Intituția Prescripției Extinctive
=== l ===
CUPRINS
CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND NOȚIUNEA ȘI EFECTUL PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
Sectiunea I. Noțiunea prescripției extinctive
Definiție și reglementare
Natura juridică și delimitarea prescripției extinctive
Sectiunea II. Efectul prescripției extinctive
1.2.1. Opinii privind efectul prescripției extinctive
1.2.2. Principiile prescripției extinctive
CAPITOLUL II. DOMENIUL DE APLICARE A PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
Sectiunea I. Noțiune și criterii de determinare
Sectiunea II. Domeniul prescripției extinctive în categoria drepturilor patrimoniale
2.2.1. Prescripția extinctivă și drepturile de creanță
2.2.2. Prescripția extinctivă și drepturile reale principale și drepturile reale accesorii
Sectiunea III. Domeniul prescripției extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale
2.3.1. Principiul imprescriptibilității drepturilor nepatrimoniale
2.3.2. Excepții
Sectiunea IV. Probleme speciale privind domeniul prescripției extinctive
CAPITOLUL III. TERMENELE PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
Sectiunea I. Noțiune și clasificare
Sectiunea II. Termenele generale de prescripție extinctivă
3.2.1. Termenul general de prescripție de 3 ani
3.2.2. Termenul general de prescripție de 30 ani
Sectiunea III. Termenele speciale de prescripție extinctivă
CAPITOLUL IV. CURSUL PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE: ÎNCEPUTUL, SUSPENDAREA, ÎNTRERUPEREA SI REPUNEREA IN TERMENUL DE PRESCRIPȚIE EXTINCTIVA
Sectiunea I. Începutul prescripției extinctive
4.1.1. Regula generală privind începutul prescripției extinctive
4.1.2. Reguli speciale privind începutul prescripției dreptului la acțiune
Sectiunea II. Suspendarea prescripției extinctive
4.2.1. Noțiune și cauze de suspendare a prescripției extinctive
4.2.2. Efectele suspendării prescripției extinctive
Sectiunea III. Întreruperea prescripției extinctive
4.3.1. Noțiune și cauze de întrerupere a prescripției extinctive
4.3.2. Efectele întreruperii prescripției extinctive
Sectiunea IV. Repunerea în termenul de prescriptie extinctiva
4.4.1. Notiunea si justificarea repunerii în termen
4.4.2. Domeniul repunerii în termenul de prescripție
4.4.3. Termenul de repunere în termenul de prescripție
4.4.4. Efectul repunerii în termenul de prescripție
CAPITOLUL V. CALCULUL PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
Sectiunea I. Noțiunea de calcul al prescripției extinctive
Sectiunea II. Reguli de calcul al termenelor de prescripție extinctivă
5.2.1. Calculul termenului de prescripție stabilit pe ani și pe luni
5.2.2. Calculul termenului de prescripție stabilit pe zile
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND NOȚIUNEA ȘI EFECTUL PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
Sectiunea I. Noțiunea prescripției extinctive
Prescripția extinctivă reprezintă o instituție juridică de bază în toate ramurile dreptului, cu o importanță și finalitate covârșitoare asupra acestora. În analiza instituției prescripției extinctive punctul de plecare îl constituie analiza noțiunii de „termen”. Așa cum s-a subliniat în doctrina de specialitate , trecerea timpului lasă urme în tot și în toate, iar dreptul nu i se poate nici el sustrage. Stau mărturie transformările pe care dreptul le suferă în timp, odată cu transformarea societății care l-a creat și pe care o ordonează. Scurgerea timpului produce efecte și în dreptul civil, efecte care nu sunt invariabil aceleași, ci dimpotrivă vorbim de două sensuri diametral opuse și anume: unul creator de drepturi și celălalt distructiv de drepturi. Drept urmare, în sens civilist, trecerea timpului poate să conducă la dobândirea unui drept (efectul achizitiv), iar alteori la stingerea unui drept (efectul extinctiv).
Definitie si reglementare
Prescripția extinctivă în dreptul civil nu este definită in terminis de legea civilă. Totuși, plecând de la prevederea care consacră efectul prescripției extinctive – dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege – putem defini prescripția extinctivă din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul de prescripție.
Sub aspect terminologic, este de reținut că expresia ,,prescripție extinctivă” este folosită în două accepțiuni: 1) într-un prim sens, se desemnează instituția de drept civil având această denumire, adică totalitatea normelor de drept civil care reglementează stingerea dreptului la acțiune în domeniul raporturilor civile; 2) într-un al doilea sens, se desemnează esența prescripției extinctive – stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul de prescripție – adică dreptul de a cere de la debitor, prin intermediul instanței, exercitarea obligațiilor ce îi revin.
În ceea ce privește reglementarea prescripției extinctive în dreptul civil, actele normative în vigoare în care se găsesc normele care formează instituția prescripției extinctive sunt următoarele :
Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă – ,,legea generală” ori ,,dreptul comun” în materia prescripției extinctive;
Codul civil (îndeosebi titlul XX – ,,Despre prescripție” – din cartea a III–a) cu modificările și abrogările suferite prin Decretul nr. 167/1958);
Codul familiei (art. 21, 52, 55, 60);
Codul comercial
Alte acte normative izvoare de drept civil, ca de exemplu Legea nr. 11/1991 pentru combaterea concurenței neloiale, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv.
O problemă strâns legată de reglementarea prescripției extinctive este aceea a caracterului – imperativ ori dispozitiv – al normelor ce formează această instituție.
După adoptarea Decretului nr. 167/1958, în literatura de specialitate și în jurisprudență s-a admis, constant, soluția potrivit căreia normele care reglementează prescripția extinctivă sunt imperative, argumentarea constând în aceea că prescripția extinctivă este calificată ca o instituție de ordine publică, lucru ce rezultă din funcțiile prescripției ( mobilizatoare și educativă, sancționatoare și de consolidare a raporturilor juridice și de înlaturare a dificultăților în administrarea probelor). Dealtfel, conținutul art. 1 alin. 3 al Decretului stipulează clar că ,,orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă”.
Natura obștească a interesului asigurat prin prescripția extinctivă a impus caracterul imperativ al normelor care o reglementează, caracter probat și de două consecințe juridice consacrate în mod expres de art.1 din Decretul 167/1958, respectiv inadmisibilitatea derogării prin convenție de la normele prescripției extinctive și obligativitatea aplicării din oficiu de catre organul de jurisdicție a normelor privind prescripția extinctivă.
Totuși problema care se ridică, este aceea de a ști dacă este bine sau nu să se păstreze caracterul imperativ al normelor prescripției extinctive și în viitoarea reglementare. Se consideră că soluția potrivită – impusă de principiul disponibilității, aplicabil în dreptul civil, în general – este aceea de a reveni la sistemul codului civil : prescripția trebuie aplicată dacă cel interesat ( de regulă, pârâtul ) o invocă.
1.1.2. Natura juridică și delimitarea prescripției extinctive
În determinarea naturii juridice a prescripției extinctive trebuie să pornim de la faptul că prescripția extinctivă este cunoscută de toate ramurile de drept. Rezultă, ca și consecință, că natura juridică a prescripției extinctive trebuie stabilită în cadrul fiecărei ramuri.
În dreptul civil avem prescripția dreptului la acțiune (în sens material), așadar natura juridică a acestei prescripții extinctive trebuie stabilită. Dar pentru aceasta, trebuie să stabilim ce efecte produce prescripția extinctivă asupra dreptului subiectiv civil și asupra obligației civile corelative.
Așa cum am văzut, prescripția stinge dreptul la acțiune în sens material și, deci, acțiunea intentată de subiectul activ, după împlinirea prescripției, va fi respinsă ca prescrisă, acesta neputandu-și valorifica dreptul.
Pe de cealaltă parte, împlinirea termenului de prescripție va profita subiectului pasiv, acesta putându-se apăra în cazul obligării sale la executarea obligației, invocând excepția prescripției extinctive. Cu toate acestea, subiectul pasiv nu poate fi împiedicat în a-și onora obligația chiar după împlinirea termenului de prescripție, dacă executarea se face voluntar, nefiind însă permisă întoarcerea executării.
Concluzia care reiese de aici este că prescripția extinctivă nu stinge nici dreptul subiectiv și nici obligația civilă corelativă și ca ea este, de fapt, un mijloc de metamorfozare, transformare a dreptului subiectiv civil și a obligației civile corelative, care sunt retrogradate din perfecte (asigurate prin ,,acțiune”), în imperfecte (naturale, asigurate doar prin ,,excepțiune”).
În literatura juridică de specialitate, privitor la natura juridică a prescripției extinctive există și o altă părere, recentă, potrivit căreia prescripția este calificată drept o sancțiune îndreptată împotriva pasivității titularului dreptului subiectiv civil, sancțiune ce urmează a fi privită diferit, după cum este vorba, pe de o parte, de un drept de creanță sau un drept real accesoriu – ipoteză în care prin prescripția extinctivă se stinge o componentă a dreptului la acțiune, iar pe de altă parte, de un drept real principal sau un drept nepatrimonial – ipoteză în care prescripția stinge însuși dreptul subiectiv.
Cât privește problema delimitării prescripției extinctive de alte instituții de drept civil, aceasta se aseamănă dar nu se confundă cu instituții precum prescripția achizitivă ( uzucapiunea ), decăderea sau termenul extinctiv (care este o modalitate a actului juridic civil, ca și termenul suspensiv).
În primă instanță, raportându-ne la prescripția achizitivă, observăm că există asemănări între aceasta și prescripția extinctivă – sunt ambele instituții de drept civil, se prezintă ambele ca sancțiuni pentru titularii inactivi de drepturi civile și ambele sunt caracterizate de termene – dar, analizate cu atenție, instituțiile se deosebesc evident, neputând fii confundate. Astfel:
a) sediul materiei este diferit ( Decretul nr. 167/1958 pentru prescripția extinctivă, Codul civil pentru cea achizitivă);
b) termenele de prescripție extinctivă sunt mai scurte ( 3 ani, 2ani, 6 luni), in vreme ce tremenele prescripției achizitive sunt mai lungi și mai puține ( 30 ani, 10 – 20ani );
c) ca efect, în cazul prescripției extinctive avem de-a face cu stingerea dreptului la acțiune în sens material, pe când în cazul prescripției achizitive avem de-a face cu o dobândire a unui drept real principal; prescripția extinctivă are reguli proprii de suspendare și întrerupere și are ca atribut de individualizare caracteristic ,,repunerea în termen”.
Privitor la decădere, aceasta apare ca stingere a dreptului subiectiv civil neexercitat în termenul de decădere.
