Interviul Portret Modalitati de Realizare Studiu de Caz Postul „radio Chisinau”

Interviul-portret: modalități de realizare

Studiu de caz: postul „Radio Chișinău”

The portrait-interview: methods of realization. Case Study: „Radio Chisinau”

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Interviul ca gen jurnalistic

1.1. Rolul interviului în jurnalism

1.2. Interviul în presa scrisă și online

1.3. Deosebirile dintr- un interviu din presa scrisă față de cel radio și tv

Capitolul 2. Interviul Portret

2.1. Ce este un interviu-portret

2.2. Etapele de realizare a unui interviu portret

2.3.Structura interviului – portret

2.4. Tipuri de întrebări

2.5. Tipuri de interlocutori

2.6. Relația intervievator-intervievat

2.7. Vestimentația jurnalistului

2.8. Calitățile unui jurnalist ce realizează un interviu-portret

Capitolul 3. Studiu de caz: Radio Chișinău

3.1 Prezentarea Radio Chișinău

3.2 Munca în cadrul stagiului de practică

3.3 Analiza materialelor realizate

Capitolul 4. Studiu de caz: Portalul de știri Moldova.org

4.1 Despre portalul Moldova.org

4.2 Lucrul în cadrul redacției

4.3 Analiza propriilor materiale

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Actualitatea temei. Atunci cînd am venit la facultatea de jurnalism nu cunoșteam nimic despre acest domeniu, iar cînd am început să studiez genurile jurnalistice singurul pe care îl știam și îl puteam deosebi de altele era interviul. Probabil în situația mea de atunci se afla astăzi mii și milioane de persoane, iar dacă o să-i întrebi din ce este compus interviul o să-ți răspundă în felul următor „O întrebare urmată de un răspuns”. Explicații ale acestui fenomen ar putea fi multe, eu însă cred că formatul interviului este foarte ușor de reținut și că acest gen jurnalistic a „inundat” nu doar mass-media națională, dar și cea internațională.

Marea majoritate a emisiunilor au ca instrument de realizare interviul, nemaivorbind de cele ce se constituie doar din acest gen. De fapt, emisunile realizate pe bază de interviu sunt cele mai ieftine ca cost de producție și deci foarte populare în Republica Moldova. Însă o data cu apariția mass-mediei online rolul interviului, mai ales cel portret, și-a schimbat destinația. Nu e doar un gen de material ce creionează o personalitate sau exprimă opinia acestuia, ci și o modalitate de a spori numărul vizitatorilor online, telespectatorilor sau ascultătorilor.

Chiar dacă este unul dintre cele mai populare genuri jurnalistice este și unul dintre cele mai dificile, deoarece încadrează toate instrumentele de realizare a unui material jurnalistic și în același timp solicită mult mai multe abilități decît un simplu reportaj sau știre. De aceea jurnaliștii începători întâmpină dificultăți în realizare interviurilor, mai ales la etapa de realizare a întrebărilor și discuției cu interlocutorul.

Acest proiect de licență nu doar că vine cu sfaturi în această problemă, dar povestește situații din practica reală. Astfel cei care vor citi lucrarea dată vor cunoaște experiența unui tînăr jurnalist în mass-media din Republica Moldova și le va fi mult mai ușor să realizeze un interviu. Actualitatea acestui proiect de licență este evidentă. Într-o lume a mass-mediei unde interviul este tot mai utilizat ca gen jurnalistic este nevoie de o lucrare care nu doar va enumera regulile și etapele, dar va oferi practici și soluții ale unor situații din viața reală.

Scopul și obiectivele proiectului de licență. Acest proiect de licență are scopul de a ajuta jurnaliștii fără experință în domeniu să scrie interviuri interesante. Pentru aceasta mi-am reamintit în detailat procesul de realizare a interviurilor pe care le-am scris în perioada stagiului de practică și cel de angajare. Mai mult, unele idei au fost observate și analizate mai multe luni pînă a ajunge înșirate pe aceste pagini.

Ca obiectiv mi-am stabilit restructurarea cît mai compactă a părții teoretice, astfel ca aceasta să conțină toate cunoștințele necesare despre interviu. De la tipurile de întrebări, interviuri, interlocutori, pînă la etapele și modul de realizare a unui material de acest gen. În partea teoretică am descris detailat procesul de realizare a unui interviu cu toate dificultățile și greșeșile realizate de mine. În plus, am încercat să demonstrez rolul unui dialog în cadrul unui reportaj, mai ales radio, unde totul depinde de sunet. Mi-aș dori foarte mult ca cel puțin o persoană din cele care o vor citi să o folosească la justa valoare și poate să-i ajute la realizarea unui interviu.

Structura lucrării. Proiectul de licență conține în total patru capitole. Două dintre ele sunt dedicate părții teoretice, iar celelale celei practice. Din cauză că am realizat perioada de practică la radio, dar interviurile mele portrete la un portal de știri, am scris două capitole despre partea practică. Unul din ele se axează pe stagiul de practică oficial petrecut la Radio Chișinău, iar celălat pe perioada de voluntariat și angajare la portalul de știri Moldova.org. De asemenea, proiectul de licență mai are o introducere și o concluzie necesare oricărei lucrări.

Capitolul 1 al lucrării intitulat „Interviul ca gen jurnalistic” are scopul de a demonstra rolul interviului în domeniul de activitate al jurnaliștilor. Astfel voi răspunde la întrebarea „De ce avem nevoie de un interviu pentru o știre sau reportaj?”. Totuși cea mai mare parte a capitolului se axează pe interviul din presa scrisă și cel online, dar și care este diferența dintre acestea. De asemenea, voi aborda subiecte primordiale pentru un interviu ca: cînd și cu cine realizăm un interviu, cum convingem interlocutorul să -l acorde, dar și care sunt tipurile de interviu din presa scrisă.

Capitolul 2 al proiectului de licență este dedicat în întregime temei „Interviul Portret”. Aici am inclus teoria din cărțile de specialitate cu observațiile mele din practica reală. Mai mult, în această parte a lucrării voi descrie în detalii procesul de realizare a unui interviu portret. Un alt subcapitol important este „Structura interviului portret”, unde voi analiza fiecare parte din interviu și rolul acestuia. În același timp, capilolul va mai conține desfășurarea unor subiecte ca: tipuri de întrebări, interlocutori, relații dintre interlocutor – intervievat, dar și ce calități ar trebui să posede un jurnalist care dorește să realizeze un interviu interesant și captivant.

Capitolul 3 povestește despre perioada de practică realizată oficial la Radio Chișinău. Aici am descris procesul de realizare a materialelor mele subliniind ce importanță a avut dialogul cu sursele mele pentru a obține informația necesară și a crea materiale cît mai interesante.

Capitolul 4 cuprinde analiza celor mai reușite interviuri portrete și nu numai realizate de mine pentru portalul Moldova.org. De asemenea, am încercat să analizez procedeele de realizare a fiecărui din ele, incluzînd propriile observații și situații dificile pe care le-am întîmpinat ca începător în acest domeniu.

Metodologia proiectului. Pentru realizarea acestei lucrări am utilizat diferite metode de cercetare științifică, începînd cu observarea, compararea și analiza pînă la deducție și inducție. Desigur că nu aș fi putut realiza proiectul de licență fără literatură și surse teroretice la această temă, totuși cel mai mult m-a ajutat propriile observații. O mare parte din ideile expuse aici sunt cunoștințele mele căpătate în perioada practicii și nu numai. Astfel pe parcursul lucrării am relansat unele subiecte cunoscute completîndu-le cu cele aflate din realitate. De asemenea, am abordat și analizat idei ce nu sunt întîlnite în alte surse teoretice.

Valoarea aplicativă a lucrării Proiectul de licență „Interviul Portret” se deosebește de alte lucrări la această tematică prin faptul că conține nu doar informații teoretice, dar și observații practice căpătate în situații reale și analizate de-a lungul mai multor luni. Din păcate marea majoritate a cărților de jurnalism conțin definiții și rareori sfaturi ce ar putea ajuta un student începător să se descurce în realizarea unui portret. De aceea am evitat limbajul dificil pentru ca proiectul să fie citit de orice persoană inițiată în acest domeniu. Mai mult, unele capitole seamănă cu o povestire, iar această formă captează atenția cititorului și îl determină să lectureze mai departe.

În mare parte lucrarea seamănă cu un ghid ce descrie procesul de realizare a unui interviu de la etapele acestuia, pînă la tipurile de întrebări sau chiar interlocutori. La partea practică am analizat interviurile realizate de mine, așa cum le-am văzut și le-am simțit eu. În plus, am adăugat printre rînduri cîteva sfaturi, dar am și relatat greșelile și dezamăgirile mele. Pentru că nici un jurnalist nu este ideal, mai ales începător. Vreau să încurajez în acest fel toți cei cărora le este frică să greșească și să le demonstez că acesta e un proces normal, pe care îl întîmpină fiecare de la început. Sper foarte mult ca această lucrare să ajungă în mâinile unui jurnalist care are nevoie de sfaturi practice, pentru că aici le va găsi cu siguranță și nu va repeta greșelile comise de mine la începutul activității în jurnalism. Totuși, dacă ar fi să delimitez care sunt punctele forte ale acestei lucrări ce determină valoarea aplicativă a acestei, le-aș enumera pe acestea:

Povestește care este procesul de realizare a unui interviu portret și ce dificultăți poate întîmpina un jurnalist începător cînd realizează unul;

Relatează care sunt deosebirile principale dintre un interviu din mass- media online și unul din presa scrisă și de ce ar trebui să ținem cont cînd scriem un asemenea gen de articol pentru un ziar sau o platformă online;

Demonstrează care sunt diferențele dintre un interviu din presa scrisă, radio și tv;

Prezintă care este situația reală a promovării articolelor în media online din Republica Moldova.

Capitolul 1. Interviul ca gen jurnalistic

Rolul interviului în jurnalism

Nu există o zi în care oamenii să nu-și adreseze întrebări și să nu primească răspunsuri. Mulți dintre ei nici nu conștietizează că își supun interlocutorii la adevărate interviuri, ce ar putea fi chiar publicate în paginile vreunui ziar. De fapt, interviurile au mai multe posibilități de utilizare și sunt instrumentul de lucru al mai multor meserii. În primul rând, este un ajutor în munca sociologilor, ce realizează diverse sondaje de opinie și anchete sociologice. De asemenea, este un ajutor ar managerilor, care se folosesc de interviu pentru a recruta personal în cadrul companiei, dar și a menține un climat favorabil în organizație. Desigur, cel mai utilizat, interviul este de jurnaliști.

Jurnaliștii sunt oamenii care colectează informații pentru a le reda publicului, astfel în practica lor totul este condiționat de întrebare și răspuns. „În ziaristică cuvântul interviu are două sensuri: metodă de obținere a unor informații și gen ziaristic. Etimologia cuvântului interviu provine din limba engleză: interview, care se poate traduce și cu întrevedere. Aceste două sensuri se suprapun. Interviul este strâns legat de aproape toate genurile ziaristice, fiind un mijloc de culegere a informațiilor, o modalitate de realizare a documentării.” [31, p. 1] Deci, putem cocluziona că orice material jurnalistic include mici interviuri, iar pentru al realiza trebuie neapărat să discutăm cu sursele noastre. Indiferent că le cerem informații sau opinia lor, vom folosi ca instrument întrebarea. Vom adresa o întrebare, vom obține un răspuns și în acest mod ajungem la un mic interviu. Doar că ajuns în redacție reporterul va transforma dialogul cu sursa în câteva inserturi pentru a le plasa mai ușor în articol. Totuși, indiferent de genul de jurnalism, pe care îl avem interviul va avea un singur rol, de a oferi informații. Desigur că trebuie să știi cum să le obții și de la cine, dar cel mai important e ce metode vei folosi. În cazul jurnalișilor unealta principală e întrebarea. „A ști să pui întrebări pentru un articol de ziar este o abilitate specială. Uneori, interviul poate semăna cu o conversd un mijloc de culegere a informațiilor, o modalitate de realizare a documentării.” [31, p. 1] Deci, putem cocluziona că orice material jurnalistic include mici interviuri, iar pentru al realiza trebuie neapărat să discutăm cu sursele noastre. Indiferent că le cerem informații sau opinia lor, vom folosi ca instrument întrebarea. Vom adresa o întrebare, vom obține un răspuns și în acest mod ajungem la un mic interviu. Doar că ajuns în redacție reporterul va transforma dialogul cu sursa în câteva inserturi pentru a le plasa mai ușor în articol. Totuși, indiferent de genul de jurnalism, pe care îl avem interviul va avea un singur rol, de a oferi informații. Desigur că trebuie să știi cum să le obții și de la cine, dar cel mai important e ce metode vei folosi. În cazul jurnalișilor unealta principală e întrebarea. „A ști să pui întrebări pentru un articol de ziar este o abilitate specială. Uneori, interviul poate semăna cu o conversație, dar nu este așa; uneori poate fi amuzant să -l asculți ori să participi la el, dar nu acesta este rostul lui. Interviul are un singur scop: obținerea unor informații.” [4, p. 109] Înainte de a formula o întrebare, trebuie să știm ce vrem să aflăm de la sursă. Mai mult, ne gândim și cum va arăta articolul nostru. Un jurnalist bun, întâi de toate va realiza o schemă a materialului ce dorește să-l realizeze și apoi va începe să caute informații. De altfel, riscăm să ajungem în redacție și să ne blocăm.

„Dacă reporterul vrea să limpezească detaliile unui incident sau eveniment, atunci va lua interviul chiar „la fața locului”. În acest caz, accentul se va pune pe eveniment, nu pe persoana intervievatului. Aceste interviuri sunt de obicei scurte și servesc la precizarea situației, la obținerea unor date suplimentare necesare scrierii reportajului. Ziaristul va folosi dintr-un asemenea interviu cel mult unul sau două citate. Asta, în cel mai bun caz. Interviurile mai mari sunt luate pentru a schița chipul unui om sau pentru obținerea de informații la un subiect anume.” [30, p. 27]

Astfel avem două tipuri de interviu. Unul este dependent de un evenimet, iar celălalt de o personalitate. În primul tip de interviu sau cum îl mai numește Mark Grigoryan interviul- „ce” cel mai important rol îl joacă declarațiile și informațiile oferite de sursă. În cel de al doilea sau interviul- „cine” conteză personalitatea care vorbește. Dacă vorbim despre un interviu-portret atunci vom atrage atenția la succese profesionale, caracter, viața privată, iar dacă se discută o problemă ne vom axa pe opinia și informațiile ce le deține intervievatul.

Interviuri avem în toate tipurile de media. Nu există ziar care să nu publice pe paginile sale interviuri sau radio care să nu difuzeze dialoguri audio, nemaivorbind de televiziuni care au emisiuni întregi dedicate interviului.

Interviul în presa scrisă și online

Dacă ar fi să analizăm interviul din punct de vedere teoretic, cu siguranță, am spune că este o conversație planificată dintre un jurnalist și un intervievat cu scopul de a da celui din urmă libertatea de a se exprima, a explica un fenomen sau a-și exprima opinia asupra unor evenimente. Pentru mine, însă, interviul este unul dintre cele mai ample genuri ziaristice. Nici nu ne putem imagina astăzi un ziar, chiar și din Republica Moldova, care să nu aibă pe paginile sale un interviu. E un lucru ce adesea nu ține de necesitate, dar de reputație. Dacă te consideri o instituția media de calitate, trebuie să publici interviuri, cee ce înseamnă că ai jurnaliști buni care să le realizeze. În media online există, însă, o cu totul altă situație. Portalurile online sau fac abuz de această metodă de a aranja informația, sau uită cu desăvârșire că ea există. Din păcate, de multe ori, nu se realizează un interviu pentru că există un subiect interesant pentru formatul acestui gen, dar se caută subiecte pentru că neapărat trebuie să scriem și un interviu. De aceea, în ziare, dar mai des în media online, veți vedea interviuri cu personalități, care nu sunt într-atât de importante și valoroase pentru a li se scorda spațiu online și timpul jurnaliștilor din redacție. Oamenii nu întâlnesc atât de des jurnaliși și sunt aproape întotdeauna bucuroși să acorde un interviu. E ceva normal, pentru că subconștient când ești solicitat pentru un interviu te simți o persoană importantă, dar, în realitate, doar ziaristul poate intui cu adevărat cât de bine se potrivește o personalitate pentru paginile unui ziar sau a spațiului unui portal online. De aceea, un jurnalist ar trebui să se gândească, dacă chiar are nevoie de un interviu și interlocutorul va avea destulă informație pentru cititori sau se poate limita la un reportaj. Iată ce se spune despre aceasta în cartea lui Richard Keeble „ Să iei un interviu nu înseamnă pur și simplu să umbli de ici-colo și să fluturi în văzul tuturor un carnețel în care să mâzgâlești câteva însemnări sau să trântești pe masă un reportofon și să te uiți în gol în vreme ce intervievatul îți dă informația mură-n gură îndatoritor și fără să se lase îmbiat. Dimpotrivă, este o îndelitnicire grea , care necesită ore de practică (sau chiar ani de zile).” [3, p. 89]

A scrie un interviu nu este un lucru ușor, cum poate ar părea. Aici trebuie să poți aranja informația, să știi ce să întrebi și pe cine să întrebi, să poți conduce o discuție și să poți determina interlocutorul să-ți spună informația de care ai nevoie.

„Dacă toate celelalte genuri ziaristice sunt opera unui singur autor-ziaristul, interviul este o operă de coautor: ziarist și intervievat, chiar dacă la inițiativa primului. Și pentru că veridicitatea informațiilor și adecvarea la realizate a opiniilor dintr-un interviu nu cad exclusiv în seama ziaristului, ci și în cea a interlocutorului. Oricât de bine ar fi informat ziaristul și oricât de bun cunoscător al ariei tematice în care se scrie interviul, ziaristul nu este posesorul tuturor răspunsurilor de care este interesant, la un moment dat, publicul mass media. Altfel n-ar mai avea nevoie de interlocutor.” [2, p. 2] În acest mod succesul sau insuccesul unui interviu depinde în mare parte de abilitatea jurnalistului de a folosi instrumentele de realizare a unui interviu. De fapt, acestea sunt documentarea, identificarea unui interlocutor potrivit, conducerea unei discuții, ascultarea intevievatului și scoaterea informației principale din discursul său și desigur redactarea sau transformarea discuției înregistrate într-un text jurnalistic.

Când și cu cine realizăm un interviu

După cum am mai spus mai sus nu oricine poate fi un interlocutor veritabil și interesant. Pentru a alege intervievatul potrivit trebuie mereu să fii la curent cu evenimentele zilei și pur și simplu să intuiești unde merită să sapi mai adânc și cine ar putea să-ți ofere informațiile de care ai nevoie. Însă trebuie să fim foarte atenți. „Orice interviu trebuie să-și propună un scop clar și cu specific jurnalistic. El trebuie luat unui anumit interlocutor și într-un anumit moment. Trebuie acordată mare atenție pentru a nu fi intervievați oamneni doar pentru simplul fapt că sunt eroii principali într-o știre curentă, fără ca jurnalistul să aibă o idee clară și concludentă despre ceea ce vrea să afle de la ei. În mod normal, un interviu trebuie să exploareze subiectul într-un mod inedit.” [1, p. 370]

Totuși, există niște principii ce ne ușurează munca atunci când alegem un interlocutor pentru un interiu. În primul rând, sunt oamenii care dețin funcții înalte. Nu uitați atât timp cât ei sunt persoane publice, care se ocupă de problemele care ne afectează în mod direct, ei vor fi mereu în vizorul presei și deci vor avea ce să spună în cadrul unui interviu. O altă categorie de interlocurori ar fi cei care au realizat ceva important. De obicei, sunt eroii unor evenimente care au intrat în atenția publicului sau pur și simplu oamenii viața cărora este interesantă pentru cititori. De asemenea, putem selecta pentru interviu și peroane cărora li s-a întâmplat ceva important (câștigătorul unui concurs sau supraviețuitorul unui accident grav). Am mai putea adăuga aici oamenii care au fost martorii unor evenimente importante sau cei care cunosc oamenii importanți și ar putea furniza informații despre ei. Deci, cuvântul în jurul căruia se rotește alegerea intervievatului este „important” sau altfel spus, cel care ar determina cititorii spre lectură.

