ÎNTOCMIT: Poloșan Armina Letiția [308623]

GESTUL ARHITECTURAL

înTRE

Tradiție și modernitate

Casa tradițiilor țării bârsei

ÎNTOCMIT: [anonimizat]: Lector Dr. Arh. Vlad Eftenie

Universitatea de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu”, București, România

CUPRINS

Preambul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5

Argument . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6

Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8

Metoda de cercetare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13

Capitolul 1: Tradiție. Arhitectură. Societate

Antropologie urbană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17

Proiectare la scara umană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18

Identitate – spațiu identitar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19

Cultura și tradiție . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20

Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23

Capitolul 2: Comunitate. Cultură. Percepție

Noțiuni legate de percepția spațiului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27

Spațiul social . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28

[anonimizat] . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29

Percepția spațiului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30

Politici contemporane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32

Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34

Capitolul 3: Evoluție. Devenire. Transformări

Istoricul Brașovului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38

Orașul cetate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38

Orașul modern burghez . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40

Orașul comunist . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41

Orașul actual . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42

Orașul subiectiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43

Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48

Capitolul 4: Tradiție și meșteșug. Studiu de caz asupra Țării Bârsei

Etnografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51

Meșteșuguri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53

Breslele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55

Tradiții și obiceiuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56

Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59

Capitolul 5: Concluzii generale în urma studiului . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62

Capitolul 6: Direcții pentru intervenția arhitecturală în sit

Muzeul Medieval din Waterford, Irlanda . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .67

Muzeul Artei în Copaci . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70

Muzeul Maritim Național Danez . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72

Muzeul Acropolis din Atena . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 74

Premise pentru proiectul de diplomă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76

Intenție pentru intervenția în sit . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76

Concept și direcții de acțiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77

În concluzie… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78

Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79

P r e a m b u l

În contextul unei inserții de arhitectură în țesutul medieval al cetății orașului Brașov, se propune abordarea subiectului din direcția științelor umaniste. Pornind de la premisa că spațiul construit este generator de comportamente și puternic purtător de istorie și semnificații în mentalul colectiv, lucrarea de față își propune să afle care este mecanismul de producere a acestora și cum acționează ele asupra oamenilor. De ce se simt oamenii mai bine în centrul vechi decât în alte părți ale orașului; în ce măsură pot fi găsite aici repere pentru proiectarea contemporană de arhitectură; care sunt tradițiile și obiceiurile brașovene; cum și cine sunt cei care le păstrează; care sunt meșteșugurile specifice zonei și în ce măsură se mai păstrează ele și astăzi și ce nevoi ar avea Brașovul pentru a putea conserva toate aceste tradiții și obiceiuri în contextual arhitecturii contemporan? Toate acestea sunt întrebări cărora lucrarea le va sugera câteva direcții de răspuns.

„…Avem ființa umană; nu se potrivește cu clișeul modernității; este personală, caldă, intimă, socială. În căutarea oportunităților, câștigului și a unei vieți mai bune, ne mutăm în orașe. Dar oare felul în care construim orașele invită la interacțiune, incluziune și intimitate? Unde este scara pentru măsurarea fericirii într-un oraș?”

„…We have the human being. It doesn’t fit the cliché of modernity. It is personal, warm, intimate, social. In our search for opportunities, money and a better life, we move to the cities. But does the way we build cities invite for human interaction, inclusion and intimacy? Where is the scale for measuring happiness in a city?”

A r g u m e n t

Lucrarea se naște ca punct de sprijin pentru proiectul de diplomă Casa tradițiilor Țării Bârsei și pune sub lupă edificarea într-un loc cu semnificații deosebite la nivelul întregului oraș, centrul istoric. Se pornește de la premisa că zonele istorice, încărcate de tradiție sunt cele care creează centre de interes și acționează ca niște poli atractori multifuncționali. Ele constituie astăzi insule cu rol deosebit de important pentru viața și identitatea civică, având funcții complexe în special de reprezentare, turism, cultură, loisir acomodate pe un țesut dens, încărcat și suprasaturat, care se bazează la origini pe funcțiunea principală de locuire. Termenul de „insulă” subîntinde însă și alte conotații: ideea de unicitate, izolare, de oază și de liniște într-un mediu ostil.

Centrele vechi păstrează încă ceva aparte, ceva ce se întâlnește din ce în ce mai greu în alte părți ale orașului, acel civitas (teritoriul unui trib local neroman și centrul său principal). Acesta are puterea de a-i face pe oameni receptivi, deschiși, conectați real unii cu ceilalți și cu viața orașului. Aici viața în cetate este înțeleasă ca apartenență la grup, coabitare și perpetuare a obiceiurilor, a comunității și comuniunii locuitorilor.

Demersul propune o orientare a studiului spre o antropologie urbană și arhitecturală în raport direct cu tradițiile, obiceiurile și meșteșugurile care s-au păstrat în Țării Bârsei. Discuția, prin natura ei, se situează la granița dintre mai multe discipline, ce se împletește atât în subiectul/obiectul ei (omul) cât și în scopul ei ultim (una din aspirațiile umanității: o viață mai bună a oamenilor pe Pământ). Văzută din această perspectivă, arhitectura are ca scop asigurarea unui cadru optim pentru viața oamenilor.

Lucrarea aduce argumente pe baza cărora arhitectul este îndemnat să își orienteze atenția asupra resorturilor intime ale devenirii locului, a redescoperirii și conservării obiceiurilor și oamenilor pentru care construiește. Este solicitat să proiecteze “de jos” de la nivelul străzii, de unde se pot înțelege mai bine aspectele ignorate ale condiției diversității spațiale și al trăirilor omului. De asemenea, acesta are obligația și în același timp îndatorirea să întrebe mai mult și să presupună mai puțin, să utilizeze materialele locului, ale naturii, să creeze spații flexibile, adaptabile.

Se pornește de la premisa evidentă că există o deosebire fundamentală între rațiunile istorice și antropologice ale celor două tipuri de arhitectură: pe de o parte, țesutul vechi poartă în sine semnele raportării la om, la tradiție în virtutea construirii sale în funcție de nevoile imediate ale acestuia, în timp ce arhitectura locuirii în beton, exprimată ca fiind un „experiment arhitectural ce stă sub semnul stupului”, are la bază rațiuni politice (prin caracterul său, a atentat la intimitate și la spațiul privat) și economice (preț mic de construcție, număr mare de locuințe obținute).

Scopul studiului este de a observa în ce caracteristici ale construitului rezidă întreaga paletă de comportamente pozitive pe care le generează un țesut istoric (apropriere a spațiului, sentimente de identitate și apartenență, coeziune socială, stare de bine, disponibilitate pentru comunicare și interacțiune etc.), pentru a identifica eventualele paliere de traducere a acestora în limbajul unei arhitecturi contemporane. Scopul final este de a recupera dimensiunea profund umană a arhitecturii, arhitectura raportată la nevoile și dorințele omului.

Edificiul propus pentru proiectul de diplomă, Casa tradițiilor Țării Bârsei, va fi prin natura funcțiunii, prin integrarea și abordarea lui, primul palier de traducere a acestor semnificații pozitive în contemporanul și actualul orașului Brașov.

Conceptul ce stă la baza Casei Tradițiilor Țării Bârsei este acela de a crea o alveolă de memorie activă, în care obiceiurile, tradiția și meșteșugurile ce au constituit nucleul de formare al orașului vechi să fie adunate, aduse, continuate și transpuse în prezent prin încurajarea continuării tradițiilor prin crearea unei platforme de evenimente interactive, a unui spațiu de studiu și practică, semipublic/semiprivat, care ar trebui să fie în același timp o punte între artizani, modul în care ei trăiesc în contemporanul brașovean și activitățile și îndeletnicirile omului de astăzi.

I n t r o d u c e r e

În contextul unei lumi conduse de stresul cotidian și a unei arhitecturi care a ajuns să se dedice treptat superficialității, în locul celor trei atribute descrise de Vitruvius: stabilitate, funcționalitate, frumusețe, se urmărește definirea legăturilor dintre om, spațiu social, tradiție, oraș și identitate prin intermediul arhitecturii. În cadrul global în care se găsește omul din punct de vedere al valorilor sociale, istorice și al naturii relațiilor, se urmărește plasarea studiului în contextul contemporan și motivarea necesității re-orientării spre om, spre obiceiuri și valori tradiționale în proiectarea de arhitectură.

Toate manifestările ce se întâmplă în lume, atât culturale, istorice, cât și de civilizație umană cunosc un traseu similar – un punct de pornire, de naștere, o devenire către un punct maxim culminant și o mișcare descendentă spre final. Această devenire ne plasează astăzi într-un punct în care viața oamenilor pe Pământ se manifestă în afara tiparelor cunoscute și uzitate până acum două secole. Trăim o revoluție culturală, „fără îndoială, cea mai importantă pe care a trăit-o omenirea de la sedentarizare încoace”, numită de Françoise Choay „electro-telematică”.

În ceea ce privește orașul, această revoluție a determinat noi relații în interiorul sistemului urban, atât cele fizice (expansiunea puternică și în scurt timp din teritoriu, acomodarea a noi funcțiuni care să se muleze pe nevoile omenirii, sistem performant al căilor de comunicare), cât și celor virtuale (relațiile interumane, mobilitatea informației, virtualizarea spațiului public etc.). În legătură cu percepția noastră asupra orașului și modul în care acesta ni se dezvăluie, Jan Gehl identifică trei paliere majore, trei scări diferențiate prin gradul de zoom-in: orașul perceput din avion, orașul la nivelul acoperișurilor și orașul la nivelul ochilor.

Omul, experimentator și trăitor al orașului la nivelul ochilor, este cel ce integrează totalitatea înțelesurilor și „knits everything together in an urban fabric”(împletește totul într-o textură urbană). Orașul este deci o urzeală de fire, o împletitură, printre care se află și omul cu viața lui zilnică. Ce se întâmplă, însă când firul cel mai important, cel care generează și dă sens și viață texturii urbane, se aglomerază și este sufocat în interiorul acesteia? Ce se întâmplă când urzeala începe să crească, generată de rațiuni străine ființei intime a omului, de griji, de interese, de exploatare în interes privat, funcție de trenduri și de mass-media și de valul mediatic? Acum, când începe să se volatilizeze dimensiunea umană a lumii, lucrarea propune o întoarcere la om, la tradiții și obiceiuri, la origini ca principal reper în gândirea, construirea, (re)inventarea orașului, respectiv a arhitecturii, în spiritul responsabilității sociale și a dezvoltării durabile.

Capitolul 1: Tradiție. Arhitectură. Societate.

Lucrarea de față își propune în primă fază să familiarizeze cititorul cu termenii specifici și să contureze baza de discuție din paginile ce vor urma. În contextul acestei lucrări se va începe cu descrierea stării în care se află relația omului contemporan – brașoveanul – ce trăiește în mediul urban cu tradițiile, obiceiurile și meșteșugurile care se mai păstrează în spațiul depresionar al Țării Bârsei.

Urmează să se definească termenii și conceptele care constituie fundalul teoretic al argumentației. Pornind de la definirea antropologiei urbane și a etologiei umane urbane, se va marca importanța unei abordări a procesului de proiectare la scară umană, la nivelul “de jos”, ca necesitate în fața modificărilor produse de mondializare și de era mediatică. Toate acestea au repercusiuni din ce în ce mai mari asupra relațiilor interumane și asupra relației privind raportarea omului la obiceiuri, tradiții și meșteșuguri.

Se va discuta mai departe despre importanța centrului în cadrul unui oraș, respectiv specificitatea centrului vechi ca spațiu identitar la nivelul întregii comunități, cu valoare deosebită în coeziunea socială și cu rol puternic în imaginarul colectiv.

În final, factorii de mediu urban sunt tema pe care se va pune, de asemenea, accent. Prin înțelegerea și conturarea acestora și a mecanismelor care compun acest domeniu complex, ce are efecte directe asupra vieții zilnice a omului, se va pleca mai departe în crearea legăturii cu istoria omului brașovean și cu obișnuințele, obiceiurile și tradițiile care i s-au creat de-a lungul vieții. Tradiția are forța de a defini percepția de sine a unei societăți, respectiv de a conecta prezentul cu valorile culturare și identiare ale spațiului, în cazul nostru Țara Bârsei.

Capitolul 2: Comunitate. Cultură. Percepție.

După înțelegerea termenilor și a bazelor cu care se va lucra, capitolul al doilea continuă cu prezentarea conceptului de arhitectură spațială. Se vor trece în revistă într-o primă etapă, câteva noțiuni legate de percepția spațiului. Se va vedea că aceasta este tributară informațiilor senzoriale trecute prin filtrul determinărilor culturale (background-ului cultural) și al memoriei.

Se va introduce termenul de spațiu social, termen ce definește cadrul în interiorul căruia au loc relațiile dintre oameni. Se va evidenția tendința din ce în ce mai accentuată a relațiilor sociale de a se muta în virtual, fapt cu repercusiuni asupra relațiilor imediate din mediul real. Interacțiunea, comunicarea respectiv dezvoltarea instinctelor de apartenența la grup a indivizilor suferă deci, mutații, cu consecințe directe asupra percepției și aproprierii spațiului, respectiv a orașului.

În continuare se vor discuta câteva perspective antropologice asupra percepției spațiului, foarte ancorate în jurul unui punct central – omul – și având o viziune comună asupra potențialului arhitecturii de a aduce împreună, nu doar în mod fizic, ci în special civic și spiritual, oamenii.

Se observă că miza este ancorarea corporală în spațiu prin politici contemporane de abordare ale spațiului, respectiv parcurgerea la picior sau pe bicicletă a străzilor. Acest lucru oferă experiențe vizuale și chinestezice complete, devenind cadru al happening-ului urban (angajare în activități publice, în aer liber, cel mai adesea cu rol cultural, implicare și participare activă la crearea istoriei urbane), ce capătă rol important în conștiința populației urbane prin prisma coeziunii sociale.

Capitolul 3: Evoluție. Devenire. Transformări

După familiarizarea cu relația pe care omul o are cu spațiu, în cel de-al treilea capitol al lucrării, se va face un studiu asupra orașului Brașov, în raport cu celelalte orașe importante ale României, prin prisma conceptelor și atitudinilor expuse mai sus.

Se va vedea cum, din cetatea cu importanță din punct de vedere al negoțului și al poziției sale din perioada medievală, Brașovul s-a transformat în mai puțin de o sută de ani într-un oraș industrial, compus astăzi dintr-o „jumătate bună” și o „jumătate rea”, respectiv centrul vechi ce păstrează și conservă aerul de cetate și cartierele de blocuri construite în perioada comunistă – care răspundeau nevoii imediate de locuire de acum 40-50 ani. Desființarea industriei a făcut ca aceste cartiere să nu mai aibă niciun centru cu însemnătate majoră la care să se raporteze (mai ales că în prezent, un centru industrial nu mai poate avea acea valoare de coeziune socială pe care a avut-o în epoca socialistă), fapt ce întărește valoarea identitară la nivelul întregului oraș a centrului vechi. În mod paradoxal, însă, aceasta nu se datorează vreunei efervescențe culturale, ci strict „culturii de cafenea” dezvoltată, consumerist, în toate zonele sale.