Este adevărat că cele două instituții se aseamănă, fiind ambele instituții de drept civil, caracterizate prin termene și având ambele efect extinctiv, dar, în vreme ce prescripția extinctivă stinge doar dreptul la acțiune (în sens material), decăderea stinge însuși dreptul subiectiv. Apoi, ca și în cazul prescripției achizitive, prescripția extinctivă se deosebește de decădere prin termenele, care de această dată, sunt mai lungi, și prin reglementările caracteristice privind suspendarea, întreruperea și repunerea în termen.
În ultimă instanță, prescripția extinctivă și termenul extinctiv au în comun efectul extinctiv și apartenența la dreptul civil, fiind însă diferențiate de efecte (la prescripție se stinge dreptul la acțiune, în vreme ce termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv și a obligației civile corelative), de modalitatea de modificare (termenul extinctiv poate fi modificat prin acordul părților actului juridic, în vreme ce termenul de prescripție nu este susceptibil de o astfel de modificare) și, în final, de suspendare, întrerupere și repunere în termen, caracteristice numai termenului de prescripție.
Sectiunea II . Efectul prescripției extinctive
Opinii privind efectul prescripției extinctive
În doctrină există o dispută cu privire la ce anume se stinge prin prescripția extinctivă, dispută alimentată de reglementările Codului civil.
Pe de o parte, în art. 1091 acesta enumeră prescripția printre modurile de stingere a obligațiilor civile, ca și în art. 1837, iar pe de altă parte, în art. 1890, 1900, 1903 si 1904 se referă la prescripția acțiunilor în justiție. Dacă primele dispoziții dau de înțeles că prescripția extinctivă stinge obligația civilă și, implicit, dreptul subiectiv corelativ, celelalte au în vedere stingerea acțiunii în justiție.
Până la apariția Decretului nr.167/1958, ideea care domina în doctrină era că prin prescripție se stinge obligația civilă și dreptul subiectiv, putând face obiectul unei plăți voluntare valabile.
Odată cu apariția Decretului nr. 167/1958, deși acesta face referire expresă la ,,dreptul la acțiune”, iar nu la o ,,obligație” ori la ,,dreptul subiectiv” , disputa cu privire la ce se stinge prin prescripția extinctivă se păstrează, dând naștere la două puncte de vedere antitetice:
într-o primă abordare s-a considerat că prescripția stinge însuși dreptul subiectiv civil și obligația corelativă, și asta pentru că este de deconceput supraviețuirea dreptului subiectiv civil fără a exista posibilitatea ocrotirii lui prin constrângere statală, și,
cea de-a doua abordare, dominantă dealtfel, care susține că prescripția stinge doar dreptul la acțiune în sens material, iar nu însuși dreptul subiectiv.
Această a doua abordare, pe care personal o îmbrațișez, este susținută și în doctrină de numeroase argumente, dintre care enumăr:
argumentul interpretării gramaticale a art. 1 din Decretul nr. 167/1958, care nu folosește termenul ,,dreptul” sau expresia ,,dreptul subiectiv”, ci formula ,,dreptul la acțiune”, folosirea nefiind întâmplătoare, ea găsindu-se și în alte articole ale Decretului. Argumentul este aplicabil și textelor legale ulterioare Decretului 167/1958, ceea ce demonstrează consecvența legiuitorului în indicarea efectului prescripției extinctive. Dintre normele mai recenete amintim :
art. 67 alin. 5 din Legea nr. 31/1990: ,,Dreptul la acțiunea de restituire a dividendelor se prescrie în termen de trei ani de la data distribuirii lor”.
art. 35 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare: ,,Acțiunea în rectificare, sub rezerva prescripției dreptului material la acțiunea în fond, va fi imprescriptibilă”.
art. 147 alin. 1 din Legea nr. 105/1992: ,, Prescripția extinctivă a dreptului la acțiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuși”.
un al doilea argument se bazează pe interpretarea logică a art. 19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: ,,Instanța judecatorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună, chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită”; dacă prin împlinirea termenului de prescripție s-ar stinge însuși dreptul subiectiv civil, această prevedere – care, în fond reglementează repunerea în termenul de prescripție – nu s-ar justifica, deoarece instanța nu ar mai avea ce ocroti.
al treilea argument are la bază interpretarea art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: ,, debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul de prescripție era împlinit”. Soluția stingerii numai a dreptului la acțiune rezultă atât din interpretarea gramaticală a textului, cât și din valabilitatea plății făcute după împlinirea termenului de prescripție.
Argumentele de mai sus justifică temeinic soluția stingerii prin prescripția extinctivă numai a dreptului la acțiune în sens material, soluție din care se desprind dealtfel și două importante consecințe, și anume : supraviețuirea dreptului civil, ca și a obligației civile corelative (ele transformându-se din perfecte în imperfecte), și, imprescriptibilitatea dreptului la acțiune în sens procesual.
Principiile prescripției extinctive
În literatura de specialitate, efectul prescripției extinctive – stingerea dreptului la acțiune – este cârmuit de două principii, consacrate astfel:
Art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958: ,,Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii” ;
Art. 12 din același act normativ: ,,În cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită”.
Primul principiu – prescrierea și a acțiunii privind un drept accesoriu odată cu prescrierea acțiunii privind un drept principal – este o aplicație a principiului de drep accesorium sequitur principale. Totodată, consacrarea expresă a acestui principiu în matera prescripției extinctive înseamnă consacrarea implicită a consecințelor ce decurg din el, și anume:
imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect imprescriptibilitatea dreptului subiectiv accesoriu
stingerea dreptului la acțiune privind un drept subiectiv accesoriu nu atrage și stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal.
Se deduce din aplicația acestui principiu că, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind dreptul principal, se vor stinge și drepturile la acțiune privind dobânzile și alte garanții reale sau personale ce constituie accesoriul acestui drept principal, chiar dacă termenul de prescripție privind pe cele accesorii nu s-ar fi împlinit încă. În completarea acestei probleme trebuie amintit că odată cu intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, există o dispoziție potrivit căreia prescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu va atrage și stingerea dreptului la acțiunea ipotecară, creditorul ipotecar putând urmări doar bunurile ipotecate, în limita valorii acestora.
Al doilea principiu – stingerea printr-o prescripție distinctă a dreptului la acțiune privind fiecare prestație în cazul obligațiilor cu executare succesivă – se aplică ori de câte ori debitorul este ținut față de creditor la prestații succesive, indiferent de izvorul obligației, precum: chirii, dobânzi etc.
În aplicarea acestui principiu, jurisprudența s-a pronunțat în sensul că: ,,Dobânzile de întârziere, prevăzute de art. 1088 C.civ., fiind prestații succesive în sensul art. 12 din Decretul 167/1958, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită. Așadar, instanțele aveau obligația de a stabili pentru care anume prestații periodice, dreptul la acțiune era prescris și, ca o consecință, să oblige pe pârât numai la plata dobânzilor pentru care nu a operat prescripția”.
CAPITOLUL II. DOMENIUL DE APLICARE A PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
Sectiunea I. Noțiune și criterii de determinare
Prin domeniul prescripției extinctive se înțelege sfera drepturilor subiective care cad sub incidența prescripției extinctive.
În concret, a determina domeniul prescripției extinctive înseamnă a stabili, prin raportarea tuturor drepturilor subiective la instituția prescripției extinctive, care sunt drepturile subiective ale căror drepturi la actiune sunt supuse prescripției extinctive și, deci, a le deosebi de drepturile ale căror drepturi la acțiune nu sunt supuse prescripției extinctive.
Sfera drepturilor subiective supuse prescripției extinctive se determină prin utilizarea combinată a următoarelor criterii:
natura drepturilor subiective civile, în funcție de care distingem, pe de o parte, domeniul prescripției extinctive în categoria drepturilor patrimoniale (deosebindu-se apoi domeniul prescripției extinctive în categoria drepturilor de creanță, a celor reale principale și a drepturilor reale accesorii), iar pe de altă parte, domeniul prescripției extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale;
actul normativ care reglementează prescripția extinctivă, în raport cu care deosebim domeniul prescripției extinctive guvernat de Decretul nr.167/1958, domeniul prescripției extinctive cârmuit de Codul civil și domeniul prescripției extinctive guvernat de alte acte normative.
Sectiunea II. Domeniul prescripției extinctive în categoria drepturilor patrimoniale
2.2.1. Prescripția extinctivă și drepturile de creanță
În principiu, drepturile de creanță, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte juridice licite sau ilicite), sunt supuse prescripției extinctive.
Această regulă rezultă atât din art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 21 din același act normativ, precum și din alte dispoziții scrise fie în Decretul nr. 167/1958 (spre exemplu, art. 7, art. 8, art. 11 etc), fie în alte acte normative (spre exemplu art. 1903-1904 C.civ, art. 12 din Legea nr. 11/1991 etc.).
De la principiul potrivit căruia acțiunile personale (acțiunile în justiție prin care se solicită protecția judiciară a drepturilor de creanță) sunt supuse prescripției extinctive există și excepții. De exemplu, acțiunea având ca obiect partea cuvenită din rezervele tehnice ce se constituie la asigurările de viață, deci drepturile asiguraților asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice ce se constituie la asigurările de viață pentru obligații de plata scadente în viitor (art. 40 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România: ,,Drepturile asiguraților asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice ce se constituie la asigurările de viață pentru obligații de plată scadente în viitor nu sunt supuse prescripției”).
2.2.2. Prescripția extinctivă și drepturile reale principale și drepturile reale accesorii
Art. 21 din Decretul nr. 167/1958 stabilește că dispozițiile acestui act normativ nu se aplică dreptului de proprietate, dreptului de uzufruct, dreptului de uz, dreptului de abitație, dreptului de servitute și celui de superficie, deci, în privința prescripției extinctive, drepturile reale principale nu sunt guvernate de Decretul 167/1958, ci de prevederile înscrise în Codul civil sau în alte acte normative.
Spre deosebire de drepturile de creanță, care sunt nelimitate, drepturile reale sunt limitate ca număr, astfel încât devine posibilă stabilirea prescriptibilității ori imprescriptibilității lor, pentru fiecare caz în parte.
Se apreciază că, în domeniul drepturilor reale principale, regula o reprezintă imprescriptibilitatea, iar prescriptibilitatea constituie excepția. În lipsa unor texte de lege exprese, în doctrină și în jurisprudența nu există un punct de vedere unanim în privința incidenței prescripției extinctive asupra unor acțiuni reale. Sunt considerate imprescriptibile extinctiv:
acțiunea în revendicare mobiliară sau imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate publică, indiferent dacă titularul dreptului de proprietate publică este statul sau o unitate administrativ-teritorială (art.136 alin.2 din Constituție, art. 11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și art. 1844 C.civ.);
acțiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată (această acțiune poate fi însa paralizată prin invocarea uzucapiunii);
acțiunea în revendicarea unui bun mobil proprietate privată de la posesorul de rea-credință sau de la detentor;
acțiunea de partaj, adică acțiunea prin care se cere împarțirea bunurilor aflate în proprietate comună (art. 728 C.civ.);
acțiunea negatorie;
acțiunea confesorie prin care se urmărește apărarea unui drept de superficie;
acțiunea în grănițuire.
