”…într-o clipă de har, Atotputernicul făcu un semn și acolo, unde undele Dunării se contopesc într-o totală-mbrățișare cu Marea, se născu Delta…” M…. [303016]

CAPITOLUL I

DUNĂRE – DELTA DUNĂRII

”…într-o [anonimizat], unde undele Dunării

se contopesc

într-o totală-[anonimizat]…”

M. [anonimizat] a continentului (fig.1), [anonimizat], Dunărea a fost mult implicată în evenimentele istorice ale continentului.

Fig.1 [anonimizat] 1: 17 000 000 [1]

În antichitate a [anonimizat] [2] astăzi este cunoscut ca Dunăre (în română), Danube (în franceză), Donau (în germană), Danubio (în italiană), Danube (în engleză) Dunai (în rusă), Duna (în maghiară), Tune/Duneh (în limba turcă), Dunej, Dunawo, Dunaghi, Donau, Dune, [anonimizat]/dan/dun care poate fi recunoscută și în numele altor râuri europene (Don, Duna ori Dvina Don). De-a [anonimizat], [anonimizat] a lui Constantin Porphyrogenetul, [3] Danaster și respectiv Danaper. [anonimizat] (popor din Caucaz) și semnifică ”apă”, ”curs de apă”. HESSIOD ([anonimizat] î.e.n.) arată că romanii numeau fluviul luat în discuție Danubius (toponim rezultat din dan = râu, apă curgătoare și nivus = [anonimizat]) [anonimizat], [anonimizat] [4]. [anonimizat] ”repede, agil, impetuos, violent, pătimaș”. [5]

[anonimizat] ”fluviu roman”, numeroasele vestigii arheologice mărturisind o intensă activitate comercială. Aceasta s-a [anonimizat]-a lungul fluviului existând mari depozite pentru cereale numite ”chili” – termen găsit și în toponimii actuale ([anonimizat]). [anonimizat]. [anonimizat] a putut fi împiedicată. Monopolul turcesc asupra comerțului și a navigației pe Dunăre începe să se destrame după Tratatul de Pace de la Paris (1856) care a încheiat Războiul Crimei. În același an ia ființă Comisia europeană a Dunării ce avea printre atribuțiile cele mai de seamă și controlul multinațional al navigației pe fluviu. Încep lucrări hidrotehnice menite să transforme Dunărea între orașul Brăila și gura de vărsare a brațului Sulina într-o cale navigabilă și pentru vasele maritime [2]. [anonimizat] (cu 21 km, ceea ce s-a realizat între 1868 și 1902), canal permanent dragat pentru a asigura o adâncime minimă de 7 m [6].

[anonimizat] o veche depresiune morfogeologică care traversa Europa de la răsărit spre apus și care în cursul Oligocenului și al Miocenului a fost inundată de un braț al Mării Paratethys. Mișcările orogenetice și epirogenetice de la finele Miocenului au avut drept consecință ridicarea uscatului și retragerea apelor. [anonimizat] s-a [anonimizat]că ale cărei țărmuri se întindeau spre vest până spre bazinul Vienei iar la est până în Turkestan. [7]

Procesul de ridicare al continentelor continuă și Marea Sarmatică se restrânge ca întindere și se împarte. Astfel, dacă la începutul Pliocenului bazinul Vienei, depresiunea Panonică și cea Ponto-Aralo-Caspică erau încă acoperite de ape, la sfârșitul perioadei și începutul Cuaternarului, marea Panonică, marea Pontică, Caspica și Aralul se individualizează. Este momentul în care Paleo-Dunărea primește rolul de colector al apelor ce șiroiau pe coastele Alpilor și Carpaților. Astfel, sectorul superior al fluviului se formează la sfârșitul Terțiarului, sectorul mijlociu la finele Pliocenului iar sectorul inferior în ultima partea a Cuaternarului, consecutiv stabilirii legăturii între Bazinul (Lacul) Panonic și Bazinul (Lacul) Pontic.

Ultima etapă a uriașului și complexului ansamblu ce se identifică cu paleo-istoria Dunării o constituie formarea Deltei Dunării, etapă ce începe la sfârșitul Pleistocenului, se desfășoară în Holocen și continuă și în zilele noastre [8].

Dunărea își are izvoarele în Munții Pădurea Neagră situați astăzi pe teritoriul Germaniei, la nord de Alpii Helvetici, care separă la apus bazinul Dunării de cel al Rinului. Două pârâiașe – Brigah ale cărui ape țâșnesc la o altitudine de 920 m și Brege care are izvorul la 1000 de m își unesc apele la Donaueschingen, confluența fiind marcată de un monument, inscripția de pe placă avertizând observatorul ”678 m deasupra mării, 2840 km până la mare” [9]

Dunărea are un bazin hidrografic care se învecinează cu cel al Rinului, Elbei, Oderului, Vistulei, Niprului și al Padului, acoperă o suprafață de 817 000 km2 ce se întinde pe 8ș latitudine și 22ș longitudine. Dunărea este astfel al doilea fluviu al Europei (după Volga) și ocupă al 24-lea loc în ierarhia fluviilor după mărimea bazinului hidrografic (fig.2). În linie dreaptă, de la izvor la vărsare, Dunărea are 1630 km, iar pe talveg – 2850 km [6] (fig.3)

Fig. 2 Bazinul hidrografic al Dunării în zona Porților de Fier, în cuaternar [6]

Fig. 3 Bazinul hidrografic al Dunării [7]

Suprafața bazinului Dunării este de 805.300 km2, ceea ce echivalează, aproximativ, cu a treisprezecea parte din suprafața continentului sau cu de 3,5 ori întinderea țării noastre și se află pe teritoriul a 13 țări cu 86 100 •106 locuitori. Față de celelalte bazine fluviale ale globului, Dunărea ocupă locul al treizecilea, iar în cadrul Europei locul al doilea după Volga. [10] (Fig.4)

Fig. 4 Număr de țări traversate de fluvii, Dunărea ocupând primul loc în lume [10]

Datorită orientării cursului său de la vest spre est de-a lungul continentului, posibilităților de navigație și de legătură pe care le oferă statelor dunărene, importanței sale economice, frumuseții regiunilor geografice pe care le străbate, precum și faptului că poate fi legată prin canale (unele deja existente) cu alte fluvii ale Europei, Dunărea se situează în fruntea celorlalte fluvii europene. (Tabelul 1)

Tabelul 1 Râuri europene al căror bazin hidrografic depășește 100 000 km2 [11]

Dunărea este deci o arteră de navigație cu o pantă medie de 25 cm•km2, orientată de la vest spre est, permițând comunicare între Europa Centrală și Marea Neagră. Dunărea este legată de Rin prin Europa-Kanal, de Oder prin canalul Dunăre-Oder, iar canalul Main-Dunăre, după 1992, facilitează deplasările spre Marea Nordului. Canalul Dunăre-Marea Neagră, dat în folosință în 1984, a scurtat cu 250 km drumul de legătură cu Marea Neagră.[12]

Dunărea își poartă apele trecând prin zece țări și trece prin trei capitale: Viena, Budapesta și Belgrad. Separă teritoriile sârbe de cele croate și formează frontieră între România și Bulgaria, cât și între România și Ucraina.

Profilul longitudinal al Dunării este neregulat și prezintă o serie de bazine depresionare separate prin defileuri. Uriașa încărcătura sedimentară antrenată de afluenți din masivele muntoase care înconjoară bazinul hidrografic (Alpi, Carpați, Munții Dinarici…) și pe care fluviul le transportă se etalează în aceste mari bazine și contribuie la edificarea unor largi lunci (albii minore) a căror lățime depășește uneori zece km. În aceste locuri, până la începutul secolului al XX – lea fluviul își vărsa cu debit mare apele în brațe cu curs molatec, ori își întrerupe undele în meandre, sau își schimba brusc direcția de curgere, interacționând continuu cu lunca sa. Spre exemplu, în aval de Bratislava, unde a fost amplasată amenajarea de la Grabcikovo, se afla cea mai întinsă zonă umedă din interiorul continentului în alcătuirea cărora intrau câmpiile aluvionare maghiare de la Szigetköz și de la Zitny Ostrov de pe teritoriul slovac, etalându-se pe mai bine de 50 km lungime și pe mai mult de 10 km lățime.[13]

De la izvoarele sale și până la vărsare, Dunărea taie de două ori axul muntos al continentului: pentru prima dată la Devin unde fluviul intersectează limita dintre Alpi și Carpați și a doua oară, între Moldova veche și Drobeta-Turnu Severin formând cel mai spectaculos defileu din Europa. Aici, apele dunărene sapă în stâncile Carpaților 144 km de chei numite ” Porțile de Fier ” .[14]

În latitudine bazinul Dunării se desfășoară pe circa 8o, fiind cuprins între paralele 42o latitudine nordică (izvoarele Moravei sârbești) și 50o latitudine nordică (izvoarele Moravei cehe). Între aceste extremități, lățimea maximă a bazinului are, în linie dreaptă, aproape 600 km. În logitudine, bazinul Dunării se desfășoară pe 22o: între 8o longitudine estică (la izvoare) și 30o longitudine estică (la vărsare). Lungimea cursului pe talveg între izvoare și vărsare este de 2860 km, iar în linie dreaptă de 1630 km. Panta mijlocie a fluviului este de 25 cm/km. [6]

În defileu, albia fluviului este îngustă, în zona Cazanelor fiind doar de 165 m, dar adâncimea este considerabilă, atingând 70 m. Zona menționată, cu însemnate variații de nivel și cu căderi de apă constituie un real obstacol în navigație, dar dispune de un uriaș potențial hidroenergetic. [10]

Cele două intersectări ale Dunării cu munții au și valoare de marcaj, delimitând trei sectoare în lungul fluviului:

Sectorul superior, de la izvoare până la localitatea Devin;

Sectorul mijlociu, de la localitatea Devin până la intrarea în defileul carpatic;

Sectorul inferior, de la intrarea în defileul carpatic până la vărsare. [5]

Sectorul superior sau alpin cu o lungime de 900 km se întinde de la izvoare până la Viena. Relieful în mare parte muntos, fiind format din culmile Jura Suabă, Jura Franconiană, Pădurea Bavariei și Pădurea Boemiei (pe stânga), Podișul Suabiei și Bavariei, Prealpii și Alpii Orientali (pe dreapta). Altitudinea reliefului coboară în trepte, de la sud (unde depășește 3000 m) spre nord (unde nu atinge decât 600-800 m, cu rare excepții peste 1000 m).

La orașul Korneuburg Dunarea intră în bazinul Vienei, pe care îl străbate până la defileul de la Devin.

Bazinul Vienei este o câmpie înclinată mărginită la nord de înălțimile masivului Cehiei și Moraviei și la sud de masivul muntos Wienerwald (Pădurea Vienei).

Regimul hidrologic este condiționat de fluctuațiile sezoniere ale temperaturii și precipitațiilor. Panta medie este accentuată (100 cm•km-1), debitul maxim se înregistrează după topirea zăpezilor din Alpi, deci afluenții au un regim nival. Cel mai însemnat este râul Inn (cu un debit de 740 m3•s-1). Undele Dunării sunt transparente, cu o culoare verde-albăstruie, de unde și sintagma ”frumoasa Dunăre Albastră” [7].

Sectorul mijlociu este supranumit și panonic și se întinde de la Viena până la Droberta-Turnu Severin și are o lungime de 1000 km și începe de la Porțile Devin, se continuă cu Masivul Leitha, Carpații Mici, în apropierea defileului Porților de Fier. Această unitate din punct de vedere geografic este situată între Munții Carpați, la nord și sud, Alpii Carnici, Alpii Julieni și lanțul Munților Dinarici la vest și sud, masive muntoase care înconjură Depresiunea Slovacă, Depresiunea Panonică și Podișul Transilvaniei. În această unitate fluviul este pe o mare parte din lungime lipsit de afluenți importanți, reducâîndu-și debitul, până ajunge în extremitatea de sud-est unde primește afluenții Drava, Sava (cu izvoare în Alpii Orientali), Morava sârbească alimentată de cursuri de apă din Alpii Dinarici și din depresiunea Karst, Tisa și Mureșul care-și adună apele din Carpații Orientali și Occidentali, cât și din Podișul Transilvaniei care contribuie la refacerea debitului.

Cele mai însemnate viituri se produc primăvara. Înghețul nu este constant [7]

Sectorul inferior sau valah se întinde pe aproape 1000 km de la Drobeta-Turnu Severin până la vărsarea în mare și începe de la intrarea Dunării în defileul Porțile de Fier și separă Câmpia Română de Podișul Bulgar, delimitate de Munții Carpați și Balcani, continuă prin vestul și nordul Dobrogei și sudul Platoului Bugeac (pe teritoriul Republicii Moldova și Ucrainei).

La extremitatea sa estică, valea fluviului se orientează spre nord și imediat se desface în două brațe: Brațul Borcea care tivește Câmpia Română și cel de-al doilea, spre est, numit și Dunărea principală, îmbrățișând între ele o întinsă zonă inundabilă numită ”Insula Ialomiței” după cel mai însemnat afluent din zonă. Apoi, cele două brațe se unesc într-un singur șuvoi care după numai 2 km se desparte tot în două brațe: unul răsăritean – Brațul Măcin (la poalele Munților Măcin) și Dunărea veche la apus. Între ele se întinde ”Insula Brăilei” cu o lățime de 22 km pe axul său est-vest. Albia Dunării se întoarce în unghi drept spre răsărit și după ce străbate 60 km se ramifică : Brațul Chilia spre nord și Brațul Tulcea spre est. Este primul ceatal – Ceatalul Ismail, extremitatea occidentală a Deltei Dunării (M 44).

Sectorul inferior prezintă un bazin hidrografic foarte dens, Dunărea primind pe malul stâng, afluenți ce drenează Carpații Meridionali și cei Orientali, iar pe malul drept tributari care au bazinul hidrografic legat de Balcanii de nord, Prebalcani, Depresiunea Prebalcanică și Podișul Dobrogei. Este vorba de râuri ce se caracterizează prin ample fluctuații ale debitului, primăvara și vara putând prezenta însemnate creșteri bruște ale debitului. Iarna, înghețul este frecvent. Panta medie este de 3,8 cm•km-1 în Câmpia Română și de aproximativ 0,5 cm•km-1 în Delta Dunării.

Din punct de vedere geomorfologic Bazinul Dunării de Jos poate fi împărțit în următoarele sectoare [7]:

Defileul Porțile de Fier

Dunărea străbate Munții Carpați printr-un defileu lung de 130 km, care începe la Baziaș și se termină în dreptul localității Gura-Văii. Defileul este caracterizat prin numeroase schimbări ale direcției de curgere determinate de diferite falii și de alternanța de sectoare înguste săpate în formațiuni geologice mai vechi și mai dure (granite, roci metamorfice și calcare) cu bazine largi ca Moldova Veche, Liubcova, Milanovac, Dubova și Orșova, constituite din depozite miocene și pliocene. După construcția barajului Porțile de Fier 1, întregul sector este acoperit de lacul de acumulare.(Fig.5)

Fig. 5 Bazinul hidrografic al Dunarii [7]

Sectorul Gura Văii – râul Olt.

Acest sector este caracterizat printr-o morfologie complexă cu meandre foarte largi, unele dintre ele abandonate, și o secvență completă constituită din 8 terase. Prin construcția barajului Porțile de Fier 2, pe un segment din acest sector (între Defilelul Porțile de Fier și Ostrovul Mare), vechea morfologie a fost modificată prin formarea lacului de acumulare cu același nume. [15]

Sectorul cuprins între confluența cu râul Olt și râul Argeș

În acest sector malurile Dunării sunt plasate în unități geografice distincte, respectiv malul stâng delimitează Câîmpia Română, în timp ce malul drept este abrupt și stâîncos fiind săpat în depozitele Platoului Moesic. În acest sector sunt separate numai șase terase. [15]

Sectorul cuprins între confluența cu râul Argeș și râul Prut

După confluența cu râul Argeș, Dunărea își schimbă cursul spre nord datorită unei zone de fractură orientată aproximativ pe direcția nord-sud, limitând la est zonele mai înalte ale Dobrogei, ajunge apoi în zona de subsidență a Siretului și Depresiunea Predobrogeană, continuându-și drumul către Marea Neagră. În acest sector, panta de curgere este foarte redusă, prin separarea brațelor Dunării formându-se mai multe zone mlăștinoase (cele mai importante fiind Balta Borcei și Balta Brăilei), în prezent amenajate pentru agricultură, prin îndiguiri. Pe parcursul acestui traseu sunt prezente trei terase la început, apoi două terase, iar în final o singură terasă, datată datând din Pleistocenul superior, perioadă în care se presupune că s-a definitivat forma actuală a Dunării. [15]

Sectorul dintre confluența cu râul Prut și vărsarea brațelor Dunării în M. Neagră prezintă două subsectoare, primul fiind extins între râul Prut și Ceatal Izmail, al doilea cuprinzând brațele care formează Delta Dunării. Dunărea în acest sector străbate Depresiunea Prodobrogeană, în partea sudică ridicându-se Orogenul Nord-Dobrogean, iar în nord Platoul Bugeac. Începând din sectorul râul Argeș- râul Prut (de la Km 170 Brăila) și până la vărsarea brațului Sulina în mare, albia Dunării a fost amenajată pentru navigația vaselor maritime.

Sistemul montan este compus în principal din Masivele Alpi, Carpați, Balcani și Dinarici, iar depresiunile majore sunt Câmpia Panonică și Câmpia Română. Diferența de altitudine măsurată pe cursul principal între izvor, situat în Munții Pădurea Neagră și vărsarea în mare este de 1078 metri. Cea mai mare parte a bazinului Dunării este situat în zone de câmpie, care determină caracteristicile morfologice, hidrologice, procesele dinamice de transport și de depunere a aluviunilor.

Din punct de vedere climatic bazinul Dunării se află sub influență atlantică, continentală și mediteraneană. Valorile medii ale temperaturii medii anuale în diferite puncte ale bazinului sunt cuprinse între – 6,2 și + 12ș C. Valoarea anuală minimă este raportată la Sonnblick, în timp ce valoarea maximă este calculată în Bazinul Panonian și la vărsarea Dunării în Marea Neagră. [15]

Regimul precipitațiilor depinde de masele de aer umed transportate din Oceanul Atlantic și Marea Mediterană și de vânturile de vest. Precipitațiile au valori medii anuale cuprinse între 3000 mm în zonele muntoase și 400 mm în zona Deltei Dunării. După Almazov și Stancic, media precipitațiilor anuale este de 816 mm, iar media evaporației estede 547mm. [16, 17]

Cele mai importante vânturi sunt cele de vest, care acționează în tot bazinul, care au ca origine depresiunile subpolare și aduc mase de aer umed dinspre Atlantic spre continent. Vânturile de est au un efect invers aducând mase de aer uscat dinspre continentul Euro-Asiatic. În partea medie a bazinului Dunării, iarna se manifestă vântul de sud-est, Koșava, și în partea inferioară a bazinului vântul din nord-est, Crivăț.

DEBITUL MEDIU ANUAL AL DUNĂRII

Prima măsurare a debitului Dunării s-a realizat în 1821 la Linz. În 1826 existau 13 stații de măsurători hidrologice, în sectorul bavarez al Dunării, 18 stații în sectorul austriac, iar în sectorul Dunării de Jos, care era ocupată de turci, prima stație de măsurători a fost înființată în 1830 la Sulina. Următoarele stații de măsurători în acest sector au fost instalate în 1838 la Orșova, în 1858 la Tulcea, în 1873 la Galați, în 1874 la Brăila, în 1901 la Ismail și Chilia. În prezent funcționează un număr de peste 2000 stații pe tot cursul Dunării.[10]

Media multianuală a debitului la intrarea în Delta Dunării este de 6350 m3/s, valorile extreme ale debitului Dunării fiind: Q max.=15900 m3/s înregistrat la 05.1954 și 25.04. 2006 la C.Izmail și Q min.=1350 m3/s înregistrat la 10.1921 la C.Izmail și 1250 m3/s la 12.01.1954 la Orșova (după INHGA). Debitul aluviunilor transportate în suspensii a suferit reduceri semnificative după construirea barajelor P.F.1 și P.F.2. Astfel dacă înainte de 1970 pe ultimii 700 Km de pe cursul Dunării valorile medii multianuale ale debitului aluviunilor în suspensii erau de peste 50 milioane tone pe an, după 1985 valorile medii multianuale sunt cuprinse de regulă între 10 și 20 milioane tone pe an.

Nivelul apelor în șenal este condiționat de cantitatea precipitațiilor în bazinul hidrografic al sectorului superior și mijlociu al fluviului, cât și de ritmul topirii zăpezilor în munții ce se ridică de-a lungul Dunării. Există o relație directă între nivelul apelor și debitul fluviului ce sporește odată cu creșterea numărului de afluenți (fig. 6,7). Se poate cu ușurință constata o adevărată simetrie între aportul hidric al afluenților Dunării: 15 râuri importante au gurile de vărsare pe malul drept și 20 pe cel stâng. .[10]

Fig. 6,7 Contribuția afluenților la creșterea debitului Dunării [7]

Transportul aluviunilor pe cursul Dunării înainte de construcția barajului P.F.1 (regimul natural) și după finalizarea barajului P.F.2 (regimul actual) [18]

Râurile tributare din aval de P.F.2 contribuie la debitul solid cu cantități din ce în ce mai reduse în condițiile în care la rândul lor sunt supuse unor amenajări hidrotehnice și constituie surse pentru alimentarea cu apă a unui număr mare de localități.

AFLUENȚII DUNĂRII DE PE CURSUL INFERIOR.