În continuare, în spiritul celor invocate în primele părți ale lucrării, se va propune o cercetare pe teren, care să furnizeze date despre felul în care percep oamenii centrul vechi în momentul acesta. Răspunsurile adunate în urma unui sondaj adresat locuitorilor Brașovului, vor evidenția atât preferința lor pentru această zonă, cât și felul în care o utilizează, ce așteptări au de la ea, în ce direcție și-ar dori (sau nu) să se dezvolte, etc.

Concluziile studiului vor servi pentru înțelegerea aprofundată a locului, respectiv pentru elaborarea premiselor ce stau la baza conceptului proiectului de diplomă, Casa Tradițiilor Țării Bârsei.

Capitolul 4: Tradiție și meșteșug. Studiu de caz asupra Țării Bârsei

Concret, în această parte se va studia etnografia Țării Bârsei, se vor prezenta obiceiurile și tradițiile comune pe care spațiul despresionar le-a avut și le mai păstrează și astăzi. Întreaga comunitate ce s-a format în jurul Țării Bârsei din Evul Mediu până astăzi este una puternic închegată cu o însemnătate culturală și istorică specială. Cele 3 etnii, care au conviețuit împreună de-a lungul veacurilor, români, sași și maghiari, se remarcă printr-o diferențiere a obiceiurilor și tradițiilor funcție de fiecare zonă. Dacă în anumite zone găsim obiceiuri păstrate de către Junii Brașovului, iar în alte zone și astăzi se desfășoară ritualurile privind renașterea/recolta în agricultură, în altele se păstreza doar cele legate de cele 3 evenimente hotărâtoare pentru ciclul vieții: nunta, botezul și înmormântarea, din care amintim obiceiurile legate de nunta din Săcele.

Meșteșugurile și produsele finite ce au ieșit de-a lungul secolelor din mâinile artizanilor au reprezentat și ele o puternică monedă de schimb. Datorită poziției sale strategice, cetatea Brașovului a avut un cuvânt de spus în economia schimbului dintre Orient și Occident.

Capitolul 5: Concluzii generale în urma studiului

În capitolul 5, se vor puncta ideile principale formulate anterior și se vor identifica demersul și conceptele esențiale în raport cu proiectul de diplomă, Casa Tradițiilor Țării Bârsei. În ultima parte a lucrării de disertație Gestul arhitectural între tradiție și modernitate se vor trage concluziile în urma studiului efectuat pentru disertație și se vor puncta conceptele care stau la baza proiectului de diplomă.

Capitolul 6: Direcții pentru intervenția arhitecturală în sit

În această ultimă etapă se vor contura direcțiile pentru intervenția în sit, se vor analiza câteva exemple de inițiative similare, care merită a fi luate în seamă și sunt relevante din punct de vedere al contextului asemănător, atât pentru rezolvarea arhitecturală și integrarea programului în situl dat, cât și pentru programul propus.

Ultima parte a capitolului prezintă premisele pentru proiectul de diplomă, intenția pentru intervenția în sit și justificarea alegerii acestuia.

Obiectul arhitectural propus la finalul acestui studiu, prin ceea ce va însemna el la nivelul orașului și al comunității, va fi un spațiu al interacțiunii, al realului, al perpetuării identității orașului și a Țării Bârsei.

M e t o d a d e c e r c e ta r e

Studiul pentru această lucrare a însemnat, mai degrabă, căutarea unor confirmări pentru gândurile și teoriile pe care de multă vreme le aveam în minte, atât despre arhitectură, cât și despre Brașov.

El a început cu documentarea termenilor tradiție, comunitate și evoluție. Mențiunile lui Jan Gehl despre ființa umană, care nu se potrivește clișelui modernității din filmul <Scara umană>, au dus la studiul amănunțit al teoriilor lui Jan Gehl, în ORAȘE PENTRU OAMENI și CUM SE STUDIAZĂ VIAȚA URBANĂ, din care am înțeles abordarea proiectării contemporante la nevoile umane. Jan Gehl și-a dedicat viața studiilor despre viața urbană, îndemnând arhitecții, proiectanții, dar și oamenii de rând să acrode o mai mare importanță a vieții publice.

Françoise Choay, pe de altă parte, a reprezentat încă din anii de studiu o inspirație în ceea ce privește antropologia spațiului. Ea afirmă că <originea și evoluția au fost în corelație cu condițiile naturale și socio-culturale>, fapt care va fi demonstrat prin argumente în lucrarea de față și documentat din operele ei ALEGORIA PATRIMONIULUI și PENTRU O ANTROPOLOGIE A SPAȚIULUI.

Studiul continuă cu o documentarea evoluției Brașovlui de la originile sale până în prezent. Surse precum Iulius Teusch, Sextil Pușcariu sau Irina Băldescu și documentațiile lor istorice despre Transilvania sau evoluția Țării Bârsei de-a lungul veacurilor, au determinat metodele de intervenție în sit și rezolvarea problematicilor ridicate.

Continuând în același registru personal, cred că această putere a Brașovului, pe alocuri latentă, de a fi un oraș pentru oamenii săi este înscrisă chiar în felul orașului de a se defini. Forma sa fizică, în felul în care a crescut, s-a dezvoltat și s-a așezat pe pământ, între munți, în depresiunea Brașovului, protejat de înălțimi, purtând câte un sens și o poveste în fiecare stradă, potecă, curte, casă sau locuință. Tocmai pentru aceste sensuri, înțelesuri și povești îmi doresc să nu se piardă, am început documentarea pentru proiectul de diplomă, prin paralela făcută între ancorarea în tradiția și modernitatea gestului arhitectural. Lucrarea de față, Gestul Arhitectural între Tradiție și Mordenitate reprezintă cercetarea documentară a proiectului de diplomă Casa Tradițiilor Țării Bârsei.

C a p i t o l u l 1

T r a d i ț i e. A r h i t e c t u r ă. S o c i e t a t e

Conceptele ce urmează sa fie discutate stau la baza studiului; ele creionează limite și fundamente al abordării, și determină cadrul științific al diferitelor paliere: arhitectural, urbanistic, antropologic, social, cultural, etc.

A n t r o p o l o g i e u r b a n ă

Eric Wolf (1923-1999): „Antropologia este cea mai științifică dintre științele umaniste și cea mai umanistă dintre științe”.

Antropologia este definită ca știință care studiază originea, evoluția și diversele tipuri fizice ale omului, în corelație cu condițiile naturale și social-culturale sau învățătură despre om. Apare, deci, naturală o abordare antropologică a spațiului, și a tradițiilor orașului Brașov, ca reflexie a relației om-arhitectură.

Termenul de antropologie urbană se naște în urma descoperirii impactului major al globalizării asupra fondului construit și al vieții oamenilor. Acesta militează pentru „apariția practicilor de amenajare a spațiului ca dimensiune antropologică fundamentală, ocultată mereu în folosul economiei și tehnicii, de analiștii mondializării”.

Etologia este „ramură a biologiei care studiază comportamentul animalelor în mediul lor natural”, „disciplina care are ca obiect studiul moravurilor, al obiceiurilor popoarelor”

O tratare în cheie etologică (comportamentală) dezvăluie arhitectului acele ascunzișuri și detalii ale relației intime om – oraș, diferitele niveluri și layere ale aproprierii unor zone sau locuri anume și rațiunile dezvoltării acestor percepții. Etologia umană urbană nu are (încă) un cadru teoretic bine delimitat, tocmai fiindcă obiectul său de studiu este atât de vast și depinde de multe alte variabile. Astfel că o raportare asupra acestor chestiuni este binevenită. Modul în care omul se raportează la oraș și comportamentul lui în mediul urban este văzut în strânsă relație cu capacitatea diferitelor spații de a întreține vitalitatea și energia urbană și de a genera sentimente de identitate și apartenență, acesta trebuie să constituie repere esențiale pentru proiectarea de arhitectură și pentru raportarea arhitectului la contextul în care construiește.

P r o i e c t a r e a l a s c a r a u m a n ă

Cuvântul „scară” are o arie vastă de înțelesuri, dintre care primul și cel mai la îndemână desemnează cunoscutul obiect folosit pentru a urca sau coborî de la un nivel la altul al unei construcții, legătura între acestea („serie de trepte care asigura accesul de la un nivel la altul”). Conotativ, termenul subîntinde ideea de creștere și descreștere, de ierarhie, dar și de măsură, proporție și de raportare la ceva. O definiție care merită notată este cea a scării de valori, ca „ierarhie a manifestărilor și a valorilor morale și spirituale.

Sintagma scara umană desemnează raportarea la elementul uman și ierarhizarea în funcție de acesta, văzut ca ființă totală – fizică, spirituală, emoțională. În ceea ce privește arhitectura, o proiectare la scara umană este o un fel de a construi, care ține cont de viața omului și este gândit să răspundă nevoilor acestuia, manifestate pe toate palierele ființei sale.

În același timp, proiectarea de arhitectură este o reflexie a scării de valori specifice unei societăți la un moment dat.

„A dispărut arhitectura care lucra la scară locală și care, oricare ar fi fost tehnicile folosite, presupunea o experiență directă a tridimensionalității, o implicare a întregului corp – cel al arhitectului, al locuitorilor – pe care nicio simulare n-o poate înlocui, căci arhitectura nu este o chestiune mentală. ‘Cei vii au un corp care le permite să iasă din cunoaștere’, amintește Eupalinos. Iar acest corp, aruncat în spațiu, întemeiază ‘intersomaticitatea’ care, la rândul ei, instituie urbanitatea. Sub acoperirea ‘proiectului’, și sub invocarea morfologiei urbane și a altor trompel’oeil, arhitecții, urbaniștii, administrațiile și colectivitățile locale se încăpățânează să nu admită că nu recunosc astăzi decât o singură scară de amenajare spațială.”

I d e n t i t a t e – s p a ț i u i d e n t i t a r

Identitatea este proprietatea ce definește ideea de sine, unicitatea si individualitatea, „faptul de a fi în fiecare moment dat un lucru determinat, identic cu sine însuși, ceea ce nu exclude existența contradicțiilor interne care determină starea de continuă schimbare și dezvoltare a lucrului respectiv”. Prin extensie, identitar desemnează un atribut „care ține de identitate, care conferă identitate”. Identitatea concetrează efectele trecutului, rezumă manifestări alea activității umane din prezent și conține virtuți de afirmare viitoare.

Prin acțiunea de identificare, înțelegem raportarea la contextul social global. Astfel se face transferul de identitate, respectiv de încărcătură istorică, de însemnătate, de semnificație de la un obiect la altul. În speță, identificarea unui individ cu un anumit spațiu, face ca cei doi să se afle într-un raport reciproc unul față de celălalt. Când facem referire la raportarea la identitate, facem de cele mai multe ori legătura dintre percepția spațiului public și urbanul contemporan. Indentitatea urbana presupune înțelegerea unui oraș ăn toate formele sale.

Spațiul identitar este deci spațiul reprezentativ pentru un anumit grup, spațiul unde acel grup aparține de anumită societate, transpunerea în artificial a valorilor societății respective într-un anumit moment. Raportarea la spațiul identitar se face prin clădirile și construcțiile lui, memoria pe care o păstrăm și comunitatea din care facem parte. Percepția identității stă în strânsă legătură cu trecutul și felul în care noi alegem să ne raportăm la el.

James Kunstler amintește că “străzile, piețe și bulevardele nu ar trebui să aibă un rol exclusiv geografic, acela de a ne conduce către o destinație, ci au mai degrabă o funcție culturală și socială”. Omul este creatorul, dar în același timp produsul identității urbane. Noi putem schimba în bine sau în rău modul nostru de raportare la identitate. Într-un din dialogurile sale cu jurnailiștii Ana Blandiana amintea ca: “lucrul care ne unește pe noi ca popor este proiectul urii față de lucrurile din jur. Dacă am fi cu toții mai pozitivi și ne-am uni forțele, am reuși să ne asumăm valorile și simbolurile le are le împărtășim”.

Aproprierea vorbește despre luarea în stăpânire a unui spațiu, atât mental, cât și afectiv, precedată de familiarizarea și mai apoi identificarea cu acesta. Procesul subîntinde o simbioză cu spațiul, un transfer de emoție și semnificație, în și dinspre acesta. Apropierea este însoțită de depășirea sau ignorarea diferitelor constrângeri pe care alții le-ar putea avea.

Identitatea culturală a unei națiuni este o manifestare experioară a acumulării istorice. George Georgiu afirmă că „Tradițiile istorice și culturale, limba, obiceiurile, simbolurile … ca termen al creației culturale reprezintă pentru o națiune adevărate forțe motrice. Modul în care cultura … modernă și-a asumat organic și a alimentat energetic și moral idealul național poate servi drept exemplu, pentru orice teorie, care ar vrea să demonstreze rolul factorilor culturali, în alcătuirea unității naționale”.

Din punct de vedere cultural, identitatea este un ansamblu simbolic în orizontul căruia oamenii trăiesc în comun. “Este un sistem de credințe și coduri care explică solidaritatea dintre membrii unei societăți precum și voința acestora de a trăi în comun”.

C u l t u r ă ș i T r a d i ț i e

Mircea Vulcănescu iniția în "Dimensiunea Românească a Existenței, un dicționar al formei logice fundamentale a gândirii noțiunilor cele mai folosite: „Fiecare epocă are anumiți termeni care par a stârni un interes superior altora. Evidențierea valorii de circulație a acestor termeni și a sensurilor lor ajută la fixarea fizionomiei spirituale a epocii. Precizând sensul ideilor principale ale vremii și determinând valoarea lor de circulație, dicționarul mai poate servi de îndreptar gândului celor mai tineri, care vor să se orienteze exact față de problemele pe care le găsesc deschise de înaintașii lor”.

Cultura are un caracter inflexibil pentru un grup, o organizație sau o breaslă. Prin cultură o societate își exprima convingerile, le transmite și de ce nu, le tezaurizează. Cultura se definește ca fiind totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. Așadar ea este un mijloc de afirmare istoric, simbolul caracterului original și potențialui creator.

Cultura are două componente: una materială și alta spirituală. Component materială a culturii ține de civilizație, iar cea spiritual de științele filisofice, arta, religie și tradiție. Prin urmare, putem afirma ca tradiția este componenta spirituală a culturii.

Tradiția este în strânsă legătură cu valorile, împărtășind o selecție a valorilor trecutului. Valorile culturare acumulează caracter permanent, fiind astfel repere pentru societate. Tradiția reprezintă „partea activă a moștenirii culturale, elemente care acționează modelator asupra prezentului cultural”.

Tradiția este definită ca „fiind transmiterea continuă a unui conținut cultural de-a lungul istoriei de la un eveniment generator sau un trecut imemorabil… În sensul său absolut, tradiția este o memorie și o idee, într-un cuvânt o conștiință colectivă; o amintire a ceea ce a fost, alături de datoria de a transmite mai departe și a îmbogății… este un semn viguros al existentei unui popor”. „Ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și care se transmit (prin viu grai) din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică. De asemenea tradiția mai este definită ca fiind un obicei, o uzanță, o datină”. Este evidentă, deci, legătura biunivocă dintre tradiție și identitate.

