Intoleranta, Inflexibilitatea In Gandire Ca Si Sursa a Eterogeneitatii Grupului

Dintru început vom spune că unele aspecte pe care le detaliem aici, pentru o operare pragmatică, sunt accentuate voit înspre latura lor extremă. Cu riscul de a vicia realitatea, credem că făcând aceasta ne vom îndepărta de problematizările de suprafață, superflue.

Seria ce cuprinde clasele IX-XII a taberei creștine „Dragoste și Prietenie”, Târgul Lăpuș, a fost marcată într-o oarecare măsură de ceea ce numeam în titlu „grup eterogen: intoleranță, inflexibilitate în gândire”. În cadrul activităților de grup, organizate de supervizori, copii dădeau dovadă de o bună cooperare, de lucru în echipă energic. Însă, atunci când cadrele ce organizau acțiunea se retrăgeau, copilul, în genere, ori se alipea de un grup mic, restrâns, ce prezenta caracteristicile dorite de el ori se îndepărta de ceilalți având doar contacte superficiale, ocazionale cu ceilalți. Până și în micile lor grupulețe, copii nu păreau a tolera „neajunsurile” celorlalți.

Principala cauză a problemei o putem pune pe seama faptului că puțini dintre ei se cunoșteau destul de bine de dinainte: frică, chiar agresiune față de necunoscut. Mai apoi: mediile în care își duc viața de zi cu zi sunt cât se poate de diverse. Iar în cele din urmă: societatea pare a induce asupra individului impresia că „totul e o competiție, că trebuie să fie competitiv, că trebuie să fie mai dur cu el”; uneori aceste „standarde înalte” duc la o stimă de sine deficitară ce are repercusiuni directe în viziunea ce o proiectează omul asupra celorlalți. Adesea cel ce e prins în capcană e agresiv și intolerant cu ceilalți. E instinctul de supraviețuire a psihicului care deleagă vina ce o resimte fiindcă nu se ridică la acele „standarde înalte”, altuia. „Acuzatul”, la rândul lui simțind presiunea socială enormă, alege (ca și Adam?) „delegarea vinei”. În concret, acest mijloc de a plasa vina în contul altuia, nu este altceva decât o modalitate a psihicului de autoapărare, o trăsătura a instinctului de supraviețuire (necontrolat).

Astfel că problema, oarecum complexă dar și generală, se poate identifica la oricare copil antisocial, agresiv față de ceilalți sau reținut față de „provocările” la comuniune. Situația, extrem privită, ne descrie un copil ce se îndepărtează de ceilalți, de el însuși și modul lui de a fi fără să fi avut vreodată experiența unei comuniuni, a unei acceptări din partea celorlalți ce să-i aducă pace și liniște interioară, acceptare de sine/ a celorlalți/ a vieții.

Mecanismul problemei e unul complex, are multe și sensibile implicații. Cercul vicios seamănă cu un domino. Profesorul/ supervizorul/ îndrumătorul poate să intervină asupra unui singur copil sau asupra întregului grup (toți copii din tabără) printr-o invitație (discurs și/sau exemplu) la „toleranță” față de „neajunsurile” celor din jur. Explicit, intervenția ar fi „dizolvarea ego-ului recalcitrant față de cei ce <<nu fac ce trebuie>> sau <<nu fac ce vreau eu să facă>>”.

Cel ce intervine ar putea pur și simplu să se interpună în lanțul de agresiune al dominoului, în cazul în care constată problema. Iar ca și prevenție va utiliza discursul- un discurs creștin-ortodox despre „toleranță si acceptare” având ca „ajutor în implementarea corectării” exemplul personal.

Un exercițiu simplu, va dezambiguiza ce înseamnă „toleranța”, în mediul creștin-ortodox, de care vorbim. Abordarea pe care o vom ilustra este una de mijloc, cu un ridicat nivel pragmatic: nu forțează prin extreme, nici nu irită prin atitudine. Să presupunem că un tânăr oarecare este educat astfel încât dezvoltă o atitudine de respect pentru „tradiția străbună”, pentru tot ceea ce conștiința vie a neamului lui a păstrat sau a găsit noi forme de a exprima ceea ce afirmă de veacuri. Acest respect este atât de evident încât pașaportul lui identitar, valorile lui cardinale profund ancorate în ,,tradițiile străbune” reprezintă etalonul la care se raportează în toate relațiile pe care le are cu oamenii. Astfel că tânărul nostru va simții un sentiment de amenințare ce vizează „propriul eu” ori de câte ori intră în contact cu concepții străine, sau chiar opuse ideilor lui „tradiționale”. Scenariul poate fi ușor inclus în categoria: „forme de îndoctrinare”, „fanatism”, „habovnicie” etc. însă tânărul de care vorbim nu se află ca și apologet al străbunilor în urma unei decizii exterioare lui. El nu este angajat pe perioadă nedeterminată într-o luptă care nu e a lui. El nu este ostaș doar fiindcă s-a întâmplat să se nască pe locul unde au trăit străbunii lui. Lupta lui este o alegere. Angajarea lui în apologia tradiției o face fiindcă știe că doar calea străbunilor este cea care îi va aduce potențarea lui maximă, deoarece el este urmașul străbunilor lui.

Identitatea de care vorbim, în arealul toleranței, în lupta cu alteritatea, nu rezonează ca și imperativ în mintea tânărului nostru. Nici nu obligă la acțiuni extreme cu motivul de a reechilibra onoarea jignită. Identitatea nu este un mod, un fel de a acționa și a vedea lucrurile. Identitatea este o cale, o alegere conformă cu structura ontologică a celui ce o parcurge. Deși la primul contact cu „învățătura străină” tânărul nostru va activa un „scut identitar”, asemănător instinctului de supraviețuire, calea pe care a ales-o va decanta ideile conforme statutului lui identitar. Și astfel parcursul lui va rămâne fidel conștiinței străbunilor.

Aceasta este „toleranța”, în cheie ortodoxă, ce i se poate prezenta, „induce”, copilului din tabără. Toleranța înțeleasă așa, într-un spirit ortodox, zidește relații umane, dizolva carapacea calcifiată a unei stime de sine deficitare.

Multe asemenea genului acesta de intervenții s-au întâmplat, multe dintre problemele, „accentuate către extrem”, enunțate aici, în realitatea concretă au lipsit sau nu au putut fi observate. Credem însă că ideea intervenției rămâne valabilă pentru sesiunile ulterioare; implementarea ei ar putea aduce schimbări majore în atitudinea copilului față de comuniune, comunitate, tabără, ceilalți.

Bibliografie

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, , trad., intr. și note de Dumitru Stăniloae, în PSB LXXX, Ed. IBMBOR, București, 1986

Grigore Dinu Moș, Asumarea transcendetală a vinei, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013.

Ca și sursă a conceptelor, fără citare în structura proiectului:

Adrian Opre (2006), Introducere în teoriile personalității, Ed. ASCR.

Idem, (2002), .Noi tendințe în psihologia personalității, vol. I, Ed. ASCR.

Papalia, D. E., Olds, S. W., Feldman, R. D. (2010), Dezvoltarea umană. Ed. Trei.

Schaffer, H. R. (2005). Introducere în psihologia copilului, Ed. ASCR.

Tadei, Starețul de la Mănăstirea Vitovnița (2010). Cum îți sânt gândurile așa și îți este și viața, Ed. Predeania..

Killen, K. (2003). Copilăria durează generații la rând, Ed. First.

Savatie Bastovoi, Între Freud și Hristos, https://ro.scribd.com/doc/208372625/Parintele-Savatie-Bastovoi-Intre-Freud-si-Hristos