Întocmirea Bilanțului Contabil Studiu DE Caz LA Sc Tehno Casa Srl

INTRODUCERE

Obiectivul situațiilor financiare este de a oferi informații despre poziția financiară, performanțele și modificările poziției financiare a întreprinderii.

Pentru ca acest obiectiv să fie îndeplinit, este necesar ca informațiile care stau la baza întocmirii situațiilor financiare să reflecte valori reale ale elementelor cuprinse în situațiile financiare.

Există cazuri în care datele înregistrate în contabilitate nu corespund, din diverse motive, situației reale. De aceea, redactarea situațiilor financiare este precedată de o serie de lucrări preliminare al căror scop este de a verifica datele înregistrate în conturi și de a elimina eventualele diferențe existente între valoarea reală a activelor, datoriilor, capitalurilor proprii, veniturilor sau cheltuielilor și valoarea lor contabilă, cu condiția respectării principiilor contabile general admise.

Lucrările preliminare, denumite și lucrări de închidere a exercițiului, pot fi structurate astfel:

Stabilirea balanței conturilor înainte de inventariere;

Inventarierea generală a activelor și datoriilor;

Contabilitatea operațiilor de regularizare la inventar;

Stabilirea balanței conturilor după inventariere;

Determinarea rezultatului exercițiului, distribuirea profitului sau finanțarea pierderii;

Stabilirea balanței finale a conturilor, la data închiderii exercițiului financiar.

După realizarea acestor lucrări, informațiile din contabilitate corespund realității, astfel încât se poate trece la redactarea propriu-zisă a situațiilor financiare.

Lucrările de închidere ale exercițiului financiar reflectă valențele informaționale pentru a analiza procesele și fenomenele economico-financiare, reglarea activității firmei și deciziile luate pentru viitorul societății.

Vom începe demersul nostru cu o prezentare a principiilor contabile aferente închiderii exercițiului financiar și a consecințelor acestora asupra întocmirii situațiilor financiare, după care vom continua cu descrierea etapelor necesare lucrărilor de închidere a exercițiului financiar pentru a încheia cu studiul de caz la SC TEHNO CASA SRL.

CAPITOLUL I. PRINCIPII CONTABILE AFERENTE ÎNCHIDERII EXERCIȚIULUI FINANCIAR

1.1 Principiul continuității în desfășurarea normală a activității firmei versus abandonul principiului continuității

Obținerea informațiilor contabile necesare întocmirii situațiilor financiare se sprijină pe ipoteza continuității activității întreprinderii. La momentul constituirii, dar și ulterior, proprietarii și managerii întreprinderii vor manifesta o atitudine optimistă cu privire la longevitatea acesteia. De cele mai multe ori, întreprinderile se constituie pentru o perioadă de timp nedeterminată. Există și excepții reprezentate de acele întreprinderi care se înființează pentru atingerea unui scop într-un viitor previzibil (de exemplu, realizarea unei construcții). Momentul atingerii scopului coincide cu cel al lichidării întreprinderilor în cauză. Ipoteza continuității activității a fost ridicată la rang de principiu, ea fiind reținută în setul de principii contabile explicitate atât în regulamentul de aplicare a Legii Contabilității 82/1991 cu modificările și completările ulterioare, cât și în OMFP nr.1802/2014.

În cadrul contabil conceptual internațional, continuitatea activității este un concept de bază care trebuie avut în vedere în procesul de întocmire a situațiilor financiare în acord cu standardele contabile internaționale. În paragraful 23 se menționează: ”situațiile financiare sunt elaborate de regulă pornindu-se de la prezumția că o întreprindere își va continua activitatea și în viitorul previzibil. Astfel, se presupune că întreprinderea nu are intenția și nici nevoia de a-și lichida sau de a-și reduce în mod semnificativ activitatea. Dacă o astfel de intenție sau nevoie există, s-ar putea să fie nevoie că situațiile financiare să fie întocmite pe o bază diferită de evaluare și, în acest caz, vor fi prezentate informațiile referitoare la baza utilizată” .

Mai devreme sau mai târziu, întreprinderea își va înceta activitatea sau o va continua într-o altă configurație. Continuarea activității nu vizează un orizont de timp infinit, ci o perioadă suficient de lungă pentru a exista certitudinea că angajamentele asumate de întreprindere vor fi respectate. Se presupune, de asemenea, că perioada de existentă a întreprinderii va fi mai lungă decât durata de viață a activelor sale. Jacques Richard identifică originile acestui principiu în practicile întreprinderilor americane ale anilor 1920-1930: ”…societățile pot avea o durată de viață mai lungă decât cea a indivizilor care le compun, pot să-și transfere capitalul și au drept obiectiv asigurarea unui ciclu continuu al operațiilor”.

De regulă, continuitatea activității se apreciază cu ocazia întocmirii situațiilor financiare. Cu această ocazie, conducerea întreprinderii analizează efectele pe care dificultățile de ordin financiar, comercial, social, etnic, reglementar și chiar politic le pot avea asupra activităților acesteia în viitor. Aceste dificultăți pot fi cunoscute din analiza situațiilor financiare ale ultimilor ani, din conturile previzionale ale întreprinderii, din luarea în considerare a evenimentelor posterioare închiderii conturilor, etc.

Bernard Colasse remarcă faptul că problemele încep să apară în cazul în care principiul continuității este abandonat:”…fără decizia formală a conducătorilor este dificil de postulat necontinuitatea și nu arareori câte o întreprindere prezintă la 31 decembrie documente de sinteză stabilite conform principiului continuității și urmează să-și înceteze plățile în cursul lunii ianuarie”. În literatura de specialitate, criteriile de apreciere a riscului de necontinuitate a activității întreprinderii sunt grupate în: criterii bazate pe situația financiară, criterii bazate pe exploatare și criterii referitoare la alte aspecte.

a) Criterii bazate pe situația financiară

– situația netă negativă;

– fond de rulment insuficient sau în deteriorare evidentă;

– frecvente cereri de reeșalonare a scadențelor;

– existența unor surse de finanțare excesiv de oneroase;

– diminuarea creditelor-furnizori;

– abandonul politicii de distribuire a dividendelor sau dividende distribuite în pofida unor importante rezultate deficitare, etc.

b) Criterii bazate pe exploatare:

– pierderi importante de clientelă;

– grad de subactivitate mare în anumite sectoare;

– pierderi de brevete și de licențe, nereînnoirea concesiunilor;

– rupturi în ritmul de aprovizionare cu stocuri esențiale,etc.

c) Alte criterii:

– conflicte sociale grave;

– distrugerea capacităților de producție;

– schimbări nefavorabile de lege;

– dificultăți în activitatea unor clienți sau furnizori importanți, etc.

În urma analizei acestor criterii se pot distinge trei situații: continuitatea activității nu

este pusă la îndoială, este incertă sau chiar nu este asigurată. În cazul în cazul când continuitatea este asigurată, sunt posibile:

– evaluarea tranzacțiilor și evenimentelor din viața întreprinderii pe baza convenției costurilor istorice;

– respectarea exigențelor de permanentizare a metodelor contabile;

– distincția între activele pe termen lung și cele pe termen scurt, între datoriile pe termen lung și cele pe termen scurt;

– adoptarea unei atitudini prudențe în evaluare prin contabilizarea amortizărilor și provizioanelor;

– transferarea anumitor cheltuieli sau venituri asupra exercițiilor viitoare.

Apariția unor incertitudini nu justifică, în mod normal, abandonul acestui principiu. În notele explicative, trebuie să se precizeze ipotezele reținute în condițiile care justifică menținerea principiului continuității. Efectele imposibilității de asigurare a continuității constau în:

– luarea în considerare a unor evenimente viitoare inevitabile precum: concedierile, impozitele aferente lichidării, rezilierea contractelor, etc;

– încetarea transferării unor cheltuieli sau venituri asupra exercițiilor viitoare;

– înlocuirea costurilor istorice cu valori lichidative;

– renunțarea la permanența metodelor;

– contabilizarea plusurilor de valoare latente.

Aplicarea acestui principiu legitimează numeroase practici contabile, cum sunt: decuparea vieții întreprinderii în exerciții financiare sau contabile în funcție de care se stabilesc situația patrimoniului, situația financiară și rezultatele obținute; utilizarea costului istoric și valorii actuale (de utilizare) în evaluarea activelor, datoriilor,capitalurilor proprii, cheltuielilor și veniturilor; delimitarea în timp a cheltuielilor și veniturilor; separarea activelor în active imobilizate și active circulante, fiecare structură cu regim diferit de înlocuire; amortizarea activelor pe termen lung; sensibilizarea contabilității la factorul inflaționist.Așadar, putem concluziona că importanța principiului continuității activității este foarte mare, deoarece el condiționează majoritatea celorlalte principii, în special cele legate de evaluare.

1.2 Principiul independenței exercițiului și rolul său în decuparea activității societății

Aplicarea acestui principiu este legată de decuparea activității unei întreprinderi, inclusiv a prelucrării contabile, în perioada numite exerciții. Exercițiile financiare au, de regulă, o durată de 12 luni. În această perioadă efectele tranzacțiilor și a altor operații economice sunt luate în considerare din momentul în care se produc și nu în momentul mișcării sau decontării lor. Principiul independenței exercițiilor presupune calcularea cheltuielilor și veniturilor pe măsura obținerii sau angajării lor ( și nu cu ocazia încasării sau plății lor ) și repartizarea lor în perioada respective. Delimitarea în timp a cheltuielilor și veniturilor este consecința aplicării principiului independenței exercițiului. Aplicarea principiului independenței exercițiului este condiționată de principiul continuității activității, dar și de principiul periodizării. Între consecințele acestui principiu, menționăm:

a) practicarea unei contabilități de angajamente;

b) utilizarea conturilor de regularizare;

c) necesitatea calculului amortizărilor și provizioanelor aferente fiecărei perioade contabile;

d) menționarea în notele la situațiile financiare a cheltuielilor și veniturilor privind exercițiile anterioare;

e) contabilizarea unor evenimente posterioare închiderii exercițiului, dar anterioare închiderii conturilor. O astfel de contabilizare se impune atunci când respectivele evenimente au consecințe semnificative asupra poziției financiare și a performanțelor exercițiului încheiat. Aceste evenimente se delimitează astfel:

– evenimente care oferă informații suplimentare referitoare la circumstanțele care existau la data închiderii exercițiului și de care trebuie să se țină cont cu ocazia evaluării activelor și datoriilor.

f) evidențierea evenimentelor posterioare închiderii conturilor, evenimente care nu au o legătură de cauzalitate direct cu poziția financiară și performanțele exercițiului încheiat, dar au o incidență destul de gravă asupra întreprinderii.

1.3 Principiul permanenței metodelor – influențe semnificative asupra patrimoniului și rezultatului societății

Principiul permanentei metodelor presupune aplicarea acelorași principii, reguli și metode privind evaluarea și înregistrarea în contabilitate și prezentarea elementelor patrimoniale și a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informației contabile.