Romulus Vulcănescu definea tradiția ca fiind ”o formă de activitate (științifică, politică, tehnică, cutumiară, de credință etc.), care se transmite într-un grup social determinat, o comunitate, din generație în generație, și este statornicită prin habitudini și uzanțe comportamentale”. Ideologul se referă la faptul că obiceiurile și tradiția sunt prezente și se manifestă atât în mediile populare pe cale orală, cât și în mediile culte prin texte, analize și scrieri savante.

Pe de altă parte, cercetătorul Ovidiu Bîrlea, consideră că tradiția este prezentă în orice formă de manifestare artistică, folclorică sau de literatură, cu precizarea că ”în folclor, tradiția se arată mai trainică, mai dominantă și chiar exclusivistă”. În perspectivă evolutivă tradiția este abstractizată grație sistemelor de coduri pe care toți membrii unui grup sau a unei comunități trebuie să le respecte și să le actualizeze în mod neîntrerupt, fiindcă tradiția și obiceiurile presupun și implică în primul rând continuitate.

Tradiția nu se identifică dogmatic cu trecutul, ci este vorba de o alegere a studiului valorilor pe care prezentul o face asupra acestei moșteniri. Valorile culturale, cele care sintetizează o epocă dobândesc un caracter de permanență prin forța lor ideatică și expresivă, devenind repere pentru conștiința unui grup, unei comunități, a unei societăți. Ele sunt mereu reinterpretate, din noi perspective, fiind astfel aduse în circuitul viu al culturii.

Tradiția culturală este bine reprezentată la nivelul societății românești și se perpetuează, rolul ei constând în aceea de a reprezenta baza sau temelia societății moderne actuale. Dacă unele tradiții s-au păstrat și conservat, altele au suferit modificări de pe urma tranziției perioadei dinspre Comunism spre Modernism. Alte tradiții s-au pierdut, ori au devenit confuze. Societatea românească și-a îmbogățit cultura, cu obiceiuri și tradiții preluate de la alte națiuni sau popoare vecine. Este și cazul perpetuării obiceiurile din Țăra Bârsei și în special a tradițiilor din spațiul depresionar de formare al Brașovului.

Prin depozitarul de identitate pe care termenul “tradiție” îl constituie, acesta are forța de a defini percepția despre sine însăși a unei societăți, și de a reconecta prezentul cu valorile identitare ale timpului și spațiului respectiv.

Raportându-ne la relațiile interumane dintr-un grup, fie ca vorbim de relațiile pe care aceștia pe creează în spațiul urban sau cele care iau naștere la nivelului unui grup specific, tradiția reprezintă de multe ori, regulile nescrise ale grupului. Ele permit manifestarea nevoii de apartenență la grup și sunt în strână legătură cu fondatorului grupului. Ansamblul de obiceiuri și credințe sunt purtătoare de simboluri; ele influentând cultura. La nivelul artei și meșteșugurilor din Țara Bârsei, aceste lucruri au fost foarte vizibile la nivelul breslelor de meșteșugari care s-au format începând cu evul mediu.

Breslele se definesc conform DEX-ului ca fiind o “asociație de meșteșugari de aceeași branșă, creată pentru apărarea intereselor comune; organizație închisă a meșterilor”. Surse importante asociază breslele de altă-dată cu actualele corporații, din punct de vedere al oraganizării muncii profesionale.

C o n c l u z i i

Ideea ce stă la baza studiului este aceea că spațiul construit este generator de comportamente și puternic purtător de însemnătate istorică și semnificații în mentalul colectiv.

O tratare în cheie comportamentală (etologică), dezvăluie arhitectului acele ascunzișuri și detalii ale relației intime om – arhitectură și raportarea acestuia la modul de a se construi – pentru oameni și rațiunile dezvoltării acestor percepții.

Modul în care omul se raportează la oraș și felul acestuia de a se comporta în mediul urban este perceput în strânsă relație cu capacitatea spațiilor de a întreține viața urbană și de a genera sentimente care aparțin identității locale, a comunității. O proiectare la scară umană este un mod de a construi, care ține cont de viața omului și este menită să răspundă nevoilor omului. În același timp, proiectarea de arhitectură este o reflexie a scării de valori specifice unei societăți la un moment dat.

Cadrul teoretic delimitat mai sus are rolul de a trasa direcțiile demersului antropologic al proiectului de diploma Casa Tradițiilor Țării Bârsei. Pe marginea acestor noțiuni prezentate și explicate, se va dezvolta argumentația.

Premisele studiului sunt acelea că la nivelul întregului oraș, centrul istoric exercită o influența deosebită, este locul de suflet al brașovenilor, influență exploatată în ultimii ani de economia de consum, dar care are la bază o dimensiune identitară și culturală care ar trebui văzută ca resursă a coeziunii sociale și valorificată în acest sens.

În legătură cu această teorie, se va introduce dimensiunea umană și socială ca principal generator de arhitectură valabilă.

C a p i t o l u l 2:

C o m u n i t a t e. C u l t u r ă. P e r c e p ț i e

„Percepția este un proces activ prin care dăm sens lumii din jurul nostru” („Perception is an active process through which we make sense of the world around us”).

Nu ar trebui să ne mire că modul în care percepem spațiul este tributar corporalității noastre. Prin intermediul corpului, are loc plasarea subiectului în lumea reală (omul are loc în lumea reală, își desfășoară toate acțiunile și trăirile în lumea reală); simțurile sale sunt cele prin care experimentează propria sa realitate: „nu putem fi niciodată conștienți de lume așa cum este ea, decât prin acțiunea forțelor fizice asupra receptorilor senzitivi” („we can never be aware of the world as such, but only of . . . the impingement of physical forces on the sensory receptors”).

N o ț i u n i l e g a t e d e p e r c e p ț i a s p a ț i u l u i

În cartea The hidden dimension (1966), Edward T. Hall face un studiu de etologie umană urbană, observând că există o legătură reversibilă între modul în care oamenii folosesc orașul – spațiul în general, comportamentul acestora în spațiul construit și „relațiile personale și profesionale, interacțiunile inter-culturale, arhitectura, planificarea și regenerarea urbană”. Acesta identifică diferitele paliere de percepție și experimentare a spațiului, în funcție de receptorii senzitivi, pe care îi împarte în două categorii: receptori de distanță: ochii, nasul, urechile și receptori imediați: pielea și mușchii.

E.T. Hall introduce noțiunea de proxemics – „the term I have coined for the interrelated observations and theories of man’s use of space as a specialised elaboration of culture”; într-o traducere aproximativă, este vorba despre teoriile și observațiile interdisciplinare care fac referire la specificitatea utilizării spațiului construit de către oameni, determinată de cultură.

O consecință directă a lui proxemics este noțiunea (cu plural implicit) de distanțe sociale; acestea sunt specifice fiecărei culturi, normate de tradiții, și generatoare atât de comportamente, cât și de tipuri de organizare spațială. Cititor fidel al lui Hall, Jan Gehl identifică patru astfel de distanțe considerând, în principal, modificarea nivelului vocii: distanța intimă (0-45cm), cea personală (45- 120cm), cea socială (1.2-3.7m) și distanța publicului (peste 3.7m).

„Oamenilor le place să păstreze anumite distanțe între ei și alți oameni sau lucruri. Această bulă invizibilă de spațiu reprezintă ’teritoriul’ fiecărui om și este una din dimensiunile de bază ale societății moderne” („People like to keep certain distances between themselves and other people or things. And this invisible bubble of space that constitutes each person’s ’territory’ is one of the key dimensions of modern society”).

S p a ț i u l s o c i a l

Prin social se înțelege „care aparține, care este propriu societății umane, referitor la societate, la un grup de indivizi considerat ca un tot, la relațiile reciproce dintre indivizi”.

Categoria conceptuală de spațiu social definește matricea în cadrul căreia se manifestă interacțiunile între indivizii umani, prin intermediul normelor acceptate.

Marshall McLuhan: “societățile au fost întotdeauna modelate mai degrabă de natura mijloacelor de comunicare dintre oameni, decât de conținutul comunicării”. În prezent, mijloacele de comunicare tind să se mute într-un spațiu virtual, fapt care creează repercusiuni asupra relațiilor inter-umane din real „Înspațierea evenimentului de a privi și de a fi privit este nivelul elementar al locului public”. Locul public este, prin excelență, cel al comunicării, al dezbaterii, al rezolvării în chip non-violent a diferențelor din interiorul cetății. Prin translație, locul privat este cel al intimității, al blocării vederii dinspre exterior, al introspecției, al singularității. În această delimitare clasică din cadrul spațiului social, și-a făcut loc, în ultimul secol, spațiul undelor – al televiziunii, al radioului și în special al internetului, care presupune o mutare în virtual, respectiv o de-spațializare (de-localizare) a relațiilor interumane; fapt ce penetrează cele două tipuri de spațiu prelungind, în virtual, publicul în interiorul privatului.

Un rezultat al acestei noi manifestări din interiorul spațiului social este alterarea comunicării reale, respectiv remodelarea societății în funcție de noul mijloc de comunicare. Deși dă iluzia permanentei conectări, acest fel de comunicare aduce oamenii în situația de a fi singuri împreună.

Edward Soja pornește de le Lefebvre pentru a argumenta că: societatea produce, organizează și investește spațiul cu semnificații, dar și că spațiul, la rândul său modelează societatea și relațiile de producție. Astfel se crează o legătură de reversibilitate între locuitorii unui spațiu, spațiul construit și legăturile pe care spațiul le creează cu aceștia.

S p e c i f i c i t a t e a c a d r u l u i a r h i t e c t u r a l – u r b a n i s t i c

E.T.Hall își bazează argumentele pe diferite studii comportamentale și pe cercetări și interviuri conduse chiar de el. Acesta susține că modeul în care noi percepema spațiul (delimitările spațiale și, deci, sociale) dar și a timpului, se face în legătură strânsă cu tradiția locului (cu background-ul cultural). Autorul dă câteva exemple care merită consemnate, măcar fiindcă, pentru noi, implică un oarecare grad de exotic: un prim caz este cel al japonezilor; pentru aceștia, totul se întâmplă în mijloc, motiv pentru care tind să nu așeze mobilă de-a lungul pereților, precum fac europenii; drept urmare, o cameră europeană îi va părea mai puțin aglomerată unui japonez. Un alt exemplu: în cazul germanilor, delimitările spațiale au semnificații deosebit de stricte. Dacă vederea poate trece liberă dintr-un spațiu în altul, înseamnă că s-a realizat traversarea unei limite spațiale, fapt relevant mai ales pentru ceea ce înseamnă spațiul privat care, în peisajul german este „o extensie a ego-ului”. Un alt exemplu din experiența personală a autorului este toleranța crescută pentru aglomerația în locurile publice pe care o au grupuri precum japonezii sau arabii, în comparație cu americanii. Autorul (american) analizează diferite modele comportamentale europene, din țări precum Anglia, Franța sau Germania, dar și din culturi diferite de cele vestice, precum cea japoneză sau arabă, pentru ca prin contrast, să facă posibilă o mai bună cunoaștere a propriilor diagrame comportamentale.

„… s-a arătat că folosirea în mod diferit a simțurilor conduce la nevoi foarte diferite privind spațiul, pe toate palierele… Totul, de la o clădire la întreg orașul va reflecta modalitățile (specifice) senzitive ale constructorilor sau locuitorilor săi”.

Pe scurt, concluziile le care le putem trage indică specificitatea zonală a obiceiurilor, a regulilor diferite din cadrul spațiului social, venite pe filiera culturii și a tradiției. Raporturile interumane din cadrul familiei, al spațiului academic și profesional, din spațiul public al orașului sau din orice alte spații sau situații, care implică angajarea în activități în comun și comunicarea directă sunt deci reglementate, iar regulile trebuie să fie cunoscute de către fiecare membru al grupului.

P e r c e p ț i a s p a ț i u l u i

Percepția spațiului este tributară în deosebită măsură imaginii, fiindcă prin intermediul vederii se primește cea mai mare cantitate de informații din mediul extern și este posibilă integrarea experiențelor chinestezice. De notat este că vederea, la fel ca toate celelalte simțuri, este tributară memoriei.

Există o literatură bogată pe tema percepției vizuale a spațiului. Pentru a-și demonstra punctul de vedere, Jan Gehl așază la baza realizării acesteia anatomia și mecanismul vederii umane: „simțul vederii noastre s-a dezvoltat pentru a ne permite să ne deplasăm în plan orizontal; nu vedem cu mult peste înălțimea noastră și doar puțin sub noi atunci când ne uităm în jos, pentru a evita obstacolele în cale… Clădirile joase sunt în conformitate cu aparatul senzorial uman orizontal, în timp ce clădirile înalte nu sunt”.

De aceea, omul reacționează la arhitectura care i se adresează direct, care este construită pentru el și cea concepută la scara umană. Pe lângă această teorie, Jan Gehl explică de ce orașul cu clădiri înalte care plutesc în spații verzi este incapabil să placă pe de o parte, datorită dimensiunilor în afara scării umane; iar pe de cealaltă, fiindcă omul reacționează pozitiv la experiențele vizuale și chinestezice bogate, la traseele neregulate de-a lungul cărora poate descoperi mereu altceva, la fațadele ritmate, deschise spre stradă, la parterele permeabile, care permit trecerea vederii înăuntru, etc.

Mirosul, auzul și simțul tactil trebuie să fi avut o importanță deosebită în dezvoltarea speciei umane. În prezent, însă, aceste moduri de a interacționa cu mediul sunt relativ ignorate în proiectarea de arhitectură, în virtutea estetizării acesteia. „Privilegierea imaginii a condus la o înțelegere mai slabă a spațiului, la transformarea spațiului social într-o abstracție fetișizată” și, pentru că ne-am deprins doar să privim spațiul, am uitat că avem și alte mijloace prin intermediul cărora să-l percepem și să-l înțelegem.

Folosindu-se de exemple, E. T. Hall discută despre importanța deosebită a experienței chinestezice a spațiului, și de relația specială dintre aceasta și cea vizuală. Un exemplu în acest sens: grădinile japoneze care, deși strâmte, oferă o întreagă desfășurare de experiențe legate de mișcare, pentru fiecare ipostază a mișcării existând câte un corespondent vizual.

Percepția cu ajutorul pielii determină noi paliere ale experienței spațiale; acestea se cuantifică în temperatură (a aerului, a suprafețelor), în mișcarea curenților de aer, în textura suprafețelor etc. E. T. Hall vorbește despre importanța capacității corpului uman de a emite, respectiv simți căldura, și îi subliniază legătura cu funcția circulatorie a organismului, dar și cu latura emoțională. Creșterea temperaturii într-un spațiu, determină „suprapunerea sferelor termale” a cărei consecință este și implicarea simțului olfactiv. Tot în funcție de distanțele sociale și de temperatură, este posibil ca oamenii să se găsească „sub influența chimică a emoțiilor celorlalți”.

Percepția tactilă a spațiului se află în strânsă legătură cu cea vizuală. În ceea ce privește experimentarea senzitivă a texturii materialelor puse în operă, Edward Hall îl dă exemplu pe Frank Lloyd Wright, pe care îl numește „un artist în utilizarea texturilor”. Această dimensiune a materialului este poate cea mai personală, fiindcă invită la atingere și implică memoria afectivă.

