sunt dependente de activitatea
firmei.
Linia de credit acest tip de credit utilizat între bancă și firmă prin care se poate împrumuta
până la o anumită limită maximă stabilită pentru o perioadă de timp determinată. Prin această

38 Nicolae Hoanță „Gestiunea financiară a întreprinderii” Editura C.H. Beck 2011, pag. 179

limită firma împrumutată poate face plăți pe baza sistemului revolving, adică efectuând trageri și
rambursări pe perioada creditării doar cu condiția ca soldul zilnic să nu depășească plafonul
aprobat.
Credite pentru stocuri sau credite pe obiect banca preferă astfel de credite, deoarece aceste
credite sunt probabil rambursat e în mod automat și rezonabil odată cu lichidarea obiectului
pentru care au fost acordate.
Creditele de mobilizare sau de scont acestea presupun mobilizarea de către banci a
creanțelor comerciale, concretizate în efecte de comerț, pe care firmele le dețin asupra clienților
săi. Aceste credite sunt garantate de firme cu active financiare: trate și bilete la ordin și acestea se
obțin prin operațiuni de scontare. Creditul de scont avantajul său este pentru firmele puternice și
cu efect de comerț emise de aseme nea de firme puternice și cu renume, întradevăr mai scumpe
dar efectele scontate reprezintă o garanție suficientă pentru bancă, însă acest credit deține și un
dezavantaj adică nu întotdeauna este posibilă din cauză că nevoile de lichidități nu coincid
întotdeauna cu portofoliul de efecte de firmă.39
Alegerea surselor de finanțare pe termen scurt :
Pentru alegerea surselor de finanțare pe termen scurt se ține cont de patru factori importanți
cum ar fi: principiul amortizării, costul, disponibilitatea și flexib ilitatea.
1. Principiul amortizării se referă la firmele care se expun la un risc când doresc ca
finanțarea activelor circulante să se facă cu surse pe termen scurt, dar firma poate să folosească
mai multe surse și sume de finanțare pe termen scur t decât o po ziție conservatoare;
2. Costurile se determină pentru sursele alternative ale diferitelor surse de finanțare, se țin
cont și de costurile de oportunitate. Când firma anticipează continuarea nevoilor de credite
bancare, ea trebuie să aibă în continuare o bună relație cu băncile repective, chiar dacă banca
crește costul direct al creditului;
3. Disponibilitatea creditului acesta se referă la faptul că în cursul ciclului de exploatare,
sursele de fonduri pot fi mai mult sau mai puțin disponibile, se mai referă la mă rimea sumei ți la
condițiile de finanțare pe termen scurt;
4. Flexibilitatea se referă la faptul că firma trebuie să își plătească datoriile legate de credit
și păstrareze capacității de reînnoi și a crește capitalui.

39 Ph. Avare, L. Ravary, G. Legros, P. Lemonnier „ Gestiune și analiză fina nciară” Editura Economică 2002, pag. 99

În funcție de poziția firmei față de acești factori trebuie luată decizia de finanțare a firmei
pe termen scurt, fiecare constrângere acționând în mod specific asupra deciziei.40

40 Nicolae Hoanță „Gestiunea financiară a întreprinderii” Editura C.H. Beck 2011, pag. 189