Pe malul drept al Dunării, cei mai importanți afluenți sunt Timokul, pe teritoriul Serbiei și Ogosta, Iantra, Lom, Iskar, Vit, Osam pe teritoriul Bulgariei. Pe malul stâng, Dunărea drenează prin afluenții săi (mult mai importanți ca debit decât cei din malul drept) o mare parte din teritoriul României. Afluenții Dunării de pe teritoriul României sunt: Nera, Cerna, Topolnița, Jiu, Olt, Vedea, Argeș, Ialomița, Siret, și Prut. Cei mai importanti dintre afluenții de pe malul românesc din punct de vedere al debitului sunt: Siretul cu un debit mediu de 240 m3/s, Oltul cu 174 m3/s, și Prutul 110 m3/s, urmați de Jiu 86 m3/s, Argeș 71 m3/s și Ialomița 40m3/s. (Fig.8)

Formată între brațele Dunării și Marea Neagră, la extremitatea sud-estică a României și la sudul Ucrainei;

Suprafața Deltei este de 4 178 km2 dintre care 82,00% se găsesc pe teritoriul României, restul găsindu-se în Ucraina, pe malul stâng al Brațului Chilia. Se adaugă Complexul Razelm-Sinoe cu ai săi 1 015 km2, din care luciul de apă al lacurilor se întinde pe 863 km2;

Referitor la suprafață, Delta Dunării ocupă al doilea loc între deltele Europei (întrecută fiind doar de delta Volgăi care are 18 000 km2), urmată fiind de delta Padului (1 500 km2) și numai locul al 23-lea pe plan mondial; [19]

Fig. 8 Amplasarea Deltei Dunării în România, Europa [20]

în aval de Bratislava, se afla cea mai întinsă zonă umedă din interiorul continentului în câmpiile aluvionare maghiare de la Szigetköz și de la Zitny Ostrov de pe teritoriul slovac, etalându-se pe mai bine de 50 km lungime și mai mult de 10 km lățime; (fig. 9)

Fig. 9 Traseul Dunării în Europa [21]

Bazinul de recepție are o suprafață de 1080 km2 fiind format din râuri mici care-și adună apele din sudul Platoului Bugeacului și din estul Podișului Dobrogei;

Are forma unui triunghi ușor înclinat de la apus spre răsărit cu panta de 0,0428% (aproximativ 0m 4cm • 1 km-1); baza triunghiului se află situată la fruntariile Mării Negre și se întinde pe 75 km între gura brațului Chilia și gura Brațului Sf. Gheorghe; înălțimea triunghiului este de 80 km, cu vârful spre vest;

Delta Dunării se întinde spre nord până la paralela de 44°25' și este limitată spre sud de paralela de 45°30' , extremitatea occidentală corespunde meridianului de 28°45' longitudine Est iar limita orientală atinge meridianul de 29°46' longitudine Est, deci delta este traversată de paralela de 45° latitudine Nord, aflându-se la jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord;

Așezarea geografică își pune pecetea pe climatul Deltei Dunării care este temperat continental, influențat însă de proximitatea mării;

Delta poate fi împărțită, cel puțin din punct de vedere sedimentologic în trei sisteme: câmpia deltaică, alcătuită pe seama sedimentelor de origine fluvială spre vest și din sedimente de origine marină spre est, apoi, la gurile Dunării, în zona de amestec a apelor fluviale cu cele marine, spațiul predeltaic, cu un sector corespunzător platformei continentale (cca 800 km2) și al taluzului (cca 1 300 km2), până la o adâncime de 30-40 m și o zonă de larg, ce se întinde la o profunzime de 50-60 m;

Față de nivelul mării (0 m), 20,50% din Delta Dunării se află sub acest reper iar 79,50% deasupra; zonele cu o altitudine cuprinsă între 0 și 1 m ocupă 54,50% din suprafață, în timp ce suprafețele situate la înălțimi de 1 – 2 m reprezintă doar 18,00%.[21]:

Regimul hidrologic al fluviului are o considerabilă influență asupra formațiunilor din luncă, asupra ecologiei acestora. Viiturile de mare amplitudine datorate precipitațiilor de primăvară și topirii zăpezilor pot să se întindă pe o perioadă mai lungă de timp (martie – iunie, dar sunt și ani în care debutul lor este în februarie și se încheie în august). Lacurile și bălțile din luncă prezintă fundul situat deasupra nivelului minim al fluviului (etiaj) și sunt alimentate din albia minoră prin gârle și canale, fiind într-o continuă transformare. În timpul nivelurilor scăzute ale fluviului (toamna și iarna) apele din bălți se pot scurge în fluviu și astfel ecosistemele stagnante mai sus menționate pot seca complet, spre deosebire de lacurile și bălțile din Deltă care au fundul mai adânc decât etiajul și nu seacă niciodată [13]

Din punct de vedere climatic, bazinul Dunării se află atât sub influențe continentale, dar și atlantice și mediteraneene. Temperaturile medii variază între –6,2șC și +12,0șC, valorile minime fiind înregistrate la Sonnblick, cele maxime în Câmpia Panonică, în zona inundabilă și în Delta Dunării. (fig.10)

Regimul precipitațiilor depinde de masele de aer umed de origine atlantică ori mediteraneană și de procesele de advecție ori cele convective. Cantitățile medii de precipitații variază între 3 000 mm în regiunile muntoase și 400 mm în luncă și deltă. [22]

Fig. 10 Mecanismul de umplere și de golire a bălților din Lunca Dunării și din Deltă după [23]

Temperatura apelor Dunării în șenal variază între 0șC iarna și 25,0șC (ori chiar mai mult, mai ales în sectorul inferior) vara. Concentrația de săruri este considerabilă, neatingând niciodată valori mai mici de 5-6 cm3•l-1, pH-ul, în șenal, variază în limite strânse (7,66-7,92), pe când în luncă se înregistrează oscilații ale pH-ului între 7,20 și 8,00, cu variații locale datorate prezenței microfitelor planctonice ori fanerogamelor bentale care pot imprima apelor un pronunțat caracter alcalin.

În lacurile și bălțile luncii se produc variații de mare amplitudine ale temperaturii apei, în strânsă legătură cu temperatura aerului. În lacurile mai profunde se poate constata în timpul verii existența unei stratificări estivale, chiar și a termoclinei pe fondul unor valori ridicate ale temperaturii care se mențin până toamna (16-17șC) în septembrie.

În bălți, coloana de apă este redusă și în timpul verii temperaturile diurne pot fi foarte ridicate, astfel existând pericolul secării acestora. Temperatura mâlului este întotdeauna cu 1-2șC mai scăzută decât apa supraiacentă. Regimul hidrologic și oscilațiile termice exercită o influență deosebită și asupra concentrației de oxigen din lacuri și bălți, determinând instalarea unor condiții de hipoxie sau chiar de anoxie [7].

În timpul iernii, apele Dunării pot îngheța, fenomen condiționat de factori de ordin climatic (temperatura aerului, vântul, precipitațiile) și de ordin hidrologic (viteza apei, nivelul apei, cantitatea de suspensii, forma albiei). Înghețul începe cu formarea cristalelor de gheață având drept nucleu de cristalizare particule solide în suspensie. Datorită greutății lor specifice, cristalele se ridică la suprafață, se atașează între ele formând mase compacte de gheață a căror suprafață depășește câteva mii de metri pătrați și au o grosime de 20-30 cm. Dunărea le transportă și este posibil ca sloiurile fuzionând să formeze adevărate poduri de gheață, a căror grosime crește spre aval putând a se întinde pe o însemnată suprafață a fluviului timp de 20-30 de zile. De îndată ce vremea se încălzește odată cu venirea primăverii, gheața începe să se topească și sloiurile sunt antrenate de apele fluviului. Uneori, la un interval de 2-3 ani, când începe dezghețul, în zonele mai strâmte ale văii Dunării se formează prin suprapunerea sloiurilor adevărate baraje de gheață cunoscute sub numele de zăpoare. Apa Dunării se revarsă și poate astfel duce la sărăcirea efectivelor de organisme vii din fluviu.[10]

După datele de referință, înainte de 1970, Dunărea descărca anual în Marea Neagră aproximativ 51,7•106 tone de aluviuni din care 10% era nisip. Cantitatea de suspensii este strâns legată de debit și condiționează pătrunderea luminii în apă și implicit producția primară. După construirea (în 1970) a primului baraj în zona Porților de Fier (Km 942,9), (complexul format din baraj și lacul de acumulare rezultat este cunoscut sub numele de Porțile de Fier I), cantitatea de suspensii transportată de Dunăre a scăzut și a început un proces de sedimentare în lacul de baraj (cu un ritm anual de aproximativ 30-32•106 tone). Mai târziu (1982-1985), în aval de Ostrovul Mare (Km 864) a fost construit un al doilea baraj – Porțile de Fier II iar mai apoi, în 1992 un baraj de mari proporții la Gabcikovo, în Cehoslovacia. S-a înregistrat o scădere catastrofică a cantității de sedimente transportate de Dunăre în sectorul său inferior (o diminuare cu 35-50%), astfel încât, în fiecare an, numai 20-30•106 tone de sediment sunt descărcate în Marea Neagră [24,6].

Apele Dunării transportă cloruri, săruri de Ca, Mg etc. a căror concentrație variază între 200 și 400 mg•l-1. Duritatea totală variază între 7,8 și 10,1 grade germane, deci apa Dunării poate fi utilizată în industrie ori în irigații. (Tabel 2)

Apa Dunării transportă nutrienți și concentrația acestora variază în lungul fluviului. Astfel, s-au înregistrat valori absolute ale nitraților între 1,0 și 11,0 mg•l-1, cu tendință de scădere spre sectorul inferior unde, cu precădere vara, datorită activității metabolice a microorganismelor acvatice, concentrațiile sunt reduse (1,66 mg•l-1 în 2001 la Sulina).

Concentrațiile de fosfați în apele de suprafață ale fluviului erau înainte de 1970 de 0,05-0,50 mg•l-1, ajungând în 2001 la 0,1 mg•l-1. În conformitate cu exigențele TNMN (Rețea transnațională pentru monitoringul Dunării) stabilite în 1996, concentrațiile nutrienților trebuie să respecte următoarele valori [25,26]:

Tabel 2 Valorile legale ale nutrienților din Dunăre [25,26]

GENEZA DELTEI DUNĂRII

Delta Dunării a prezentat din totdeauna interesul oamenilor de știință, a artiștilor, a turiștilor. Peisajul de o rară frumusețe constituie una din atracțiile sale. Între cele trei uriașe brațe care străjuiesc delta se desfășoară în plan și pe verticală un mozaic de ecosisteme în care, surprinzătoare este alternanța dintre uscatul aici acoperit cu dune de nisip, amintind un deșert în care până și clepsidra timpului refuză să prefire nisip, dincolo acoperit cu păduri cu aspect tropical și apa ce se arată privitorului sub o mulțime de forme: împletitură delicată și infinită de canale smălțuite cu vegetație și împodobite cu nuferi, stufăriș plin de mister, plaur plutind și purtând pe unde taina genezei sale, sălcii îngenuncheate asupra apei, ori brațe viguroase, cu șuvoi constant de ape, ori tăcute și liniștite mlaștini…[14]

Pitorescul așezărilor pescărești, mici porturi de-a lungul canalelor, unde viața se desfășoară în ritmuri și tipare fără seamăn. Se adaugă excepționala biodiversitate a organismelor, bogăția surprinzătoare a florie și faunei, diversitatea cu totul remarcabilă a ihtiofaunei cu o deosebită valoare economică.

De aceea Delta Dunării a fost aleasă de UNESCO drept ”Rezervație a Biosferei„ – un mirific loc al Terrei protejat ca patrimoniu mondial.[5]

Sintetizând noțiunile ce definesc delta, acesta este un sistem de origine sedimentară format prin depunerea unui material detritic antrenat de brațele unui fluviu într-un bazin marin sau lacustru. Numele este legat de forma sa, asemănătoare cu litera grecească ” Δ ” ale cărei bază se confundă cu litoralul marin, iar vârful cu locul de origine al brațelor. [5]

În ” Istorii ”, HERODOT (484-425 î.e.n.) descrie pentru prima dată o delta – Delta Nilului, i se menționează forma caracteristică, se justifică numele, sunt prezentate limitele și ipotezele relative la geneza sa. Paginile tomului menționat oferă și informații referitoare la Delta Dunării, autorul vorbind respectiv de Istros și delta sa.[27]

Problema genezei Deltei Dunării și cea a evoluției sale contemporane se identifică cu obiectivul a numeroase cercetări și se poate afirma, fără îndoială, că a fost un obiectiv bine și îndelung studiat. Dar, în pofida acestor eforturi, numai în ultimii ani (după 1995), oamenii de știință, ajutați de tehnologii moderne, au reușit să descifreze pe deplin fazele genezei deltei.[28]

CUNOAȘTEREA DELTEI DUNĂRII – RETROSPECTIVĂ ISTORICĂ

Dat fiind faptul că zona de vărsare a Dunării și cea a litoralului apusean al Mării Negre (Pontus Euxinus) erau locuite din timpuri străvechi, mai ales de coloniști greci, există descrieri ale zonei și chiar și hărți destinate navigatorilor care datează de mai bine de 2 500 ani.

HERODOT, prezentând campania lui Darius, regele perșilor, arată că ”…între fluviile care au renume și care sunt navigabile când vii de la mare este și Istrul…cursul său inferior este îndreptat spre sud-est…are cinci guri …prin care se varsă într-un golf al Pontului Euxin. Armata navală a lui Darius…a navigat în sus pe fluviu, timp de două zile începând de la mare, și a construit un pod în chiar locul îngust al fluviului, unde se separă brațele Istrului ”

Textul lui Herodot a suscitat numeroase comentarii legate mai ales de termenul ” golf ”: dacă ar fi fost vorba de un liman al Mării Negre, delta ar fi fost, la acel moment în curs de formare, dar, același text face referiri la cele cinci brațe ale fluviului, ambarcațiunile lui Darius navigând două zile pe unul dintre acestea. (Fig.11)

Istoricul grec POLYBIU (210-125 î.e.n.) face o descriere a gurilor Dunării și insistă asupra existenței unui cordon ce primejduiește drumurile corăbierilor. [29]

Fig. 11 Sectorul maritim al Deltei Dunării [21]

Legendă: 1. sector occidental: a-origine fluvială; b-origine mixtă; c-zonă cumulativă rezultată prin juxtapunerea cordoanelor litorale; 2. sector oriental (zonă litorală deltaică): a-platformă deltaică; b-urme ale vechiului braț Sulina; c-taluz deltaic; 3. zonă predeltaică; 4.platou continental; 5.izobate.

După afirmațiile autorului, cordonul avea o lungime de 1 000 stadii (aproximativ 185 km), era nisipos și se forma ca urmare a acumulării aluviunilor transportate de Dunăre.

Geograful grec STRABON (58 î.e.n.- 25 e.n.) este autorul unei prețioase geografii. El afirma că ”…Istrul se varsă prin șapte guri, dintre care cea mai mare este numită Gura Sfântă… prin ea navigația se face pe lângă o insulă mare numită Peuce…corăbiile trebuie s-o înconjure de-a lungul țărmurilor sale nordice și apoi să alunece prin Gura Sfântă aproape 120 stadii (22,20 km) în amonte…o distanță de 300 stadii (55 km) desparte această gura de cea de-a șaptea….între guri sunt mici insule ….de la Istru la Tyras (Nistru), alt fluviu navigabil, sunt 900 stadii (166,50 km)”. STRABON indică distanțele care separă cele mai importante repere cunoscute în epoca sa (fig.12), menționând faptul că ”de la gura de vărsare a Tyras-ului până la Insula Leuce (Insula Șerpilor) consacrată lui Achile și aflată după cum se vede cu totul în largul mării se află 500 stadii (92,50 km)”. [30]

Fig. 12 Harta sectorului NV al Mării negre (între săgeți–distanțele indicate de autor, sub care, între paranteze, cele reale, cu corecția exprimată în %)[30]

Astronomul grec PTOLEMEU (Claudiu) s-a născut în Egipt (secolul al II-lea e.n) și este autorul celebrei lucrări „Compoziție Matematică” și a unui tratat de „Geografie” care a fost de mare notorietate în Evul Mediu (potrivit acestei lucrări, Terra – un corp fix, se află în centrul Universului). În lucrare sunt specificate de asemenea, numeroase detalii privind Delta Dunării. [31]

Autorul indică coordonatele fiecărui punct și specifică faptul că, în dreptul cetății Noviodunum (Isaccea de azi) Istrul se ramifică pentru prima dată și descrie, după cum urmează cele șapte guri ale Dunării, de la nord spre sud:

Prima – numită Spireo Stoma era a unui braț (Brațul cel Subțire – ceea ce indică un debit redus) care înainte de vărsarea în mare forma un lac numit lacul Thiagola care împrumuta numele și brațului;

Cea de-a doua, fără nici o importanță întrucât brațul era colmatat;

Cea de a treia gură era numită Boreo-Stoma, adică cea mai nordică, sugerând că cele două guri precedente nu permiteau navigația;

Cea de a patra se numea Pseudo-Stoma, cu alte cuvinte o gură aparentă, indicând prin acesta că brațul era colmatat, impracticabil;

Gura a cincea era numită Calon-Stoma, deci « cea frumoasă » oferind, prin urmare, condiții bune pentru navigație;

Cea de-a șasea era numită Naracium sau Naracu-Stoma atributul naracos însemnând în limba greacă leneș, adormit, insinuând viteza moderată și debitul scăzut al brațului corespunzător;

Cea de a șaptea gură era Hieron-Stoma sau Peuce după insula pe care o înconjura.

După harta lui PTOLEMEU insula Peuce prezenta pe latura sa orientală un promontoriu – Pterum Promontorium, adică promontoriul păsărilor, mai depărtat spre largul mării față de gura de vărsare a Istrosului, ceea ce oferă importante informații referitoare la migrația și comportamentul păsărilor. (Fig.13)

Fig. 13 Harta Deltei Dunării [31].

PLINIU CEL BĂTRÂN (23-79) pune în evidență aportul de apă dulce al fluviului, arătând că în dreptul gurilor de vărsare ale Dunării, până la o distanță de 40 000 de pași (cca 60 km) în larg, apa mării este foarte îndulcită, aproape potabilă. [32] Numește, de asemenea, lacuri întinse, fie la nord de Insula Peuce, fie spre sud (Lacul Halmyris), cât și insulele existente: Insula Sarmatică (posibil la acel moment un cordon maritim, azi Grindul Caraorman) situată aproape de Insula Peuce (actualul Grind Sărăturile) și Conopon Diabasis (Vadul Țânțarilor, posibil Grindul Letea de azi) mai la nord, descrieri confirmate și în paginile lui POMPONIUS MELA (fig. 14) [33].

Fig. 14 Harta Deltei Dunării – sinteză a autorilor antici [9] Legenda: a-în vechime, insule, azi grinduri fluvio-maritime; b- vechiul curs al brațului Sf. Gheorghe; c-conturul grindurilor din sudul deltei; d- țărmul actual; e-etape ale traseului actualelor brațe ale Dunării.

Prezintă interes descrierea făcută de SCHIMNOS din CHIOS care afirmă că Insula Peuce era acoperită cu o mulțime de pini iar, ca suprafață, se asemăna cu Insula Rhodos. Din punct de vedere ecologic, merită comentată prezența pinului pe această insulă, știut fiind faptul că pinul este un arbore euritop, care poate să se dezvolte și pe nisip. Inscripții găsite de arheologi între vestigiile cetății Histria atestă că cetățenii acesteia aveau permisiunea de a exploata, fără taxe, pinii de pe Insula Peuce pentru a confecționa torțe. Astăzi nu există nici un indiciu că ar fi existat acest arbore pe Grindul Sărăturile. [34]

Există posibilitatea de a fi fost distrus de un incendiu devastator provocat de fulgere, sau, cu o mai mare probabilitate, de inundațiile de mare anvergură și de lungă durată care au acoperit cordoanele maritime juxtapuse – Insula Peuce a anticilor – în timpul genezei deltei, deci a actualului grind.

După stagnarea din Evul Mediu, studiile privind geneza Deltei Dunării au reînceput în secolul al XIX-lea, dar au cunoscut un deosebit avânt mai ales în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Prezintă o mare importanță hărțile realizate de Comisia Europeană a Dunării (1857, 1866, 1871), articolele și hărțile lui HARTLEY (1868) [35,36,37].

În lucrările sale, ANTIPA (1915, 1941) consideră că delta s-a format într-un vechi liman, unde, cordoanele litorale succesive care-l separau de mare au clădit Grindul Letea și Grindul Caraorman, iar mai târziu, Grindul Sărăturile. Aluviunile transportate de fluviu și-au găsit odihna pe fundul limanului. Un grind asemănător s-a format și la sud de gura Brațului Sf. Gheorghe (primul braț al Dunării care a străpuns cordonul inițial) și a delimitat lagunele ce fac parte din actualul complex Razelm-Sinoe.[38,39]

O strălucitoare pleiadă de geologi și de geografi [5, 40, 41, 42, 43, 44, 28, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53] a încercat să fundamenteze pe o solidă bază științifică problema genezei Deltei Dunării. Fiecare din lucrările autorilor menționați este o importantă realizare științifică care contribuie la cristalizarea ideilor privind condițiile fizice și geografice care permit formarea unei delte în zona în care brațele Dunării se varsă în mare.

CONDIȚII DE FORMARE A DELTEI DUNĂRII

Pentru a defini caracteristicile fizice și geografice care oferă condițiile spațiale necesare formării Deltei Dunării, se impune prezentarea de la bun început a particularităților hidrologice ale Dunării și cele ale Mării Negre. În ceea ce privește Dunărea:

fluviul prezintă un bazin hidrografic de aproape 817 000 km2 în care aportul mediu al precipitațiilor este de 816 mm, în timp ce evaporația medie este de 547 mm;

debitul mediu anual este de 6 050-6 550 m3•s-1 (pentru perioada 1840-1990) [54] ; [55] există o ușoară tendință de creștere a debitului apelor danubiene

Q Dunăre = 5,653 + 5,961 (t – 1857)

(unde t reprezintă durata de timp măsurată în ani) rezultată din calcule și care este numai aparentă, determinată fiind de reducerea suprefețelor ocupate odinioară de luncă, de-a lungul fluviului;

debitul solid la gura de vărsare, înainte de construirea barajelor de la Porțile de Fier I și II era în medie de 67,5•106 tone aluviuni anual, din care sedimentele psamitice (nisipurile) reprezentau 10% ; în 1996 cantitatea acestora a diminuat, scăzând la 30-40%, atingând abia 40-50 •106 tone, nisipul reprezentând 5-8•106 tone anual; calculele lui BONDAR indica o diminuare a sedimentelor descărcate de Dunăre (R Dunăre ) în fiecare an după ecuația [55]:

R Dunăre = 2.064 – 6.424 (t – 1857)

(unde t reprezintă timpul, în ani).

În ceea ce privește Marea Neagră:

mare interioară, ce ocupă o cuvetă cu o adâncime medie de 1 197 m și o adâncime maximă de 2 243 m la 60 Mm depărtare de țărmul sudic pe axul ce unește Capul Kerson (Crimeea) de Capul Kerempe (Anatolia);

mareele sunt nesemnificative: au o perioadă de 12 ore și 25 minute, cu o amplitudine de 7-11 cm [37];

situată într-o depresiune tectonică a cărei prăbușire este rezultatul înălțării axelor muntoase care o înconjoară (Carpați, Caucaz);

suprafață de aproape 4.2•105 km2 și un volum de 534 00 km3;

salinitatea medie a apelor de suprafață este de 17 g•l-1(17‰) datorată diluării apelor mării cu cea a tributarilor; apele profunde au o salinitate de 22‰;

fluviile aduc o mare cantitate de săruri, cu precădere carbonați și sulfați de calciu;

datorită diferențelor de salinitate și implicit de densitate, curenții verticali sunt absenți, deci lipsește o circulație verticală a apelor;

apele profunde prezintă condiții anoxice;

microflora bacteriană autotrofă realizează o descompunere anaerobă a sulfaților, producându-se astfel și H2S ; prin urmare, sub 150-200 m (un volum de apă de aproximativ 423 000 km3) nu există condiții pentru viață pluricelulară;

la suprafață, apele Mării Negre sunt animate de doi curenți ciclonali (de suprafață și în profunzime, cu sens de circulație opus), prezentând ramificații; sensul general de deplasare al apelor de suprafață în dreptul litoralului românesc este de la nord spre sud; curentul de suprafață are în general o lățime de 50-70 Mm și o viteză de 20-30 cm•s-1; [56]

în general, platforma continentală este îngustă cu marginea abruptă, întretăiată de canioane submarine, exceptând sectorul nord-vestic (deci și în zona din fața gurilor Dunării) unde platoul are o pantă lină și ocupă o largă suprafață (30% din întreaga suprafață a Mării Negre);

după ZENKOVICI [57] valurile determinate de vânturile dominante de nord și curentul de suprafață care se îndreaptă tot spre sud dezvoltă o însemnată forță capabilă să antreneze aluviunile în aceeași direcție, realizând așa numita ”migrație a sedimentelor ”, în realitate, un adevărat curent de sedimente, care urmărește litoralul, este orientat spre sud, putând transporta pietrișul și nisipul adus de afluenții din zona de nord a Mării Negre până la aproximativ 10 km spre sud;

perturbări locale (în zona gurilor de vărsare) sunt determinate de valurile generate de vânturi;

în general, platoul continental este îngust, cu marginea abruptă, întretăiată de canioane submarine, exceptând sectorul nord-vestic (deci și în zona din fața gurilor Dunării) unde platoul continental are o pantă lină și ocupă o largă suprafață (30% din întreaga suprafață a Mării Negre);

în colțul nord-vestic se varsă cele mai importante fluvii aducând o cantitate mare de apă (Dunărea cu mai mult de 200 km3 pe an, râurile din Ucraina – Niprul, Nistrul, Bugul de Sud și Donul care au o contribuție anuală de 66 km3;

oscilațiile de nivel ale apelor se datorează în special variațiilor de volum a apelor aduse de tributari; oscilațiile datorate mișcărilor eustatice ale cuvetei marine sunt comparabile cu cele din alte bazine oceanice și în timpul ultimelor două mii de ani s-a constatat o creștere a nivelului cu aproximativ 4 m, cu o tendință anuală de acrește cu 2-3 mm [21];

în ceea ce privește condițiile meteorologice, chiar în zona Deltei Dunării, vânturile care domină (43,80%) sunt cele de nord, nord-est și nord-vest cu viteze medii de aproximativ 4,96 m•s-1; valurile de hulă (cu o înălțime de 0,20 m) reprezintă 49,10 % din total, în timp ce valurile determinate de vânt – 33,00%.