Experiența spațială este deci deosebit de complexă, personală, subiectivă, și greu de cuantificat în termeni obiectivi. Prin intermediul simțurilor, omul se plasează în lumea reală, însă memoria afectivă și emoțională, precum și background-ul cultural capătă rol de integratori ai stimulilor, iar informația brută, obiectivă, este cernută prin sita imaginației și a memoriei fiecăruia, devenind astfel realitatea proprie a individului.

P o l i t i c i c o n t e m p o r a n e.

„A fost ca o revelație: oh, Doamne, am uitat de oameni!”

(„It was like a revelation: oh my God, we forgot the people!”).

În practica de arhitectură și urbanism din țările dezvoltate din punct de vedere economic, există un interes crescut pentru implicarea oamenilor în viața orașului și pentru proiectarea în cheie umanistă: „acum se realizează că grija pentru oameni este un element important pentru realizarea unor orașe mai pline de viață, mai sigure, durabile și sănătoase, toate obiectivele de importanță crucială pentru secolul al 21-lea”.

În cartea sa, Orașe pentru oameni, Jan Gehl evidențiază problemele pe care le-a generat epoca modernă și explică pe larg de ce modelul urban promovat de acesta nu reușește să creeze și să întrețină coeziunea socială: în primul rând fiindcă „a afectat posibilitatea mersului pe jos ca modalitate de transport și, mai mult decât atât, a atacat funcțiile sociale și culturale ale spațiului urban”. În acest sens, orașele înțesate de mașini, cu drumuri de câte 4-5-6-… benzi, nu invită la mersul pe jos ci, din contră, la traversarea cât mai rapidă a orașului-canal, ale cărui străzi nu mai sunt destinații în sine, ci legături între puncte, imparțiale, imune, și chiar identice unele cu celelalte. Autorul face distincția dintre orașele făcute pentru parcurgerea cu 5km/h și cele pentru 60km/h, concluzionând evident că primele sunt în mod clar adresate oamenilor, ferite de zgomot, poluare și noxe, cu spații numai bune pentru parcurs la picior sau cu viteze reduse, concepute cu locuri de stat/citit, clădiri cu fațade ritmate și partere permeabile.

„Dacă…urbaniștii ar fi solicitați să proiecteze orașe care ar face viața dificilă și ar descuraja oamenii să petreacă timp în spațiul public, cu greu s-ar putea imagina o soluție mai eficientă decât cea aplicată orașelor dezvoltate în secolul 20 pornind de la aceste baze ideologice (moderniste)”.

Jan Gehl susține proiectarea de jos și din interior, acordând o deosebită atenție întâi vieții și traiului a omului din oraș, apoi spațiului definit/determinat de diferitele activități, și abia la sfârșit clădirilor care, gândite în funcție de aceste variabile, să fie capabile să răspundă întocmai nevoilor utilizatorilor; doar astfel „funcțiunile și designul lor sprijină și îmbogățesc spațiul și vitalitatea urbană”.

O altă cauză urgentă din cauza căreia ar trebui reconsiderat modul de construire și administrare a orașelor contemporane, ține de ecologie, sustenabilitate și responsabilizare în legătură cu mediul și consumul energetic crescând. Problema poluării mediului devine din ce

în ce mai serioasă, iar orașele, se știe, sunt atât focare de poluare, dar în același timp sunt pe primul loc în consumul energetic. În acest sens, în ceea ce privește proiectarea de arhitectură, și trebuie să fim conștienți de faptul că fiecare metru pătrat de clădire pe care îl desenăm și construim va fi consumator de energie, în contextul în care, în momentul de față, în domeniul construcțiilor se utilizează peste jumătate din energia produsă la nivel mondial.

C o n c l u z i i

Modul în care noi, oamenii, percepem spațiul arhitectural depinde într-o foarte mare măsură de feedback-ul fiecărui ins în parte. De la trăiri proprii, amintiri, la educație, la memorii sau sentimente, până la modul diferit de a percepe un spațiu (fie că este vorba de o clădire sau de un spațiu urban deschis) din punct de vedere vizual, tactil, auditiv, functional sau estetic.

Tudor Vianu a definit într-un mod expresiv tradiția: „Scurt spus, tradiția este influența muncii culturale anterioare asupra celei prezente”. Tradiția reprezintă și ea o parte activă a moștenirii culturale, iar elementele care acționează asupra prezentului cultural au și ele un rol modelator în percepția spațiului.

“Orașul redat oamenilor” are rolul de pune pe tapet nevoile contemporane ale locuitorii orașelor de utilizare a spațiului. Reiese de aici nevoia a trăi mai mult în spațiul urban, nevoia de a <trăi orașul>; nevoia de mișcare rapidă, cu resurse cât mai reduse (mersul pe bicicletă, de exemplu – care nu numai că asigură o viață mai sănătoasă, dar asigură și o economie a resurselor), dar care din păcate abia acum este înțeles de către administratorii orașelor europene, întru asigurarea condițiilor necesare utilizării zilnice ale bicicletei, a pistelor speciale, a pietonilor și a spațiului aferent nevoilor acestora de a trăi în oraș.

Capitolul 3:

E v o l u ț i e. D e v e n i r e. T r a n s f o r m ă r i

În contextul societății contemporane, în România centrele urbane își extind limitele înainte să ne dăm seama, și parcă mai mereu teoria este ulterioară practicii. Pe fondul dezrădăcinării și a pierderii memoriei identității, după revoluția din ‘89, a început importul necontrolat de modele aplicate fără a fi înțelese. Motiv pentru care orașele noastre cresc astăzi precum tumorile, iar cartierele periferice se prezintă ca un amestec urban de turnuri de sticlă și case făcute după placul fiecăruia, fără constructori, fără arhitecți, multicolore, neținând cont de nicio reglementare urbanistică, nicio regulă.

Semnele devenirii brutale din ultimul secol sunt cel mai ușor de citit în țesuturile orașelor și în modurile de alcătuire a acestora. (Re)construcția socialistă a orașului a permis tăierea după bunul plac a tot ceea ce nu era în concordanță cu regimul, precum și răspândirea pe o scară largă a arhitecturii din beton, odată cu industrializarea orașelor din țară. Există, de asemenea, centre civice instituite cu forța, rateuri desăvârșite, fără nicio esență civică în primul rând datorită originii laice.

Augustin Ioan subliniază forța pe care o au materialele folosite pentru o dialectică a arhitecturii. În acest sens, amintește că „betonul a devenit materialul privilegiat de construcție al modernismului postbelic dintr-un triplu motiv: era produsul evident al industriei grele, era gri (culoarea proletariatului…) și permitea un tip de industrializare a producției care elimina din joc meșteșugarul, artizanul și îl înlocuia cu proletarul constructor”.

Am rămas cu această „moștenire” care nu ne bucură prea tare, cartiere întregi de blocuri de beton, răspândite în întreaga țară, care deși răspund nevoii de locuire urbană, nu asigură un mediu de trai la nivel înalt. Această aglomerare de beton înseamnă acasă pentru majoritatea orășenilor, acest fapt indicând percepția orașului în mentalul colectiv prin prisma blocului. El are o relevanță deosebită pentru percepția centrului vechi ca fiind un altfel de spațiu, un spațiu unde lumea se adună cu plăcere indiferent care ar fi motivul invocat, un spațiu care are o semnificație aparte pentru locuitorii orașelor.

I s t o r i c u l B r a ș o v u l u i

Pentru o imagine completă asupra orașului, urmează o scurtă trecere în revistă a originii și dezvoltării orașului Brașov.

Încă din preistorie, sursele atestă că zona Brașovului a fost populată, „la Șprenghi, pe Dealul Melcilor, la Pietrele lui Solomon, la cărămidăria lui Schmidt și în Șaua Tâmpei”, În acest sens, de-a lungul anilor au fost descoperite obiecte de uz casnic, vase, unelte, vase ori vestigii precum altare, statuete sau morminte. Argumentul de mai sus, susține prezența în aceste zone a unei locuitori autohtoni, încă dinaintea sosirii sașilor la jumătatea secolului al XII-lea, chemați ca oaspeți (hospites) și investiți cu „rol militar legat de apărarea frontierelor”.

În Evul Mediu, orașul Brașov era constituit din cinci nuclee desfășurate în lungul văii, și anume: Bartholomae – la Nord – Bartolomul de astăzi, Brașovechi (civitas vetus) – orașul vechi, Dy belgerey (suburbium superius, azi Schei – sat româno-slav), Corona – care va fi înconjurată de ziduri – cetatea orașului, și Blumenau (Pratum florum) – la Est – de-a lungul străzii Lungă.

O r a ș u l c e t a t e

Orașul cetate, zona fortificată Corona este cel care face subiectul acestei lucrări. Acesta este de facpt nucleul de urbanitate al întregii zone, și cel al cărei întemeiere este pusă pe seama Cavalerilor Teutoni. Populația germană, cea care va locui în cetate, începând cu evul mediu târziu, va avea rolul de Kulturträger (persoană care are sarcina de a perpetua și promova cultura și obiceiurile în lume) pentru populația autohtonă. În acest fel, locuitorii și zona au fost racordați constant și continuu la influența occidentală venită pe filiera religioasă. Astfel cultura și tradiția care s-a perpetuat în spațiul de la poalele Tâmpei, s-a <șlefuit> de-a lungul secolelor, mulându-se după ambele civilizații. Caracterul rigid al sașilor ce au venit din spațiul germanic, a fost cel care a păstrat cetatea închisă, nefiindu-i permis niciunui locuitor străin să dețină pământ înăuntru cetății. Singurul spațiu comun în care „era loc de negociere”, era piața centrală, locul în care se desfășura un târg cu însemnătate nu doar la nivel local, ci unul care era în relație cu zonele istorice ale Țărilor Române. Datorită poziției lui, Brașovul a favorizat comerțul și desfășurarea relațiilor comerciale, situându-se la intersecția principalelor drumuri.

Din punct de vedere al accesului în cetatea medievală, acesta se făcea prin intrări bine marcate și delimitate, fapt ce vorbește despre importanța limitei, respectiv a delimitării fizice înăuntru-afară (intramuros-extramuros). Facilitarea circulațiilor, în vederea contactelor comerciale cu cartierele exterioare și a negoțului au fost principalule motive pentru străpungerea zidurilor, respectiv dărâmarea porților spre sfârșitul secolului al XIX-lea.

Implicarea cetățenilor în mod activ în viața urbei, civitas, reiese din numirea cetății Vaterland (patrie – pământul-tată, pământ natal), fapt ce exprimă scara de percepție pe care o aveau oamenii în evul mediu asupra lumii, dar și importanța deosebită pe care o atribuiau locului în care trăiau, întregii zone.

Deși istoricii nu discută despre trăirea în mod armonios a celor trei comunități prezente în zona Brașovului (români, sași și maghiari), este evident caracterul pozitiv al multiculturalității asupra orașului. În același timp este de remarcat faptul că traiul în comuniune a permis dezvoltarea fiecărui grup în parte, cu păstrarea identității, culturii și tradițiilor (aproape) nedeformate.

O r a ș u l m o d e r n b u r g h e z

Începută la jumătatea secolului al XIX-lea, demolarea centurilor medievale fortificate, a făcut loc pentru construirea terenurilor pe care se aflau vechile țarcuri/grote (zwinger) cu clădiri administrative și publice, având funcțiuni reprezentative la nivelul întregului oraș și al comunității – școli, spitale, clădiri administrative, etc. În perioada ce a urmat, au avut loc pentru oraș importante sistematizări la nivel urbanistic: s-au amenajat parcuri, zone verzi și promenade, care să corespundă modului de viață înstărit, burghez, axat pe reprezentare, confort, loisir și petrecerea timpului liber, transformat într-unul de calitate.

Un fapt ce merită a fi menționat, din perioada burgheză este apariția vitrinelor. La începutul secolului XIX, vitrinele de la parterul caselor ce găzduiau meșteșugari sau spații comerciale, au luat naștere ca rezultat al unui proces de modernizare al vieții urbane ale Brașovlui. Acest fapt s-a produs la nivelul majorității orașelor europene.

Evoluția tehnică a vitrinei se reflect fidel în istoria arhitecturii din Brașov. Mai jos vom aminti câteva dintre ele: de la fereastra îngustă a clădirilor, subîmpărțită în fragmente de geamuri mici, la suprafața vitrată largă, deschisă pe întreg parterul al magazinului. Aceste schimbări se definitivează la sfârșitul secolului XIX, odată cu folosirea în masă a sticlei de mari dimensiuni și a grinzilor din fier forjat. Ferestrele cu rol de reclamă devin un subiect specializat când vorbim de decorația la nivelul elementelor constitutive – tâmplărie, feronerie, firme și rulouri – clădirilor și joacă rolul de cadru, care pun în valoare marfa și produsele din prăvălii. În doar câteva decade, la nivelul parterului străzilor comerciale (astăzi, str. Republicii, str. Mureșenilor, str. Apollonia Hirscher și extremitățile Pieței Sfatului) se schimbă, iar vitrinele se integrează definitiv în arhitectura orașului istoric.

Petra Vlad, istoric de artă precizează despre volumul “Porți din Brașov”, “…nu doar valoarea lor artistică, istorică sau de unicitate contribuie la crearea dorinței de a le salva, ci puterea lor de reprezentare pentru un tip constructiv sau estetic considerat local. Ele sunt monumente document și, în marea lor majoritate, ele nu pretind a fi opere de artă, ci sunt expresia unui meșteșug tehnic și a unui mod de viață”.

O r a ș u l c o m u n i s t

În perioada comunistă însă, Brașovul, alături de majoritatea orașelor mari ale României, suferă în urma industrializării forțate, a acțiunilor de restructurare, reorganizare și creștere venite pe filiera partidului. Modelul burghez este eradicat, meseriile liberale ale meșteșugarilor sunt trecute în ilegalitate; aceștia fiind obligați la muncă în sectorul industrial, alături de miile de angajați din fabricile brașovene. Acesta este punctul de cotitură care marchează dezrădăcinarea și negarea identității, ruperea contactului cu tradiția, obieiurile și identitatea având repercusiuni deosebite în anii cevor urma.

În ceea ce privește evoluția Brașovului în perioada 1950-1989, se poate cu ușurință afirma că rațiunile creșterii construcțiilor și a locuirii pe verticală, au ținut strict de industrializarea forțată și de asigurarea productivității. Acest lucru s-a făcut cel mai des cu ignorarea bunuli de consum. Deși conform propagandei vremii, se urmărea ridicarea nivelului de trai, în fapt contau doar cifrele de producție ale marilor fabrici și uzine. Din această cauză au fost aduși aici locuitori din alte zone ale țării, pentru a acoperi mâna de lucru necesară la momentul respectiv. Pentru acomodarea și atragerea acestora în mediul urban au luat naștere cartiere muncitorești întregi. Amplasate în direcția în care orașul mai putea crește, înspre șesul Țării Bârsei, la zona periferică a orașului de atunci, acestea au susținut punctele industriale pe care acestea le deserveau. Orașul și-a dublat astfel suprafața istorică în mai puțin de jumătate de secol, sub conducerea regimului comunist.