Pot totuși să apară schimbări de metodă, dacă o altă procedură se dovedește mai bună pentru informarea întreprinderii. Aceste schimbări de metode pot să intervină în următoarele cazuri:

– când se produce o restructurare a întreprinderii, ca urmare a unei fuziuni de societăți comerciale, a divizării unei societăți comerciale în mai multe societăți, etc.

– când se produc modificări economice profunde: schimbarea de structură economic, de politică economic, lărgirea sau divizarea portofoliului de activitate, etc.

– când se modifică textele legale pentru a se permite asimilarea de noi principi sau metode contabile.

Este foarte importantă prezentarea în notele explicative a tuturor modificărilor sau abaterilor de la metodele, practicile și tehnicile anterior aplicate, împreună cu justificări și studii de impact asupra patrimoniului, a rezultatului sau a poziției financiare, pentru ca acționariatul sau alți utilizatori ai informației contabile să poată aprecia caracteristicile calitative ale acesteia.

NOTĂ:

Deci, aplicarea principiului permanenței metodelor nu interzice schimbarea metodelor. Dar, într-un astfel de caz, atunci când schimbarea produce influențe semnificative asupra patrimoniului și rezultatului, societatea este obligată să justifice și să explice aceste incidente, prin intermediul anexei la bilanțul contabil al societății respective.

Potrivit principiului permanenței metodelor, metoda de amortizare aleasă trebuie să fie aceeași pe tot parcursul exercițiului financiar. Teoretic, în virtutea principiului permanenței metodelor, societățile pot influența rezultatul prin politica de amortizare doar în anul în care realizează o investiție. Astfel, o societate care, în anul achiziției unui utilaj, a ales să îl amortizeze pe o perioadă de 6 ani, va trebui să respecte această alegere și în următorii 5 ani, chiar dacă în anul al doilea ea constată că ar fi fost preferabilă amortizare degresivă sau o altă durată de amortizare.

În realitate însă, societăților le este permis să schimbe durata de amortizare, metoda de amortizare și valoarea reziduală dacă estimările inițiale nu corespund situației actuale, cu condiția, impusă de lege, a menționării în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat, efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei și tendința reală a rezultatelor activității persoanei juridice. Ajustările de valoare cuprind toate corecțiile destinate să țină seama de reducerile valorilor activelor individuale, stabilite la data bilanțului. Reducerea poate fi sau nu definitivă. Astfel, în funcție de caracterul permanent sau provizoriu al ajustării activelor, ajustările de valoare pot fi:

• ajustări permanente, denumite amortizări;

și/sau

• ajustări provizorii, denumite ajustări pentru depreciere sau pierderi de valoare.

Atunci când se constată pierderi de valoare pentru imobilizări, trebuie să fie efectuate ajustări pentru pierderea de valoare, astfel încât acestea să fie evaluate la cea mai mică valoare atribuită acestora la data bilanțului. Ajustările pentru deprecierea imobilizărilor se reflectă în conturile din grupa 29 „Ajustări pentru deprecierea sau pierderea de valoare a imobilizărilor“, separat pentru imobilizări necorporale, corporale și financiare.

Înregistrarea ajustărilor se reflectă în contabilitate prin debitarea unui cont de cheltuieli – 6813 „Cheltuieli de exploatare privind ajustările pentru deprecierea imobilizărilor” (pentru imobilizări corporale și necorporale) sau 6863 „Cheltuieli financiare privind ajustările pentru pierderea de valoare a imobilizărilor financiare” (pentru imobilizări financiare) – și creditarea unui cont de ajustări specific scopului pentru care ajustarea a fost recunoscută. Anularea sau diminuarea unei ajustări se efectuează prin debitarea contului de ajustări corespunzător, în corespondență cu un cont de venituri – 7813 „Venituri din ajustări pentru deprecierea imobilizărilor” sau 7863 „Venituri financiare din ajustări pentru pierderea de valoare a imobilizărilor financiare”. Plusurile și pierderile de valoare se calculează pentru fiecare activ individual și nu se compensează între ele.

CAPITOLUL II. INVENTARIEREA ABORDATĂ DIN PERSPECTIVA PRUDENȚEI ÎN EVALUARE

2.1 Principiul prudenței și aprecierea reală a faptelor societății

La întocmirea situațiilor financiare anuale, evaluarea trebuie făcută pe o bază prudentă și, în special:

a) în contul de profit și pierdere poate fi inclus numai profitul realizat la data bilanțului;

b) trebuie să se țină cont de toate datoriile apărute în cursul exercițiului financiar curent sau al unui exercițiu precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanțului și data întocmirii acestuia;

c) trebuie să se țină cont de toate datoriile previzibile și pierderile potențiale apărute în cursul exercițiului financiar curent sau al unui exercițiu financiar precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanțului și data întocmirii acestuia. În acest scop sunt avute în vedere și eventualele provizioane, precum și datoriile rezultate din clauze contractuale;

d) trebuie să se țină cont de toate deprecierile, indiferent dacă rezultatul exercițiului financiar este pierdere sau profit. Înregistrarea ajustărilor pentru depreciere sau pierdere de valoare se efectuează pe seama conturilor de cheltuieli, indiferent de impactul acestora asupra contului de profit și pierdere.

Ca urmare, activele și veniturile nu trebuie să fie supraevaluate, iar datoriile și cheltuielile, subevaluate. Totuși, exercitarea prudenței nu permite, de exemplu, constituirea de provizioane excesive, subevaluarea deliberată a activelor sau veniturilor, dar nici supraevaluarea deliberată a datoriilor sau cheltuielilor, deoarece situațiile financiare nu ar mai fi neutre și nu ar mai avea calitatea de a fi credibile.

Principiul prudenței este considerat pilonul de bază al activității contabile deoarece aplicarea lui protejează întreprinderea dar mai ales terții împotriva evaluărilor subiective.

Acest principiu nu admite:

Supraevaluarea elementelor de activ și a veniturilor;

Subevaluarea elementelor de pasiv și a cheltuielilor.

Concluzie: Diminuările de valori vor trebui să fie înregistrate, când apar, ca probabilități pentru viitor. În schimb creșterile de valori nu vor fi înregistrate decât când devin certe și definitive.

2.2 Inventarierea patrimoniului – conținut, necesitate, funcție

Etimologic, noțiunea de „ inventar" derivă din latinescul inventarium, care, semnifica actul prin care se consemnează, descrie și evaluează detaliat averea unei persoane fizice. Dicționarul explicativ al limbii romane atribuie aceleiași expresii sensul de ,,lista exactă, amănunțită, înșiruire, enumerare a unor fapte, întâmplări." Stabilirea situației inițiale la momentul intrării într-o afacere, a situației gestionare în timpul exercițiului financiar, determinarea responsabilităților în păstrarea integrității patrimoniale, a gradului real de depreciere a valorilor, inclusiv a rezultatelor obținute, într-un cuvânt, cunoașterea reală a stării de fapt, implică inventarierea.

Literatura străină consideră că inventarierea reprezintă „ operațiunea de corelare detaliată, directă, a tuturor elementelor patrimoniale (bunuri, drepturi și obligații) exprimabile pecuniar, existente în întreprindere la un moment dat". Potrivit Legii contabilității, agenții economici au obligația să efectueze inventarierea generală a patrimoniului în următoarele momente:

• la începutul activității;

• cel puțin o dată pe an pe parcursul funcționării sale;

• în cazul fuzionării sau încetării activității;

• în alte situații prevăzute de lege.

Fără îndoială, scopul principal al inventarierii îl reprezintă stabilirea situației faptice, reale a patrimoniului firmei, inclusiv a bunurilor aparținând altor persoane fizice sau juridice, aflate temporar în posesia întreprinderii.

Inventarierea reprezintă unul din procedeele comune disciplinelor economice, care activează funcția celui de-al treilea registru de contabilitate, respectiv Registrul inventar. Legea contabilității subliniază, în mod expres, caracterul obligatoriu al acestui document contabil. Potrivit altei opinii, inventarierea ,,poate fi definită ca ansamblul de operații interdependente prin care se stabilesc în urma numărării, măsurării, cântăririi etc. -sau atunci când aceste determinări nu se pot face în mod nemijlocit – se apreciază pe de documente doveditoare, prin punctaje mărimea avută în momentul respectiv de categoria de mijloace și de resurse supusă acestui demers. "

Caracterul obiectiv-necesar al inventarierii este impus de existența unor factori, în marea lor majoritate de aceeași natură. Oricât de atent ar fi gestionate bunurile, apar în mod inerent diferențe sau deprecieri de natura fizică (cantitativă), respectiv, valorica.

Menționăm în context:

minusurile cantitative generate de particularități fizico-chimice ale bunurilor (evaporare, scurgere, uscare, oxidare etc.);

deprecierea calitativă,datorată expirării termenului de păstrare sau condițiilor improprii;

minusuri în gestiune determinate de sustrageri, furturi, proastă gospodărire;

distrugerea unor bunuri materiale provocate de calamități naturale;

apariția unor plusuri sau minusuri în gestiune din alte cauze, incerte în
momentul constatării.

Pe datele unei inventarieri riguroase se fundamentează cea mai complexă sinteza a contabilității, respectiv, bilanțul. Deși ambele consemnează în esență situația patrimonială a firmei la un moment dat, între cele două procedee fundamentale ale contabilității, bilanț și inventar, exista deosebiri esențiale:

bilanțul este întocmit pe baza datelor scriptice din contabilitate (conturi, balante), în timp ce inventarul se fundamentează pe operațiuni de constatare, descriere și evaluare a existentului faptic;

bilanțul exprimă în mod sintetic și exclusiv valoric situația patrimonială la
un moment dat, în timp ce inventarierea procedează la descrierea și evaluarea deta-
liată, valoric și cantitativ (când este cazul) a fiecărei substanțe patrimoniale în parte;

bilanțul reprezintă produsul final al ciclului de prelucrare contabilă, de la care începe procesul de valorizare al informațiilor de această natură în strategiile și tacticile decizionale ale întreprinderii. Deși nu poate fi investit cu o asemenea calitate, inventarul elaborat anterior bilanțului constitute premisa fundamentală a imaginii fidele, punctul de plecare al acestei ,,construcții" teoretice a contabilității. Cunoașterea contabilă apelează la inventariere, care prin natura și conținutul ei îndeplinește funcții bine determinate.