Condiții care au permis geneza Deltei Dunării:

amplitudinea neglijabilă a mareelor în Marea Neagră;

prezența unui platou continental larg, cu adâncimi mici, cu pantă lină situat în colțul nord – vestic, deci în zona de vărsare a principalilor afluenți ai Mării Negre;

marea cantitate de aluviuni adusă cu precădere de Dunăre în Marea Neagră;

existența în Marea Neagră, în fața gurilor Dunării, a unui curent litoral și a unui curent de sedimente, cu aceeași direcție (orientate de la nord – est spre sud – vest);

dominanța vânturilor de nord – est

Procesele morfogenetice implicate în desfășurarea etapelor formării Deltei Dunării au fost mult influențate de mișcările eustatice ale Mării Negre din timpul cuaternarului cât și de cele epirogenetice care au afectat zona gurilor Dunării, generând astfel complicări în evoluția Deltei Dunarii. [56]

CONSIDERAȚII GEOLOGICE

Delta Dunării se așterne pe Platforma Scitică, într-o depresiune ce prezintă la bază, în conformitate cu părerea unanimă a specialiștilor, strate depuse în șase cicluri de sedimentare:

calcare și dolomite din Paleozoic;

un strat foarte gros (400 – 2500 m), format în Terțiarul inferior în alcătuirea căruia intră depozite roșii continentale alternând cu roci de origine vulcanică;

trei straturi succesive formate în Triasicul mijlociu și superior în timpul unor perioade de transgresiune marină, cel mai profund (350 – 400 m grosime) din calcare, cel median, gros de 500 – 600 m, din dolomite, ultimul, de 450 m, alcătuit din roci detritice;

depozite de origine marină din Jurasic alcătuite din roci detritice situate la bază, având o grosime de 500 – 1700 m și din carbonați deasupra (putând atinge o grosime de 1 000 m în sudul deltei);

strat de aproximativ 500 m grosime, depus în Cretacicul inferior;

nisipuri, argile și gresii depuse în Pliocen (Sarmațian) la suprafața acestei temelii pe care este situată delta. [58] (Fig.15)

Fig.15 Principalele etape ale genezei Deltei Dunării [8]

ETAPE ALE FORMĂRII DELTEI

Depunerea de strate succesive de sedimente din delta actuală a început în cuaternar, când Dunărea a ajuns la Marea Neagră, așezarea acestora făcându-se peste depozitul format în Mezozoic.

Regresiunea Würmiană și mai ales cea din Neoeuxin (20000-18000 ani î.e.n.), când nivelul mării a coborât cu 100 -120 m, au determinat o intensă eroziune a depozitelor preexistente, așa cum se poate constata azi, sub resturi predeltaice ce le acoperă, la est de linia Letea-Ceamurlia-Caraorman. Așa se explică de ce edificiul actualei deltei datează mai ales din Holocen.[28]

Principalele faze în evoluția deltei (determinate prin analize complexe referitoare la geomorfologie, la structura și textura sedimentelor coroborâte cu studii de geochimie, mineralogie și paleontologie bazate mai ales pe datări cu C14) sunt caracterizate de formarea lobilor succesivi în strânsă legătură cu schimbarea cursului fluviului, explicând existența fazelor de înaintare și respectiv recesiune care s-au succedat în timp și spațiu.

Ele sunt următoarele [21, 8]:

formarea săgeții inițiale (cordoanele maritime juxtapuse Letea și Caraorman (în perioada 11700-7500 î.e.n.);

formarea deltei primare a Brațului Sf.Gheorghe (Delta Sf.Gheorghe I) care s-a desfășurat între anii 9000 și 7200 î.e.n.;

formarea deltei Sulina, aproximativ între 7200 și 2000 î.e.n.; edificarea Deltei Sf.Gheorghe II și a deltei Brațului Chilia ce se îndinte din 2800 î.e.n. până în prezent;

formarea deltei Coșna – Sinoe (între 3500-1500 î.e.n.) (fig.16).

Fig. 16 Principalele faze în evoluția Deltei Dunării [21,8]

FORMAREA SĂGEȚII INIȚIALE

Datări cu C14 arată că în perioada cuprinsă între 12000 și 11000 î.e.n. nivelul Mării Negre era cu câțiva metri mai înalt decât cel actual. Prin urmare, întreaga suprafață a deltei de azi era acoperită de apă, întindere cu aspect de golf, numit de geologi Golful Dunărea [21] (fig. 17)

Fig. 17 Faza ”Delta Dunării blocată” și poziția ”săgeții inițiale”

[21]

Văile tuturor afluenților din Podișul Bugeac (Chitai, Catlabug, Iaplug, Kahul) erau invadate de ape. Prin acumularea de sedimente la gura lor de vărsare, aceste văi s-au transformat în limanuri. Concomitent, aluviunile antrenate de râurile cu debit mai mare din Ucraina (Nistru, Nipru, Bugul de Sud și Donul) au fost depuse între elemente ale uscatului format în Mezozoic și Triasic, reprezentate de promontoriul Jibrieni (la nord) și Murighiol-Dunavăț (în sud). S-a format astfel un cordon litoral cunoscut în literatura de specialitate drept săgeata inițială Jibrieni-Letea-Caraorman – actuala linie de demarcație între cele două unități morfogeologice principale ale deltei. Golful Dunărea a fost obturat de același cordon litoral și la adăpostul acestuia, spre apus, s-au acumulat sedimente. Această fază este cunoscută sub numele de Delta Dunării blocată. [21]

DELTA SF. GHEORGHE I

Între cordonul Jibrieni-Letea-Caraorman și promontoriul Murighiol-Dunavăț era un pasaj prin care apele Dunării se vărsau în mare: paleo-deschiderea Sf.Gheorghe. Aici, timp de aproape 2000 de ani (între 9000 și 7200) s-a edificat prima Deltă a Dunării – Delta Sf.Gheorghe I. În prezent se poate identifica cu formațiunea de acumulare litorală Caraorman ce intră în alcătuirea Grindului Caraorman construit prin juxtapunerea a numeroase cordoane litorale care s-au format având ca principal element formativ sedimentele transportate de râurile ucrainene. [21]

EVOLUȚIA VECHILOR BRAȚE ALE DUNĂRII

Este extrem de greu să se stabilească momentul în care a avut loc separarea brațelor Dunării, Paleobrațul Sf.Gheorghe pierzându-și identitatea. După PANIN [8] prima bifurcare, cea între Paleobrațul Chilia și Paleobrațul Tulcea s-a produs când săgeata inițială a ajuns în dreptul acestei zone Mai târziu și mai departe, Paleobrațul Tulcea găsind în fața sa obstacolul determinat de grindul Preslav (Periaslaveț) s-a împărțit formând Paleobrațul Sulina și respectiv Sf.Gheorghe. Paleobrațul Sulina a străpuns cordonul săgeții inițiale în 7200 i.e.n. și treptat a devenit (și a rămas timp de cinci milenii, până în zilele noastre) principalul braț al Dunării. În acea vreme a început să-și construiască propria deltă – Delta Sulina.

DELTA SULINA

Dezvoltarea Deltei Sulina s-a desfășurat în perioada 7200-2000 î.e.n. [52]. După o perioadă de evoluție lentă, Delta Brațului Sulina a suferit transformări cauzate de curentul litoral de aluviuni: Brațul Sulina se împarte în cinci brațe secundare și delta cuprinsă între ele are o formă lobată, caracteristică deltelor de tip Tibru. Partea sa nordică a fost inclusă în mai multe rânduri în formațiunea Letea, iar cea sudică a făcut joncțiune cu structura Caraorman (fig.18)

DELTA SF. GHEORGHE II

Evoluția Deltei Sf.Gheorghe II, tot de tip Tibru se petrece în ultimii 2 500 ani [52,21]. Partea sa nordică este reprezentată de structura acumulativă Sărăturile, rezultată prin juxtapunerea cordoanelor litorale succesive construite din material ce provine din erodarea Deltei Sulina. Spre sud, edificarea deltei Sf.Gheorghe II se desăvârșește prin formarea succesivă de cordoane litorale, ultimul fiind reprezentat de Insula Sachalin. Evoluția contemporană a deltei secundare a brațului Sf.Gheorghe, cu precădere fenomenele legate de evoluția insulei Sachalin au început după viitura de excepțională intensitate din anul 1897. La finele unui secol, insula avea deja 17 km lungime și se apropia de gurile secundare ale Brațului Sf. Gheorghe, mai ales de Brațul Seredne

Fig. 18 Evoluția deltei secundare a brațului Sf.Gheorghe și a insulei Sachalin

[37]

DELTA CHILIA

Din momentul în care Brațul Chilia a străpuns săgeata inițială a și început construirea propriei sale delte încadrată în dantela brațelor sale secundare, caracteristică pentru tipul Mississippi. Pot fi urmărite cinci etape diferite, atât în ceea ce privește cronologia, cât și natura sedimentelor utilizate: aluviuni de origine ucraineană (cordoanele Sfiștofca Vest I și Sfiștofca Vest II) sau provenind din materialul rezultat în urma erodării Deltei Sulina (cordonul Sfiștofca Est și cordonul Cardon) [37]

DELTA SINOE- COȘNA

În partea sudică a actualei Delte a Dunării, în intervalul 3500-1500 î.e.n.) s-au construit două delte: Delta Sinoe și Delta Coșna, delte ale unui braț secundar al Brațului Sf. Gheorghe, brațul Dunavăț, astăzi un canal al sistemului deltaic. În timpul secolelor I și II, Delta Sinoe a fost erodată și materialul rezultat constituie elementul principal pentru edificarea actualelor cordoane: Grindul Lupilor, Grindul Istria, Grindul Chituc

Consolidarea acestora coincide cu perioade de maximă prosperitate a cetății colonizatorilor greci de la Histria. [37]

MORFOLOGIA ȘI HIDROGRAFIA DELTEI DUNĂRII

În Delta Dunării aspectele morfologice se întrepătrund atât de profund cu cele hidrografice, încât, pe parcursul studiului, trebuie să fie privite ca laturi ale unui ansamblu unic, prezentând conform legendei din figura de mai jos : 1 – martori de eroziune; 2 – abrupturi de eroziune; 3 – rest al uscatului predeltaic acoperit de depozite deltaice noi; 4 – grinduri fluviale; 5 – suprafețe intens colmatate; 6 – grinduri maritime; 7 – dune; 8 – crovuri; 9 brațe, sahale, canale; 10 – gârle; 11 – mlaștini și japșe; 12 – sensul actual de deplasare a litoralului. [59] (fig.19)

Fig. 19 Harta morfo-hidrografică a Deltei Dunării [59]

Atât formele de relief, cât și unitățile acvatice prezintă o mare diversitate, cu toponimii intraductibile, așa cum le-au creat, de-a lungul veacurilor, locuitorii ținutului dintre pământ și ape (popine = martori de eroziune, resturi ale uscatului predeltaic, grind = cordon de aluviuni de origine fluvială sau marină, perisip = cordon din nisip de origine marină care închide un golf sau o lagună, ostrov = insulă de origine aluvionară, saha = vechi braț al Dunării, astăzi colmatat, gârlă = canal natural de legătură a ecosistemelor acvatice cu Dunărea sau brațele acesteia, canalul fiind exclusiv antropogen, rezultat prin dragarea gârlelor sau săpate, japșe = elemente depresionare active doar în perioada apelor mari, periboină = perforație în cordon litoral care permite schimburi între lagune/limanuri și mare, pentru a aminti doar câteva).

Apa este un element omniprezent în deltă (80-90% din suprafață).

Actuala morfologie a Deltei pune în evidență linia de demarcație Jibrieni-Letea-Răducu-Ceamurlia-Caraorman între sectorul occidental (construit din aluviuni fluviale) și cel răsăritean al câmpiei deltaice, rezultat al activității de edificare sinergică a fluviului și a mării. [60]

Referitor la hipsometrie, delta prezintă diferite elemente de relief, pozitive ori negative. Altitudinile cele mai mari au o distribuție punctuală, insulară. Astfel, în nordul deltei, Grindul Chilia are o altitudine de 6,5 m, apoi mai spre miazăzi, dunele nordice ale grindului Letea ating înălțimi de13 m, pe când insulele din Lacul Razelm ating înălțimi mai mari: 49 m insula Popina, 19 m insula Grădiștea, respectiv 6 m insula Bisericuța. Pe de altă parte, și adâncimile cele mai mari sunt dispersate: patul albiei brațelor Dunării coboară la –36 m în Brațul Chilia, -34 m în Brațul Tulcea, -18 m în Brațul Sulina, -26 m în Brațul Sf.Gheorghe. În interiorul deltei adâncimile sunt mult mai mici: -4 m în anumite canale (Lopatna, Dunavăț) sau –3 m în Razelm.

Marile altitudini și adâncimile extreme nu caracterizează energia generală a reliefului care este, așa cum s-a putut remarca din datele de mai sus, foarte redusă, diferențele de nivel nu depășesc în general 5-6 m. (Fig.20)

Deși energia de relief este redusă, micile denivelări au o mare importanță locală determinând compartimentarea reliefului în depresiuni ce constituie elementele definitorii ale reliefului deltaic, având fiecare o circulație specifică a apei. Marea variabilitate a întinderilor uscatului, condiționată de nivelul apelor dunărene, face imposibilă determinarea cu precizie a suprafeței acestora. [61]

Fig.20 Schema elementelor morfo – hidrografice din zona de vărsare a Dunării [51]

Delta este deci un adevărat mozaic de elemente morfologice și hidrografice, ce pot fi grupate în elemente pozitive și negative, prezentate schematic după cum urmează:

ELEMENTE POZITIVE

Resturi ale uscatului predeltaic (martori de eroziune)

Cordoane fluviale (de origine aluvionară) de două categorii: simple și complexe (spre exemplu grindul Sulina)

Cordoane litorale fie simple perisipuri recente, ce tivesc țărmul mării, fie formațiuni de acumulare, datând din perioada genezei deltei, cu aspectul unor mănunchiuri dispuse radiar, rezultate prin juxtapunerea a numeroase cordoane litorale (spre exemplu grindurile Jibrieni, Letea, Carorman, Sărăturile, perișor, Chituc) [51]

ELEMENTE NEGATIVE

Rețeaua hidrografică ce poate fi împărțită în două mari categorii: rețeaua magistrală alcătuită din principalele brațe ale Dunării (Chilia, Tulcea, Sulina, Sf.Gheorghe) și brațele lor secundare, cât și rețeaua secundară în care intră periboinele, sahalele, gârlele și canalele fac în permanență legătură între rețeaua magistrală și ecosistemele stagnante, cât și japșele cu caracter temporar;

Depresiunile de două categorii: simple (lacuri și bălți din deltă, limanuri, lagune, japșe și mlaștini) ori complexe (depresiunile deltaice)

Spațiul predeltaic sau zona maritimă a deltei [51]

Apa este elementul predominant în deltă și ca urmare, speciile acvatice și palustre ale faunei și florei sunt cele mai numeroase. Ele realizează un adevărat mozaic cu elemente ale stepei est-europene sau cu organisme de origine mediteraneană care trăiesc pe grinduri. Între cele două medii (aerian și terestru) se întind mlaștinile, zonele inundabile unde proliferează organismele (animale și plante) care dispun de mecanisme de adaptare la fluctuații sezoniere și anuale ale regimului hidrologic.

Se disting în interiorul deltei mai multe ecosisteme: apele curgătoare, ape stagnante, zonele mlăștinoase și inundabile, grindurile fluviale și cele maritime, cât și incintele îndiguite (agricole piscicole si silvice) dar care nu ocupă decât 20% suprafață a Deltei.

Activitatea antropică constând mai ales din lucrări de îndiguire a zonelor inundabile, dar și în construcții de incinte, a produs modificări care au alterat echilibrul ecosistemelor prin modificarea raportului apă : uscat și prin reducerea arealelor naturale ale speciilor. Este evident, în același timp că presiunile antropice directe sau indirecte au diminuat productivitatea ecosistemelor și în consecință capacitatea lor de autoepurare.

Prin urmare, biomul deltaic este în realitate un „continuum” cu mai multe „noda” între care stufărișul este cel ce domină și dă în același timp nota distinctivă pentru Delta Dunării. [62]

Întrepătrunderea activă între ecosistemele deltaice este determinată mai ales de interacțiunea condițiilor abiotice caracteristice.

Condițiile abiotice pentru toate ecosistemele sunt dictate de regimul hidrologic al Dunării, indiferent de natura ecosistemului: natural, ori parțial modificat de om, ori ecosistem antropic

Resturi ale uscatului predeltaic sunt martori ai eroziunii petrecute de-a lungul veacurilor. Cel mai important este Grindul Chilia (Câmpul Chiliei) al cărui structură stratigrafică arată fără îndoială legătura sa cu Podișul Bugeacului. Grindul Stipoc prezintă structuri recente, depozite deltaice care le acoperă pe cele vechi. Insulele din Razelm – Popina, Grădiștea, Bisericuța sunt tot martori de eroziune, cu maluri abrupte (fig. 21) [37].

Fig. 21 Insula Popina – aprilie 2015 (foto original)

Grindurile (cordoanele) fluviale sunt depozite aluvionare longitudinale față de rețeaua hidrografică, alcătuite din material aleuritic, psamitic și pelitic, situate de obicei pe ambele maluri ale canalelor sau a gârlelor. Prezintă un profil transversal asimetric, în proximitatea malurilor cu înălțimea cea mai mare, aceasta descrescând treptat spre depresiunea din vecinătate. Diferențierea grindurilor fluviale este condiționată de volumul debitului solid ce se depune peste maluri și care depinde de valoarea hidrogradului în punctul luat în discuție. De aceea, în zona de amonte a deltei, unde valoarea medie a hidrogradului este mare (aproximativ 50 cm, în timp ce în aval este numai de 5-6 cm), procesul de formare a grindurilor fluviale este maxim. Cele mai remarcabile sunt cele amplasate pe brațele principale ale Dunării, la începutul deltei, rezultate prin juxtapunerea a mai multor cordoane (deci cordoane complexe), atingând înălțimi ce pot depăși +4 m și lățimi de aproape 2,50 km. [37]

Cordoanele litorale (perisipurile) frecvente de-a lungul deltei maritime și închizând spre est complexul lagunar Razelm-Sinoie, au o dispoziție perpendiculară pe brațele principale și prezintă o structură psamitică, predominant cu nisipuri silicioase puțin coezive, la care se adaugă un bogat scrădiș. Rezultă exclusiv din acumulări marine recente datorate acțiunii de edificare a curentului litoral (ciclonal) al Mării Negre, curent ce are o direcție N-V spre S-E. [37]

Cordoanele litorale complexe (grindurile maritime) au aceeași origine și aceeași constituție litologică, dar geneza lor s-a petrecut paralel cu cea a deltei, prezentându-se ca buchete de cordoane cu o dispoziție radiară, divers orientate:

de la nord spre sud (sud-est), cum este cazul grindurilor Jibrieni, Letea și Caraorman;

de la nord-est spre sud (sud-vest) așa cum se prezintă grindurile Sărăturile și Chituc;

de la nord-est spre sud-est ca în cazul grindurilor Crasnicol și Grindul Lupilor.

Pentru cele mai întinse dintre ele (Letea, Caraorman, Sărăturile), este caracteristică succesiunea dintre cordoane și zonele depresionare, cordoanele având o pronunțată dispoziție radiară, japșele intercalate prezentând diferite stadii de colmatare. [37]

Litoralul deltei se prezintă ca o asociație de perisipuri, plaje, zone mlăștinoase invadate de mare. Numeroase întreruperi ale cordonului litoral permit fie comunicarea dintre fluviu și mare, fie prin gurile de vărsare ale brațelor și canalelor, fie schimburi între lacuri și mare prin periboine. Zona este instabilă: datorită fenomenelor de acumulare, ponderate de eroziuni, litoralul deltaic fie înaintează spre mare, fie se deplasează spre uscat.

Rețeaua hidrografică principală este alcătuită din brațele fluviului: Chilia, Sulina și Sf.Gheorghe la care se adaugă brațele secundare legate cu precădere de Brațul Chilia realizând atât dantela deltelor interioare (Câșlița-Tatanir și Babina-Cernovca), cât și delta secundară a Chiliei. Elementele constitutive ale rețelei principale au adâncimi considerabile, sunt late și sunt tivite de depozite de aluviuni consolidate în grinduri fluviale. Cantitatea de apă și de aluviuni transportată spre mare a suferit de-a lungul anilor variații consecutive intervențiilor antropice (mai ales construirea barajelor și lucrările de rectificare ale cursului Dunării [37] (tabelul 3).

Tabelul 3.Cantitățile de apă de-a lungul brațelor Dunării [37]

Rețeaua hidrografică secundară este caracterizată de adâncimi reduse, cât și prin reversibilitatea sensului de circulație a apei de-a lungul rețelei: în timpul viiturilor apa curge dinspre fluviu spre bălți, iar în perioade cu nivel scăzut, apa se scurge spre Dunăre. Fac excepție de la regulă numai canalele cele mai importante, orientate vest-est, cu aceeași orientare a pantei ca însăși delta (Șontea, Litcov, Dunavăț, Dranov printre cele mai importante) (fig.). Rețeaua hidrografică secundară cuprinde:

sahalele sau vechile brațe ale Dunării, parțial sau puternic colmatate, greu de distins de canale, diferența constând în grosimea stratului de aluviuni depus pe patul albiei lor, dar și în faptul că adâncimea și lărgime lor este mai mare; aceste caracteristici fac posibilă urmărirea traseului lor pe distanțe apreciabile; cele mai importante sunt: Șontea, Lopatna, Iacubova;

micile gârle, canale naturale, care se întrețes;

canalele care sunt fie vechi sahale sau gârle dragate, cu traseul rectificat sau elemente exclusiv de origine antropică; trebuie să se facă distincție între canale laterale care fac legătură între brațele Dunării și bălți, canale interioare situate în depresiunile deltaice, interpuse între bălți și canalele colectoare și marile canale, în general longitudinale, care asigură circulația apei în întreaga depresiune, într-o singură direcție, determinată de panta deltei (Dranov, Dunavăț, Litcov);

japșele sunt elemente depresionare cu o formă alungită, care, în timpul viiturilor, asigura circulația apei în interiorul depresiunii; prezintă vegetație palustră;

perforațiile în cordonul litoral (periboinele) care asigură circulația de ape între limanuri și lagune cu marea (Gura Periboina între Lacul Sinoie și marea, Gura Portița între Razelm și mare). [21]

Lacurile din deltă sunt amplasate între brațele Dunării și prezintă caracteristici proprii determinate de regimul lor hidrologic; adâncimea lor este destul de mare și astfel este împiedicată dezvoltarea plantelor plutitoare; fundul lor este sub nivelul mării, în general sub – 0,50 m, deci nu seacă nici chiar în perioadele cu niveluri scăzute ale apei în fluviu, și ca urmare, nici suprafața lor nu este afectată de variațiile de nivel ale Dunării; se deosebesc de lacurile continentale prin absența unor maluri bine individualizate, doar acumulările de sedimente și de resturi organice separându-le de stufăriș; cele mai importante lacuri deltaice se află între Brațul Chilia și Lacul Razelm și sunt grupate în complexe care caracterizează depresiunile deltaice: astfel depresiunile cele mai importante prezintă numeroase complexe lacustre, în timp ce, cele colmatate dinspre apus, au lacuri cu oglinda redusă, asociate într-un singur complex;

Limanurile fluviatile sunt lacurile situate în nordul deltei, la gura de vărsare în Brațul Chilia a râurilor de pe Podișul Bugeac ( Iaplug-Cugurlui, Catlabug și Chitai).