Cum convingem interlocutorul să ne acorde un interviu

După cum am mai spus oamenii de obicei se arată deschiși spre a acorda un interviu, pentru că astfel se simt importanți, dar sunt și cazuri când aceștia refuză categoric această oportunitate. Cauzele pot fi diferite, de la frică față de jurnaliști, pâna la ascunderea unor informații ce ar trebui să fie publice. Totuși, există niște metode, care ajută jurnalsiștii să obțină un interviu chiar și de la cei care refuză acest lucru initial. În primul rând, trebuie să convingeți interlocutorul că el are ce spune și este singura sursă veridică. Aduceți-i argumentele necesare că informația, opinia sa va interesa interlocutorii. În cazul în care acesta refuză conștient interviul pentru că nu dorește să facă publică o informație, apelați la simțurile acestuia, mai ales a mândriei și a cinstei. Spuneți-i că indiferent de situație veți scrie un articol pe această temă, iar astfel are posibilitatea să-și expună punctul de vedere. În „Manualul de Jurnalism” coordonat de Mihai Coman mai găsim o posibilitate de a afla informații ascunse. „Una dintre tacticile cele mai frecvent utilizate este să solicitați unei persoane publice un interviu-portret și să ajungeți la aspectele care vă interesează, pe principiul pașilor mărunți. Destui jurnaliști consideră însă că această strategemă are destule riscuri, în afara faptului că nu respect normele deontologice elementare.” [1, p. 374]

Tipuri de interviu în presa scrisă

Există mai multe criterii de clasificare a interviurilor din presa scrisă și nici una din ele nu este universală. Astfel, Marin Stoian scrie că „școala jurnalistică franceză inventariază cinci tipuri: interviul-relatare, interviul-mărturisire, interviul de opinie, interviul de analiză și interviul-portret, iar școala jurnalistică americană a adăugat următoarele tipuri: explicative, justicative, directive, ipotetice, alternative și coordonative.” [2, p. 30] Totuși, autorul susține că cea mai bună clasificare din punct de vedere practic ar fi: în funcție de scopul urmărit și al specificului participării ziaristului la interviu, eu aș mai adăuga și din perspectiva cum a fost realizat acest interviu, dar și ce formă va avea după redactare. Deci să le analizăm.

În funcție de scopul urmărit

– interviul informativ este cel care oferă cititorilor informații despre un eveniment. Este foarte asemănător cu reportajul doar că e construit în totalitate din dialoguri. Motiv de realizare a interviului informativ pot folosi aproximativ orice subiect, principalul criteriu este ca aceasta să fie de actualitate (gripa sezonieră, desfășurarea unui festival, riscurile ghețușului și a poleiului pentru pietoni și șoferi sau cum facem față caniculei de vară). În acest tip de interviu cea mai grea sarcină ce revine jurnalistului este să identifice corect și rapid intervievatul care ar putea răspunde la întrebări.

– interviul de opinie vizează de obicei părerea și atitudinea unei personalități asupra unui eveniment sau situație. De obicei, pentru acest tip de interviu se invită interlocutori foarte documetați sau care cunosc problema de la rădăcini și sunt capabili să o explice și celor ce sunt inițiați. Astfel, părerile și punctele de vedere ale acestora trebuie să fie foarte argumentate și să corespundă realității. În Republica Molodva asemenea interviuri sunt de obicei explicative și clarifică publicului unele decizii politice sau proiecte parlamentare. Din păcate, însă, presa scrisă, dar și cea online selectează interlocutorii în funcție de politica editorială a ziarului sau a portalului online. Astfel, că este foarte greu să determini, unde este adevăr și unde manipulare.

– interviul-portret este genul de material jurnalistic care are rolul de a pune în lumină o personalitate de valoare. Este un interviu despre un om care a realizat ceva, este talentat sau pur și simplu e cunoscut de mai multă lume. De obicei, în interviul-portret domină informații despre copilărie, studii, familie, carieră și ocupații preferate. Cel mai mare risc în acest tip de interviu este că nu vom selecta o persoană potrivită, iar valorificarea unor personalități false pot provoca schimbări în atitudinea și ideile celor care citesc materialul.

În funcție de specificul participarii jurnalistului la interviu

– interviul propriu-zis este genul de interviu în care jurnalistul se limitează doar la punerea întrebărilor pe care, desigur l-ar interesa pe cititor;

– convorbirea dă posibilitate jurnalistului să intre într-un schimb de idei cu interlocutorul, aducându-i argumente „pro” sau „contra” celor spuse de el;

– interviul-colectiv sau masa rotundă este cel în care ziaristul invită mai mulți interlocutori cu care va disuta o problemă sau va cere explicații asupra unei situații.

c) În funcție de formă

-interviu pâlnie este cel în care jurnalistul pornește de la întrebări generale, iar pe parcurs ajunge la problemele pe care îl interesează.

-interviu pâlnie inversată este invers interviului pâlnie. Aici, ziaristul va da startul materialului cu informații fierbinți, care sunt de fapt scopul interviului. Spre finalul interviului subiectele abordate vor fi mai generale.

– interviul tunel ajută jurnalistul să grupeze mai multe întrebări de diferite forme (închise sau deschise) asupra unui singur subiect. De obicei, acest tip de interviu este construit în asemenea fel ca interlocutorul să nu dispună de mult timp pentru reflecții.

– interviul cu ordine mascată este cel în care jurnalistul amestecă întrebările ușoare cu cele dificile pentru a impune interlocutorul să de-a răspunsurile necesare.

– interviul cu formă liberă este acel interviu în care întrebările ziaristului vor depinde de ce răspunsuri va oferi interlocutorul. Desigur că în asemenea mod va arăta și interviul.

În funcție de modul de realizare

– interviul față în față este cel mai des tip de interviu întâlnit în presa scrisă. Principala condiție este ca întâlnirea dintre jurnalist și intervievat să se întâmple cu adevărat și să nu fie mimată ca în cazul celorlalte tipuri. Astfel ziaristul va avea posibilitatea nu doar să discute cu intervievatul, dar și să-i observe limbajul non-verbal, ceea ce este foarte important pentru a determina cât de adevărate sunt spusele aceastuia.

– interviul prin telefon Deși, pare greu de crezut unii ziariști chiar și din Moldova realizează interviurile prin telefon. Cauzele care îi determină să aleagă acest mod de intervievare sunt lipsa de timp sau aflarea îndepărtată a interlocutorului de redacție. Totuși, în acest tip de interviu jurnalistul trebuie să fie foarte atent la spusele interlocutorului pentru a nu greși vreun cuvânt ce ar putea schimba, chiar sensul vreunui răspuns.

– interviul prin e-mail este cel mai des întâlnit tip de interviu din media online. Cel mai mare avantaj al acestui mod de realizare este că poți vorbi cu oricine indiferent în ce capăt al lumii acesta se află și desigur nu pierzi timpul pentru a organiza o întâlnire față în față. În schimb interviul prin e-mail poartă riscuri ce nu pot fi compensate cu niciun avantaj. Primul este că pierzi limbajul nonverbal al interlocutorului, iar la final poți obține un interviu sec și lipsit de viață. O altă problemă este că acesta nu va răspunde suficient întrebărilor și veți avea un inteviu cu răspunsuri generale. Mai grav s-ar putea întâmpla ca intervievatul să nu răspundă chiar onest și trebui să verificați mult timp toate informațiile primite prin e-mail. Totuși, acest tip de interviu este recomandat începătorilor, celor care fac primii pași în ziaristică. Primele mele materiale erau, de fapt, interviuri. Eu, însă, când le realizam nu aveam practică în scrierea materialelor jurnalistice, de aceea redactam intuitiv răspunsurile interlocutorilor primite prin e-mail. Mai târziu m-am învățat să aranjez ideile acestora cât mai frumos și desigur am trecut la o altă etapă de întâlnire față în față cu intervievatul.

Iată ce părere are scriitorul Odiviu Șimoncă despre interviurile prin e-mail. Acestei personalități merită să-i atragem atenția deoarece a publicat o carte de interviuri la editura „Cartier”. „ Eu nu sunt adeptul unor interviuri prin e-mail. Trebuie să-ți privești interlocutorul în ochi, trebuie să fii atent la fiecare afirmație, trebuie să intervii, trebuie să insiști. Un interviu prin poșta electronică nu ține locul genului epistolar, e un hibrid nefericit, în cazuri de forță majoră poți apela la această modalitate, dar trebuie să fii convins că ceva rămâne nespus. Omul își lucrează răspunsurile, nu e spontan, n-are ezitările care dau farmecul unui interviu față în față. În general, interviurile prin e-mail sunt mai degrabă de informare. Dacă vrei să obții repede un punct de vedere, apelează la e-mail. În niciun caz nu vei reuși un interviu-portret, cu nuanțe, cu suișuri și coborâșuri. Autocenzura va funcționa, există acest risc. [27, p. 11]

Deosebirile dintre un interviu din presa scrisă față de cel radio și Tv

Interviul scris vs radio

Dacă în presa scrisă mesajul, puterea unui interviu se manifestă prin cuvinte, atunci în radio acesta depinde în totalitate de sunet. Astfel scopul jurnalistului este de a trezi imaginația ascultătorului și a crea cu ajutorul sunetelor o imagine completă despre interlocutor.

În interviul radio etapa de realizare și etapa de redactare se află la aproximativ același nivel. Aici jurnalistul trebuie să aibă abilități nu doar de a conduce o conversație, dar și de a redacta un material audio. Lucru ce se învață prin mai multă practică.

În jurnalismul radio, la capitolul modul de realizare a interviului, avem doar două categorii: instantaneu și pregătit. Astfel dacă interviul pregătit se folosește pentru a obține opinii și informații, cel instantaneu ajută jurnaliștii în buletinele de știri să aducă ascultătorul la fața locului unde se desfășoară evenimentul și să confere siguranță că se află la acel eveniment.

Interviul scris vs Tv

Într-un interviu Tv cea mai grea etapă este realizarea acestuia. Aici avem nevoie nu doar de un jurnalist și reportofon, dar și de lumini camere, o încăpere specială. În plus, jurnalistul trebuie să depună mai mult efort la această etapă față de jurnalistul din presa scrisă sau cel online.

Dacă în presa scrisă putem redacta, reformula unele întrebări sau răspunsuri, iată că în televiziune nu ne putem permite acest lux. Ceea ce e înregistrat nu se modifică atât de ușor. Maximum ce putem obține este tăierea unor fraze sau mici fragmente, dar cu condiția că nu se va denatura sensul răspunsului.

În presa scrisă interlocutor poate să fie absolut orice persoană, indiferent de abilitatea de a vorbi coerent sau de experiența în a acorda interviuri. Un ziarist nu întâmpină probleme în alegerea intervievatului pentru că el poate redacta răspunsurile acestuia. Astfel succesul materialului va depinde în mare parte de capacitatea ziaristului de a transforma vorbele interlocutorului într-un material jurnalistic. Într-un interviu Tv jurnalistul va trebui să selecteze foarte atent și conștient interlocutorii săi, pentru că la etapa de realizare a interviului 50 % din succes nu va depinde de el, dar de intervievat.

Realizarea unui interviu de televiziune solicită mai multe costuri decât unul din presa scrisă sau online. În primul rând, interviul Tv este de fapt produsul unei echipe întregi și nu doar opera unui singur jurnalist cum ar fi în celelalte media. Deci, în afară de un jurnalist vom mai avea nevoie de tehnică (camere video, microfoane, lumini, un studio special amenajat) și desigur mult mai mult personal (cameramani, editor video).

În televiziune nu veți întâlni interviuri realizate prin e-mail, iar dacă va fi nevoie să se intervieveze o persoană care se află departe se va folosi skypul. Însă, aceste interviuri sunt de obicei foarte mici și se utilizează în reportaje sau în unele emisiuni. În schimb televiziunea a adaptat un mod mult mai captivat de a intervieva invitații și anume talk-show-ul. Un gen ce se constituie dintr-o discuție spontană și contraversată, susținută de trei elemente: moderator, experți și publicul din studio. De asemenea, putem numi și masa rotundă sau dezbaterea. Deși putem întâlni acesti termeni și în presa scrisă, modul de realizare a acestui gen în televiziune față de presa scrisă este un pic mai diferit. O masă rotundă din televiziune constă în organizarea unei confruntări verbale unde sunt invitați specialiști, perosoane ce dețin funcții înalte și desigur oameni simpli ce se confruntă cu anumite probleme. Scopul unei dezbateri televizate este de a discuta problemele din societate și poate chiar de a ajunge la o rezolvare a acestora.

În cadrul interviurilor tv există noțiune de „format”. Astfel, masa rotundă și talk-show-ul sunt considerate formate tv. Prin format de televiziune se subînțelege toate elementele unei emisiuni care o fac diferit de alta.

Interviul de televiziune câștigă teren în fața interviului scris și la capitolul imagini vizuale. Astfel televiziunea ne permite să vedem interlocutorul, să observăm limbajul lui non-verbal, modul în care este îmbrăcat sau cum se comportă. Aceste detalii ajută mai ușor telespectatorii să-și formaze o idee despre cât de sincer și adevărat vorbește interlocutorul.

Din păcate, interviul din presa scrisă poate fi într-atât de bine modelat încât ziaristul să ascundă adevărata valoare a interlocutorului. În televiziune aceasta este aproape imposibil. În fața camerelor de luat vederi interlocutorul se află ca într-un scaner, iar telespectatorilor nu le va scăpa niciun detaliu din personalitatea intervievatului. Desigur, dacă, acesta nu e un actor foarte bun, dar chiar și în aceste cazuri un jurnalist pregătit va reuși să-i scoată la iveală adevărata față.

Interviul de televiziune este cel mai dificil gen jurnalistic, iar cel care îl realizează trebuie să fie o personalitate, un om gata să iasă din orice situație. A conduce un interviu în presa scrisă și unul în televiziune sunt lucruri absolut diferite. Pentru un interviu Tv un jurnalist trebuie neapărat să fie dotat cu calități de observare, simț al umorului și o atenție sporită.

Capitolul 2. Interviul Portret

2.1. Ce este un interviu portret

Oamenii întotdeauna sunt interesați de viața altor oameni, mai ales dacă aceștia sunt niște celibrități sau persoanlități de valoare. Suntem curioși să aflăm cum au obținut performanțe într-un anumit domeniu, ce iubesc, ce detestă sau pur și simplu ce fac în timpul liber? Oamenilor le este specific să-și creeze idoli sau să-și dorească să devină ca cineva. De aceea, oamenii vor citi interviuri portrete, pentru că acestea povestesc viața unor oameni ce s-au remarcat prin anumite succese. „Jean-Luc Martin-Lagardette consideră portretul un articol care creionează personalitatea cuiva, notându-i „caracteristicile”: biografie, activitate, stil de viață,opinii, mod de a fi, detalii fizice.” [1, p. 437] Astfel, un asemenea articol este centrat pe întrebarea „Cine?” și are ca scop scoaterea în evidență a gândurilor, faptelor și a experienței persoanei date. Cel mai important rol ce îi revine jurnalistului este să aleagă personalitatea corectă și să-i relifieze principalele trăsături.

2.2. Etapele de realizare a unui interviu portret

Interviul portret are aceeași structură de realizare ca și orice interviu. Singura deosebire este că inițial nu alegem tema, dar interlocutorul. Etapele de realizare a unui interviu nu au rolul de a ne impune anumite reguli sau limite, din contra ele ne ajută să ne organizăm munca. Spre exemplu, atunci când trebuia să realizez primul meu interviu și mi s-a spus că interlocutoarea mea va fi o pianistă moldoveancă stabilită în Franța, eu am avut câteva minute o singură întrebare în cap „Cu ce să încep?”. Doar că nesiguranța mea nu a durat mult și eu mi-am amintit că dacă am stabilit tema sau interlocutorul pentru interviu, trebuie să mă documentez. În timpul acestei etape am aflat multe lucruri interesante din viața pianistei, care m-au ajutat să scriu niște întrebări interesante. Dacă ai întrebările poți trece la realizarea interviului, iar după redactezi răspunsurile și gata am publicat interviul. Aceeași structură o găsim și în carte lui Marin Stoianov „Genuri Ziaristice”. Autorul ne propune cinci etape de realizare a unui interviu „ alegerea temei și a interlocurorului, documentarea, pregătirea întrebărilor, realizarea și redactarea” [2, p. 21] Deci, propun să le analizăm mai detailat pe fiecare dintre ele.

a)alegerea temei și a interlocutorului

După cum am mai spus, atunci când trebuie să realizăm un interviu portret în primul rând vom alege interlocutorul, iar pe urmă ce teme vom discuta împreună cu el. Chiar și în acest caz nu putem solicita un interviu oricărei personalități în orice moment. Viitorul nostru articol trebuie să fie foarte argumentat și să coincidă cu anumite evenimente cheie din viața intervievatului nostru. Spre exemplu, aniversarea acestuia, lansarea unui produs (concert, carte, piesă, album), obținerea unui premiu etc. Astfel oferim cititorilor mai multe informații despre eroul unor evenimente actuale. La fel de importantă este și persoanaliatea căreia îi vom solicita un interviu portret. Înainte de a o contacta întotdeauna mă întrebam, dar cât de interesantă va fi ea cititorilor și ce aș mai putea afla nou de la ea. De fapt, orice tip de interviu are scopul nu doar de a afla informații, dar și de a oferi interlocutorului posibilitatea de a-și exprima opinia în privința anumitor teme.

b) documetarea

Încă de la primul interviu pe care l-am realizat, am înțeles că dacă doresc să obțin un articol interesant și original trebuie să mă documentez foarte bine. Astfel ajungând la etapa de realizare te vei putea controla cursul interviului și în final te vei bucura de un material interesant.

În cazul unui interviu portret cel mai bine ar fi să căutăm informații despre evoluția profesională a interviatorului și domeniul său de activitate. De asemenea, trebuie să studiem toate interviurile și articolele despre interlocutorul nostru, pentru a nu repeta informația oferită anterior altor publicații, dar și a înțelege ce răspunsuri poate oferi pentru o anumită categorie de întrebări. Documentarea nu trebuie însă oprită doar asupra personajului principal, dar ar trebui să ne informăm și despre meseria pe care o practică. Astfel vom evita răspunsurile generale și vom reuși să obțină detalii interesante, care vor face interviul nostru viu. Această idee o întâlnim și în cartea lui Marin Stoianov, Genuri ziaristice „În absența documentării, interviul poate eșua în generalități plate și fadde, în locuri comune și banalități; sau să rămână exclusiv la discreția interlocutorului, care poate dezvolta un discurs de specialitate interesant poate, pentru specialiști, dar cu totul impovizoriu comunicării de masă”. [ 2, p.23-24].