Un fapt ce merită consemnat, din istoria comunistă ar fi și emigrarea etnicilor germani. Pe fondul necesității Republicii Federale Germane de forță de muncă, reiese că în perioada 1968-1989 au existat numeroase negocieri cu Nicolae Ceaușescu, care au determinat <vânzarea> a aproximativ 230.000 de șvabi și sași (un număr aproape egal cu cel al locuitorilor Brașovului astăzi). Valoarea lor depindea inițial de gradul de educație al fiecăruia, ca mai apoi în perioada 1986-1989, aceștia să aibă un <preț unic>. Se speculează că aceștia au valorat în jur de 3 miliarde de mărci germane, bani care au fost folosiți de statul român pentru a plăti o parte din datoriile externe ale țării, reiese din articolul publicat de Florian Banu, cercetător în cadrul CNSAS, pe acestă temă.

O r a ș u l a c t u a l

După câteva decenii de comunism, care și-au impregnat puternic amprenta asupra urbanului și în urma falimentării industriei, cartierele construite din beton în epoca comunistă, nu mai au un centru cu o însemnătate majoră la care să se raporteze. Ele rămân descentrate, simple rețele de blocuri de locuințe, deservite de zone care au mai degrabă caracter funcțional, pentru care un centru foarte important, de referință rămâne orașul vechi. Multe din cartiere sunt încă denumite după vechile fabrici în jurul cărora s-au dezvoltat: Tractorul, Rulmentul, Steagu Roșu, Uzina 2, etc… deși astăzi niciuna dintre ele nu mai produce.

Un caz deosebit îl reprezintă zona unde urma să se construiască în ultimii ani ai epocii lui Ceaușescu centrul civic comunist, proiect pentru care s-au dărâmat porțiuni însemnate din vechiul țesut urban. Căderea comunismului a stopat inițiativa socialistă, însă maidanul rămas în urma este destructurat, neprietenos, incapabil să genereze sentimente de identitate si apartenență. În momentul de față, zona face subiectul unor încercări urbanistice și arhitecturale, care să răspundă nevoilor brașovenilor. Administrația din acești ani a mutat instituțiile adiministrative ale orașului și numeroase bănci, în zona de centru civic, dar rezultatul este unul incoerent, fiind în defavoarea pietonilor, a bicicliștilor sau a altor doritor de a parcurge orașul pe jos. Principalul motiv este acela că zona privilegiază circulația auto, în defavoarea celorlaltor aspecte.

Aceste schimbări la nivelul orașului au făcut doar să bulverseze identitatea locuitorilor din Brașov și să oprească aproprierea și acomodarea cu noile spații create. Brașovul este astăzi scindat în două părți: o zonă istorică de loisir, promenadă, cultură, sport și recreere în prima jumătate, respectiv o zonă care poate fi numită generic de locuire, în cea de-a doua jumătate, cuprinzând cartiere cu blocuri de locuințe colective, magazine, show-room-uri, cu mici mall-uri și industrie specifice zonelor de periferii.

Merită menționată o încercare a ultimilor 2-3 ani de a inversa centrele de interes ale orașului: într-unul dintre cele mai mari cartiere de locuit ale orașului. Aici, pe fost zonă care deservea fabrica de tractoare a fost creat un centru de interes pentru locuitorii săi și pentru întreg orașul. Acesta s-a materializat printr-un centru comercial, de mari dimensiuni, care atrage locuitori din toate zonele din jurul Brașovului. Inițial, atât investitorii, dar și locuitorii orașului au privit centrul comercial cu mare scepticism. La puțin timp după ce acesta s-a inaugurat, au fost însă amenajate zone special destinate petrecerii timpului în aer liber, locuri de joacă și piste de bicicletă. Circulațiile pietonilor au fost încurajate prin zone special delimitate. Se preconizează ca în următorii ani, centrul comercial al orașului se va muta în această zonă, urmând ca centrul istoric să deservească orașul din punct de vedere al petrecerii timpului liber și al turismului, care a luat un avânt tot mai mare în ultimii ani.

Deși există aceste încercări de a inversa polii de interes ai orașului, pentru brașoveni centrul vechi rămâne prima opțiune pentru petrecerea timpului liber, fie că este vorba de o oră-două sau întregi zile însorite…

O r a ș u l s u b i e c t i v

Dar oare, care este reflexul teoriei în realitate? Ce înseamnă de fapt centrul istoric pentru brașovenii de rând, și cum se face că le este atât de ușor să își însușească acest spațiu? Lucrarea propune în continuare antropologia ca mijloace de înțelegere a cadrului fizic și virtual al unui oraș, în speță a orașului Brașov, prin prisma aparținătorilor săi. Se vor analiza, rezultatele unei cercetări pe teren, cu părerei la cald ale lucrurilor.

Setul de întrebări aleatoare adresate unor locuitori ai orașului Brașov nu are pretenția unor chestionare cu rol științific foarte exact, ci în schimb caută să scoată în evidență corespondentul teoriei în realitățile subiective ale brașovenilor.

Vă place să mergeți în centru?

La această întrebare, toți oamenii au răspuns afirmativ, unii motivând: „îmi dă o stare de bine”, „energia clădirilor din centru este primitoare și caldă”, „îmi dă energie și poftă de viață”, „îmi place aerul vestic, liniștit, fără blocuri, ca atunci când sunt în concediu”, „îmi place să merg în centrul vechi pentru că aici e cea mai mare varietate de baruri, “da, pentru că este un loc deosebit de toate celelalte centre ale orașelor din tara asta (poate comparabil cu centrele vechi din Sibiu, Sighișoara și Bistrița)”, „da, pentru mine centrul vechi este capitolul orașului care adună tinerețea și maturitatea la un loc! Este inima orașului; dacă vrei să știi cât de viu este un oraș, simte-i ritmul în centru!”

Ce anume vă place în centru?

„atmosfera”, „îmi plac clădirile și îmi place că nu trec mașini”, „strada Republicii pentru că e animată în orice anotimp” „îmi plac clădirile vechi,, oamenii de toate vârstele, curățenia, luminile, varietatea de funcțiuni, aerul medieval, străduțele înguste”, „îmi place atmosfera relaxată din centru și îmi place să văd mulți oameni care se plimbă și fac poze”, „Pornind de la modul în care se comportă lumea în această zonă, de la faptul că poți întâlni turiști de diferite naționalități, lucru care dă un aer special orașului, până la arhitectura caselor”.

„Mă fascinează clădirile, care se întind pe orizontală, sunt relativ înguste, dar dincolo de porți au curți adânci, încăperi mari, cu arcade”, “fețele celor care sunt în centru sunt vesele, destinse – într-un cuvânt <altfel> decât fețele pe care le vezi zi de zi – la serviciu sau în jurul casei”, “Este altfel decât spațiul în care locuiesc (unul dintre cartierele orașului) sau decât cel în care-mi desfășor activitatea, drept pentru care mă face să mă simt ca în vacanță”, “apăi dragă, eu sunt un om bătrân. Vezi dumneata, aici, pe Mureșenilor am făcut școala, la biserică “La Greci” m-am însurat, tot acolo mi-am botezat copiii, și când ies să mă plimb tot aici, pe străzile astea, îmi găsesc pretenii. Locurile astea, domniță, sunt aici așa cum le vedem noi dinaintea moșilor, moșilor, și strămoșilor mei. Și or fi tăt așa, tăt aici, până când o fi Tâmpa asta!”, “Tot școlile astea, tot bisericile astea, tot ulițele înguste și curțile alea strâmte și lungi, porțile boltite și coperișurile alea țuguiate! Doar vitrinurile astea să schimbă continuu. Asta îmi zice mie, domniță, că toți care or vinii după noi vor avea, sigur, ceva ce o să-i lege de moșii și strămoșii lor. Iar asta înseamnă <acasă>”.

„Am copilărit în Răcădău (cartier de blocuri situat în cealaltă parte a Tâmpei) și de mic mi-a plăcut să merg în centru, cum treceam Dobrogeanu era parcă o lume diferită, mult mai liniștită, mult mai colorată, plină de istorie. Și acum o văd la fel, reabilitarea părții istorice face însă și mai frumoasă zona, spre deosebire de monotonia blocurilor gri”.

Ce faceți în centrul vechi de obicei?

„mă plimb”, „ies la o cafea, mă duc la bere cu prietenii, sau pur și simplu la plimbare”, „stau pe o terasă sau merg la shopping”, „de obicei ies la cafea sau la cumpărături”, „acum merg doar pentru plimbare, o cafea, să văd oamenii, să văd ce se poartă, ce tablouri și mărgele se vând”.

Ați alege centrul vechi în defavoarea oricărei alte zone din oraș, pentru o eventuală ieșire în oraș? Daca da, de ce?

„Da, pentru că este zona ce oferă cele mai multe variante de petrecere a timpului liber, și găsești cei mai mulți tineri în centru”; „Nu aș alege alt loc pentru ieșire, decât dacă vreau să văd un film. În rest, centrul are absolut tot, de la biblioteci până cafenele și la facilități de sport”; „Cu siguranță aș alege centrul vechi”;

„Da, clar, poți ieși în centru fără a avea planificată o activitate anume, concentrează cam toată viața orașului și oferă diversitate și ambianță.”; „Clar, datorită posibilității de a alege un local pe gustul meu, dar din păcate zona de centru este și singura dezvoltată în această direcție, sunt de părere că nu prea există opțiuni”, „Este mai aproape de sufletul meu, nu neg, prefer centrul vechi”.

V-ar plăcea să locuiți în centrul vechi? Dar să munciți aici? Ați închiria/cumpăra o locuința aici?

„Da, să muncești în centrul vechi e minunat, pentru că ai opțiunea să îți bei cafeaua la terasă și să observi oamenii. E mult mai relaxant și interactiv. Ca să nu mai zic de locuit. este complet diferit să locuiești în centru fată de blocurile din periferii. Și aș cumpăra sau închiria oricând o locuință aici.”, „Da, mi-ar plăcea foarte mult să locuiesc în centrul vechi și dacă aș avea posibilitatea aș cumpăra o casă fără să mă gândesc de 2 ori!”; „Sigur, am și locuit 10 ani! Acum locuiesc aproape de centrul vechi, peste deal, sub Cetate, însă în fiecare zi mă plimb După Ziduri, acolo îmi încarc bateriile.”, „Aș spune fără ezitare că da, mi-ar plăcea să locuiesc sau să lucrez aici. Dar dacă mă gândesc mai bine, cred că asta ar face ca centrul vechi să își piardă o parte din farmec”.

Ce v-ar plăcea să vedeți/faceți aici în afară de ce există deja?

„Mi-ar plăcea să fie piste de biciclete si să se facă Mureșenilor pietonal; deci să fie cât mai puțin trafic auto. Și ar fi frumos să fie mai multe evenimente publice de mici dimensiuni: fanfara în weekend, concerte și spectacole ale școlilor, artă în stradă etc. Chestii mărunte”; „Ce există este destul de puțin: mi-ar plăcea o activitate culturală mult mai prezentă, mai multe evenimente de orice natură.

Mi-aș dori să am motive să vin în centrul vechi , nu doar pentru a bea o cafea sau pentru că acolo merge toata lumea.”; „Mi-ar plăcea să văd mai multe activități culturale și evenimente în fiecare săptămână”.

Ce nu vă place/ce ați schimba la centrul vechi?

„poate aș renova clădirile, păstrându-le farmecul, le-aș lumina din diverse unghiuri să scoată în evidentă sculpturile, porțile, acoperișurile, dar nu cred că aș schimba ceva major la centrul vechi.”; „Toate terasele alea… să fie mai puține mese pe pietonal”, „Faptul că multe clădiri de valoare pentru acest oraș sunt lăsate in paragină, nu au mai fost consolidate, restaurate în niciun fel de foarte mulți ani”; „Mă deranjează la centrul vechi prezența mașinilor (ex. Zonele în care le este permis riveranilor să parcheze) și prezența unor construcții în stare avansată de degradare”.

V-ar plăcea sa fie interzis accesul mașinilor în centrul vechi?

„Da, interzis accesul, dar e cam imposibil din cauza cartierului Schei”; „Normal, este o protecție pentru clădiri.”; „Nu. Asta pentru că există cazuri în care dau o fugă, în grabă, pentru o plimbare într-o anumită zonă centrală dar, pentru a optimiza timpul, mașină este binevenită în acest sens.”; „DA! Oricum locurile de parcare sunt puține și administrate în mod abuziv de firme private”, “Da!”; „Da!”.

Ce anume din centrul vechi v-ar plăcea să întâlniți și în alte părți ale orașului? (din punct de vedere al activităților desfășurate aici)

„Mai multe spații publice: alei pietonale, piețe, mobilier urban și zone verzi”; „Nimic, ce e în centrul vechi să rămână acolo, celelalte zone trebuie să aibă personalitatea lor și să își câștige utilizatorii.”; „Multitudinea de cafenele, baruri și ceainării care este în centru”; “mi-ar plăcea să existe o zonă cu mai mult magazine undeva în oraș, deși, dacă mă gândesc mai bine, cred că acest lucru ar face ca noi să avem tot mai puține motive pentru care să venim în centru… ar rămâne doar barurile, cafenelele, târgurile și cred că acest lucru nu e suficient.”; „Târgurile de stradă se pretează și cartierelor rezidențiale și sunt un mod plăcut de a lega comunitatea prin activități restrânse local”.

C o n c l u z i i

În urma sondajului făcut printre locuitorii Brașovului, este evident, că devenirea istorică și diversele sale etape de transformare ale orașului, are repercusiuni în percepția și aproprierea diferitelor sale părți. Orașul apare altfel fracționat, având o „jumătate bună” și o „jumătate rea”.

Cu ușurință se remarcă faptul că oamenii percep acest spațiu, în mare măsură, prin antiteză cu cel gri și monoton al cartierelor de blocuri în care marea majoritate a locuitorilor își au reședința, fapt generat și întreținut de două realități ce se potențează reciproc: pe de o parte expresiile arhitecturale fundamental diferite ale celor două zone – centrul vechi și restul orașului, pe de altă parte segregarea funcțională, ca rezultat al exploatării în mod consumerist a afinității pentru zonele vechi. Trebuie menționat aici că, din totalul populației brașovene de 290.743 locuitori, numai aprox. 11.500 dintre aceștia locuiesc în centrul vechi. Rezultatul acestei manifestări de forțe este faptul că centrul vechi este singura zonă percepută ca spațiu identitar la nivelul întregului oraș, dar, în mod paradoxal, nu datorită vreunei efervescențe culturale, ci strict pentru caracterul de loisir al zonei.

întrebați despre cum și-ar dori să se dezvolte această zonă, oamenii își dovedesc gustul pentru politicile vestice amintite în capitolele anterioare. Ar vrea să fie interzis accesul mașinilor, să se poată merge cu ușurință pe bicicletă și pe jos, străzile și piețele să devină ale pietonilor, iar spațiul străzii să primească târguri, piese de teatru în aer liber, muzică și alte evenimente și manifestări culturale.

Capitolul 4:

T r a d i ț i e ș i m e ș t e ș u g.