Limanurile fluvio-maritime sunt vechile văi ale apelor curgătoare tributare mării, adâncite în cursul cuaternarului, în prezent transformate în lacuri (lacul Babadag);

Lagunele maritime sunt vechi golfuri delimitate de cordoane litorale și care păstrează legătura cu marea prin perforații (periboine), de exemplu marile lagune Razelm, Golovița, Zmeica și Sinoe, lacurile situate între gura Brațului Sf.Gheorghe și Gura Portița (mai ales Lacul Zătonul Mare), la care se adaugă lacul Jibrieni în nordul deltei, care prezintă de asemenea caracteristicile unei lagune maritime;

Mlaștinile sunt întinderi acoperite permanent sau aproape permanent cu apă, invadate cu vegetație palustră și cu stuf; sunt situate la periferia lacurilor, sau dacă provin prin colmatarea lacurilor rămân independente; în timpul viiturilor se transformă în bălți; ocupă o întinsă suprafață în deltă, astfel încât atunci când nivelul fluviului corespunde la 3 hidrograde, mlaștinile ocupă 40% din deltă;

Depresiunile reprezintă un element caracteristic al Deltei Dunării; existența lor se datoreaza intercalării unor zone alungite, cu altitudine mai mare între vastele întinderi de ape; altfel spus, depresiunile sunt insule aluvionare al căror centru este situat mai jos decât zonele marginale și în timpul viiturilor sunt invadate de apă, conturul grindurilor se estompează progresiv și la 10 hidrograde, întreaga deltă este acoperită de ape; depresiunile pot fi grupate după aspectul lor morfologic și după regimul hidrologic astfel:

depresiunile din zona Iaplug-Catlabug-Chitai caracterizate prin prezența limanurilor fluviale; zona este puternic colmatată, există doar canale care realizează legătura între Brațul Chilia și limanuri, în timp ce lacuri tipic deltaice lipsesc;

depresiunile sectorului fluvial al deltei cuprind trei grupuri: a) între ramificațiile Brațului Chilia, b) între Brațul Chilia și lacul Razelm, prezentând diferite grade de colmatare (cele mai colmatate sunt cele din partea occidentală a deltei, de pildă depresiunea Sireasa, cu grinduri fluviale largi de 2-3 km și cu înălțimi de 3-4 m, cu mici lacuri puțin adânci, mai puțin colmatate sunt depresiunile Pardina, Șontea-Fortuna, Dranov cu o rețea hidrografică bine dezvoltată, iar cele mai puțin colmatate sunt Matița-Merhei, Litcov și Obretin cu lacuri mari și o rețea de canale bine individualizate care asigură o bună circulație a apelor) și c) între Brațul Tulcea, Brațul Sf.Gheorghe și promontoriul Dunavăț;

depresiunile sectorului fluvio-maritim al deltei ce pot fi grupate în două categorii, și anume: a) depresiunile deltei Chilia prezintă lacuri și grinduri care le separă în cadrul deltei secundare a Brațului Chilia și b) depresiunile limitate de gura de vărsare a brațului Chilia și lacul Razelm, de o mare diversitate, dintre care cele mai caracteristice sunt cele fragmentate de cordoane litorale sau de lacuri foarte alungite alternând cu cordoane nisipoase mai înalte (Magearu-Sulina, dar mai ales zona cunoscută sub numele de Zătoane în cordonul litoral Chituc). [37]

După descrierea aspectelor morfologice atât de întrepătrunse cu cele hidrografice ale Deltei Dunării, se impune prezentarea subunităților deltei [21]:

A. Delta propriu zisă (între zona lacustră Iaplug-Catlabug-Chitai la nord și complexul lagunar Razelm-Sinoe la sud) cuprinde trei zone diferite:

Zona Chilia – Sulina mărginită la nord de brațul Chilia și la sud de Brațul Tulcea și Brațul/canalul Sulina având drept limită orientală delta secundară a Brațului Chilia și Golful Musura; este cea mai întinsă zonă a deltei (160 700 ha) și prezintă două depresiuni ale sectorului fluvial, și anume Sireasa – Șontea – Furtuna (39 400 ha) și Lopatna – Matița – Merhei (44 950 ha) la care se adaugă depresiunea Magearu – Sulina (35 900 ha);

Zona Sulina – Sf. Gheorghe cu o suprafață totală de 101 850 ha delimitată la nord de brațul Sulina, la sud de Brațul Sf.Gheorghe și la est de mare, include depresiunea Gorgova – Uzlina (35 700 ha) și unitatea lacustră Roșu-Roșuleț (64 000 ha) având pe cuprinsul său mari lacuri deltaice (Roșu cu o suprafață de 1 875 ha, Roșuleț de 400 ha, Lumina întins pe 2 150 ha, Puiu de 850 ha și Iacob de aproximativ 430 ha) la care se mai adaugă vreo 80 de lacuri mici

Zona Sf.Gheorghe – Razelm se identifică cu depresiunea Dranov care este delimitată de Brațul Sf.Gheorghe la nord, lacul Razelm la sud și Marea Neagră la est și are o suprafață de 75 325 ha.

Zona lacustră Iaplug – Catlabug – Chitai la nord de Brațul Chilia situată pe teritoriul Ucrainei, a cărei geneză este strâns legată de cea a deltei, se întinde pe o suprafață de 86 000 ha și se distinge prin prezența limanurilor fluviale care ocupă aproape 34 000 ha; se remarcă limanurile Iaplug (14 000 ha și adâncime de aproape 10,00 m), Cogurlui (8 000 ha și 0,80 m adâncime), Catlabug (6 400 ha, coloana de apă în medie de 1,50 m ), Chitai (5 000 ha, adâncime de 0,50 m) și Sofianai (600 ha, coloana de apă de 1,00 m).

Complexul lagunar Razelm Sinoe se întinde spre sud până la Grindul Chituc; învecinat spre nord-vest cu Dobrogea, cu Marea Neagră și depresiunea Dranov la est, este dispus într-un fost golf, care a fost numit de greci Halmyris; complexul include lagunele maritime Razelm (39 160 ha), Babadag (1 960 ha), Golovița (9 160 ha, fără Ceamurlia), Zmeica (4 960 ha) și Sinoe (17 580 ha); în cursul anilor 1970 complexul lagunar Razelm – Sinoe a suferit modificări de mare anvergură și cu grave consecințe ecologice: pentru început complexul a fost divizat în două unități: lacurile Razelm, Babadag, Golovița și Zmeica, separate de mare prin consolidarea deschiderii de la Gura Portița lacurile Sinoe și Nuntași care încă își păstrau caracterul salmastru; apoi, zona de nord a fost legată de brațul Sf.Gheorghe prin canale, devenind un bazin cu apă dulce având drept destinație și asigurarea irigațiilor din zonă; în anii care au urmat a fost tăiat Canalul 5 care străpunge Grindul Lupilor ce separă lacul Sinoe de Zmeica și în felul acesta s-a realizat un aport de apă dulce și în lacul Sinoe, îndulcindu-l; pierderea caracterului salmastru a însemnat o masivă reducere a biodiversității, uniformizarea biocenozelor bentale, diminuarea productivității, vizibil la nivel macroscopic prin scăderea dramatică a producției piscicole; în anii 1969-1978 lacurile ce înconjură complexul au făcut obiectul unor amenajări hidrotehnice, devenind ferme piscicole.

Sectorul maritim al Deltei situat în estul deltei, are o lățime variabilă și poate fi divizat într-o zona litorală deltaică și alta predeltaică.

Zona litorală deltaică are o suprafață de aproximativ 1 300 km2 și are în alcătuire platforma deltaică (aproximativ 800 km2) și taluzul deltaic (500 km2), zone cu morfologie aparte de-a lungul țărmului deltaic întrucât brațele Dunării se varsă în mare în zone cu batimetrie variabilă: platoul deltaic în fața brațului Chilia are o pantă lină (0,002-0,004 ‰), care ia sfârșit la o adâncime de 5-7 m, întinzându-se spre larg 1,50-2,50 km pentru a se continua cu taluzul cu o pantă puțin mai accentuată (0,007-0,01 ‰), ajungând la 15-20 m; în fața gurii Sf.Gheorghe se află un cordon litoral mai amplu numit « Insula Sachalin », dar și alte cordoane în dreptul gurilor brațelor secundare Seredne și Gârla Turcului, aici platforma continentală are o înclinare foarte mică (0,002-0,004 ‰) și după un taluz relativ înclinat ajunge la o adâncime de 35-40 m; în dreptul gurii de vărsare a canalului Sulina, pe platoul continental se păstrează denivelările reprezentate de fosta deltă a Brațului Sulina, ștearsă în cursul secolelor.

Zona predeltaică este situată la o adâncime de 50-60 m în fața zonei litorale deltaice, limitele sale estice, dar mai ales cele sudice fiind foarte greu de definit din cauza sedimentelor transportate de Dunăre și de curentul marin litoral; fundul mării păstrează jgheaburi adânci de 4-10 m, marcate de creste de aluviuni consolidate, probabil urme ale vechilor brațe ale Dunării

Platoul continental al Mării Negre în fața Deltei Dunării este, în general, acoperit cu sedimente neconsolidate și conservă așa numitul ”canion Viteaz” – urmă a vechii guri principale a Dunării situată într-o zonă ce prelungește spre est falia Peceneaga – Camena din Dobrogea (fig.) Mai departe, spre larg, pe panta situată sub izobata de 100 m și care conduce spre câmpia abisală din colțul nord-vestic al Mării Negre (situată la aproximativ 2 200 m adâncime), se constată, alături de ”canionul Viteaz”, existența altor asemenea jgheaburi.

CLIMA ÎN DELTA DUNĂRII

Poziția sa geografică, la 45° latitudine nordică, vecinătatea Mării Negre, diversitatea peisajului, cu predominanța celui lacustru, constituie un ansamblu de factori care fac din Delta Dunării un teritoriu cu un climat particular, ce se individualizează în ansamblul Dobrogei – regiunea geografică de care practic aparține. Cu toată proximitatea vastelor întinderi de apă, Delta Dunării are o climă cu caracter predominant continental, cu influențe pontice. Delta Dunării este așezată într-o zonă de interferență de trasee ale maselor de aer care se formează deasupra Oceanului Atlantic, deasupra bazinului Mării Mediterane și a vestelor spații eurasiatice. Această interferență este responsabilă de o accentuată variabilitate, atât de scurtă durată (diurnă) sau de mai lungă durată (anuală), a elementelor meteorologice, cu atenuarea ce decurge din vecinătatea maselor de apă. [63]

Durata de strălucire soarelui și radiația globală

Dobrogea, dar mai ales Delta Dunării se remarcă prin cel mai mare număr de zile cu soare (70 de zile pe an cu cer senin, valoare medie pentru perioada 1961-1998), astfel încât se pot obține prin calcul, anual 2 200 ore de strălucire a soarelui (fig.22)

Fig. 22 Repartiția duratei medii de strălucire a soarelui (ore) în Dobrogea în perioada 1961-1998 [63]

Date fiind aceste condiții, valoarea radiației globale medii anuale pentru Dobrogea este de 14 MJ•m-2 zi-1 (123-124 kcal•cm-2 zi-1). În zona Deltei Dunării valoarea radiației globale este mult mai ridicată, fiind separată de teritoriile septentrionale ale Dobrogei prin izo-linia de 13,7 MJ•m-2 zi-1 (fig.23)

Fig. 23 Repartiția valorilor medii anuale (perioada 1961-1998) ale radiației globale (MJ•m-2 zi-1) în Dobrogea [63]

Durata perioadei de strălucire a soarelui se măsoară cu ajutorul heliografului, un aparat clasic în construcția căruia intră o sferă de cristal care focalizează razele solare astfel încât este arsă punctual o bandă de hârtie ce se mișcă cu o anumită viteză. Se obține astfel o diagramă care indică atât timpul de strălucire a soarelui, dar și cantitatea de căldură emisă de soare (radiația globală).

În timpul perioadei reci a anului, timpul total în care soarele strălucește pe cer este de patru ori mai mic decât în sezonul cald.

Nebulozitatea

Perioadele cu cer senin sunt direct condiționate de existența nebulozității. Delta Dunării se remarcă prin cea mai redusă nebulozitate din România, explicându-se astfel perioadele îndelungate de strălucire a soarelui în cursul unui an. Astfel, la Sulina, durata media anuală a strălucirii soarelui este mai mare de 2 000 ore, ceea ce înseamnă jumătate din durata posibilă într-un an. Nebulozitatea minimă este înregistrată în august, maxima – în decembrie. Situația caracteristică pentru sezonul cald se explică prin absența curenților de convecție deasupra suprafețelor acoperite cu apă și care prezintă o temperatură mai scăzută din cauza evaporației. Ca urmare, se poate produce o mișcare descendentă a aerului care să și împrăștie eventualii nori care s-ar forma. Așa se explică de ce, la Sulina, în proximitatea mării, în august se înregistrează 23 zile cu ser senin, în timp ce în zona vestică a deltei, numărul acestora este doar de 17-19 [64]

În corelație cu nebulozitatea, prezența ceței este foarte rară în Delta Dunării. În timp ce la Tulcea sunt înregistrate, în medie, 12-13 zile cu ceață într-un an, numărul lor este de 16 la Sulina, iar spre nord, la Vâlcovo, Primorscoe, Ismail – numărul zilelor cu ceață atinge 47 în medie pe an. În luna decembrie, datorită valorilor mari ale umidității relative, se înregistrează cele mai multe zile cu ceață.

Temperatura

Comparativ cu Dobrogea, unde valorile temperaturii medii anuale oscilează în jur de 11°C, Delta Dunării este traversată de izoterma de 11°C, valori medii anuale mai ridicate caracterizând sectorul situat între Sulina și Sf. Gheorghe. (Fig.24) În general, izotermele se dispun urmând traseul paralelelor, delimitând zona nordică a deltei, mai rece datorită influențelor continentale. Valorile izotermelor anuale scad pe măsură ce crește distanța față de țărmul mării, ori, odată cu creșterea altitudinii. (Tabelul 4). În ceea ce privește temperatura, influența moderatoare a mării este deosebit de pregnantă:

Tabel 4 Valorile izotermelor anuale în Dobrogea [63]

Fig. 24 Repartiția temperaturii medii anuale (ș C) a aerului în Dobrogea (în perioada 1961-1998 [63]

În general, între amplitudinile termice înregistrate la malul mării și cele spre extremitatea vestică a deltei există o diferență de cel puțin 1°C. Datorită particularităților termice ale apei (mai ales căldura specifică), valorile termice ale aerului înregistrate toamna sunt cu 3°C mai ridicate decât cele măsurate primăvara.

Valorile medii ale amplitudinii temperaturii diurne sunt în general de 9°C, în timp ce cele interdiurne sunt destul de ridicate, în special iarna, datorită intensificării circulației atmosferice, care înlocuiește masele de aer și determină salturi termice.

Trebuie subliniat că pe unitățile pozitive de relief (grinduri fluviale sau maritime), datorită texturii vegetale și naturii substratului, există particularități termice specifice. Astfel, în timpul verii, temperatura aerului deasupra nisipului poate atinge 45-50°C, în timp ce, noaptea, nisipurile se răcesc (temperatura coboară până la 10°C). Pe covorul vegetal sau în păduri există deosebiri majore între temperatura înregistrată la nivelul solului sau în aer, chiar la o diferență de câțiva zeci de centimetri. Deci caracteristicile suprafeței active sunt foarte importante. Variațiile termice într-un spațiu microclimatic sunt expresia fidelă a suprafeței active (fig.25).

Modificările care au loc în timp la nivelul suprafeței active, determinate de transformări suferite de covorul vegetal, de la apariția sa, până la ofilire și uscare, produc variații ale gradienților termici verticali, dintr-un loc într-altul, de la un sezon la celălalt.

Roua se depune pe covorul vegetal cât și pe suprafețele nisipoase ale grindurilor sau pe plajă. Umectarea nisipului este favorizată de asemenea de adâncimea mică la care este situată pânza freatică. În timpul zilei, datorită încălzirii nisipurilor, apa din pânza freatică urcă prin capilaritate, spre stratul superior și aici se evaporă, rămânând la suprafață o crustă de săruri. În zori, când se evapora roua și pentru a se risipi cețurile de radiație se consumă o mare cantitate de energie calorică și astfel se realizează uniformizarea în spațiul unităților microclimatice. [65]

Fig.25 Variația temperaturii aerului la 0 m deasupra diferitelor suprafețe active din Grindul Sărăturile [65]

Destul de rare sunt în Delta Dunării zilele cu brumă (aproximativ 12 zile). La Sulina, fenomenul începe să se producă cu aproape zece zile mai târziu decât la Tulcea și încetează cu o săptămână mai devreme. În timp ce în Dobrogea de vest pot apărea zile cu brumă în septembrie, fenomenul nu s-a produs niciodată în Deltă și doar o dată, în secolul trecut, la Tulcea, s-a semnalat brumă în septembrie.

Precipitațiile

Delta Dunării are o suprafață plană, deci se prezintă ca o regiune săracă în precipitații. Trebuie evidențiată existența unor particularități ce rezidă din circulația atmosferică: astfel, mai ales vara, când, chiar dacă există cantități mari de vapori deasupra Mării Negre, acestea sunt duse de curenți de aer spre larg. Regimul și repartiția precipitațiilor sunt influențate de mare și de existența complexului apă-uscat. Ploile sunt de natură frontală, legate de activitatea frontului polar și de intensificarea convecției termice în interiorul maselor instabile de aer care pătrund odată cu partea posterioară a cicloanelor (ploile din mai-iunie), fie sunt determinate de dezvoltarea activității ciclonice a regiunii mediteraneene (ploile din octombrie-noiembrie). Din cauza fluctuațiilor continui ale circulației atmosferice generale, cantitățile de precipitații variază mult de la un an la altul. Regimul precipitațiilor are un caracter continental, cele mai mari cantități (65%) sunt vara, cu maximul în iunie.

Cantitatea medie anuală de precipitații crește din regiunea orientală, litorală (cu mai puțin de 350 mm) spre vestul Dobrogei (unde poate ajunge la 400-450 mm), izohietele prezentând tendința de a se alinia paralel cu litoralul, mai ales în Delta Dunării (fig. 26) Sulina este situată pe izohieta de 317 mm, cea mai mare parte a precipitațiilor încadrându-se între 200 și 400 mm. Uneori, în deltă, s-au înregistrat furtuni în timpul cărora cantitatea de ploaie a depășit 600 mm în 16 ore! În general asemenea fenomene sunt rare (aproximativ 15 zile la Tulcea și numai 3 zile la Sulina), cu grindină doar o singură dată la trei ani. [63]

Fig. 26 Repartiția cantității medii anuale de precipitații (mm) în Dobrogea în perioada 1961-1998 [63]

La Sulina, zăpada cade anual 11 zile (în medie), niciodată înainte de prima zi de decembrie, ori după a doua jumătate a lui martie. Cantitatea de zăpadă este foarte mică, covorul alb se întinde doar pe suprafețe reduse, pentru intervale scurte de timp.

Umiditatea relativă a aerului

Regimul umidității relative a aerului (cunoscut și ca stare higrometrică a aerului) în Delta Dunării se individualizează prin caracteristici particulare, determinate de proximitatea marilor suprafețe de apă – Marea Neagră, lagunele, lacurile și bălțile, întreaga rețea de apă a brațelor fluviului. Un rol esențial în repartiția umidității relative este jucat de circulația periodică locală de aer, sub formă de brize, mai ales cele de pe țărmul mării, într-un interval diurn. Valorile medii anuale ale umidității relative ale aerului variază între 84-85% la Sulina și Sf.Gheorghe, și aproximativ 81-82% în proximitatea Lacului Razelm (la Portița), totdeauna mai ridicate decât în orice alt punct al Câmpiei Române. [63]

Vânturile

Ca urmare a influenței anticicloanelor continentale, vânturile de nord sunt cele dominante, adăugându-li se vânturi din nord-est și nord-vest, ultimele cu maximă frecvență iarna și toamna. Prin urmare, vânturile din sectorul nord sunt în proporție de 36% la Tulcea, 33% la Jurilovca, în timp ce la Sulina ating doar 45% (fig.). În același timp, vânturile din nord au și vitezele cele mai mari (mai mult de 20 m•s-1). Vânturi având drept componentă principală direcția sud (sud, sud-est, sud-vest) reprezintă 35,70 % din total, având o viteză medie de 3, 37 m•s-1. Vânturile de est au o viteză comparabilă (3.10 m•s-1), dar proporția lor este mult mai mică (doar 7,2 %) (Fig.27) [21]

Fig. 27 Frecvența medie anuală (1945-1985) a vânturilor pe direcții (1 mm = 2%) [64]

Caracterizarea anotimpurilor

Iarna este relativ caldă, durează aproximativ două luni, începând cu a doua jumătate a lui decembrie și durând până la jumătatea lui februarie. Temperatura medie în ianuarie (cea mai rece lună) este de -1°C. Precipitațiile solide sunt rare și cantitatea lor este redusă. Prezintă importanță alternanța dintre zilele relativ calde cu cele reci. Când transportul de mase de aer din vest este intens, circulația de nord-est antrenează mase de aer de deasupra Mării Negre și astfel, înghețul lipsește. În general, înghețurile sunt de scurtă durată: încep uneori la finele lui octombrie și accidental, se mai pot produce la începutul lui aprilie. Frecvența cea mai mare de zile cu îngheț este în ianuarie, dezghețul se produce mai intens în februarie. Deci, în timpul lunilor reci, dar mai ales iarna, influența Mării Negre asupra temperaturii este foarte pregnantă. [64]

Iernile blânde caracteristice Deltei Dunării prezintă o mare importanță pentru viața locuitorilor, dar și pentru păstorii care, în timpul transhumanței, petrec iarna în deltă, lăstarii tineri de stuf și de papură, care rezistă foarte bine și la frig, constituind hrana pentru oi, stufărișul oferind totodată și adăpost.

În timpul primăverii este răcoare și precipitațiile sunt destul de rare la începutul sezonului. Zilele cu cer senin alternează cu zile noroase. Mai ales în luna martie, masele de aer ale anticiclonului est-siberian, persistând asupra Ucrainei, se comportă ca un baraj care împiedică masele de aer ale ciclonului mediteranean să se deplaseze și astfel anotimpul cald se instalează cu 2-3 săptămâni mai târziu decât în lunca inundabilă. Primăvara, amplitudinea diurnă a temperaturii poate atinge 10°C.

În aprilie, când are loc intensificarea maximului azoric, aerul oceanic deplasându-se spre depresiunea Arabo-Asiatică lasă ultimele precipitații pe înălțimile Carpaților și astfel, deasupra zonei de vărsare a Dunării ajunge uscat, așa încât, înlocuind brusc circulația estică cu cea vestică, temperaturile pot crește cu 10°C și chiar 15°C, caz în care primăvara se instalează brusc, într-o singură zi.

Vara este foarte caldă și secetoasă. Începe de obicei în luna mai și se termină la sfârșitul lunii septembrie. Vremea toridă începe dintr-o dată. Precipitațiile sunt abundente în iunie, dar apoi încetează, putându-se vorbi chiar de secetă pe parcursul a câtorva săptămâni, cantitatea minimă fiind înregistrată în septembrie.

În timpul sezonului estival, când clima se află sub influență mediteraneană, frontul maritim mediteranean, care în Câmpia Română este responsabil de producerea precipitațiilor sub formă de averse, cu descărcări electrice, în zona deltei Dunării, datorită întinselor suprafețe cu apă, aerul suferă o mișcare descendentă care diminuează intensitatea precipitațiilor.

Ceața este inexistentă, nebulozitatea este de asemenea foarte redusă.

Vânturile sunt în general moderate, dar uneori pot avea intensificări de mai lungă durată, provocând pe grinduri adevărate furtuni de praf și nisip.

Toamna începe în octombrie și durează până la mijlocul lui decembrie. Primul interval este cald și cu puțină ploaie, temperaturile diurne atingând frecvent 20°C. Ultima lună este umedă și rece, cu nebulozitate accentuată, se formează ceața și temperatura diurnă abia atinge 15°C. Frecvența furtunilor este mai mare. Crește nebulozitatea, dimineața se formează ceață, iar precipitațiile cad sub formă de ploi cu frecvente burnițe.

Delta Dunării, cea mai însemnată zonă umedă a Europei, cu întinsele sale oglinzi de apă, cu marea în proximitate, are o contribuție însemnată atât în ceea ce privește circuitul regional, dar și global al apei, cât și în ceea ce privește rolul în circulația atmosferică.

BIOMUL DELTAIC ȘI PRINCIPALELE SALE ECOSISTEME

Delta Dunării prezintă o serie de biotopuri : fluviul, el însuși, de la prima bifurcație, până la vărsare, rețeaua de canale în care apa abia se deplasează, lacurile și bălțile în care se produce periodic o primenire a apei, mlaștinile, cordoanele fluviale și cele litorale construite cu precădere din nisip și care se ridică până la 3-4 m, dar pot atinge și altitudini de 7 ori 12,4 m – o măreață diversitate care a rezultat din complicata geneză a deltei. Fiecare biotop menționat, cu biocenoza sa, realizează un ecosistem. Pe lista ecosistemelor deltaice trebuie să se adauge zona marină aparținând sectorului predeltaic și agro-ecosistemele, cât și zonele de tranziție între biotopi. Întrucât toate ecosistemele deltei Dunării sunt strâns legate între ele și cum ele depind total de Dunăre, întrucât fluviul le asigură aportul de nutrienți, iar energia necesară funcționării lor (lumină, căldură) le este asigurată, în mod egal, de soare, realizează în ansamblu un gigantic angrenaj abiotic și totodată biotic considerat un biom – adică un nivel suprabiocenotic de organizare a materiei vii [66]

Ținut tânăr, care nu și-a încheiat consolidarea, cu o remarcabilă complexitate structurală, Delta Dunării adăpostește o floră și o faună unice în Europa, reunind atât elemente rare, cât și elemente cu mare valoare economică, realizând un biom reprezentativ al continentului nostru. Uriașa productivitate naturală a Deltei Dunării traduce și printr-o largă gamă de resurse biologice care satisfac necesitățile locuitorilor. De aceea construcțiile gigantice proiectate și parțial realizate în timpul regimului totalitarist din România, având drept scop creșterea cantității de pește obținut prin cultură, ori chiar a producției agricole, nu numai că nu și-au avut rostul, dar, dimpotrivă, au consumat energie umană și materială.