Desigur că rolul jurnalistului va crește în ochii interlocutorului, dacă va observa că acesta deține cunoștințe în domeniul pe care îl practică, dar aceasta nu înseamnă că interviatorul trebuie să se plaseze mai sus sau la același nivel cu interlocutorul său. Niciodată să nu uitați că sunteți un simplu jurnalist, care a dorește să obțină anumite informații. E mai bine să adresezi mai multe întrebări și să apari într-o lumină puțin mai nefavorabilă în ochii interlocutorului, decât să te întorci în redacție și să constatezi că ai un discurs frumos, dar fără miez sau că nu înțelegi prea multe din cele spuse.

c) pregătirea întrebărilor

Pregătirea întrăbărilor este una din cele mai importante părți în realizarea unui interviu. Marin Stoianov, spune totuși că „este o etapă importantă, dar nu și suficientă pentru a garanta reușita unui interviu” [2, p. 24]. Totuși, țin să menționez că întrebările au puterea de a crea un schelet al interviului. Întrebările se scriu în dependență de ce doriți să aflați de la intervievat sau în ce direcție doriți să aduceți interviul. Se recomantă, totuși, în timpul interviului să nu ne limităm doar la întrebările de pe hîrtie, pentru că interlocutorul ar putea oferi detalii mai interesante și atunci avem nevoie de întrebări suplimentare. Astfel, întrebările sunt pentru jurnalist un instrument de orientare și nicidecum o limită.

Calitatea întrebărilor O altă temă ar fi calitatea întrebărilor. Se întâmplă deseori ca jurnaliștii să adreseze întrebări banale și plictisitoare. Am întâlnit și întrebări care denotă nedocumetarea jurnalistului. Iată câteva dintre întrebările pe care nu le-aș recomanda nimănui să le adrese interlocutorului său: „Vă rog, inițial să vă prezentați? Scrii, dansezi, faci teatru. Cum le reușești pe toate? A fost greu să porniți afacerea? Care a fost momentul când ați înțeles că pasiunea să transformă în afacere? Ați obținut până acum vreun premiu în cariera dvs. de scriitor? Cum te-ai simțit în costumul popular? ” Atunci când ajungi să scrii întrebările, primul lucru la care trebuie să te gândești e „Dar ce ar dori să afle cititorii despre această personalitate?” sau mai simplu „Ce nu ai dori să afli tu de la intervievatul tău, după ce te-ai documentat bine”.

Importanța unei întrebări bune în interviu o subliniază și Marin Stoian „Calitatea întrebării condiționează calitatea răspunsului. Dacă la o întrebare bună se poate primi un răspuns prost, la o întrebare proastă nu se poate primi un răspuns bun. În primul caz se renunță la interlocutor. În cel de-al doilea caz, se renunță la interviu.” [2, p.24] Pentru a nu ajunge la a doua soluție cel mai bine ar fi să ne documetăm și să pregătim din timp câteva întrbări puternice, iar pe parcursul interviului, în dependență de situație, să adăugăm altele noi.

d) realizarea

Iată că am ajuns la cea mai grea etapă- realizarea unui interviu. Aceasta e cea mai importantă treaptă. Cea în care ne întâlnim cu interlocutorul și aplicăm măiestria de a vorbi, a asculta și a afla informația ce ne interesează.

Marin Stoianov susține că „La această întâlnire, personajul privilegiat este ziaristul, întrucât el vine cu ascendentul documetării și al pregătirii întrebărilor. Mai mult chiar, deși interlocutorul a fost avizat asupra liniilor generale ale interviului, ziaristul este cel care are un punct de vedere conturat, o obțiune bine definită, un scop clar și cu specific jurnalistic.” [2, p. 27] Într-adevăr indiferent de ce tip de interviu am avea portret, informativ sau de opinie, jurnalistul este cel care conduce procesul, dar mai este și responsabil de rezultatul final. Jurnaliștii începători întâlnesc multe dificultăți la această etapă și prima întrebare care le apare este „Cum să se comporte la o întâlnire cu un intervievat?”. Primul lucru pe care trebuie să-l faci atunci când ai gata toate întrebările este să stabilești locul și ora întâlnirii. Cel mai bine ar fi ca ora să fie stabilită de interlocutor, iar jurnalistul să se asigure că în acea perioadă acesta va fi liber și nu va fi ocupat cu altceva. În cazul locului întâlnirii sunt trei posibilități sau inviți intervievatul în redacție, sau te deplasezi la locul lui de muncă (birou, atelier de creație), sau stabiliți locul întâlnirii într-o zonă neutră (cafenea, parc). Indiferent unde vom realiza interviul, cel mai important lucru este să fie un loc liniștit, unde nu veți fi derenjați de nimic.

Instrumente necesare. Înainte de a pleca la interviu jurnalistul trebuie să se asigure că are toate instrumentele necesare. De obicei acestea sunt: un carnet de note, un pix, un reportofon, lista întrebărilor, cameră video sau aparat de fotogrfiat, după posibilitățile financiare ale redacției.

În ziua propiu zisă a interviului ar fi bine să mai contactați o dată intervievatul și să vă convingeți că planurile acestuia nu s-au schimbat. Jurnaliștii nu au dreptul să întârzie niciodată la niciun eveniment, mai ales un interviu. Nu este etic, dar nici amabil din partea sa. Mai bine e să aștepți 10-15 minute și să te pregătești de interviu, decât să te lași așteptat și apoi să încerci să îndrepți greșeala prin zâmbete sau mii de scuze. Din start reputația jurnalistului va scădea în ochii interlocutorului.

Întâlnirea. Iată că am trecut peste toate aceste mici detalii și avem în față interlocutorul. După un schimb de abilități ar fi bine să întrebăm intervievatul dacă ne permite să folosim reportofonul. Chiar dacă răspunsul va fi „da” străduiți-vă să nu vă lipiți de acesta. Plasați-l într-un loc discret și uitați de reportofon. Concentrați-vă la interlocutor. Totuși, chiar dacă avem un reportofon ar fi bine să facem și notițe. Acest lucru ne va scuti de neplăceri în cazul unui incident tehnic (defectarea reportofonului, descărcarea bateriilor), dar ne va oferi și o viziune clară a informației primite. Chiar dacă avem reportofonul ce înregistrează, iar noi mai și facem notiți atenția noastră trebuie să fie îndreptată spre interlocutorul nostru, sau mai corect pe ceea ce spune el.

Prima parte a interviului este cea mai dificilă, deoarece este o etapă de acomodare atât a jurnalistului față de intervievat cât și viceresa. Mai mult, chiar dacă e un interviu pentru presa scrisă, care va fi redactat și remodelat, intervievatul poate avea mari emoții în timpul discuției și nu se poate concentra asupra celor spuse. În acest caz, trebuie să construim o ambianță plăcută și necesară pentru a realiza un schimb de idei. Pentru cucerirea interlocutorului jurnaliștii au mai multe instrumente ca amabilitatea, inteligența, zâmbetul și desigur o bună comentare. În cazul unui interviu portret jurnalistul este obligat să creeze un climat cald, de încredere, dar să păstreze o anumită distanță. În niciun caz jurnalistul nu se va plasa cu o poziție mai superioară față de intervievat sau viceversa inferioară. Cel mai recomandabil ar fi să îl tratați ca un bun și vechi prieten pentru care aveți un respect profund.

Prima întrebare. Jurnaliștii de la radio îmi spuneau întotdeauna că prima întrebare este cea mai importantă. De ea depinde dacă interlocutorul va fi interesat să vorbească mai departe sau interviul va decurge foarte greu. În presa scrisă prima întrebare depinde de tipul interviului pe care dorești să-l creezi: „pâlnie, pâlnie inversată, cu ordine mascată sau cu formă liberă”. În cazul primului interviu informația va pleca de la particular sau general, în cel de-al doilea viceversa. Pentru al treilea tip inițial vor fi adresate întrebări simple pentru ca la final să se strecoare cele mai dificile întrebări cu cele mai interesante răspunsuri. Ultimul, interviul cu formă liberă presupune ca întrebările să fie adresate în condiție de răspunsurile primite. Cred că aceasta ar fi cea mai bună hotărâre pentru un interviu portret. Astfel, toate întrebările vor fi calibrate și toate răspunsurile vor fi la fel de interesante. Totuși, nu este chiar o formă liberă, deoarece fiecare următoare întrebare trebuie să aibă o legătură cu ceea ce s-a discutat anterior.

Tehnici de intervievare. Marin Stoianov numește două tehnici de adresare a întrebărilor către interlocutor. „Prima, care se bazează pe respectarea întocmai a planului de desfășurare a interviului, pregătite anterior întâlnirii cu interlocutorul” și a doua ce constă în „lansarea câtorva întrebări bine documentate care vor fi completate, în timpul discuției, cu alte întrebări, impuse de logica dialogului, de conținutul și de calitatea răspunsului”. [2, p. 27-27] Prima tehnică ne ajută să obținem informații, iar a doua opinii. Pentru interviul portret consider că cel mai oportun ar fi utilizarea primei variante de resprectare a listei de întrebări. Dar nu este neapărat să o urmăm cu strictețe, pur și simplu ea ne va ajuta să ne orientăm în timpul interviului și să nu scăpăm niciun detaliu. Chiar și în acest caz nu trebuie să privim permanent doar în lista întrebărilor. Ascultăm interlocutorul și parcă accidental observăm următoarea întrebare. De altfel, veți crea impresia interlocutorului că nu sunteți interesat de ceea ce spune. Jurnalistul nu vine la interviu doar pentru a obține răspunsuri după niște întrebări bine formulate în redacție, el trebuie să participe în discuție, să-l simtă, iar când va redacta materialul să știe la sigur ce vrea să scrie.

Sfârșitul. Interviul se va încheia întotdeauna cu un schimb de amamibilăți și mulțumiri. Câteva cuvinte de mulțumire va întări relația de prietenie, mai ales că lucrul cu această persoană nu s-a sfârșit încă. Urmează redactarea interviului unde veți avea nevoie de ajutorul intervievatului. Totuși, Mihai Coman scrie că „La finele interviului nu se urează succes, împliniri, noroc etc. Faptul că îi mulțumiți interlocutorului- dintr-un reflex cât se poate de firesc – nu trebuie să apară neapărat și în transcrierea interviului. O asemenea uzuanță este rezervată îndeobște, doar personalităților!” [Mihai Coman, p. 387] În cazul nostru, formulele de mulțumesc de la sfârșitul interviului se utilizează preponderent pentru interviurile portret, dar am observat că și pentru alte specii de interviu jurnaliștii scriu la finalul materialului „Vă mulțumesc pentru informații!” sau ”Vă mulțumesc pentru interviu!”. În unele situații interviatorii scriu chiar „Vă urez succes!”. Persoanal sunt de părerea că formulele de mulțumesc sunt binevenite în interviu atât timp cât nu denaturează atmosfera interviului.

e) redactarea

Redactarea interviului presupune un proces de adaptare a discuției dintre intervievat și interviator la un stil jurnalistic. În această etapă se vor corecta greșelile gramaticate, comprimarea anumitor idei și chiar șlefuirea stilului de exprimare a interlocutorului. „Interviul este o selecție, o ierarhizare și o restructurare a răspunsurilor date de intervievat (Marc Capelle, 1996), nu transcrierea mecanică a însemnărilor din carnetul de reporter sau a textelor de pe banda magnetică a reportofonului.” [2, p.28] Nu putem publica discursul integru al intrvievatului. Atunci acesta nu ar mai fi un interviu. Se întâmplă că intervievatul să vorbescă prea mult sau viceversa să adresezi multe întrebări până obții un răspuns bun. Atunci, jurnalistul trebuie să transcrie aceste răspunsuri și să facă din ele unul singur. În comparație interviurile din alte media (radio sau Tv) cel din presa scrisă poate fi remodelat și construit după placul jurnalistului, adăugând noi detalii sau din contra tăind unele idei în plus.

După redactarea interviului mai există o etapă, care nu este descrisă în cărțile de specialitate, dar neapărat va apărea în practică. Astfel, după ce am finalizat interviul și ne pregătim să-l publicăm putem să ne trezim cu o solicitare din partea intervievatului de a vedea articolul înainte de publicare. Aici opiniile jurnaliștilor se împart în două tabere. Unii spun că jurnalistul ar trebui să arate interlocutorului interviul înainte de publicare, pentru a evita vreo eroare, alții, însă, afirmă că acestă practică ar fi o greșeală și nimeni nu te poate obliga să schimbi anumite detalii din interviu. Adevărul este de partea ambelor părți, pentru că în diferite situații vom proceda diferit. Dacă vom avea un interviu de problemă atunci ar trebui să evităm această procedură, iar în cazul unui interviu-portret demonstrarea articolului este destul de binevenită. Jurnalistul nu este robot și oricât de ideal nu ar fi, poate comite unele greșeli.

Rolul jurnalistului. Desigur că acest proces depinde în cea mai mare măsură de măiestria jurnalistului de a aranja și a juca frumos cuvintele. „Oricât de valoroase ar fi informațiile și opiniile interlocutorului, ele nu constituie decât materia primă a interviului; interviul ca atare este opera ziaristului, care asimilează jurnalistic această materie primă și o pune în pagină, respecând rigorile comunicării de masă.”[2, p. 25] Chiar dacă în unele cărți de specialitate se indică prin ce mijloace un jurnalist ar putea interveni în redactarea unui interviu, eu cred că nu există reguli bine definite în această etapă. Fiecare jurnalist procedează după cum îi spune experiența, intuiția sau situația în care se afla. De aceea, pentru jurnaliștii începători redactarea pare un proces foarte dificil, de care nu o să trecă. Una din cauze ar fi că textul interviului este total diferit de cel al reportajului sau știrei. Așa că dacă într-un reportaj avem o structură bine definită aproape tehnică, prin care doar rescriem informația obținută de la diferite surse, interviul cere abilități de scriitor, mai ales când ai de aface cu unul portret. Eu am înțeles acest lucru când am redactat primul meu interviu. Intervievatul meu îmi povestise întâmplări din viața sa și atunci eu m-am gândit să scriu acest text ca o povestioară. A ieșit foarte bine și se citea foarte ușor. Mai mult redactorii Moldova.org m-au încurajat să-mi continui acest stil. Pentru mine un interviu ideal este cel al cărui text sună ca o melodie, are ritm și fraze nu prea lungi. Pentru a verifica acest lucru trebuie doar să citești textul tare și de îndată vei înțelege unde propoziția nu sună chiar atât de bine.

2.3. Structura interviului portret

Interviul portret are trei părți: titlul, șapoul și textul cu întrebări, răspunsuri. Toate acestea fac distincție dintre interviu și alte genuri jurnalistice, cum ar fi reportaj sau știre.

Titlul unui interviu poate fi constituit prin două metode. Prima, și cea mai utilizată, este să scoatem o declarație, sau cea mai importantă informație în titlu și să scriem cine este autorul acestei afirmații (Anastasia Homițcaia: ,, Baletul m-a făcut mai puternică și m-a învățat că poți deveni cineva doar prin muncă și răbdare”). A doua variantă este cea în care scriem o mică propoziție despre intervievatul nostru (Ana Cebotari – basarabeanca care a cucerit România cu vocea sa de ciocârlie). Titlul este, poate cea mai importantă parte a interviului. El invită cititorul, îl ademenește să lectureze mai departe articolul. Dacă titlul și șapoul nu sunt captivante, atunci gata, întreg interviul poate fi aruncat în coșul de gunoi. El pur și simplu nu va fi citit. Puțini vor fi cei care vor deschide o cutie cu un ambalaj neatrăgător, același lucru se întâmplă și în cazul interviului.

Șapoul sau leadul are un rol introductiv. În cazul interviului portret acesta va prezenta personalitatea cu care am discutat. Iarăși, nu există o regulă de realizare a șapoului. În unele cazuri se aplică o formulare cronologică (Când s-a născut? Ce a studiat? Ce merite are?), în altele se face o scurtă descriere a intervievatului (calități, gânduri, visuri). Totuși, singurul lucru de care neapărat trebuie să ținem cont este mărimea acestuia. El nu trebuie să fie mai mare de trei sau patru rânduri, de altfel va fi foarte plictisitor.

Textul interviului, după cum am mai spus va fi scris în dependență de abilitățile interviatorului. Totuși, există o diferență între un interviu din presa scrisă și cel online. Interviurile portet din presa scrisă vor avea o lungime corespunzătoare unei pagini sau două din ziarul, unde va fi printat. Media online nu oferă o limită pentru materiale, dar ar fi bine ca acestea să nu fie foarte mari. În presa scrisă avem textul pe foaie, pe când în cea online citim de pe monitorul calculatorului. Un studiu recent a demonstrat că oamenii percep mai ușor informația printată decât cea online. Astfel că, un interviu online prea mare ar putea să nu fie înțeles la fel de bine ca unul dintr-un ziar.

Fotografia este adevărata față a interviului. Este cea care creează atmosfera pentru ochi. Dacă pozele din material vor fi necalitative, atunci se ceează imediat că și materialul e neprofesionist. Contează totul, chiar și culorile. În mod normal fiecare redacție ar trebui să dispună de unul sau doi fotografi, care să răspundă de pozele ce vor apărea în interviu. Dar, din păcate, bugetele redacțiilor din Moldova, mai ales cele online, sunt foarte limitate și găsirea fotografiilor pentru material rămâne pe umerii interviatorului. Sigur că există și redacții care se respectă și vor angaja neapărat un fotograf, dar acestea pot fi numărate pe degete. Sunt multe redacții care nu angajează, dar colaborează cu câțiva fotografi care îi invită doar atunci când au nevoie de ei. Moldova.org nu are fotografi, dar are tehnică, așa că problema pozelor pentru interviu îmi revenea mie. Pentru că eu nu eram un master în fotografie, singura mea soluție era să rog intervievatul să-mi dea câteva fotografii din arhiva personală. Câteodată, însă aceștia îmi dădeau poze semnate de alți fotografi sau realizate de specialiști cunoscuți în acest domeniu. Atunci eu îi rugam să ceară permisiunea autorilor fotografiilor de a publica operele lor pe pagina Moldova.org. Au existat și cazuri de refuz, dar și situații când aceștia de dragul intervievaților au dat acordul.

În primăvara acestui an, însă a izbucnit o neînțelegere ce a reflectat această problemă. Portalul specializat în articole despre modă „Emoda.md” a realizat un interviu cu scriitoarea și fosta prezentatoare ProTv Chișinău, Tatiana Țibuleac, în care a utilizat fotografiile revistrei „15 minute” cu aceasta fără a cere permisiunea și tăind logo-ul ce confirma că poza aparține acestora. Redactora-șefă a revistei „15 minute” Nicoleta Colomeeț și-a exprimat indignarea și a acuzat de „furt” instituția dată. Doar că problema a fost discutată doar pe rețelele de socializare și a fost soluționată indicând sursa principală sau cei care au realizat fotografia.

2.4. Tipuri de întrebări

Interviul este genul jurnalistic compus dintr-un dialog în care participă două personaje: jurnalistul și intervievatul. Deci, însăși structura acestui material este de întrebare urmat de răspuns. Am vorbit despre răspunsurile date de interlocutor. Cum le obținem și le redactăm? Dar ce am face fără întrebare- nimic. Ea este cheia succesului unui interviu. Cea care ne ajută să obținem informația dorită. În literatura de specialitate se găsesc mai multe clasificări a întrebărilor. Astfel, în „Manualul de Jurnalism” coordonat de Mihai Coman scrie că acestea se împart în două categorii: euristice și retorice. „Cele euristice conduc la adevăruri noi, iar cele retorice fac de prisos răspunsul pe care de altfel, îl conțin”. [1, p. 380]

O altă clasificare aparține lui Marin Stoian. Acesta clasifică în patru categorii și scrie că vor fi adresate în funcție de tema pe care o abordăm și răspunsul ce dorim să-l obținem. [Marin Stoian, p. 26] întrebări factuale- sunt cele care necesită un răspuns direct și explicit; întrebări de opinie- se folosesc pentru a obține opinia și reacția interlocutorului la unele probleme sau situații; întebări de motivație- subliniază care sunt cauzele și condițiile unor evenimente; întrebări de mărturie- de obicei sunt adresate purtătorilor de cuvânt sau oficialilor și cer explicații pentru anumite situații. Mai rar întâlnite în interviul portet.

