Interviul In Presa Sportiva

INTRODUCERE

PRESA SCRISĂ ÎN ROMÂNIA DE AZI

Într-un recent clasament al celor mai importante cotidiene est-europene (cele cu peste 200.000 de exemplare), ungurii, cehii, polonezii sau bulgarii au cel puțin un ziar național de mare tiraj, în timp ce noi nici măcar nu figuram pe listă. Cum se explică teribila cădere de tiraj a unor cotidiene, care în 1990 depășeau 2 milioane de exemplare zilnic?

Pentru tot ce se întâmplă acum sunt trei explicații puternice: prostie, lăcomie, fudulie. Este clar că primul factor al dezastrului actual este lăcomia.

Din dorința de a obține bani pe termen scurt, ziarele au fost răscroite după ultimele tendințe ale modei, devenind pe rând : superpolitice (modelul "Adevărului" și "României libere"), tabloide (modelul "Evenimentului zilei") sau soft-tabloide.

Într-un moment de criză teribilă (pierderea publicului), diriguitorii presei au adoptat cea mai proastă soluție imaginabilă – fiecare s-a luat, din mimetism, după celălalt. Combinată cu fudulia, orice prostie duce la dezastru, la acea atitudine trufașă de a nu lua în seamă avertismentele venite din partea instituțiilor de cercetare, a mediului academic. Când ești încremenit în proiect și incapabil să anticipezi cele mai simple evoluții ale pieței (ale publicului), ai puține șanse să depășești criza în care te zbați de atâta vreme.
Încerc să-mi explic violențele de limbaj și partizanatul politic care domină de la un cap la altul media românească. Mă întreb dacă scandalul, așezonat cu aservirea politică, e un mai vechi model autohton interbelic sau doar o practică impusă, din oportunism financiar, de către marile trusturi occidentale prezente în România.

Ar fi mai bine să nu mai dăm vina pe alții și să privim în curtea noastră. În primul rând, este bine să știm că presa română are o dominanță de capital românesc: Intact, Realitatea, Adevărul. Apoi, mai trebuie să știm că marile trusturi occidentale nu se implică în combinații și dispute mărunte. Trusturile adevărate sunt ca un tanc. Nu au nici o șovăire în relația cu clasa politică. Abia grupurile mici, firave, autohtone, fac pactul politic și alianțele secrete cu un grup sau altul de interese (discuția pe "Hot News", despre dependenta presei constănțene de publicitatea oferită de Primărie; scandalurile despre sumele enorme oferite presei de către guvernul Năstase). Un grup mare de presă nu-și permite să se păteze într-o conjunctură politică sau alta. Marele trust poate avea doar unele înțelegeri cu puterea, dar aceste înțelegeri sunt știute și transparente în bună măsură. Dimpotrivă, zig-zagurile politice vin de la grupurile mici. Doar grupurile neconsolidate financiar fac pactul cu diavolul și apoi îl refac, eventual, cu alt diavol, în funcție de interes și anotimp politic. Într-un anumit sens, trustizarea n-ar trebui să ne îngrijoreze. De regulă, este un factor de stabilitate și siguranță, în perioade tulburi și incerte, de tranziție.

Trustizată sau nu, presa romana pare a fi profund bolnavă, sumbră, patetică și fără măsură. La o lectură grăbită și fără pretenții, e foarte multă moarte în ziarele noastre, foarte multă isterie…

La noi, se înțelege greșit ce înseamnă presa de informare. Pentru comparație, luați felul în care CNN a acoperit atacul terorist asupra turnurilor gemene din New York. Câtă neutralitate și cât echilibru jurnalistic! Ce minunat efort profesional de a nu stârni panică! La noi, se crede că o televiziune de știri este o televiziune de drame, accidente, crime și sinucideri. Uneori, simți chiar regretul realizatorilor că în acea zi nu a murit nimeni. În aceste medii, isteria accidentelor s-a generalizat și a trecut ușor către politic, către alte fenomene, cum ar fi gripă nouă sau Apocalipsa anului 2012. Pentru a-și spori audiența (fie și pentru câteva minute), unii moderatori sunt în stare de orice. Cum spunea cu mult umor un distins profesor, acești ziariști se "autopolenizeaza" – își creează singuri propria isterie… Pe de altă parte, am putea accepta că suntem o națiune de sorginte mediteraneană, că la noi politica e o chestiune de vorbe și răfuieli orale, așa cum se întâmplă în Grecia, Italia, sudul Franței. Din păcate, ce se petrece la noi depășește o simplă reacție patetică și resentimentară. Presa noastră face propagandă și activism de partid. Uneori, am impresia că retrăiesc perioada comunistă, în care ziarele urlau împotriva imperialismului și preamăreau "geniul Carpaților". De fapt, în perioada actuală, grave nu sunt sărăcia și criză economică, ci regresul presei, revenirea la un jurnalism grosolan și perimat politic – un jurnalism de partid și de stat.

CAPITOLUL I: PRESA SCRISĂ. INTERVIUL

Cel mai simplu criteriu de clasificare referitor la presă scrisă este ritmul de apariție; distingem astfel publicații cu periodicitate zilnică (cotidienele), săptămânală, lunară, trimestrială, semestrială și anuală, între ritmul de apariție și tipul de public pe care îl are o anumită publicație, se stabilește o corelație strânsă: pe măsură ce publicul este mai numeros și mai eterogen (ceea ce presupune abordarea unor teme foarte variate), frecventa aparițiilor este mai mare. Un public de fani ai muzicii progresive sau de activiști ecologici, nu poate consuma zilnic un produs mediatic ce tratează numai despre aceste preocupări (a căror tematică s-ar epuiza ușor într-un asemenea ritm); în schimb, milioanele de oameni obișnuiți, ce au permanent nevoie de informații practice, referitoare la viața lor de zi cu zi, precum și de prezentarea ultimelor evoluții din politică, din economie sau cultură, de interpretarea unor evenimente sau tendințe ale societății în care trăiesc, vor face apel zilnic la produsul mediatic ce conține toate aceste date (și multe altele). Această corelație oferă un prim indiciu util pentru reprezentantul biroului de presă ce dorește să identifice publicațiile adecvate pentru plasarea unor informații: dacă datele pe care dorește să le transmită vizează un public foarte larg (sunt de interes general sau de maximă actualitate), el poate face apel la jurnaliștii ce lucrează la diverse cotidiene; dacă ele vizează un public limitat, cu un contur socioprofesional bine definit, atunci el trebuie să-i caute pe jurnaliștii de la publicațiile specializate și, eventual, pe aceia care țin o rubrică de profil la ziarele cotidiene.

Publicațiile sunt diferite și după tirajul lor: unele au tiraje de milioane de exemplare zilnic (un număr din cotidianul Wall Street Journal apare în l .900.000 de exemplare; săptămânalul Readers Digest apare în 27.000.000 de exemplare), iar altele doar de câteva mii. Totuși, pentru specialistul în comunicarea cu presa, tirajul nu trebuie să fie un criteriu discriminator; el colaborează cu jurnaliști, cu oameni specializați într-un anumit domeniu, ce trebuie respectați pentru competența lor, și nu pentru numărul de exemplare în care se vinde publicația unde lucrează.

Un alt criteriu de clasificare, inspirat din experiența tipografică, este formatul publicației, în linii mari, se pot distinge formatele de tip revista (variind în jurul dimensiunii unei coli de hârtie A4) și formatele de tip ziar. La rândul lor, acestea se diferențiază în formatul standard (așa-numitul A2) și formatul tabloid (A3). Această diferență se corelează adesea cu periodicitatea: majoritatea cotidienelor au formatul A2, iar majoritatea săptămânalelor fac apel la formatul tabloid, ceea ce nu exclude excepțiile: de exemplu, cotidianul Libertatea a ales formatul tabloid (la fel ca francezul Liberation), iar cotidianul Jurnalul Național a utilizat multă vreme formatul de buzunar (A5), asemenea revistelor ce conțin programele radio și TV.

Din perspectiva ariei de circulație, publicațiile pot fi: naționale (au o difuzare ce acoperă întregul teritoriu al unui stat), regionale și locale, în ultima categorie intră atât jurnalele cu tiraje de câteva mii de exemplare, tipărite de o comunitate oarecare, cât și marile cotidiene ale uriașelor metropole moderne, cu tiraje de sute de mii de exemplare, fără o vocație națională (adică fără subiecte referitoare la evenimentele de pe întregul teritoriu al unei țări și fără o distribuție națională).

Conținutul ziarelor și revistelor poate fi generalist sau specializat. Marile cotidiene tratează teme politice, economice, sociale, sportive, culturale, ale vieții casnice, probleme internaționale etc.; ele încearcă să nu ignore nici un subiect de interes și nici o arie a vieții, deoarece publicul lor este eterogen, răspândit pe o arie geografică foarte vastă, cu probleme de viață, aspirații și preocupări extrem de diverse. Publicațiile specializate se pot clasifica după publicul-tinta și după conținutul specific. Există, astfel, numeroase publicații pentru femei, pentru copii sau tineret, pentru bătrâni, pentru bărbați, pentru locuitorii zonelor rurale, pentru diversele profesii (medici, juriști, cadre didactice, specialiști în telecomunicații etc.), la fel cum există publicații pe teme economice (și chiar mai specializate, unele ocupându-se de problemele financiare, altele de viață burselor, de investiții, de imobiliar sau de anumite ramuri industriale etc.), pe teme casnice (despre arta culinară, despre grădinărit, despre interiorul casei, despre îngrijirea copiilor etc.), pe teme sportive (în general sau pe ramuri de sport), pe teme politice, pe teme religioase, pe temele privind petrecerea timpului liber (de la programele emisiunilor de radio și televiziune la presă de vulgarizare științifică sau la presa diverselor hobby-uri, cum ar fi modă, pescuitul, navigarea pe Internet, navomodelismul, jocurile pe calculator, șahul, filatelia, muzica etc.), ori pe teme aflate la limita dintre presa și literatură (așa-numita presa sentimentală, care publică povestiri tandre, confesiuni, zodiacuri, sfaturi de viață etc. Majoritatea publicațiilor specializate sunt săptămânale sau lunare, dar acest lucru nu constituie o regulă obligatorie: există cotidiene de tip economic (ca Financial Time sau Ziarul economic), de tip sportiv (majoritatea marilor titluri din acest domeniu au apariții zilnice) sau de tip religios (precum La Croix sau Christian Science Monitor).

INTERVIUL

Starea de fapt a interviului în practica noastră de presă pune în evidență o sumedenie de neînțelegeri (atunci când nu este vorba, pur și simplu, de neștiință), privind statutul, funcțiile și specificitățile genului.

Multe texte ziaristice purtând însemnele exterioare ale genului – liniuța de dialog – pun în pagini de ziare demersuri pseudojurnalistice eșuate din cauza lipsei de profesionalism, de fundamentare teoretică a domeniului.