Apa este elementul predominant în deltă și ca urmare, speciile acvatice și palustre ale faunei și florei sunt cele mai numeroase. Ele realizează un adevărat mozaic cu elemente ale stepei est-europene sau cu organisme de origine mediteraneană care trăiesc pe grinduri. Între cele două medii (aerian și terestru) se întind mlaștinile, zonele inundabile unde proliferează organismele (animale și plante) care dispun de mecanisme de adaptare la fluctuații sezoniere și anuale ale regimului hidrologic.

La contactul dintre apele dulci și cele marine au loc procese fizice, chimice și biologice care definesc zona ca pe un ecosistem distinct (spațiul predeltaic sau avandelta).

Se disting în interiorul deltei mai multe ecosisteme și anume: apele curgătoare, ape stagnante, zonele mlăștinoase și inundabile, grindurile fluviale și cele maritime, cât și incintele îndiguite (agricole piscicole si silvice) dar care nu ocupă decât 20% din întreaga suprafață a Deltei.

Activitatea antropică constând mai ales din lucrări de îndiguire a zonelor inundabile, dar și în construcții de incinte, a produs modificări care au alterat echilibrul ecosistemelor prin modificarea raportului apă: uscat și prin reducerea arealelor naturale ale speciilor. Este evident, în același timp că presiunile antropice directe sau indirecte au diminuat productivitatea ecosistemelor și în consecință capacitatea lor de autoepurare.

Prin urmare, biomul deltaic este în realitate un „continuum” cu mai multe „noda” între care stufărișul este cel ce domină și dă în același timp nota distinctivă pentru Delta Dunării. Întrepătrunderea activă între ecosistemele deltaice este determinată mai ales de interacțiunea condițiilor abiotice caracteristice. Pentru zona luată în discuție, condițiile abiotice pentru toate ecosistemele sunt dictate de regimul hidrologic al Dunării, indiferent de natura ecosistemului: natural, ori parțial modificat de om, ori ecosistem antropic.

Trebuie să punem în evidență cele mai marcante caracteristici ale ecosistemelor și implicit cele ale biomului Delta Dunării:

Inundațiile periodice imprimă un anumit ritm pentru toate procesele vitale, determinând structura calitativă și cantitativă a faunei și a vegetației, relațiile dintre specii, particularitățile fenologice ale organismelor;

Inundațiile asigură diseminarea hidrocoră a organismelor;

Durata viiturilor, periodicitatea lor și nivelele acestora condiționează productivitatea biologică;

Inundațiile joacă un rol important în circulația elementelor minerale, îndepărtează apele cu concentrație scăzută de oxigen sau chiar cu conținut toxic de H2S și au o influență decisivă asupra producției primare a ecosistemelor acvatice, care, la rândul său reprezintă elementul principal al rețelei trofice acvatice, având uneori o contribuție importantă și în piramida trofică a ecosistemelor terestre;

Pe întinsele suprafețe acoperite cu apă, coloana are înălțime mică, deci poate fi cu ușurință înlocuită, există condiții bune pentru solvirea oxigenului și mai ales pentru pătrunderea luminii până la fundul bazinului acvatic, astfel încât macrofitele (care nu pot realiza fotosinteza dacă indicele de transparență este mai mic de 0,2) găsesc aici condiții optime pentru desfășurarea activității lor fiziologice.

Prin urmare, calea care permite manifestarea forței conducătoare a ecosistemelor acvatice este reprezentat de sistemul hidrologic. Dunărea realizează integrarea tuturor ecosistemelor prin imensa rețea de canale și gârle care au rolul unor ”canale de schimb informațional”. Structura canalelor de legătură în deltă, adică lungimea, adâncimea, secțiunea, poziția în raport cu fluviul, sensul de circulație al curentului de apă (cu importante consecințe asupra vieții și distribuției macroflorei) are o influență decisivă asupra funcționării ecosistemului.

Elementul esențial în toate biocenozele este reprezentat de producătorii primari, dintre care, macrofitele prezintă biomasa cea mai ridicată.

Nu trebuie uitat faptul că Delta Dunării prezintă resurse estetice de o inestimabilă valoare care-i conferă o poziție privelegiată în zestrea umanității.

De asemenea, Delta Dunării este un sistem biologic unic, model de studiu și suport științific pentru ipotezele referitoare la funcționarea ecosistemelor.

Clasificare a ecosistemelor Deltei Dunării [11]:

A.1. ECOSISTEME ACVATICE

Cum a fost subliniat deja, perfecta unitate a biomului Delta Dunării este rezultatul unei mari diversități a ecosistemelor componente. Ecosistemele acvatice, ele însele, prezintă o remarcabilă varietate datorată în egală măsură conținutului de săruri din apă (apă dulce ori salmastră), cât și dinamicii maselor de apă.

Se estimează la aproximativ 100 000 ha suprafața ocupată de apele salmastre din spațiul predeltaic al Mării Negre, la care se adaugă imensa întindere a sistemului lagunar Razelm-Sinoe (1 015 km2) ale cărui ape se încadrează în registrul oligo-mixohalin (cu o încărcătură totală de săruri de 0,50-6,00 g•l-1). Prin urmare, ecosistemele cu apă dulce ocupă primul loc în ierarhia ecosistemelor acvatice din Delta Dunării.

A.1.1. Ecosisteme de apă dulce

În Delta Dunării se poate face distincție între unitățile pozitive de relief (reprezentate de grinduri) și cele negative, fie total acoperite de apă (lacuri, a căror suprafață totală nu depășește 10% din întinderea deltaică și brațele Dunării cu rețeaua aferentă de canale care realizează aproximativ 1 km lungime pentru fiecare unitate de suprafață de 1 km2), fie doar bine îmbibate cu apă – vastele zone umede, care reprezintă 80% din suprafață deltaică.

A.1.2. Ecosisteme de apă curgătoare

Ecosistemele reofile din Delta Dunării cuprind ecosistemele brațelor Dunării (rețeaua magistrală) și cele ale canalelor, fie cu circulație permanentă de apă, unde există un curent care antrenează întreaga coloană de apă, fie gârle, în care dinamismul maselor de apă este abia perceptibil, manifestându-se mai ales deasupra fundului, cu precădere în timpul viiturilor.

Brațele Dunării formează ecosisteme total diferite de cele ale fluviului. Deosebirile sunt determinate mai ales de caracteristicile biotopului. Față de Dunăre, brațele sunt mai puțin profunde, viteza maselor de apă mai redusă, uscatul ce le înconjoară le oferă o izolare statică, prezintă depuneri de aluviuni consolidate pe maluri sub formă de grinduri fluviatile, concentrația în săruri, dar mai ales de nutrienți este diferită, turbiditatea mai accentuată.

În vârful triunghiului deltaic, Dunărea se ramifică în două brațe: Chilia spre nord și Brațul Tulcea spre est. După toponimia locală, bifurcațiile Dunării sunt cunoscute între localnici sub numele de „ceatal” – cuvânt de origine turcă, ce semnifică furcă. Deci, în aval de Ceatalul Ismail, după 17 km, Brațul Tulcea se separă la Ceatalul Sf.Gheorghe (fig. 28) în două brațe: Sulina, care păstrează traseul inițial spre est și Brațul Sf.Gheorghe care-și îndreaptă apele spre sud.

Fig. 28 Ceatalul Sf.Gheorghe – martie 2015 (foto original)

Morfologia și caracteristicile hidrografice sunt proprii fiecărui braț în parte. Ele transportă cantități diferite de apă (58% Brațul Chilia, 22% Brațul Sulina și 22% Brațul Sf. Gheorghe) (Fig.29)și de aluviuni: aproximativ 66% din total (80 000-300 000 tone anual) sunt antrenate de Brațul Chilia, 14% de Brațul Sulina și 20% de Brațul Sf. Gheorghe, înregistrându-se variații anuale notabile. Volumul mare al debitului solid transportat de apele celui din urmă determină acumulări aluvionare în lungul său, formând maluri mai înalte comparativ cu celelalte brațe.

Fig. 29 Harta Brațului Chilia: a –de la Ceatalul Ismail până la Chilia Veche; b – de la Chilia Veche la Periprava și delta secundară a Brațului Chilia [59]; c – schiță cu repartiția debitului mediu între brațele deltei secundare [67]

Brațul Chilia are 116 km până la gura Potapov a brațului secundar Oceakov și 117 km până la gura de vărsare a brațului Stambulul Vechi. La aproximativ 40 km de la originea sa, Brațul Chilia își despletește în etape firul în cinci brațe secundare, care, după un traseu aproape linear de 28 km, în amonte de localitatea Chilia Veche se reunesc din nou, dar numai pentru 10 km, apoi iar se ramifică (Solomonov, Brațul Median, Babina și Cernovca) pentru încă aproape 16 km, până în dreptul localității Periprava (fig.30).

Astfel iau naștere două unități ale deltei interioare ce caracterizează Brațul Chilia. Cele două unități delimitate de brațele secundare mai importante – Babina și Cernovca, cunoscute în toponimia locală drept „ostroave”- Ostrovul Babina, respectiv Ostrovul Cernovca, au fost transformate prin îndiguiri în incinte destinate agriculturii. Pentru numai 4 km, de la Periprava la Vâlcov, Brațul Chilia își păstrează unitatea. În dreptul localității Vâlcov (în limba ucraineană, toponimul înseamnă tot “furcă”, “bifurcație”), după 100 km de la originea sa, Brațul Chilia, pentru a treia oară, se împarte în mai multe brațe secundare, dintre care cele mai importante sunt Oceacov și Stambulul Vechi, realizând între ele o desprindere de canale și gârle care formează delta secundară a Chiliei, zonă cu morfologie în continuă schimbare, dovada certă că geneza deltei continuă și în zilele noastre.

Fig. 30 Brațul Chilia – martie 2013 (foto original)

Spre deosebire de Brațul Chilia, celelalte brațe ale Dunării – Sulina și Sf. Gheorghe nu prezintă delte interioare, dar au un curs sinuos, cu meandre. Cele mai numeroase sunt de-a lungul Brațului Sf.Gheorghe, braț care are o lungime de 109 km. Înainte de vărsarea în mare el se ramifică (fig.31) și formează o deltă secundară (Delta Sf.Gheorghe II).

Fig. 31 Brațele Sulina și Sf.Gheorghe [68]

Brațul Sulina are o poziție mediană în deltă, gura sa de vărsare fiind situată la aceeași distanță (32 km) față de gurile principale ale brațelor Chilia și Sf. Gheorghe.

Brațul Sulina prezenta mai multe sinuozități care făceau dificilă navigația fluvială – Brațul Sulina fiind ales drept cale de transport fluvial de foarte multă vreme, datorită poziției sale. Dar, în sectorul său central, brațul prezenta două mari meandre, care sugerau litera ”M ”, și de aceea buclele fluviului erau numite ”Marele M” (format dintr-o primă ansă, în amonte și o a doua, spre est) spre a-l deosebi de ”Micul M” – trei bucle ale fluviului, situate mai în amonte.(fig. 32)

Fig. 32 Canalul Sulina: traseele punctate reprezintă vechile sinuozități ale Brațului Sulina care au dispărut ca urmare a lucrărilor de rectificare [37, 69]

După 1856 (când a început activitatea Comisiei Dunării), s-a rectificat cursul Brațului Sulina, transformându-l într-un canal – Canalul Sulina. – cale navigabilă, cu o adâncime de 7 m, convenabilă și pentru navele maritime. Lucrările s-au efectuat în mai multe etape, după cum urmează:

1868-1869 – rectificarea ” Micului M” în proximitatea localității Mila 23, printr-un canal de 0,6 km;

1880-1882 – rectificarea zonei Ceatalul Sf.Gheorghe, unde un canal de aproximativ 1 km a suprimat meandrele aflate chiar la începutul Brațului Sulina;

1883-1884 – un canal de 0,9 km a tăiat meandrele din zona Păpădia;

1885-1886 – lucrări de rectificare între M32 și M33;

1886-1889 – lucrări de amenajare între M28 și M30 care au avut drept rezultat final scurtarea traseului Canalului Sulina cu 2, respectiv 2,1 km prin suprimarea sinuozităților dintre M32 și M28;

1890-1893 – rectificarea celei de-a doua anse a ” Marelui M ” printr-un canal de 9,7 km; momentul a fost marcat printr-un monument comemorativ amplasat în amonte de localitatea Crișan, în centrul ” Marelui M ”;

1894-1897 – rectificarea meandrelor situate în zona Maliuc (canal de 5,5 km);

1897-1898 – rectificarea meandrelor situate în zona Ilgani (canal de 1,7 km);

1898-1902 – lucrări de mare anvergură pe prima ansă a ” Marelui M ” printr-un canal de 9,2 km care taie Lacul Obretin în două zone – Obretinul Mare pe malul stâng și Obretinul Mic pe malul drept al canalului Sulina.

Astfel, Brațul Sulina, lung de 83,8 km a fost scurtat cu 21,2 km (25,30%) și transformat într-un canal navigabil, aproape drept [37,69].

Efectele "secundare" ale acestei acțiuni pot fi astfel sintetizate: distrugerea zonei bentale datorită vitezei mari a curentului, creșterea turbidității, încetarea inundării zonei malurilor, ansamblu de modificări care au avut repercusiuni severe asupra ihtiofaunei și avifaunei din zonă.

Dar navigația pe Brațul Sulina, respectiv canalul omonim după finalizarea lucrărilor de rectificare, era stânjenită și de cordoanele de aluviuni ce se depun, ca niște bariere, la gura Canalului Sulina, ca rezultat al acțiunii sinergice a curentului fluvial și a celui litoral (fig. 33) Ca urmare, ample lucrări hidrotehnice au început la finele secolului al XIX-lea în zona de vărsare, prin prelungirea cu dig a malului stâng cu 1 412 m spre larg, lăsând vechiul far de la Sulina departe de locul de vărsare. Până astăzi, au fost consolidate ambele maluri ale canalului cu diguri solide din beton, realizând o nouă unitate morfologică care aparține în egală măsură brațului Sulina și mării – bara Sulina.

Fig. 33 Reprezentarea schematică a compunerii forțelor după paralelogramul forțelor având drept rezultat formarea de cordoane litorale de aluviuni la gura de vărsare a unui fluviu [45]

Concentrația nutrienților în apele brațelor Dunării variază în cursul unui an, mai ales din cauza consumului pe care-l realizează algele și fanerogamele acvatice, dar și ca urmare a schimburilor cu stocurile aflate în sediment. Diferențele sunt corelate și cu debitul pe fiecare braț și de retenția realizată de biomasa vegetală a stufărișului (asociația Typhaetum-Phragmitetum),(tabelul 5)

Tabelul 5 Concentrația de azot și fosfor în apele din brațele Dunării [70]

În ecosistemele brațelor Dunării, s-a determinat existența unei rate de reținere a principalelor săruri în sediment, și anume de 14,40% pentru azot și respectiv 8,20% pentru fosfor.

Viteza maselor de apă în brațele Dunării este destul de mare: 6 km•oră-1, explicând astfel absența plantelor submerse fixate de substrat în aceste ecosisteme.

Trebuie arătat că brațele Dunării au malurile înălțate, taluzate (pentru a împiedica inundațiile), deci lipsește și centura de vegetație palustră.

Producția primară este asigurată mai ales de plante plutitoare (cu precădere Potamogeton natans) dar și de alge fitoplanctonice aparținând Chloroficeelor (Pediastrum, Scenedesmus, Closterium) sau Diatomeelor (Navicula, Gyrosygma, Tabellaria, Fragillaria, Asterionella, Pinularia). În ultimii ani, biodiversitatea microalgală s-a îmbogățit cu specii de cianobacterii ale căror exigențe nutriționale sunt pe deplin satisfăcute de creșterea cantității de nutrienți din apa brațelor Dunării (mai ales fosfații, care au atins concentrații de peste 0,10 mg P•ml-1).

Cea de-a doua verigă a lanțului trofic este reprezentată de ierbivore și de filtratori, printre care mai ales bivalvele din bentos: Dreissena polymorpha, litofilă reofilă, fixată pe pietrele de la țărm sau pe construcțiile submerse, Anodonta, Adacnidele, dar mai ales Unio.

În plancton se găsesc larve veligere de Dreissena și de gasteropode, situate pe treapta consumatorilor primari. Alături de acestea sunt și alte erbivore planctonice (cu precădere copepode, dar și rotifere și cladocere, acestea din urmă putând valorifica cu randament mare și substanța organică particulată. Volumul total de plancton care este adus de brațele Dunării în Marea Neagră este de aproximativ 1 340•103 tone, reprezentat în proporție de 11,10% de fitoplancton, 8,10% de zooplancton și 80,80% de bacterioplanctonul asociat particulelor de substanță organică [71].

Gastropodele (Fagotia aciculans și Theodoxus fluviatilis) se hrănesc rașchetând cu radula lor bioderma (adevărat covor realizat de diatomeele fixate de substrat, de vorticele și de alte ciliate sedentare) depusă pe substrat dur. Fauna de nevertebrate detritivore din brațele Dunării adăpostește și relicte ponto-caspice (polichetele Manayunkia caspia, Hypania invalida, amfipodele Chaetogammarus, Dikerogammarus, Pontogammarus, Corophium, izopodul Jaera sarssi) care lipsesc în râurile tributare Dunării.

Prădătorii sunt reprezentați de turbelariate, printre care și (Palaeo) Dendrocoelum romano-danubialis (un relict sarmațian), la care se adaugă și pești.

În funcție de tipul de substrat (substrat dur, nisip ori mâl), se pot identifica mai multe biocenoze, printre care trebuie menționate cele litoreofile, considerate cele mai bogate (70,6 g•m-2), apoi biocenoza psamoreofilă, cea argilopsamoreofilă și biocenoza peloreofilă.

Moluștele sunt organismele care domină în ierarhia speciilor bentale după valoare indicelui lor de semnificație ecologică calculat după datele de biomasă. [72]

Ihtiofauna prezintă o foarte mare importanță cu peste 45 specii de pești identificați fiind dominată de crap (Cyprinus carpio Linnaeus, 1758), șalău (Sander lucioperca Linnaeus , 1758), somn (Silurus glanis Linnaeus, 1758), știucă (Esox lucius Linnaeus, 1758 ), Aspius aspius Linnaeus 1758, Vimba vimba Linnaeus 1758, Pelecus cultratus Linnaeus 1758.

Datorită modificărilor survenite în calitatea apei, cât și pescuitului irațional, efectivul populațiilor speciilor menționate a suferit scăderi alarmante.

Scrumbia de Dunăre (Alosa immaculata Eichwald, 1838), rizeafca (Alosa tanaica Eichwald 1838) și sturionii: cega  (Acipenser ruthenus Linnaeus, 1758), viza (Acipenser nudiventris Lovetsky, 1828), speciile marine migratoare, cum sunt morunul (Huso huso Linnaeus, 1758), nisetrul (Acipenser güldenstaedtii Brandt & Ratzeburg, 1833), păstruga (Acipenser stellatus Pallas, 1771) nu părăsesc niciodată brațele Dunării. Celelalte specii se deplasează prin canale spre lacuri și bălți, fie pentru a se hrăni, fie pentru reproducere, apele adânci ale brațelor Dunări servindu-le drept loc de iernare.

În timpul iernii, brațele principale și secundare ale Dunării – ape dulci care îngheață ultimele – constituie zone de refugiu și hrănire pentru numeroase specii de păsări care iernează pe aceste meleaguri. Pot fi întâlnite iarna aici vulturi (Pandion haliaetus și Haliaetus albicilla), rața cu cap brun (Aytia ferina), rața moțată (A. fuligula), rața cu cap negru (A. marila), ferestrașul moțat (Mergus serattor), ferestrașul mic (M. albellus), ferestrașul mare (M. merganser), cât și cormoranul mare (Phalacrocorax carbo sinensis) care, nu numai că se hrănesc pe malurile ferite de vânt, dar găsesc locuri ideale pentru a staționa, pentru a le folosi drept "dormitoare".[73]

Canalele se caracterizează prin adâncimi mai reduse decât brațele Dunării și în funcție de dinamismul maselor de apă se pot distinge:

canale mari, cu un curent remarcabil, în general paralele cu brațul Sulina, cu aceeași pantă ca și Delta (Litcov, Vătafu-Împuțita), dar și sahalele care urmează traseele vechilor brațe ale Dunării (Păpădia, Șontea, Dunărea Veche) sau acele canale care asigură legătura între depresiuni și rețeaua magistrală (Dranov, Caraorman), toate fiind dragate și cu maluri rectificate, având adâncimi cuprinse între 0,70 și 2,50 m;

aceleași caracteristici le prezintă și canalele construite (rezultat al activității antropice) cu scopul de a scurta căi navigabile sau pentru a face accesibile unele zone, pentru pescuit și transportul peștelui ori pentru a facilita deplasarea locuitorilor (Canalul Cardon, Canalul Lipovenilor);

canale, care asigură legătura între brațele Dunării și lacuri și bălți caracterizate prin velocitate redusă a apei, dar mai ales prin reversibilitatea circulației acesteia: în timpul viiturilor apa curge dinspre fluviu în ecosistemele stătătoare, sensul deplasării schimbându-se în perioadele cu ape joase (Gorgova, Uzlina, Căzănel);

gârlele cu debit mic, care se întretaie în interiorul depresiunilor, creând un adevărat păienjeniș, cu malurile tivite cu diverse plante acvatice și cu vaste centuri de stufăriș.

Canalele naturale cu curent de apă au in general maluri înalte, bine consolidate de rădăcinile sălciilor care realizează un substrat special în aceste biotopuri cu fundul acoperit de mâl sau de mâl amestecat cu nisip. Dintre pești, somnii găsesc între rădăcinile de sălcii adăposturi și locuri de vânătoare. Pe rădăcini se dezvoltă o biodermă formată din diatomee fixate, ciliate (Vorticella, Stentor), hidre, dar mai ales o microfloră bacteriană.

Rețeaua de rădăcini constituie în același timp un filtru pentru aluviuni, un loc de regenerare al nutrienților.

Pe pajiștile și în zăvoaiele de sălcii de pe malul canalelor se instalează colonii mixte (polispecifice) de păsări ihtiofage, așa cum sunt stârcul de noapte (Nycticorax nycticorax), stârcul galben (Ardeola ralloides), egreta mică (Egretta garzetta), țigănuș Plegadis falcinellus, cormoranul pitic (Phalacrocorax pygmaeus) etc, ori colonii monospecifice de cormoran mare (Phalacrocorax carbo sinensis).[74]

Canalele rectificate ori construite pentru transportul locuitorilor deltei au și ele maluri înalte, multe păstrează urmele excavațiilor abia acoperite de tufe de Tamarix gallica sau Eleagnus angustifolia invadate de specii de Ranunculus, Solanum, Rorippa și Calystegia sepium

Între canalele cu curent slab de apă, cu malurile și mlaștinile deltei se face o trecere gradată facilitată de vegetația palustră (Typha, Carex, Scirpus) și bineînțeles de stuf. Pe suprafață apei se pot întâlni plante plutitoare (Azola, Lemna). Există în aceste canale și o variată vegetație ce face parte din asociația Nupharetum-Trapaetum, cu specii fixate de fund, la care se adaugă și foarfeca apelor (Stratiotes aloides). Vegetația menționată, dar mai ales stufărișul prezintă importanță în circuitul nutrienților.

Contribuția fitoplanctonului la realizarea producției primare în canale este de mai mică importanță: în apele cu un curent mai accentuat, algele (mai ales cloroficeele – Pediastrum, Scenedesmus la care se adaugă cianobacteriile sunt deranjate de mișcările apei. Macrofitele submerse, fixate de substrat lipsesc în canalele cu curent puternic unde Potamogeton natans asigură producția primară, în timp ce în acele canale, în care condițiile de mediu se aseamănă mai mult cu mediul lentic, proliferează asociații caracteristice cu Myriophyllum, Ceratophyllum, Elodea, Potamogeton, care asigură în timpul zilei chiar și un însemnat aport de oxigen rezultat din fotosinteză. Toamna, uriașa biomasă vegetală se descompune, îmbogățind apele, dar mai ales substratul, cu detritus.