O altă clasificare mai detailată împarte întrebările două mari categorii cele principale și secundare:

Întrebări principale

Deschise- oferă înterlocutorului șansa de a-și exprima opinia asupra unui eveniment sau subiect. De obicei întrebările de acest gen încep cu formula „Ce credeți? Cum comentați? Care este opinia dvs despre? Ce declarații aveți? Cum s-a întâmplat? Ex. „- Ați făcut parte din familia jurnaliștilor din Moldova, ce părere aveți despre presa autohtonă, cât de independentă este ea? ”

Închise- sunt cele care cer un răspuns direct și răspicat. De cele mai dese ori prin „da” sau „nu”. Ex. „- Ați obținut premii nu doar în Moldova, dar și peste hotare. Dacă vi s-ar propune să faceți balet în afara țării ați rămâne acolo ?”

Directe- îl implică mult pe interlocutor în dialog, acesta fiind nevoit să-și mărturisească trăirile sale. Ex. „-Când și cum ai început să cochetezi cu muzica?”

Indirecte- sunt cele în care interlocutorul este implicat direct, iar el trebuie să-și comenteze acțiunile Ex. „-În Franța ați creat o asociație. Ce activități desfășurați în cadrul „Gare des Artes”?”

Întrebări subordonate

De clarificare- au misiunea de a relansa sau a clarifica o idee exprimată de interlocutor. Astfel, obținem un grad mai înalt de înțelegere din partea cititorilor și ne convingem că am interpretat corect ideea interlocutorului. Asemenea întrebări ne mai pot ajuta să obținem informații adăugătoare despre un subiect care ne interesează. De obicei aceste întrebări pot începe cu formulări ca: „- Deci afirmați că? Părerea dvs. este că?”

De amplificare- ne ajută să dezvoltăm un răspuns enunțat anterior. În acest caz scopul principal al jurnalistului este să afle cât mai multe informații despre un subiect pe care îl interesează și care a fost accidental abordat de interlocutor sau, din contra, acesta nu a răspuns complet la întrebarea sa.

De confruntare- acest tip de întrebări ajută jurnalistul să-și expună un punct de vedere diferit față de cel al interlocutorului și desigur îl provoacă să spună mai multe informații.

De asemenea, am putea împarte întrebările pentru un interviu în fucție de scopul ce îl au și de rolul pe care îl joacă în material. Astfel, vom avea:

Întrebări în funcție de scop

de informație – oferă date și informații concrete;

de opinie- solicită părerea și atitudinea interlocutorului;

de motivație- cofirmă o informație;

de mărturie- explică motivele, cauzele unei decizii luate;

de urmărire- clarifică, oferă mai multe informații despre un subiect discutat anterior;

de completare- sunt folosite pentru a completa o informație sau la sfârșitul interviului când interlocutorul ar mai putea spune ceva adăugător.

Întrebări în funcție de rolul lor

de atac- întrebări ce abordează interlocutorul direct și vizează subiecte de conflict;

de sprijin- îl ajută pe intervievat să se exprime clar sau îl constrânge să răspundă sincer;

de relansare- ajută jurnalistul să readucă interlocutorul la un subiect dicutat anterior la care cel din urmă nu a oferit toate informațile necesare;

de insistență- se accentuază anumite răspunsuri și se încearcă să se descoase mai multe informații;

de obiecție- nu permit interlocutorului să ofere informații eronate;

de contraversă- cele în care interlocutorul este contrazis;

Întrebări ce nu ar trebui adresate interlocutorului

Exist întrebări care ar trebui evitate de jurnaliști. Ele pot suna frumos, dar nu au niciun sens sau arată cât de nedocumentat este interviatorul. O întrebare bună este cea care deschide intervievatul la dialog și îl impune să gândească. O întrebare bună este cea care oferă informații ce nu au fost aflate anterior de către nimeni. De aceea unii jurnaliști întrebă deseori prietenii, familia sau chiar colegii de serviciu „Ce ar dori să afle de la persoana X pe care trebuie să o intervieveze?”. Totuși, merită să vorbim și despre acele întrebări care nu au niciun scop, rost sau sunt total neispirate, dar totuși se găsesc pe paginile unui interviu. Deci, iată care ar fi tipurile de întrebări care nu ar trebuie adresate interlocutorului:

1.Întrebări lungi

Documentarea reprezintă un punct esențial în realizarea unui interviu, dar aceasta nu trebuie să se reflecte în lungimea întrebării. Jurnaliștii nu trebui să expună toată informația pe care o dețin despre un subiect, dar să restructureze în maximum o propoziție o idee. O întrebare ar trebui să conțină cel mult două enunțuri. Prima o informație ce denotă cât de documentat interviatorul și a doua întrebarea pentru a clarifica sau a afla mai multe despre acest subiect.

2. Întrebări generale

Mihai Coman scrie că ar încadra în această categorie întrebările „ Cu ce sentimente/Cu ce gânduri veniți, întâmplinați, pășiți?”. [1, p.384] Întrebările generale nu au nici un rol într-un interviu, de fapt ca și răspunsurile generale. Astfel, putem concluziona că un interviu interesant este cel îl care întrebările vizează un subiect concret, sunt personalizate și nu pot fi adresate oricui.

3. Mai multe întrebări încadrate în una singură

Chiar dacă, la prima vedere anumite întrebări ar putea fi adresate împreună, ele totuși trebuie separate. De altfel, vom avea un răspuns supraîncărcat, iar cititorul poate să nu înțeleagă esența răspunsului, sau din contra nu vom dezvolta un răspuns, deși el este important. Un alt pericol vine din partea interlocutorului. Acesta poate răspunde doar la una din întrebări și atunci relansarea celei de a doua va fi mult mai greu, sau chiar imposibil.

4. Întrebările în care se sugerează răspunsul

Aceste întrebări sunt utilizate de obicei pentru a obține anumite reacții din partea interloutorului, dar ele creează mai multe riscuri care pot pune jurnalistul într-o situație nepăcută. Ar fi recomandat de asemenea să evităm întrebările formulate într-o manieră ce expune o atitudine. Ex. „- Nu credeți că? Nu vi se pare că?”

5. Întrebările după care urmează un răspuns „Da” sau „Nu”, iar jurnalistul nu a dorit un asemenea rezultat

Atunci când scriem întrebările pentru interviu trebuie să determinăm din start ce fel de răspunsuri dorim să obținem. De asemenea, să fim atenți să nu transformăm întrebările obișnuite, ce ne-ar oferi un răspuns detailat în întrebări închise cu răspunsuri „da” sau „nu”.

2.5. Tipuri de interlocutori

Un interviu din presa scrisă se deosebește de cel radio și tv prin faptul că poate să invite absolut orice interlocutor, fără a-și face grijă cum acesta va vorbi. Ziariștii pot aborda orice tip de intervievați pentru că ei nu sunt interesați de modul în care se exprimă invitatul sau coerența discursului său ci mai degrabă de informația care îi va fi oferită. Oare câți oameni interesanți puteau fi intervievați, dar nu au fost deoarece nu au avut capacitatea de a răspunde cursiv și frumos. Probabil acesta e cel mai mare plus a interviului din presa scrisă de cel de alte genuri media. Totuși, în acest caz greul cel mare îi revine jurnalistului în partea de redactare a materialului. Când indiferent de cum a răspuns invitatul, trebuie să aranjezi frumos ideile acestuia fără a destorsiona mesajul. Pentru a realiza, dar și a redacta mai ușor interviul trebuie să știm cu ce fel de interlocutor vom discuta. După modul de exprimare eu aș împărți interlocutorii în trei categorii.

vorbesc mult și se abat de la temă- este probabil cel mai greu tip de interlocutori. În primul rând, te concentrezi foarte greu la ceea ce spun ei. Apoi, nu poți închide reportofonul pentru că nu știi când vor spune o informație interesantă. Și chiar dacă îi vei întrerupe și vei relua întrebarea, te vei trezi la sfârșit cu două sau trei ore de interviu înregistrat care trebuie descifrat. Adică, cel puțin o zi sau chiar două pentru a finaliza interviul.

vorbesc frumos, cursiv și dezvoltă ideile până la sfârșit- acest tip de interlocurori se întâlesc foarte, foarte rar și de cele mai deseori sunt cei care au experiență în a acorda interviuri sau a vorbi în public. Există însă și excepții. În orice caz, dacă ați întâlnit un asemenea interievat vă puteți considera un om norocos. Ei sunt oamenii care răspund clar și cursiv, iar la etapa redactării jurnalistul se vor efectua puține schimbări.

vorbesc puțin și la general- pentru această categorie de intervievați ziariștii trebuie să se înarmeze cu mai multe întrebări decât pentru un interviu simplu. Principalul obstacol cu care ne întâlnim în asemenea cazuri este că interlocutorii oferă răspunsuri foarte generale în două sau trei propoziții, iar dacă nu aflăm mai multe detalii ne vom întoarce în redacție cu un material sec și fără viață.

2.6. Relația intervievat-interlocutor

Cititorii unui ziar sau a unui portal online vor determina mai greu care a fost relația dintre jurnalist și interlocutor în timpul interviului. Cel mai bine acest lucru se poate observa în interviurile radio și Tv, când ascultătorii și telespectatorii sunt martorii direcți a dialogului dintre cei doi. Totuși, chiar și în presa scrisă relația dintre jurnalist și interlocutor poate fi caracterizată. Spre exemplu Marin Stoianov în cartea „Genurile Presei” o împarte în trei perspective: „comportamentul de relație, deontologiei pofesionale și a eficienței”. [2, p.32-33]

Comportamentul de relație presupune ca jurnalistul să adopte o atitudine civilizată, amabilă. El trebuie să se poziționeze pe picior de egalitate cu interlocutorul. Ceea ce înseamnă că nu se va comporta nici inferior, dar nici superior, ci mai curând ca un vechi prieten. În același timp, jurnalistul nu trebuie să uite că realizează acest interviu pentru a obține informații, iar interlocutorul că acest material îi oferă oportunitatea de a-și exprime opinia. Acest tip de comportament este cel mai potrivit pentru un interviu portret.

În cazul deontologiei profesionale „jurnalistul trebuie să se indentifice cu publicul său și să-și asume interesele acestuia”. [2, p.32] Astfel interviatorul va aborda un comportament mai rece față de intervievat și îl va folosi doar ca o sursă de informație, fără al valorifica.

Cea de a treia perspectivă a eficienței ne propune un comportament moderat, în care scopul principal e să exploatăm interlocutorul. Din păcate, mulți jurnaliști începători încearcă să pară prea informați, superiori și atunci intervievatul se poate bloca. Noi nu trebuie să permitem acest lucru în niciun caz. Îl lăsăm să vorbească, să se exprime, întrerupându-l doar atunci când acesta se abate de la temă.

Alte două greșeli făcute de unii ziariști sunt atestate și de Tudor Vlad în cartea „Interviul. De la Platon la Playboy”. Astfel, autorul spune că în medierea conversației „ avem, pe de o parte, o atitudine de pasivitate, concretizată în întrebări previzibile, care nu aduc nimic nou nici la nivelul răspunsurilor, și, pe de altă parte, o atitudine de egocentrism din partea jurnalistului, vădită în abundența de opinii și puncte de vedere personale, irelevante pentru receptor, care nu dorește să vadă un reporter-protagonist, ci un reporter martor”. [5, p.42]

2.7. Vestimentația jurnalistului

„Hainele care arată bine pe ringul de dans nu sunt la fel de potrivite pentru un interviu oficial cu un membru al Parlamentului, cu un important om de afaceri sau cu familii îndoliate și nici tricourile ori insignele care îți arată simpatiile politice nu sunt adecvate”. [3, p.89-90]. Deci am putea concluziona că junalistul este fața, imaginea publicației sau televiziunii unda va fi publicat sau difuzat interviul. De aceea un interviator trebuie să fie atent la vestimentația ce o poartă în timpul interviului. Chiar dacă nu există un dress code pentru această situație și instituțiile media nu impun întotdeauna un set de reguli privind vestimentația angajaților săi, nu înseamnă că jurnaliștii pot îmbrăca obsolut orice. Există niște reguli nescrise și pentru meseria de jurnalist. Astfel sunt practic interzise hainele sport, iar pentru domnișoare cele cu decolteu sau fustele mini. Cel mai recomandat ar fi să adoptăm un stil elegant, casual sau clasic, dar fără prea multe acesorii.

2.8. Calitățile unui jurnalist ce realizează un interviu portret

Nu oricine poate realiza un interviu portret. Acest gen jurnalistic este unul ce cere o doză de imaginație, abilități de comunicare și multe alte calități descrise mai jos.

Un bun psiholog – aceasta este mai curând o abilitate decât o calitate, dar una extrem de necesară. Câteodată discuția dintre un jurnalist și un intervievat seamănă cu o consultație la psiholog, în care interlocutorul îi povestește jurnalistului multe lucruri din viața sa. Unii intervievați simt necesitatea de a se deschide complet și vă povestesc lucruri pe care le cunosc doar apropiații sau cei mai buni prieteni. Sunt însă și persoane intoverte cu care trebuie să lucrezi mult până afli informația necesară. Chiar și atunci când redactezi interviul ții cont de caracterul și personalitatea intervievatului.

„Îndemnat să explice numărul mic al interviurilor acordate de-a lungul vieții, Ronald Barthes definea interviul de presă ca fiind „agresiunea omului de către om”. Nimeni nu acceptă să pătrunzi cu ușurință în intimitatea gândurilor , a sentimentelor și a amintirilor de tot felul. ” [10, p. 183] Astfel că, pentru a reuși să pătrunzi în gândurile intervievatului, trebuie să deții minimum de cunoștințe în psihologie. De altfel, riști să nu prinzi unda interlocutorului tău.

Exact- dacă la realizarea unui interviu interlocutorul va oferit o anumită informație, iar la redactare nu se potrivește cu restul textului, nu încercați să schimbați sensul. Cel mai corect ar fi să mai contactați încă o dată intevievatul și să cereți explicații sau dacă ar fi de acord să schimbați această frază.

Imparțial- se întâmplă asemenea cazuri când interviatorul acuză pe cineva de anumite fapte și vă cere opinia sau vă determină să vă exprimați revolta în redactarea interviului. Aici, se cere imparțialitatea. Jurnalistul este doar omul care transformă informația interlocutorului într-un interviu, nimic mai mult. Nu aveți dreptul nici să schimbați informația, dacă nu sunteți de acord cu ea. Fiecare om are dreptul la opinie, iar jurnaliștii nu trebuie să distorsioneze mesajul celor spuse.

Curios- un jurnalist care nu dorește să afle mai mult decât cunoaște nu se va descurca nici în scrierea unui reportaj nemaivorbind de un interviu portret. Curiozitatea este una dintre cele mai importante calități ale unui jurnalist care dorește să devină profesionist. În cazul unui interviu aceasta se manifestă la etapa de realizare, dar și de documentare. Este important să aflăm cât mai multe de la intervievatul nostru atunci când discutăm cu el, de altfel riscăm să ne întoarcem cu puțină informație în redacție, sau să nu înțelegem anumite lucruri povestite de intervievat. Interlocutorul nostru nu știe că jurnalistul nu cunoaște atât de bine domeniul său, astfel că acesta are nevoie de informații suplimentare. De aceea, nu trebuie să ne fie frică să întrebăm.

Informat- dacă astăzi veți realiza un interviu cu un pictor, mâine v-ați putea întâlni cu un arhitector sau chiar cu un regizor. De obicei jurnaliștii au foarte puțin timp pentru a se documenta, de aceea ar fi bine să vă informați permanent din diferite surse.

Răbdător- sunt intervievați care au mai avut experiențe de a acorda interviuri și știu de ce informații aveți nevoie, totuși se întâlnesc cazuri când pot vorbi mult și deseori cu abateri de la temă. Totuși în acest caz, jurnalistul trebuie să dea dovadă de răbdare și să asculte interlocutorul. Acesta poate fi atent oprit, doar dacă informația spusă de el, chiar nu vă ajuta cu nimic. Dar s-ar putea ca printre frazele generale să se strecoare și detalii interesante care ar oferi mai multă culoare materialului.

Atent- un interviu nu se va realiza doar după o listă de întrebări pregătită prealabil de interviavator. Jurnalistul trebuie să fie atent la fiecare răspuns dat de intervievat pentru a adresa întrebări suplimentare dacă aude un răspuns general sau să întrerupă interlocutorul dacă acesta se abate de la temă. Spre exemplu, în interviul cu Denis Venetiu, balerinul moldovean din SUA, (vezi Anexa 9) pentru a obține un răspuns la prima întrebare, i-am adresat vreo șase întrebări. Inițial Denis răspundea sec, cu enunțuri scurte și pentru a schimba situația am încercat să transform dialogul nostru dintr-o conversație a unui acuzat și a unui magistrat, într-o discuție a doi vechi prieteni. Astfel am reușit să distorsionez atmosfera încordată de la începutul interviului. Totuși, Denis Vezețiu avea uneori tendința de a acorda răspunsuri generale și atunci eu desigur că veneam cu întrebări adăugătoare.

Capitolul 3. Studiu de caz: Radio Chișinău

3.1 Prezentarea Radio Chișinău

Radio Chișinău este o ramură a Radio România. În Republica Moldova a fost lansat oficial pe 1 decembrie 2011și de atunci se numără printer puținele stații de radio din țară care realizează reportaje, buletine de știri și emisiuni. Chiar dacă Radio Chișinău retransmite o parte din emisiunile și știrile realizate la București de către redacția Radio România, colecția sa este la fel de bogată atât cu programe informative cât și de divertisment. Astfel pe undele radioului pot fi ascultate emisiuni ca: „BizNews, Colecția de Jazz, De la ABC la BAC, Dor de izvor, Ediții Speciale, Familia Dimitrescu, Sinteza Săptămânii, Ora de vârf, Fonograful de vineri, etc”. De asemenea, toate reportajele scrise de reporter sunt bine documentate și argumentate. Toți acești factori transformă redacția Radio Chișinău în una din cele mai bune din Republica Moldova și desigur una în care aspiră să ajungă mulți dintre jurnaliștii radio din țară. Pentru mine Radio Chișinău înseamnă obiectivitate, responsabilitate și professionalism. Cred, însă, că aceasta nu este doar părerea mea. La sfârșitul anului 2014, Centrul pentru Jurnalism Independent a desemnat redactorul șef al Radio Chișinău „Jurnalistul anului – 2014”, iar unei din jurnalistele aceluiași post, Victoria Ungureanu i-a fost înmânat premiul „Speranța Anului”. Un alt motiv de ce am ales să-mi petrec stagiul de practică în această redacție a fost politica editorial și independența din punct de vedere politic. Nu am regretat nici un minut timpul și efortul depus pentru realizarea materialelor în cadrul acestei redacții. Pentru mine a fost o experiență ce mi-a schimbat unele idei despre jurnalsim, chiar dacă atunci când am pășit în pragul radioului avem deja ceva experiență în jurnalism.

3.2 Munca în cadrul stagiului de practică

Radio vs portal online de știri

Atunci când am început stagiul de practică la Radio Chișinău eu aveam experință în jurnalismul online și cunoșteam foarte bine piața acestui domeniu. Pentru mine radioul era un domeniu neexplorat și am dorit să-mi încerc puterile. După finalizarea stagiului de practică am făcut totalurile și am sesizat care sunt cele mai mai vizibile diferențe pentru un jurnalist care a activat în media online și acum a trecut într-o redacție radio.

Stilul textului – acest punct este, probabil cel mai greu pentu un jurnalist. La Moldova.org noi scriam reportajele ca pentru presa scrisă, utilizam anumite cuvinte de legătură (susține, a declarant, a precizat, în același timp, astfel, de asemenea). La radio, însă, trebuia să creez prin text imaginiile care lipseau. Iată cum a fost redactat reportajul „Festivalul Voluntatilor” de către redactorul șef Corneliu Rusnac. (vezi Anexa 1)

Începulul meu: „ Cei mai buni, cei mai activi și cei mai harnici voluntari au fost premiați în cadrul celei de-a XII ediție aFestivalului Voluntarilor 2014. Evenimentul a adunat mai multe sute de voluntari din toate colțurile Republicii Moldova.”