S t u d i u d e c a z asupra Ț ă r i i B â r s e i

Țara Bârsei este zona depresionară din sud-estul Transilvaniei, zonă cu o importanță ridicată în creșterea și evoluția istorică. Orașul Brașov este principala așezare urbană din întreaga depresiune. Numele de Țara Bârsei, provine de la cursul apei “Bârsa”, ce traversează depresiunea de la sud-vest la nord-est, vărsându-se aproape de Feldioara în râul Olt.

E t n o g r a f i e

Datorită poziției sale strategice, la intersectarea arterelor comerciale între Orient și Occident, zona a fost întotdeauna una dezvoltată din punct de vedere economic (s-au dezvoltat relații comerciale și afaceri de negoț) și istoric. Poziția ei a determinat o infuzie etnică și culturală, ce merită menționată: români, sași, maghiari și turci (în epoca medievală) și-au lăsat amprenta asupra culturii, a tradițiilor și obiceiurilor locale.

Brașovul a fost atestat documentar în anul 124 în Catalogul Ninivensis cu numele de Corona. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, așezarea este confirmată drept centru administrativ și eclesiastic al țării Bârsei (Corona, Kronstadt, Brasso), unul dintre centrele economice și culturale ale Transilvaniei.

Un fapt social important a fost de-a lungul epocilor târgul, organizat în Marktplatz (Forum Civitatis) – Piața Sfatului de astăzi, Bisericii Parohiale, Biserica Sfânta Maria (a cărei construcție începe aprox. în 1380), cunoscută ca Biserica Neagră, în urma incendiului din 1689. În jurul acestui eveniment viața locuitorilor urbei lua naștere: atât a locuitorilor cetății, cât și a locuitorilor cartierelor extramuros, locuitori care păstrau contactul constant cu cetatea și cu activitățile desfășurate acolo.

Încă din prima decadă a secolului al XV-lea, în cetate s-au conturat două artere principale: Strada Porții și Strada Mănăstirii. În Evul Mediu, zona locuită din cetate se oprea la limita formată de Ulișa Călugărișelor, (astăzi Michael Weiss), orașul limitându-se spre 1600 pâna la limita zidurilor dinspre actualul Hotel ARO Palace.

Așezarea din vremea respectivă era împărțită în 4 cartiere: Portica – spre S-E, Corpus Christi – spre S-V, Petri spre N-E și Katharina spre N-V. Înafara cetății existau totodată 3 suburbii: „Brașovul vechi” s-a dezvoltat în jurul Bisericii Sf. Bartolomeu, înglobând așezarea de lângă dealul Sf. Martin, zona străzilor Lungă și De Mijloc. Spre Est, cartierul Blumăna (zona străzilor Cuza Vodă, Eroilor, 15 Noiembrie, Castanilor și Colina Universității cu capela Sf. Barbara, era locuit în principal de secui). Spre Vest se află vechiul cartier românesc al Scheilor Brașovului.

Între 1639 și 1641, fortificațiile Brașovului sunt amplificate în partea de Nord cu mai multe rânduri de cortine și șanțuri de apărare. În 1646 construcția Bastionului Aurarilor încheie lucrările la sistemul defensiv. În 1689, incendiul devastator din istoria orașului deteriorează majoritatea construcțiilor importante din cetate. Refacerea orașului are loc cu greutate, iar reconstrucția clădirilor distruse se face în concordanță cu noile stiluri: baroc, rococo, clasic.

M e ș t e ș u g u r i

Centrul ceramicii din zonă, a fost timp de 4 secole la Tohanu Nou. Zona a fost considerată poate ca fiind cel mai important centru al Transilvaniei. S-a remarcat uzanța motivelor stelare, a spiralei, toate decorate pe un fundal majoritar alb, în nuanțe închise de albastru, albastru de cobalt. Marginile blidelor erau majoritar ondulate, ornate cu flori de salcâm. Laleaua, pomul vieții și floarea soarelui erau alte elemente des întâlnite. Elementele erau realizate prin mai multe tehnici: incizie, aplicare de materiale în relief sau colorare. Obiectelede ceramică erau majoritar de tip amorfoid: blide, farfuri, căni de vin, drepte sau tronconice, de bere sau chiar cahlele folosite pentru placarea sobelor.

Lemnul a fost lucrat din vechime, în deosebi, în zonele unde extragerea lui era una facilă. Dintre toate obiectele gospodărești, se remarcă porțile de lemn sculptate. Acestea erau realizate prin diverse tehnici: cioplire, crestare, incizie, pirogravură sau pictură. Merită menționată povestea a 2 meșteri din Săcele, care trimiși la Alexandru Lăpușneanu pentru a instala un fierăstrău, anul următor au fost chemați pentru instalarea a 8 astfel de fierăstraie. Meșteri maghiari din Turcheș s-au remarcat și secole mai târziu prin sculturile și picturile pe lemn. Ornamentele de lemn folosite sunt variate: porțile mocănești cu policioară, unelte, furci, linguri, căușuri, bâte sau furci pentru tors. Acestea se oramentau cu securea, dalta, barda, tesla sau cuțitoaiele. Esențele cel mai des întânite erau fagul, stejarul, paltinul, dar și bradul.

Preocuparea pentru obiectele rezultate din prelucrarea lemnului și dragostea pentru decoruri ale zonei a fost scosă la lumină în ultimii ani de artista Petra Vlad, în volumul său de fotografii “Porți din Brașov”, apărut la Atelierul de Grafică, in 2013.

Mobilierul tărânesc realizat prin cioplire a avut un nucleu puternic în zona Branului.

Lada brașoveana, bogat ornamentată este un element specific de notat. Ea este cunoscută sub numele de <ladă de zestre>, fiindcă se dăruia adeseori, fetei care urma să se mărite și să plece din casă și se umplea cu întreaga ei zestre. De aceea de multe ori, regăsim inserate în pictura lăzii și anul nunții fetei.

Pictura a fost o tehnică meșteșugăreasă foarte des întâlnită ân zonă. Fie că vorbim de elemente decorative pe lemn sau ceramică, fie că vorbim de icoane. Astfel, cea mai veche icoană pe sticlă, datată din 1780 și păstrată până astăzi a fost realizată de Ioniță Zugravul. Scheiul se remarcă prin tradiția în pictatul icoanelor majoritar pe sticlă, fapt datorat apariției meșteșugarilor sticlari. Aceștia se împart în pictori murali și artiști populari ridicați din rândul populației. Trăsăturile picturilor din zona sunt liniile sigure și viguroase, culorile tari (roșu sângeriu, verde, albastru, totul pe fond alb). Încondeierea ouălor merită a fi notată ca o cultură străveche, care se păstrează prin tradiție și se întâmplă de obicei punctual, în preajma sărbătorii Paștelui, când ouăle sunt pictate predominant cu roșu.

Țesăturile au reprezentat o ocupație de bază a țărănimii și a meșteșugarilor din Țara Bârsei. Datorită rolului pe care acestea le purtau în viața cotidiană a populației, se diferențiază trei categorii a țesăturilor: unele pentru uz gospodăresc, pentru interiorul locuințelor și cele pentru portul popular. Ornamentele porturilor erau de cele mai multe ori elemente geometrice, în nuanțe de roșu închis, albatru închis, sau roșu pe fond negru. Se remarcă folosirea nuanțelor de galben și portocaliu în porturile țărănești din zona Branului. Țesăturile au reprezentat o importantă monedă de schimb a vremii, întrucât în centru cetății exista un târg al straielor. Funcție de categoria lor acestea erau taxate diferit: pentru cergi se luau 2 bani, pentru zeghe 1 ban, iar buboul, un postav mediocru nu avea taxă.

Datorită extinderii meșteșugului, au existat bresle de țesători care au luat naștere întru apărarea propriilor interese. Se remarcă o tehnică specială a sașilor pentru brodarea țesăturilor. Aceasta se făcea în general cu roșu, negru, alb. Țesăturile brodate erau fețele de masă, de plapumă, pernele, prosoapele, draperiile, perdelele. Acestea aveau reprezentări zoomorfe și florale pe ele.

Costumele populare ale zonei aveau elemental comun al cămășii atât pentru femei, cât și penreu bărbați. Acestea erau strânse în talie la femei cu brâie, la bărbați cu chimire ornamentale din piele. Diferențele apăreau legate de lungimile lor. Cămășile fetelor erau deseori (mai ales în zonele de munte) până la glezne, pe când cele ale bărbaților, nu treceau de coapsă. Se remarca decorarea cămășilor lungi cu fuste și fote la femei, pe când bărbații purtau pantaloni albi din lană și palton.

Cojocăritul și prelucrarea pieilor (tăbăcăritul) au fost activități meșteșugărești, datate încă din 1640-1680, în strânsă legătură cu păstoritul și creșterea vitelor, făcând parte din parte meșteșugurile casnice. Zonele favorabile pentru acest tip de meșteșug a fost în Țara Oltului. În parallel s-au dezvoltat agricultori și crescători de animale. Obiectele din piele confecționate erau de ce mai multe ori chimirurile bărbătești late, care aveau rol și de geantă (mici compartimentăti, la cingătoare), genți, șei, hamuri, biciuri și alte obiecte necesare traiului.

În Țara Bârsei se mai remarcă o multitudine de alte preocupări alea oamenilor: prelucrarea fibrelor vegetale și animale, extragerea uleiului din seminte (de dovleac), vânătoarea, prelucrarea fierului, a lemnului în scop de construcții și altele.

Bresle

Principalele ocupații au fost din cele mai vechi timpuri agricultura și păstoritul. Dar pe lângă ele au luat naștere, încet, încet și multe alte activități, o parte dintre ele amintite mai sus. Satul, a fost principal sursă a culturii populare. În serile iernilor geroase, femeile se strângeau la “clacă”. Una cu fuiorul, alta țesea, una brod o ie colorată pentru Paști, iar bărbații se ocupau de cojoace, încrestări în piele sau lemn. Odată cu trecerea anilor ocupațiile au devenit meserii. Familii întregi, poate chiar așezări au început să facă ce știu mai bine, produsul muncii lor ajungând în piețele specializate. Strămutarea de acasă a muncii lor, a generat transformarea meșteșugului pe care îl desfășurau în gospodărie în mijloc de trai, în afacere. În Evul Mediu, Țările Românești deveniseră cunoscute pentru meșteșuguri. Fluxul de negustori străini și poziția strategică între Orient și Occident a Țării Bârsei a reprezentat un avantaj pentru zonă.

Având ca model organizarea occidentală, meseriașii au fost nevoiți să se înscrie în bresle. Astfel, orice persoană care dorea să exercite o meserie anume, era obligat să se înscrie în breasla aferentă.

Evoluția în cadrul breslei, precum și pătrunderea în breaslă, necesitau ani buni de pregătire. “Incă din fragedă copilărie fiii de meșter erau educați spre a prelua atelierul tatălui, fiind obișnuiți cu atelierul și cu munca în cadrul meșteșugului. … vârsta la care un tânăr intra în ucenicie, de obicei trebuie să fie mărișor, probabil vârsta aceasta fiind de 10-12 ani. Inainte de a fi primit în ucenicie un astfel de tânăr trebuia să facă în atelierul meșterului un timp de probă (2-3 săptămâni), pentru testarea aptitudinilor candidatului.”

Odată cu trecerea timpului, aveau să apară conexiuni de producție de un nou tip, “cele capitaliste, ce presupuneau o libertate mai mare în ceea ce privește concurența, salariile, timpul de muncă, inovațiile tehnice. Breslele ce asigurau protecția membrilor și a permis o dezvoltare a meșteșugurilor medievale au înfrânat progresul tehnic și dezvoltarea relațiilor capitaliste. Concurența cu întreprinzătorii capitaliști s-a dovedit fatală breslelor ce au dispărut treptat”.

T r a d i ț i i ș i o b i c e i u r i

La nivelul fiecărei zone sau subzone a Țării Bârsei, obiceiurile populare au generat tradiții, care se mai păstrează și azi.

Un obicei care prețuiește hărnicia sătenilor care au terminat de secerat este borda. Specific acestui obicei este cununa de spice, purtată de fete. Dărdaica, sărbătoare din Feldioara, se leagă de coacerea plantațiilor. Fete împodobite cu spice și flori merg din casă în casă, indiferent de etnie, cântând și dansând „Taci dărdaică, nu mai plânge!”.

Târgul feciorilor din Săcele este un eveniment care se ține anual, în luna iulie. Alte obiceiuri ale maghiarilor sunt ruperea gâtului gâștei și ruperea gâtului găinii, în alte zone puternic influențate de etnici, cum ar fi la Crizbav și Satul Nou, precum și împușcatul cocoșului în Săcele.

Borița este poate singurul obicei comun al celor trei etnii din Țara Bârsei: români, maghiari și sași, este Burduhoaza/Baricajárás/Burtzel, ce reprezintă același personaj în toate trei culturile. Costumul și jocul în sine reprezintă o variantă a călușarilor, el practicându-se mai ales pe 28 decembrie. Peste cămașă, feciorii (în număr par) poartă două brâie de piele, împodobite și încrustate, așezate cruciș pe umeri, precum un ham. Deși flăcăii poartă de obicei cizme, de data aceasta ei poartă opinci, la călcâi având „pintin”, iar la glezne clopoței. Jucătorii sunt îndrumați de un „vătaf” și au în ceată două personaje caraghioase, numite în popor „cuca”. O veche descriere a boriței, prezintă un joc mimic al cucilor: unul dintre ei murea, ceilalți reușind să îl învie, afirmă Zajzoni Rab István în Orszag Tükre (1862).

La Apața, într-o zonă nu departe de nucleu Țării Bârsei se ține sărbătoarea Fărșangului. Aceasta marchează reînvierea naturii. Participanții, costumați cu măști ce simbolizează logodna și nunta, parcurg comuna într-un car. Zgomotul produs de cei care iau parte la sărbătoare are rolul de a alunga spiritele rele, specifice anotimpului rece și neroditor. Participanților le sunt oferite de către sătenii pe care îi întâlnesc în cale gogoși, ouă, sau pălincă.

În mare, ciclul nupțial din Țara Bârsei nu diferă cu mult de cele din restul Transilvaniei. Un obicei special al zonei îl reprezintă logodna și nunta în familiile. Astfel, fetele săcelence nu aveau voie să parăsească teritoriul curții, în caz contrar suferind un aspru chin din partea părinților. Excepțiile erau puține sărbători. Nu rareori, fetele surprinse de către flăcăi în zorii zilei, cărând apă, trânteau gălețile în uliță și fugeau să se ascundă. În gardurile vechi, se mai pot vedea și astăzi găuri prin care fetele se uitau după băieții de pe uliță. Acest obicei a dat naștere și la un cântec popular: „Fetili de la Săcele / Se uită prin găurele”.

De asemenea, la șezătorile ce aveau loc iarnă participau numai femei și fete. De cele mai multe ori, nunțile erau aranjate, săcelencele cunoscându-și viitorul soț numai după ce acesta cobora de la stână. După Primul Război Mondial, acest stil de viață a fost părăsit.