Așa se face că, sub denominațiunea uzurpată de interviu, citim adesea:

fie simple convorbiri de complezență, în care un ziarist, sufocat de admirație în fața unei personalități (uneori adevărată, de cele mai multe ori falsă) accepta din partea interlocutorului considerații banale până la derizoriu:

fie obișnuite declarații, chiar dacă legitime și interesante ale unor personalități ale vieții publice, care și-ar găsi locul firesc într-o știre de presă;

fie discuții de interes profesional pentru ziaristul însuși, ale căror rezultate ar trebui folosite ca bază documentară pentru realizarea altor genuri ziaristice.

Altfel, dicționarele de presă disting între interviul de documentare și interviu propriu zis; dacă primul este un mijloc de culegere a informațiilor, o tehnică de documentare (metodă curentă și în medicină, psihologie, sociologie etc), cel de-al doilea este una dintre principalele modalități de existență a textului ziaristic, modalități pe care le numim genuri ziaristice.

Că gen ziaristic, interviul se constituie dintr-o succesiune de întrebări și răspunsuri, fiind mediatizarea convorbirii rezultate dintr-o întrevedere solicitată de ziarist și purtată sub semnul actualității. Dacă toate celelalte genuri ziaristice sunt opera unui singur autor – ziaristul, interviul este o operă de coautorat: ziarist și intervievat. Și asta pentru că veridicitatea informațiilor și ader, o tehnică de documentare (metodă curentă și în medicină, psihologie, sociologie etc), cel de-al doilea este una dintre principalele modalități de existență a textului ziaristic, modalități pe care le numim genuri ziaristice.

Că gen ziaristic, interviul se constituie dintr-o succesiune de întrebări și răspunsuri, fiind mediatizarea convorbirii rezultate dintr-o întrevedere solicitată de ziarist și purtată sub semnul actualității. Dacă toate celelalte genuri ziaristice sunt opera unui singur autor – ziaristul, interviul este o operă de coautorat: ziarist și intervievat. Și asta pentru că veridicitatea informațiilor și adecvarea la realitate a opiniilor dintr-un interviu nu cad exclusiv în seama ziaristului, ci și în cea a interlocutorului. Oricât de bine informat ar fi ziaristul și oricât de bun cunoscător al ariei tematice în care se înscrie interviul, ziaristul nu este posesorul tuturor răspunsurilor de care este interesat, la un moment dat, publicul mass media. Altfel, n-ar mai avea nevoie de interlocutor.
Nu este mai puțin adevărat, însă, ca o bună documentare și familiarizarea cu temă îi dau ziaristului posibilitatea să-și țină interlocutorul cât mai aproape de adevărul faptelor și de adecvarea opiniilor la realitate.

Operă de coautorat, din punctul de vedere menționat mai sus, interviul este, în ultimă instanță, opera ziaristică, iar responsabilitatea privind calitatea sa ca text de presă revine în totalitate ziaristului. Altfel nu s-ar explica de ce doi (sau mai mulți) ziariști realizează, cu același interlocutor (și chiar pe același subiect), două (sau mai multe) interviuri extrem de diferite din perspectiva calității ziaristice. Ține de ziarist să apeleze la interviu ca gen, atunci când este cu adevărat nevoie, să propună o temă care se plasează în plină actualitate și să-și aleagă interlocutorul cel mai potrivit scopurilor sale ziaristice.

1.1.1. Etapele elaborării unui interviu

Logica internă a demersului, validată de practica ziaristică, impune, în elaborarea unui interviu, următoarele etape:

a) alegerea temei și a interlocutorului;

b) documentarea;

c) pregătirea întrebărilor;

d) realizarea interviului;

e) redactarea.

Fără a constitui o rețetă de succes, respectarea etapelor de elaborare a unui interviu asigura, cel puțin din punct de vedere tehnic, așezarea demersului publicistic în coordonatele sale firești, identitatea genului și locul său specific în rândul celorlalte genuri ziaristice.

Alegerea temei și a interlocutorului, moment inițial al elaborării unui interviu de presă, probează necesitatea genului, pentru că nu orice temă de interes jurnalistic poate fi tratată la modul interviu și nu orice persoană poate fi, oriunde și oricând solicitată să dea interviu de presă. Departe de a fi opțiuni strict subiective, alegerea temei este impusă de apariția, în câmpul actualității ziaristice, a unor centre de interes la care singur ziaristul nu poate răspunde, iar alegerea interlocutorului este făcută în funcție de posibilitatea acestuia de a da răspunsul cel mai adecvat la interesul reclamat de tema. În cazul unei catastrofe naturale, de exemplu, situată mereu în centrul interesului public, ziaristul (sau o anume instituție de presă) nu poate răspunde întrebărilor de urgență legată de dimensiunile sau consecințele sociale ale dezastrului. Există, însă, ministere în atribuțiile cărora intra gestionarea crizei, iar miniștrii respectivi (sau purtătorii lor de cuvânt) sunt persoanele cele mai indicate să dea răspunsurile așteptate de publicul mass media.

Pe marginea unor evenimente majore ale vieții politice, economice, culturale etc. ale unei colectivități, publicul mass media resimte nevoia unor opinii pertinente, iar ziaristul este dator să-i depisteze pe cei mai autorizați purtători de opinie și să-i intervieveze în numele publicului său. Atunci când cineva se ilustrează printr-o carieră prodigioasă, sau doar printr-o realizare de excepție, devine, ca persoană, centru de interes public și, prin aceasta, obligatoriu subiect de interviu de presă.

Am trecut în revistă doar trei situații în care interviul devine genul ziaristic cel mai apt să răspundă interesului public, trimițând, de altfel, la principalele tipuri de interviuri din practică noastră de presă:

– interviul informativ,

– interviul de opinie

– interviuln portret.

Deocamdată, să observăm că în elaborarea unui interviu, tema care impune apelul la gen, precede alegerea interlocutorului. Există, însă, și excepții. Personalități sau doar personaje hipermediatizate devin automat, doar prin simpla lor prezentă, subiect de interviu. Tema nu mai contează. De pildă, trecerea meteorică prin București a lui Michael Jackson, megastarul american al muzicii pop, sau cea a actorului Larry Hagman, celebrul J.R. din la fel de celebrul serial tv “Dallas", a lăsat în urma ei o pletoră de declarații și interviuri de presă perfect insipide, incolore și inodore, menite doar să vândă publicului iluzia proximității cu vedeta, altfel de neatins. La fel se întâmplă și atunci când presa însăși îl ridică pe anonimul Ion Titișor la rangul de ”Fane Spoitoru", pentru ca mai apoi tot presa să se bată pentru banale exclusivități din partea de acum, faimosului cap al lumii interlope. Regula, însă o formează interviul născut din stringente nevoi de informare și comentare, resimțite de publicul mass-media, la un moment dat, și într-un loc anume, interviul impus, așadar, de actualitatea care guvernează orice activitate de ziaristică.

Documentarea reprezintă legitimarea ca ziarist a celui care solicita un interviu pentru mass media. Mai mult chiar, vădită în cunoștință de cauză cu privire la temă, documentarea este condiția de start a interviului, întrucât este greu de crezut că cineva ar fi dispus să acorde un interviu de presă cuiva tocmai atunci picat din luna (dacă nu cumva interviul e luat chiar pentru lunatici, ipoteza pe care nu o dezvoltăm aici). De fapt, interviul reprezintă accesul unor nonziaristi în câmpul comunicării mediatice. Așa stând lucrurile, rolul major al ziaristului în interviu este acela de a fi călăuza avizată a interlocutorului pe teritoriile presei, de a transforma mesajul particular în mesaj ziaristic.

Altfel spus, în procesul de elaborare a unui interviu de presă, ziaristul conduce ostilitățile. Ori el nu-și poate asuma acest rol decât sprijinindu-se pe o temeinică documentare, atât generală, care îi permite să se miște lejer pe domeniul de activitate al interlocutorului, cât și specifică, aplicată la temă în discuție, pe care ziaristul este obligat să o stăpânească în liniile ei generale.

Este evident, însă, că oricât de temeinică ar fi documentarea la tema cu informații ce se pot găsi în cărți, reviste, monografii, studii, baze de date etc., ziaristul nu devine, doar prin aceasta, egalul specialistului, pe domeniile de activitate ale acestuia; el rămâne ziarist, însă un ziarist avizat, care știe ce să întrebe și cum să pună în pagina datele obținute de la interlocutor, astfel încât acesta să răspundă cât mai adecvat intereselor reclamate de publicul mass media.

Spre deosebire de toate celelalte genuri ziaristice, interviul presupune, pe lângă documentarea factuală, la temă, și o documentare personalizată, vizând familiarizarea anticipată a ziaristului cu diferitele aspecte ale personalității interlocutorului său. Pentru că nu este tot una să-ți propui o convorbire cu un interlocutor entuziast și generos sau cu unul indiferent și egoist, cu un interlocutor megaloman și dornic de auto, sau unul complexat, ferindu-se de publicitate. Aflat în posesia acestor date privind calitățile sau defectele interlocutorului său, ziaristul va ști care este maniera cea mai eficientă de solicitare a interviului, cum să-și pregătească întrebările și cum să poarte efectiv discuția cu acesta.

1.1.2. Pregătirea întrebărilor

Este etapa necesară (nu și suficiență) pentru garantarea reușitei unui interviu de presă. Ziaristul care-și imaginează că, stabilindu-și temă și interlocutorul, se va descurca la fața locului, în timpul efectiv de realizare a interviului, de cele mai multe ori se înșeală. Pentru că, doar pregătirea întrebărilor da proba calității documentarii, precum și pe cea a talentului gazetăresc, premise obligatorii ale reușitei.

Întrebarea este cheia interviului, ea este structură de rezistența genului. Calitatea întrebării condiționează calitatea răspunsului. Dacă la o întrebare bună se poate primi un răspuns prost la o întrebare proastă nu se poate primi un răspuns bun, în primul caz, se renunța la interlocutor, în cel de-al doilea caz, se renunța la interviu. Calitatea întrebării este dată de corecta raportare a ziaristului atât la interlocutor, cât și la publicul său.

Pe de o parte, ziaristul trebuie să pună întrebările susceptibile de a-1 interesa pe interlocutor, de a-1 orienta în câmpul tematic abordat, de a-1 obliga să fie concis, explicit și la obiect. Pe de altă parte, ziaristul trebuie să pună acele întrebări ale căror răspunsuri sunt așteptate cu cel mai mare interes de publicul său. Oricât de valoroase ar fi informațiile și opiniile interlocutorului, ele nu constituie decât materia primă a interviului, interviul ca atare este opera ziaristului, care asimilează jurnalistic această materie primă și o pune în pagina, respectând rigorile comunicării de masă.