Începulul redactat de Corneliu Rusnac: „ La Chișinău s-a încheiat cea de a XII-a ediție a Festivalului Voluntarilor. Evenimentul a adunat sute de voluntari din toate colțurile Republicii Moldova.”

Redactorul șef mi-a explicat că acest început pentru reportaj ar fi mai potrivit și mai simplu pentru urechile ascultătorilor. Deci, de aici putem concluziționa că stilurile pentru radio și media online sunt total diferite. Și dacă acest început ar fi fost potrivit pentru un portal de știri, el a suferit schimbări a putea fi transmis pe undele radio. Pe parcursul reportajului au mai fost efectuate unele schimbări pentru ca reportajul să fie cât mai aproape de stilul radio. Recunosc că periada stagiului de practică nu m-a ajutat să-mi reorganizez scrisul pentru radio și acest lucru mi-a adus mari bătăi de cap cât timp am activat la radio.

Organizarea lucrului în redacție – În ultima perioadă, în Republica Moldova au apărut foarte multe platforme online. Unele dintre ele sunt tematice, altele s-au declarat portaluri de știri (Agora.md, Deschide.md, Independent.md, Realitatea.md). A organiza și a întreține un site de știri este mult mai simplu decât un radiou sau o televiziune. De obicei pentru un portal de știri sunt necesari câțiva jurnaliști care vor sta toată ziua în redacție și vor scrie știri. Aici desigur depinde foarte mult de câți jurnaliști sunt angajați, ce tehnică există și care este principiul de muncă. Se întâmplă uneori că reporterii siturilor de știri sunt trimiși pe teren pentru principalele evenimente, ședințele parlamentului, guvernului sau unele conferințe de presă mai interesante. Totuși în mare parte ziua unui jurnalist online se petrece în pereții redacției, în fața calculatorului de unde trebuie să caute știri.

La Moldova.org fiecare jurnalist trebuia să scrie în mediu câte cinci știri pe zi. Desigur că eu ca jurnalist începător nu făceam față normei, dar deoarece portalul mai publică și interviuri, reportaje și opinii, eram trimisă pe teren și făceam diverse materiale. Într-o redacție radio munca jurnaliștilor este mult mai organizată decât în cea online. Aici fiecare reporter știe ce are de făcut în acea zi. La Radio Chișinău în fiecare luni reporterii trebuiau să vină cu o listă de subiecte ce le vor realiza pe parcursul săptămânii. Chiar dacă nu toate căpătau viață, aceștia aveau un plan de lucru. Astfel, fiecare reporter trebuia să realizeze zilnic câte un reportaj, deseori erau ajutați și de evenimentele de pe agenda zilei. Toți reporterii erau trimiși pe teren, în redacție rămîneau doar redactorul-șef și un jurnalist care scrie știri pentru situl radioului.

Tehnica redacției – aici ar trebui să comparăm instrumentele de care avem nevoie pentru a transmite informația cititorilor online și ascultătorilor prin undele radio. Sigur că pentru radio vom avea nevoie de mai multă tehnică decât pentru online. Astfel dacă pentru un site de știri minimul necesar se poate reduce până la câteva calculatore, atunci pentru radio sunt neapărat necesare reportofoane și poate chiar unul, două studiouri. Dar media online din Republica Moldova a crescut mult mult în ultimii doi ani, astfel că redacțiile își procură aparate de fotografiat și chiar camera video pentru a realiza reportaje și emisiuni. Problema apare însă în personalul care să lucreze cu aceste instrumente. E una să cumperi un aparat de fotografiat și alta să oferi un salariu permanet unui fotograf profesionist.

Redacția Moldova.org are un aparat de fotografiat și un reportofon. De cele mai dese ori pozele erau făcute de reporterii redacției, iar când aveam nevoie de un foto-reportaj mai special apelam la un fotograf profesionist care colabora cu redacția, dar acest lucru se întâmpla foarte rar. Aici este o problem foarte gravă pentru că redacțiile cu bugete mici nu își permit să angajeze un fotograf, dar imginile pentru mediul online sunt foarte importante. La Radio Chișinău situația era cu totul diferită. Pe lângă calculatoarele, reportofoane și sala unde lucrau jurnaliștii erau două studiouri (în unul din ele se înregistrau emisiunile și reportajele jurnaliștilor, iar în celălalt se transmiteau live buletinele de știri și unele emisuni). Radio Chișinău dispune de un fotograf, chiar dacă nu are nevoie de imagini pentru radio, dar se folosesc de serviciile acestuia pentru portalul online al radioului.

Dificultăți – probabil cea mai mare problemă cu care m-am confruntat este că a trebuit să adopt un alt stil de scriere a materialelor, unul potrivit pentru radio. Recunosc că nu m-am isprăvit cu această provocare. Mai mult am înțeles mai târziu că pot să scriu pentru texte pentru televiziune mult mai simplu și mai rapid decât pentru radio. De aici a mai apărut o problemă. Mă concentrama tât de tare pe stilul textului încât uitam de conținutul reportajului. Astfel al doilea reportaj „Jurnalista Tatiana Țâbuleac a lansat cartea „Fabule Moderne”” nu a fost difuzat deoarece nu avea destulă informație.

3.3 Analiza materialelor realizate

Deși nu am realizat interviuri la Radio Chișinău am înțeles că arta de a adresa întrebări și a obține răspunsuri este necesară nu doar în cadrul interviurilor ca gen de material, dar și în cadrul reportajelor radio, iar aici chiar poat joacă un rol crucial. Am observat că sunt mult mai prețuite materialele care au incluse dialorguri dintre jurnalist și sursă. Aceasta demonstrează nu doar prezența la exeniment a reporterului, dar și măiestria acestuia de a menține o discuție, obținând răspunsurile dorite. Aceasta înseamnă că trebuie să fii sigur de ce informații ai nevoie, să găsești interlocutorul potrivit și să te înarmezi cu întrebări. A anticipa răspunsurile pe care le vei obține este aproape imposibil, deaceea trebuie să fii pregătit, informat, documentat și poți manevra o discuție spontană. Stagiul de practică efectuat la Radio Chișinău mi-a schimbat mult viziunile de realizare a materialelor. Iată ce m-a învățat fiecare reportaj.

Primul reportaj radio. În prima zi de practică la Radio Chișinău, redactorul șef Coreliu Rusnac ne-a spus să ne gîndim la cîteva subiecte pe care am putea să le realizăm. Am avut nevoie de ceva timp pentru a mă decide ce materile radio aș dori să le realizez. Poate pentru media online ele ar fi fost ideale, dar pentru radio din lista mea s-au selectat inițial două. Primul era un reportaj de la „Festivalul Voluntarilor”. Astfel, într-o zi de duminică m-am înarmat cu instrumentele necesare (reportofon, pix, un carrnețel) și am plecat la desfășurarea evenimentului. Am auzit și am citit multe despre voluntariatul din Republica Moldova, dar nu m-am gândit că sunt atât de mulți voluntari. Sala teatrului „Eugene Ionescu” era plină. După ce au fost oferite premiile celor mai activi voluntari, dar și micul spectacol oferit pentru aceștia, voluntarii s-au oprit în sală pentru a face poze. Aici a venit timplul meu pentru a începe lucrul.

Recunosc că inițial îmi făceam griji că nu voi găsi un moment potrivit pentru a intervieva sursele mele, dar problema a s-a rezolvat de la sine. Când am văzut toți voluntarii adunați împreună am început să o caut pe câștigătoarea premiului „Cel mai bun voluntar”, dar spre marele meu regret ea era plecată și eu m-am limitat la discuția cu voluntara ce a câștigat locul doi pentru această categorie Laura Ciocan. Laura nu doar că este una dintre cele mai bune voluntare, dar și vorbește frumos și coerent. Mai mult ideile ei mi-au plăcut foarte mult și mi-am zis că trebuie neapărat să le plasez în reportaj. După ce am discutat cu Laura am intervievat și alți voluntari. Credeam că o să am de unde alege inserturi pentru reportaj. La prim vedere aceștia au reușit să-și exprime gîndurile și chiar aveau mesaje destul de convingătoare. Totuși spre sfârșit am reușit să-l intervievez pe Stanislav Zaldea, câștigătorul premiului special pentru REBRAND al Festivalul Voluntarilor 2014. De la începutul convorbirii Stanislav răspundea foarte scurt și sec întrebărilor, totuși la final a spus un idee foarte interesantă. Doar că atunci eram sigură că am destule surse și o să am de unde alege inserturi pentru reportaj.

Realitatea a fost cu totul alta. Ajunsă a doua zi în redacție și analizând toate înregistrările am înțeles că întrebările mele se repetau și nu le pot plasa în reportaj, mai mult unii intervievați spuneau discursuri frumoase, dar fără conținut. Deci singurele mele inserturi au fost selectate din discuția cu Laura Ciocan și Stanislav Zaltea. Lecția pe care am învățat-o în urma acestui material este că trebuie să diversific întrebările atunci când vorbesc cu sursele și să-mi fac o schemă pregătiroare a maaterialului care mă va ajuta să mă orientez mai ușor în ce tip de informații doresc să obțin, dar și cum să aranjez reportajul la etapa finală. Reportajul „Festivalul Voluntarilor”(vezi Anexa 1) a fost difuzat în eter la postul Radio Chișinău, dimineața, în cadrul emisiunii „Familia Dimitrescu”.

Cum un reportaj poate să-și piardă din calitate. Atunci când am hotărât să-mi realizez stagiul de practică la Radio Chșinău avem deja un pic de experineță în media online. Deci, trebuia să-mi schimb unele obiceiuri și zona de confort căpătată la fostul loc de muncă. Cel mai greu mi-a fost să adopt un alt stil de scriere a materialelor. În cazul primului articol „Festivalul Voluntarilor”(vezi Anexa 1) redactorul șef Cornaliu Rusnac a redactat foarte mult textul scris de mine inițial, pentru că acesta nu corespundea stilului radio. Astfel că în cazul celui de-al doilea material pe care l-am realizat „Lansarea cărții „Fabule Moderne”(vezi Anexa 2) de Tatiana Țibuleac m-am concentrat mai mult pe text și am uitat de calitatea reportajului. Acest subiect l-am găsit întâmplător. Căutam informații despre voluntariat și am văzut banerul ce anunța evenimentul. Eu citeam regulat fabulele Tatianei pe pagina ei de facebook. Știam că le publică și într-un site cu numele „Știri Pozitive”. Astfel că lansarea unei cărți care să adune o parte din lucrările sale era pentru mine un interesant eveniment.

Problema cea mare a fost că la lansarea de carte au fost invitați doar câțiva oaspeți apropiați autoarei și unii reprezentanți din mass media, mai selecți. Totuși eu nu mă puteam întoarce la redacție cu asemenea scuze, așa că m-am dus la sesiunea de autografe. Acolo am avut norocul să întâlnesc nu doar prietenii Tatianei, dar și fanii, admiratoarele și cititoarele ei. Am adresat diferite întrebări, am obținut declarații interesante, chiar am simplificat și textul, dar reportajul meu nu avea destulă informație, așa că nu a fost publicat. Acest reportaj m-a învățat să fiu mult mai atentă și să atrag atenția la detaliile articolului. Recunosc că a fost o premieră pentru mine ca materialul scris de mine să nu fie publicat, dar m-a determinat să fiu mult mai pregătită pentru următorul reportaj „Centrul orașului Chișinău în ajunul sărbătorilor de iarnă”.

Cel mai reușit reportaj radio. Ideea materialului „Centrul orașului Chișinău în ajunul sărbătorilor de iarnă” (vezi Anexa 3) mi-a fost sugerată de Sergiu Scânteian prezentatorul emisiunii matinale „Familia Diminescu” de la Radio Chișinău. Trebuia să obțin un reportaj de divertisment despre ceea ce se întâmplă în centrul orașului Chișinău în aunul orașului de iarnă. Deci articolul nu are un scop anumit, pur și simplu să transforma atmosfera celui mai popular loc din oraș într-un reportaj radio. Învățînd greșelile din materialele trecute m-am pregătit mult mai bine. Înainte de a pleca pe teren mi-am făcut un plan al viitorului meu reportaj care mă v-a ajuta să știu ce innformații și de la cine aș putea să le obțin. După acestă procedură am plecat pe teren.

Era o zi de vineri, seara și în centrul orașului Chișinău se adunase destul de multă lume. În mare parte oamnii veniți erau părinți și cu copii lor, dar și mulți tineri. Principalele atracții era patinoarul, mașinuțele, lebedele, dar și trenuțul. Mai mult au fost aduși câțiva cai și o trăsură. În acest fel centrul orașului Chișinău a devenit pentru câteva zile un parc de distracții. Desigur că nu lipseau nici comercianții. Aceștia propuneau cumpărătorilor plăcințele, vin fiert, zahăr dulce sau chiar jucării și baloane. Făcînd un tur prin aceste locuri am observat că numărul vizitatorilor este un pic mai mare decît al comercianților, de asemenea că se creează haos și mizerie. Totuși am lăsat opiniile mele la o parte și am încercat să discut cu cei care au venit aici să se odihnească. Prima întrebare pe care o aveam în cap era „Cum vă pare centrul orașului Chișinău în acest an?”. Știam că e simplă, dar speram vă astfel voi reuși să deschid interlocutorii mei la o discuție. De la început mi-a fost foarte greu. Oamenii de la noi reacționează foarte negativ atunci cînd văd un reportofon. Probabil le este frică că nu se vor exprima corect sau nu vor spune ceea ce se așteaptă de la ei. Deci am obținut foarte multe refuzuri până la primul răspuns, dar astfel am învățat un secret de comunicare cu sursele. Niciodată să nu aștept o confirmare sau infirmare la rugămintea de a adresa o întrebare, ci să o spun imediat. Atunci cînd întrebi interlocutorul dacă poți sau nu să-i adresezi o întrebare, în mintea lui timp de secundă apar o mie de alte întrebări, dacă o să fie capabil să răspundă.. Dacă, însă, îi adresezi rapid întrebarea ta, el începe deja să se gîndească la răspuns și uită de frica lui de reportofon. Această tactică a lucrat din prima. Astfel am reușit să obțin un mic dialog interesant de la două tinere Gabriela și Maria.

Urma cea mai grea etapă, intervievarea comercianților. Inițial nu aveam nicio idee cum să mă apropii de ei, pentru că știam foarte bine că nu sunt deschiși să discute cu jurnaliștii. Intuiția nu m-a înșelat, aceștia sau abia șopteau cîteva cuvinte, sau refuzau categoric orice discuție. Totuși au fost și câteva excepții. Unul din comercianți m-a mirat foarte mult. Nu doar că răspundea foarte drăguț, dar accepta să-mi spună detalii incomode pentru el. Totuși în contextul reportajului s-a potrivit mai mult declarațiile unei comerciante de jucării care mi-a povestit diferența dintre vînzările din acest an și cel trecut. Ajunsă în redacție cu toate inserturile și planul pregătit am reușit rapid să finalizez materialul. Reportajul „Centrul orașului Chișinău în ajunul sărbătorilor de iarnă” (vezi Anexa 3) a fost difuzat în eterîn cadrul emiusiunii „Familia Diminescu”, realizată de Sergiu Scânteian.

Diferența dintre o relatare și un reportaj. La Radio Chișinău am simțit diferența dintre o relatare și un reportaj, dar și în ce situații merită să faci un reportaj, iar în care te poți limita la o relatare. În ultima perioadă ciclismul și plimbările cu bicicleta au devenit din ce în ce mai populare. Mai mult au apărut diverse cluburi, organizații care desfășoară diverse evenimente cu diferite ocazii. Iată că în ajunul sărbătorilor de iarnă una semenea grup a organizat o campanie cu numele „Ciclomoșul”. Sensul acestui eveniment era ca menbrii Clubului Cicliștilor Amatori să se îmbrace în Moși Crăciuni și să ducă pe la casele famiililor sărace cadouri pe biciclete. Iată din acest eveniment eu trebuia să realizez un material, care avea să poarte numele „A fost dat startul campaniei „Ciclo-moșul”.(vezi Anexa 4)

Totul s-a început cu o documentare foarte bună și o discuție prealabilă cu organizatorul acestei campanii. Partea cea mai interesantă a fost realizarea acestuia. Ciclomoșii urmau să se adune pe 23 decembrie în Piața Marei Adunări Naționale de unde și aveau să se pornească oficial spre casele nevoiașilor. Deci la ora stbilită eu eram deja acolo. Spre marele meu regret în acea dimineață era foarte frig. Așteptînd să se adune toți ciclomoșii am aflat din discuțiile cîtorva veniți că startul evenimentului a fost amînat cu o oră. Mulți, însă dintre participanți nu au știut de acest lucru nemaivorbind de jurnaliști. Printre cei care nu au aflat la timp știrea mă aflam și eu, așa că am mai așteptat o oră. O oră pe timp de iarnă cred că se egalează cu două sau trei. Totuși la venirea organizatorului Vasile Fotescu am avut o surpriză plăcută, principala mea sursă a răspuns foarte coerent și frumos întrebărilor. Atunci cînd am ajuns în redacție am înțeles că din toate informațiile pe care le-am obținut maximul ce o să pot face este o relatare. De fapt la Radio Chișinău se obișnuiește să se realizeze relatări chiar mai des ca reportaje. Dacă faci un reportaj înseamnă că ai o temă serioasă și informații din mai multe surse. În cazul meu cel mai potrivit ar fi să fac o relatare. Deci, articolul „A fost dat startul campaniei „Ciclo-moșul” (vezi Anexa 4) a fost publicat în aceeași zi pe situl radioului.

De ce e bine să fii informat. Oamenii care lucrează în mass media se hrănesc cu știri la propriu și la figurat. Ei sunt mereu în centrul evenimentelor, cunosc detaliile celor mai simple știri. Se întâmpla deseori să vin acasă și mama mea să-mi spună o noutată interesantă aflată de la televizor, atunci eu oflam și-i spuneam că astăzi eu am scris această știre, mai mult jurnaliștii de la televiziunea X nu au căutat toate sursele. E imposibil să fie altfel pentru că singura ta ocupație pentru acea zi este să scrii și să cauți noi informații. Mai mult atunci cînd scrii un reportaj sau un articol mai serios te adîncești în acea problemă pînă nu-i cunoști toate detaliile. Așa se întîmplă că apar jurnaliști specializați care dacă scriu despre o temă știu la sigur ce se întâmplă în acel domeniu. Mai mult în unele redacții jurnaliștii sunt responsabili de anumite teme (sănătate, educație ) sau chiar instituții de stat (Parlamenul, Guvernul, Primăria Chișinău).

În cazul meu ultimul reportaj realizat la Radio Chișinău a făcut parte din categoria celor despre care ai mai scris vreodată. Aunci când am realizat cele trei reportaje despre persoanele cu dizabilități m-am documentat foarte mult asupra acestui subiect. Astfel cînd a apărut comunicatul de presă despre desfășurarea unui eveniment privind locurile de muncă pentru persoanele cu dizabilități (vezi Anexa 16), am știut că îmi va fi mult mai ușor să realizez un material despre această temă pentru că cunosc mai multe informații din domeniu. Cînd am ajuns în sala unde se desfășura conferința de presă m-am bucurat să văd mai mulți jurnaliști adunați, înseamnă că acest subiect contează pentru mass-media.