Zestrea fetelor era trecută în catastifel „foi de zestre”. “Nunta ca eveniment era condusă în zona Brașovului de către un „staroste”. În ziua nunții, o ceată de flăcăi călărea înaintea mirelui pentru a anunța sosirea acestuia la casa miresei. Cel care sosea primul era premiat de către aceasta cu un colac și un ștergar ales de ea. După nuntă, la intrarea în casa bărbatului, pe capul miresei se pune caș și pâine, ca simbol al bogăției”.

În fiecare an, în zona Scheilor Brașovului, în prima duminică de după Paștele Ortodox — duminica Tomii — Junii Brașovului sunt protagoniștii unui spectacol, ceremonial, cu elemente de mit și magie și cu mare însemnătate primăvăratică. Este vorba despre perpetuarea obiceiurilor pe care ei le-au moștenit din timpuri străvechi și încearcă să le păstreze vii. „Junii trebuie priviți ca un rest de epocă păgână, o străveche serbare de primăvară, care serbează reînvierea naturii, învingerea soarelui asupra asprimii și gerului iernii, începutul vieții noi… iar serbarea trebuie considerată ca un cult religios precreștin, confirmată și de împrejurarea că ea se petrece tot timpul pe dealuri, fiind un obicei cunoscut încă de la daci”. Junii din Schei și cei din Brașovul Vechi împart vechi tradiții comune și au fost uniți spațial, înainte de venirea sașilor, care treptat i-au despărțit cu Cetatea. Abia după anul 1918 li s-a permis revenirea în Schei a brașovechenilor. Imediat după venirea comuniștilor la putere, sărbătoarea Junilor a fost interzisă, costumele și restul elementelor ce aminteau de ei, fiind distruse de către activiști. Obiceiul a fost reluat în anii '70. Există mai multe grupuri de juni: Junii Tineri, Junii Curcani, Junii Bătrâni, Junii Dorobanți, Junii Albiori, Junii Roșiori și Junii Brașovecheni.

C o n c l u z i i

Întreaga comunitate ce s-a format în jurul Țării Bârsei din Evul Mediu până astăzi este una puternic închegată cu o însemnătate culturală și istorică specială. Fiind vorba de 3 etnii, români, sași și maghiari, care au conviețuit de-a lungul veacurilor împreună, se remarcă o anumită diferențiere a obiceiurilor și tradițiilor funcție de fiecare zonă și de influențe. Păstrarea și perpetuarea tradițiilor ocupă, de asemenea, un rol deosebit pentru brașoveni și pentru locuitorii Țării Bârsei; într-o mai mică sau ai mare măsura acest lucru cântărind pentru fiecare comunitate diferit, funcție de factori precum cultura, identitatea sau educația. Dacă în anumite zone găsim obiceiuri păstrate de către Junii Brașovului, iar în alte zone și astăzi se desfășoară ritualurile privind renașterea/recolta în agricultură, în altele se păstreza doar cele legate de cele 3 evenimente hotărâtoare pentru ciclul vieții: nunta, botezul și înmormântarea, din care amintim obiceiurile legate de nunta din Săcele.

Meșteșugurile și produsele finite ce au ieșit din mâinile artizanilor au fost și ele o puternică monedă de schimb de-a lungul secolelor. Datorită poziției sale strategice, cetatea Brașovului a jucat un rol important în economia schimbului dintre Orient și Occident.

Proiectul de diplomă Casa Tradițiilor, vine întru susținerea promovării și perpetuarea acestor meșteșuguri și meșteșugari în timp.

Capitolul 5:

C o n c l u z i i g e n e r a l e

î n u r m a s t u d i u l u i

Lucrarea de față propune o perspectivă implicată asupra orașului Brașov, din perspectiva nevoilor locuitorilor săi, deci poate puțin subiectivă, dar pe deplin argumentată. Primul și cel mai important argument este că arhitecții construiesc pentru oameni, nu pentru ei înșiși, nu pentru investitori, sau alte variabile, de cele mai multe ori de natură economică. Oricât de simplu (sau simplist) ar suna, arhitecții construiesc pentru o viață bună, mai sigură, mai frumoasă, o viață de calitate înaltă, liniștită. Așadar, în ceea ce mă privește, consider că un arhitect este un traducător al necesităților vieții umane – aplicate în situl în care construiește – în forme construite, care răspund nevoilor funcționale, dar mai ales spiritual ale locuitorilor. Și doar de o bună traducere depinde calitatea arhitecturală în care se construiește, calitatea spațiului și, deci, a vieții umane în general.

Studiul centrat pe orașul Brașov și-a propus să identifice cauzalitatea (să stabilească de ce este orașul – respectiv centrul său vechi – utilizat în acest fel), adresabilitatea (care sunt locuitorii căruia i se adresează și care beneficiază de pe urma acestei utilizări a centrului vechi și respectiv a sitului), pentru ca mai târziu să stabilească metodele de intervenție în sit și de rezolvare a problematicilor discutate anterior.

Pornind de la capitolul tradiție, arhitectură și societate, în care se regăsesc răspunsuri cu privire la antropologia urbană, proiectarea la scara umană, identitatea sau tradiția, trecând în revistă noțiunile legate de percepția la nivelul comunității și al culturii (în diferitele ei feluri), de felul în care tradițiile influențează diferit fiecare loc în parte, trecem mai departe la identificarea felului în care Brașovul s-a transformat de la prima sa atestare, până în zilele noastre, și punctând etnografia, tradițiile, meșteșugurile și obiceiurile spațiului depresionar al Țării Bârsei. La final am ajuns să conturez ideile ce stau la baza proiectului de diplomă, ca fiind un spațiu al realului, al comunității orașului și a Țării Bârsei, al transpunerii relațiilor interumane prin prisma tradițiilor, a meșteșugurilor și a obiceiurilor, al educației continue, dar aplicate și foarte interactive, și al construirii și amintirii a unei identități comune a Brașovului, în definitiv.

Studiul pentru această lucrare a însemnat, mai degrabă, căutarea unor confirmări pentru gândurile și teoriile pe care de multă vreme le aveam în minte, atât despre arhitectură, cât și despre Brașov. Este clar că perspectiva mea asupra orașului care înseamnă acasă are nuanțe foarte personale, bazate pe amintiri și trăiri din Brașov. Acestea mi se amestecă în minte într-o mare de imagini, locuri, chipuri, obiceiuri, drumuri spre casă, întâmplări. Memoria și imaginația se împletesc cu lucruri știute, auzite, văzute, astăzi sau când eram mică.

(Mai ales) acum, din ce în ce mai mult în fiecare zi, îi descopăr orașului meu noi și noi straturi, îmi dau seama de potențialul său și nu mă refer la unul exterior – turistic, economic sau din orice alt punct de vedere, ci vorbesc despre un potențial în interiorul său și pentru sine, un potențial reflexiv, de a fi punctul de sprijin al unei identități bine conturate, de a-și respecta oamenii, de a-i face să fie o familie.

Continuând în același registru personal, cred că această putere a Brașovului, pe alocuri latentă, de a fi un oraș pentru oamenii săi este înscrisă chiar în felul orașului de a se defini, în forma sa fizică, în felul în care a crescut, s-a dezvoltat și s-a așezat pe pământ, între munți, în depresiunea Brașovului, protejat de înălțimi, purtând câte un sens și o poveste în fiece stradă, potecă, curte, casă sau locuință. Tocmai aceste sensuri, înțelesuri și povești îmi doresc să nu se piardă, îmi doresc să se perpetueze și să fie povești rostite nepoților mei… cu ele în minte și pentru ele am pornit în căutările pentru proiectul de diplomă.

Capitolul 6:

D i r e c ț i i p e n t r u i n t e r v e n ț i a

a r h i t e c t u r a l ă î n s i t

6.1 M u z e u l m e d i e v a l d i n W a t e r f o r d

Muzeul medieval Waterford este un reper major și în același timp destinația majorității turiștilor în sudul Irlandei. Muzeul este situat în insula urbană a orașului, cea mai veche parte a orașului Waterford și în același timp în inima culturală, cunoscută ca “The Viking Triangle” (triunghiul vikingilor). El adăpostește o colecție magnifică de artefacte și găzduiește numeroase evenimente publice. O gamă diversă de clădiri medievale, ce datează din secolele XVIII, XIX și XX, delimitează sub formă de <U> situl, care se deschide direct către fațada estică a Catedralei “Christ Church”. Scopul a fost de a proiecta o clădire care să întărească caracteristicile istorice, în timp ce creează o legătură nouă și contrastantă cu arhitectura existentă. Fațada centrală are o formă semi-circulară, Fațada frontală este proiectata într-o formă semi-circulară, aerodinamică, formă ce îmbracă spatele Catedralei neoclasice, creând o legătură între cele două piețe așezate pe fiecare latură. Piatra aparentă urmărește același mod de utilizare din Catedrala medievală și din Sala Coriștilor și aduce o ruptură vizuală în opoziție cu structurile vecine, care datează din secolul al optsprezecelea.

Fațada curbată este asemenea unui ferăstrău gigant – nu există pietre la fel, fiecare este unică și cu un design individual. Este mai mult decât o simplă fațadă a unei clădiri, este o sculptură arhitecturală în adevăratul sens al cuvântului. Cele două mansarde sunt accentuate și sunt vizibile din piețele înconjurătoare. O statuie de 6 metri înălțime – Doamna din Waterford – sculptată pe mansarda din vest, se bazează pe o cataramă din secolul XIII, găsită în timpul excavărilor arheologice.

Muzeul medieval din Waterford constituie o sursă de inspirație, pentru demersal arhitectural al intervenției în sit, datorită integrării acestuia în țesutul existent, a relației vizitatorului cu spațiul public prin crearea teraselor deschise și de a crea o legătură coerentă cu arhitectura existentă.

M u z e u l a r t e i î n c o p a c i

Situat in Songzhuang, Beijing, Muzeul artei în copaci se află lângă drumul principal al zonei respective. Satul original a dispărut și a fost înlocuit cu blocuri supradimensionate, mai potrivite pentru automobile. Chiar dacă este renumit ca un sat artistic, este dificil să locuiești sau să explorezi arta fără ajutorul unui artist local. De aici s-a născut ideea creării unui spațiu public unde oamenii pot locui, se pot întâlni și pot comunica.

Intrarea în muzeul conceput de Daipu Architects in 2009, atrage privirile oamenilor, ochii urmează liniile planșeelor curbate de la sol până în vârf. De asemenea, vizitatorii pot intra în acest spațiu fie prin rampă ori prin curtea cu piscină și copaci situată la primul nivel. Cerul se reflecta în pământ și, împreună cu reflexiile piscinei, ajută oamenii să își elibereze mintea și să uite de lumea exterioară.

Spațiul constă în 6 curți și jumătate, întinsă pe 2695 metri. Pe lângă cele 2 curți expoziționale, mai există patru curți la etajul superior. Alte două curți aduc soarele în sălile de expoziție aflate mai jos. Celelalte două curți sunt de asemenea la etajul superior, deschise către cerul liber. Acest proiect speră să creeze un spațiu în care localnicii și vizitatorii să poată comunica în aer liber, cu lumină naturală, copaci, apă și artă contemporană. Aceste idei simple transpar în toate experiențele trăite în acest spațiu.

M u z e u l N a ț i o n a l M a r i t i m D a n e z

Muzeul Național Maritim din Danemarca a trebuit să își găsească locul într-un context unic, atât din punct de vedere spațial cât și istoric – între una dintre cele mai importante și faimoase clădiri din Danemarca și un centru cultural nou și ambițios. Acesta este contextul în care muzeul a trebuit să se impună, laolaltă cu înțelegerea caracteristicilor regiunii, în special ale castelului Kronborg.

Lăsând neatinse zidurile docurilor, vechi de 60 de ani, galeriile au fost plasate sub nivelul solului și au fost aranjate într-o buclă în interiorul acestor ziduri, făcându-le piesa centrală a expoziției – un spațiu deschis care amintește vizitatorilor de construirea unui vapor.

O serie de 3 poduri cu 2 nivele se întind de-a lungul docului, servind atât ca o conexiune cu orașul cât și ca scurtături către diferite secțiuni ale muzeului. Podul din port închide docul dar servește și ca un loc de promenadă în port. Auditorul muzeului creează o legătură între Piața Culturii și Castelul Kronborg; iar podul în zigzag conduce vizitatorii către intrarea principală.

Acest pod este o punte între vechi și nou, pe măsură ce vizitatorii coboară în muzeu, având în același timp o vedere a împrejurimilor. Istoria lungă și nobilă a marinei daneze se desfășoară într-o mișcare continuă în interiorul și în jurul docului, la 7 metri sub nivelul solului. Toate etajele, conectând spațiile de expoziție cu auditoriul, sala de clasă, birourile, cafeneaua și docul încastrat în muzeu, creează spații sculpturale și incitante.

M u z e u l A c r o p o l i s

Arhitectul Bernard Tschumi povestește despre provocările întânite în proiectarea muzeului Acropolis din Atena: “problemele au început cu responsabilitatea adăpostirii și păstrării celor mai dramatice sculturi din Grecia Antică”.Locația de o puternică însemnătate istorică, a adăugat și ea mai multe responsabilități asupra design-ului. Situată în vârful Acropolei, locația ne-a confruntat cu exacavații arheologice de mare precizie, prezența orașului contemporan, a tramei stradale și a Parthenonului însuși. Combinate cu o climă toridă și o zonă seismică puternică, condițiile acestea ne-au condus la soluția dea concepe un design simplu, mathematic și foarte clar.

Studiile de caz, reprezintă toate proiecte executate în ultima decadă și scot în evidență diferita abordare a integrării muzeelor în situl dat. Fie că este vorba de un țesut seismic cu o deosebită importanță istorică, un muzeu ce elogiază viața marină, chiar în apropiere de portul orașului sau integrează și găzduiesc artizanii populari într-un spațiu artistic, proiectele se integrează perfect în zonă și crează spații publice prietenoase pentru vizitatorii sau artizanii lor.

P r e m i s e p e n t r u p r o i e c t u l d e d i p l o m ă

Situl ales pentru proiectul de diploma, dispune de o poziție deosebită în cadrul cetății Brașovului: este situat între bastionul Fierarilor și Poarta Ecaterinei, la marginea cetății în capitolul de Vest, pe locul în care era Țarcul Croitorilor, țarc ce face parte din centurile de apărare ale cetății Brașovului. Terenul a fost, deci, liber de construcții, până în perioada modernă când a început amenajarea și ocuparea cu clădiri adiacente fortificațiilor. Începând cu 1834, aici a funcționat baia orașului, reconstruită în 1902 și demolată în 1988; după anii ‘90 a început construirea Casei de Cultură a studenților, însă proiectul a fost stopat, după ridicarea a patru etaje din clădire. Eliberat și de această construcție, terenul este astăzi administrat de Consiliul local al orașului, servind ca parcare auto locuitorilor.

Un rol important în alegerea sitului a fost poziția sa cheie în relație cu traseul turistic dezvoltat de-a lungul fortificațiilor medievale, având un potențial aparte pentru acomodarea unor funcțiuni deschise către locuitorii Brașovului, dar și către turiști, care în număr tot mai mare, vizitează orașul în ultimii ani.