Obligatorie în economia elaborării unui interviu, din motive pe care le-am arătat mai sus, lista preliminară a întrebărilor nu este una definitivă, care nu mai suporta modificări ulterioare. Deși există cazuri în care interlocutorul reclamă lista întrebărilor pentru interviul solicitat, de regulă, întrevederea ziarist-intervievat face din lista preliminară a întrebărilor doar un instrument de orientare. Mai mult chiar, date și opinii ale interlocutorului, pe care ziaristul nu putea nici măcar să le bănuiască, pot schimba total cursul interviului.

Diferitele liste cu întrebări de-a gata, care circulă prin periferiile teoriei comunicării de masă, nu fac altceva decât să încurajeze lipsa profesionalismului și lenea gândirii. Cu întrebări prefabricate, orice neavenit în câmpul ziaristicii se poate iluziona că este autor de interviuri, în schimb, cunoștințe ce țin de teoria întrebării de interviu sunt necesare oricărui ziarist.

Astfel, dat fiind faptul că, în mod fundamental, există doar două tipuri de întrebări:

– întrebări euristice – care solicita adevăruri noi și retorice și care conțin răspunsul,

– întrebările retorice.

Ziaristul de interviu pune întrebări retorice foarte rar, de regulă, din motive stilistice, sau atunci când simte nevoia să facă o afirmație, rămânând totuși în rolul celui care întreabă. („Să fie, oare, birocrația stăpânul discreționar al debusolatei noastre tranziții spre economia de piață?"'). Dincolo însă de dihotomia euristic-retoric, tipurile de întrebări specifice interviului de presă sunt cele care trimit la scopurile urmărite de gen, și anume:
– întrebările /actuale, care solicita răspunsuri directe, explicite și la obiect (..Care este numărul instanțelor birocratice care trebuie să acorde aprobări unui investitor pentru a deschide o afacere în România, comparativ cu același demers într-o țară care face parte din Uniunea Europeană?"):
– întrebările de opinie, care vizează atitudinea, părerea și reacțiile interlocutorului față de realitatea imediata („Credeți că Legea funcționarului public va putea asana uriașul aparat al birocrației romanești? "),

– întrebările de mărturie, care se adresează purtătorilor de cuvânt ai unor colectivități (..Cum a fost primită în ministerul dumneavoastră hotărârea de guvern care prevede reducerea cu 30 % a numărului funcționarilor publici?"').

Fără îndoială, la orice tip de întrebare calitatea răspunsurilor tine și de calitatea interlocutorilor, și, mai ales, excelența lor într-un anumit domeniu de activitate. Dar cum ameliorarea calităților proprii a interlocutorilor nu intră în aria noastră de preocupări teoretice, să trecem în revistă câteva exigențe pe care ziaristul ar trebui să le respecte, în vederea unui cert spor de eficiență a întrebărilor.

Întrebarea de interviu trebuie să fie aplicată (vădind familiarizarea ziaristului cu domeniul în discuție și documentarea la temă), pornită dintr-o curiozitate coincidentă cu cea a publicului mass-media („Exact aceeași întrebare aș fi pus și eu" – ar trebui să zică cititorul), explicită (cerând exemple, evaluări, comparații, contextualizări), oportună (prinzând momentul unic în care o anumită întrebare trebuie neapărat pusă).

Sunt de evitat întrebările puse în necunostință de cauză („Cu ce ocazie pe la noi?"), excesiv generale („Ce mai e nou prin medicină?"), închise („Sunteți extremist?", la care se poate răspunde monosilabic, prin Da sau Nu), ipotetice („Ce s-ar fi întâmplat dacă…?").

Dacă etapa pregătirii întrebărilor (soldată adeseori chiar cu o listă preliminară de întrebări având caracter orientativ) este necesară, de regulă, în procesul de elaborare a unui interviu, există însă și cazuri în care, deliberat sau forțat de împrejurări, ziaristul își asumă riscul unei întâlniri în nici un fel pregătită. În aceste cazuri, el va putea face față situației numai în măsura în care cunoaște foarte bine regulile de bază, tehnica realizării, a formulării întrebărilor de interviu, cu alte cuvinte, numai în măsura în care are în spate o carieră notabila de ziarist de interviu.

Realizarea propriu-zisă a interviului este etapa întâlnirii ziarist – interlocutor. La această întâlnire, personajul privilegiat este ziaristul, întrucât el vine cu ascendentul documentării și al pregătirii întrebărilor. Mai mult chiar, deși interlocutorul a fost avizat asupra liniilor generale ale interviului, ziaristul este cel care are un punct de vedere conturat, o opțiune bine definită, un scop clar și cu specific jurnalistic.

Pentru a-și atinge obiectivele urmărite, ziaristul trebuie să pună în operă o adevărată strategie de cucerire a interlocutorului. Din această perspectivă, teoreticienii genului pun un accent deosebit pe importanța convorbirii de aclimatizare, în timpul căreia ziaristul, prin tact, farmec și inteligentă, încearcă să-și apropie respectul și încrederea interlocutorului, să creeze o ambianță destinsă, un climat propice schimbului de idei. Nu de puține ori, convorbirea de aclimatizare – ori părți din această – intră în corpul interviului, sau oferă materie primă pentru șapou. Intervievarea propriu-zisă urmează, de regulă, două tehnici generale:

– prima tehnică, se bazează pe respectarea întocmai a lipsei preliminare de întrebări și a planului de desfășurare a interviului, pregătite anterior întâlnirii cu interlocutorul. Această tehnică este proprie interviului care urmărește cu preponderență obținerea de informații;

– cea de a doua tehnică, numită și tehnică înlănțuirilor logice, constă în lansarea câtorva întrebări bine documentate, care vor fi completate, în timpul discuției, cu alte întrebări, impuse de logica dialogului, de conținutul și calitatea răspunsurilor. Această tehnică este proprie interviurilor care urmăresc cu preponderență, obținerea de opinii.

Tot din punct de vedere tehnic, teoreticienii inteviului de presă decelează cinci modalități de abordare a subiectului în discuție, care au ca rezultat:
– interviul pâlnie (care pleacă de la general spre particular):
– interviul pâlnie inversată (care pleacă de la particular spre general);
– interviul cu ordine mascată (în care ziaristul uzează de întrebări la care interlocutorul poate răspunde cu ușurință, pentru a plasa, printre acestea întrebările dificile, de ale căror răspunsuri este realmente interesat);
– interviul cu formă liberă (în care întrebările sunt condiționate de conținutul și logica răspunsurilor). Indiferent de tehnica de abordare, primei întrebări i se acordă o importanță specială, întrucât se știe „un lucru bine început este pe jumătate făcut"'. Fie că este una precisă, la obiect, vizând miezul problematicii în discuție, fie că este una provocatoare, incitând la replică, dacă prima întrebare este adecvată la disponibilitățile și temperamentul interlocutorului, interviul este pe drumul cel mai bun. Bun, dar încă lung, solicitând ziaristului un spirit mereu treaz, atent la mișcările interlocutorului său capabil să-și urmărească țintele stabilite, sau să-și propună altele noi, în funcție de mersul convorbirii.

Redactarea este etapa pregătirii pentru tipar a interviuluii. Această ultimă etapă a elaborării interviului de presă este una extrem de complexă, întrucât „Interviul este o selecție, o ierarhizare și o restructurare a răspunsurilor date de intervievat", nu transcrierea mecanică a însemnărilor din carnetul de reporter sau a textelor de pe banda magnetică a reportofonului. Scăpat de rigorile care decurg din relația sa cu interlocutorul, ziaristul se află acum în fața altor rigori, poate chiar mai constrângătoare: cele impuse de relația sa cu cititorul. Din această perspectivă, trecerea în pagini de ziar a materialului cules în timpul convorbirii presupune o serie întreagă de intervenții de ameliorare, precum și de compatibilizare cu discursul ziaristic. De regulă, intervențiile ziaristului sunt:

a) intervenții de ameliorare a conținutului, care constau în selectarea datelor și opiniilor obținute în timpul convorbirii cu interlocutorul său, în funcție de importanța pe care acestea o au pentru opinia publică, precum și în ierarhizarea acestora, astfel încât să se confere interviului coerența logica și o anume gradare a interesului la lectură;

b) interventii de ameliorare formală, care vizează sporirea expresivității stilistice și corectitudinea gramaticală. Oricât de bun vorbitor ar fi intervievatul, materialul obținut în urma convorbirii poartă pecetea oralității, o anume lejeritate a discursului, de multe ori incompatibilă cu rigorile textului scris. Ameliorarea expresivității stilistice nu înseamnă, însă, uniformizarea discursului, așa cum se întâmplă în cazul multor realizatori de interviu mediocre. Dimpotrivă, ziaristul talentat va ști să conserve în text modul propriu de exprimare, culoarea particulară a limbajului interlocutorului său, sporind astfel expresivitatea textului;

c) intervenții de compatibilizare cu discursul ziaristic, care constau în adaptarea discursului particular (care poate fi de tip administrativ, politic, științific, literar-artistic, în funcție de statutul social al interlocutorului, la cerințele comunicării cu publicul mass media, precum și în îmbrăcarea editorială a interviului (titlu, șapou, ilustrație).

Titrarea interviului respectă imperativele generale ale titrării de presă. Deși a da titluri bune este mai degrabă o chestiune de har, decât de rutină, în cazul interviului există, totuși, o practică oarecum generalizată, aceea de a da în titlu (fie ad literam, fie parafrazată, atunci când depășește dimensiunile uzuale ale titlului) o afirmație a interlocutorului, presupusă a avea cel mai mare impact asupra cititorului, însoțit de obicei de un subtitlu (care-1 prezintă, prin nume și statut social, pe intervievat) și uneori de un supratitlu (care poate prezenta circumstanțele realizării interviului), titlul este foarte important în economia genului, el constituind invitația la lectură și oferind motive pentru aceasta.

În cazurile interviurilor de mari dimensiuni (care depășesc două pagini standard de manuscris), este recomandabilă folosirea intertitlurilor care organizează materia, marchează centrele de interes și ușurează lectura.

Mai puțin folosit în practică interviului de presă este șapoul, textul autonom, plasat între titlu și interviu, motivat fie de nevoi de informare, care nu-și găsesc răspunsul în corpul interviului (circumstanțele realizării acestuia, date despre interlocutor, justificarea demersului ziaristic etc), fie de dorința ziaristului de a oferi cititorului argumente pentru lectură. Tipul de interviu care uzează cel mai adesea de șapou este interviul-portret, întrucât personalitatea accentuată a intervievatului oferă ziaristului posibilitatea creionării reportericești a unui portret emblematic al interlocutorului. Tot texte autonome sunt și eventualele adnotări pe care ziaristul simte nevoia, uneori, să le presare pe parcursul interviului: notații de atmosferă, descrieri de context, elemente de portret fizic sau comportamental al intervievatului, întâmplări de parcurs.