Vegetația acvatică reprezintă un substrat natural de mare importanță pentru organismele epifite și în același timp excelente zone pentru dezvoltarea alevinilor și a puietului de pește, care găsesc aici adăpost și hrană.

În canalele cu o circulație mai slabă, unde azotații și azotiții se află în concentrație scăzută, proliferează planta carnivoră Utricularia vulgaris (consumul de proteină animală suplinește imposibilitatea plantei de a folosi săruri din mediu la sinteza proteinelor proprii), importantă din punct de vedere ecologic căci este o specie indicatoare a apelor cu deficit de azot. [75]

A.1.1.2 Ecosisteme de ape stătătoare

Lacuri cu întindere mai mare sau mai mică, al căror număr depășește 300, reprezintă ecosistemele de ape stătătoare din Delta Dunării. În funcție de biotopul în care se află, lacurile din deltă se pot clasifica în trei tipuri (fig.34):

tipul 1 (care se găsește în complexul Razelm-Sinoe), cu suprafață mare, depășind uneori 200 ha, cu adâncimi de –2 până la –4 m, cu fundul acoperit cu nisip amestecat cu mâl; prezintă o dublă comunicare: cu Marea Neagră și cu Brațul Sf.Gheorghe, asigurată prin canale cu circulație unidirecțională a apei, adică numai înspre lac; turbiditate accentuată, producția primară bazată pe fitoplancton (dominat de cianobacterii), macroflora redusă din cauza adâncimii și a turbidității, mare biodiversitate de cladocere în plancton și ihtiofauna caracterizată prin specii euritope;

tipul 2 în toate zonele mai profunde și depresiunile deltaice, legate prin canale profunde cu rețeaua magistrală, fapt ce permite aport de suspensii, cu suprafețe destul de mari (între 300-500 ha până la 1 300 ha) și adâncimi în jur de –2m, uneori mai profunde, cu funduri argiloase, ape cu turbiditate redusă, agitare frecventă a volumului de apă din cuvetă datorită vântului; mineralizare intensivă; se dezvoltă o vegetație submersă bogată (asociație de tipul Myriophylletum-Potametum) care asigură și adăpost pentru pești euritopi; plancton și faună bentală bine dezvoltate;

tipul 3 – lacuri mai mici ori bălți, mai depărtate de brațele Dunării, alimentate cu apă doar în timpul viiturilor, cu adâncime mică, cu suprafață vag delimitată din cauza centurii de vegetație palustră care face tranziția spre întinderile de stufăriș.

Fig. 34 Secțiune schematică prin lacuri din Deltă [76]

Lacurile și bălțile sunt situate în marile depresiuni ale Deltei Dunării. O asemenea unitate este depresiunea Roșu-Puiu (fig.35) și va servi la exemplificarea modului în care se realizează circuitul apei în ecosistemele de ape stagnante.

Fig. 35 Harta depresiunii Roșu-Puiu [59]

Depresiunea este situată la sud de Brațul Sulina, delimitată spre apus de Grindul Caraorman și spre sud de Grindul Sărăturile, învecinându-se cu Marea Neagră la est. Un culoar depresionar lung de 33 km reprezentat de: Canalul Caraorman (lățime de 10-15 m, adâncime de –1 până la –2 m, cu sens de circulație a apei de la vest spre est) și lacurile Puiuleț-Puiu-Roșu-Roșuleț, traversează jumătatea de sud a depresiunii, realizând legătura cu depresiunea Litcov (la apus) și Marea Neagră. Două alte canale (Litcov – Împuțita și Vătafu – Împuțita), cu aceeași orientare, aproape paralele între ele, completează rețeaua hidrografică și se varsă în canalul Busurca. Canalele Litcov – Împuțita și Vătafu – Împuțita asigură aportul de apă în lacurile amplasate în lungul lor. Canalul Busurca asigură legătura dintre Brațul Sulina și marile lacuri situate în extremitatea răsăriteană a depresiunii (Roșu și Roșuleț). La viituri, apa avansează dinspre Dunăre spre amintitele lacuri, toamna, apa se scurge din lacuri spre fluviu.

La răsărit se află un canal ce-și are originea în stufărișul cuprins între Brațul Sulina și lacul Porculeț. Este vorba de canalul Împuțita (cu apă aproape stagnantă, toponimul trădând procesele de descompunere care afectează bogata vegetație acvatică ce se găsește aici).

Cele mai mari lacuri se află la extremitatea de răsărit a depresiunii: Roșu (mai mult de 1 300 ha), Puiu (peste de 900 ha) Lumina (în jur de 900 ha) la care se adaugă Roșuleț și Puiuleț (fiecare de 300 ha). Toate au cuveta situată la – 2,5 m, deci sunt destul de profunde. În timpul verii se poate constata existența termoclinei, primăvara și toamna se realizează uniformizarea termică (homeotermia).

Lacurile au malurile destul de înalte, dar nu se poate evidenția o zonă litorală bentală propriu zisă sau un taluz care să facă trecerea spre zona de adânc, situație generală pentru lacurile Deltei Dunării care se caracterizează prin suprafețe întinse comparativ cu profunzimea cuvetei, astfel încât, de la mal, spre adâncimea maximă, panta este lină, permițând instalarea unei bogate flore submerse fixate. Zona litorală prezintă centuri caracteristice de vegetație acvatică, deși partea împădurită cu sălcii și arini, poate lipsi. Plantele palustre emerse (Phragmites, Typha, Carex și spre luciul apei Scirpus) sunt extrem de numeroase și sunt bine ancorate cu rizomii lor în substrat. Plantele plutitoare se găsesc numai în zonele cele mai liniștite. Bogata vegetația submersă asigura producția primară în ecosistem. Zooplanctonul este bine dezvoltat, iar în bentos domină moluște (bivalve și gastropode), viermi (nematode, oligochete și hirudinee), crustacee, iar dintre consumatorii secundari și terțiari din necton trebuie precizati crapul (Cyprinus carpio Linnaeus 1758), linul (Tinca tinca Linnaeus 1758), plătica (Abramis brama Linnaeus 1758), carasul (Carassius auratus Linnaeus 1758), bibanul (Perca fluviatilis Linnaeus 1758), știuca (Esox lucius Linnaeus 1758) și somnul (Silurus glanis Linnaeus 1758).

Fundul lacurilor este acoperit de strate sedimentare a căror analiză litologică evidențiază existența unor argile cu diferite concentrații de Al2O3 și de Fe2O3 în amestec cu mâluri bogate în CaO. Prezența oligo-elementelor este corelată cu concentrația de Al2O3 și de Fe2O3, cele mai mari concentrații găsindu-se în lacurile direct alimentate de Dunăre (Tabel 6),[77]:

Tabel 6 Prezența oligo-elementelor corelată cu concentrația de Al2O3 și de Fe2O3 [77]

Sedimentele prezintă o covârșitoare importanță în ceea ce privește retenția nutrienților. Pentru oricare din lacurile deltaice în care alimentarea cu apă din fluviu se realizează fără obstacole, se pot generaliza rezultatele determinărilor cantitative făcute în lacul Uzlina, în 1999, în timpul viiturilor (iunie) și a apelor cu nivel scăzut (septembrie). Vegetația acvatică valorifică aportul de săruri nutritive din apa fluviului (importul în ecosistem) încorporându-le prin procese metabolice în biomasă vegetală. Prin mineralizarea resturilor, (detritus) o cantitate considerabilă de săruri este pusă în libertate în apă (export). Sedimentele au capacitatea de a încorpora detritusul organic. Procesul de mineralizare produs în stratul de sedimente are drept rezultat, ca urmare a proceselor de denitrificare, eliminarea de azot în atmosferă și de săruri solubile, în apă. Astfel, contribuția pe care o are substratul, mai ales în ceea ce privește sărurile de amoniu și fosfații, depășește aportul apelor fluviale, atât în iunie, cât și în septembrie (fig.36). Prin urmare, concentrația ridicată de nutrienți care caracterizează ecosistemele stagnante din Delta Dunării este rezultatul acțiunii sinergice a aportului fluvial și al proceselor chimice de la nivelul sedimentelor.

Fig. 36 Dinamica concentrației de nutrienți în lacul Uzlina (valori exprimate în kg•zi-1) [78]

Pe malul lacului Roșuleț, pierdută între stuf și papură, se află o mică cherhana, unde pescarii din zonă colectează rezultatul muncii zilnice. Sunt locuitori din Sulina, Sf. Gheorghe, Crișan sau din satul Caraorman care, pe întinsul de apă al depresiunii Roșu-Puiu, pot să practice meseria transmisă din generatie in generatie. Existând o șosea de-a lungul digului care face legătura între Sulina și Sf. Gheorghe, peștele capturat poate fi rapid transportat spre Sulina.

Lacurile depresiunii Roșu-Puiu constituie o zonă caracteristică pentru hrănirea mai multor specii de păsări ihtiofage, dar și loc ideal pentru cuibărit. Printre aceste specii prezintă interes cormoranul pitic (Phalacrocorax pygmaeus), la care se adaugă chirighițele (Chlidonias hybrida și Chlidonias leucopterus), pescărușul mic (Larus minutus), pescărușul râzător (Larus ridibundus), cât și lișița (Fulica atra), găinușa de baltă (Galinulla chloropus), gâsca (Anser anser), lebăda mută (Cygnus olor), rața mare (Anas plathyrhinchos) etc.

Cele afirmate mai sus se pot generaliza pentru toate lacurile Deltei Dunării. Din cele expuse, se poate vedea clar că lacul este deci un mediu cu un echilibru ecologic fragil, supus unor presiuni interne ce rezultă din istoria geologică a lacului, de natura sedimentelor ce-i acoperă fundul, de echipamentul de microorganisme care controlează procesele de mineralizare. Acestea sunt direct legate de caracteristicile fizico-chimice ale apei și de o sumedenie de aspecte ce se constituie în factori ai presiunii externe (calitatea, cantitatea și ritmicitatea aporturilor de apă, influențe climatice). Biodiversitatea, întrepătrunderea relațiilor intra și inter-specifice, numărul și complexitatea verigilor din rețeaua trofică sunt, fiecare în felul lor, decisive pentru conservarea echilibrului. Influențele antropice (construirea de noi canale, dragarea celor vechi, pescuitul și piscicultura, turismul etc) joacă și ele un rol deosebit de important pentru menținerea echilibrului ecologic într-un lac (fig.37)

Fig. 37 Schema presiunilor interne și externe care afectează echilibrul ecologic al unui lac din Delta Dunării (spre exemplu Lacul Roșu) [78]

În depresiunea Roșu-Puiu, spre nord față de lacurile mari menționate, și legate de acestea, se află niște lacuri mai mici, și anume Porcul, Porculeț, situate central și altele în extremitatea apuseană a depresiunii, dintre care, unele, cum ar fi Iacob (cu un luciu de apă mai mare de 300 ha), Vătafu (suprafață de 200 ha) sunt mai importante, altele având o întindere mai mică. Cu excepția lacului Iacob care primește apă dunăreană direct prin canalul Crișan, lacurile nu sunt alimentate direct din rețeaua magistrală, ci printr-o rețea de gârle și canale care le leagă de lacurile mari (Vătafu este legat de lacul Lumina, lacul Rotund de lacul Puiuleț).

Malurile acestor lacuri nu sunt bine conturate, chiar dacă prezintă centură de vegetație lemnoasă. Esențială din punct de vedere ecologic este centura de stuf și de papură, care face trecerea spre întinderea de stuf a deltei. Spre centrul lacului, în general se află, dispuse concentric, centurile caracteristice (fig.38).

Fig. 38 Schema dispunerii vegetației într-un lac. [78]

Adâncimea lacurilor din deltă este destul de redusă, fundul este acoperit cu sedimente pelitice, bogate în conținut organic și ca urmare aici se găsesc bogate pajiști submerse cu fanerogame (Ceratophyllum, Hippuris, Potamogeton, Myriophyllum formând asociații caracteristice) și chiar alga verde Chara.

Vegetația submersă alaturi de microorganismele asociate constituie punctul de plecare pentru un anumit tip de lanț trofic, dar servește în același timp drept adăpost pentru juvenili de pești, dar și teren de vânătoare pentru anumite specii ale ihtiofaunei care obișnuiesc să sta la pândă (spre exemplu somnul – Silurus glanis Linnaeus, 1758). Macroflora se găsește la adâncimi relativ reduse, nedepășind 0,60 sau 0,80 m. Aici se găsește cea mai mare parte a faunei acvatice, aici se petrec cele mai multe etape ale ciclurilor geochimice și se desfășoară principalele procese vitale. Larvele de insecte, crustaceele amfipode și izopode, viermii, moluștele gasteropode și bivalve, dar mai ales peștii pașnici (crap – Cyprinus carpio Linnaeus, 1758, lin – Tinca tinca Linnaeus, 1758, roșioară – Scardinius erythrophthalmus Linnaeus , 1758, caras – Carassius auratus Linnaeus , 1758) servesc drept hrană prădatorilor. În zona litorală, iarna, datorită reducerii cantitative a vegetației, are loc și o scădere cantitativă și calitativă a efectivelor animale.

Oglinda apei este încadrată de centura plantelor fixate prin rizomi. Sunt prezente și Sagittaria, Butomus, Alysma plantago, primavara facandu-si aparitia florile parfumate ale irișilor. Mai spre centrul lacului se află asociația de nuferi, Trapa natans, dar și plantele plutitoare, cu rădăcini dotate cu filamente absorbante, care nu mai au nici o legătură cu substratul. Astfel sunt Limnanthemum nymphoides (Nymphoides peltata) cu florile sale galbene, ori Hydrocharis morsus ranae cu parfumul său delicat și corola albă, planta asemanatoare cu nuferii în miniatură, prezentând o interesantă convergență adaptativă: frunzele (nomofile) au contur circular, pentru a asigura o întinsă suprafață de plutire, cu marginea întreagă, pentru a nu opune rezistență dinamismului maselor de apă, cu pețiol totdeauna dotat cu parenchim aerifer, mai mult sau mai puțin dezvoltat. Se mai găsesc Azola, Salvinia natans, Lemna, care uneori invadează suprafața lacului ori a bălții, într-o măsură atât de mare, încât amenința cu sufocarea plantele submerse valoroase din punct de vedere economic.

Interesant de menționat este incompatibilitatea nuferilor albi de a trăi împreună cu cei galbeni (fig.39,40), fenomen determinat atât de exocrinele ambelor plante, dar și modalităților diferite de diseminare: fructele celor două plante se maturează sub luciul apei. Fructul de Nymphaea alba pune în libertate semințe acoperite cu o masă gelatinoasă care le aglutinează și, totodată, în contact cu apa devine spongioasă, deci ușoară și astfel semințele plutesc și sunt antrenate de curent, scufundându-se în cele din urmă, în locuri liniștite. Fructul de Nuphar luteum plesnește de-a lungul unor linii meridiane și fragmentele rezultate, ca niște bărcuțe, încărcate cu semințe, se leagănă la suprafața apei, sunt duse de vânt și curent și eșuează pe mâl, în zone puțin adânci.[79]

Întreruperea temporară sau definitivă a comunicării cu Dunărea declanșează modificări semnificative în lacuri, soldate de cele mai multe ori cu colmatarea organică a acestora prin dezvoltarea explozivă a vegetației, ceea ce facilitează trecerea spre un alt tip de ecosistem, acela al bălților, a japșelor. Japșele prezintă particularități biologice foarte diferite de la un anotimp la altul, caracterizându-se prin ample oscilații ale nivelului apei, putând ajunge, în anumite momente, la desecări temporare.

Din cauza volumului redus de apă și a dezvoltării exuberante a vegetației, procesul de mineralizare se desfășoară mai lent, favorizând accentuarea colmatării organice și trecerea spre mlaștină, spre zonă inundabilă. Din punct de vedere al ornitofaunei, aceste zone sunt foarte importante pentru păsări ihtiofage și consumatoare de organisme bentale (viermi, crustacee, larve de insecte), așa cum sunt piciorongul (Himantopus himantopus), nagâțul (Vanelus vanelus), egreta mică (Egretta garzetta), stârcul galben jaune (Ardeolla ralloides) și pescărușul mic (Larus minutus), dar și pentru speciile care consumă hrană vegetală: gâsca (Anser anser), lebăda mută (Cygnus olor) și lișița (Fulica atra).

Frecventele lucrări de îndiguire a japșelor și de regularizare a canalelor și a gârlelor au redus drastic suprafața acestor ecosisteme, determinând periclitarea existenței unor specii de păsări.

A.1.2. Ecosisteme de apă salmastră

Sectorul oriental al biomului deltaic se distinge prin existența unor ecosisteme salmastre foarte interesante și profund implicate în geneza deltei, din păcate țintă a impactului antropic.

Complexul lagunar Razelm-Sinoe

Situat între platforma dobrogeană și Marea Neagră, complexul Razelm-Sinoe este cea mai mare întindere de apă continentală a României. Legăturile cu marea imprimă complexului caracteristici care-l individualizează din punct de vedere biogeografic.

Două mari sisteme distincte formează complexul:

sistemul nordic sau sistemul Razelm care cuprinde:

Razelmul Mare (Razelmul propriu zis), cu o adâncime medie de aproximativ

3,00 m, legat de Brațul Sf. Gheorghe prin largi canale săpate pe traseul unor vechi brațe secundare ale Dunării;

Golovița sau Razelmul Mic, situat la sud de Razelmul Mare cu care comunică prin larga strâmtoare dintre Capul Doloșman și Insula Bisericuța, fiind totodată legat de Marea Neagră prin întreruperea din cordonul litoral (periboina) de la Gura Portița; adâncimea medie este de 2,50 m; spre vest, Golovița se continuă cu lacul Ceamurlia;

Zmeica, lac cu adâncime medie de 1,50 m, prezintă largi și neîntrerupte legături cu Golovița printr-o serie de spărturi în grindul ce le separă; spre sud este legat de lacul Sinoe, o ecluză săpată prin Grindul Lupilor controlând schimbul de ape dintre cele două bazine.

sistemul sudic, Sinoe cuprinde:

Lacul Sinoe, cu o adâncime medie de 1,20 m, se află în comunicare cu marea prin Gura Periboina, o perforație recentă din punct de vedere geologic în cordonul litoral, vechea comunicare cu marea din sudul lacului – Gura Buhaz fiind astăzi colmatată; furtunile de mare amplitudine produc frecvent spărturi (periboine) în cordonul litoral mai puțin consolidat;

Caranasuf și Tuzla sunt lacuri anexe prin care Sinoe se continuă spre sud-est.

Malurile complexului sunt formate spre nord-vest de platforma dobrogeană iar la est de cordonul litoral Perișor-Chituc. La nord, podișul coboară lin spre lac. Vechile golfuri Agighiol și Sarichioi, cât și întregul litoral nordic sunt complet separate de lac și transformate în baze de piscicultură (ferme intensive), astfel încât tot țărmul nordic, până la Sarichioi, este format din digul canalului de aducțiune al complexului piscicol. Între Enisala și Jurilovca țărmul este în general înalt și prezintă contur variat datorită naturii diferite a rocilor constitutive. Sedimentele sunt reprezentate de nisipuri sau de mâluri calcaroase cu scrădiș, care alcătuiesc faza inertă și din mâl organic, reprezentând faza activă, permanent prezent, dar deținând o pondere diferită. Ținând cont de proporția fiecărui tip de sediment se pot distinge două faciesuri: unul dur, în care domină nisipul și altul moale, format mai ales din mâluri. În zona gurilor de vărsare a canalelor de legătură, stratul aluvionar nu depășește 2 cm din cauza valurilor care împiedică sedimentarea, împrăștiind aluviunile. Contrar proceselor din Delta Dunării, colmatarea cu depozite vegetale în complexul Razelm-Sinoe este redusă și cantonată doar în zona litorală.

Climatul este specific zonei dobrogene, prezentând un caracter continental. Precipitațiile sunt puține, vânturile frecvente, dominante fiind cele din nord și nord-est; doar vara, ponderea este deținută de vânturi din sud și sud-est. Trebuie să fie scos în evidență felul rapid în care vântul își schimbă direcția, cât și faptul că se pot manifesta simultan vânturi din direcții diferite, ceea ce determină formarea de valuri foarte puternice.

Regimul hidrologic este influențat de natura raportului existent între complexul Razelm, pe de o parte, și Marea Neagră, pe de altă parte. Aportul dunărean este condiționat de anvergura viiturilor, dar și de secțiunea și numărul canalelor de aducțiune. Aportul de apă de mare este doar sporadic, cantitatea variind în funcție de dimensiunea spărturilor, căci în special în perioadele în care bat vânturi de mare intensitate dinspre est, se produc asemenea periboine în grindul Chituc. În general, nivelul complexului este cu 0,40 cm deasupra nivelului Mării Negre, deci, în mod obișnuit curentul de apă este dinspre lac spre mare.

Întregul complex Razelm-Sinoe a suferit modificări ale parametrilor fizico-chimici ai apei, ca urmare a lucrărilor hidrotehnice ce au avut drept scop transformarea întregului bazin într-un rezervor de apă dulce pentru agricultură, iar a regiunilor marginale în zone adecvate pisciculturii intensive. S-a produs deci o puternică îndulcire în detrimentul caracterului salmastru.

Dată fiind importanța sa piscicolă, ecologia complexului Razelm-Sinoe a fost bine studiată, întregul ansamblu de cunoștințe actuale referitoare la bazin având la bază observațiile lui ANTIPA [80,81], BORCEA [82], la care se adaugă lucrările lui TEODORESCU-LEONTE. Sintezele din 1966, respectiv din 1977 [83,84] ale ultimului autor constituie date de referință pentru cercetările de la finele secolului trecut și începutul mileniului III.

În ceea ce privește flora, trebuie subliniată uniformitatea asociațiilor vegetale, în general dominate de o singură specie, cel mult două. Pe terenurile inundabile ale malurilor se întind asociații de Salicornia herbacea și de Sueda maritima. Chiar pe malul apei, speciile dominante sunt Scirpus maritimus și Phragmites communis. Stuful ocupă în general zona litorală, rizomii fiind înfipți mai ales în cordoanele de aluviuni ce tivesc malul, separându-l de zona centrală. Se formează astfel adevărate centuri concentrice de stuf. Chiar pe țărmul oriental al Razelmului Mare, stuful crește pe fundul apei, la adâncimi mai mari, realizând astfel structuri submerse de stuf, amplasate la adâncimi ce depășesc 1 m și care sunt cunoscute sub numele de ”opușini”. Aici, peștii găsesc, mai ales în timpul iernii, un excelent loc de adăpost.

Asociațiile de plante submerse diferă de la un lac la altul [84]:

asociații cu Potamogeton perfoliatus și P. pectinatus în Razelm, Babadag și Zmeica;

asociații cu Potamogeton crispus și Myriophyllum sp. în Golovița;

asociații cu Zostera erau prezente în zonele litorale ale lacului Sinoe înainte de 1971, astăzi, ele fiind înlocuite cu Zanichellia și Potamogeton compressus.

Fitoplanctonul este în general puțin dezvoltat, dominând diatomee (cu precădere Melosira sp.) și cianobacterii (Anabaena, Microcystis). În timpul verii, au fost identificate și unele cloroficee (Pediastrum sp.), în corelație directă cu concentrația de nitrați și valorile termice ale apei.