Cel mai greu a fost să mă concentrez pe care informație să pun accentul în articol. Problema este că membrii „Asociației Motivație” povesteau multe lucruri care la prima vedere păreau foarte interesate, iar cînd le treceai a doua oară prin sită înțelegeai că sunt detalii de care te poți lipsi. Spre exemplu, coordunatoarea de proiecte din cadrul Asociației Motivație, Ludmila Iachim a vorbit despre situația peroanelor cu dizabilități din zona rurală și urbană care caută un loc de muncă, cum îi poate ajuta ”Asociația Motivație”, de ce le este frică și care este motivul legal pentru angajatori ca să i-a la muncă persoane cu dizabilități. Atunci cînd am venit în redacție am întîmpinat inițial unele dificultăți în scrierea reportajului, dar după ce am selectat informația principală am finalizat lucrul mai rapid. Chiar dacă relatarea „Antreprenorii sunt dispuși să angajeze persoane cu dizabilități” (vezi Anexa 5) nu a fost publicată eu am devenit mult mai informată la acestă temă și oricînd pot să realizez un material mult mai complex.

Capitolul 4. Studiu de caz: Portalul de știri Moldova.org

4.1 Despre portalul Moldova.org

Moldova.org este primul portal de știri din Republica Moldova, lansat oficial în februarie 1997. Inițial platforma reprezenta platforma web a Ambasadei Moldovei din SUA, ca mai apoi să devină site de știri. În anul 2005, în cadrul concursului național WebTop, Moldova.org a fost votată cea mai populară pagină web în Republica Moldova. Astăzi Moldova.org este una dintre puținele platforme online din Moldova independene politic și unica care publică știri în trei limbi: română, rusă și engleză. De asemenea Moldova.org publică în afară de știri, diverse interviuri, reportaje, investigații. Publicul țintă al portalului sunt moldovenii de peste hotare și cei din stânga Nistrului. În privința ultimului punct situl a reușit să devină principala sursă de informare a internauților privind ultimele evenimente din Transnistria, dar a mai și realizat câteva investigații importante asupra acestei tematici. În anul 2013, Centrul pentru Jurnalism Independent i-a decernat Oxanei Greadcenco, redactora șefă a portalului Moldova.org, premiul pentru „Reflectarea tematicii transnistrene”, ceea ce denotă efortul depus de jurnalistă, cât de echipa redacționale pentru a reflecta această temă problematică pentru Republica Moldova.

4.2 Lucrul în cadrul redacției

Deși oficial stagiul meu de practică nu a fost la portalul Moldova.org, dar la Radio Chișinău. Această instituție media a fost prima platformă care a publicat materialele mele și prima unde am fost angajată ca reporter. Aici am practicat scrierea știrilor, reportajelor și chiar interviurilor. Mai mult am învățat ce înseamnă media online, mi-am corectat greșelile gramaticate și am căpătat abilitatea de a simți unde este un viitor articol de succes și unde nu. Chiar și atunci când realizam stagiul de practică la Radio Chișinău nu am întrerupt colaborarea cu Moldova.org. În total timp de aproape un an am publicat pe acest site 22 de interviuri, peste zece reportaje și circa 150 de știri.

Dificultăți. Probabil cea mai grea perioadă pe care avut-o la Moldova.org a fost, desigur începutul. Cel puțin două săptămâni am învățat să scriu știri repede și corect. Deși teoretic cunoșteam toate regulile de realizare a unui material, primele mele știri erau scurte și nu aveau lead. În schimb puteam scrie interviuri interesante și aici m-a ajutat teoria și practica efectuată în cadrul atelierelor de creație de la universitate. Sigur că teoria are importanță, dar nu în exces. Spre exemplu am avut mare noroc de cunoștințele acumulate la cursurile universitare atunci când am realizat primul meu interviu. Interviul este unul dintre cele mai dificile tipuri de materiale jurnalistice, iar realizare lui necesită nu doar cunoștințe de a aranja informația în pagină, dar și de comportament cu interlocutorul. Recunosc că atunci când mi s-a spus să va trebui să realizez un interviu cu o pianistă moldoveancă, stabilită în Franța, prima întrebare pe care mi-am adresat-o a fost „Cu ce să încep?”. Inițial eram confuză și credeam că nu o să mă descurc, dar reamintindu-mi de regulile de realizare a unui interviu am reușit să-l duc până la capăt. Altă istorie aș putea spune despre teoria și practica scrierii unei știri. Aici nu m-au ajutat regulile teoretice, ci m-ai curând ziarele pe care le-am citit timp de doi ani. În cazul știrilor trebuie să simți informația, să știi ce poate deveni o informație publică, ce nu merită atenția mass mediei, dar și să cunoaștem cine pot fi surele noastre, unde le putem căuta. Totuși nu aș putea spune că sunt o jurnalistă perfectă. Chiar dacă cunosc cum se scrie un material, mai am încă mult de lucru pentru a mă numi un profesionist.

Ce mai interesantă experiență. De fapt toată perioada în care am făcut jurnalism a fost pentru mine o experiență plăcută și interesantă. Unele lucruri mi-au reușit mai bine, altele au fost mai dificile, dar fiecare reportaj, știre interviu a fost pentru mine o lecție și cu fiecare din ele deveneam mai bună în acest domeniu. Totuși un eveniment nu în voi uita niciodată. Într-o zi în redacția Moldova.org au venit doi jurnaliști din România, un englez Michael Bird și o basarabeancă stabilită în țara Lina Vdovîi . Ei trebuiau să realizeze două investigații pentru portalul Moldova.org. Venirea și activitatea lor în redacție a avut loc datorită unui schimb de experință dintre jurnaliștii din România și Republica Moldova. Michael Bird dorea să realizeze o investigație despre tinerii bolnavi de SIDA, iar pentru aceasta trebuia să ne deplasăm la un centru și să discutăm cu personalul de acolo. Eu eram puțin informată ce anume dorim să aflăm. Responsabilitatea mea era să-l duc pe Michael Bird la centru și să-i traduc ceea ce nu va înțelege. Jurnalistul englez vorbea foarte bine româna, dar mai puțin rusa, deaceea avea nevoie de un interlocutor. La centru am ajuns ghidați una dintre angajate care ne-a găsit și câteva surse pentru investigație. Timp de trei ore am discutat cu doi tineri gay și infectați cu SIV. Aceștia ne-au povestit istoria vieții lor și cum s-a întâmplat că au ajuns la această situație. Rolul meu era să traduc cele spuse de tineri și chiar să mai adaug unele întrebări. Michael Bird mi-a spus că l-am ajutat foarte mult. Iar eu am avut oportunitatea să observ cum lucrează un jurnalist investighez. Mai mult, înainte de această conversație aveam o părere nu prea pozitivă despre persoanele de altă orientare sexuală, după ce am ieșit din centru eram gata să lupt cu oricine care ar fi atacat aceste persoane. Eu pur și simplu am înțeles că aceștia sunt oameni, iar restul nu contează. În orice caz, investigația „Haideți să vorbim despre sezul din Republica Moldova” realizată de jurnalistul englez Michael Bird în colaborare cu redacția Moldova.org a avut succes și a fost foarte citită.

Ce am învățat. Sigur că la acest capitol aș putea scrie multe lucruri. Pentru că Moldova.org a fost primul meu contact cu jurnalismul aici am transformat cunoștințele teoretice cu cele practice și am căpătat noi abilități. Unele dintre observațiile mele fac parte din lumea de astăzi a jurnalismului care se mișcă cu pași uriași și anume – jurnalismul online sau cum să-ți promovezi propriul site. Aici, însă, nu vorbim doar despre portalele de știri, dar și de siturile televiziunilor, radiourilor sau chiar ziarelor. Deci iată care sunt cele mai utilizate metode de a face cunoscut publicului un articol din media online.

– Facebook. Cât de banal nu ar părea, dar platforma de socializare creată de Mark Zucherberg a înghițit aproape toată media online din Republica Moldova și nu numai. Astăzi facebook a trecut peste simpul statut de rețea de socializare. E un gigant care permite unui simplu om să fie auzit de cât mai multă lume, să se informeze și chiar să primească o avalanță de noutîți. Dacă e să vorbim la nivel de companii atunci cu ajutorul facebook-ului puteți nu doar promova servicii, dar și interacționa cu clienții. Câteodată am impresia că dacă nu ai profi de facebook nici nu exiști, dar să revenim la media online. Nu o dată am auzit să se spună că accesează facebook-ul pentru a afla ce noutăți mai sunt. Problema este că nu toți oamenii știu că există pagini online care însumează titlurile de știri de la toate portalurile din țară (ex. Yam.news.md sau știri.md), în schimb au înțeles că dacă apreciază o pahină de facebook a unei instituții media vor vedea știrile pe care aceasta le scrie, în plus facebook oferă și poze sau video. Deci una din posibilitățile de a-ți promova articolele este să le distribui pe pagina de facebook a portalului pentru care scrii. Aici însă există o mare problemă. Dacă pagina de facebook a unui site de știri are de ex. 20 de mii de linkuri (adica aprecieri), doar jumătate sau chiar mai puțin dintre utilizatori vor vedea știrile distribuite aici. Pentru ca numărul acestora să se mărească trebuie să plătiți, însă câteodată acesta poate să crească și singur dacă ați avut o perioadă de succes în care mai mulți vizitatori au accesat pagina de facebook a sitului. Totuși articolele interesante vor avea neapărat mai mulți cititori. A doua metodă prin care putem putem promova un articol este simplă și cunoscută de toată lumea. Ai citit un material online, ți-a plăcut și l-ai distribuit. Astfel fiecare link prelungește viața unui articol. Problema din acest caz este că nu toți cei care au citit articolul îl vor aprecia, de obicei aceasta se întâmplă doar dacă a reușit să-i impresioneze cu adevărat sau în acesta se vorbește despre un prieten sau rudă. Se spune că din zece persoane doar unul va distribui materialul pe pagina personală de facebook. Iată în acest mod această rețea de socializare a reușit să domine media online.

– Odnoklassniki și twiter. Da, aceste rețele de socializare și-au pierdut din popularitate, dar nu ar trebui să le ignorăm. Dacă e să vorbim despre odnoklassniki aceasta nu are reguli de joc ca facebook, astfel informația distribuită pe pagina de profil a sitului va fi văzută de toți prietenii online. Însă și aici situația nu este simplă. Multe vizualizări de la prietenii online din rețeaua de socializare odnoklassniki nu merită să aștepți. De aceea au fost create două grupe mari „Ultimele știri” și „Descoperă Moldova” care au în fiecare circa jumătate de milion de utilizatori. Atunci când lucram la Moldova.org eu am aveam sarcina să distribui cele mai interesante materiale ale portalului pe aceste pagini. Pentru permisiunea de a articole în aceste grupuri Moldova.org plătea o anumită sumă lunar. Pentru că noi nu aram singurii care utilizam aceste grupuri trebuia să publicăm materile la o anumită distanță de timp (de obicei era o oră). Însă efortul și banii se meritau. Principalul val de vizualizări ale portalului erau anume de la utilizatorii odnoklassniki. Totuși cele mai citite și comentate articole sunt cele despre Federația Rusă, migrație și politicieni. Twiter este o rețea de socializare utilizată mai mult de străini decât de cetățenii din Republica Moldova, dar deoarece portalul nostru scria știri și în limba engleză, atunci acesta ne ajuta să informăm locuitorii altor țări despre ceea ce se întâmplă la noi.

News.yam.md și Privesc.eu aceste două situri au o politică de promovare diferită, dar ambele ne ajută să avem câți mai mulți vizitatori. News.yam.md este cea mai utilizată pagină online care încorporează toate știrile și articolele scrise de jurnaliști. Pagina se încoiește la fiecare cîteva minute. Cei care vizitează această pagină sunt de obicei oameni care doresc să fie la curent cu toate noutățile recente. Asemeni News.yam.md sunt și siturile știri.md sau știrinonstop.md, dar au mai puțini vizitatori. Privesc.md este de fapt o televiziune online de retransmitere a ședințelor de guvern, parlament, conferințelor de presă și breifingurilor, dar în ultimul timp aici putem vedea și unele emisiuni, iar mai nou lecții sau diverse evenimente. Eu aș spune că privesc.eu a devenit un mijloc de promovare a emisiunilor. Acționează foarte mult mai ales asupra celor care nu privesc televizorul.

4.3 Analiza propriilor materiale

Primul interviu pe care l-am realizat a fost cu o pianistă moldoveancă stabilită la Paris (vezi Anexa 6). De fapt a fost primul meu material realizat pentru publicare și o șansă de a demonstra ce pot face. Atunci când am ajuns în redacția Moldova.org nici nu realizam ce noroc voi avea. Oxana Greadcenco redactora șefă m-a întrebat ce aș dori să fac. Pentru că eram la început nu știam ce să răspund. Eu doream doar să-mi încerc puterile. Atunci mi-a propus să realizez un interviu cu această pianistă, care recent a susținut și un concert la Chișinău.

De fapt tema moldovenilor plecați peste hotare mă interesa de mai mult timp, mai ales că mulți dintre ei și-au îndeplinit acolo visuri ce nu deveneau realitate acasă niciodată. În față aveam doar numele Ecaterina Baranov și un calculator. De la început m-am blocat. Nu știam ce ar fi normal să o întreb și ce nu. Atunci mi-am reamintit de etapele de realizare a unui interviu. Primul era documentarea. Aici a survenit o problemă singurele informații pe care le puteam găsi în internet erau în limba franceză, de aceea cei 11 ani de franceză de la liceu și-au făcut lucrul. Totuși informație era foarte puțină, iar eu nu eram sigură ce aș dori să aflu de la pianistă. Așa că am început să caut interviuri cu pianiști sau oameni de artă din alte situri. Google mi-a dat multe exemple. Îmi amintesc doar că notam cele mai interesante întrebări. Cînd am început să scriu întrebările eram foarte atentă. La universitate am fost criticată de un coleg pentru faptul că întrebările mele din interviul radio erau foarte banale și plictisitoare. De aceea încercam să scriu întrebări care ar putea să-i oblige pe cititori să gîndească „Ce ar răspunde ai în locul intervievatului?”. Am avut nevoie de câteva ore pentru a scrie întrebările. Nu prea mi-au folosit întrebările copiate din alte surse, dar datorită lor mi-am făcut un concept al viitorului interviu. În mare parte m-am folosit de propria imaginație și toate informațiile pe care le știam despre pian și pianiști. Poate a influiențet și faptul că mi-a plăcut întotdeauna acest instrument și mă gândeam chiar să învăț să cânt la el vreodată. Într-un final aveam în față un set din circa 14 întrebări gata pentru un viitor interviu. Pentru că nu eram sigură de reușita lor, am trimis întrebările la redacție pentru a fi verificate. Totuși am făcut o greșeală. Trebuia, în primul rînd, să întreb intervievatul dacă dorește sau nu să îmi acorde un interviu și apoi să scriu întrebările. Spre norocul meu Ecaterina Baranov a fost pentru acest interviu și această problemă a fost rezolvată. Mai mult Ecaterina a fost foarte drăguță și amabilă. Pentru mine acest lucru era cel mai important pentru că aveam emoții enorme. Procedura interviului a fost foarte simplă, lista de întrebări a fost trimisă prin email, iar pianista a răspuns în scris la întrebări. Da, a fost un interviu prin email. Unul destul de popular în media online de astăzi, dar foarte criticat de jurnaliștii profesioniști. Acum pot spune cu siguranță că nu accept un asemenea tip de interviu pentru că rezultatul final va fi sec și fără viață. Aș prefera să muncesc mai mult și să simt interviul decât să public un material pur și simplu pentru a pune o bifă. Atunci însă nu știam de aceste riscuri și mi se părea cea mai bună hotărâre. Cauza principală era că eu nu puteam reformula răspunsurile, nu știam să scriu bine, nu aveam un stil. Poate că această metodă chiar este bună pentru începători, pentru că cu timpul redactînd răspunsurile intervievaților te înveți să-ți structurezi gândurile corect. La prima vedere interviul nu prea părea să se bucure de succes. Un interviu cu un om de artă, care nu prezintă un interes public major, mai ales realizat prin email.

Spre marele meu noroc, totul a fost invers. Interviul a fost apreciat de peste 300 de vizitatori. Îmi amintesc cum urmăream numărul de link-uri ca scorul unor întreceri sportive pentru care ai pariat. Mai mult mi-a scris și redactora șefă pentru a mă felicita. Euforia însă a trecut a doua zi când am început să analizez la rece, datorită cărui fapt interviul a fost într-atât de citit și apreciat. Atunci am conștientizat că succesul a fost influiențat de anumiți factori. În primul rând Ecaterina Baranov avea foarte mulți prieteni în rețeauna de socializare facebook care au susținut-o, de asemnea pianista a răspuns foarte frumos și interesant întrebărilor. Interviul a fost mai curând opinia unui emigrant despre piața muzicală, cultura din Moldovaa și cum pot fi ele îmbunătățite. Sigur că acest succes mi-a luminat drumul spre jurnalism, astfel că la scurt timp după publicarea primului meu interviu a urmat al doilea, al treilea, etc.

Cele mai apreciate interviuri. Cu fiecare interviu realizat am început să înțeleg că cel mai important lucru este personalitatea intevievatului și cât de cunoscut este. Sună sureros, dar aceasta e situația mediei online. De aceea eram foarte atentă pe cine invitam ca interlocutor și ce ar putea să ne spună. Totuși dacă ar fi să enumer cele mai apreciate interviuri acestea ar fi cu Ana Cebotari ce a acumulat 540 de likuri și cu Nicoleta Nucă – 780 de likuri. În ambele cazuri succesul interviurilor a fost unul și anume faptul că intervievatele locuiesc la moment din România și au mulți prieteni și fani care le susțin. Dar pot spune cu siguranță că am lucrat pentru fiecare din ele pentru a fi cât mai perfect. Interviul cu Ana Cebotaru (vezi Anexa 7) a fost realizat prin skype. Ea se afla în România eu în Republica Moldova, o întâlnire era imposibilă. Toată istoria a început când redactora șefă a portalului Moldova.org, Oxana Greadcenco a plecat în România. Acolo întâmplător a întâlnit-o pe Ana și ascultându-i istoria vieții a înțeles că a ar fi o interlocutoare perfectă pentru un interviu. Pe urmă lucrul l-am început eu. Nu mi-a fost greu să obțin un acord pentru interviu pentru că Oxana a discutat această propunere cu Ana încă din România. După ce am scris întrebările, am realizat interviul propriu zis. Ana a fost o interlocutor foarte interesant. O interpretă din Republic Moldova care cucerește România cu vocea sa de ciocîrlie. Singura problemă pe care am întâlnit-o a fost că interlocutoarea se abătea cîteodată de la temă sau nu-și termina gândul. Astfel că m-am trezit cu trei ore de înregistrări care trebuiau descifrate și aranjate frumos ca un interviu. Iar pentru al finaliza interviul am avut nevoie de trei zile. Însă munca nu a fost zadarnică.

Interviul cu Nicoleta Nucă (vezi Anexa 8) mi-a solicitat mai puțin efort, însă este cel mai apreciat material realizat de mine. Cea mai interesantă parte este că întrebările au fost scrise în jumătate de oră, iar Nicoleta m-a rugat să răspundă în scris. Din cauza programului încărcat ea pur și simplu nu dispunea de timp pentru o discuție mai detailată. Însă atunci cînd am primit răspunsurile am înțeles că am făcut o greșeală. Primele două răspunsuri erau lungi și puteau fi redactare restul aveau una sau două propoziții. Nu știu dacă cititorii au observat această problemă, nu știu dacă au citit sau nu interviul, dar interviul cu Nicoleta Nucă ( vezi Anexa 8) a fost cel mai apreciat dintre toate. Cauza este foarte simplă, după concursul „X Factor” Nicoleta a devenit vedetă în România, iar pagina sa de facebook are mai multe likuri decît a Moldovei.org. După aceste două interviuri pot să spun cu siguranță că invidiez jurnaliștii din România, pentru faptul că au o piață media mai mare decât Moldooa.