Ca acțiuni reale prescriptibile extinctiv sunt de menționat următoarele:
acțiunea în revendicarea unui bun mobil proprietate privată, pierdut sau furat, exercitată împotriva posesorului de bună credință (art. 1909 alin. 2 și art. 1910 C.civ.);
acțiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. 498 C.civ. (avulsiunea) și de art. 520 C.proc.civ. (revendicarea imobilului adjudecat în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară), în ambele situații cu excepția cazului când imobilul revendicat este proprietate publică;
acțiunea confesorie prin care se urmărește apărarea dreptului de uzufruct (art. 557 C.civ.), a dreptului de uz sau de abitație (art. 565 C.civ.) și a dreptului de servitute (art. 639 C.civ.).
Din interpretarea per a contrario a art. 21 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că dispozițiile acestui act normativ ,,nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitație, servitute și superficie”, rezultă că drepturile reale accesorii sunt supuse prescripției extinctive potrivit dispozițiilor Decretului nr. 167/1958.
De altfel, având în vedere că drepturile reale accesorii există întotdeauna pe lângă un drept de creanță ca drept principal, această soluție se desprinde și din prevederile art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, care dispune că, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.
Sectiunea III. Domeniul prescripției extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale
2.3.1. Principiul imprescriptibilității drepturilor personale nepatrimoniale
Principiul instaurează regula de drept potrivit căreia protecția drepturilor nepatrimoniale pe calea acțiunii în justiție nu este limitată în timp, putându-se obține oricând.
Principiul imprescriptibilității drepturilor nepatrimoniale nu este consacrat in terminis în legislația noastră, dar existența sa este unanim admisă, fiind dedusă din interpretarea per a contrario a art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, precum și din faptul că legea stabilește în mod expres excepțiile de la acest principiu. Principiul în discuție se întemeiază pe caracterul perpetuu al drepturilor nepatrimoniale și pe împrejurarea că astfel de drepturi sunt inseparabile de persoana fizică sau juridică.
Ca exemple de drepturi cu caracter personal, imprescriptibile extinctiv avem: acțiunea în contestarea împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumția de paternitate, acțiunea în contestarea recunoașterii voluntare de maternitate sau de paternitate, acțiunea în contestarea filiației față de mamă atunci când filiația rezultă din certificatul de naștere, fără a exista o folosință a stării civile conformă cu acest certificat, acțiunea în stabilirea filiației față de mamă, acțiunea prin care se solicită înregistrarea tardivă a nașterii, acțiunea prin care se solicită desființarea, modificarea, rectificarea sau completarea unui act de sare civilă sau a unei mențiuni de pe acestea etc.
2.3.2. Excepții
Următoarele acțiuni, desi au un obiect nepatrimonial, sunt totuși prescriptibile extinctiv:
acțiunea în nulitatea relativă a unui act juridic civil (anulabilitate) este soluția ce rezultă din art. 9 din Decretul nr. 167/1958; termenul de prescripție este, în principiu, termenul general de 3 ani;
acțiunea în nulitatea relativă a căsătoriei (art. 21 C. fam.);
acțiunea în tăgăduirea paternității (art. 55 alin. 1 C. fam) ;
acțiunea în stabilirea paternității (art. 60 alin. 1 C. fam), atunci când este pornită de mamă sau de reprezentantul legal al copilului, deoarece, conform art. 60 alin. 4 C. fam., ,,acțiunea aparținând copilului nu se prescrie în timpul vieții acestuia”.
2.4. Probleme speciale privind domeniul prescripției extinctive
Există în practică unele situații ale căror soluții fie sunt neuniforme, fie necesită explicații suplimentare pentru o mai bună înțelegere. Acestea vor face subiectul prezentei secțiuni :
1) Valorificarea dreptului subiectiv civil pe calea excepției
Din definiție rezultă că dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută, în limitele normelor juridice civile de a recurge, atunci când dreptul subiectiv este nesocotit sau încălcat, la forța coercitivă a statului.
Valorificarea dreptului subiectiv civil poate fi obținut atât pe calea acțiunii, cât și pe calea excepției. Excepțiile care se ridică în cursul dezbaterilor unui proces sunt excepțiile de procedură si exceptiile de fond, acestea din urmă fiind cele care trebuie avute în vedere pentru a desemna apărarea de fond.
În ceea ce privește prescriptibilitatea apărării dreptului civil pe calea excepției s-au formulat mai multe opinii.
Într-o primă opinie, larg răspândită în doctrină, se consideră că apărarea dreptului civil pe cale de exceptie este imprescriptibilă, aceasta bazându-se pe regula de drept conform căreia que temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum (ceea ce e prescriptibil pe cale de acțiune este imprescriptibil pe cale de excepție).
Într-o altă opinie se consideră că este necesar a se face distincție între excepțiile imprescriptibile (prin care se valorifică un simplu mijloc de apărare) și excepțiile prescriptibile (cele prin care se valorifică un drept ce ar putea fi ocrotit pe cale de acțiune).
În sistemul Decretului nr. 167/1958, soluția care se impune datorită caracterului imperativ de ordine publică al normelor care reglementează prescripția dreptului la acțiune, este aceea a necesității de a distinge următoarele situații:
– dacă dreptul subiectiv civil putea valorificat, apărat pe calea acțiunii, iar această acțiune este potrivit legii prescriptibilă, rezultă că și excepția trebuie să fie prescriptibilă în aceleași condiții ca și acțiunea, soluția bazându-se atât pe necesitatea de a opri posibilitatea eludării normelor imperative, privind caracterul prescriptibil al acțiunii, cât și pe un argument de analogie: ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet;
– dacă acțiunea este imprescriptibilă, atunci și ocrotirea dreptului subiectiv civil pe calea excepției este imprescriptibilă.
2) Acțiunea în constatare
Conform art. 111 din Codul de procedură civilă este acțiune în constatare acea acțiune în justiție prin care reclamantul solicită instanței să constate existența unui drept subiectiv al său față de pârât sau, după caz, inexistența unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa.
Atât în doctrină, cât și în jurisprudență a fost adoptată soluția imprescriptibilității acțiunii în constatare.
Dintre acțiunile în constatare imprescriptibile extinctiv, se pot menționa cu titlu de exemplu: acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic civil, acțiunea în declararea simulației, acțiunea unuia dintre soți pentru a se constata că un imobil întabulat pe numele celuilalt soț este în realitate bun comun, acțiunea pentru constatarea calității de constructor de bună credință etc.
Acțiunile mixte
Sunt acțiuni mixte acele acțiuni care au caracteristici de acțiuni reale, personale ori în constatare, prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea lor fiind determinată separat pentru fiecare caz, în funcție de calificarea dată acțiunii după scopul urmarit la intentarea ei (ex. predarea unui imobil, plata unei creanțe).
Dualitatea de acțiuni
Dualitatea de acțiuni este acea situație în care titularul dreptului subiectiv își poate proteja dreptul său prin două acțiuni: o acțiune bazată pe un contract civil (ex contractu), supusă prescripției extinctive potrivit Decretului 167/1958, și, o acțiune reală, în revendicarea bunului, supusă prescripției de 30 de ani potrivit art. 1890 Cod civil (ca exemple, avem cazul deponentului, al comodantului etc.).
Între dualitatea de acțiuni și acțiunile mixte prin care se solicită predarea bunului ce a format obiectul derivat al unui act juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale există urmatoarele deosebiri:
în cazul dualității de acțiuni nu este vorba de un act juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale, deci dreptul real și dreptul de creanță nu au aceeași cauză generatoare, ci izvorul dreptului real preexistă izvorului dreptului de creanță;
în cazul acțiunii mixte este suficientă dovedirea actului juridic respectiv, în vreme ce, în cazul dualității de acțiuni, dacă a intervenit prescripția extinctivă a acțiunii personale, admiterea acțiunii reale este condiționată de dovedirea dreptului de proprietate.
– în cazul acțiunii mixte, fiind vorba nu de două acțiuni, ci de o singură acțiune, pretenția constând în predarea lucrului se fundamentează pe însuși actul juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale, iar prescripția extinctivă se va raporta numai la dreptul real, iar în cazul dualitatii de acțiuni, dacă pretenția în restituire este fundamentată pe contractul de depozit, comodat, locațiune etc., cererea va fi respinsă ca prescrisă, dacă prin raportare la dreptul de creanță, ar fi împlinit termenul de prescripție extinctivă la data exercitării acțiunii personale, urmărind ca deponentul, comodantul, locatarul etc. să introducă o nouă acțiune în justiție pe un alt fundament, adică o acțiune reală.
5) Acțiunea în repararea unei daune morale
Dauna morală poate fi reparată atât patrimonial cât și nepatrimonial. Decretul nr. 31/1954, prin art. 54 – 56 dispune că repararea nepatrimonială a unei daune morale este imprescriptibilă extinctiv.
Nu același lucru se poate spune și despre acțiunea în repararea patrimonială a unei daune morale, aceasta fiind o acțiune în justiție prin care se valorifică un drept de creanță, o acțiune patrimonială și personală și care este prescriptibilă extinctiv.
6)Acțiunea în restituirea prestațiilor exercitate în baza unui act juridic civil anulat (desființat)
Acțiunea în nulitate (prescriptibilă sau imprescriptibilă, după cum este vorba despre nulitate relativă sau nulitate absolută) nu se confundă cu acțiunea în restituirea totală sau parțială a obligațiilor efectuate în baza unui act civil anulat, aceasta din urmă fiind prescriptibilă, fiind considerată o acțiune bazată pe îmbogațirea fără just temei.
7) Acțiunea în protecția unor drepturi reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate
Este o asemenea acțiune, acțiunea în revendicare întemeiată pe „dreptul de administrare directă”. Anterior revoluției din 1989, părțile acestei acțiuni erau organizații socialiste de stat însă, începând cu anul 1990, „dreptul de administrare directă”, devenind „drept de folosință”, al unui organ sau instituții de stat asupra bunurilor ce se află în proprietatea statului.
În stabilirea prescriptibilității sau imprescriptibilității unei asemenea acțiuni, se iau în considerare dispozitiile art. 1884 din Codul civil, potrivit cărora „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț”.
8) Acțiunile în materie de carte funciară
În această materie sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară.