Luând în considerare felul în care sunt folosite astăzi turnurile și bastioanele fortificației, majoritatea adăpostind muzee cu tematică medievală sau expoziții temporare, intenția ca pe aceasta să se regăsească o funcțiune culturală, va fi binevenită.

I n t e n ț i e p e n t r u i n t e r v e n ț i a î n s i t

Situl are vecinătăți deosebite – Turnul Ecaterinei spre Sud și Bastionul Fierarilor spre N, în Evul mediu fiind un țarc de apărare; limita spre Est este, așadar, o porțiune din zidul cetății. Ideea de la care am pornit conceptul Casei Tradițiilor Țării Bârsei, a fost integrarea sitului în traseul turistic de-a lungul orașului. Programul de arhitectură propus – o casă a tradițiilor a țării Bârsei – exploatează în primul rând valoarea activităților meșteșugărești tradiționale în relație cu situl aflat în centrul istoric – locul cu cea mai mare valoare identitară la nivelul întregului oraș.

Așadar, intenția principală a fost conectarea sitului de pe strada George Barițiu, cu Poarta Ecaterinei, în fapt cu micul parc dinspre Poarta Ecaterinei care momentan este prea puțin folosit tocmai datorită faptului că este o fundătură, deseori folosită ca parcare pentru cei din zonă. Astfel, situl este racordat la traseul de-a lungul vechii cetăți, latura sa spre est devenind circulație pietonală, parte din traseul turistic deja conturat.

Al doilea gând legat de proiect a fost exploatarea, pe cât posibil, a relației cu Biserica Neagră – principala dominantă spațială a orașului vechi – mai ales fiindcă aceasta se află în vecinătatea imediată, fiind vizibilă din orice punct al sitului.

C o n c e p t ș i d i r e c ț i i d e a c ț i u n e

Casa Tradițiilor Țării Bârsei are rolul de a adăposti expoziții și ateliere interactive ce fac cunoscute locuitorilor meșteșugurile și artizanii din depresiunea Brașovului. Dezvoltarea istorică a cetății, tocmai ca centru meșteșugăresc cu importanță deosebită, face legitimă propunerea unui astfel de program de arhitectură pe acest sit.

Un alt reper în alegerea făcută, a fost vecinătatea funcțiunilor legate de promovarea culturii. În centrul vechi există un număr însemnat de muzee și centre expoziționale, situl ales fiind ușor de integrat în traseul turistic al cetății Brașovului. Casa Tradițiilor Țării Bârsei are o funcțiune cu valoare identitară benefică din mai multe puncte de vedere: în special în procesul de conturare a unei identități, iar activitățile practicate aici, cu rol de promovare a culturii sunt extraordinar de importante în sporirea identității orașului de sub Tâmpa.

În ceea ce privește modul de conformare al clădirii propuse, acesta este tributar organizării pe orizontală a orașului vechi, integrându-se în contextul istoric al zonei. De asemenea, spațiul public al străzii și spațiul privat al locuinței se întâlnesc într-un punct de contact: curtea interioară, în care artizanii și meșteșugarii se prezintă pe sine și își prezintă obiectele tradiționale produse (costume, podoabe precum ca și alte obiecte personale, cum ar fi cele din ceramică, ulcioare de apă, ș.a.md.), dar mai ales, își fac cunoscute meșteșugurile.

Propunerea preia aceste succesiuni de spații și încearcă să le traducă într-o arhitectură contemporană, care să poarte în sine măsura și prezența omului, cu viața și activitățile sale, asemeni țesutului urban vechi.

Programul de arhitectură și clădirea se nasc unul din celălalt și se definesc reciproc, în funcție de necesități. Așadar, spațiile pentru ateliere se vor împleti cu expoziție și de discuții, săli de proiecții video și spații pentru expunere și vânzare a anumitor obiecte specifice Junilor, precum și cu nelipsita cafenea deschisă publicului.

Prezența zidului cetății pe sit a fost sursa de inspirație în ceea ce privește modul de conformare a volumelor și a fațadelor, întrucât acestea s-au dezvoltat în relație cu el. Întenția de a dezvolta curți înguste, specifice orașului medieval, asemenea drumurilor de strajă care aveau diferite zone ascunse vederii, dar cu vizibilitate asupra împrejurimilor.

La nivel ultimului etaj deasupra atelierelor, am propus o zonă publică – cu acces din zona cafenelei din parter – o terasă. Aceasta se bucură de vederi largi asupra întregului oraș, fiind un punct de belvedere inedit, de altfel singurul din această direcție (Est), celelalte locuri situate pe înălțimi natural, fiind pe versantul de Sud al Tâmpei, respectiv pe dealurile dinspre Nord. Nodurile de circulație verticală asigură accesul la terasa de la ultimul nivel și încadrează spre Nord și Sud zona atelierelor.

În ceea ce privește materialele folosite, acestea sunt lemn, piatră și sticlă. Fațadele sunt vitrate, pentru asigurarea luminii naturale și a unei bune atmosfere de lucru.

Î n c o n c l u z i e . . .

Situl devine așadar, pe lângă funcțiunea de Casa a Tradițiilor, muzeu și în același timp atelier de artizani și meșteșugari, un loc public, deschis spre oraș, participând și susținând identitatea orașului, atât în interiorul comunității cât și din punct de vedere turistic. Strada nou creată devine un pietonal meșteșugăresc, unde este încurajat lucrul împreună, făcând posibilă în același timp și o expoziție a lucrului în facere.

Obiectul arhitectural propus la finalul acestui studiu, prin ceea ce va însemna el la nivelul orașului și al comunității, va fi un spațiu al interacțiunii, al realului, al perpetuării identității orașului și a Țării Bârsei, al smulgerii din virtual a relațiilor interumane și transpunerii lor în mediul real, al educației interactive, și al construirii și amintirii a unei identități comune – a Brașovului, în definitiv.

B i b l i o g r a f i e:

BĂLDESCU, Irina, TRANSILVANIA MEDIEVALĂ, Editura SIMETRIA, București, 2012

Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, vol. I, Editura Minerva, București, 1981.

Bocioncat, Ștefan, Porți din Brașov, editura Atelierul de Grafică, 2013

CHOAY, Françoise, ALEGORIA PATRIMONIULUI, București: Editura SIMETRIA, 1998

CHOAY, Françoise, PENTRU O ANTROPOLOGIE A SPAȚIULUI, București: Editura REVISTA URBANISMUL, 2011

GEHL, Jan, ORAȘE PENTRU OAMENI, Editura IGLOOMEDIA, București, 2012

GEHL, Jan și SVARRE Brigitte, CUM SE STUDIAZĂ VIAȚA URBANĂ, Editura IGLOOMEDIA, București, 2015

Georgiu, Grigore, Națiune, cultură, identitate, Editura Diogene, București, 1997

HILOHI, Gruia; ZAMFIR, Anca Maria, BRAȘOV-UN SECOL DE ARHITECTURĂ, 1885-1984, Editura Pro Corona, Brașov, 2010

LEACH, Neil, ANESTETICA (ARHITECTURA CA ANESTEZIC), Editura PAIDEIA, București, 1999

MARIN, Elisabeta, NUSSBÄCHER, Gernot, OLTEAN, Vasile, RADU, Măriuca, BRAȘOV

MIHĂILESCU, Teofil, ORAȘUL CA TEXT, Editura PILGRIM, Brașov, 2005

MIHĂILESCU, Teofil, ORAȘULUI CU SITUL ÎN ISTORIA URBANISMULUI, Editura PILGRIM, Brașov, 2005

PUȘCARIU, Sextil, Brașovul de altădată, Ed. DACIA, Cluj Napoca, 1977

STANCIU, Iulia, LOCURILE INTERMEDIARE: ARII VAGI, ARII DE MEDIERE, Editura UNIVERSITARĂ „ION MINCU”, București, 2007

Teusch, Julius, Die Solomonsfeier bei Krostadt, Brașov, 1913

Țiplic, Ioan Marian, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu 2001

Vulcănescu, Mircea, Dimensiunea Românească a Existenței, Editura Eikon, 2009

Vulcănescu, Romulus, Dicționar de etnologie. I. Terminologie. II. Personalități, Editura Albatros , București, 1979, p. 275-276.

R e v i s t e:

Revista Arhitectura – numărul 5-6, București, 1991

Revista Arhitectura– numărul 6, București, 2012

Revista IGLOO. Habitat și arhitectură, numărul 170, BUCUREȘTI, Februarie – Martie 2016

Revista Zeppelin – numărul. 122, București, Martie 2014

W e b o g r a f i e (S u r s e w e b, s i t e – u r i):

http://www.gehlarchitects.com

www.archdaily.com

http://www.minisat.home.ro

http://www.wikipedia.org/

http://atelier.liternet.ro/

http://www.scribd.com

http://arhitectura-1906.ro

http://www.morethangreen.es/en/vida-en-espacios-publicos-de-melbourne-jan-gehl/

http://openanthcoop.ning.com/group/anthropologyofhabitatandarchitecture

http://socasis.ubbcluj.ro/seminarii/urbana/Upload/

http://socasis.ubbcluj.ro/urbana/

http://orasulmemorabil.ro/category/blog/

http://www.getty.edu/conservation/publications_resources/newsletters/26_2/contemp.html

http://www.mestesuguritarabarsei.ro

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Etnografia_%C5%A2%C4%83rii_B%C3%A2rsei

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_intalniri_Ana-Blandiana.html Orizonturi culturale, februarie 2012

http://adevarul.ro/locale/timisoara/title-1_52ff3b56c7b855ff565c3eae/index.html, Both Stefan, articol apărut în Adevărul, 2012

http://www.brasov.insse.ro/phpfiles/Populatia%20la%201%20ianuarie%202016.pdf

http://www.tschumi.com/projects/

F i ș i e r e .pdf:

Annals of the Association of American Geographers, The Social-Spatial Dialectic, iunie 1980

ELIADE, Mircea, SACRUL ȘI PROFANUL, Ed. HUMANITAS, 1995

Capcelea, Valeriu, TRADIȚIA – ESENȚA, LOCUL ȘI ROLUL EI ÎN EXISTENȚA SOCIALĂ, Bălți 2011.

HALL, Edward Twitchell, THE HIDDEN DIMENSION

LAWSON, Bryan, THE LANGUAGE OF SPACE

MOORE, Gary T., ENVIRONMENT BEHAVIOUR STUDIES

NORBERG-SCHULTZ, Christian, GENIUS LOCI: SENSE OF PLACE

EGENTER, Nold, HABITAT ANTHROPOLOGY; HOMO TERRITORIALIS – The architecturally demarcated environment as basic factor of cultural evolution, DOFSBT Documentation Office for Fundamental Studies in Building Theory, Zuerich

AUTHENTICITY AND CHARACTER: A COMMENTARY, articol din revista Journal of Urban Design, Vol. 8, No. 1, 67-81, 2003

TRADIȚIA, COMPONENTĂ SPIRITUALĂ A CULTURII, Comisar Diana Petrescu, Casa de Cultură a M.A.I. 2007

A n e x ă – S u r s e i m a g i n i:

Pg. 0 prima pagina http://portraitofalife.deviantart.com/art/Old-Brasov-Panaroma-294055752

Pg. 14 vederi portic stradal: http://www.archimagazine.com/afrattae.htm

Pg. 18 centru: http://www.santa-coloma.net/voynich_drebbel/utopias/utopias.html

Pg. 21 spațiul social: http://weedactivist.com/2013/page/12/

http://collectablephoto.photoshelter.com/image/I0000_hTDt8lfhr8.

Pg. 28 spațiul redat oamenilor: http://greenyardsmiami.blogspot.ro/2010/05/urban-oasis.html

Pg. 29 perspective asupra orașului – arhiva personală 2014 http://delightfulcycles.tumblr.com/post/19332598120/zooooooom-which-is-also-the-best-song-on-the-last#.U0Ec9VeLVqY, imagine din portofoliu propriu, http://www.ecori.org/transportation/2013/9/19/providences-new-bike-plan-embraces-pedal-power.html http://www.sicamp-internews.org/must-run-uk-cities/

Pg. 31 https://orasulmemorabil.ro/din-arhiva/

Pg. 32 Brașovul isoric: http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Bra%C8%99ovului

Pg. 35 Zonele de loisor ale orașului la 1900: https://orasulmemorabil.ro/tag/panorama/page/2/

Pg. 36 Frontul străzii Barițiu – arhiva personal 2014

Pg. 34 Brașov – orașul comunist: http://wikimapia.org/12710/ro/Steagul-Ro%C8%99u

Pg. 37 Cartierul Răcădau: http://emi.floaredecolt.org/2008/03/panorama-catre-racadau/

Centrul vechi: http://www.hailabord.ro/2012/07/majorat-in-3-busteni-brasov-tampa.html

Pg. 45 Portofoliu Claudiu Păduroiu – perspectivă asupra centrului istoric al Brașovului http://www.paduroiu.claudiu.eu/2010/12/iarna-in-brasov.html

Pg. 40 Imagini de la evenimentul de cultură Bohemian Square august 2015: http://romaniaregional.ro/2014/08/20/centrul-brasovului-se-va-transforma-intr-o-piata-boema/ si http://lapasprinbrasov.ro/bohemian-square-eveniment-de-cultura-urbana/

Pg. 41 Perspectivă asupra Țării Bârsei http://welcome2romania.wordpress.com/2012/04/06/ legende-si-povesti-din-mica- transilvanietara-barsei-legends-and-tales-of-%E2%80%9Ethe-small-transylvania/

Pg. 49 PUZ-ul orașului și harta zonală a cartierelor – Casa Tradițiilor Țării Bârsei, arhiva personală aprilie 2016

Pg. 50 Ceramica pictata sau decorate: https://ro.pinterest.com/souvenirs100/corund-ceramic/

Pg. 51 Ladă de zestre și blid de ceramic, ambele din zona Rupea, arhiva personal, iunie 2016

Pg. 43 Picturi pe lemn: http://www.mestesuguritarabarsei.ro/mestesuguri.php

Pg. 43 Port popular din zona Branului: http://flickrhivemind.net/User/andradadaciana/Recent

Pg. 46 Juni Brașoveni, delegați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1918 + timbre românești cu Junii Brașovului: http://ro.wikipedia.org/wiki/Etnografia_%C8%9A%C4%83rii_B%C3%A2rsei

Pg. 45 Interior din Muzeul Satului din Bran: http://bran.ro/muzeul-satului-bran.html

Pg. 44 Nunta din zona Rupea: http://www.turculturalbrasov.ro/atractii/zona-rupea/folclor-si-arta-populara/obiceiuri-de-nunta-in-zona-rupea.html

Pg. 50 Junii Brașovului: Junii Curcani poză de grup http://www.voci.ro/tag/junii-brasovului/

Pg. 52 Junițele la Sărbătoarea Crucea Dreptății http://travelbadgers.com/junii-dorobanti/

Pg. 50 Junii Brașovului – defilare: http://www.pezzidisogni.com/ro/blog-ro/junii-brasovului-traditii-romanesti-de-primavara/

Pg. 52 – 58: sursa imagini www.archdaily.com

Pg. 70 – Muzeul Acropolis http://www.tschumi.com/projects/

Pg. 59 Traseul turistic al Brașovului: http://www.tarabarsei.eu/walking-in-cetatea-brasovului/