2.3 Principiile și etapele inventarierii

Inventarierea presupune desfășurarea unui complex de operațiuni structurate într-o succesiune logică în următoarele trei etape:

Pregătirea inventarierii

Deși este etapa preliminară, pregătirea inventarierii influențează esențial calitatea și eficientă tuturor lucrărilor ulterioare generate de acest demers. Acțiunile întreprinse în acest plan pot fi structurate în două categorii distincte:

a) măsuri organizatorice, cu referire la:

constituirea comisiei centrale de inventariere și a subcomisiilor (dacă este
cazul), funcție de volumul operațiunilor de executat;

sigilarea căilor de acces la gestiuni cu excepția locului în care începe
inventarierea;

sistarea operațiunilor de intrare-ieșire a bunurilor din gestiune;

identificarea locurilor în care sunt depozitate bunurile ce urmează a fi inventariate;

• gruparea sau sortarea bunurilor ce urmează a fi inventariate pe sortimente,
categorii de prețuri. Cu această ocazie se delimitează și separă bunurile, funcție de gradul de depreciere fizică, inclusiv, bunurile terților, primite în custodie, spre reparare, păstrare sau recondiționare;

verificarea exactității aparatelor de măsură și control;

completarea de către gestionar a unei declarații scrise din care să rezulte:

– dacă are cunoștință de existență în gestiunea sa a unor bunuri nerecepționate sau care nu aparțin gestiunii;

– dacă deține documente de predare primire a bunurilor care nu au
fost consemnate în evidență operativă a depozitului sau care nu au fost predate serviciului de contabilitate;

2.4 Întocmirea bilanțului contabil

Înregistrările contabile reflectă existenta și mișcarea fiecărui element de active, datorii și capitaluri proprii prin intermediul conturilor. Aceste elemente patrimoniale sunt apoi sintetizate după anumite criterii, pentru a constitui un tot unitar, cu scopul de a facilita cunoașterea situației economico-financiare. Acest proces se realizează la anumite perioade de timp cu ajutorul unui procedeu specific metodei contabilității și anume BILANȚUL. Bilanțul contabil reprezintă documentul oficial de gestiune al unităților patrimoniale și al persoanelor fizice care au calitatea de comerciant și asigură, după cum prevede legea, formarea unei imagini fidele, clare și complete privind patrimoniul, situația financiară și rezultatele obținute.

Bilanțul constituie, de asemenea, un instrument foarte important în procesul de fundamentare a deciziilor privind dirijarea activității curente și mai ales a celei de perspectivă. Pentru realizarea obiectivului contabilității, bilanțul contabil a fost proiectat ca un document de sinteză complex alcătuit din următoarele componente: bilanțul propriu-zis, contul de profit și pierdere, anexă la bilanț, și raportul de gestiune. Toate acestea necesita o muncă laborioasă pentru completare, întrucât există un volum mare de informații care trebuie analizate și valorificate pentru a oferi o imagine cât mai clară a patrimoniului la un moment dat. Reflectarea patrimoniului după structura sa de active, datorii și capitaluri proprii are drept consecință împărțirea bilanțului în două părți distincte: active și datorii și capitaluri proprii. Generalizarea este aprofundata, atât în cadrul activelor, cât și al datoriilor și capitalurilor proprii, pe grupe și posturi de bilanț cu o anumită corelație între ele, aceasta fiind necesară pentru analiza activității economico-financiare a unității patrimoniale. Fiecare parte a bilanțului are rolul său și nu poate fi despărțită de celelalte. Astfel, bilanțul prelucrează informațiile din cursul exercițiului și constată rezultatul, contul de profit și pierdere descrie și explică rezultatele prin prisma cheltuielilor și veniturilor care l-au determinat, precum și a activelor consumatoare și producătoare de rezultate, iar anexa completează și explică elementele din bilanț și contul de rezultate pentru obținerea unei imagini fidele. Fiecare dintre cele trei părți oferă informații diferite, care împreună să conducă la atingerea obiectivului conturilor anuale. Bilanțul furnizează informații cu privire la poziția financiară a unității patrimoniale, contul de profit și pierdere prezintă informații despre rezultatul exercițiului, iar anexa aduce clarificări asupra politicilor promovate de unitate în domeniul investițiilor, finanțării, fiscalității și evaluării patrimoniului. Obiectivele principale ale situațiilor financiare sunt: prezentarea situației economico-financiare a patrimoniului, informarea utilizatorilor, protecția creditorilor. Prezentarea situației economico-financiara a unității patrimoniale este obiectivul principal al bilanțului contabil. Acesta trebuie să asigure o imagine cât mai clară asupra unor elemente, pentru a putea fi apreciată stabilitatea economico-financiara a societății, precum și situația rezultatului.

Bilanțul îndeplinește o funcție complexă tehnico-contabilă comunicând cu multiple valente în următoarele acțiuni:

A. Introduce în contabilitate elementele patrimoniale și controlează înregistrarea operațiilor contabile. Componentele patrimoniale concretizate la începutul activității în inventar, sunt sistematizate în cadrul bilanțului, fiind apoi preluate în conturile contabile prin intermediul conturilor de bilanț de deschidere. La sfârșitul perioadei, conturile sintetice se soldează prin intermediul conturilor de bilanț de închidere.

B. Stabilește mecanismul de funcționare a conturilor

Dublă înregistrare constituie o caracteristică majoră a contabilității sistematice, având la baza bilanțul contabil și egalitatea dintre activul și pasivul acestuia. Acest lucru deosebește contabilitatea sistematică de celelalte tipuri de evidentă economică, asigurând totodată următoarele particularități:

– egalitatea permanentă între active , datorii și capitaluri proprii

– controlul operațiilor economice înregistrate în conturi și concordanță înregistrărilor cu evidentă cronologică

– reflectarea și urmărirea mijloacelor economice cu ajutorul conturilor, atât cu sursele de formare, precum și cu rezultatele financiare ale activității

– evidențierea relațiilor de corespondență și a legăturilor reciproce între conturile în care se înregistrează operațiile economico-financiare

C. Generalizarea datelor contabilității

Operațiile economico-financiare înregistrate în conturi se grupează cu ajutorul balanței de verificare, apoi sunt generalizate cu ajutorul bilanțului într-o prezentare sistematică sub forma unei egalități între mijloacele economice, care constituie activele și sursele de formare a acestora, care apar în datorii și capitaluri proprii. Metoda prin care datele sunt înregistrate în bilanț poartă denumirea de metodă de generalizare bilanțieră. Aceasta se realizează la nivel de unitate economică prin concentrarea și gruparea elementelor contabile, iar la nivelul structurilor ierarhice prin centralizări succesive ale bilanțurilor unităților subordonate.

Bilanțul variază, de la o țară la alta din punct de vedere al metodei de prezentare și întocmire, principalele elemente care determină această diferențiere fiind: ordonarea activelor, datoriilor și capitalurilor proprii și modul de înscriere a rezultatului în bilanț. În ceea ce privește ordonarea activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, opțiunea generală este aceea de a ordona activele după lichiditate și datoriile după exigibilitate. Aceasta modalitate ridică totuși probleme atunci când se dorește efectuarea unor analize financiare comparative între bilanțurile unor societăți din țări diferite. Deși aplicată universal, modalitatea de ordonare a activelor , datoriilor și capitalurilor proprii a dat naștere la două modele distincte. Primul model presupune clasarea activelor în ordinea crescătoare a lichidității și a datoriilor și capitalurilor proprii în ordinea crescătoare a exigibilității, acest model fiind utilizat în țări cum ar fi: Franța, Belgia, Germania. Cel de-al doilea model este inversul primului, presupunând clasarea activelor în ordinea descrescătoare a lichidității și a datoriilor și capitalurilor proprii în ordinea descrescătoare a exigibilității. Acest model are o utilizare mai largă în țările anglo-saxone, unde se acordă o mai mare atenție lichidităților și eligibilităților imediate. În concepția continentală, care se bazează pe Planul Contabil General francez, obiectivul contabilității este definit pe baza următorilor termeni: pentru prezentarea unei situații care să reflecte o imagine fidelă a situațiilor și operațiilor din unitatea patrimonială, contabilitatea trebuie să satisfacă obligațiile de conformitate cu regulile și de sinceritate și să respecte regulă prudenței. Regula prudenței presupune includerea unui grad de precauție în efectuarea raționamentelor necesare pentru a face estimările cerute în condiții de incertitudine, astfel încât să se evite supraevaluarea activelor și a veniturilor, sau subevaluarea datoriilor și cheltuielilor. Astfel se asigura o mai bună protecție a asociaților și a terților și se pot compara performanțele unității, favorizându-se concurență loială pe piețele financiare și menținerea egalității tratamentului pe plan fiscal. Accentul se pune, în acest caz, pe condițiile de întocmire a conturilor anuale în scopul normalizării contabile. Astfel, ,,latura tehnică” cu aspectele și modalitățile de culegere și prelucrare a datelor capăta mai puțină importanță și se acordă o atenție deosebită definirii unei structuri conceptuale care are la baza principiile, regulile, natura și conținutul documentelor de sinteză. Normele continentale de contabilitate legiferează următoarele tipuri de societăți: societăți de persoane (societăți în nume colectiv sau în comandita simplă), societăți cu răspundere limitată situate între societățile de persoane și cele de capitaluri, societăți de capitaluri (societăți anonime pe acțiuni și societăți în comandita pe acțiuni) și alte tipuri de societăți în participație, grupuri de interes economic și grupuri europene de interes economic.

Toți comercianții, persoane fizice sau juridice trebuie să respecte dispozițiile contabile ale Codului de comerț și ale Legii societăților comerciale care reglementează obligațiile contabile permanente, principiile contabile, modalitățile de evaluare a bunurilor, modul de întocmire și de prezentare a conturilor consolidate, controlul extern. În conformitate cu acestea, comercianții trebuie să întocmească la închiderea exercițiului contabil conturile anuale, care să reflecte înregistrările contabile și rezultatele inventarului. Conturile anuale pot fi prezentate în conformitate cu prevederile planului contabil general sub trei forme, fiecare unitate patrimonială optând pentru una dintre ele:

– un sistem simplificat-recomandat unităților patrimoniale mici, care nu necesită mai mult;

– un sistem de baza-care cuprinde dispozițiile minimale pe care trebuie să le ia în considerare întreprinderile mari și mijlocii;

– un sistem dezvoltat-necesar studiului gestiunii unității patrimoniale, deoarece cuprinde documente mai complexe care evidențiază analiza datelor.

Unitățile patrimoniale au libertatea de a-și alege sistemul dorit, căruia îi corespunde o listă de conturi care se regăsesc într-un plan de conturi comun celor trei sisteme. Comercianții, persoane juridice, pot prezenta conturi anuale simplificate dacă la închiderea a doua exerciții succesive, acestea nu depășesc anumite mărimi pentru două din următoarele criterii: totalul bilanțier, cifra de afaceri și numărul de salariați permanenți. Orice unitate patrimonială poate adăugă la sistemul ales elemente aparținând unui sistem mai complex cât timp respecta obligațiile legale și reglementare. Planul contabil general prevede și un alt model de pasiv bilanțier în sistemul de bază, conform căruia rezultatul exercițiului este repartizat între rezerve și datorii în cazul în care este profit, sau înregistrat la rezultatul reportat debitor în cazul pierderilor și nu mai figurează în structura capitalurilor proprii. Cumulând capitalul, primele, diferențele din reevaluare, rezervele și rezultatul reportat se obține situația netă, iar dacă se adăugă și subvențiile pentru investiții și provizioanele reglementate rezulta capitalurile proprii. La sfârșitul exercițiului creanțele sunt regrupate în funcție de durată – mai mici sau mai mari de un an – renunțându-se la organizarea posturilor pe criterii de lichiditate, respectiv exigibilitate. Dezavantajul acestui mod de grupare este acela că nu permite urmărirea fluxurilor de resurse și a modului de utilizare a acestora de la un an la altul, dar ușurează întocmirea tabloului de finanțare. Pentru a îndepărta inconvenientul creat, se solicita ca în subsolul bilanțului să se facă referiri cu privire la: valoarea imobilizărilor financiare cu o durată mai mică de un an, valoarea creanțelor și a cheltuielilor în avans cu o durată mai mare de un an, exigibilitatea datoriilor mai mari sau mai mici de un an.