În final, ziaristul propune ilustrația interviului, care constă, cel mai adesea, în fotografii de identificare a persoanei intervievate. În general, ziaristul își poate permite orice intervenție publicistică pentru a spori expresivitatea interviului său, cu o singură condiție însă: aceea de a nu deforma datele sau opiniile interlocutorului.

Tipuri de interviu

În funcție de varietatea criteriilor, pornind de la o anume practică de presă, teoreticienii mass media stabilesc mai multe tipuri de interviu.

Astfel, Școala jurnalistică franceză inventariază cinci asemenea tipuri: interviul-relatare, interviul-mărturisire, interviul de opinie, interviul de analiză și interviul-portret .

Școala jurnalistică americană adăugă următoarele tipuri de interviu: explicative, justificative, directive, ipotetice, alternative și coordonative.

În ceea ce ne privește, pornind de la practică românească de presă, pentru clasificarea internă a interviului propunem două criterii: cel al scopului și cel al specificului participării ziaristului la interviu.

În funcție de scopul urmărit, principalele tipuri de interviu, practicate în presa noastră sunt:

a) interviul informativ, pornește de la obligația profesională a ziaristului de a aduce la cunoștința publicului sau, informațiile așteptate în legătură cu un eveniment care se constituie într-un subiect de actualitate. Interviul informativ achiziționează fapte. El este interviul judecaților de existență. Dacă orice text ziaristic trebuie să răspundă, în general, întrebărilor: Cine? Ce? Când? Unde? De ce? Cum ?, interviul informativ răspunde cu preponderența primelor patru întrebări. În cazul acestui tip de interviu, contează viteza de reacție a ziaristului, capacitatea sa de a se mișca rapid pe piața surselor de informații și de a ajunge, în timpul cel mai scurt, la cel mai avizat interlocutor;

b) interviul de opinie, care achiziționează opinii, aprecieri, puncte de vedere; el este interviul judecăților de valoare și răspunde prioritar întrebărilor: Cum? și De ce?.

În cazul interviului de opinie, caracterul eminamente democratic al presei (nu discutăm aici presa regimurilor totalitare), este serios amendat de competențe. Altfel spus, dacă orice opinie are drept de existență, nu orice opinie are drept de mediatizare. Ziaristul trebuie să facă diferența între democrație și plebicist, știind că o opinie plebiscitară nu este obligatorie și adecvată realității. Dimpotrivă, locurile comune în materie de opinie s-au dovedit, de cele mai multe ori, plecate dintr-o flagrantă inadecvare la starea de fapt;

c) interviul-portret, cu funcție explicit formativă, care propune modele de comportament social, aducând la cunoștința publicului personalități exemplare, în datele lor fundamentale: gânduri, fapte, stări de spirit, profesiuni de credință, mărturii de creație etc.

Ziaristul realizator de interviu-portret trebuie să fie conștient de marea responsabilitate pe care și-o asumă, întrucât, dacă în cazul unui interviu informativ, de exemplu, sunt posibile reveniri sau dezmințiri, răul făcut prin mediatizarea de false modele este ireparabil. (A se vedea intensă mediatizare făcută, în timpurii ani '90, unor personaje de conjuncturală reușita socială, numite, mai apoi, „miliardării de carton", a căror reușită s-a dovedit, cu timpul, a fi cel puțin frauduloasă!). În funcție de specificul participării ziaristului la interviu, principalele tipuri de interviu practicate în presa noastră sunt:

a) interviul propriu-zis, în care rolul ziaristului se rezumă la a pune întrebările pe care le-ar pune și publicul său interesat de datele exacte ale unui eveniment cu semnificație socială;

b) convorbirea, în care, pe lângă întrebări, ziaristul intră într-un schimb de idei cu interlocutorul său, aducând în discuție argumente pro și contra, sau de completare a afirmațiilor acestuia;

c) interviul-colectiv (sau masa rotundă), la care ziaristul invită doi sau mai mulți interlocutori pentru a putea lămuri, din perspective diferite (de obicei, complementare), un subiect de actualitate. Ca și în cazul altor genuri ziaristice, clasificările interne ale interviului au, în primul rând, virtuți didactice, întrucât, în practica de presă, un interviu reușit îmbină, de regulă, în proporții diferite, scopuri și modalități de abordare proprii mai multor tipuri de interviu.

1.2.1. Relația ziarist – intervievat

Relația ziarist – intervievat se cere considerată din cel puțin trei perspective. Prima ar fi cea a comportamentului de relație, față de interlocutorul invitat la dialog, ziaristul trebuie să adopte un comportament de gazdă: civilizat, amabil, chiar prevenitor, asumându-și rolul secundar și lăsând prim-planul invitatului său. Aflat în postura solicitantului (de informații sau de opinii), ziaristul de interviu nu-și poate permite să fie ostil, blazat, indiferent, sau să afișeze aere de superioritate; dar nici complezent nu trebuie să fie, întrucât el are în spate dreptul opiniei publice de a fi informată, precum și o instituție de presă, principalul mijloc de diseminare a imaginii.Se știe, în societățile moderne, imaginea a devenit unul dintre cele mai vândute bunuri. De unde și sporul fără precedent al ofertei de interviu, care se cere chestionat: ofertantul chiar are ce spune, sau vrea doar să se vadă spunând, indiferent ce.

A doua perspectivă de considerare a relației ziarist-intervievat este cea a deontologiei profesionale. Din acest punct de vedere, ziaristul trebuie să se identifice cu publicul său și să-și asume interesele acestuia. Astfel, el își va privi interlocutorul doar că pe o sursă de informație, nu ca pe un obiect devalorizat. Valorizarea interlocutorului, dacă nu pleacă dintr-o naivitate și ea condamnabilă, are mereu la baza interese inavuabile care, chiar dacă nu pot fi probate, suspectate vor fi cu siguranță, lăsând urme de neșters pe blazonul ziaristului.

Tot de deontologia profesională tine și fair play-ul, în absența căruia ziaristul se poate folosi de așa-numitele întrebări capcană, ieftine trucuri verbale, care prind, însă, în fața unui interlocutor neavizat.

Cea de a treia perspectivă din care trebuie considerată relația ziarist-intervievat este cea a eficienței. Oricum eficiența interviului se măsoară în cantitatea și calitatea informației obținute de ziarist de la interlocutorul său, se cere prevenția oricărei disfuncții care ar putea amâna, diminua sau bloca acest transfer de informație.

Există, cu deosebire ziariștii începători, stângăcii de comportament care îl inhiba pe interlocutor. Ei vor să arate cât de bine informați sunt, să demonstreze cât sunt ei de inteligenți, sau doar să se pretindă ca atare, uitând că ei sunt acolo, la interviu, nu pentru a fi deștepți, ci pentru a obține informații. Mai mult chiar, pentru a obține informații atât de explicite, încât să răspundă așteptărilor publicului mass media. Un ziarist a toate știutor poate fi, în cel mai bun caz, un autor de monologuri, nu un partener de dialog.

Grija ziaristului nu trebuie să fie una a afirmării de sine, ci a exploatării interlocutorului, în numele publicului său. Interlocutorul nu trebuie întrerupt la tot pasul; el trebuie lăsat să vorbească. Ceea ce nu înseamnă că ziaristul nu trebuie să controleze dialogul, lăsându-și conlocutorul să bată câmpii sau să-1 „aburească", prin apel la un încifrat jargon profesional, la judecăți specioase sau la opinii extravagante. Ziaristul trebuie să-și elibereze interlocutorul de grijă formei discursului său, asumându-și integral corectitudinea formală a redactării.

După cum se vede, condiția ziaristului de interviu este, în ciuda aparențelor, una destul de pretențioasă, care solicită profesionalism, tact și un ridicat nivel cultural; așa cum se întâmplă, de astfel, în cazul oricărui alt bun ziarist.

CAPITOLUL II: JURNALISM SPORTIV

Ziarele mai dezvoltate din întreaga lume dedică mai mult spațiu pentru sport. Acest lucru este ca răspuns parțial la creștere generală a interesului pentru sport, interes comun pentru toate categoriile socio-economice, pentru că oameni recunosc influența televiziunii asupra ziarului. Faptul că organizațiile multinaționale mass-media cât si rețelele de satelit, de televiziune și ziare, au fără îndoială, influență de promovare a sportului și au fost obligate să acorde o atenție mai mare sportului, deoarece cititorii lor se abonează la canalele de televiziune prin satelit.

Odată cu apariția internetului, o serie de site-uri dedicate sportului au fost înființate de către organizații care au încercat să le sprijine prin intermediul publicității și prin vânzarea de servicii on-line. Ca și în cazul altor inițiative online, multe dintre acestea s-au dovedit a fi nesemnificative. Site-urile sunt acum în dreptul de proprietate ale companiilor de pariuri online, care utilizează conținutul de sport, reprezentând site-uri momeală pentru a atrage clienții..

Direcția pentru Sport. Sportul este atât de important pentru organizațiile mass-media, deoarece în toate funcționează departamente de sport, ca parte a echipelor lor editoriale, personal de specialitate în sport. În presa scrisă, atât la nivel național cât și regional și local, sportul este una dintre cele trei departamente tradiționale care alcătuiesc echipa editorială.

Departamentul de sport are alocat propria sa secțiune, fie de sine stătătoare sau la partea din spate a publicării, și este responsabil pentru umplerea propriilor pagini. Departamentul este în mod normal condus de un editor, redactor de sport, care este responsabil de ziarul lui sau de partea sportivă, și este de așteptat să participe la conferințe alături de știristi, editori și asistenti, directori de producție. Conferințele editoriale determină ordinea de zi la știri, pentru a doua zi și spațiul care urmează să fie alocate fiecărui departament din publicatia din ziua următoare.

Numărul de pagini alocat sportului tinde să varieze de la o zi la alta, în funcție de ziua, de săptămână, de ordinea de zi si de evenimentele sportive. Editorul de sport trebuie să știe cu ce intenționează să umple acele pagini (în mod normal, o combinație de știri, rapoarte de meciuri, caracteristici) și care urmează să le furnizeze în copie, reporterilor, independenți sau agențiilor.

Cele mai multe cluburi sportive profesioniste, aranjează relații publice cu presa sau cu ofițeri de presa, a căror sarcină este să se ocupe de anchete mass-media și să se asigure de un flux regulat de informații cu privire la cluburile lor. Deși acest lucru poate părea manipulare, cererea pentru acces mass-media este foarte mare. Informațiile sunt în mare parte trimise prin e-mail și sunt puse la dispoziție pe site-urile, care vor include informații cu privire la jucatori cu privire la leziuni, transferuri și suspendări pentru jucători.

Jurnaliștii din sport se bazează pe o varietate de surse pentru materialul lor. Mulți dintre
ei sunt specialiști, și cel mai important este propria lor propria experiență și cunoștințe. Ei au nevoie, de asemenea, o gamă largă de contacte. Păstrarea numele și numerele de telefon dintr-o carte de contacte îi ajută să obțină oameni care pentru a vorbi cu ușurință.