Astfel, conform art. 35 alin. 1 din legea menționată, „acțiunea în rectificare, sub rezerva prescripției dreptului patrimonial la acțiunea de fond, va fi imprescriptibilă”. Această dispoziție trebuie coroborată cu dispozițiile art. 1890 din Codul civil, urmând a se aplica principiul accesorium sequitur principale.
Conform art. 35 alin. 2 din Legea nr. 7/1996 „ Față de terțele persoane care au dobândit cu bună credință un drept real prin donație sau legat, acțiunea în rectificare nu se va putea porni decât în termen de 10 ani, socotiți din ziua când s-a înregistrat cererea lor de înscriere, cu excepția cazului în care dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris mai înainte”. Prin urmare, acțiunea în rectificare împotriva terților dobânditori de bună credință este prescriptibilă în termen de 10 ani de la data înregistrării cererii prin care terțul solicită înscrierea dreptului său în cartea funciară.
Dacă terțul dobânditor de bună credință a dobândit dreptul real cu titlu oneros, termenul de prescripție a acțiunii în rectificare este de 3 ani de la data înregistrării cererii prin care terțul a solicitat înscrierea dreptului sau în cartea funciară, conform art. 36 din aceeași lege. Potrivit art. 35 si art. 53 alin. 2 din legea menționată, acțiunea în rectificarea erorilor materiale cuprinse în cartea funciară este imprescriptibilă sau prescriptibilă extinctiv, de la caz la caz.
9) Acțiunile privind un drept secundar
Drepturile secundare au fost definite în doctrină ca fiind „prerogative ce constau în puterea de a da naștere prin manifestare unilaterală de voință unui efect juridic ce afectează și interesele altei persoane: dreptul de alegere în cazul unei obligații alternative, dreptul de denunțare unilaterală a unui contract etc.” Ele nu sunt niște drepturi subiective civile autentice, ci doar simple facultăți ori beneficii legale sau convenționale.
Aceste acțiuni sunt imprescriptibile extinctiv.
10) Unele acțiuni în materie succesorală
Potrivit art. 700 alin. 1 din Codul civil „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la data deschiderii succesiunii”, prin urmare, dreptul de opțiune succesorală este supus prescripției extinctive.
Potrivit dispozițiilor art. 728 din Codul civil „… un coerede poate cere oricând împarțeala succesiunii, chiar când ar exista convenții sau prohibiții contrarii”, acțiunea privind ieșirea din indiviziunea succesorală fiind astfel imprescriptibilă extinctiv.
De asemenea, este imprescriptibilă extinctiv acțiunea în constatarea masei succesorale, a calității de moștenitor sau a actelor succesorale, fiind o acțiune în constatare, însă în ceea ce privește acțiunea privind raportul donațiilor, aceasta având un caracter personal și patrimonial, poate fi introdusă în termenul de ieșire din indiviziunea succesorală.
În ceea ce privește acțiunea prin care se cere executarea legatului cu titlu particular, trebuie să deosebim, după cum urmează:
– dacă legatul cu titlu particular are ca obiect drepturi de creanță sau bunuri de gen, acțiunea având astfel caracter patrimonial și personal, aceasta este supusă regulilor de drept comun referitoare la prescripția extinctivă;
– dacă legatul cu titlu particular are ca obiect dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui bun individual determinat, fiind vorba astfel despre o acțiune reală, urmează a fi aplicate regulile ce guvernează acțiunea în revendicare sau, după caz, acțiunea confesorie.
Dacă este lovită de o cauză de nulitate relativă, acțiunea în declararea nulității legatului este prescriptibilă extinctiv în termenul general de prescripție de 3 ani de zile, iar dacă este lovită de o cauză de nulitate absolută, această acțiune este imprescriptibilă extinctiv.
De asemenea, este supusă termenului de prescripție extinctivă de 3 ani de zile, acțiunea în revocarea legatului pentru neexecutarea sarcinii, aceasta fiind o acțiune patrimonială și personală.
CAPITOLUL III. TERMENELE PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
Sectiunea I. Noțiune și clasificare
Din definiția prescripției extinctive poate fi dedusă și definiția termenului de prescripție.
Prin termen de prescripție extinctivă se înțelege intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pierderii acestui drept, pierderii posibilității de a obține condamnarea pârâtului la executarea obligației ce îi revine, respectiv sub sancțiunea pierderii dreptului real principal sau dreptului nepatrimonial, în măsura în care acesta este supus prescripției extinctive.
Ca orice alt termen, termenul de prescripție extinctivă are un început (data la care începe a curge prescripția), o durată și un sfârșit (data de împlinire a prescripției).
Fiind stabilit numai prin lege, termenul de prescripție extinctivă este unul esențialmente legal, însușirea rezultând fără echivoc și din partea ultimă a art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: ,,Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Termenul este unul asupra căruia părțile nu pot interveni prin niciun act juridic civil, această facultate neavând-o dealtfel nici instanța. Clauzele în acest sens ar fi lovite de nulitate absolută.
Trecând la problema clasificării termenelor de prescripție, există două criterii mari în literatura de specialitate. Principalul criteriu este acela al vocației ori sferei de aplicare, după care distingem între: a) termene generale și b) termene speciale de prescripție extinctivă. Termenele generale se stabilesc de norme generale (legea generală), în vreme ce termenele speciale de prescripție extinctivă se stabilesc prin legi speciale, corelația dintre aceste norme fiind cârmuită de cunoscutele reguli generalia specialibus non derogant și specialia generalibus derogant.
Al doilea criteriu este acela al izvorului normativ, în funcție de care distingem între: a) termene instituite de Decretul 167/1958 și b) termene instituite de alte izvoare de drept civil, precum Codul civil, Codul familiei, Legea nr. 31/1990, Legea nr. 11/1991, Legea nr. 554/2004 etc.
Există și un al treilea criteriu care se folosește în literatura de specialitate pentru clasificare, anume acela al mărimii sau întinderii termenelor de prescripție – aplicabil termenelor speciale. Conform acestui principiu, termenele speciale de prescripție extinctivă se împart în: a) termene mai mari decât termenul general ,
b) termene egale cu termenul general și c) termene mai mici decât termenul general de prescripție extinctivă.
Sectiunea II. Termenele generale de prescripție extinctivă
Prin termen general de prescripție extinctivă înțelegem acel termen care se aplică practic ori de câte ori nu își găsește aplicație un termen special de prescripție extinctivă într-un anume caz dat.
Având în vedere soluțiile adoptate în ceea ce privește domeniul prescripției extinctive, vom face o distincție și în legătură cu termenele generale de prescripție extinctivă, anume, pe de o parte, pentru acțiunile (cererile) personale, adică acelea prin care se urmărește valorificare unui drept de creanță, termenul general de prescripție extinctivă este cel stabilit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 (3 ani), iar, pe de altă parte, pentru acțiunile (cererile) reale, adică pentru cele prin care se urmărește ocrotirea unui drept real principal, termenul general de prescripție extinctivă este cel stabilit de art. 1890 C.civil (30 ani).
3.2.1. Termenul general de prescripție de 3 ani
Termenul de prescripție extinctivă , cu caracter general, aplicabil raporturilor juridice obligaționale (adică cele care au în conținutul lor drepturi de creanță și îndatoririle corelative) este instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia ,,termenul prescripției este de 3 ani (…)”.
Caracteristica acestui termen, de 3 ani, de a fi termen general de prescripție extinctivă, în domeniul drepturilor de creanță, rezultă din următoarele împrejurări legislative: 1) este primul termen prevăzut de Decretul nr. 167/1958, după ce, în art. 1 alin. 1 se dispune: ,,Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”; 2) în dispozițiile următoare ale Decretului sunt stabilite termene derogatorii de la acest termen, adică termene speciale de prescripție, tot pentru acțiuni întemeiate pe drepturi de creanță.
Termenul se aplică tuturor acțiunilor personale, indiferent de izvorul raportului juridic obligațional, cu excepția cazurilor pentru care există termene speciale de prescripție extinctivă.
Ca și exemple, în practica, termenul general de prescripție extinctivă de 3 ani a fost aplicat în cazul: cererii de raport al donațiilor, acțiunii în reducțiunea liberalităților excesive, acțiunii oblice (subrogatorii), acțiunii revocatorii (pauliene), cererii pentru plata contravalorii fructelor, cererii prin care se solicită rezoluțiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare, cererii prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract(este vorba de executarea silită în natură a obligației de a face, izvorâtă din antecontract) etc.
3.2.2. Termenul general de prescripție de 30 ani
Pornind de la conținutul art. 21 din Decretul nr. 167/1958, în care se precizează că dispozițiile acestui act normativ ,,nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie”, rezultă că, pentru drepturile reale principale prescriptibile extinctiv, termenul general de prescripție este cel instituit de art. 1890 C. Civ., care dispune că ,,toate acțiunile (…) reale (…), pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care nu a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie în treizeci de ani (…)”.
Din chiar formularea art. 1890 C. civ. rezultă că termenul de prescripție extinctivă de 30 de ani are valoare de termen general, adică își găsește aplicația ori de câte ori nu există un termen special.
De asemenea, caracterul general al termenului de 30 de ani, prevăzut de art. 1890 C. civ. rezultă, fără echivoc, și din dispoziția art. 1894: ,,Regulile prescripției relative la alte obiecte decât cele cuprinse în acest titlu și care sunt expuse la locurile respective din acest codice exclud aplicarea dispozițiilor acestui tiltlu în toate cazurile când sunt contrarii lor.” (aplicație a regulilor specialia generalibus derogant și generalia specialibus non derogant).
Generalitatea termenului de 30 de ani nu justifică, totuși, aplicarea lui la acțiunile reale care sunt imprescrimptibile extinctiv (cum sunt cele care cad sub incidența art. 1844 C. civ.).
Conținutul real al generalității termenului de prescripție de 30 de ani prevăzut de art. 1890 din Codul civil, se obține prin scăderea, din totalul acțiunilor reale, a acțiunilor reale imprescriptibile extinctiv și a acțiunilor reale supuse unor termene speciale de prescripție;
În concluzie, acest termen se aplică:
– acțiunii în revendicare mobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate privată;
– acțiunii negatorii, prin care se contestă un drept de uzufruct sau de uz având ca obiect un bun mobil;
– acțiunii confesorii (cu excepția situației în care prin aceasta se apără dreptul de superficie).
În sfârșit, este important a se arăta că, în cadrul concepției potrivit căreia sunt prescriptibile extinctiv și acțiunea în revendicarea unui bun imobil proprietate privată, acțiunea negatorie, acțiunea confesorie prin care se apără dreptul de superficie, și acțiunea în grănițuire, urmează a se admite că pentru toate aceste acțiuni este aplicabil termenul general de prescripție extinctivă de 30 de ani, prevăzut de art. 1890 C. civ. Aceeași soluție ar trebui aplicată și în cazul petiției de ereditate, precum și a altor acțiuni calificate ca reale (de ex: acțiunea vânzătorului pentru rezoluțiunea vânzării, în cazul în care cumpărătorul nu a plătit prețul – art. 1368 C.civ.), în măsura în care nu există norme speciale care să dispună altfel.