În activul bilanțier se înscriu pe lângă posturile obișnuite: capitalul neapelat; anumite cheltuieli de regularizare (cheltuieli amânate, cheltuieli de achiziționare a imobilizărilor, cheltuieli privind emisiunea de împrumuturi obligatorii, cheltuieli de eșalonat, etc.), a căror amortizare se realizează în mod direct, fără utilizarea unui cont de amortizare, pe o perioadă de cinci ani. În cadrul bilanțului, elementele de activ sunt evaluate atât la nivel de mărimi brute, cât și de mărimi nete, iar amortizările și provizioanele se înscriu într-o coloana distinctă. Există anumite constrângeri în alegerea modelului de bilanț, cu privire la societățile de capitaluri. Astfel, societățile mici trebuie să întocmească cel puțin un bilanț, un cont de rezultate și o anexă simplificate, cele mijlocii cel puțin un bilanț și un cont de rezultate de bază și o anexă simplificata, iar în cazul celor mari, cele trei componente trebuie să fie cel puțin în sistemul de bază. Toate societățile de capitaluri trebuie să întocmească raportul de gestiune, iar termenul legal de aprobare a conturilor anuale este de 6 luni, redactarea acestora fiind supusă unor prevederi cu privire la principiile generale de prezentare și regulile particulare de prezentare. Principiile generale de prezentare se referă la asigurarea unei imagini fidele a patrimoniului, a rezultatului exercițiului și a situației financiare; existența în posturile bilanțiere și în contul de rezultate a valorilor aferente exercițiului precedent, pe lângă cele din exercițiul curent; respectarea principiului permanentei metodelor de prezentare a conturilor anuale, a principiului recompensării și a sistemului de prezentare a documentelor de sinteză. Regulile particulare de prezentare a bilanțului prevăd ca formă, bilanțul în format orizontal. Acesta trebuie prezentat înaintea repartizării rezultatului, rezultatul exercițiului fiind un element distinct în structura capitalurilor proprii, iar clasificarea elementelor patrimoniale din cadrul bilanțului se face din punct de vedere al destinației lor în ceea ce privește activele, respectiv din punct de vedere al provenienței lor în cazul datoriilor și capitalurilor proprii. În ceea ce privește contul de profit și pierdere, acesta este structurat astfel încât să permită efectuarea analizei economico-financiare a firmei și determinarea șoldurilor intermediare de gestiune. Contul de rezultate cuprinde informații structurate pe trei nivele (de exploatare, financiare și excepționale), la care se adăugă un al patrulea nivel cuprinzând participarea salariaților la profit și impozitul pe profit. Contul de rezultate are două forme de prezentare: un format orizontal (în cont) și un format vertical (în listă). Formatul orizontal structurează cheltuielile și veniturile după natura lor, iar formatul vertical pe categorii de activități, putându-se calcula și șoldurile intermediare de gestiune. Unul din indicatorii relevanți ai contului de rezultate este cifra de afaceri, care reprezintă valoarea afacerilor realizate de întreprindere în activitatea profesională curentă. Cifră de afaceri se obține însumând vânzările de mărfuri cu vânzările de produse fabricate și cu serviciile. Dacă se adăugă și producția stocată și cea imobilizată rezulta producția economică brută. Cu ajutorul tabloului șoldurilor intermediare de gestiune, se determina indicatorii performanței întreprinderii. Aceștia sunt: marjă comercială, producția exercițiului, valoarea adăugată, excedentul brut din exploatare (sau insuficienta brută din exploatare), rezultatul exploatării, rezultatul curent al exercițiului, rezultatul excepțional și rezultatul exercițiului.

Activitatea societăților pe acțiuni și a societăților cu răspundere limitată este reglementată de dispozițiile ,,legii societăților comerciale”. Acestea au datoria să prezinte acționarilor și să publice bilanțul, contul de profit și pierdere și anexă care reprezintă un ansamblu indisociabil supus controlului auditoriului. La cererea expresă a acționarilor, societățile trebuie să pună la dispoziția acestora situațiile financiare complete. Conform legii societăților comerciale, există două modele de bilanț: vertical sau în listă și orizontal sau în cont și patru modele de cont de rezultate. Societățile au libertatea de a alege modelul cel mai potrivit pentru activitatea lor dar nu are posibilitatea să-l mai schimbe de la un exercițiu la altul decât în situații specifice care trebuie explicate. Cel mai utilizat este modelul de bilanț format vertical sau in listă în cadrul căruia datoriile sunt analizate după criteriul scadentei (mai mici de un an sau mai mari de un an).

În ceea ce privește contul de profit și pierdere, acesta se prezintă în patru moduri: două în formă de prezentare verticală și două în formă de prezentare orizontală. În două dintre modele cheltuielile sunt structurate pe funcții, iar în celelalte două după natura lor. Modelul vertical are ca obiectiv determinarea rezultatului brut, prezentând în același timp și: rezultatul curent, rezultatul extraordinar și rezultatul net. Privind performanțele întreprinderii, singurele informații care apar în structura conturilor sunt: rezultatul activității ordinare după impozitare și rezultatul net al exercițiului. Elementul principal al modelului vertical este indicatorul ,,producția exercițiului”. Performanțele întreprinderii pot fi analizate pe baza soldurilor intermediare de gestiune și nu prin prisma profitului brut. Formatul orizontal are ca obiectiv determinarea producției exercițiului. Și în cadrul acestui model se regăsesc: rezultatul activității ordinare după impozitare și rezultatul net al exercițiului.

CAPITOLUL III. LUCRĂRILE DE ÎNCHIDERE A EXERCIȚIULUI FINANCIAR

3.1 Stabilirea balanței conturilor înainte de inventariere

Înaintea inventarierii patrimoniului se întocmește balanță de verificare pentru a centraliza datele și pentru a verifica exactitatea înregistrărilor în conturi. Prin intermediul balanței de verificare se controlează egalitățile intre debitul și creditul conturilor, intre înregistrarea cronologică și cea sistematica, între conturile analitice și cele sintetice. De asemenea balanță de verificare oferă datele necesare pentru a putea fi comparate șoldurile scriptice cu cele care vor rezulta la inventar. Pentru că operațiile din cursul exercițiului financiar să se dovedească corecte, trebuie ca rulajele din balanță de verificare să corespundă cu cele din registrul-jurnal. Deoarece balanță de verificare servește ca element de comparație cu inventarul faptic, aceasta poate fi considerată un inventar contabil, reprezentând totodată și un instrument de verificare a conținutului soldurilor conturilor. La închiderea exercițiului financiar se recomandă întocmirea a două balanțe de verificare și anume:

– o balanță de verificare întocmită în mod facultativ înaintea inventarierii generale anuale;

-o balanță de verificare întocmită în mod obligatoriu după efectuarea lucrărilor de închidere a exercițiului financiar.

3.2 Inventarierea generală a activelor și datoriilor

Orice persoană juridică sau fizică care, potrivit legii își organizează contabilitate proprie, are obligația să efectueze inventarierea generală a patrimoniului. Inventarierea este un procedeu al metodei contabilității cu ajutorul căruia se poate verifica concordanța dintre informațiile scriptice și cele reale. Inventarierea este o lucrare complexă care cuprinde mai multe etape și anume:

1. Pregătirea inventarierii. Constă în luarea unor măsuri organizatorice, cum sunt:

-determinarea obiectului inventarierii și a sferei de cuprindere;

-constituirea unei comisii de inventariere, care trebuie să fie formată din cel puțin două persoane numite prin decizie scrisă;

-sistarea operațiilor de intrare-ieșire a bunurilor din gestiune;

-sigilarea căilor de acces în gestiuni, atunci când comisia părăsește gestiunea;

-întocmirea unei declarații scrise de către gestionar din care să rezulte dacă are în gestiune bunuri nerecepționate sau care nu aparțin gestiunii, dacă a predat sau primit bunuri fără să întocmească documentele necesare, dacă are cunoștință de existența unor plusuri sau minusuri de inventar etc.;

-aranjarea separată a bunurilor degradate, demodate, a bunurilor primite în custodie, spre reparare sau pentru păstrare;

-verificarea aparatelor de măsură etc.

2. Inventarierea propriu-zisă. În această etapă are loc constatarea faptică și descrierea elementelor patrimoniale care se înscriu în listele de inventar. Listele de inventar se întocmesc pe locuri de depozitare, pe gestiuni și pe categorii de elemente patrimoniale. Listele se semnează, pe fiecare filă, de către membrii comisiei și de către gestionar. Listele de inventariere reprezintă documente justificative pentru stabilirea lipsurilor și plusurilor de bunuri și valori, precum și pentru constatarea deprecierilor. Comisia de inventariere stabilește caracterul plusurilor, lipsurilor și deprecierilor constatate și propune modul de regularizare a diferențelor de inventariere. În cazul în care lipsurile nu sunt considerate infracțiuni, se poate avea în vedere posibilitatea compensării lipsurilor cu plusurile constatate, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

-să existe riscul de confuzie între sorturile aceluiași bun material;

-diferențele constatate în plus sau în minus să privească aceeași perioadă de gestiune și aceeași gestiune.

3. Stabilirea rezultatelor inventarierii. Stabilirea rezultatului inventarierii se realizează prin compararea cantităților și valorilor consemnate în listele de inventariere și în situațiile analitice cu valorile și cantitățile înregistrate în contabilitate, în vederea stabilirii diferențelor de inventar. Pot exista două tipuri de diferențe stabilite la inventariere:

a) diferențe cantitative concretizate în plusuri sau minusuri de inventar, care se stabilesc astfel:

(stoc faptic – stoc scriptic) x preț de înregistrare în contabilitate = plus sau minus la inventar

Dacă stocul faptic este mai mare decât stocul scriptic, rezultă un plus de inventar, în caz contrar, rezultă un minus de inventar.

b) diferențe valorice, care rezultă în urma actualizării valorii contabile a elementelor patrimoniale la valoarea de inventar.Valoarea de inventar se stabilește astfel:

-activele imobilizate și stocurile se evaluează în funcție de utilitatea bunului, starea acestuia sau prețul pieței;

-creanțele și datoriile se evaluează la valoarea lor probabilă de încasare, respectiv de plată.

Diferențele valorice se stabilesc astfel:

(stoc faptic x valoarea actuală) – (stoc faptic – valoarea contabilă)

În cazul în care se constată că valoarea de inventar este mai mică decât valoarea contabilă, în listele de inventariere se va înscrie valoarea contabilă. În cazul în care valoarea de inventar este mai mică decât valoarea contabilă, în listele de inventariere se înscrie valoarea de inventar. Rezultă că plusurile valorice nu se înregistrează în contabilitate iar minusurile valorice se înregistrează, în funcție de natura lor, astfel:

-deprecierile ireversibile aferente imobilizărilor necorporale și corporale se înregistrează sub forma amortizării suplimentare; -deprecierile reversibile se înregistrează sub forma ajustărilor pentru depreciere.