Cererile de producție

Deoarece sportul profesionist și amator, este o ramură a industriei de divertisment și de petrecere a timpului liber, cele mai multe evenimente sportive au loc la orele cele mai convenabile pentru public, pentru a viziona și anume weekend-uri și seri în mijlocul săptămânii. Birourile de sport trebuie să ia în procesul de copiere și produse de la reporterii lor rapid și eficient. Odată ce evenimentele care urmează să fie editate au fost alese, paginile de sport sunt planificate în avans, cu o sumă specifică de spațiu alocat pentru fiecare meci.

Scrierea știrii

Știre este componenta de bază a tuturor jurnaliștilor. Ea urmează o structură simplă, și oricine care poate scrie o poveste bună, poate comunica în mod clar despre nimic. Secretul de a scrie o știre este de a ști cum să condenseze esența de poveste în intro ( într-o singură frază sau scurt paragraf). Informații suplimentare pot fi apoi adăugate, în ordinea importanței.

Scrierea Intro-ului.

Intro-ul, sau punctul de deschidere, este cheia pentru o poveste bună. Acesta ar trebui să condenseze povestea la faptele sale de bază și să facă cititorul să vrea mai mult. Realizarea acestui lucru nu este la fel de ușor pe cât pare. Cel mai simplu de a înțelege modul în care un intro ar trebui să fie scris este să ne imaginăm povestea unui individ cunoscut. Atunci când avem unele știri interesante, este firesc ca acesta să divulge fără să vrea, punctele cheie ale discuției. Faptele suplimentare vor spune ceea ce sa întâmplat în perspectivă și vor explica motivele din spate, dar dacă nu citim mai departe, nu vom înțelege punctele esențiale, chiar dacă se spune că intr-ul este partea cea mai importantă a unei știri.

O modalitate mai sistematică da a atinge același lucru este de a răspunde la următoarele întrebări, uneori denumite întrebări cheie:
• Cine?
• Ce?
• Când?
• Unde?
• De ce?

Răspunsurile la aceste întrebări și la întrebarea suplimentară Cum? de obicei, ne permite să adunăm toate informațiile necesare pentru a înțelege o șrire, deși nu este întotdeauna necesar să se răspundă la toate acestea în intro.

2.1. Interviuri în sport

Jurnalismul sportiv nu înseamnă numai date despre artiștii, sau executanți de pe terenul de joc, ci și date despre antrenori, administratori, directori. Ca și în orice altă formă de jurnalism (social, cultural, politic, monden), una dintre abilitățile cele mai importante ale unui redactor este de a fi în măsură să aibe acces la oamenii de la centre de sport, de a lua de la cei împuterniciți opinii și impresii, și să prezinte ceea ce spun în mod clar și precis.

Acest lucru va duce, în mod normal la efectuarea unui interviu cu persoana sau persoanele implicate. Selectarea citatelor relevante (și, probabil, alte piese de informații) duc la realizarea unui material de succes.

Efectuarea unui interviu de succes, în comparație cu unul de cotitură, nu solicită niciodată primele întrebări care vin în cap. Un interviu implică pregătire atentă și o cunoaștere clară a ceea ce speră că va produce.

Configurarea interviu.

Sarcina jurnaliștilor în perspectivă este de a convinge persoanele intervievate să
vorbească cu ei. Dacă un jurnalist începător merge la primul său interviu, trebuie să știe cum să pună problema și să fie politicos, astfel încât intervievatul să nu fie atras de alte probleme ca de exemplu primirea unui telefon. Explicația de ce un jurnalist dorește să ia interviu unei persoane anume se numește în redacțiile de astazi produsul final. Oriărui individ căruia i se cere să dezvăluie detalii despre viața sa, are dreptul să știe aceste lucruri, și în cazul în care i se cere să renunțe la timpul său, el va dori să știe dacă interviul este util cel puțin dintr-un punct de vedere.

Dacă jurnalistul și intervievatul nu se pot pune de acord în ceea ce privește setul de întrebări, nu se va putea realiza produsul finit.

Unii oameni de sport sau agenții de această specializare, au început să semneze acorduri scrise prin care le cere celor în cauză dreptul de a face modificări la un articol finit. Un interviu realizat în aceste circumstanțe iese rareori în valoare, și există apoi alte căi de a obține citate de care au nevoie pentru a scrie materialul.

Unele interviuri trebuie să fie aranjate prin intermediul unui agent sau ofițer de presă, și, de aceea se încearcă stabilirea unor bune relații cu acești oameni, deoarece acestea sunt adesea
cheia de acces. De exemplu, pentru ca programul unui jurnalist să se potrivească cu cel al unui atlet, se încearcă stabilirea unei întâlniri cu câteva zile înainte si, de asemenea se stabilește și durata interviului, undeva între 30 de minute și o oră.

Efectuarea interviului

Dacă vi se oferă posibilitatea de a alege un loc de întâlnire pentru interviu, încercați să alegeți casa lui / ei, sau la biroul său profesional cum ar fi dressing, sală, pistă sau stadion.

Împrejurimile vor spune întotdeauna ceva despre ei, și acest lucru va stabili contextul interviului. De asemenea, cei doi trebuie să se asigure că nu vor fi întrerupți de o terță personană, fapt care ar putea duce la perturbarea discuției libere.

O bună practică înainte de a face aranjamentele pentru interviu este de a lua legătura cu un fotograf, deoarece el poate avea o sugestie la care redactorul nu s-a gândit și care ar conduce la o discuție mult mai interesantă.

Reguli de intervievare.

Este esențial să se stabilească în avans condițiile în care un interviu urmează să aibă loc. Majoritatea interviurilor sunt simple și nu vin cu precondiții. Dar unii intervievați sau reprezentanții lor pot solicita o listă de întrebări înainte de a fi intervievați, sau pot contesta spațiul în care va avea loc discuția. Jurnalistul va trebui să ia o hotărâre în acest sens, pentru a vedea dacă poate să meargă mai departe cu interviul. Procesul de interviul în sine ar trebui să ofere posibilitatea de a se extinde pe baza răspunsurilor celor în cauză. Faptul că un subiect nu este pregătit să răspundă la întrebări pe o anumită problemă nu ar trebui să împiedice reporterul să acopere acest aspect în articolul său. Și faptul că subiectul este nu este pregătită să discute problema este revelatoare în sine. Excepția cazului în care organizația pentru care lucrează o are plata unei taxe pentru interviu (care nu se întâmplă foarte des), ar trebui să evite să permită celor intervievați sau agențiilor acestora de a vedea și a aproba copia produsului finit, acest lucru este aproape de cenzură.

Întrebări scrise

Trimiterea întrebărilor scrise celui intervievat înainte de interviu este o modalitate bună de a obține un material satisfăcător. Răspunsuri scrise tind să fie plate și artificiale, și mai ales în cazul în care interviul este controversat sau delica, subiectul poate cere întreruperea acestuia. Întrebările suplimentare sunt, de asemenea, dificile. O modalitate de a ajunge la un potențial intervievat este adresa de e-mail, pentru că, astăzi mail-ul este cea mai bună cale de comunicare și cea mai rapidă și eficientă.

Încheierea interviului sportiv

Întotdeauna, un interviu se încheie prin mulțumirea persoanelor intervievate. Este politicos, și poate dorește să le viziteze din nou. În cazul în care a fost un interviu față-în-față la prima vedere, se face schimbul de contacte. Numeroși jurnaliști , imediat după conversație, verifică li finisează conținutul interviului dacă a fost scris, pentru eventuale modificări. Acest lucru se datorează faptului că în graba întrebărilor și implicit a răspunsurilor, reporterul poate pierde din vedere ceva foarte important și interesant. Politicos este faptul că, daca o personalitate dorește să modifice un amănunt pe ultima sută de metrii, acest aspect se ia în considerare, dim moment ce se dorește un al doilea interviu.

Redactarea interviului.
For ease of reading it would be best if the interview was written in the question and answer format.

Rolul reporterului de interviu este să stabilească un dialog viabil, un mod de comunicare între el și cititor. Sondajul de opinie, informația și lămurirea unei situații sunt laturile principale ale interviului. Întrebările trebuie să fie scurte, clare și puse în cunoștință de cauză. Interviul are funcția principală de a exprima o atitudine, o opinie, este un mod direct de prezentare a unor idei. Întrebările depind și de informația pe care o are jurnalistul despre cel intervievat.

Interviul poate fi construit pentru a reliefa un portret, sau poate fi interesant prin opinii, idei, lămurirea unei atitudini, aceasta fiind cu adevărat misiunea unui interviu.

Prin redactarea sau editarea interviului se înțelege procesul prin care discuția înregistrată este adecvată publicării în funcție de mai multe criterii: caracteristicile canalului mediatic, politica și strategia redacției, oportunitatea, spațiul tipografic, gradul de interes, adecvarea stilistica etc.

În mod obișnuit, prin redactare este înțeles mai ales procesul de ameliorare stilistico-gramaticală. Procesul redactării este însă mult mai amplu și începe chiar cu selecția și redactarea informației, continuată cu îmbrăcarea editorială și abea la sfârșit vin intervențiile stilistico-gramaticale.

Primul pas al selecției și redactării informației este, discuția premergătoare care obligă interlocutorul să fie pregătit pentru a aborda anumite aspecte, să se concentreze pe ceea ce i se cere. Procesul redactării constă și în lămurirea eventualeleor nume necunoscute. Numele unei anumite persoane este bine să fie indentificată fie într-o paranteză, fie într-o notă de subsol.

Titratea înseamnă stabilirea titlului, a subtitlului și în alte cazuri, a supratitlului. De regulă titlul constă din citarea afirmației cele mai importante sau șocante a interlocutorului. Dacă fraza este prea lungă, ea se poate parafraza.

Modificarea sensului nu se face doar direct, ci și prin eludare, prin renunțarea la niște informații în mod intenționat. În cazul în care interlocutorul își exprimă o atitudine virulentă față de anumite persoane, trebuie avut grijă să atenționeze, printr-o nota la finalul interviului, ca acelea sunt opiniile persoanei respective și că publicația nu și le asumă de multe ori, redactorul-șef uită că există această modalitate publicistică și pentru a nu fi acuzat, elimină din interviu pasaje respective. Nu se modifică anumite cuvinte, expresii ori turnuri de frază, chiar greșeli gramaticale ce dau palsticitate și pot contribui la caracterizarea interlocutorului. În cazul interviurilor lungi, se recomandă folosirea literei îngropate, a intertitlurilor și a materialelor ilustrative.

Interviu sau conversație

O mare parte din greșelile făcute la interviu sunt datorate percepției deformate asupra acestuia, care mai departe dictează o conduită și un stil de comunicare neadecvat. Una dintre cele mai comune percepții este aceea că interviul este o simplă conversație, că cea pe care o ai cu colegii sau prietenii la o cafea.