Majoritară însă, dacă nu chiar unanimă, a devenit, în doctrină, concepția potrivit căreia drepturile reale principale sunt imprescriptibile extinctiv, afară de excepțiile prevăzute de lege, așa încât termenul general de prescripție extinctivă aplicabil drepturilor reale a devenit, practic, inaplicabil.
Sectiunea III. Termenele speciale de prescripție extinctivă
Termenele speciale de prescripție a dreptului la acțiune sunt termene care derogă de la reglementarea de principiu înscrisă în art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 și se disting prin particularitatea de a fi aplicate numai în cazurile expres prevăzute de lege.
Aceste termene speciale de prescripție extinctivă sunt reglementate atât în Decretul nr. 167/1958, cât și în alte acte normative.
Termenele speciale aplicabile acțiunilor personale nepatrimoniale
Termenele speciale aplicabile acțiunilor personale nepatrimoniale sunt prevăzute în Codul familiei:
– termenul de prescripție extinctivă de 6 luni, aplicabil acțiunii în anulabilitatea căsătoriei, prevăzut de art. 21 alin. 2: „Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al cărui consimțământ a fost viciat, în termen de 6 luni de la încetarea violenței ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei”;
– termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, aplicabil acțiunii în tăgada paternității copilului din căsătorie, stabilit de art. 55 alin. 1: „ Acțiunea în tăgada paternității se prescrie în termen de 3 ani de când tatăl a cunoscut nașterea copilului”;
– termenul de prescripție extinctivă de 1 an, aplicabil acțiunii în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei, prevăzut de art. 60 alin. 1: „Acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la nașterea copilului”.
B. Termene speciale aplicabile acțiunilor personale, întemeiate pe drepturi de creanță
Există situații care au determinat instituirea unor termene speciale de prescripție a dreptului la acțiune chiar prin Decretul nr. 167/1958. În toate aceste cazuri, respectarea acestor termene se impune a fi făcută după dovedirea aspectului sau motivului care a determinat reglementarea lor. Aceste termene sunt:
– termenul de prescripție extinctiva de 2 ani, aplicabil pentru unele raporturi contractuale de asigurare de bunuri, prevăzut de art. 3 alin. 2, astfel: „Prin derogare de la dispozițiile alineatului precedent, în raporturile ce izvorăsc din asigurările de persoane, termenul de prescripție este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligațiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare …” (în acest din urmă caz, al amortizării, se aplică termenul general de prescripție de 3 ani) ;
– termenul de prescripție extinctivă de 6 luni, aplicabil acțiunii pentru daunele rezultate din vicii ascunse fără viclenie, prevăzut de art. 5: „Dreptul la acțiune privitor la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie”. Analiza acestui text, având în vedere condiția impusă ca viciile să nu fi fost ascunse cu viclenie, impune aplicarea sa în mod restrictiv, în caz contrar fiind aplicabil termenul de prescripție de drept comun (3 ani);
– termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, aplicabil unor sume aflate „în depozit”, prevăzut de art. 23 alin. 1: „ Dreptul la acțiunea privitoare la suma de bani consemnate sau depuse la instituțiile de bancă, credit și economie sau la orice alte organizații de stat, pe seama statului ori a organizațiilor de stat, se prescrie în termen de 3 ani de la data consemnării sau depunerii”.
În alineatele 2 și 3 ale aceluiași articol sunt stabilite cazurile când nu se aplică acest termen de 3 ani, astfel:
– termenul este de 1 an, când eliberarea sumelor este condiționată de un act al organului judecătoresc sau al altui organ de stat;
– termenele de prescripție pentru sumele constituite drept garanție, pe baza normelor legale sau a clauzelor contractuale, sunt cele stabilite în reglementările speciale privind constituirea de garanții.
– termenul de prescripție extinctivă de 60 de zile, prevăzut de art. 24: „Dreptul la acțiune privitoare la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru spectacolele care nu au mai avut loc se prescrie în termen de 60 de zile de la data când trebuia să aibă loc spectacolul”.
În Codul civil sunt stabilite următoarele termene speciale de prescripție extinctivă:
– termenul de prescripție extinctivă de 6 luni, aplicabil dreptului de opțiune succesorală, prevăzut de art. 700 alin. 1: „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni, socotit de la data deschiderii succesiunii”;
– termenul de prescripție extinctivă de 1 an, prevăzut in art. 1334: „Acțiunea vânzătorului pentru complinirea prețului și a cumpărătorului, pentru scăderea prețului sau pentru stricarea contractului se prescriu printr-un an din ziua contractului”;
– termenul de prescripție extinctivă 6 luni, stabilit de art. 1903, astfel: „Acțiunea maiștrilor și institutorilor de științe sau de arte, pentru lecțiile ce dau cu luna; a ospătatorilor si găzduitorilor, pentru nutrirea și locuirea ce procură, și a oamenilor cu ziua, pentru plata zilelor, a materiilor de dânșii procurate și a simbriilor; se prescriu prin șase luni.”
Termene speciale de prescripție extinctivă se regăsesc și în alte acte normative (unele termene interesând alte ramuri de drept), astfel:
– termenul de prescripție extinctivă de 18 luni, prevăzut de art. 506 alin. 2 C. proc. pen., pentru acțiunea în repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept, termen care se socoteste de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanței procurorului;
– termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 pentru acțiunile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate;
– termenele speciale de prescripție extinctivă prevăzute de Legea nr. 31/1990, și anume: termenul de 6 luni de la data publicării în M. Of. al României, partea a IV-a, a hotărârii adunării generale a acționarilor care a hotărât dizolvarea anticipată, pentru acțiunea în daune exercitată de fondatori împotriva societății, atunci când dizolvarea anticipată s-a făcut în frauda drepturilor lor (art. 34); termenul de 1 an de la data înmatricularii societății comerciale, aplicabil dreptului la acțiunea de regularizare în cazul neregularităților constatate după înmatriculare (art. 48 alin. 3); termenul de 3 ani pentru restituirea dividendelor plătite cu încălcarea prevederilor legale, socotit de la data distribuirii dividendelor (art. 67 alin. 5);
– termenul de prescripție extinctivă de 1 an, prevăzut de art. 12 din Legea nr. 11/1991 pentru combaterea concurenței neloiale, aplicabil dreptului la acțiune pentru repararea daunelor patrimoniale sau morale cauzate prin fapte de concurență neloială;
– termenul de 6 luni (în cazul trimiterilor poștale interne) sau de 1 an (în cazul trimiterilor postale internaționale) pentru acțiunea în răspunderea operatorilor pentru prestarea serviciilor poștale (art. 41 din O.G. nr.31/2002 privind serviciile poștale);
– termenul de 1 an, stabilit de art. 23 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aplicabil dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru, în cazurile prevăzute de primul alineat al aceluiasi articol; etc.
C. Termene speciale aplicabile unor acțiuni reale
Această categorie de termene cuprinde:
– termenul de prescripție extinctivă de un an, prevăzut de art. 498 din Codul civil (în caz de avulsiune);
– termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, prevăzut de art. 520 din C.proc.civ., în cazul revendicării imobilului adjudecat în cadrul urmaririi silite imobiliare sau al pretinderii unui dezmembrământ al dreptului de proprietate având ca obiect acest imobil – aceasta, în ipoteza în care executarea silită a avut ca obiect un imobil care, în realitate nu era proprietatea debitorului urmărit, iar ulterior apare o terță persoană (adevăratul proprietar) care revendică acest imobil de la adjudecatar;
– termenul de prescripție extinctivă de un an, prevăzut de art. 674 din C.proc.civ, în cazul acțiunilor posesorii;
– termenul de prescripție extinctivă de 30 de ani, prevăzut de art. 840 din C. civ., aplicabil acțiunii în restituirea bunului care a format obiectul unei donații revocate (de drept) pentru surveniență de copil. Astfel, „Prescripția acțiunii de revocare se împlinește după 30 de ani de la nașterea fiului”.
– termenul de 30 de ani, prevăzut de art. 557 C.civ., aplicabil acțiunii confesorii prin care se apără dreptul de uzufruct și, în baza art. 565 C.civ, acțiunii confesorii prin care se apără dreptul de uz și de abitație, precum și de art. 639 C.civ., aplicabil acțiunii confesorii prin care se apără dreptul de servitute.
CAPITOLUL IV. CURSUL PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE:
ÎNCEPUTUL, SUSPENDAREA ȘI ÎNTRERUPEREA TERMENULUI PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
Sectiunea I. Începutul prescripției extinctive
4.1.1. Regula generală privind începutul prescripției extinctive
Ca orice termen, și termenul de prescripție are un început, marcat de data la care începe să curgă, o durată, adică un interval de timp, și un sfârșit, marcat de data împlinirii lui. Începutul, durata și sfârșitul termenului de prescripție în literatura juridică este denumit ,,cursul prescripției extinctive”.
În analiza cursului prescripției extinctive se pleacă de la cunoașterea începutului acesteia, care este o operațiune de prim ordin, fiind reglementată în mod expres prin lege, neputând rămâne la latitudinea părților interesate care ar putea zădărnici acțiunea prescripției extinctive prin introducerea unor clauze care ar amâna sine die începutul prescripției sau, după caz, ar fixa începutul prescripției la o dată care ar depinde exclusiv de voința uneia din părți. Pentru a nu exista asemenea incertitudini, legiuitorul a reglementat în art. 1 alin. 3 din Decretul 167/1958 faptul că orice clauză care se abate de la regimul prescripției extinctive este nulă absolut.
Revenind acum la problema începutului prescripției extinctive, regula generală este stabilită în două texte de lege, între care nu există deosebiri de fond, ci numai de formulare.
Astfel, potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, ,,prescripția începe să curgă de la data cand se naște dreptul la acțiune (…), iar art. 1886 C.civ. dispune că ,,nicio prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere”.
Această regulă era cunoscută înca din dreptul roman, fiind exprimată prin adagiul acione non natae, non praescribitur.
Prin urmare, ori de cate ori nu își găsește aplicare o regulă specială, edictată pentru o anumită situație, se va aplica regula generală potrivit căreia prescripția extinctivă începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.
4.1.2. Reguli speciale privind începutul prescripției dreptului la acțiune
Ipotezele pentru care sunt instituite reguli speciale sunt urmarea regulii generale, în sensul că se precizează data când se naște dreptul la acțiune supus prescripției extinctive, în diferite situații și ipoteze. Se adaugă la această precizare și faptul că, de data aceasta, ne aflăm în prezența unor raporturi juridice civile ale căror subiecte, cu unele excepții, sunt determinate, în consecință, încălcarea dreptului civil subiectiv nu poate fi pusă decât pe seama persoanelor obligate chiar de la data nașterii raportului juridic.