Rezultatele inventarierii se înscriu de către comisia de inventariere într-un proces verbal. Rezultatele inventarierii elementelor de activ și de pasiv, grupate după natura lor, conform posturilor din bilanț, se înscriu în registrul inventar.

4. Înregistrarea diferențelor de inventar. Rezultatele inventarierii trebuie înregistrate în evidența tehnico-operativă în termen de cel mult trei zile de la data aprobării procesului verbal de inventariere, de către administrator. În contabilitate, rezultatele inventarierii se înregistrează astfel:

-plusurile cantitative se înregistrează ca intrări în patrimoniu;

-minusurile cantitative se înregistrează ca ieșiri din patrimoniu;

-deprecierile reversibile se înregistrează sub forma ajustărilor pentru depreciere sau pierdere de valoare;

-deprecierile ireversibile se înregistrează sub forma unor amortizări suplimentare.

3.3 Contabilitatea operațiilor de regularizare la inventar

Principalele operații înregistrate în contabilitate cu ocazia inventarierii sunt:

1) regularizarea plusurilor la inventar

a) Plusurile la inventar constatate la valorile stocabile achiziționate de la terți (materii prime, materiale consumabile, ambalaje, mărfuri) sunt înregistrate la prețul de evidență debitându-se conturile prin care sunt reflectate valorile stocabile și creditându-se conturile corespunzătoare de cheltuieli: -plusuri de materii prime:

301 = 601

“Materii prime” “Cheltuieli cu

materiile prime”

+A/D -A/C

-plusuri de materiale consumabile:

302 = 602

“Materiale consumabile” “Cheltuieli cu materialele consumabile”

+A/D -A/C

-plusuri de mărfuri:

307 = 607

“Mărfuri” “Cheltuieli privind mărfurile

+A/D -A/C

-plusuri de mărfuri a căror evidență se ține la preț de vânzare cu amănuntul:

307 = %

“Mărfuri” 607 “Cheltuieli privind mărfurile” -A/C

+A/D 378 “Diferențe de preț la mărfuri”

4428 “TVA neexigibilă”

+P/C

b) Plusurile constatate la valorile stocabile obținute din producție proprie (semifabricate, produse finite etc.) se înregistrează la prețul de evidență prin debitarea conturilor de stocuri și creditarea contului de venit :

Gr 34 “Produse” = 711“Variația stocurilor”

+A/D +P/C

c) Plusurile de active imobilizate se înregistrează la valoarea de inventar (valoarea rămasă de amortizat cu excepția celor depreciate care se evaluează la valoarea actuală):

Gr. 20, 21, 23, 26 “Conturi de imobilizări” = 4754“Plusuri de inventar de natura

imobilizărilor”

+A/D +P/C

d) Plusurile constatate la inventarierea casieriei se înregistrează pe seama altor venituri din exploatare:

531 = 7588

“Casa” “Alte venituri din exploatare”

+A/D +P/C

2) regularizare minusuri la inventar neimputabile și a pierderilor din calamități:

Pentru minusurile de inventar neimputabile, cu excepția minusurilor de casă, înregistrările sunt de sens invers cu cele prezentate în cazul plusurilor, iar în cazul activelor imobilizate amortizabile tipul de înregistrare este:

– minus de inventar active imobilizate incomplet amortizate:

Gr. 28 % = Gr. 20 ,21

“Amortizări privind imobilizările” “Conturi de imobilizări”

-P/C -A/C

6583

“Cheltuieli privind activele cedate

și alte operații de capital”

+A/D

-minus de inventar active neamortizabile:

6583 = 211, Gr. 23, 26

“Cheltuieli privind activele cedate “Conturi de imobilizări”

și alte operații de capital”

+A/D -A/C

În cazul lipsurilor neimputabile, potrivit reglementărilor fiscale, se va colecta TVA aferentă bunurilor scoase din patrimoniu, în situația în care pentru aceste valori s-a dedus inițial TVA:

635 = 442 “TVA colectată”

“Cheltuieli cu alte impozite, taxe

și vărsăminte asimilate”

+A/D +P/C

Pierderile din calamități se înregistrează prin debitarea contului de 671 „Cheltuieli privind calamitățile și alte evenimente extraordinare” și creditareaconturilor elementelor de activ respective; ex: pierderi din calamități de materii prime:

671 = 301 “Materii prime”

“Cheltuieli privind calamitățile și

alte evenimente extraordinare”

+A/D -A/C

3) regularizarea minusurilor de inventar imutabile:

În acest caz, pe lângă înregistrările efective ale minusurilor la inventar prezentate mai sus se procedează la înregistrarea imputării acestora fie unui salariat al unității, fie unui terț. Imputarea se face la valoarea de înlocuire a bunului la data constatării pagubei, inclusiv TVA colectată.; articolul contabil este:

4282 = %

“Alte creanțe în legătură cu 7588 “Alte venituri din exploatare”

personalul” 4427 “TVA colectată”

+P/C

sau

461

“Debitori diverși”

+A/D

Pentru bunurile lipsă sau depreciate calitativ constatate pe bază de inventariere peste normele legale neimputabile se datorează TVA. Operațiunea se reflectă în contabilitate prin înregistrarea:

635 = 4427 “TVA colectată”

“Cheltuieli cu alte impozite, taxe +P/C

și vărsăminte asimilate”

+A/D

4) înregistrarea plusurilor și minusurilor de valoare la inventar:

La închiderea exercițiului, elementele de activ și de pasiv de natura datoriilor se evaluează și se reflectă în situațiile financiare la valoarea de intrare, respectiv valoarea contabilă, pusă de acord cu rezultatele inventarierii. În acest scop valoarea de intrare sau contabilă se compară cu valoarea de inventar, astfel:

1. Diferențele constatate în plus între valoarea de inventar, mai mare, și valoarea de intrare nu se contabilizează, aceste elemente menținându-se la valoarea lor de intrare.

2. Diferențele constatate în minus între valoarea de inventar, mai mică și valoarea contabilă netă a elementelor de activ (VCN = VI – A- P) se contabilizează astfel:

-printr-un amortisment suplimentar, în cazul constatării unor minusuri de valoare ireversibile (depreciere ireversibilă) la imobilizările amortizabile:

68 = 28 „Amortizări privind imobilizările”

“Cheltuieli cu amortizările, +P/C

provizioanele și ajustările de valoare”

+A/D

-prin constituirea unei ajustări pentru depreciere sau pierdere de valoare în cazul în care diferențele în minus constatate au caracter reversibil:

68 = Gr. 29,39,49,59

“Cheltuieli cu amortizările, Ajustări pentru depreciere

provizioanele și ajustările de valoare” sau pierdere de valoare

+A/D +P/C

În cazul în care deprecierea constată este inferioară ajustării deja constituit în exercițiul anterior, atunci se procedează la diminuarea acesteia cu diferența corespunzătoare, efectuându-se înregistrarea:

Gr. 29,39,49,59 = 78

Ajustări pentru depreciere sau „Venituri din provizioane și

pierdere de valoare ajustări pentru depreciere sau

pierdere de valoare”.

+P/C +P/C

5) înregistrarea operațiilor privind delimitarea în timp a cheltuielilor și

veniturilor:

Pentru a stabili corect rezultatul exercițiului este necesară separarea în timp a cheltuielilor și veniturilor înregistrate în cursul exercițiului sau preluate ca sold din exercițiul precedent. În sfera acestor operații se cuprind:

a) operații privind regularizarea cheltuielilor și veniturilor înregistrate înavans: aplicarea principiului independenței exercițiului financiar impune o delimitare clară a cheltuielilor și veniturilor realizate în perioada curentă, dar care sunt aferente exercițiilor financiare următoare.

b) diferențe de curs valutar aferente disponibilităților, creanțelor și datoriilor în valută: pentru obținerea unei imagini reale a patrimoniului, înainte de întocmirea situațiilor financiare se calculează și înregistrează în contabilitate pierderile sau câștigurile latente aferente disponibilităților, creanțelor și datoriilor în valută, prin compararea valorilor contabile cu valorile actuale, stabilite pe baza cursurilor valutare din ultima zi a exercițiului financiar. Prin compararea valorii contabile cu valoarea actuală pot rezulta:

-diferențe favorabile de curs valutar: în cazul disponibilităților și creanțelor, atunci când cursul valutar crește, iar în cazul datoriilor, atunci când cursul valutar scade. -diferențe nefavorabile de curs valutar: în cazul disponibilităților și creanțelor, atunci când cursul valutar scade, iar în cazul datoriilor, atunci când cursul valutar crește.

Diferențele favorabile de curs valutar se înregistrează în creditul contului 765 „Venituri din diferențe de curs valutar”, iar diferențele nefavorabile în debitul contului 665 „Cheltuieli din diferențe de curs valutar”.

3.4 Stabilirea balanței conturilor după inventariere

După terminarea operațiilor de inventariere și de înregistrare în contabilitate a regularizărilor de inventar, unii specialiști recomandă întocmirea unei noi balanțe a conturilor, care să cuprindă inclusiv conturile de cheltuieli și venituri, cu soldurile debitoare și, respectiv creditoare. Utilizarea unei asemenea metode, se bazează pe principiul divulgării (prezentării) integrale a informațiilor contabile privind conturile de venituri și cheltuieli, care vor genera obținerea unui anumit rezultat.