Zooplanctonul are o compoziție calitativă care scoate în evidență originea complexului lacustru. Se găsesc relicte ponto-caspice (la meduza Moerisia maeotica, cladocerele Cornigerius maeoticus și Cercopagis pengoi, copepodul Heterocope caspia, mizidul Mesopodopsis slabberi), tintinnide, rotifere și numeroase alte specii de cladocere și copepode de apă dulce ori marină și organisme meroplanctonice (larve de gasteropode, de bivalve, de decapode – mai ales ale crabului Rhithropanopaeus harrissi tridentatus, dar și de Balanus improvisus. Perturbările echilibrului fizico-chimic, în deosebi în lacul Sinoe au afectat structura calitativă și cantitativă a zooplanctonului. Au dispărut astfel tintinnidele, Noctiluca scintilans, Moerisia, Acartia clausi și larvele de Balanus. Apoi, timp de un deceniu au avut loc ample oscilații ale salinității globale, ce au avut drept consecință instalarea unui regim oligohalin. Ca urmare s-au consolidat populațiile de rotifere (29 specii, cu precădere de origine dunăreană), de copepode – Arctodiaptomus salinus, Eurytemora sp., Heterocope caspia, Calanipeda aquae-dulcis și de Leptodora kindti dintre cladocerele de apă dulce. În ceea ce privește aspectele cantitative, Bosmina longirostris reprezintă organismul caracteristic pentru lacul Sinoe, ocupând primul loc (rangul – R=1) în ierarhia stabilită în funcție de indicele de semnificație ecologică (W) calculat pe baza datelor de densitate ori de biomasă. [85]

Elementele faunistice care realizează compoziția specifică și biomasa totală constituie tot atâtea caracteristici definitorii pentru bentosul complexului Razelm-Sinoe, mult diferit față de cel din ecosistemele stagnante din Delta Dunării. Prin urmare, paleta calitativă a bentosului din complexul salmastru Razelm-Sinoe cuprinde:

relicte sarmatice (dovadă a originii geologice), care constituie ponderea elementelor bentale, mai mult sau mai puțin adaptate la condițiile actuale oligohaline;

organisme de origine marină, specii eurihaline care găsesc condiții bune mai ales în zonele aflate sub influența mării;

organisme de apă dulce, venite din Dunăre, dotate și ele cu largi valențe eurihaline, de asemenea bine acomodate în complex;

organisme invadatoare, pătrunse deja la mijlocul secolului trecut: crabul Rhithropanopaeus harrissi tridentatus devenit comun în complex, prezentând populații bine conturate și în infralitoralul pietros al Mării Negre și gasteropodul Potamopyrgus jenkinsi care nu a putut rezista schimbărilor de mediu și de mai bine de 10 ani lipsește în probele de bentos.

Dominante sunt bivalvele (Adacna fragilis, Monodacna pontica și Dreissena polymorpha – ultima specie pătrunsă în complex prin canalele de legătură cu Dunărea), la care se adaugă crustacee (amfipode – Dikerogammarus vilosus, Pontogammarus crassus, Corophium volutator și cumacee – Schizorhynchus scabriuculus danubialis, Pterocuma pectinata, Pseudocuma cercaroides fluviatilis), cât și viermi (Hypania invalida, Hypaniola kowalevskii) – toate elemente ponto-caspice. Populațiile cu densitățile cele mai mari sunt întâlnite pe mâlurile calcaroase.

De o importanță covârșitoare pentru complex o reprezinta biocenoza instalată pe plante. [84] scoate în evidență faptul că asociațiile vegetale din complex ar putea fi considerate ca un tip aparte de substrat. Elementele dominante în fital sunt amfipodele și moluștele, urmate de miside și de larve de insecte (mai ales larve de chironomide).

Ihtiofauna este formată dintr-un număr reprezentativ de specii care caracterizează formațiunile de tip deltă: cele mai multe sunt dulcicole (27 specii), comune cu cele din Dunăre, (Esox lucius Linnaeus, 1758 – știuca, Cyprinus carpio Linnaeus, 1758 – crapul, Carassius auratus Linnaeus , 1758 – carasul auriu, Rutilus rutilus Linnaeus , 1758 – babușcă, Leuciscus cephalus Linnaeus , 1758 – clean, Tinca tinca Linnaeus, 1758 – lin, Scardinius erythrophthalmus Linnaeus , 1758 – roșioară, Aspius aspius Linnaeus , 1758 – avat, Abramis brama Linnaeus , 1758 – plătică, Hypophthalmichthys molitrix Valenciennes, 1844 – sânger, Hypophthalmichthys nobilis Richardson, 1844 – novac, Silurus glanis Linnaeus, 1758 – somn, Perca fluviatilis Linnaeus, 1758 – biban, Sander lucioperca Linnaeus , 1758 – șalău), juvenilii acestora pătrunzând în complex în căutare de hrană, la care se adaugă 22 specii marine care intră în complex pentru pontă sau atrași de bogăția de hrană.

Trebuie subliniată abundența reprezentanților familiei Gobiidae (relicte ponto-caspice) (Gobius fluviatilis, G. gymnotrachellus, Benthophylus stellatus), perfect adaptați mediului oligohalin din complex. Producția piscicolă din complex se bazează pe patru specii limnice: șalău (primul loc în țară), crap, plătică, caras și babușcă. Prezintă interes lanțul trofic ce are drept verigă superioară șalăul:

prima verigă: producția primară fitoplanctonică;

cea de-a doua verigă – (filtrator) – Dreissena polymorpha;

cea de-a treia verigă – gobiidele (consumatoare de Dreissena);

cea de-a patra verigă – șalăul care se hrănește mai cu seamă cu guvizi.

Schimbări ai parametrilor hidrologici din Deltă, construirea de canale de aducțiune a apei dulci din Dunăre în Complexul Razelm-Sinoe, aportul de ape încărcate cu nutrienți în lacul Razelm cât și dejecțiile fermelor de porcine de pe țărmul apusean, la care se adaugă închiderea comunicărilor cu marea se însumează ca factori cu efect stresant asupra asociațiilor de hidrobionți din complex, provocând scăderea producției piscicole și afectând ornitofauna ihtiofagă.

A.1.2.2. Zonele costiere ale Mării Negre

Amestecul dintre apele fluviului și cele ale mării, la confluență, se produc treptat, cu formarea unei zone de tranziție între gura de vărsare și largul mării, zonă în care salinitatea apei prezintă următoarele caracteristici:

în condiții de calm, dispersia orizontală a apelor dulci în mare se produce în forma unui evantai format din limbi de apă dulce care se întind pe o lungime de la 1 la 4 km înspre larg;

dezvoltarea evantaiului de dispersie a apelor fluviale este mai evidenta la gura brațului Sf. Gheorghe și mai puțin clară la gura Sulina, mai îngustă și mult mai înaintată în mare prin prelungirea canalului;

întinderea evantaiului de apă dulce fluvială în stratul de apă de mare depinde de cantitatea de debite lichide, de modul de distribuire al acestora la gura de vărsare : la gura strâmtă a Brațului Sulina evantaiul este profund, fiind evidențiat în mod curent până la 5 m, dar chiar până la o adâncime de 14 m;

în plan vertical, evantaiul de apă dulce din zona gurilor de vărsare se prezintă sub forma unor pene (pana de apă dulce la suprafață, cea sărată la fund, ca urmare a diferențelor de densitate între apele fluviale și cele marine; [55]

În zona litorală a Mării Negre în fața Deltei Dunării se pot distinge două zone diferite: Golful Musura, parțial blocat și spațiul predeltaic.

Golful Musura se întinde la sud de gura omonimă, Brațul Musura desprinzându-se la extremitatea sudică a Brațului Stambulul Vechi, braț din delta secundară a Brațului Chilia. Comunicarea golfului cu marea este anevoioasă din cauza depozitelor de aluviuni aduse în mare de celelalte guri ale brațului Chilia și pe care curentul litoral N-S le antrenează ordonându-le în sens transversal față de gura de vărsare a apelor dulci. Aluviunile aduse de însuși Brațul Musura se răspândesc pe fundul golfului, reducându-i, an de an, adâncimea care descrește de la apus spre răsărit.

Suprafața apei este aproape în întregime acoperită cu Trapa natans, singura plantă acvatică plutitoare care este fixată de fundul cuvetei, dar poate să supraviețuiască în bune condiții dacă sistemul de ancorare este distrus. Planctonul este puțin dezvoltat ca urmare a turbidității accentuate și a iluminării reduse din cauza rozetelor frunzelor de Trapa. Fauna bentală este reprezentată de detritivore, care, sunt consumate de babușcă, roșioară, plătică și caras, la rândul lor servind drept hrană pentru pelicani. Fie stoluri ale acestora aflate în pasaj, fie indivizi solitari, găsesc la crepuscul, condiții ideale de hrănire pe Golful Musura (fig.41).

Fig. 41 Epavă în Golful Musura (foto original).

Ecosistemul predeltaic reprezintă o importantă zonă în care ecosistemele și habitatele Deltei Dunării prezintă o trecere gradată spre platforma continentală din fața gurilor Dunării. Aici, regimul curenților, aportul de ape dulci bogate în nutrienți și deopotrivă în sedimente, condiționează formarea unui habitat particular (fig.42). Fauna de aici are un caracter ”mixt ”, întâlnindu-se specii limnice cu largi limite de eurihalinitate, dar și specii marine ce tolerează ape din registrul oligo- și mezo-mixohalin; salinitatea redusă, caracteristică apelor de mică adâncime permite de asemenea supraviețuirea unor relicte ponto-caspice, specii rare, cu o distribuție foarte restrânsă în tot bazinul pontic.

Studii sistematice în această zonă de contact dintre Deltă și Marea Neagră au început în anii 1950. Și-au adus o neprețuită contribuție specialiști români în ecologie marină. Au fost făcute cercetări asupra populațiilor bentale, asupra efectivelor de pești, a comunităților planctonice, rezultatele făcând obiectul a numeroase lucrări științifice [86,87].

Fig.42 Gura de vărsare a brațului Sulina în Marea Neagră (foto original)

Spațiul predeltaic este caracterizat prin cea mai accentuată eutrofizare naturală a Mării Negre, consecință a deversării constante de nutrienți care stimulează dezvoltarea explozivă a populațiilor algelor unicelulare, dar și a algelor macrofite și a fanerogamelor bentale. Deosebita producție primară stă la baza celei mai ridicate productivități biologice și a celei mai mari biodiversități a ihtiofaunei din întregul bazin pontic.

Studiile au relevat existența în fitoplanctonul acestei regiuni unui număr de aproape 200 specii de cianobacterii, diatomee, euglenoficee, dinoficee, alge verzi unicelulare etc, dintre care 70,00% marine, 37,20% limnice și 9,80% caracteristice apelor mixohaline. Speciile cele mai comune sunt Sceletonema costatum, Exuviaella cordata, Cyclotella caspia, Chaetoceros curvisetus, Melosira distans, Nitzschia holsatica, Asterionella formosa, Fragillaria capucina, Diatoma elongatum, Melosira granulata, Cyclotella menenghiniana etc.

În alcătuirea zooplanctonului intră de asemenea specii marine, de apă dulce și salmastră. Primele prezintă cea mai bogată paletă calitativă și densitățile cele mai ridicate au fost găsite în dreptul cordonului litoral Chituc; speciile limnice și salmastre sunt mai abundente în fața gurilor de vărsare ale Dunării. Se găsesc aici flagelate – Noctiluca scintilans, tintinide – Tintinnopsis beroidea, Tintinnopsis campanula, Tintinnopsis tubulosa, ctenofore (Pleurobrachia rhododactyla, Mnemiopsys leidyi, Beroe ovata), meduze (Aurelia aurita și Rhizostoma pulmo), rotifere, mai ales limnice, aduse odată cu apele fluviului, larve de viermi policheți, de bivalve, de crustacee bentale. Acestor elemente meroplanctonice li se adaugă cladocere (Penilia avirostris, Podon polyphemoides, Evadne spinifera, Evadne tergestina), copepode (Calanus helgolandicus, Pseudocalanus elongatus, Acartia clausi, Centropages kroyeri, Anomalocera patersoni, Oithona nana, Oithona similis, specii de Monstrillidae – mai reprezentative fiind speciile genului Cymbasoma). Dintre speciile menționate, comune la mijlocul secolului trecut, azi au dispărut speciile polioxifile (Anomalocera patersoni, specii de Monstrillidae, Cymbasoma). Lucrările de referință menționează populații bine conturate ale mizidului relict ponto-caspic Mesopodopsis slabberi. În compoziția calitativă a planctonului mai intră elemente tipic marine (chetognate – Sagitta setosa, Sagitta euxina, apendicularul Oikopleura dioica). Există în plancton și ouă și larve de pești pelagici. Printre elementele limnice trebuie amintite rotifere din genurile Brachionus, Polyarthra, Hexarthra, Synchaeta, Keratella, la care se adaugă copepode – Calanipeda aquae- dulcis, Cyclops sp., cladocere – Daphnia longispina, Bosmina longirostris.

Bentosul sectorului predeltaic este caracterizat de asociații care se dezvoltă pe funduri nisipoase sau pe mâluri, dar și pe un substrat cu totul aparte « camcaua » foramt din detritus vegetal; acest habitat particular se găsește în fața gurilor Brațelor Sulina și Sf.Gheorghe, dar și pe supralitoral (pe plaje) constituind mediul de dezvoiltare pentru larve de diptere Ephydridae.

Asociațiile de organisme pasamitice ori pelitice din sectorul predeltaic sunt dominate de moluște și crustacei. In anii precedenti, printre bivalve, dominantă era micuța scoică Corbula mediterranea (Aloidis maeotica), care, în anii 1960 reprezenta 85-96% din biomasa bentală totală a fundurilor nisipoase (biocenoza cu Corbula mediterranea), urmată apoi de Cardium edule și de adacnide. În prezent, dominantă este bivalva de origine nord-americană Mya arenaria, la care se adaugă în biocenoză speciile anterior menționate, dar și un și mai recent imigrant originar din Extremul Orient – Scapharca inaequivalvis (Anadara inaequivalvis). Gasteropodele sunt dominate de specii necrofage (Hinia (Nassa) reticulata, Cyclope neritea, Cyclope donovani). Dintre crustacei se remarcă amfipodele, cu precădere Euxinia maeotica (Pontogammarus maeoticus) – specia conducătoare în biocenoza nisipurilor fine caracteristice întregului litoral din nord. Euxinia maeotica și numeroase alte specii – Pontogammarus crassus, Pontogammarus vilossus, Pontogammarus obesus, Thalorchestia sp. constituie hrana pentru o serie de pești: Esox lucius Linnaeus, 1758 – știuca, Cyprinus carpio Linnaeus, 1758 – crapul, Carassius auratus Linnaeus , 1758 – carasul auriu, Rutilus rutilus Linnaeus , 1758 – babușcă, Leuciscus cephalus Linnaeus , 1758 – clean, Tinca tinca Linnaeus, 1758 – lin, Scardinius erythrophthalmus Linnaeus , 1758 – roșioară, Aspius aspius Linnaeus , 1758 – avat, Abramis brama Linnaeus , 1758 – plătică, Hypophthalmichthys molitrix Valenciennes, 1844 – sânger, Hypophthalmichthys nobilis Richardson, 1844 – novac, Silurus glanis Linnaeus, 1758 – somn, Perca fluviatilis Linnaeus, 1758 – biban, Sander lucioperca Linnaeus , 1758 – șalău.

Paleta calitativă este completată de Balanus improvisus, ostracode – (Cythereis rubra pontica, Leptocythere diffusa, filtre cornelii, Loxosconcha granulata, Cyprideis littoralis), de miside (Mesopodopsis slabberi, Pseudoparamysis pontica, Paramysis kroyeri), de cumacee (Iphinoe maeotica, Cumella pygmaea euxinica, Cumopsis goodsiri, Eudorella truncatula), de isopode (Jaera sarsi, Sphaeroma pulchellum, Idotea baltica, Synisoma capito), de Apseudes ostroumovi dintre tanaide, doar pe fundurile de la adâncime. Dintre crustaceele decapode, Crangon crangon este foarte comun, formând aglomerări masive, în timp ce Uppogebia pusilla, în anii trecuți mai bogată în exemplare, astăzi este foarte rară. Li se adaugă Portunus holsatus, Diogenes pugilator. Fauna de viermi este reprezentată de nematode (Enoplus euxinus cu densități foarte mari), oligochete (specii ale genului Tubifex), polichete iliofile (Melinna palmata, Nephthys hombergii, Terrebelides stroemi, Neanthes succinea, Harmothoe reticulata, Spio filicornis, Pectinaria koreni etc) [88, 89].

Fenomenele de eutrofizare agravate în 1980 au schimbat structura populațiilor de organisme din bentosul spațiului predeltaic. În zilele noastre domină aici polichetul Melinna palmata (specie oportunistă care realizează populații foarte numeroase), la acare se adaugă Nereis diversicolor, bivalvele Mytilus galloprovincialis și Modiolula phaseolinus, cât și tanaidul Apseudes ostroumovi. Din punct de vedere cantitativ dominante sunt aceleași organisme, doar Apseudes ostroumovi este înlocuit cu bivalva invazivă nord atlantică Mya arenaria care, la sfârșitul secolului trecut, realiza 80% din biomasa totală.

Densitățile înregistrate în 1995 pe platforma continentală a zonei predeltaice au depășit 29 000 ex•m-2, dintre care viermii realizau 43,6%, moluștele – 0,014%, crustaceele – 22,37%, foraminiferele – 32%. Biomasa medie atingea în aceeași perioadă 229,7 g•m-2, viermii reprezentau 13,06% din biomasa totală, moluștele fiind grupul dominant cu o pondere de 70,3% crustaceele și foraminiferele având o mică însemnătate – 0,4 și respectiv 0,1% [90].

Ihtiofauna din spațiul predeltaic este cea mai bogată din întreaga Mare Neagră. În această zonă foarte întinsă cu fund puțin adânc, speciile limnice și cele marine realizează un amestec ciudat ce dispune de o foarte bogată bază trofică reprezentată de crustacee, bivalve, viermi, dar și de juvenili de pești.

Capturile de pești puteau avea, primăvara și vara, un volum de 600 000-700 000 kg•lună-1. Specii dulcicole ca Sander lucioperca Linnaeus , 1758 – șalău ori Cyprinus carpio Linnaeus, 1758 – crapul sunt însoțite de specii marine Alosa immaculata Eichwald, 1838, Sprattus sprattus phalericus Linnaeus, 1758, Pleuronectes flesus Linnaeus, 1758, Scophthalmus maeoticus Pallas, 1814, Merlangius merlangus Linnaeus, 1758, Mullus barbatus ponticus Linnaeus, 1758, Scomber scombrus Linnaeus, 1758, Engraulis encrasicholus Linnaeus, 1758.

În apele atât de bogate în pește din spațiul predeltaic grupuri de delfini Phocaena phocaena relicta, Delphinus delphis ponticus și Tursiops truncatus animă apele cu înotul lor dinamic, dar efectivele sunt puțin numeroase.

2. Zone ecotonale

Denumirea generică de ”zone umede” cuprinde marile suprafețe, situate chiar deasupra nivelului mării, acoperite aproape întreg anul de un strat de apă, sau cel puțin bine îmbibate cu apă. Prin urmare, zonele ecotonale reprezintă zone de trecere între oglinda lacurilor și cea a bălților, sau firul apelor din rețeaua hidrografică a deltei și uscat, deci ecosisteme care prezintă anumite caracteristici atât ale ecosistemelor acvatice cât și ale celor terestre. Insă caracterul lor distinctiv constă în prezența stufărișului, a unor mari suprafețe acoperite cu stuf (cu sau fără papură), care asigură producția primară.

Față de nivelul ”zero” al Mării Negre, 20.50% din deltă se află deasupra, iar 79,50% dedesubtul acestui reper. Terenurile aflate între 0 și 1 m reprezintă 54,50% din suprafață, în timp ce acelea cuprinse între 1 și 2 m nu constituie decât 18%.

Pășuni

La periferia stufărișului, către zona uscată a cordoanelor, se află pășunile, deseori inundate. Producția secundară a ecosistemelor terestre depinde în bună măsură de producția primară și secundară a ecosistemelor acvatice. Această dependență reciprocă constituie caracteristica de bază a biomului deltaic, adică integralitatea sa. Pășunile sunt valorificate prin pășunat, activitate ce constituie un impact direct al activităților umane asupra populațiilor de păsări, deoarece atunci când este intensiv, acesta devine distructiv, mai ales în zonele cu colonii de păsări ce au cuiburi instalate direct pe pământ. Porcii mănâncă ouăle și puii, iar animalele în general calcă în picioare puii și pontele – fapt ce necesită ca aceste zone să fie prevăzute cu mijloace speciale de protecție.

Desișurile de sălcii

Acestea reprezintă asociații de ”specii de esență alba” dominate de salcie (Salix sp.) și plop (Populus sp.). Cele mai frecvente specii sunt Salix fragilis, S. pentandra, S. purpurea, S. aurita, S. rubra, S. cinerea.

Semințele arborilor menționați mai sus se coc în iunie, înainte de marile viituri, fiind purtate de ape și îngropate în mâl. Astfel, arborii rămân ca o bordură de-a lungul canalelor și bălților. In 6-7 ani, o salcie are deja aspectul unui arbore matur (în pădure durează peste 30 de ani). Sălciile mai beneficiază și de remarcabila capacitate de a forma rădăcini adventive și a-și extinde teritoriul prin lăstarii lor. Rădăcinile formează o rețea care are, în afară de fixarea arborelui, multe alte funcțiuni: ele realizează un ”dig” care protejează malurile, împiedicând alunecarea acestora. In același timp, ele constituie un excelent filtru care reține sedimentele transportate de apă, precum și sărurile nutritive, facilitând mineralizarea. Rădăcinile constituie un substrat pe care se poate instala bioderma sau unde anumiți pești își pot depune ponta.

Meșterii artizani (care fac obiecte din răchită, sau din alte materiale) folosesc crengile de salcie pentru a face o largă gamă de obiecte. De asemenea, crengile cu diametrul de 2 cm, culese iarna, constituie materia primă pentru confecționarea mănunchiurilor folosite la construirea de diguri. Ele sunt puse la baza viitorului dig și se tasează în mâl. Deasupra lor se toarnă spărtură de piatră și se așează apoi blocurile de beton armat.

Desișurile de sălcii constituie un loc ideal pentru cuiburile păsărilor. Uneori, un singur arbore reprezinta sediul unei colonii mixte de cormorani și egrete, și în acest caz ”bulgărașii de zăpadă” și ”bulgărașii de cărbune” se agită, aparent fără motiv, printre ramurile dezgolite ale sălciilor (excrementele cormoranilor având un puternic efect defoliator.

Stufărișul

Cea mai mare parte a suprafeței deltei este ocupata de asociațiile de plante palustre, printre care cele mai comune sunt Scirpo – Phragmitetum (70% din totalul suprafeței) și Typhaetum angustifoliae – Caracetum – Scirpetum. O evaluare statistică arată că în Delta Dunării există cea mai mare suprafață din lume (2400 km2) acoperită cu asociațiile vegetale anterior menționate, cu neta dominare a stufului (80%), trestiei revenindu-i doar 20%. Speciile pomenite sunt caracterizate prin existența unor rizomi puternici care se afundă în mâl și, cu ajutorul lăstarilor și rădăcinilor adventive, formează o textură pe cât de elastică, pe atât de rezistentă – eșafodajul întregii structuri verzi, însăși inima deltei: stufărișul.

În sânul stufărișului au loc fenomene antagonice ce au drept rezultat expansiunea invadatoare a stufului. Trestia este mai rezistentă la condițiile precare ale mediului, suportând mai ușor pH-ul acid ori prezența hidrogenului sulfurat, a metanului și a bioxidului de carbon. Ea urmează după asociațiile succesive de Potamogeton și Myrioplyllum, apoi de nuferi și mai pe urmă – Stratiotes. Timp de decenii, rămășitele de Typha se acumulează pe fundul mlaștinii și în final sunt înălțate și, în condiții aerobice, sunt mineralizate, creând condițiile de instalare pentru Phragmites.

În jurul nucleului format de stuf se poate constata o dispoziție concentrică a altor plante:

bordura oglinzii heleșteelor sau canalelor este formată din Sagitaria sagitifolia, Rumex sp., Schoenoplectus lacustris și ferigile acvatice;

către centru se instalează plante ale căror floeri realizează o mare diversitate policromă: Carex pseudocyperus, Mentha aquatica, Myosotis palustris, Lythrum salicaria, Melilotus officinalis, umbrite de sălcii; stuful însuși este suportul pentru Calystegia sepium și Solanum dulcamarum

în interiorul stufărișului, fie pe terenuri ceva mai înalte, fie pe foștii plauri eșuați și putreziți, crește o asociație de sălcii dominate de Salix cinerea, la care se adaugă Salix alba și uneori Salix fragilis; numele acestora, conform toponimiei locale, este de zăloage; ele se adapostesc în masa stufărișului și constituie locuri secrete preferate de păsări care aici cuibăresc, reprezentând însă și habitat pentru mamifere, batracieni și reptile.

În infrastructura rizomilor de stuf se află acarieni, colembole, larve ale diverselor grupuri de insecte (diptere, coleoptere), heteroptere, oligochete, izopode și gastropode.

Stufărișul se comportă ca un filtru gigantic, care reține aluviunile și sărurile, limpezind astfel apele. De-a lungul verigilor alimentare, și mai cu seamă ca rezultat al activității microflorei bacteriene, are loc mineralizarea materiei organice, rezultând nutrienți.