Promovarea pe facebook contează. După cum am mai spus facebook a întrecut de mult statulul de rețea de socializare. Aici se organizează concursuri, se invită la evenimente, se promovează oameni. Mai mult poți găsi orice persoană care te interesează și informația pe care dorești să o afli. Eu am înțeles importanța acestei rețele de socializare pentru materialele din media online atunci când am realizat două interviuri cu un intervievat cu merite mari și fără cont facebook și altul cu merite mijlocii, dar cu un cont facebook și mulți prieteni.

A fost o situație paradoxală, care practic mi-a schimbat toate viziunile despre jurnalismul online de astăzi. Prima persoană pe care a trebuit să o intervievez a fost Desnis Venețiu (vezi Anexa 9). Un balerin din Republica Moldova, care astăzi dansează în SUA. Din fericire am găsit informații despre Denis dintr-un interviu dat de acesta către un ziar rusesc din Moldova. În rest nimeni din jurnaliștii de la noi nu a scris despre el. Probabil aceste momente sunr cele mai interesante din viața jurnalist. Cînd ai subiect interesant și știi că va avea priză la public. Te simți motivat să lucrezi și știi că faci ceva bun că promovezi o persoană interesantă care merită acesta. Cea mai interesantă etapă însă a fost realizarea articolului. A fost primul meu interviu realizat pentru Moldova.org în care am discutat cu interlocutorul și nu am primit răspunsurile prin email. Eu am mai scris interviuri față în față, dar unul oficial care va fi publicat și mai ales cu un intervievat atît de important, încă nu. Îmi amintesc că atunci când am stabilit legătura prin skype eu am adresat prima întrebare și am primit un răspuns foarte scurt, care nu mă aranja. Atunci am intervenit cu întrebări adăugătoare improvizate la moment care m-ar fi ajutat să scriu un formulez mai târziu un răspuns complet. În total pentru prima întrebare am mai adăugat șase până când am simțit că am destulă informație pentru primul răspuns. Situația s-a repetat și atunci am înțeles că trebuie să schimb ceva. Am încercat să transform interviul oficial într-o discuție dintre doi cunoscuți care nu s-au văzut de mult timp. Sau mai corect spus am început să povestesc și eu câte ceva despre mine, Moldova, ceea ce s-a mai întîmplat nou în ultimul timp. Nu știu cît de corect am procedat, dar această metodă m-a ajutat să obțin informația de care aveam nevoie. În final am obținut un interviu foarte interesat. De care mă mândresc, mai ales pentru că am muncit foarte mult, mai ales la formularea răspunsurilor. Cea mai mare dezamăgire am avut-o la publicare. Nu puteam crede în ceea ce văd. Trecuse deja o zi, iar interviul nu acumulase nici 20 de likuri. Pentru mine a fost un șoc. Cum e posibil așa ceva?! Mai târziu am înțeles. Era sfîrșitul lunii iulie, începutul lui august. Iar luna august este cea în care dificila din punct de vedere al audienței. Majoritatea cititorilor sunt în vacanță și nu dispun de timp pentru a citi știti sau alte informații. Totuși mai exista o cauza destul de banala la prima vedere. Protagonistul nu avea un profil în rețeaua facebook. Astfel că chiar dacă au și existat mai mulți cititori, noi nu i-am putut vedea, ei nu au distribuit interviul și desigur probabilitatea că va fi văzut de mai multă lume a dispărut. Atunci însă nu am atras atenția la factorii ce au influiențat audiența mică a interviului. Credeam că am greșit ceva și nu înțelegeam ce. Pentru câteva zile mi-am pierdut entuziasmul de a scrie articole. Eram foarte dezamăgită de ultimele rezultate.

Însă s-a întâmplat așa că în același timp în care am realizat interviul cu balerinul Denis Venețiu (vezi Anexa 9) să mă mai pregătesc pentru unul cu un actor și model din Moldova ce activează în Rusia, Valentin Rich(vezi Anexa 10). Mai mult am discutat cu băieții în aceeași zi așa că nu puteam aștepta prea mult finalizarea celui de-al doilea. L-am publicat cu o mare părere de rău. Credeam că va urma soarta primului interviul, dara fost cu totul altfel. În prima ora interviul a acumulat peste 100 de likuri, ajungînd la sfîrșutul zilei numărul a ajuns la peste 300. Recunosc eram șocată, nu înțelegeam ce se întâmplă până nu am văzut comentariile prietenilor lui Valentin și aprecierile pe pagina lui de facebook. Totul era foarte simplu. Valentin avea foarte mulți prieteni și prietene care nu l-au văzut de mult timp. În plus pentru acest interviu am folosit pozele din arhiva lui personala de model. Ceea ce a conferit un alt grad de calitate vizuală. În acest mod, în luna august, portalul Moldova.org a avut o zi cu audiență mai mare decît de obicei, pur și simplu pentru că am găsit un personaj cu mulți prieteni în rețelele de socializare. Mai mult peste cîteva luni un portal de diverisment Zugo.md a scris un articol „Top cei mai frumoși bărbați din Moldova” unde l-a inclus și pe Valentin Rich. Deși pîna a fi scris eu despre el mai exista un mic material realizat cu cîțiva ani în urma.

Interviul care m-a inspirat. În perioada stagiului de practică s-a întâmplat să mai colaborez cu un site specializat în articole despre cultură. Pentru Artinfinit.md am realizat două interviuri, dar unul din ele m-a inspirat și m-a determinat să văd unele lucruri altfel. Protagonista interviului a fost prim-balerina Teatrului Național de Operă și Balet „Maria Bieșu”, Anastasia Homițcaia (vezi Anexa 11). Pentru a mă documenta am avut multe surse, materiale, interviuri oferite de ea altor jurnaliști. Deci pentru a obține un material interesant trebuia să caut ceva neobiștuit sau ce nu a întrebat nimeni niciodată.

Totuși cea mai interesantă parte a fost realizarea materialului. Înainte de întâlnire aveam emoții enorme. Nu în fiecare zi întîlnești o prim-balerină, mai mult una căruia trebuie să-i adresezi niște întrebări. Emoțiile mele au dispărut cînd am întâlnit-o. În primele minute ale conversației am înțeles că este un am foarte bun. Pentru ea, însă începutul a fost destul de dificil. În timp ce răspundea la prima întrebare am simțit cum îi tremura ușor vocea și am văzut cum rupea un șervețel. Mai mult la prima mea întrebare a răspuns cu un ton oficial în câteva propoziții și s-a oprit. Mi-e însă informația nu îmi era de ajuns și am început să adaug întrebări suplimentare. Nu voi uita privirea de uimire a Anastasiei. În cursul discuției am înțeles că unii jurnaliști care au intevievat-o se limitau doar la întrebările din foaie, iar câteodată nici nu erau atenți la ceea ce spunea. Eu, însă, am încercat și am reușit să schimb tonul dicuției noastre din unul oficial și în unul dintre doi vechi cunoscuți. Nu a fost greu pentru că eram eram întotdeauna îndrăgăstită de dans, balet, artă. Deci ne aflam pe aceeași linie și am avut multe subiecte de discutat.

De la Anastasia am aflat informații ca dintr-o carte întreagă. Ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost simplitatea optimismul balerinei. Nu știu dintre noi ar rezista nedreptăților care se întâmplă cu oamenii de artă din țară, mai ales al balerinelor. Recunoscuți peste hotare și străini acasă, cu un salariu ce le ajunge pentru a procura două perechi de poante. Poantele însă se rup în fiecare săptămână. Deci singura salvare a balerinilor din Moldova sunt turneele peste hotare. Totuși prim-balerina Teatrului Național de Operă și Balet nu regretă că a ales această meserie. Deși este foarte greu, baletul ca și orice dans are un limbaj internațional, deci a călătorit și călătorește foarte mult. Mai mult mi-a spus că a văzut jumătate de lume și această oportunitate nu o are fiecare. Ascultînd-o am concluzionat că nu există o meserie ideală, fiecare are punctele slabe și cele puternice, ceea ce trebuie să facem e să încetăm să numărăm neajunsurile și să încercăm să vedem și partea plină a paharului.

Interviurile prin e-mail care au avut succes. Cum am mai spus de la începutul aventurii mele în scrierea interviurilor le realizam cel mai des cu ajutorul emailului și evitam discuția în direct cu intervievat. Sigur că succesul unui asemenea material era limitat din mai multa cauze enumerate mai sus, dar au existat și unele în care modul de realizare a contat mai puțin, iar factorii care au influiențat au fost cu totul alții. Interviul cu Nelly Vrînceanu (vezi Anexa 12) a fost unul dintre din tipurile de materiale despre oamenii de artă din Moldova care s-au făcut remarcați peste hotare. Nelly avea o poveste remarcantă. A plecat de acasă impusă de atitudinea violentă a soțului și indiferența societății față de această artă. Atunci cînd a zburat spre Franța nu și-a putul lua decît unul sau două tablouri, iar restul nu le-a mai văzut. Astăzi pictorița Nelly Vrînceanu organizează diverse expoziții în țara lui Moliere și a reușit să creeze o asociație cu numele Les Gales des Arts. Pentru a mă documenta nu am avut multe surse, doar datele date de pictoriță. Atunci am pus la lucru imaginația și am scris întrebările. Atunci mi se păreau genial, acum le-aș caracteriza ca nostime. De exemplu una din întrebări era aceasta „Dacă ați avea acum în față o pânză albă, ce ați picta?”. Totuși, ca și în cazul interviului cu Ecaterina Baranov(vezi Anexa 1), succesul s-a datorat numărului mare de prieteni, care au distribuit initial pe rețelele de socializare. În acest fel povestea pictoriței Nelly Vrânceanu a acumulat în doar două zile peste 200 de likuri.

Al doilea interviu prin email care a avut success a fost cu o fostă jurnalistă din Republica Moldova, Elena Secas (vezi Anexa 13) care a devenit conselier într-un oraș din Irlanda. Despre acest eveniment s-a scris cu circa trei luni în urmă, iar unii jurnaliști de la noi chiar au realizat și interviuri. Totuși redactora șefă a hptărât să mai scrie un interviu desprea ea și chiar trebuia să-l realizeze, dar nu dispunea de timp. Atunci m-a rugat pe mine să gîndesc câteva întrbeări pentru acest interviu. Probabil că inspirația a fost cu mine în acea zi pentru că am scris întrebările în 10 minute și nu niște întrebări simple ci unele ce m-au mirat și pe mine și redactora șefă. Elena Secas însă a răspuns foarte scurt la întrebări. De la început acest lucru mi s-a părut un dezavantaj, dar o prietenă mi-a spus că i-a plăcut că interviul a fost mic, s-a citit ușor și nu a pierdut mult timp pentru informația de care avea nevoie. În orice caz interviul a acumulat peste 300 de aprecieri în doar cîteva zile, chiar dacă tema, părea la prima vedere, consumată. Iată că a putut fi aprinsă cu ajutorul cîtorva întrebări interesante.

Cel mai informativ interviu. Este foarte dificil să alegi din multitudinea de materiale realizate unul care conține cea mai mare cantitate de informație utilă. Totuși există un interviu de care mă mândresc că îi sunt autor. E un material realizat cu un agricultor moldovean care a devenit managerul unei ferme din Anglia(vezi Anexa 14). Povestea acestui om este uimitoare. A plecat în Marea Britanie ca un simplu muncitor, dar dorința de a crește profesional, munca de zi cu zi și criza financiară din ultimii ani l-au ajutat să fie unul din conducătorii unei ferme de asparagus. L-am găsit absolut întâmplător și mult timp nu puteam crede că am avut un asemenea noroc. În luna august al anului trecut a avut loc o întâlnire a oamenilor de afaceri moldoveni plecați peste hotare. Evenimentul a fost organizat în cadrul „Zilelor Diasporei”. Pentru că întotdeauna am fost preocupată de soarta basarabenilor plecați peste hotare redacția a hotărît să fiu responsabilă de tot ce se va întâmpla în aceaste zile. Acolo am cunoscut-o pe Maia Metaxa și am rugat-o să-mi de-a lista oamenilor de afaceri moldoveni plecați peste hotare. În acest mod am căpătat o listă cu circa 100 de nume, funcții și întreprinderi unde activează.

Nu știu de ce, dar cel mai mult am fost interesată de afacerea unui moldovean cu taxiuri. Mai bine spus în listă scria că Ruslan Ciobanu este proprietarul unei firma de taxi din Londra. L-am contactat imediat. Îmi era foarte interesant să aflu mai multe despre sistemul de taxiuri din Marea Britanie. Dar spre marea mea dezamăgire am aflat că în listă s-a produs o eroare, iar Ruslan Ciobanu era de fapt managerul unei ferme din Anglia. Totuși am analizat rapid situația și am înțeles că despre diferența dintre agricultura acestor țări aș afla mai multe informații utile și interesante decît despre taxiuri. Probabil cel mai greu mi-a fost să mă documentez și să scriu lista prealabilă de întrebări. Știam că trebuie să fie un interviu bine structurat, iar fiecare întrebare motivată.

Un alt motiv pozitiv a fost faptul că domnul Ruslan era în Republica Moldova și deci comunicarea cu el devenea mai ușoră. Am discutat cu managerul din Anglia mai mult de trei ore. Am aflat situația reală a agriculturii noastre și cât de deschisă este Europa pentru vinurile, fructele și alte produse din Moldova. Spusele acestui om sunt foarte reale, iar eu am înțeles că mass media de la noi minte cu nerușinare sau poate autoritățile declară doar jumătate de adevăr.. Totuși una din frazele lui nu pot să le uit nici acum. „Da e adevărat agricultura Republicii Moldova va fi mult mai bună peste 20-30 de ani, dar cine a spus că cea a Marii Britanii o va aștepta pe cea a Moldvei, sigur că ea o să se ducă mai departe”. Am fost plăcut surprinsă cînd am aflat cînd am văzut comentariile unui funcționar din cadrul Ministerului Agriculurii și Industriei Alimentare. Sper că vor ține cont de informațiile oferite de domnul Ruslan Ciobanu și poate chiar îl vor chema pentru o colaborare.

Primul reportaj online. Luptele din Crimeea nu doar că au creeat probleme interne în Ucraina, dar au și schimbat atitudinea turiștilor față de această țară inclusiv a moldovenilor, care în trecut preferau să petreacă vacață în această regiune, iar vara trecută o evitau cu desăvîrșire. Iată o idee de reportaj sugerată de redactora șefă, Oxana Greadcenco. De fapt era primul meu reportaj care urma să fie publicat pe pagina online a portalului. Spre marele meu noroc Oxana avea o cunoscută care se odihnea în Crimeea și a făcut cîteva poze a plajelor din acel oraș. Doamna cu numele Vera Dorosenco ne-a declarat că plajele erau pline cu turiști, iar acum sunt practic pustii și puțini sunt cei care vin aici. În plus prețurile pentru servicii, produse alimentare și alte facilități turistice au crescut foarte mult. Deci dacă am o sursă lucrul este ca jumătate făcut, urma doar să aflu de ce se întâmplă acest lucru și unde se duc de acum turiștii din Republica Moldova. Inițial am început să contactez toate agențiile de turism din Republica Moldova și să-i întreb pe reprezentanții acestora, dacă au oferte pentru Ucraina și la ce preț. Doar că dacă la spuneam că sunt jurnalistă refuzau să comenteze sau chiar întrerupeau legătura. Cei mai receptivi au fsot cei de la Agenția Turustică „Panda” sau mai corect spus conducătorul acesteia Dumitru Cojuhari, care mi-a spus că, de fapt, ei nu au oferte spre această direcție și nici nu recomandă turiștilor să plăce acolo.

Ca să aflu situația și de la celelalte agenții am sunat sdn nou, dar nu m-am prezentat ca jurnalist ci ca un simplu, care dorește să-și petreacă vacanța peste hotare. La întrebarea mea dacă există oferte în Crimeea am obținut peste tot acelați răspuns „Nu”. Reprezentanții agențiilor mi-au mai spus că acum există posibilități mult mai avantajoase în alte țări ca Bulgaria, România și Turcia. Oxana mi-a spus că ar trebui să aflu și un răsuns al autorităților. Dacă ei au coordonat cu agențiile renunțarea la pachetele turistice în Ucraina și ce ar recomanda cetățenilor care se hotărăsc să plece acolo. La această etapă am înțeles cît de greu e să ajungi la funcționarii noștri de stat. Am încaput să contactăm pe cei de la Agenția Națională a Turismului, care au promis să ne recontacteze, dar pînă la final să-i sunăm tot noi. Apoi am mai căutat o organizație care răspunde de turismul din Moldova. Șeful acestuia toată ziua a fost într-o șefință. Mai pe scurt căutînd cui i-am putea solicita opiniam am ajus la Gabriel Mărgineanu, președintelui Asociației Patronale a Industriei Turismului din Moldova. Acest domn nu doar că a răspuns la toate întrebările mele cu o amabilitate de nedescris, dar mi-a povestit și cine profită de situația din Ucraina. După spusele acestuia, România și-a îmbunătățit mult calitățile de deservire pentru a atrage turiștii din Ucraina, dar cel mai mult profit Bulgaria, care a fost gata să lucreze și fără profit, doar pentru a-și creea o bază de clienți. Deci este țara care oferă cele mai avantajoase prețuri chiar comparativ cu România sau Grecia.

Totuși reportajul „Moldovenii au schimbat Crimeea pe Bulgaria și România(vezi Anexa 15). Cum arată plajele din Crimeea” mai avea nevoie de ceva, un fel de cireșică de pe tort. Am găsit-o datorită unei colege care a citit cu cîteva zile în urmă că cei care doresc să plece în Ucraina vor avea nevoie de un permis special coordonat cu autoritățile ambelor țări, iar cei care vor să ajungă în Crimeea prin Federația Rusă vor fi supuși unor sancțiuni penale și administrative. Sigur că pentru jurnaliști cea mai mare bucurie este atunci cînd vezi că articolul tău este citit și se bucură de un anumit succes. Pentru mine au fost minunat absolut totul și aprecierile și comentariile. Recunosc că initial credeam că nu o să-l termin, iar cînd contactam sursele aveam emoții enorme, dar la final aveam un sentiment că acea zi nu a trecut în zadar, iar eu am reușit să fac un lucru important.

Cel mai dificil articol. Nu am crezut vreodată că un articol poate fi scris timp de o lună. În timpul practicii m-am convins că absolut totul este posibil. Centrul pentru Jurnalism Independent a organizat timp de două zile un training în care a vorbit câtorva jurnaliști despre cum să scrie despre minorități și persoanele cu dizabilități. După aceste lecții fiecare jurnalist trebuia să-și găsească o pereche și să scrie împreună cu el trei materiale utilizând regulile studiale în cadrul trainingului.

Momentul cheie era că jumătate din jurnaliști erau din Republica Moldova, iar jumătate din transnistria, iar fiecare material trebuia să reflacte situația din ambele maluri ale Nistrului. Partenera mea a fost Oxana Kruk, o jurnalistă de la un post de televiziune din Rîbnița. Inițial eram convinsă că nu o să particip, chiar dacă am găsit cu cine o să realizez materialele, credeam că nu voi găsi cele trei subiecte. Motivația era foarte mare, mai ales cea financiară. Și iată că după multe ore de reflecții mi-a venit în gând ideea că scriu un articol despre meseriile ce le practică persoanele cu dizabilități. În acest fel avea să demonstrez că oamnenii cu nevoi speciale pot face multe lucruri și neapărat trebuie să le găsim un loc în societate. Subiectul era foarte interesant și chiar dacă celelate două nu erau geniale datorită primului am primit acceptul de a participa în proiect. E una să zici și altceva să faci. Încearcă să găsești zece persoane cu dizabilități care muncesc cot la cot cu toți ceilalți. Dar cum spune proverbul „Ochii sperie și mâinile bucură”. Am început să caut în internet toate asociațiile și organizațiile care susțin persoanele cu dizabilități și le-am scris toturor ce vreau să fac și le-am solicitat ajutorul. Spre seară am fost contactată de reprezentanta Asociației „Motivație”, Elena Rățoi și directoarea Asociației Organizațiilor pentru Persoanele cu Dizabilitîți, Alisa Costin. Ele m-au ajutat să găsesc primele persoanele, iar cei cu care discutam îmi făceau legătura cu alții. Totul a fost ca un sistem, cu cît mai mult săpam cu atît mai multă informație aflam. Inițial știam că va fi un articol alcătuit din istorii, dar nu îmi imaginam ce să scriu în ele.