3.5 Determinarea rezultatului exercițiului, distribuirea profitului sau finanțarea pierderii

a) Închiderea conturilor de venituri și cheltuieli

Pentru a stabili rezultatul lunii decembrie, se procedează la închiderea conturilor de venituri și cheltuieli în corespondență cu contul 121 „Profit sau pierdere”.

b1) Calcularea impozitului pe profit

Impozitul pe profit are ca bază de calcul rezultatul impozabil sau fiscal, care se obține prin corectarea rezultatului contabil brut cu cheltuielile nedeductibile și cu deducerile fiscale, conform relației următoare:

Rezultatul impozabil = Rezultat contabil + Cheltuieli nedeductibile – Deduceri fiscale

Dacă rezultatul impozabil stabilit conform ecuației de mai sus este pozitiv (profit fiscal sau impozabil) se calculează impozitul pe profit datorat, potrivit relației:

Impozit pe profit = Rezultat impozabil x cota de impozit (16%)

Dacă rezultatul impozabil este negativ, acesta reprezintă pierdere fiscală și se va recupera din profiturile impozabile obținute în exercițiile financiare următoare. Profitul fiscal și pierderea fiscală nu se înregistrează în contabilitate, ci numai în declarația 101 „Declarația anuală privind impozitul pe profit”. Pierderea fiscală din anii precedenți se acoperă trimestrial, din profitul fiscal, odată cu calcularea și înregistrarea impozitului pe profit. Pierderea contabilă din anii precedenți se acoperă numai la sfârșitul exercițiului financiar, când are loc repartizarea anuală a profitului contabil net. Plata impozitului se face trimestrial, până la data de 25, inclusiv, a primei luni din trimestrul următor.

b1) calcularea impozitului pe veniturile microîntreprinderilor

Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor se calculează prin aplicarea cotei de 3% asupra sumei totale a veniturilor trimestriale, cu excepția celor înregistrate în conturile: 71 „Venituri aferente costului producției în curs de execuție”, 72 „Venituri din producția de imobilizări”, 781 „Venituri din provizioane și ajustări pentru depreciere privind activitatea de exploatare” și 786 „Venituri financiare din ajustări pentru pierdere de valoare”, care nu sunt venituri efective, ci au rolul de a compensa anumite cheltuieli de producție sau cu provizioanele și ajustările. Plata impozitului se face trimestrial, până la data de 25 , inclusiv, a primei luni din trimestrul următor.

c) determinarea și repartizarea rezultatului exercițiului financiar

După operațiile de închidere a conturilor de venituri și cheltuieli, contul 121 „Profit sau pierdere” încorporează în credit totalul veniturile anuale realizate, iar în debit, totalul cheltuielilor anuale efectuate, inclusiv cheltuielile cu impozitul pe profit/venit. Dacă volumul veniturilor este mai mare decât cel al cheltuielilor, contul 121 „Profit sau pierdere” va avea sold creditor și reprezintă profitul net obținut în exercițiul financiar expirabil. Dacă volumul cheltuielilor îl depășește pe cel al veniturilor, se obține în contul 121 „Profit sau pierdere” un sold final debitor, ceea ce reprezintă pierderea din exercițiul financiar care se încheie. Repartizarea profitului net se face pe următoarele destinații, respectânduse în mod obligatoriu ordinea menționată:

constituirea și majorarea rezervei legale în limita a 5% din profitul contabil anual înainte de impozitare, până ce se ajunge la 20% din capitalul social;

acoperirea pierderilor contabile;

constituirea și majorarea rezervelor statutare sau contractuale, conform prevederilor din actul constitutiv al entității;

pentru dividende, conform hotărârii adunării generale a acționarilor/asociaților;

pentru alte destinații, conform hotărârii adunării generale a acționarilor/asociaților (alte rezerve, capital social).

Potrivit prevederilor în vigoare în România, profitul bilanțier se distribuie cu următoarele destinații: acoperirea pierderilor din exercițiile anterioare, constituirea rezervelor legale, participarea salariaților la profit, constituirea resurselor de dezvoltare destinate modernizării, retehnologizării și creșterii surselor proprii de finanțare, dividende de plată sau vărsăminte la buget în funcție de forma de proprietate, alte rezerve prevăzute de lege și report pentru noul exercițiu. Finanțarea pierderilor se face, în ordine, din profitul exercițiilor financiare următoare, din rezervele legale constituite și în ultimă instanță, numai dacă nu există o altă soluție, din capitalul social.

3.6 Stabilirea balanței finale a conturilor, la data închiderii exercițiului financiar

Balanța de verificare sintetică este un document care servește atât la verificarea corectitudinii înregistrărilor din contabilitate, cât și la centralizarea informațiilor contabile în vederea elaborării situațiilor financiare anuale. Întocmirea balanței de verificare sintetice implică parcurgerea următoarelor etape:

a) pregătirea conturilor, care presupune:

-calcularea rulajelor lunii curente și a sumelor totale în fișele de cont sintetice (Registrul Cartea Mare);

-stabilirea soldurilor finale.

b) transcrierea datelor în balanța conturilor astfel:

-soldurile inițiale și totalul sumelor precedente se preiau din balanța precedentă;

-rulajele conturilor se transcriu din fișele de cont sintetice;

-totalul sumelor și soldurile finale se determină direct în balanță.

c) totalizarea coloanelor din balanță și obținerea egalității valorice.

CAPITOLUL IV. ÎNTOCMIREA BILANȚULUI CONTABIL: STUDIU DE CAZ LA SC TEHNO CASA SRL

4.1 Prezentarea SC TEHNO CASA SRL

Societatea TEHNO CASA SRL are sediul în Alexandria, strada 1 Mai, are numărul de înregistrare la registrul comerțului J34/148/2005 iar Codul Fiscal este RO17300525.

Prezentare: Societatea s-a înființat ca societate comercială cu răspundere limitată la data de 28.12.2008. Durata firmei este nelimitată și începe de la data de 28.12.2008 când a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului.

S.C. TEHNO CASA SRL este persoană juridică română, având formă de societate cu răspundere limitată și își desfășoară activitatea în conformitate cu legile române, statutul și regulamentul propriu de organizare și funcționare. Societatea are ca domeniu de activitate fabricarea de mobilier la comanda din pal melaminat, fiind administrată de un singur manager.

Activitatea de producție a societății este structurată pe 2 sectoare majore: obținerea pieselor de mobilier, rezultate din tăierea și debitarea palului, care apoi sunt utilizate ca intermediari în procesul de fabricație din cel de-al doilea sector: obținerea de produse finite sub diverse forme ,prin asamblarea pieselor debitate. În vederea alinierii tehnologiilor la standardele europene privind protecția mediului, compania a investit în anul 2008 suma de 200.000 lei în aparatura de filtrare a prafului și rumegușului rezultat din debitarea palului . societatea se mai ocupă cu:

Producție, recondiționare, comercializare de: produse, aparatură și echipamente electrice, electronice și de automatizare; piese de schimb pentru bunuri de folosință îndelungată; piese și subansamble mecanice; echipamente de tehnică de calcul; accesorii și piese de schimb auto, echipamente și aparatură de telecomunicații.

Proiectare, design, producere, instalare, exploatare de panouri publicitare și elemente de reclamă pentru locuri publice și forme individuale.

Consulting, proiectare, cercetare elaborare produse program, expertize tehnice pentru instalații și echipamente industriale, retehnologizare și reproiectare.

Instalare, service de produse și echipamente de producție proprie cât și altor firme.

Prestări servicii de publicitate audio- video, turism, intermedieri, comision.

Prestări servicii de comerț exterior (birouri comerciale, agenții de intermediere, reexport, tranzit, import – export, etc.).

4.2 Specificarea situațiilor financiare analizate

Prezența analiză se referă la situația financiară a societății la 31.12.2015. În acest sens s-a urmărit exactitatea datelor prezentate în situațiile financiare avându-se în vedere:

evaluarea principiilor și metodelor contabile utilizate

organizarea evidențelor analitice și sintetice a elementelor patrimoniale, precum și ținerea corectași la zi a evidenței contabile

exactitatea datelor prezentate în bilanțul anual și anexele sale pe baza datelor din balanța de verificare încheiată la 31.12.2015

modul de întocmire a contului de profit și pierderi

situația creanțelor și datoriilor pe natură și vechime

efectuarea inventarierii anuale a patrimoniului societății

La S.C. TEHNO CASA SRL contabilitatea este organizată într-un compartiment distinct- Departamentul financiar-contabil- condus de către un contabil șef care răspunde pentru modul de organizare și ținere a contabilității împreună cu persoanele din subordine și pentru organizarea controlului preventiv și a celui operativ curent asupra operațiilor patrimoniale. Societatea a optat pentru formă de contabilitate “pe jurnale” din nevoia de a răspunde la volumul mare de operații financiare. Aceasta asigură înregistrarea operațiilor economice în mod cronologic și sistematic, direct din documentele primare și centralizatoare în jurnal, care constituie instrumentul de lucru de bază în această formă de înregistrare contabilă. Principalele registre ce se folosesc în contabilitatea societății sunt:

a) Registrul jurnal – care se întocmește obligatoriu. În acest jurnal se operează zilnic toate operațiile economice în ordinea efectuării lor. Se completează coloanele acestuia referitor la:

– ziua înregistrării (dată)

– documentul (fel, număr, dată)

– explicație

– conturi corespondente debitor/creditor

– sume

Acest registru se numerotează și se șnuruiește.

b) Registrul inventar – document contabil obligatoriu de înregistrare anuală și de grupare a rezultatelor inventarierii patrimoniului. Unitatea îl întocmește la sfârșitul anului pe baza datelor cuprinse în listele de inventariere a elementelor patrimoniale, prin gruparea acestora pe conturi sau grupe de conturi. Ca și Registrul – Jurnal are regim de înregistrare la organele fiscale.

d) Cartea mare – se întocmește la sfârșitul lunii, prin preluarea datelor din fișele conturilor cu defalcarea pe conturi corespondente. Acest registru se folosește la întocmirea balanței de verificare.

Contabilitatea imobilizărilor

Este ținută pe următoarele categorii;

– imobilizări necorporale (cheltuieli de constituire și publicitate);

– imobilizări corporale:

mijloace fixe;

imobilizări corporale în curs;

Mijloacele fixe (cont 212) au un sold debitor de 196.501.255 mii lei la 31.12.2015.

Prin decizia nr.21/15.09.14 conducerea a dispus inventarierea imobilizărilor corporale din dotare. În urma inventarierilor faptice și scriptice s-a constatat un plus de inventar în valoare de 20.390.317 lei și o amortizare de 11.327.952 lei care au fost înregistrate cu N.C. nr. 196/31.12.10. Nu s-au constatat minusuri de inventar.

Imobilizări corporale în curs. Contul 231”Imobilizări

corporale în curs de execuție” are un sold debitor de 5162918 lei și se compune din:

utilaje și instalații:2956285 lei;

construcții montaj:2002327 lei;

proiectare:204306 lei.

Contabilitatea stocurilor și a producției în curs de execuție.

Evidența contabilă a materiilor și materialelor este ținută cu ajutorul tehnicii de calcul, iar lunar se face confruntarea sub aspect cantitativ între evidența contabilă și cea operativă. Pe parcursul anului s-au făcut controale și inventarieri a căror plusuri au fost înregistrate în evidență (2.007 mii lei). Inventarierea a fost organizată pe baza Deciziei 6/6.02.2015, rezultatele fiind înregistrate în Registrul de inventar. În privința conturilor de materiale, produse finite,produse în curs de execuție, soldurile din balanță concordă cu cele din bilanț.

Raportul de gestiune întocmit oglindește în amănunt situația stocurilor fără mișcare, a produselor finite în stoc care sunt de valori importante și asupra cărora trebuie întreprinse măsuri de diminuare sau lichidare. Efectul negativ al inflației este înlăturat prin actualizarea stocurilor cu ajutorul indicilor generali ai prețurilor.

Contabilitatea terților

Contul 401 “Furnizori” are un sold creditor de 32.560.061 lei. Din acest total – 28.530.531 mii lei sunt furnizori restanți cu următoarea vechime:

20.959.446 lei .…peste 30 zile;

6.125.778 lei .…peste 90 zile;

1.445.307 lei .…peste 1 an.