Prin urmare, putem vorbi despre următoarele ipoteze:
1) ipoteza dreptului subiectiv civil pur și simplu;
2) ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de un termen suspensiv sau de o condiție suspensivă;
3) ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită și cazuri asimilate;
4) ipoteza acțiunii în anulabilitate;
5) ipoteza răspunderii pentru viciile lucrului, lucrării ori construcției;
6) alte situații speciale.
1) Ipoteza dreptului subiectiv civil pur și simplu;
Pentru dreptul subiectiv pur și simplu, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului juridic.
Această regulă este înscrisă în art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia, ,,în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la nașterii raportului de drept”.
În practică, această regulă specială vizează raporturile juridice având ca izvor actul juridic civil, ceea ce înseamnă că, în principiu, data nașterii raportului de drept substanțial este chiar data încheierii actului juridic. Pentru o bună înțelegere a domeniului de aplicare a acestei reguli speciale trebuie avute în vedere următoarele: a) prin expresia „în obligațiile ce urmează să se execute la cererea creditorului” se înțelege atât situația în care nu există termen sau condiție, suspensive, care să afecteze dreptul subiectiv civil și obligația corelativă, cât și situațiile în care există un termen suspensiv, dar este în favoarea creditorului (care poate renunța la beneficiul termenului, deci creditorul poate cere deîndată executarea obligației) sau există o condiție care este rezolutorie (ceea ce se datorează sub condiție rezolutorie se datoreaza pur și simplu – pura est sed sub conditione resolvitur), și, b) prin expresia „în obligațiile al caror termen de executare nu este stabilit” se înțelege situația obligațiilor în care termenul lipsește cu desăvârșire.
2) Ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de un termen suspensiv sau de o condiție suspensivă
Această regulă specială se referă la acele situații în care dreptul subiectiv civil este „afectat de modalități”, acestea fiind, aici, termenul suspensiv și condiția suspensivă.
Potrivit art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958, „Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a realizat condiția ori s-a împlinit termenul”. Regula este de asemenea instituită și în C.civ., art. 1885 alin. 1, conform căruia: „Prescripția unei creanțe condiționate, sau cu termen, nu poate începe decât din momentul când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul”.
3) Ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită și cazuri asimilate
În cazul în care răspunderea civilă are la bază săvârșirea unei fapte cauzatoare de prejudicii, precum și în cazurile asimilate (îmbogațirea fără justă cauză), prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este consacrată în art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.” Alineatul 2 al aceluiași articol prevede: „Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei.”
De asemenea, art. 19 alin.1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ stabilește că „în cazul în care persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, întinderea pagubei nefiindu-i cunoscută la data judecării acțiunii în anulare, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei.”
Prin această, regulă instituită de art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, se face referire atât la răspunderea civilă delictuală, cât și la răspunderea civilă contractuală. În cazul în care neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligației contractuale constituie un delict civil, se admite că, în principiu, va fi angajată răspunderea civilă contractuală, iar nu răspunderea civilă delictuală; cu condiția să nu fie incidentă o altă regulă.
După cum este prevăzut expres în lege, această regulă se aplică și în ceea ce privește începutul prescripției extinctive în cazul acțiunii izvorâte din imbogățirea fără just temei, termenul de prescripție începând să curgă de la data când cel care a fost sărăcit a luat la cunoștință atât de faptul producerii, cât și de cel care s-a îmbogățit în dauna sa.
4) Ipoteza acțiunii în anulabilitate
Această regulă este prevazută în art. 9 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „prescripția dreptului la acțiune în anularea unui act juridic pentru violență începe să curgă de la data când aceasta a încetat. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul sau legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”.
Această regulă nu este aplicabilă în cazul cererii de anulare a căsătoriei pentru eroare sau viclenie, deoarece aceasta se face în termen de 6 luni „de la încetarea violenței sau de la descoperirea erorii sau vicleniei”, de către persoana a cărui consimțământ a fost viciat. De asemenea, această regulă nu se aplică în cazul cererii de anulare a unui legat, deoarece prescripția începe să curgă de la data deschiderii succesiunii.
Legea distinge situația în care cauza de anulare este violența, de cea în care anulabilitatea actului se datorează celorlalte cauze (eroare, dol, leziune, incapacitate, nesocotirea altor dispoziții legale ce ocrotesc interese personale).
În cazul violenței, prescripția extinctivă începe să curgă din momentul în care a încetat acest viciu de consimțământ (moment obiectiv).
În ceea ce privește celelalte cauze de nulitate, în începutul cursului prescripției extinctive se disting două momente:
a) un moment subiectiv, care se aplică ori de câte ori cunoașterea cauzei de anulabilitate a avut loc în intervalul de timp cuprins între momentul încheierii actului juridic și momentul în care se împlinesc 18 luni de la încheierea actului;
b) un moment obiectiv, care se aplică de la data împlinirii a 18 luni calculate de la încheierea actului juridic numai dacă, în acest interval de 18 luni, nu a fost cunoscută cauza de anulabilitate de cel sau cei îndreptățiți să ceară anularea.
În sistemul Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, indiferent de cauza de nulitate (absolută sau relativă), termenul de prescripție extinctivă (un an) a început să curgă de la data intrării în vigoare a acestei legi (14 februarie 2001).
5)Ipoteza răspunderii pentru viciile lucrului, lucrării ori construcției
În cazul răspunderii pentru viciile ascunse ale lucrului, lucrării sau construcției, prescripția extinctivă începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea termenului de garanție pentru aceste vicii.
Potrivit dispozițiilor art. 11 din Decretul nr. 167/1958: „Prescripția dreptului la acțiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă, cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării”.
Prescripția acțiunii privind viciile unei construcții începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a 3 ani de la predare. Prin dispozițiile prezentului articol nu se aduce nici o atingere termenelor de garanție, legale sau conventionale”.
Această regulă privește acele vicii care nu pot fi descoperite prin mijloace obișnuite cu ocazia predării sau recepției, nu însă și dreptul la acțiune privind viciile aparente – cele care pot fi depistate fără nici o dificultate la predare sau recepție.
Potrivit art. 1352 din C.civ., această regulă specială se aplică doar în privința viciilor ascunse ale lucrului transmis, lucrării executate sau construcției, vicii care sunt de natură să împiedice folosirea lucrului, lucrării sau construcției potrivit destinației lor sau să fie de natură a diminua considerabil folosirea acestora.
Regulile privind începutul prescripției pentru viciile lucrului, lucrării sau construcției, prezinta, caracteristică stabilirii – alternativa a două momente de la care poate începe să curgă prescripția:
1) un moment subiectiv, constând „în data descoperirii viciilor”;
2) un moment obiectiv, constând în data expirării termenelor de garanție, de un an, pentru lucru ori lucrare și de 3 ani pentru construcție.
În cazul construcțiilor aflate sub incidența Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, prin art. 29 se stabilesc două termene speciale de garanție și anume un termen determinat, de 10 ani de la receptia lucrării, pentru viciile ascunse obisnuite, și un termen nedeterminat, pe toată durata de existență a construcției pentru viciile structurii de rezistență.
6) Alte situații speciale
a) Art. 23 din Decretul nr. 167/1958 instituie o regulă în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune asupra sumelor de bani consemnate sau depuse la instituțiile de bancă, credit și economic pe seama statului ori a instituțiilor de stat, pentru care termenul de prescripție începe să curgă de la data consemnării ori depunerii; atunci când eliberarea sumelor consemnate sau depuse este condiționată de un act al organului judecătoresc sau al altui organ de stat, prescripția începe să curgă de la data când se poate cere restituirea pe baza actului organului de stat.
b) Regula specială prevăzută de art. 24 din Decretul nr. 167/1958, reglementează prescripția dreptului la acțiune privitoare la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru spectacolelor ce nu au mai avut loc, prescripție care începe să curgă de la data când urma să aibă loc spectacolul.
c) Articolul 674 din Codul de procedură civilă reglementează prescripția dreptului la acțiunea posesorie, care începe să curgă de la data primului act de tulburare a posesiei.
d) Articolul 700 alin. 1 din Codul Civil prevede prescripția dreptului de opțiune succesorală care începe să curgă de la deschiderea succesiunii (care este data morții lui de cujus).
De la aceasta regulă există următoarele excepții:
– în cazul unui copil conceput, dar nenăscut la data deschiderii succesiunii, termenul de prescripție începe să curgă de la data nașterii, cu condiția ca acesta să se nască viu;
– în cazul declarării judecătorești a morții, data succesiunii este data prevăzută în hotărârea judecătorească definitivă ca fiind data morții, dar prescripția dreptului de opțiune succesorală începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoresti declarative de moarte, deoarece dreptul de opțiune succesorală poate fi exercitat numai din acel moment;
– în cazul unei moșteniri testamentare, când testamentul din care rezultă calitatea de moștenitor a unei persoane a fost descoperit mai târziu, termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală se calculează de la data cunoașterii calității de moștenitor a unei persoane.
e) potrivit art. 55 din Codul familiei „Acțiunea în tăgada paternității se prescrie în termen de 6 luni de la data când tatăl (soțul mamei sau fostul soț al mamei) a cunoscut nașterea copilului.
f) art. 60 din Codul familiei reglementează prescripția dreptului la acțiune în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei, astfel: „Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la nașterea copilului.” Potrivit alin. 2 al aceluiași articol, „Dacă în cazul prevăzut de art. 54 alin. 1, un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie prin efectul unei hotărâri judecătorești, termenul de un an pentru primirea acțiunii în stabilirea paternității din afara căsătoriei, va curge de la data când acea hotărâre a rămas definitivă”, chiar dacă a trecut mai mult de un an de la nașterea copilului. Potrivit dispozițiilor alin. 3 ale art. 60 „În cazul în care mama a conviețuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreținerea, termenul de un an va curge de la încetarea conviețuirii ori a întreținerii”.
g) art. 520 din C. proc.civ. instituie regula specială potrivit căreia prescripția dreptului la acțiune în revendicarea imobilului ce a format obiectul urmăririi silite imobiliare începe să curgă de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară.
h) prescripția extinctivă a acțiunii în răspunderea pentru daunele efective cauzate de operatorii publici și furnizorii de servicii de telecomunicații începe să curgă de la data primirii răspunsului la reclamație sau, dacă nu s-a răspuns la reclamație, de la exprimarea termenului de soluționare a acesteia.
i) prescripția dreptului la acțiune în rectificarea înscrierii în cartea funciară exercitată împotriva terțului dobânditor de bună credință începe să curgă de la data la care a fost înregistrată cererea prin care terțul respectiv a solicitat înscrierea dreptului sau în cartea funciară.