După ce mi-am făcut o schemă și am stabilit ce informații doresc să aflu de la interlocutori lucrul a devenit mult mai ușor. Totuși îmi trebuia cîte o zi pentru a scrie fiecare istorie, aceasta fără a număra orele în care vorbeam cu interlocutorii. A fost totuși cea mai fantastică lună, eram motivată să demonstrez că persoanele cu dizabilități lucrează și sunt la fel ca toți ceilalți, îmi imaginam cum vreun viitor angajat citește acest material și se hotărăște să i-a în cadrul companiei sale persoane cu dizabilități. Am plâns, am râs și am văzut foarte mulți oameni puternici, care indiferent de problemele fizice pe care le au continuă să trăiască și să fie fericiți.

Prima mea istorie și prima intervievată a fost Victoria Boțan. O tînără care chiar dacă se deplasează foarte greu este o extraordinară jurnalistă radio și un om foarte activ. Recent pentru Victoria a fost organizată o campanie de colectare a fondurilor financiare, unde au cîntat Cătălin Josan și încă cîteva vedete din Moldova. Cu banii adunați Victoria dorește să plece peste hotare pentru o operație ce o v-a ajuta să mergă mai bine. Jurnalista a fost o sursă foarte bună, ajutîndu-mă să caut noi personaje pentru material.

După aceasta am discutat cu o altă tînără Liliana Mîndru care a studiat și a activa în trei domenii: pedagogie, jurnalism și medicină. Recent am aflat că Liliana se află la București, unde participă într-un proiect organizat de Andreea Marin. Totuși cel mai mult m-a afectat istoria unui contabil cu defeciențe de auz, Alexandru Mîță. Problema este că e un contabil foarte bun, dar își exersează meseria ca voluntar pentru că nimeni nu dorește să-l angajeze. Oficial însă activează ca specialist-coordonator în cadrul întreprinderei municipale Infocom. Discutînd cu el am înțeles că Alexandru este un om normal ca absolut oricare din noi. Singura problemă este că nu aude la fel de bine și are nevoie de mai mult timp pentru a comunica cu cineva. Iată doar datorită acestui fapt, el este descriminat și nu poate duce o viață normală.

Tot datorită acestui material am înțeles că viața poate fi foarte dură și timp de o zi să-și ia foarte multe. Spre exemplu profesoara de limbă engleză Emma Matreniuc după o vaccină și-a început viața de la zero și s-a învățat să meargă din nou. Iar Oxana Piscenscaia avea doar 17 ani cînd o boală a ținutit-o în scaunul cu rotile. Totuși, ea a învățat contabilitatea și astăzi este activează în cadrul „Asociației Motivație”. Cornel Baran este exemplul tuturor celor care cred că persoanele cu dizabilități nu pot deveni sportivi buni. Tînărul practică tenisul și chiar conduce un automobil.

Despre traducătoarea Olga Afanas cred că s-ar putea de scris o carte întreagă. Doamna a activat ca profesoară de limbă engleză, și-a înființat singură o firmă de traducere, a finalizat recent masterul în psihologie la ULIM, iar acum a plecat în Ungaria cu ajutorul programului Erasmus să facă un doctorat în acelast domeniu. E un om foarte activ cu toate că nu-și amintește să mers normal vreodată. Toți acești oameni m-au făcut să gîndesc altfel. În viață se poate întîmpla multe, dar niciodată nu trebuie să lași mîinile în jos. Trebuie să lupți mai departe, nu ești tu cel mai nenorocit om de pe planetă. Iar dacă ai un acoperiș deasupra capului, o bucată de pâine și un om drag alături deja te poți considera un om fericit. Nu știu câți dintre viitori angajatori vor citi acest articol, dar eu, cel puțin, am încercat să fac ceva pentru ca acești oameni să fie priviți ca și toți ceilalți. Materialul a primit numele „Distrugem stereotipurile. Ce meserii pot practica persoanele cu dizabilități ”. (vezi Anexa 16)

Concluzii

Practica vs teoria. Majoritatea universităților din Republica Moldova oferă doar cursuri teoretice, iar exercițiile practice le lasă pe perioada stagiului de practică sau angajarea pe care studenții o vor efectua la vreo companie. De cealaltă parte întreprinderele caută specialiști cu experiență și rareori angajează tineri care au absolvit recent universitatea. În jurnalism însă istoria este un pic alta, dar totul depinde de acțiunile fiecărei persoane în parte. Desigur că există și cazuri cînd companiile media acceptă tineri fără multă practică, dar cele mai prestigioase televiziuni, radiouri și ziare caută de obicei doar profesioniști. În acest caz soluția este doar una singură, să începi cît mai curînd să practici această meserie.

Spre marele meu noroc cursurile de la Universitatea Liberă Internațională din Moldova nu au fost doar teoretice, dar și practice. Chiar din primul an de studii am realizat știri, reportaje și interviuri. Totuși cheia în succesul obținut a fost perioada de practică neoficială realizată în cadrul Radio Moldova. Chiar dacă a fost scurtă și nu am publicat nimic experianța de acolo a fost atît de puternică și interesantă încît m-a determinat să aplic pentru un stagiu de practică în cadrul portalului de știri Moldova.org, unde ulterior am fost angajată. Poate primele mele zile în jurnalism petrecute la radio m-au convins să-mi petrec perioada oficială de practică la Radio Chișinău. Totuși, cît de importantă este experiența pentru un jurnalist am înțeles la Moldova.org, mai ales atunci atunci cînd mi se părea că nu m-ai finalizez un material sau nu știam cum să procedez în vreo situație. Pot să mai adaug că pînă la începerea activității în jurnalism am citit foarte multe ziare. Acest lucru m-a ajutat nu doar să observ cum se scrie un articol, dar și ce surse folosesc jurnaliștii, pe cine contactează în cazul unei probleme sau alta. Totuși, cel mai principal lucru pe care îl oferă practica în această meserie este că te determină dacă dorești să practici jurnalism toată viața sau ai prefera să te ocupi cu altceva.

Momente dificile. Recunosc că atunci cînd am luat ca temă pentru proiectul de licență interviul-portret credeam că cunosc totul, iar sursele teoretice nu mă vor ajuta chiar atît de mult. Însă pe parcursul lucrului am înțeles că nu le știu chiar pe toate. Aici însă a survenit o mare problemă, cunoștințele mele practice trebuiau unite cu cele teoretice și rescrise într-un singur text complet. Un alt moment destul de greu a fost să-mi reamintesc la partea practică toate detaliile unor interviuri pe care le-am realizat cu mult timp în urmă. Astfel că mai mult de 2-3 pagini timp de o zi pur și simplu nu reușeam să scriu.

Abilitățile dobîndite în activitatea de jurnalist. Una din cauzele hotărîrii mele de a alege facultatea de jurnalism a fost dezvoltarea personală. Eu înțelegeam foarte bine că aici nu se învață doar cît este „x + y”, dar cum să gîndești liber, să vorbești și să scrii corect. Totuși nu îmi puteam imagina că aici voi crește într-atît de mult și chiar voi dobîndi anumite abilități ce m-ar ajuta să mă descurc și în alte domenii. Aflîndu-te zilnic în fluxul de informație începi să privești lumea altfel și chiar înțelegi niște trucuri de comunicare, promovare, etc. Îmi amintesc la orele de curs profesorii ne spuneau că cei din jurnalism au situații conflicte cu cei din relațiile publice pentru că cei din urmă cunosc instrumentele cu care se lucrează în mass-media. Atunci mă întrebam: „Cum este posibil așa ceva?” Adevărul, însă, l-am aflat în perioada activității mele la Moldova.org. După 2-3 luni de muncă în acest domeniu începi să înțelegi cum lucrează toată această sistemă, iar dacă te angajezi să scrii despre un eveniment la care compania ta media este partener, chiar observi și analizezi cum comunică relaționiștii cu jurnaliștii. Principalul factor este că cunoștințele tale nu sunt teoretice, dar practice din propriile concluzii. Poate aceasta ar fi cauza principală de ce mulți jurnaliști obosiți de viața stresantă din acest domeniu se angajează în posturi ce țin de comunicare, gestionare a proiectelor, publicitate și se descurcă destul de bine. Recent am privit un interviu în care fosta jurnalistă de la ProTv, Natalia Cheptine povestea că jurnaliștii de la televiziuni au abilitîți de regizor, iar un jurnalist radio spunea că ar putea modera orice petrecere sau eveniment.

Scrierea interviurilor-portret este o temă aparte de cum pot acestea schimba un om și ce capacități va avea peste o perioadă de timp. În primul rînd, te face să comunici liber cu oamenii. Un alt punct important ar fi cunoștințele în psihologie. Se întîmplă deseori ca în timpul discuției cu interlocutorul acesta începe să povestească multe lucruri din viața sa care le cunosc doar persoanele apropiate. E un proces greu de descris, dar după cîteva materiale de acest gen începi să te interesezi mai mult de psihologia omului, modul lui de a gîndi și a acționa în anumite situații.

Dezamăgirile și speranțele din mass media a Republicii Moldova. Jurnalismul din Republica Moldova are multe părți negative, dar și părți care îl fac puternic. Situația din acest domeniu este condiționată de mediul în care se activează, ori Moldova este o țară în curs de dezvoltare. Ceea însă ce nu am putut accepta niciodată a fost plagiatul. Într-o lume a vitezei, în care jurnaliștii trebuie să scrie rapid și cît mai mult, unii dintre aceștia își mai permit să facă copy-paste la unele texte ale colegilor. Cunosc, însă, din propria experiență cît de neplăcut este cînd lucrezi la o știre ca să o faci cît mai interesantă și peste cîteva minute sau ore o găsești pe altă pagină online cu doar cîteva cuvinte schimbate. O situație și mai penibilă a fost cînd o colegă din redacție a tradus o relatare din altă limbă, iar o jurnalistă de la un portal online a făcut din aceasta o știre selectînd doar cîteva paragrafe, fără a indica vreo sursă. Un alt punct negativ ar fi apartenența la vreun partid politic. Acest fapt doare mai ales cînd cînd jurnaliștii manipulează și publică informații eronate. Aici însă avem un cuțit cu două capete. Instituțiile media de la noi supravețuiesc prin patru modalități: aparțin unui partid politic, sunt susținute de granturi sau organizații de peste hotare și ultima modalitate e că cîștigă bani din publicitate. În primul caz informațiile politice vor fi manipulatoare. Al doilea tip de media angajează foarte rar jurnaliști, care de obicei lucrează mult, dar sunt rău plătiți. Cei care răsplătesc angajații cu salarii din publicitate fug după audiență astfel calitatea știrilor aici pot fi mai grave decît a jurnaliștilor plătiți de politiceieni. Dacă, însă, activați în cadrul vreunei instituții media finanțată de peste hotare sunteți norocoși. Ei caută jurnaliști foarte rar și de obicei doar profesioniști (Radio Europa Liberă). Dacă ar fi să vorbesc despre punctele forte, atunci aș spune că în asemenea condiții avem jurnaliști care rămîn mereu corecți, echilibrați și luptă pentru oameni. De asemenea admir momentele cînd mass media se mobilizează și reușește să schimbe ceva. Fiecare reportaj, investigație despre funcționari, judecătorii corupți, scheme de spălare a banilor publici demonstrează că există oameni cărora le pasă și nu vor lăsa lucrurile să treacă pur și simplu. Da, ei sunt jurnaliștii.

Cum ar trebui să fie un jurnalist ideal. Nu există oameni ideali, iar de jurnaliști ideali nici discuții nu pot să fie. Există însă jurnaliști care permanent doresc să se dezvolte, să afle de ce se întîmplă ceva, iar cînd scriu un material depun toate eforturile pentru ca să le reușească cît mai bine. Pentru mine jurnaliștii ideali sunt cei perfecționiști, cei care mucesc zi de zi, cei care sunt curioși, informați zilnic, răbdători, echidistanți și indiferent de ce s-ar întîmpla reușesc să-și păstreze echilibrul.

Bibliografie

1. Coman, Mihai (coordonator). Manual de jurnalism (ediția a III-a ). Iași: Polirom, 2009. 685 p.

2. Stoian, Marin. Genuri ziaristice: note de curs. București: Fundația „România de Mâine”, 2004. 76 p.

3. Keeble, Richard (coordonator). Presa scrisă. O introducere critică. Iași: Polirom, 2009. 382 p.

4. Randal, David. Jurnalistul Universal. Iași: Polirom, 2007. 335 p.

5. Tudor, Vlad. Interviul. De la Platon la Playboy. Cluj-Napoca: Dacia,1997. 176 p.

6. Zelizer, Barbie. Despre Jurnalism la modul serios. Iași: Polirom, 2007. 278 p.

7. Bertrand, Claude – Jean (coordonator). O Introducere în presa scrisă și vorbită. Iași: Polirom, 2001. 264 p.

8. Zeca-Buzura, Daniela. Jurnalismul de televiziune. Iași: Polirom, 2005. 200 p.

9. Charaudeau, Patrick. Ghiglione, Rodolphe. Talk show-ul. Despre libertatea cuvîntului ca mit. Iași: Polirom, 2005. 231 p.

10. Preda, Sorin. Tehnici de redactare în presa scrisă. Iași: Polirom, 2006. 224 p.

11.Gaillard, Philippe. Tehnica jurnalismului. București: Editura Științifică. București: Editura Științifică, 2000. 180 p.

12. Roșca, Luminița. Producția textului jurnalistic. Iași: Polirom, 2004. 250 p.

13. Montant, Henry. L`Interview écrite et le portrait. Paris: CFPJ, 1996. 86 p.

14. Vîlcu, Vlad. Jurnalismul social. Polirom: Iași, 2007. 288 p.

15. Agnès Yves. Introducere în jurnalism. Iași: Polirom, 2011. 440 p.

16. Larousse. Dicționar de Media. București: Univers Enciclopedic Gold, 2005. 367 p.

17. Rad, Ilie (coordonator). Documentarea în jurnalism. București: Tritonic, 2011. 304 p.

18. Mallender, Adriane. Cum să scrii pentru multimedia. Tehnici de scriere interactivă. Rezumatul. Derularea. Scenariul. Iași: Polirom, 2008. 232 p.

19. Lauterer, Jock. Ziarul local. Cum să scrii pentru publicația unei comunități. Iași: Polirom, 2010. 456 p.

20. Zeca – Buburuza, Daniela. Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother. Iași: Polirom, 2007. 288 p.

21. Preda, Sorin. Jurnalismul cultural și de opinie. Iași: Polirom, 2006. 232 p.

22. Popa, Camelia. Jurnalismul. Personalitate și profesie. București: Editura Universitară, 2011. 223 p.

23. Roșca, Luminița. Formarea identității profesionale a jurnaliștilor. București: Tritonic, 2010. 176 p.

24. Guțu, Dorina. New Media. București: Tritonic, 2007. 240 p.

25. Popescu Florin, Cristian. Manual de jurnalism. București: Tritonic, 2005. 232 p.

26. Coman, Mihai. Introducere în sistemul mass-media. Iași: Polirom, 2007. 360 p.

27. Arta dialogului Tv

Surse online:

28. www.moldova.org (vizitat 23.05.2015)

29. www.artinfinit.md (vizitat 25.05.2015)

30. www.ijc.md/Publicatii/resurse/jurnalistica_grigoryan_ro.pdf (vizitat 21.05.2015)

31. (vizitat 19.05.2015)

32. www.dexonline.ro (vizitat 20.05.2015)

33. www.ghidjurnalism.ro (vizitat 15.05.2015)

Bibliografie

1. Coman, Mihai (coordonator). Manual de jurnalism (ediția a III-a ). Iași: Polirom, 2009. 685 p.

2. Stoian, Marin. Genuri ziaristice: note de curs. București: Fundația „România de Mâine”, 2004. 76 p.

3. Keeble, Richard (coordonator). Presa scrisă. O introducere critică. Iași: Polirom, 2009. 382 p.

4. Randal, David. Jurnalistul Universal. Iași: Polirom, 2007. 335 p.

5. Tudor, Vlad. Interviul. De la Platon la Playboy. Cluj-Napoca: Dacia,1997. 176 p.

6. Zelizer, Barbie. Despre Jurnalism la modul serios. Iași: Polirom, 2007. 278 p.

7. Bertrand, Claude – Jean (coordonator). O Introducere în presa scrisă și vorbită. Iași: Polirom, 2001. 264 p.

8. Zeca-Buzura, Daniela. Jurnalismul de televiziune. Iași: Polirom, 2005. 200 p.

9. Charaudeau, Patrick. Ghiglione, Rodolphe. Talk show-ul. Despre libertatea cuvîntului ca mit. Iași: Polirom, 2005. 231 p.

10. Preda, Sorin. Tehnici de redactare în presa scrisă. Iași: Polirom, 2006. 224 p.

11.Gaillard, Philippe. Tehnica jurnalismului. București: Editura Științifică. București: Editura Științifică, 2000. 180 p.

12. Roșca, Luminița. Producția textului jurnalistic. Iași: Polirom, 2004. 250 p.

13. Montant, Henry. L`Interview écrite et le portrait. Paris: CFPJ, 1996. 86 p.

14. Vîlcu, Vlad. Jurnalismul social. Polirom: Iași, 2007. 288 p.

15. Agnès Yves. Introducere în jurnalism. Iași: Polirom, 2011. 440 p.

16. Larousse. Dicționar de Media. București: Univers Enciclopedic Gold, 2005. 367 p.

17. Rad, Ilie (coordonator). Documentarea în jurnalism. București: Tritonic, 2011. 304 p.

18. Mallender, Adriane. Cum să scrii pentru multimedia. Tehnici de scriere interactivă. Rezumatul. Derularea. Scenariul. Iași: Polirom, 2008. 232 p.

19. Lauterer, Jock. Ziarul local. Cum să scrii pentru publicația unei comunități. Iași: Polirom, 2010. 456 p.

20. Zeca – Buburuza, Daniela. Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother. Iași: Polirom, 2007. 288 p.

21. Preda, Sorin. Jurnalismul cultural și de opinie. Iași: Polirom, 2006. 232 p.

22. Popa, Camelia. Jurnalismul. Personalitate și profesie. București: Editura Universitară, 2011. 223 p.

23. Roșca, Luminița. Formarea identității profesionale a jurnaliștilor. București: Tritonic, 2010. 176 p.

24. Guțu, Dorina. New Media. București: Tritonic, 2007. 240 p.

25. Popescu Florin, Cristian. Manual de jurnalism. București: Tritonic, 2005. 232 p.

26. Coman, Mihai. Introducere în sistemul mass-media. Iași: Polirom, 2007. 360 p.

27. Arta dialogului Tv

Surse online:

28. www.moldova.org (vizitat 23.05.2015)

29. www.artinfinit.md (vizitat 25.05.2015)

30. www.ijc.md/Publicatii/resurse/jurnalistica_grigoryan_ro.pdf (vizitat 21.05.2015)

31. (vizitat 19.05.2015)

32. www.dexonline.ro (vizitat 20.05.2015)

33. www.ghidjurnalism.ro (vizitat 15.05.2015)