“Furnizori din imobilizări”- 404 – are sold creditor de 431.157 mii lei format din obligații de plată către furnizorii din imobilizări corporale și necorporale. Contul 408 “Furnizori facturi nesosite” are un sold de 2.730.585 mii lei, înregistrând o creștere de 1.097.728 mii lei Contul 409 “Furnizori debitori’ are sold de 11.317.917 mii lei înregistrând o creștere de 7.262.167 lei față de începutul anului. Contul 411 “Clienți” prezintă următoarea situație:

Șold 26.691.760 lei din care:

7.404.750 lei….mai vechi de 30 zile;

3.889.939 lei….mai vechi de 60 zile;

1.094.065 lei….mai vechi de 90 zile;

3.865.682 lei….mai vechi de 1 an.

Contul 416 “Clienți incerți” are un sold de 354.428 lei. Contul 419 “Clienți creditori” prezintă un sold conform balanței de verificare la 31.12.98 de 20.285.709 lei.

Obligații de plată – în anul 2015, societatea are următoarea situație de plată față de stat:

Datorat Restanțe

Bugetul de stat 31.359.038 3.526.901

Bugete locale 1.574.038 10.621

Bugetul fond special 3.039.518 491.840

CAS 26.861.884 919.101

Altele 3.390.625 1.321.805

66.280.001 6.270.268

Contul 473 “Decontări din operații în curs de lămurire are un sold de 715.116 lei, în creștere față de începutul anului cu 245.877 lei, impunându-se măsuri de clarificare cât mai urgente.

Contabilitatea trezoreriei.

În anul 2015 societatea s-a confruntat cu o lichiditate financiară cronică – datorită în principal datoriilor pe termen scurt și blocajului financiar. Soldurile de trezorerie corespund cu extrasele bancare și cu registrele contabile.

Contabilitatea de venituri, cheltuieli și rezultate.

Veniturile și cheltuielile perioadei raportate sunt contabilizate și reflectate în bilanțul contabil și anexele acestuia. Din acestea, rezultă că în cursul anului 2015 s-au realizat venituri de 261.149.285 lei, provenind din:

exploatare 248.855.619 lei;

operații financiare 6.856.732 lei;

operații excepționale 5.436.934 lei.

Grafic această situație poate fi redată astfel (fig nr. 1):

Fig. nr. 1 – Ponderea celor trei categorii de venituri în total venituri

Comparativ cu veniturile programate prin B.V.C. de 283.483.000 lei, rezultă o realizare de 92,12 % a acestora în anul 2015 (fig 2.).

Fig. nr. 2 – Gradul de realizare a veniturilor

Situația cheltuielilor înregistrate, aferente veniturilor pe anul 2015 se prezintă astfel:

– total cheltuieli 258.159.858 mii lei provenind din:

– exploatare 242.091.067 lei;

– operații financiare 11.222.917 lei;

– operații excepționale 4.845.874 lei.

Următorul grafic (fig 3) evidențiază ponderea acestor cheltuieli în total cheltuieli:

Fig. nr. 3 – Ponderea celor trei categorii de cheltuieli în total

Fig. nr. 4 – Gradul de realizare a cheltuielilor

Prin compararea totalului veniturilor realizate cu totalul cheltuielilor efectuate, rezultă un profit brut de 2.989.427 mii lei. Profitul realizat provine din:

– exploatare 6.764.522 lei;

– operații financiare -4.366.185 lei;

– operații excepționale 591.060 lei.

Rezultatul negativ înregistrat în activitatea financiară este consecința directă a ratei mări a dobânzilor practicate de bănci asupra creditelor angajate, precum și a diferențelor de curs valutar. O problemă cu care se confrunta societatea este înregistrarea în contabilitate a facturilor emise, dar neonorate de către client, făcându-se înregistrarea:

411 = %

70xx

4427

Fiind plătitoare de TVA, unitatea este obligată să înregistreze TVA colectata în momentul transferării dreptului de proprietate. Deși nu încasează contravaloarea facturii, firmă va plăti la sfârșitul lunii TVA-ul colectat, cât și impozit pe profit calculat asupra întregului venit (care de fapt nu este încasat) și nu asupra profitului efectiv realizat. Se ajunge la o evoluție neconcordanta a veniturilor și cheltuielilor în cursul anului (profit într-o lună și pierderi în luna următoare) ceea ce diminuează valoarea indicatorilor economico – financiari, împiedicând aprecierea pertinenta a acestora. Astfel nu se poate cunoaște profitul real obținut într-o lună, și prin extindere a orizontului profitului real al întregului exercițiului. Pentru eliminarea acestui neajuns, se face înregistrarea :

411 = %

472

4427

iar cu ocazia încasării facturii se face înregistrarea:

472 = 70xx.

În acest caz, profitul obținut din vânzare va fi impozitat odată cu realizarea lui efectivă.

4.3 Lucrări preliminare întocmirii bilanțului contabil

Stabilirea balanței conturilor înainte de inventariere.

Inventarierea generală a patrimoniului.;

Contabilitate operațiilor de regularizare privind:

a) Diferențele la inventar;

b) Amortizările;

c) Provizioanele pentru deprecieri;

d) Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli;

e) Diferențe de conversie și de curs valutar;

f) Delimitarea în timp a veniturilor și cheltuielilor.

Stabilirea balanței conturilor după inventariere;

Determinarea rezultatului exercițiului;

Distribuirea profitului sau finanțarea pierderii;

Redactarea bilanțului contabil.

Stabilirea balanței conturilor înainte de inventariere.

Balanța de verificare înainte de inventarierea patrimoniului se întocmește pentru centralizare și controlul exactității datelor înregistrate în conturi. Controlul datelor înregistrate în conturi a evidențiat dacă s-au întocmit documente justificative pentru toate operațiile economice și s-au înregistrat în contabilitate toate documentele primare și centralizatoare (control realizat prin punctare) referitoare la operațiile economice ale întreprinderii care au avut loc în perioada pentru care se întocmește bilanțul.

Aspecte depistate cu ocazia acestor verificări:

– au fost înregistrate toate facturile de intrare și ieșire în conturile de terți;

– au fost înregistrate toate operațiile de intrări și ieșiri de mijloace fixe pentru care exista documente primare și nu exista operații pentru care nu au fost întocmite documente primare.

– amortizarea mijloacelor fixe s-a înregistrat pe categorii de mijloace fixe în funcție de gradul de utilizare;

– balanța costurilor înainte de inventariere poate fi abordata ca un inventar contabil;

Relațiile de control proprii balanței, sunt cele dintre debitul și creditul conturilor, înregistrarea cronologică și sistematică, înregistrarea sintetică și analitică. Dintre acestea, cea care oferă informația de control privind înregistrarea în conturi a tuturor documentelor justificative, este aceea că totalul rulajului debitor sau creditor din balanță trebuie să fie egal cu totalul rulajului calculat în registrul jurnal general.

Inventarierea generală a patrimoniului.

Aceasta reprezintă lucrarea preliminară prin care se stabilește situația reală a patrimoniului. Reală – în sensul de constatare a mărimii faptice a elementelor patrimoniale și evaluarea lor la nivelul valorii actuale. Scopul principal al inventarierii îl constituie stabilirea situației reale a patrimoniului societății având în vedere toate elementele patrimoniale, precum și bunurile obținute cu orice titlu, aparținând altor persoane fizice sau juridice.

Atribuții ale comisiei centrale de inventariere în cadrul TEHNO CASA.

– Coordonează și centralizează activitățile subcomisiilor de inventariere.

– Arbitrează eventualele diferențe între subcomisiile de inventariere și persoanele gestionare pe linie de acordare de perisabilități , compensări de plusuri și minusuri în condițiile îndeplinirii cumulative a următoarelor: plusurile și minusurile numai la sorturile aceleiași grupe de produse, plusurile și minusurile să fie produse în gestiune de către aceleași persoane responsabile, lipsa și plusul să se producă în aceeași perioadă gestionara, egalitatea cantitativă intre plusuri și minusuri se obține prin eliminarea din calcul a cantităților ce depășesc egalitatea, diferențele valorice se stabilesc între totalul valorii sorturilor constatate în plus și totalul valorii constatate în minus din cadrul aceleași compensări fără a se diminua valoric patrimoniul societății.

– Aprobă propunerile subcomisiilor de inventariere de recuperare a minusurilor constatate în condițiile legii.

Printre măsurile premergătoare de natura contabilă se înscriu: întocmirea de documente justificative pentru toate operațiile economice și înregistrarea lor în contabilitate, stabilirea soldului scriptic a tuturor gestiunilor de valori materiale. Având în vedere specificul activității societății inventarierea anuală a fost organizată în două etape, asigurându-se valorificarea și cuprinderea rezultatelor inventarierii în bilanțul contabil pe anul 2015. În prima etapă, în baza Deciziei nr. 6/6.02.2015 a fost efectuată inventarierea gestiunilor de materii prime, materiale, obiecte de inventar în depozit, mărfuri în depozit, acțiune complexă și de volum care s-a efectuat în perioada februarie-august 2015. În etapa a două în baza Deciziei nr. 27/15.09.2015 a fost efectuată inventarierea elementelor corporale și necorporale ale patrimoniului, respectiv mijloace fixe, obiecte de inventar în folosința, investiții în curs de execuție, planul tehnic, produse finite, producție în curs de execuție. Această acțiune complexă și de volum a fost efectuată de către Comisiile de inventariere Operative numite de către conducerea fabricilor, coordonate de către Comisiile Centrale de Inventariere numite prin deciziile menționate mai sus. În urma acțiunii de inventariere s-au constatat plusuri de mijloace fixe 20.390 lei, iar la celelalte elemente patrimoniale conform procesului verbal de inventariere nu s-au constatat diferențe și nici probleme deosebite. În baza proceselor verbale de inventariere, rezultatele inventarierii patrimoniale pe anul 2015 au fost consemnate în Registrul Inventar, prin înregistrarea tuturor elementelor de activ, datorii și capitaluri proprii, inventariate potrivit legislației și grupate după natura lor conform posturilor din bilanțul contabil.

Nu se poate concepe un bilanț, adică nu se poate determina patrimoniul, situația financiară și rezultatele unei întreprinderi la un anumit moment și pe o anumită perioadă de timp, fără să se alcătuiască în prealabil inventarul. Numai printr-un bilanț alcătuit pe baze reale întreprinzătorul se poate orienta și menține într-o economie (de piață) însoțită de variația prețurilor și puterii de cumpărare a banilor.

Contabilitatea operațiunilor de regularizare

Operații privind + și – de inventar.

În principiu plusurile se înregistrează ca intrări în patrimoniul întreprinderii, iar minusurile se împută. Dacă diferențele constatate la inventariere nu se datoresc vinei cuiva, se decontează după caz asupra cheltuielilor sau veniturilor întreprinderii. De asemenea se pot admite compensări cantitative ale lipsurilor cu plusurile, în cazurile în care exista riscul de confuzie între sorturile aceluiași produs, fără a se diminua patrimoniul unității. Compensarea se admite de regulă numai pentru aceeași perioadă de gestiune și la același gestionar. Pentru bunurile materiale la care sunt prevăzute norme legale de pierderi se acorda scăzăminte fără a depăși valoarea constatată în minus. De asemenea, pentru aceste valori, în cazul compensării lipsurilor cu plusurile stabilite la inventariere, scăzămintele se calculează numai în inflația când cantitățile lipsa sunt mai mari decât cantitățile în plus. Diferența stabilită în minus în urma compensării și aplicării tuturor cotelor legale de perisabilitate, reprezentând un prejudiciu pentru patrimoniu se recuperează de la persoanele vinovate în conformitate cu dispozițiile legale.