De unde această percepție? În primul rând, ea este meritul intervievatorului, care dacă este un profesionist, va ști să fie deschis, prietenos, să te facă să te simți foarte confortabil. Acest lucru este în interesul lui pentru că ești mai puțin predispus să fabulezi și îți vine mai ușor să te exprimi. Doar că din această stare, fără să îți dai seama, începi să tratezi interviul că o conversație. Există câteva greșeli comune care vin din tratarea interviului astfel:
1. Tendința de a divagă (de a se abate de la subiect).

O conversație obișnuită nu este de obicei foarte structurată. Deschizi un subiect, îți amintești ceva și sări la altul, revii la primul subiect după 15 minute sau nu revii deloc. Același tipar de comunicare, aplicat la interviu, te va costa scump.

Recrutorul are o listă clară de întrebări, la care vrea să răspunzi punctual. Dacă tratezi interviul ca o conversație, în timp ce vei răspunde la întrebarea despre motivele pentru care practici acest sport, vei ajunge să vorbești despre experiența ta, care este o cu totul altă întrebare, apoi despre pregătire, apoi vei intra în detalii inutile. Numeroase persoane ajung să facă divagații atât de mari încât uită care era întrebarea inițială. Este în regulă să prezinți date suplimentare, însă doar strictul necesar pentru a putea răspunde adecvat la întrebarea primită. Dacă sari de la o idee la alta, riști să încarci recrutorul cu foarte multă informație nerelevantă pentru el și să îngreunezi sortarea informației relevante.

Tendința de a nu te vinde

Interviul este despre a vorbi despre tine, dar într-un mod anume. Este despre a evidenția responsabilitățile, rezultatele tale, într-un mod care demonstrează că ești potrivit pentru această ramură. Este comun că datorită confortului care se creează, să uiți de faptul că ai nevoie să te vinzi și pur și simplu să începi să îți spui povestea vieții și a carierei (lucruri ce nu pot fi spuse publicilui).

În schimb, tratarea interviului ca un proces de vânzare personală, va sublinia datele relevante, va oferi indicatori de performanță și va descrie exemple concrete de situații care scot în evidență calitățile intervievatului.

Comportamentul personalității în timpul interviului.

Una dintre primele griji ale ziaristul este să fie sigur că numele și prenumele interlocutorului sunt corect pronunțate și transcrise. Un interviu se poate rata din cauza unei gafe de această natură. Sigur că această problemă nu apare în cazul personalităților, dar în cazul interviului informativ riscul există. Trebuie asigurat că interlocutorul nu a uitat cât timp a fost alocat pentru interviu. După un schimb de amabilități, trebuie întrebat interlocutorul dacă se poate folosi reportofonul.

Chiar dacă se folosește reportofonul e rocamandabil să se ia și notițe. Nu numai pentru a se asigura în cazul unui incident tehnic ci și pentru a avea o mai clară viziune asupra discuției. În același timp, prin acest gest se arăta interesul de ceea ce se spune, iar interlocutorul va fi mai cooperant.

Dacă motivul interviului este unul prea delicat pentru a mai fi nevoie să-l explicăm, nu e nevoie să formulăm nici o întrebare, ci doar să îi arătăm interlocutorului că suntem gata să-l ascultăm.

Ziaristul nu are voie să manifeste nici o atitudine valorizatoare față de interlocutor sau față de interlocutor, sau față de faptele prezentate de aceasta: nici ostil, dar nici complezent.

Orice neadevăr, orice contradicție, afirmație hazardată sau disimulare trebuie să fie subliniată cu grijă.

La finele interviului nu se urează succes, împliniri, noroc, etc. Faptul că i se mulțumește intelocutorului dintr-un reflex cât se poate de firesc nu trebuie să apară și în transcrierea interviului. O asemenea uzanță este rezervată, doar personalităților. Contrariul interviului de valorizare este interviul critic, în care întrebările inconfortabile, critice, chiar jenante excelează.

Trebuie observat cu atenție ambientul interlocutorului, gesturile, și reacțiile sale. Se pot afla multe despre el din lucurile care tl înconjoară. Uneori, un obiect din ambient-tablou, fotografie, obiect de artă, poate constitui un bun început de dicutie pentru a-l dezinhiba. Toate acestea sunt importante în procedeul interviului, pentru compoziția șapoului introducerii.

„Între titlu și articol este uneori eficacce prezența unei etape intermediare: sapoul. Acesta are o funcție dublă: informativă și incitativa. Sapoul nu este primul paragraf al articolului. Este un text autonom, specific, redactat în anumite limite, uneori prezentat pe un alt format de culegere pentru a echilibra vizual pagină. Nu este un simplu rezumat”.

CAPITOLUL III: STUDIU DE CAZ. INTERVIURI

3.1. PRO SPORT

Dacă vorbim despre interviu în presa sportivă, vă voi prezenta câteva astfel de interviuri din două cotidiene importante din țară: PRO SPORT și GAZETA SPORTURILOR.

Lansat pe 2 iulie 1997 de către Media Pro, Pro Sport a fost primul cotidian full color din presa românească ceea ce avea să aducă și cel mai spectaculos ziar de sport al anilor ’90. Anul 2003 a adus pentru cei de la Ringier (Elveția) o nouă achiziție și anume cotidianul Pro Sport, însă după câteva luni de activitate, întreaga echipă demisionează, iar în iunie 2003 Dan Chiotea a fost numit redactor șef al ziarului. Șeful adjunct avea să fie Dan Filoti numit în aprilie 2005, dar în 11 ianuarie, anul curent, Dănuț a făcut commeback în conducerea Pro Sport ca redactor șef. În februarie 2006 a fost lansată ediția de Duminică în format compact. În 2007 s-a relansat ediția electronică a ziarului www.prosport.ro. Începând din 12 ianuarie 2008 cotidianul a reintrat în portofoliul MediaPro.

ProSport a fost mereu prezent pe primul loc în presa românească, ei reușind să acapareze piața prin titlurile lui, dar și prin calitatea conținutului, a graficii, a design-ului, deci putem vorbi despre un produs ce satisface foarte bine nevoile clienților, adică nevoia de informații sportive ale cetățenilor români. Strategia de marketing le-a permis să se extindă rapid în toate orașele mari ale țării ( București, Timișoara, Cluj etc.), și reușesc să folosească suplimente pe plan local, pentru atragerea publicului. Despre o strategie de vânzări putem vorbi atunci când cei de la ProSport au lansat diverse campanii naționale și locale cu menirea de a răsplăti cititorii fideli dar și o metodă prin care să fidelizeze clientela. Un lucru important ! De ce ? Pentru că concurența este acerbă, fiind în luptă continuă cu cei de la Gazeta Sporturilor și alte cotidiene ce ies în «lumina reflectoarelor ». Așa au gândit cei de la Media Pro și mai târziu cei de la Ringier care aveau să cumpere ProSport in 2003.

Clienții PRO SPORT sunt aproximativ 500.000, persoane fizice și juridice, a căror nevoie de informație sau de notorietate este satisfacută de acest cotidian.

Un colaj ne va arăta ce a însemnat ProSport în România pe o perioadă de 14 ani și de ce au fost în «top10» cele mai bine vândute cotidiene :

1997 a fost un an excelent pentru gimnastica românească. Fetele își reconfirmau supremația la Mondialele de la Lausanne, cucerind, al treilea an consecutiv, titlul pe echipe. Un aur completat cu încă trei trofee din același metal: Simona Amânar (sărituri), Gina Gogean (bârnă și sol).

1998 – România a făcut un nou turneu final de Campionat Mondial foarte bun, reușind să treacă de grupe după o victorie cu Anglia, 2-1. Ne-am oprit în optimi, unde Croația a fost o nucă prea tare.

1999 – Surpriză de proporții: Hagi revine la națională după ce se retrăsese cu un an în urmă. El a contribuit decisiv la victoria împotriva Ungariei, din preliminariile CE, prima din istorie!

2000 – România calificată, dar fără Pițurcă la turneul final al Europenelor, ajunge în sferturi după un succes obținut în confruntarea cu Anglia. Ganea a înscris din penalty golul de 3-2 și România se pregătea pentru Italia, de care avea să fie învinsă cu 2-0.

2001 – Gala Hagi, un eveniment care l-a sărbătorit pe inegalabilul căpitan. Lacrimi, prieteni, multe vedete, un stadion arhiplin, sfârșitul unei povești extraordinare, presărată cu goluri antologice, trofee, dezamăgiri, reveniri, frustrări, dar în care am descoperit, în principal, plăcerea de a juca fotbal.

2002 – Marele Doroftei ne-a arătat ce înseamnă eroismul în sport. Victoria sa însângerată cu Balbi, modul său de a lupta până la capăt ne-au făcut să încercăm emoții teribile. Rocky al nostru, campionul mondial Doroftei merită toată stima.

2003 – Un an trist pentru o generație extrem de talentată, dar foarte controversată. România a fost egalată în ultimul minut la Copenhaga, în meciul decisiv cu Danemarca, și a ratat calificarea la CE 2004.

2004 – Olimpiada de la Atena a adus României 8 medalii de aur, 5 de argint și 6 de bronz. Una dintre cele mai spectaculoase victorii a obținut-o Camelia Potec, la înot 200 de metri liber, ea luând startul în finală de pe culoarul 1, considerat unul de pe care nu prea se câștigă.

2005 – Calificare de prestigiu a Stelei în optimile Cupei UEFA după 0-2 și 2-0 cu Valencia, una din marile forțe ale Europei. Steaua ne-a adus din nou fericire in suflet, după un meci fantastic, în care jucătorii au luptat pana la ultima lor picatură de energie.

În 2006, Pro Sport și-a schimbat pagina de site, pentru unii părând un lucru, pentru alții nu.

În 2007, a fost Cupa Presei, unde ProSport a câștigat detașat față de alte cotidiene și săptămânale. În același ani, vanzarea ziarului ProSport a fost oficializata. ProSport trece de la Ringier la trustul lui Adrian Sarbu, Publimedia, care l-a vandut in 2003. Sarbu a stat cinci ani pe tusa fara un ziar de sport si a scos din buzunar 3 milioane de euro in plus pentru rascumparare.

Citind mai multe articole ale ziarului, am dat și peste interviuri foarte interesante cu oameni au sportului (personalități), oameni greu de prins pentru astfel de interviuri. Pentru lucrare nu am ales un singur domeniu sportive, ci am implementat discuțiile celor mai importanți oameni ai tării și anume: Gheorghe Hagi (fotbal), nadia Comaneci (gimnastică), Ilie Năstale (tenis),

În 23 octombrie 2010, Pro Sport a publicat un interviu în exclusivitate cu regale sportului, în momentul în care acesta a semnat cu Galatasaray:

La trei ani și o lună după despărțirea de Steaua, Gică Hagi a revenit în iarbă. "Regele" a semnat ieri cu Galatasaray Istanbul un contract pe un an și jumătate, eveniment ce a produs stare de asediu la baza de antrenament a CimBom.