Sectiunea II. Suspendarea prescripției extinctive
4.2.1. Noțiune și cauze de suspendare a prescripției extinctive
Prin suspendarea prescripției extinctive se înțelege acea modificare a cursului acesteia, ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripție, pe timpul cât durează situațiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acționa pe titularul dreptului la acțiune.
Pentru ca prescripția extinctivă să își producă efectul sancționator, este necesar să existe, pe lângă voința de a acționa a titularului dreptului la acțiune, și posibilitatea reală (efectivă) de a se adresa organului de jurisdicție în solicitarea protecției juridice a dreptului său subiectiv. Dacă, în acele cazuri prevăzute de lege, în care titularul dreptului la acțiune este în imposibilitate de a acționa, cursul prescripției extinctive nu ar fi oprit, atunci s-ar ajunge la situația în care titularului acestui drept i s-ar aplica efectul extinctiv fără a i se putea imputa pasivitatea sau neglijenta sa în a acționa, ceea ce ar echivala cu deturnarea prescripției extinctive de la finalitatea sa, acesta fiind motivul și justificarea legiuitorului în ce privește reglementarea suspendării cursului prescripției extinctive. Este însă imperios necesar, pentru a putea fi vorba de suspendare, ca împrejurările care o nasc să apară în timp ce prescripția extinctivă este în curs și mai înainte de împlinirea termenului de prescripție extinctivă.
Din definiția suspendării, dată mai sus, reies caracteristicile acestor cauze de suspendare. Ele sunt legale (stabilite numai prin lege), limitative (adică de strictă interpretare și aplicare, nefiind susceptibile de aplicare prin analogie) și produc efecte de drept (ope legis), organului de jurisdicție nerămânându-i decât să constate producerea lor, deci, dacă în cursul procesului se invocă prescripția extinctivă, instanța va constata că a operat suspendarea cursului acesteia și va trece la soluționarea cauzei pe fond.
Potrivit articolului 13 din Decretul nr. 167/1958, ,,cursul prescripției se suspendă:
cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere;
pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forțele armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de război
până la rezolvarea reclamației administrative făcute de cel îndreptățit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poștă și telecomunicații, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de trei luni socotit de la înregistrarea reclamației.
Potrivit art.14:,,Între părinți sau tutore și cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator și acei pe care îi reprezintă, precum și între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătorești, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripția nu curge cât timp socotelile nu au fost date și aprobate.
Prescripția nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exercitiu, cât timp nu are reprezentant legal și nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să îi încuviințeze actele.
Prescripția nu curge între soți în timpul căsătoriei.”
Să facem o analiză a acestor cauze de suspendare:
Forța majoră. Termenul este folosit de art.13 lit.a) fără a fi definit. În doctrină și jurisprudență se admite că forța majoră este un eveniment imprevizibil și insurmontabil, precum cutremutul de pământ, inundația și altele asemenea. Pentru a produce suspendarea prescripției este nevoie ca în situația de forță majoră să se fi aflat cel împotriva căruia prescripția curge (adică titularul dreptului la acțiune, care a fost împiedicat a face acte de întrerupere a prescripției, adică să formuleze cerere de chemare în judecată), iar nu cel căruia termenul de prescripție îi profită.
Participarea la forțele armate care sunt pe picior de război. Din redactarea art. 13 lit.b) reiese că într-o asemenea situație trebuie să fie debitorul sau creditorul, sau atât unul cât și celălat. Este însă de reținut că simpla participare la forțele armate (cum ar fi cazul unui militar activ, militar angajat pe bază de contract) nu este cauză de suspendare a prescripției extinctive, condiția impusă de text fiind aceea ca forțele armate să fie puse pe picior de război.
c) Reclamația administrativă. Potrivit prevederilor art. 13 lit. c, pentru ca prescripția să fie suspendată, trebuie îndeplinite următoarele condiții: 1) reclamația administrativă prealabilă să aibă ca obiect „despăgubiri ori restituiri” în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poștă și telecomunicații;
2) să nu treacă mai mult de 3 luni de la înregistrarea reclamației; dacă petiționarul primește un răspuns neconvenabil înainte de împlinirea celor 3 luni, prescripția este suspendată numai pânâ la primirea acelui răspuns, nefavorabil; dacă reclamația rămâne nerezolvată, neprimindu-se răspuns, în cele trei luni, suspendarea încetează, iar titularul dreptului la acțiune este în drept să formuleze cerere de chemare în judecată la organul de jurisdicție competent.
Articolul 13 lit. c se aplică și ipotezei acțiunii în contencios administrativ, deoarece potrivit art. 17 alin. 1, coroborat cu art.7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, „înainte de a cere instanței anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la exprimarea termenului prevăzut la art. 1 alin. 2, autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta”, de această dată suspendarea operând până la rezolvarea reclamației administrative, dar nu mai mult de 30 de zile. Acest caz de suspendare a cursului prescripției nu este prevăzut expres în art.13 al Decretului 167/1958, el rezultând din rațiunea legii, în sensul că nu poate curge prescripția când cel îndreptățit a-și valorifica un drept nu rămâne în pasivitate.
d) Între ocrotitor și ocrotit, prescripția e suspendată cât timp socotelile nu au fost date și aprobate, potrivit art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958. Aceste dispoziții se aplică raporturilor dintre părinte, tutore și curator, pe de o parte, și cele ale cărui bunuri sunt administrate de ocrotitorul legal pe de altă parte (minor, interzis, cel ocrotit prin curatela). Suspendarea operează până la ,,darea și aprobarea socotelilor”, operație pe care o realizează autoritatea tutelară.
e) Prescripția este suspendată: a) cât timp cel lipsit de capacitate de exercițiu nu are reprezentant legal; b) cât timp cel cu capacitate de exercițiu restrânsă nu are ocrotitor legal care să-i încuviințeze actele.
Această cauză de suspendare privește minorul sub 14 ani, interzisul judecătoresc și minorul între 14 – 18 ani, aceasta fiind aplicată pe toată durata lipsei reprezentantului legal sau a ocrotitorului legal, după caz.
f) Prescripția este suspendată în raporturile dintre soți. Potrivit acestui alineat, prescripția este suspendată pe toata durata căsătoriei, fără a avea importanță dacă soții sunt sau nu despărțiți în fapt, în text nefiind explicat acest aspect, astfel că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa distingem) . În schimb, această cauză de suspendare nu se poate aplica, prin analogie, raporturilor dintre concubini.
Alături de cauzele generale de suspendare prevazute de art. 13 si 14 din Decretul nr. 167/1958, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței instituie o cauză specială prin art. 40: „deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripție a acțiunilor prevăzute la art. 36. Termenele vor începe să curgă după 30 de zile de la încheierea procedurii”.
4.2.2. Efectele suspendării prescripției extinctive
Suspendarea cursului prescripției extinctive produce două tipuri de efecte: efecte generale și un efect special.
În analiza efectelor generale ale suspendării vom porni de la art. 15 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958, potrivit căruia „După încetarea suspendării, prescripția își reia cursul socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare”. Se face astfel distincție între: efectul anterior cauzei de suspendare, efectul pe durata cauzei de suspendare și efectul ulterior cauzei de suspendare.
Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu produce efecte juridice, intrând în calculul termenului de prescripție și timpul scurs între începutul prescripției și data suspendării acesteia.
Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs constă în oprirea curgerii prescripției, pe toată această perioadă; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intră în calculul termenului de prescripție.
Ulterior cauzei de suspendare, efectul care se produce constă în reluarea cursului prescripției din momentul în care fusese oprit; este efectul precizat de art.15 alin.1: ,,După încetarea suspendării, prescripția își reia cursul…”.
În ce privește momentul efectiv de la care se reia cursul prescripției extinctive, ca regulă generală, acesta coincide cu însuși momentul încetării cauzei de suspendare. Prin excepție, în cazul special prevăzut de Legea nr.85/2006, termenele de prescripție vor începe a curge de la data încheierii procedurii insolvenței, ce corespunde cu pronunțarea sentintei de închidere a procedurii de către judecătorul sindic.
Suspendarea termenului de prescripție extinctivă produce și un efect special.
Acest efect este reglementat de art. 15 alin. 2, potrivit căruia: „prescripția nu se va împlini totuși înainte de expirarea unui termen de 6 luni socotit de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepția prescripțiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după exprimarea unui termen de o lună de la suspendare”.
Prin urmare, acest efect special se produce doar în cazurile în care:
– pană la împlinirea termenului de prescripție a rămas mai puțin de 6 luni, dacă termenul de prescripție aplicabil este mai mare de 6 luni (ex. termenul general de prescripție de 3 ani);
– până la împlinirea termenului de prescripție a rămas mai puțin de o lună, dacă termenul de prescripție aplicabil este mai mic de 6 luni (ex. termenul de 60 de zile prevăzut în art. 24 din Decretul nr. 167/1958).
Sectiunea III. Întreruperea prescripției extinctive
4.3.1. Noțiune și cauze de întrerupere a prescripției extinctive
Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita ca modificarea cursului acesteia care consta in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia unei cauze interuptive si inceperea unei alte prescriptii extinctive.
Pentru a intelege fundamentul intreruperii prescriptiei extinctive pornim de la doua premise: pe de o parte, lipsa de convingere a titularului dreptului in ceea ce priveste temeinicia pretentiei sale, ce reiese din starea de pasivitate, si, pe de alta parte, considerarea pozitiei, in fapt, a debitorului, ca fiind conforma dreptului , bazata pe impotrivirea debitorului.
Ori de cate ori aceste premise nu se mai confirma, inseamna ca producerea efectului prescriptiei extinctive nu se mai justifica.
In fapt, aceste premise nu se mai justifica atunci cand titularul dreptului la actiune iese din pasivitate, savarsind acte sau fapte prin care pretinde satisfacerea sau realizarea dreptului sau incalcat, precum si ori de cate ori subiectul pasiv paraseste pozitia de impotrivire, prin recunoasterea dreptului pana atunci incalcat sau contestat. Cand aceste atitudini au loc dupa ce prescriptia dreptului la actiune a inceput sa curga, ele trebuie sa aiba ca efect inlaturarea prescriptiei incepute, deoarece, si intr-un caz si in celalalt finalitatea prescriptiei extinctive este atinsa (se produce efectul mobilizator al prescriptiei, prin iesirea titularului dreptului la actiune din pasivitate, si, satisfacere nevoii clarificarii situatiilor juridice incerte, prin recunoasterea obligatiei de catre cel in favoarea caruia curge prescriptia.
Cauzele de intrerupere sunt grupate in art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Este de observat ca cele doua cauze avute in vedere privesc atitudinea persoanei obligate (prima cauza) si atitudinea titularului dreptului incalcat sau nerecunoscut (a doua cauza).