În urma inventarierii au fost constatate următoarele:

-plusuri de mijloace fixe în valoare de 20.390 lei.

Înregistrarea plusului de mijloace fixe nu constituie un venit efectiv realizat motiv pentru care contabilizarea într-un concept de venituri nu are suport.

Articolul contabil corect ar fi:

212 = 131 20.390 lei

Principiul prudenței spune sa nu se înregistreze plusurile de valoare.

În cazul contabilizării pe venituri – aceasta a dus la o mărire nejustificată a veniturilor.

B.Operații privind calculul amortizărilor.

Amortizarea activelor imobilizate reprezintă în principiu o cheltuială calculată și înregistrată pe baza planului de amortizare sau fiselor mijloacelor fixe. La închiderea exercițiului financiar, cu ocazia inventarierii generale a patrimoniului, este normal că valoarea de inventar să fie egală cu valoarea rămasă de amortizat. Dacă valoarea de inventar este mai mică decât cea rămasă de amortizat, iar diferența este evidență că mărime, aceasta se regularizează astfel:

a) înregistrarea unui amortisment suplimentar dacă diferența este apreciată semnificativă ca mărime și ireversibilă, planul de amortizare sau fisa mijlocului fix fiind modificată în consecință.

b) constituirea unui provizion pentru depreciere dacă diferența este semnificativă ca mărime și se apreciază ca reversibilă.

Diferența dintre amortizarea contabilă calculată potrivit uneia din metode și amortizarea recalculată în funcție de gradul de utilizare a mijloacelor fixe de bază se evidențiază în debitul contului în afara bilanțului

8045 “ Amortizarea aferentă gradului de neutilizare a mijloacelor fixe ”

Înregistrările contabile sunt:

681 = 281 11601147 lei

și Debit 8045 13007850 lei

C. Operații privind provizioanele pentru deprecieri.

Provizioanele pentru deprecieri vizează acele elemente de activ neamortizabile a căror valoare de inventar la data închiderii exercițiului este mai mică decât valoarea contabilă de intrare. În principiu înregistrarea provizioanelor este tratată ca o creștere a cheltuielilor, concomitent cu o creștere a posturilor rectificative de pasiv. Deoarece aceste minusuri, reduceri de valoare au caracter reversibil în consecință ele sunt regularizate la închiderea conturilor. În acest scop se procedează astfel:

a) în situația în care deprecierea calculată pe baza inventarului:

Valoarea contabilă – Valoarea de inventar este superioară provizionului constituit, se constituie un provizion suplimentar:

29X

“Cheltuieli cu amortizări și provizioane” = "Ajustări pentru deprecierea imobilizărilor"

b) în cazul în care deprecierea constatată pe baza inventarului este inferioară provizionului constituit, se diminuează provizionul constituit cu diferența corespunzătoare făcându-se înregistrarea:

"Provizioane pentru deprecieri" = "Venituri din provizioane și ajustări pentru

depreciere privind activitatea de exploatare"

29X 781

D. Operații privind provizioanele pentru riscuri și cheltuieli.

Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli se constituie pentru finanțarea acelor cheltuieli și pierderi a căror realizări sau plată este incertă ori pentru cheltuieli care devin exigibile în perioadele următoare. La închiderea exercițiului provizioanele ce trebuie constituite efectiv se înregistrează prin debitul conturilor de cheltuieli și creditarea conturilor de provizioane pentru riscuri și cheltuieli. De asemenea se analizează provizioanele constituite la finele anului precedent și cele în cursul exercițiului regularizându-se astfel:

prin debitul conturilor de cheltuieli în cazul majorării provizionului:

681 151

"Cheltuieli cu amortizările și = "Provizioane”

provizioanele”

prin creditul conturilor de venituri când provizionul trebuie diminuat sau anulat, respectiv acesta devine total sau parțial fără obiect:

"Provizioane" = "Venituri din provizioane și ajustări pentru depreciere privind activitatea de exploatare"

151 781

E.Înregistrarea diferențelor de conversie și de curs valutar

Redarea imaginii fidele a patrimoniului prin bilanț face necesară reflectarea datoriilor și creanțelor exprimate în devize, la cursul din ultima zi a exercițiului. Pentru aceasta trebuie să se calculeze și înregistreze diferențele de conversie activ – pasiv, adică diferențele de curs valutar intre valoarea de intrare (nominală) a creditelor și datoriilor exprimate în devize și valoarea acestora la cursul ultimei zile a exercițiului. În cazul nostru nu avem creanțe și datorii în valută.

F.Delimitarea în timp a cheltuielilor și veniturilor.

Pentru a stabili corect rezultatul exercițiului este necesară separarea în timp a cheltuielilor și veniturilor înregistrate în cursul exercițiului sau preluate ca sold în exercițiul precedent. Din analiza rulajelor conturilor de cheltuieli se constată că anumite cheltuieli sunt aferente exercițiului următor și a fost efectuată înregistrarea :

628 = 401 545532 lei

La închiderea exercițiului curent se înregistrează aceste cheltuieli pe cheltuieli anticipate :

471 = 628 545532 lei

Înregistrarea veniturilor în avans:

411 = 472 411173 lei

Stabilirea balanței conturilor după inventariere.

După înregistrarea în conturi a sumelor corespunzătoare pentru operațiunile de regularizare,se întocmește balanta conturilor după inventariere, document pe baza căruia se întocmește bilanțul contabil.

Determinarea rezultatului cu ajutorul contului de profit și pierdere.

Pe lângă determinarea lunară, globală a rezultatului se impune și o reflectare centralizată pe un exercițiu financiar anuală acestuia. Bilanțul reflectă rezultatul întreprinderii (soldul contului 121), dar nu oferă cunoașterea operațiilor care au permis, au condus la constituirea lui. Contul de profit și pierdere este un tablou al veniturilor și cheltuielilor unei perioade având ca sold rezultatul net. Acesta este determinat în cascadă pe următoarele nivele: rezultatul curent (alcătuit din rezultatul din exploatare și rezultatul financiar); rezultatul extraordinar și impozitul pe profit.

Determinarea rezultatului net este prezentată în relațiile:

REZULTAT NET = REZULTAT BRUT – IMPOZIT PE PROFIT

1170624 = 2989427 – 1818803

unde

REZULTATUL BRUT = REZ. CURENT + REZ. EXTRAORDINAR

2989427 = 2398367 + 591060

și

REZ. CURENT = REZ. DIN EXPLOATARE + REZ. FINANCIAR

2398367 = 6764552 + (-4366185)

Repartizarea profitului.

Profitul brut este de 2.989.427 lei.

Conform Declarației pentru impozitul pe profit întocmită în baza legislației în vigoare, impozitul pe profit datorat pe anul 2015 însumează 1.818.803 lei, rămânând astfel un profit net în suma de 1.170.624, care a fost repartizat, conform prevederilor legale astfel:

-rezerve legale 5% – 149471 lei;

-cota manager 10% – 102115 lei;

-dividende totale 30% – 306346 lei din care:

– impozit dividende 16%- 30635 lei;

– dividende de plată – 275711 lei.

Redactarea și certificarea bilantului contabil.

Grafic această situație poate fi redată astfel:

structura activului (fig 5)

structura capitalului și a datoriilor (fig 6)

evoluția activelor, capitalului și a datoriilor față de anul 2015(fig 7)

Fig. nr. 5 – Structura activulu

Fig. nr. 6 – Structura capitalului și a datoriilor

Fig. nr 7 – evoluția activelor, capitalului și a datoriilor față de anul 2009

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

O mai bună cunoaștere a situației patrimoniului este strict necesară pentru a participa cu succes la viața economică și chiar socială a unei întreprinderi. Prezenta lucrare urmărește stabilirea și analiza bilanțului contabil, întrucât acesta este cel mai important și cel mai complex document al contabilității, care „oglindește” activitatea agentului economic. Titularul unui patrimoniu trebuie să verifice situația lui la o anumită perioadă de timp, iar bilanțul contabil este metoda prin care comerciantul evaluează întreaga sa activitate pe parcursul unui exercițiu financiar. Abordând succesiv diferitele etape ce trebuie parcurse în stabilirea modului de întocmire a bilanțului societății mai sus menționate, lucrarea este structurata în 5 capitole.

Primele 3 capitole cuprind elemente teoretice, necesare pentru aprofundarea noțiunii de „bilanț” și cunoașterea societății comerciale TEHNO CASA SRL. Acestui din urmă demers i-am dedicat în întregime capitolul IV. Viziunea generală asupra bilanțului este una funcțională. Elementele patrimoniului întreprinderii sunt clasificate în activ și pasiv, conform destinației economice, respectiv după proveniența (natura juridică). Criteriile de lichiditate-exigibilitate sunt numai criterii secundare de clasificare: în interiorul structurilor definite de primul criteriu, activele sunt clasificate în ordinea crescătoare a lichidității lor, iar pasivele, în ordinea crescătoare a exigibilității lor.

BIBLIOGRAFIE

1.Bernard Colasse – Contabilitate generală, ediția a 4-a, traducere de Neculai Tabără, Editura Moldova, Iași, 1995

2.Caraiani C., Dumitrana M. – coordonatori – Bazele contabilității, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universitară, București, 2008

3.Ciumag Marin ,Accounting Principles and Fiscal Rules ,Universitatea "Titu Maiorescu" Bucuresti 2004

4. Horomnea Emil, Bazele Contabilității concepte și aplicații,, Editura Sedcom Libris, Iași 2004

5.Haller A., Comparaison du traitement comptable de certains elements particuliers, în Raffournier, B., Haller A., Walton P

6.Jacques Richard, Christine Collete – Comptabilité générale.Une optique internationale, 4-e édition, Dunod, Paris, 1996, p.40, citat în N.Feleagă, L.Malciu, Ș.Bunea – Bazele contabilității – o abordare europeană și internațională

7. J.A. Lopez, Contabilidad general, 14' Edicion, Ed. Donostiarra, San Sebastian, 1994

8.Mariana Demean, Bazele contabilității, Ed. Transversal, Târgoviște 2008

9.N.Feleagă, L.Malciu, Ș.Bunea – Bazele contabilității – o abordare europeană și internațională, Editura Economică, București, 2002

10.Pham D., Principes comptables fondamentau, în Encyclopedie de gestion, sous Ia direction de P. Joffre et Y. Simion, Economica, Paris, 1989

11.Possler L., Sistemul contabil al agentilor economici ,Ed. Andrei Saguna Constanta 2003

12. Petris R., Bazele contabilitatii, Breviar, Ed. Gorun, lasi, 2000

13. Violeta State, Contabilitatea financiară a societăților comerciale. Elemente de teorie și aplicații practice, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2008

14. Cristina Maria Voinea, Violeta State, Bazele contabilității: de la principii la tehnici și metode, Ed. Valahia University Press, Târgoviște 2008