Zeci de ziariști s-au îmbulzit într-o încăpere de vreo 30 de metri pătrați, în timp ce afară zeci de suporteri își cântau iubirea față de cel care a adus singurele trofee europene din istoria clubului: Cupa UEFA și Supercupa Europei, ediția 2000. Hagi revine la Galata (a mai antrenat clubul în 2004-2005) într-un moment delicat.

CimBom este pe locul 9 în campionat, iar mâine este derby-ul cu Fener.

Redactorul de la Pro Sport a reușit un interviu în exclusivitate:
– Gică, e vreo diferență între antrenorul Hagi din 2005 și cel de acum?
– Mi-e greu să spun. Un antrenor poți să-l judeci doar prin prisma rezultatelor. Tot ce pot să spun este că am venit cu plăcere la Galatasaray, unde sunt acasă. După aia, dacă sunt mai bun sau nu, vom vedea. Așa sunt eu educat, ca un sportiv, nu pot face aprecieri înainte.

– De ce Galata? Ai spus mereu că nu preiei o echipă din mers…
În primul rând, nu puteam refuza oferta Galatei. Nu apare o astfel de oportunitate în fiecare zi. Galata a apelat la mine și nu puteam să refuz dacă sunt chemat să ajut. Apoi, îmi doream să antrenez din nou.

– Negocierile au fost dure?
Nu, ne-am înțeles imediat.

– Contextul nu e prea favorabil. Echipa e pe locul nouă…
Știu că e un moment greu, dar o să încerc să fiu inspirat, să fac ca lucrurile să meargă spre bine. Dacă nu credeam că există potențial, nu veneam. Sper să am și eu norocul să joc în cupele europene, pentru că nici prima oară nu am avut o astfel de șansă.

– Urmează derby-ul cu Fener… Cât de important este meciul cu Fener?
Eu mi-am propus să formez o echipă competitivă. Eu nu am venit doar pentru un meci. Este un joc important, un derby, în care mergem să câștigăm, dar eu am venit să fac o muncă globală. Să formez un colectiv bun. Cred mult în jucători, dar totul pus în slujba echipei. Pentru că echipa câștigă meciurile sau campionatul, dar jucătorul face diferența. În bine sau în rău.

– Este acesta cel mai important moment din cariera ta?
La 30 de ani de fotbal, e greu să aleg un moment care e cel mai important. Sunt fericit că sunt aici, sper să am succes.

– Vei aduce jucători din România? S-au vehiculat câteva nume, inclusiv Mutu.
În primul rând, vreau să văd jucătorii pe care-i am. Îi voi evalua în următoarele două luni și după aia vom vedea. Nu s-a vorbit nimic despre Mutu.

– Nu e presiune prea mare la Galatasaray?
Când ești la Galata, presiunea este foarte mare, pentru că nu e ușor să fii numărul unu. Asta este, muncim cu asta, trăim cu asta și sper să fiu inspirat, să-i conving pe conducători, pe fani și pe ziariști că în fiecare zi se face ceva bun.

– E atât de importantă Galata, încât ai acceptat să lipsești de la ziua de naștere a fiului tău, Iannis?

Drept dovadă! Vedeți cât de importantă e Galata dacă sunt aici.

– "Este o onoare pentru mine să antrenez Galatasaray. Știu că e un moment greu, dar o să încerc prin inspirație și muncă să fac lucrurile să meargă", Gică Hagi, antrenor Galatasaray. "Vreau să merg cu Galata în cupele europene. Sper ca la anul să fiu tot aici, în fața dumneavoastră, și cu toții să fim bucuroși", Gică Hagi, antrenor Galatasaray

Gică Hagi îl va avea ca secund la Galatasaray, în primă fază, pe fostul lui coleg Tugay Kerimoglu (40 de ani).

"Îi mulțumesc că a acceptat să lucreze cu mine. Este unul dintre colegii mari pe care i-am avut. Campion și el", a spus Hagi. "Regele" își va mai alege un secund. "Este posibil ca acesta să fie român", a declarat Victor Becali, prezent la Istanbul la încoronarea "Regelui". Unul dintre cei vizați a fost Edi Iordănescu, însă fiul "Generalului" a refuzat propunerea.

1,4 milioane de euro va încasa pe an Gheorghe Hagi la Galatasaray, contractul său fiind încheiat pe o perioadă de un an și jumătate

Interviu cu Nadia Comăneci "Americanii se tem de noi!"

Chiar dacă stă de ani buni în America, iar venirile ei în România în timpul unui an se pot număra pe degetele de la o mână, Nadia a rămas aproape de sportul pe care l-a dus la perfecțiune. La Bran, ea a acceptat să disece pentru ProSport starea gimnasticii actuale.

Ce înseamnă revenirea lui Bellu și a lui Bitang?
Performanță și cred că și un pic de schimbare a percepției. Am fost la un antrenament și Mariana mi-a spus că fetele încep să își revină. Cea mai mare surpriză a fost să o văd pe Sandra Izbașa revenind.
– De ce?
Știu ce înseamnă un accident la tendon. În urmă cu 30 de ani, te lăsai de gimnastică dacă aveai așa ceva. Sandra e foarte bună la aparatele care solicită picioarele – sol, bârnă, sărituri -, iar dacă o gimnastă talentată are un accident la picior, alege să lucreze mai mult la paralele, protejând picioarele, însă ea și-a menținut aparatele.

– Nu vă așteptați să o vedeți pe trei aparate?
Nu am știut ce tărie de caracter are. Știu cât de greu e să revii după o accidentare ca asta numai pentru a merge pe stradă, darămite de a intra în sală și a face acrobatică la cerințele codului de punctaj! Am fost plăcut surprinsă și mă bucur mult pentru ea.

Diana Bulimar, pariul Nadiei? V-a impresionat vreo fată?
Diana Bulimar. Am văzut-o prima dată pe YouTube, la Naționalele de anul trecut. Am urmărit-o la sol și mi s-a părut că știe foarte multă gimnastică la vârsta ei. E micuță și nu doar că face elemente dificile, dar le face chiar foarte bine.

– Cum vi se pare echipa care se leagă la Izvorani?
Sunt fete bunicele, chiar m-au surprins. Le-am văzut și la Naționale, am urmărit puțin pe computer și mi s-a părut o generație cu potențial.

Cum este perceput noul staff tehnic în SUA?
Probabil cu un pic de teamă, pentru că toată lumea știe ce fel de rezultate au scos Mariana Bitang și Octavian Bellu până acum. Se așteaptă o revenire puternică a echipei României.

– Gândul tuturor se îndreaptă spre Mondiale…
Da, și probabil toată lumea se așteaptă ca fetele să facă nu știu ce minuni la Rotterdam. Trebuie să avem răbdare, le-au dat pe mâna lui Bellu și Bitang de o lună și jumătate, în trei luni nu se fac minuni.

– Drăgulescu are șapte vieți? Cum vă explicați regresul din ultimii ani?
Noi încă suntem pe podium. Nu știu dacă se aprecia atunci când aduceam medalii cu sacul, iar acum, când vin mai puține, toată lumea se întreabă ce s-a întâmplat. Nu s-a întâmplat nimic, alții au reușit să fie mai buni decât noi.

– Referitor la JO 2012. Drăgulescu vrea să facă șase aparate la Londra…
E fantastic, e un fenomen! Este momentul să facă șase aparate, pentru că acum, cu noul cod de punctaj, nu sunt foarte mulți tentați să facă toate aparatele pentru că e muncă foarte multă. Dacă intenționează să facă individual compus, Marian poate fi pe podium. Parcă ar avea șapte vieți, e incredibil câtă determinare poate avea!

INTERVIU CU ILIE NĂSTASE

A câștigat în carieră sa nu mai puțin de 57 de turnee, iar în 1972 și 1973 a fost declarat tenismenul numărul unu mondial.

A câștigat de patru ori turneul Masters, iar în 2005, revista "Tennis Magazine" l-a plasat pe locul 28 pe lista celor "40 cei mai mari jucători de tenis din ultimii 40 de ani". Numele lui Ilie Năstase este, însă, legat, mai mult decât orice, de turneul de la Roland Garros: "zgura" pariziană l-a lansat și apoi i-a confirmat valoarea. După ce a obținut tot ce putea obține un sportiv, Ilie Năstase și-a schimbat cariera în stilul său spectaculos și este acum directorul posturilor de radio Europa FM și Radio 21. O sarcină de care se achită, bineînteles, cu succes!

Sunteti un sportiv renumit, dar și om de afaceri și director de post de radio. Care din cele trei ipostaze vă ocupă cel mai mult timpul?
În acest moment radio-ul este principala mea preocupare, pentru că în tenis nu mai sunt, în prezent, implicat. Am fost timp de 11 ani președintele Federației Române de Tenis și cred că mi-am făcut datoria. Radio-ul îmi ocupă cel mai mult timp, aici stau cel mai mult timp, cu toate că mai plec să asist la turneele mari de tenis. Afacerile, acum, sunt mai puțin importante pentru mine.

Cum se vede România acum, din perspectiva cuiva care a cunoscut multe țări și are experiența locuirii în multe țări?
În afară de ritmul construcțiilor, care este remarcabil, cred că totul a rămas foarte în urmă. Totul se face la repezeală, fără nici o lege, spre profitul celor puțini. În România reușește nu omul de afaceri, ci afaceristul. Sunt foarte puțini cei care au făcut afaceri reale în România! În afară de Ion Țiriac și alți câțiva, restul au dat numai lovituri, numai tunuri, cum se spune. Cei care sunt mai serioși reușesc mult mai puțin, sau poate nu se vede ce reușesc ei.

La un moment dat v-ați lansat în politică, dar ați renunțat. Nu ați fost de acord cu regulile jocului, sau cu arbitrii?
Nu am fost de acord nici cu regulile jocului, nici cu arbitrii! în sport lucrurile sunt clare: ori câștigi, ori pierzi. în politica ar fi trebuit să fac compromisuri și eu nu cred în așa ceva,  nu este fair-play, nu este sănătos!

Se spune că un pesimist este un optimist bine informat. Dumnevoastră ați adus veselia, spontaneitatea, pe terenul de tenis,  dar sunteți și un om bine informat. Sunteți optimist sau pesimist?
Nu aș spune că sunt optimist, sau pesimist ca regulă generală. Când mă aflu la Paris sunt optimist, dar când vin în România devin pesimist!