ALEXANDROV [84] estimează că bacteriile, din punct de vedere ponderal, reprezintă 68% din viețuitoarele stufărișului, și prin intermediul acestora în fiecare an sunt reciclate 1,5·106 tone de materie organică.

Prin activitatea metabolică a plantelor acvatice, în biomasa vegetală reprezentată în special de stuf, se acumulează o mare cantitate de elemente poluante (93-99% din totalul celor vehiculate de apele Dunării).

Activitatea de biofiltru a Deltei Dunării este comparabila cu fiziologia rinichilor. Rata de filtrare (de „clearance”) pentru sărurile nutritive generatoare de eutrofizare este considerabilă: 39,70 kg·minut-1 pentru nitrați și 49,60 kg·minut-1 pentru fosfați. Astfel, se poate aprecia că în cursul unui an, biomasa stufului și a plantelor asociate reține 59 100 tone de nitrați, 20 500 tone de fosfați, 23 300 tone de metale grele și aproape 100 kg pesticide. Capacitatea de acumulare a Deltei Dunării este de 13 ori mai mare decât cea a deltei Nistrului și de 16 ori mai ridicată decât a deltei Niprului. ALEXANDROV [84]

Trebuie să ținem seama că substratul, mai ales cel mâlos, care conține Al2O3, dispune de o excepțională capacitate de absorbție a detritusului organic, și că acesta poate și el să antreneze săruri nutritive.

Stufărișul constituie teritoriul ideal pentru rața sălbatică (Aythya fuligula), călifarul roșu (Aythya nyroca), rața moțată (Netta rufina), rața mare (Anas platyrhinchos), gâsca sălbatică (Anser anser), cormoranul mic (Phalacrocorax pygmaeus), stârcul purpuriu (Ardea purpurea), egreta albă (Egretta alba), egreta mică (Egretta garzetta), stârcul galben (Ardeola ralloides), lopătarul (Platalea leucorodia), stârcul de noapte (Nycticorax nycticorax), pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus), pelicanul creț (Pelecanus crispus), lebăda mută (Cygnus olor), țigănușul (Plegadis falcinellus).

Ecosistemul este de asemenea habitatul preferat al mai multor mamifere: vidra (Lutra lutra), vizonul (Mustella lutreola), hermina (Musella erminaea aestiva), iepurele (Lepus europeus). Alte specii au imigrat recent și s-au adaptat repede: câinele enot (Nyctereutes procynoides), castorul canadian (Obdatra zybethica). Miopotamul (Myocastor coypus) se întâlnește mai rar. Foarte recent, fazanul (Phasianus colchidus) a cunoscut o răspândire considerabilă.

Plaurul

Plaurul este un element bine înscris în peisajul Deltei Dunării și este caracteristic pentru funcționarea ecosistemului. Plaurii pot fi definiți ca niște formațiuni plutitoare constituite prin împletirea rizomilor de stuf, bine consolidate prin depunerile aluvionare și de materii organice pe cale de a fi transformate în humus. Plaurul constituie de fapt o asociație vegetală formată din straturi plutitoare de rizomi de stuf (Phragmites communis), pe care se instalează numeroase asociații de nevertebrate (1 dm3 conține aproximativ 30 000 de exemplare aparținând mai multor unități taxonomice: acarieni, colembole, ostracode, la care se adaugă pseudo-scorpioni și îndeosebi o mare varietate de rotiferi. [91]

Plaurul constituie un refugiu ideal de clocit pentru o serie întreagă de păsări caracteristice deltei. Aici poate fi întâlnit eretele de stuf (Circus aeruginosus), alături de Botaurus stelatus, Acrocephalus arundinaceus, A. dumetorum, A. schoenoebaenus, A. agricole și Emberiza schoeniclus.

Pe lacurile mari, plaurii servesc drept adăpost pentru pești, mai ales în timpul iernii: în stratul de apă de sub eșafodajul plaurului, deși lipsește lumina, temperatura este constantă, depășind 50C, iar peștii petrec aici perioada rece, chiar dacă se manifesta fenomenul de îngheț.

A.3. Ecosistemele dependente de apă

Având în vedere caracteristicile Deltei Dunării, existența apei – deci a ecosistemelor dependente de apă – se confundă cu principala caracteristică definitorie a biomului deltaic.

Caracteristicile biotopurilor sunt adecvate pentru a asigura condiții bune de derulare a proceselor vitale în biocenozele deltei (temperaturi medii anuale de 12,50C, o permanentă reînnoire a apelor atât în ecosistemele stagnante cât și în stufărișuri sau canale, concentrații ridicate de săruri nutritive etc.). Există date care atestă că 66% din aportul total de fosfați în Marea Neagră (55 000 de tone anual) și 58% din aportul total de săruri azotate (340 000 de tone anual) sunt transportate de Dunăre [71], deci, în apele deltei a existat din totdeauna o cantitate considerabilă de elemente nutritive. Gestionarea lor implică consumul realizat de colosala masă vegetală – fitoplancton, vegetație acvatică și mai ales stufăriș, stocarea lor în sedimente, dar și mineralizarea datorată unei intense activități microbiene și apoi retrimiterea sărurilor nutritive în apă. În fenomenele de mineralizare sunt implicate bacteriile aerobe. Există astfel un permanent echilibru între aportul și exportul sărurilor în ecosistemele dependente de apă din Delta Dunării (fig. 43).

Fig. 43 Ciclul azotului și cel al fosforului în ecosistemele acvatice din Delta Dunării [70]

Trebuie ținut cont de faptul că în cursul ultimelor decenii, Delta Dunării a suferit consecințele intervenției antropice, în special prin: lucrările de amenajare, exploatarea stufului (până la o producție anuală de 50 000 de tone), la care se adaugă modificarea compoziției chimice a apei prin poluarea Dunării – mai ales cu săruri nutritive de tipul celor de azot și de fosfor. Lucrările de drenare a luncilor inundabile ale Dunării au avut drept consecință majoră reducerea capacității acestora de a elimina sărurile din apele curgătoare, ceea ce s-a repercutat și asupra calității terenurilor umede.

Eutrofizarea a avut ca efecte diminuarea abundenței de pește, sărăcirea comunității de nevertebrate și mai cu seamă dezechilibrul produs în ecosistemele acvatice prin inversarea raportului dintre producția primară a macroflorei și cea a microflorei. Pierderea macrofitelor submerse a determinat modificări și în comunitatea zooplanctonică (reducerea diversității taxonomice cu 37,76% în perioada 1975-1997, paralel cu o creștere a densității și biomasei organismelor planctonului) [92].

In ceea ce privește fauna ihtiologică, trebuie să subliniem că pescuitul constituie una din principalele activități umane din deltă (37%), iar creșterea de aproape patru ori a concentrației de fosfor din apele deltei a determinat schimbări succesive ale raportului ponderal dintre diversele specii cu valoare economică (în afara sturionilor) [93]:

1960-1970 – declinul sever al stocurilor de crap și caras, în timp ce cantitatea de știucă, lin și biban rămâne constantă;

1970-1980 – redresarea populației de caras în detrimentul celei de babușcă, concomitent cu reducerea stocurilor de prădători (șalău, somn, știucă și biban);

1980-1995 – creșterea cantității de plătică și alte ciprinide, paralel cu declinul populațiilor de știucă și biban.

Volumul total al pescuitului în Delta Dunării a fost, în perioada 1981-1990, de aproximativ 2020000 de kg, în cea mai mare parte caras (Carassius auratus Linnaeus , 1758). Un rol important în producția piscicolă l-a avut scrumbia de Dunăre (Alosa imaculata Eichwald, 1838) în cursul migrațiilor de primăvară (38%), iar sturionii au constituit doar un procent de 1%.

Iar în 2016, cantitatea totală a capturilor provenite din pescuitul în scop comercial raportată la nivelul Rezervației Biosferei Delta Dunării de 2852056 kg, reprezentând o creștere semnificativă în ultimii 20 de ani.

Trebuie să arătăm că există o clasificare ecologică a apelor deltaice, bazată pe potențialul trofic al ecosistemelor în corelație cu fauna ihtiologică (viteza maselor de apă folosită drept criteriu în clasificarea apelor dulci curgătoare nu este potrivită Delta Dunării):

ape oligotrofe (ape de tip biban), transparente, cu o concentrație de fosfor sub 0,004 mg·l-1, producție primară susținută de macrofite; specie caracteristică – bibanul;

ape mezotrofe (ape de tip lin – știucă): concentrația de fosfor este variabilă (de la 0,004 mg·l-1 la 0,100 mg·l-1), cu turbiditate redusă, fitoplanctonul și zooplanctonul bine dezvoltate, floră submersă abundentă, un mare număr de specii de pești detritivori (ciprinide) dar și cu reprezentanți ai verigilor superioare ale lanțului trofic – linul și știuca;

ape eutrofe (ape de tip plătică – șalău), cu turbiditate accentuată, cu cantități de fosfor de peste 0,100 mg·l-1, producție fitoplanctonică în echilibru cu cea de macrofite, posibile înfloriri estivale cu cianobacterii, specii dominante – plătica și șalăul.

Până în perioada anilor 1970, apele Deltei Dunării erau de tip mezotrof. In anii următori s-a produs o creștere a concentrației de fosfor de până la 0,100-0,150 mg·l-1, dezvoltarea exponențială a cianobacteriilor a determinat o turbiditate accentuată și scăderi frecvente ale concentrației oxigenului din apă, antrenând declinul populațiilor de macrofite și, în consecință, perturbări în echilibrul ecosistemelor.

Dispariția macrofitelor din anumite lacuri, datorită eutrofizării, a redus zona habitatului adecvat pentru păsările care se hrănesc pe seama macrofitelor acvatice, așa cum sunt gâsca sălbatică (Anser anser) și lișița (Fulica atra).

Ecosistemele din apele stătătoare și din zonele umede au suferit modificări majore datorită construirii de incinte destinate culturilor agricole, plantațiilor silvicole și amenajărilor piscicole, a căror suprafață se ridica, în 1991, la 100 700 ha, adică aproximativ 30% din suprafața totală a deltei românești. Lucrări care au schimbat total peisajul deltei au fost făcute la Pardina (27 000 ha), Sireasa (7 500 ha), Carasuhat (2 500 ha). Amenajările silvicole efectuate la Păpădia – 2000 ha, Rusca – 1200 ha, Carasuhat – 680 ha, Murighiol – 400 ha, au determinat și ele modificări ale ecosistemelor naturale prin împărțirea în loturi și lucrările de regularizare a regimului hidrologic. Din acest motiv se are în vedere reintegrarea în regimul hidrologic natural a amenajărilor care s-au dovedit ineficiente [93]

Din punct de vedere ornitologico-faunistic, unele specii de păsări din Delta Dunării prezintă, în ultimii ani, importante modificări ale populațiilor, datorită în principal factorului antropic. Este posibil de asemenea ca mlaștinile rezultate din inundații să fi provocat apariția unor boli epizootice de tipul celor care au redus numărul de păsări sălbatice în anul 1980 (cu precădere botulismul) [94].

Astfel, cea mai evidentă cauză a declinului populațiilor de păsări de apă este pierderea habitatelor reprezentate de terenurile umede, prin transformarea acestora în agroecosisteme cu destinație agricolă sau silvică. În acest sens există deja o importantă conversie a mlaștinilor de apă dulce în terenuri agricole și ferme piscicole. Pierderea acestor zone de mlaștină pentru coloniile de cuibărit va avea o mare influență asupra numărului de păsări de apă care s-ar fi putut dezvolta aici. Pierderile sau deteriorările habitatelor zonelor umede într-o anumită parte a deltei pot afecta hrana păsărilor care-și fac cuiburile aici, putând deci determina declinul populațiilor.

Impactul poluanților din apele Dunării – respectiv substanțele organo-clorurate și metalele grele – asupra reproducerii și supraviețuirii păsărilor din Delta Dunării este dificil de stabilit, datorită lipsei de date referitoare la nivelul de contaminare al țesuturilor și ouălor păsărilor. In pofida acestui fapt, este foarte posibil ca această contaminare să fi afectat și să continue să afecteze rata de supraviețuire a păsărilor de apă [94].

Dintre sursele de poluare din sistemele acvatice ale deltei nu trebuie să le omitem pe cele legate de navigație. Navele care trec pe brațele Dunării (o cantitate transportată de aproape 30·103 tone anual) determină o poluare chimică și mai ales fizică, prin valurile mari și zgomotul pe care-l generează în trecerea lor. Probleme asemănătoare sunt întâlnite și în rețeaua secundară a deltei, datorită transportului cu șalupele rapide, care s-a intensificat în ultimii ani.

În concluzie, menținerea și redresarea populațiilor de păsări din Delta Dunării depind de modul de organizare a activităților umane. Exploatarea resurselor Deltei Dunării trebuie organizată de manieră durabilă, având în vedere impactul asupra ecosistemelor, asupra habitatelor păsărilor și asupra comportamentului lor față de hrană.

A.4. Ecosisteme terestre

Ecosistemele terestre sunt legate de cordoane fluviale și mai ales de cele de tip complex (grindurile fluvio-maritime), dintre care cele mai importante sunt Letea, Caraorman și Sărăturile.

Particularitățile definitorii ale fiecărui ecosistem situat pe cordoanele deltaice sunt explicate printr-o largă gamă de caracteristici fizice, determinate de geneza cordoanelor (poziția geografică în biomul deltei, și în special apropierea de rețeaua hidrografică și de natura substratului), sau prin alte condiții ale mediului înconjurător.

Cordoanele fluviale au o vegetație destul de săracă și nesemnificativă din punct de vedere economic. Sunt întâlnite aici sălcii (Salix alba, S. fragilis, S. rubra etc.) și arbuști caracterizați prin impresionanta lor rețea de rădăcini capabile de consolidarea aluviunilor: Myricaria germanica, Hyppophaë rhamnoides și Tamarix gallica.. Este important de subliniat existența unei anume distribuții spațiale a arbuștilor menționați: Myricaria spre interiorul cordonului și Tamarix în apropierea apei.

În zonele mai aride, se întâlnesc plante rezistente la secetă cum sunt susaiul (Sonchus palustris), zâzania (Lolium sp), Artemisa pontica și A. monogyna, cât și specii de Bromus (obsigă).

Printre sălcii se găsesc mărăcini (Rubus caesius), iar tufele acestora servesc drept adăpost pentru iepuri, vulpi și pisici sălbatice. La periferia zonelor împădurite se află o vegetație dominată de Trifolium fragiferum, T. pallidum, T. striatum, Lotus tenuis și Lotus corniculatus. Ierburile sunt folosite la păscut.

Cu câteva zeci de ani în urmă, regatul sălciilor a fost defrișat și au fost plantați plopi din Canada.

Pe cordoanele de tip complex, Letea, Caraorman și Sărăturile, condițiile pedologice sunt diverse: aici se află dune și terenuri consolidate unde s-au instalat păduri. Pădurile de pe cordoanele menționate sunt cele mai complexe și mai stabile ecosisteme din Delta Dunării, putând fi monospecifice sau polispecifice.

Pe grindul Letea, dunele de o înălțime considerabilă alternează cu zone depresionare în care s-au instalat stejarii (Quercus robur și Quercus pedunculiflora), la care se mai adaugă ulmii (Ulmus laevis, Ulmus foliacea), frasinii (Fraxinus excelsior și mai cu seamă Fraxinus pallisae, care prezintă un remarcabil interes biogeografic). Datorită dispoziției dunelor, pădurile se prezintă sub formă de pădurici, ca niște benzi compacte late de 10-250 m, paralele, orientate de la nord către sud, numite hasmac. Caracterul lor unic este accentuat de aspectul de pădure ecuatorială datorat prezenței plantelor agățătoare și volubile: vița sălbatică (Vitis vinifera), Clematis vitalba, hameiul (Humulus lupulus), iedera (Hedera helix) și în special liana Periploca graeca, care poate atinge 25 m lungime și chiar un diametru de 10 cm

Există arbuști care pot atinge înălțimea de 2 m și care sunt distribuiți uniform printre stejari: călin (Viburnum opulus), corn (Cornus mas), păducel (Crategus monogyna), dracila (Berberis vulgaris), porumbarul (Prunus spinosa), măceșul (Rosa canina), verigar Rhamnus catharica.

Spre centrul zonelor depresionare, unde există zone umede cu trestie, stuf, Iris pseudacorus și Butomus umbellatus, se află o vegetație erbacee, în special Poa trivialis, Galium ruboides, Galium aparine, Valeriana officinalis și diverse specii de Carex.

Dunele sunt fie lipsite de humus – numai cu licheni care îndrăznesc să se instaleze pentru a începe lungul proces de formare a solului, fie au deja o floră arenarie formată din Elymus sabulosus, Convolvulus persicus, vanilie sălbatică (Heliotropium currassavicum), Solanum retroflexum și în special Ephedra distachia.

Fauna acestor biotopuri este reprezentată de viperă (Vipera renardi) și șopârlă (Eremias arguta deserti). Toamna, în trecere, aici fac o haltă becațele (Scolopax rusticola), și numărul lor mare, la liziera păduricilor, este impresionant.

Pe Grindul Letea trebuie să evidențiem existența unei foarte bogate faune entomologice. În privința lepidopterelor, trebuie de asemenea să subliniem prezența speciei Rhyparioides metelkana, o raritate în Europa, care zboara deasupra zonelor umede în nopțile de iunie.[79]

Pentru a sublinia încă o dată bogăția floristică și faunistică a acestui loc special din Delta Dunării, iată câteva date statistice (Tabel 7):

Tabelul 7 Diversitatea speciilor de floră și faună din Delta Dunării [79]

Spre deosebire de Grindul Letea, în Grindul Caraorman exista un alt raport între vegetație și dune, o conformație diferită a dunelor și pădurii, un alt raport om/natură.

Trebuie înainte de toate să arătăm că acest cordon complex are o suprafață de 7000 ha, față de Grindul Letea care are o suprafață de 17 000 ha. Canalul Caraorman îl mărginește în zona sa de est. Dunele au o înălțime de 6,75 m (de două ori mai înalte decât cele din Letea), cu un profil disimetric, cu panta lină orientată în direcția vântului. In vârful dunei, nisipul se mișcă încet pentru a cădea pe versantul opus, cu panta abruptă, grăunțele de nisip prefirându-se încet, ca-ntr-o clepsidră.

În zilele toride de vară, agitat de vânt, nisipul de pe vârful dunelor de pe Caraorman se ridică, iar locuitorii spun că „duna fumegă”. In partea de jos are loc o triere minuțioasă a nisipului: resturile de cochilii rămân la baza plantelor, iar fracțiunea cu granule foarte fine este dusă mai departe.

Vegetația de pe Grindul Caraorman se prezintă sub două forme caracteristice: pădurea de stejar, masivă, monospecifică (Quercus robur), întunecoasă, de unde și toponimul local care înseamnă pădure neagră – și formațiunile de rogoz (Carex buekii, Carex stricta), numite „popândac”. Plantele de rogoz se aseamănă, prin frunzele alungite și spicele cu flori, cu gramineele, dar se deosebesc de acestea prin secțiunea triunghiulară a tulpinilor, cel mai des pline și tăioase, lipsite de noduri. Spicele superioare conțin flori masculine, iar cele inferioare flori feminine. Rizomii ajung până la stratul de apă. Plantele cresc formând buchete care se dezvoltă pe resturile generațiilor anterioare, pe cale de a se transforma în turbă, astfel încât rezultă o moviliță de 50-80 cm, cu o culoare brun-verzuie. Astăzi dunele de pe Caraorman sunt supuse proceselor de consolidare cu Myricaria germanica, Hippophaë rhamnoides și Tamarix tetrandra, și sunt invadate de plante ruderale, în special Euphorbia

În pădurile de stejar de pe ambele grinduri prezentate mai sus pot fi întâlnite specii rare de păsări de pradă, cum sunt Haliaetus albicila, Falco cherug, Falco tinunculus, Falco vespertinus. Mai sunt și numeroase exemplare de Parus major, P. cerulescens, P. ater, P. lugubris, Remiz pendulinus, Aegitalos caudatus, alături de privighetori (Sylva communis, S. atricapilla), ciocănitori (Dendrocopos major, D. medius, D. syriacus, D. minor, Picus canus, P. viridis etc.). Pădurile constituie de asemenea locuri ideale pentru speciile care hibernează la noi, cât și pentru speciile aflate în tranzit. Regiunile marginale ale cordoanelor, mai cu seamă cele din vecinătatea canalelor, constituie locuri ideale de cuibărit pentru numeroase specii coloniale cum sunt Merops apiaster, Riparia riparia sau pescărușul verde Alcedo athis ispida.

Locuitorii Grindului Caraorman, în majoritate pescari, sunt concentrați în satul cu același nume. In perioada 1975-1985, viața economică a satului a cunoscut un mare avânt: s-a propus exploatarea nisipurilor dunelor. In acest scop s-a început construirea unei platforme industriale gigantice, a unor blocuri de locuințe pentru muncitorii șantierului și ai viitorului combinat. După 1985, datorită situației economice a României, cât și creșterii preocupării europene față de mediul înconjurător, s-au sistat lucrările faraonice. Astăzi ele sunt în ruină, deranjează teribil peisajul, veritabil decor de film având drept subiect consecințele unui dezastru nuclear. [79]

Ecosisteme antropice

Sisteme ecologice naturale, optimizate fie pentru obtinerea unor productii vegetale sau animale sporite, fie pentru alte scopuri umane. Sunt influentate specific de existenta si activitatea umana; Depend de om din punct de vedere structural – organizatoric.

B.1. INCINTE PISCICOLE

Principala ocupație a populației rezidente în Delta Dunării este pescuitul care reprezintă o activitate economică importantă, realizată de mai mult de jumătate din populația activă. Pescuitul este una din cele mai vechi ocupații ale populației din Delta Dunării care se desfășoară cu pescari autorizați la care se adaugă și reprezentanții familiilor rezidente din spațiul Rezervației care au dreptul legal să pescuiască pentru consumul propriu.

Asupra resurselor naturale din Delta Dunării, în special asupra peștelui, există o presiune crescută, prin urmare se manifestată tendința de supraexploatare a resurselor naturale folosindu-se metodele și uneltele de pescuit specifice pentru fiecare zonă[79]

Exploatarea resurselor pescărești din Delta Dunării este reglementată în prezent, prin acte normative și norme de aplicare ale acestora de către administratorul resursei în scopul asigurării utilizării durabile a acestora.

Conform Ordinului nr.44/1195/2011, ce conține Norme privind accesul la resursele acvatice vii din domeniul public al statului în vederea practicării pescuitului comercial în habitatele piscicole naturale din ariile natural protejate, pescuit comercial în Rezervația Biosferei “Delta Dunarii” – se practică în complexele lacustre, Dunăre și brațele sale, complexul lagunar Razim-Sinoie și zona costieră a Mării Negre până la izobata de 20 m. (Tabelul 8) [79]

Tabelul 8. Zone de pescuit comercial din lacurile și bălțile Rezervației Biosferei Delta Dunării, repartizate pe localități [79]

În Delta Dunării propriu-zisă, pescuitul se desfășoară în tot timpul anului (cu excepția perioadei de prohibiție de 60 de zile) folosindu-se numai tipuri de unelte pasive (vintire, taliene) și active (năvoade, voloage). Capturile realizate în această zonă sunt dominate de caras, crap, plătică și babușcă. Tot în această zonă se realizează și capturi de raci și broaște.

În complexul Razelm – Sinoe, pescuitul se desfășoară cu capcane de tip vintire și taliene de Razim, în sezonul cald, și cu năvoade, în sezonul rece. Sunt interzise avele și setcile, iar perioada de prohibiție este mai lungă față de restul Rezervației însumând 69 de zile. Cea mai mare parte a capturilor se realizează cu năvoadele, capturile fiind dominate de plătică, babușcă, caras și șalău.

În Dunăre și brațele sale, pescuitul se desfășoară în tot cursul anului cu excepția perioadelor de prohibiție (45 de zile pe zona de frontieră și 60 de zile în celelalte zone) și cu intensificări sezoniere în anumite zone (toane) pentru capturarea speciilor marin migratoare. În această activitate se folosesc unelte și metode tradiționale practicându-se atât formele de pescuit activ cu setci în derivă sau pasive cu setci fixe, pripoane, taliene, vintire etc. Capturile realizate sunt dominate de scrumbie de Dunăre, plătică, caras, ciprinide asiatice conform Ordinului nr.172/2010.