Astfel, potrivit dispozitiilor art. 16 din Decretul nr. 167 / 1958 „Prescriptia se intrerupe:
a) prin recunoasterea dreptului a carei actiune se prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia”;
b) „prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitrare, chiar daca cererea a fost introdusa la o instanta judecatoreasca ori la un organ de arbitraj necompetent”.
c) „printr-un act incepator de executare”, aceasta fiind o cauza de intrerupere a prescriptiei dreptului de a cere executarea silita, fiind studiata de dreptul procesual civil (abrogat).
Articolul 16 din Decretul nr. 167/1958 mai prevede ca „prescriptia nu este intrerupta daca s-a pronuntat incetarea procesului, daca cererea de chemare in judecata sau executare a fost respinsa, anulata sau daca s-a perimat ori daca cel care a facut-o a renuntat la ea.”
Aceste cauze de intrerupere a cursului prescriptiei extinctive sunt legale, limitative, producand efecte de drept (ope legis).
In analiza cauzelor de intrerupere ma voi opri doar asupra primelor doua enuntate de Decret, cea de-a treia, asa cum am spus, fiind o cauza studiata de dreptul procesual civil.
a) Recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie. Aceasta este prima cauza de intrerupere a prescriptiei axtinctive mentionate de Decretul nr.167/1958 in art. 16 si se traduce prin parasirea de catre debitor a pozitiei sale de impotrivire fata de dreptul subiectiv corelativ. ,,Recunoasterea” la care se refera textul trebuie sa fie neindoielnica; ea poate fi atat expresa, cat si tacita.
b) Cererea de chemare in judecata. Pentru a produce efectul intreruptiv este necesar ca actiunea in justitie sa fie efectiva si admisa printr-o hotarare definitiva.
4.3.2. Efectele întreruperii prescripției extinctive
Efectele întreruperii prescripției extinctive sunt stabilite de art. 17 din Decretul nr.167/1958 astfel: ,,Întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se ivi împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție. În cazul când prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripție nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă”. Așadar, întreruperea prescripției produce următorul efect: mai întâi, anterior apariției cauzei de întrerupere, prescripția este înlăturată, ștearsă, ca și când nu ar fi curs; pe de altă parte, după încetarea cauzei de întrerupere, începe să curgă o nouă prescripție extinctivă, adică un nou termen de prescripție.
În doctrină, s-a subliniat că natura prescripției care începe să curgă după încetarea cauzei de întrerupere depinde de natura cauzei de întrerupere. Astfel, dacă întreruperea a operat prin efectul recunoașterii, noua prescripție va fi de același fel cu prescripția înlăturată, adică prescripția dreptului material la acțiune, și începe să curgă un nou termen de prescripție de același fel. Dacă întreruperea a operat prin efectul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare (care a fost admisă printr-o hotărâre irevocabilă), noua prescripție va avea altă natură juridică, pentru că va privi dreptul de a cere executarea silită.
Cu privire la momentul în care se produce efectul întreruptiv se face aceeași distincție între recunoaștere și cererea de chemare în judecată: în primul caz, efectele întreruperii se produc instantaneu (în momentul recunoașterii), iar în al doilea caz, efectele se produc pe data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii (la sfârșitul procesului civil). În fine, trebuie să reținem că întreruperea operează numai între părțile interesate, adică între titularul dreptului și autorul recunoașterii, pe de o parte, și, sub rezerva limitelor autorității de lucru judecat, între reclamant și pârât, pe de altă parte.
Sectiunea IV. Repunerea în termenul de prescriptie extinctiva
4.4.1. Notiunea si justificarea repunerii în termen
Repunerea in termenul de prescriptie este o institutie juridica noua, neintalnita in Codul civil, fiind consacrata, cu caracter general, in art. 19 din Decretul nr. 167/1958 astfel: ,, Instanta judecatoreasca sau organul arbitral poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit, sa dispuna chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea actiunii, ori sa incuviinteze executarea silita. Cererea de repunere in termen va putea fi facuta numai in termen de o luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie ”.
Repunerea in termenul de prescriptie poate fi definita si ca acel beneficiu acordat de lege titularului dreptului la actiune, care din motive temeinice nu a putut formula actiunea in justitie inauntrul termenului de prescriptie, astfel ca organul jurisdictional este indreptatit sa solutioneze, in fond, cererea de chemare in judecata, desi a fost introdusa dupa implinirea termenului de prescriptie.
Reglementari cu caracter special intalnim in dispozitiile art. 13 din Legea nr. 18/1991, potrivit carora „Calitatea de mostenitor se stabileste pe baza certificatului de mostenitor sau a hotararii judecatoresti definitive ori, in lipsa acestora, prin probe din care rezulta acceptarea mostenirii”. Mostenitorii care nu isi pot dovedi aceasta calitate, intrucat terenurile nu s-au gasit in circuitul civil, sunt socotiti repusi de drept in termenul de acceptare, cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au apartinut autorului lor. Ei sunt considerati a fi acceptat mostenirea prin cererea facuta comisiei.
– Art. 5 alin. 4 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatie de locuinta trecute in proprietatea statului, prevede: „Mostenitorii, in sensul prezentei legi sunt socotiti de drept acceptantii succesiuni de la data depunerii cererii prevazute la art. 14 pentru restituirea in natura a apartamentelor, sau, dupa caz, pentru acordarea de despagubiri.”
– Art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia stabileste ca „Bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamantului pot fi revendicate de fosti proprietari sau succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie”.
– Potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridical unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie1989, se stabileste ca: „Succesibilii care dupa data de 6 martie 1945 nu au acceptat mostenirea, sunt repusi de drept in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi …”.
Este de mentionat ca dispozitiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 reprezinta regula in materia repunerii in termenul de prescriptie, iar prevederile art. 13 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, republicata, art. 5 alin. 4 din Legea nr.112/1995 si art. 4 alin 3 din Legea nr. 10/2001 constituie exceptia, ele derogand de la dreptul comun si supunandu-se maximei exceptiones sunt strictissimae interpretationis.
In esenta, deci, repunerea in termenul de prescriptie extinctiva este un beneficiu al legii si o piedica in calea producerii efectelor prescriptiei, fara justificare.
Repunerea in termen de drept comun este caracterizata de urmatoarele trasaturi:
generalitate, prvederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 aplicandu-se atat drepturilor patrimoniale, cat si celor extrapatrimoniale, care se supun prescriptiei extinctive;
caracter exceptional, repunerea in termen fiind admisibila doar in cazurile in care depasirea termenului de prescriptie se datoreaza unor cauze temeinic justificate, ce nu pot fi imputate titularului dreptului material la actiune;
caracter jurisdictional, repunerea in termen operand in baza unei hotarari adoptate de organul jurisdictional competent, si nu ope legis.
Spre deosebire de repunerea in termen reglementata in Decretul nr. 167/1958, cea prevazuta in legile speciale se caracterizeaza prin:
caracter special, operand doar in cazuri expres prevazute de lege;
caracter legal, producandu-se de drept, prin efectul legii.
Domeniul repunerii in termenul de prescriptie extinctiva
Cauzele de repunere in termen nu sunt enumerate cu titlu limitativ, de lege, organul de jurisdictie putand considera „cauza de repunere in termen”, orice cauza temeinic justificata”.
In teoria si practica judiciara s-a ajuns si s-a relevat intr-un consens unanim ca prin cauze temeinic justificate trebuie sa se inteleaga numai acele imprejurari de fapt care fara a avea gravitatea fortei majore si fara a implica culpa proprie, l-au impiedicat pe titularul dreptului sa sesizeze instantei cu pretentia sa in termenul prevazut de lege.
In practica judiciara au fost considerate cauze care justificata repunerea in termen:
– existenta unor imprejurari speciale in care s-a gasit mostenitorul, care l-au impiedicat sa afle despre deschiderea unei mosteniri la care era chemat;
– executarea unei pedepse privative de libertate, care nu a permis darea unui mandat pentru intreruperea prescriptiei (in prezent, solutia e greu de admis fata de garantiile procesual – penale);
– cunoasterea unor fapte, stabilite de organele de urmarire penala, numai dupa implinirea termenului de prescriptie;
– spitalizarea indelungata ori repetata;
– parasirea minorului.
Au fost apreciate drept cauze care nu justifica repunerea in termen:
– eroarea de drept, invocata de titularul dreptului la actiune;
– absenta ori aglomerarea cu probleme a conducatorului persoanei juridice sau juristului acesteia[1];
– depasirea culpabila a termenului de acceptare a mostenirii.[2]
Termenul de repunere in termenul de prescriptie extinctiva
Potrivit art. 19 alin. 2 din Decretul nr. 167 / 1958, „Cererea de repunere in termen va putea fi facuta numai in termen de o luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie”.
Textul acestui articol stabileste doua aspecte ale termenului in care poate fi ceruta repunerea in termenul de prescriptie:
1) durata lui, care este de o luna;
2) inceputul acestui termen, care este marcat de data incetarii cauzei care justifica depasirea termenului de prescriptie.
Se pune intrebarea: care este semnificatia termenului de o luna in care se face vorbire in alin. 2 al art. 19. Termenul de o luna are o dubla semnificatie si anume: priveste pe de o parte introducerea cererii de repunere in termen, iar pe de alta parte, introducerea cererii de chemare in judecata care priveste fondul litigiului.
Efectul repunerii in termenul de prescriptie extinctiva
Datorita repunerii in termen, prescriptia extinctiva este considerata ca fiind neimplinita, desi termenul de prescriptie a expirat.
Prin repunerea in termenul de prescriptie extinctiva, efectul extinctiv al prescriptiei este anihilat, organul de jurisdictie avand astfel posibilitatea sa treaca la solutionarea pricinii pe fond.
In conditiile prevazute de art. 13 alin. 2 di Legea nr. 18 / 1991, art. 5 alin. 4 din Legea nr. 112 / 1995 si art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10 / 2001, efectul repunerii in termen a constat in indrituirea mostenitorului de a solicita „reconstituirea” dreptului de proprietate asupra pamantului sau restituirea in natura a imobilului ori acordarea de despagubiri, dupa caz, in conditiile legilor mentionate.
In ceea ce priveste modul de operare, repunerea in termen reglementata de art. 19 din Decretul nr. 167 / 1958 presupune darea unei hotarari, de catre organul de jurisdictie competent, hotarare ce trebuie sa fie motivata, pentru a putea fi verificata temeinicia sa.
Repunerea in termen reglementata de prevederile Legilor nr. 18/1991, nr. 112/1995 si nr. 10/2002 opereaza de drept (ope legis).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Intituția Prescripției Extinctive (ID: 125395)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.