Sunteți directorul celui mai popular post de radio privat din România. Nu sunt mulți mari sportivi care să fi reușit  o carieră și în presă. Dumneavoastră cum ați reușit?
Întâmplarea a jucat un rol important în această reușită. La un moment dat Jean-Luc Lagardere, creatorul și președintele Grupului Lagardere (care deține posturile Europa FM și Radio 21- n.r.) m-a chemat la el și m-a întrebat: "Mai ești în politică?" Eu i-am răspuns că nu! "Bine, a zis el, atunci te interesează să te ocupi de afacerile mele din România?" La care eu am răspuns că mă interesează. Așa am ajuns în presă. Sunt 8 ani de zile de când mi-am schimbat astfel meseria.

V-a fost ușor?
Nu! Dar am avut mare noroc că am găsit aici un grup de profesionsti foarte buni, Deja, atunci când am sosit, eu radioul funcționa foarte bine și asta a fost un avantaj pentru mine, pentru că am putut învăța repede ceea ce a trebuit să învăț.

Aveți mândria, sau orgoliul, că faceți parte din a 4-a putere în stat cum este considerată presa?
Nu am asemenea orgolii, iar în ce privește puterea, eu aveam putere și înainte de a lucra în presă. Noi, ca post de radio, suntem echidistanți, prezentăm știrile așa cum sunt, nu le schimbăm, sau nu le formulăm după cum vrem noi. Nu suntem în nici o relație cu vre-un partid politic, nu am suportat nici un fel de intervenții, am fost întotdeauna foarte clari în această privință și probabil tocmai de aceea am reușit. Investim foarte mult în radio. Grupul Lagardere este serios și nu dorim să dăm "lovituri" așa cum fac mulți, care vor să-și scoată banii și gata, nu se mai interesează dacă postul merge bine, sau rău.

Se poate vorbi de presă rezonabilă?
Se poate! Mă gândesc că la unele ziare, de exemplu, proprietarul influențează activitatea jurnaliștilor; în cazul nostru, însă, nu există nici o influență

Între Franța și America apare evident că ați preferat Franța. Sunteți profund latin, sau pur și simplu a fost o chestiune de oportunități?
Am preferat Franța pentru că Franța este prima mea iubire. Când am fost acolo pentru prima oară, în 1966, cu Ion tiriac, la Cupa Davis, deja mă îndrăgostisem, dar atunci nu aveam nici timpul nici resursele financiare să mă stabilesc în Franța. M-am și căsătorit cu o franțuzoaică, am avut și un copil, am avut și amintiri frumoase de la turneul de la Roland Garros și toate aceste motive m-au făcut să mă stabilesc acolo și nu în Statele Unite, deși într-o anumită perioadă am fost căsătorit și cu o americancă. Alegerea a fost făcută de inima mea.

Cât de cunoscut sunteți în Franța?
Nu vreau să mă laud, dar în Franța sunt foarte respectat! Nu mi se întâmplă în multe țări ca lumea să mi se adreseze direct. De la taximetrist la chelnerul de la restaurant, sau în magazine, sau chiar pe stradă. Ce este foarte curios este faptul că și cei tineri mă opresc pe stradă.

Probabil că mulți mă cunosc și pentru că la un moment dat Adidas lansase un model de pantofi de tenis cu numele meu. model care s-a vândut foarte bine în Franța. Uneori chiar tatii mă opresc pe stradă și mă arata copiilor lor: "Vezi? dansul a fost un campion!" La care eu răspund, în glumă: "Acum sunt un champignon!" Probabil jocul meu, felul cum mă comportam pe teren, m-a făcut să fiu atât de popular în Franța. A ajuns faimoasa butada: "Pot să justific fiecare bănuț din averea mea, dar nu mă întrebați cum am făcut primul milion!".

Primul dumneavoastră milion a fost făcut pe terenul de tenis, dar care este situația pe terenul afacerilor?
În afaceri nu am fost atât de implicat, nu mă pot compara cu Ion tiriac. Eu sunt mult mai mic din acest punct de vedere, dar sunt mulțumit cu ce am făcut. Probabil aș fi putut face mai mult, așa cum și în tenis, probabil, aș fi putut face mai mult, dar ca sportiv eu sunt mulțumit că am fost numărul 1 mondial. În afaceri am investit în real estate, în mall-uri, ceea ce mi se recomandă la vremea respectivă ca investiție rentabilă

Ce v-ați fi așteptat să se întâmple, sau ce ar fi trebuit să se întâmple, în România în ultimii 18 ani și nu s-a întâmplat?
M-a deranjat faptul că țara asta a fost confiscată de anumiți oameni. Poate sunt foști securiști, nu știu… Dar au confiscat-u nu numai din punct de vedere politic, ci și din punct de vedere economic, într-un fel. Dacă ne uităm la privatizările care s-au făcut în România și vedem cine și ce a luat și pe câți bani a luat, mă cam doare inima! În țara noastră s-au vândut lucrurile cele mai bune, din păcate. Eu aș fi făcut altfel, aș fi vândut tot ce nu era bun, pentru că cei care doresc, să investească să bage bani să îndrepte situația. Dar să vinzi o afacere rentabila ca Petrom, să zicem, mie mi se pare incredibil!

Sunteți destul de pesimist, dar totuși ați ales să vă întoarceți în România….
M-am întors în România, dar nu ca să fac afaceri! Am venit să-mi trăiesc viața în România, pentru că aici m-am născut. Cred că majoritatea romanilor care pleacă în străinătate gândesc la fel ca mine. Fie că se întorc cu bani mulți, sau cu bani mai puțini, sau cu bani foarte puțini, acest lucru contează mai puțin. Contează că vrei să te întorci și vrei să rămâi la tine acasă și asta este normal. Eu nu mă văd nici american, deși am stat 13 ani acolo, nu mă văd nici francez, deși am stat 30 de ani acolo… cred că este normal ce fac eu!

Vi se pare că acum "poftă de performanță", dorința și capacitatea de a face efort și sacrificii pentru a ajunge la performanță, este mai mare, sau mai mică, în rândul tinerilor, decât era înainte de 1990? Mă gândesc la sport, dar nu numai!
Mulți tineri ar dori să rămână să lucreze în România, dar constată că nu se poate și atunci pleacă în srainatate și foarte bine fac! Pentru că acolo au o șansă foarte mare, acolo li se oferă șansa de a se afirma. Eu m-am întâlnit cu tinerii romani peste tot și în Anglia și în America.

Ei vin la mine să mă salute! Dar în străinătate lor le lipsește ce mi-a lipsit, porbabil și mie: România! Nu aș spune că este vorba de dor, dar este un lucru normal să vrei să trăiești la tine acasă și cred că asta va fi marea lor problema. în plus, dacă îți lipsește sentimentul de "acasă" lucrezi mai puțin bine. Mă gândesc și la familiile despărțite: tata e în Italia, mama e la București, sau invers: mama e în Spania, iar copilul e lăsat singur cu bunica. Astea sunt lucruri care n-ar trebui să se întâmple și astea afectează și munca omului.

Vorbind despre tinerii cu care colaborați la radio…..
Într-adevăr, sunt serioși, dornici să se afirme. Mulți lucrează aici de 4 sau 5 ani, unii chiar de 8 ani și o fac cu pasiune. Bineînțeles că și noi oferim salarii bune. Apoi, din când în când organizăm și petreceri cu toată echipa, ca să pot să-mi dau seama de ceea ce gândesc și ce simt ei, pentru că din păcate nu pot să umblu din birou în birou.

Am aflat de un american care a făcut un lucru extraordinar: și-a făcut biroul într-un lift foarte mare, cu suprafața de 25-30 de metri pătrați, iar în fiecare zi liftul era oprit la unul din etajele firmei. Deci el se afla, pe rând, în contact direct cu toată lumea din firma. Mi-a plăcut ideea; din păcate sediul nostru este prea mic pentru un asemena lift.

Renumele, faima, celebritatea, obținute într-un domeniu precis sunt, sau nu, un atu pentru o carieră de succes în alt domeniu?
Este un lucru important să ai un nume cunoscut, stabilești mai ușor legături. Lumea ține cont de numele celui cu care discuta. Am constatat diferența între modul în care eram privit eu, care sunt cunoscut și modul în care era privit altcineva, care nu era o persoană cunoscută.

Care este cel mai mare succes al dumneavoastră după 1990?
Pentru mine cel mai mare succes a fost familia! Am o familie nouă și de-abia acum pot să trăiesc într-adevăr viața de familie. Până acum n-a avut așa ceva, deși am mai fost căsătorit de două ori . Până acum nici eu n-am avut o viață normală, nici copiii mei n-au avut, pentru că activitatea mea nu era una normală. Dar acum am decoperit normalitatea vieții și mai ales bucuria de a avea copii mici. Copiii mei din actuala familie au acum un an și jumătate, respectiv 4 ani și jumătate.

Ce ați fi vrut să faceți, după 1990, și nu ați reușit?
Același lucru: să petrec cât mai mult timp cu familia. Este ceea ce mi-a lipsit foarte mult cât am fost în circuitul turneelor de tenis și probabil că dacă aș fi avut stabilitate în familie aș fi avut și rezultate mult mai bune ca sportiv!

3.2. GAZETA SPORTURILOR

Gazeta Sporturilor este cel mai vechi și longeviv ziar de sport din România. Conform BRAȚ este unul din cele mai bine vândute ziare din România, peste 44 000 de exemplare pe ediție.

A fost înființat în 1924, iar după instaurarea comunismului, a fost desființat și înlocuit cu "Sportul", ziar aflat sub egida Partidului Comunist. Și-a reluat vechiul nume în 1990, fiind unul din primele ziare privatizate din românia post-comunistă. Inițial, ziarul a fost deținut de trustul de presă elvețian Ringier, iar din anul 2000 face parte din trustul Intact.

La acest subcapitol voi prezenta câteva interviuri, nu despre sportivi celebri în exclusivitate, așa cum am făcut la primul subcapitol, ci interviuri ale oamenilor din spatele sportului, care efectiv îl susțin: Mitică Dragomir, Mircea Sandu.

Interviu neconvențional cu Dumitru Dragomir: "Dacă nu intram în fotbal eram agent de vînzări sau avocat!"

Președintele Ligii Profesioniste de Fotbal are câteva zile în care a scăpat de nebunia din fotbalul românesc, chiar dacă la noi fotbalul ocupă mereu prima poziție în preferințe. Alături de familie și de cei dragi, Dumitru Dragomir a acceptat să vorbească despre lucrurile mai puțin știute din viața lui. Șeful Ligii a dezvăluit pentru GSP.RO când a plâns ultima dată și care au fost motivele, dar și despre greșelile pe care le regretă.

– Domnule președinte, nebunie mare la Ligă!
– Acum e liniște, dar în timpul anului asta se întâmplă aproape în fiecare zi. Nu e niciodată liniște, doar vin aici să muncesc și să rezolv toate problemele pe care le au cei care fac parte din fenomentul fotbalului românesc. Mai greșesc și eu, că nu sunt geniu să știu tot!

– Trecând peste fotbal, când a plâns Dumitru Dragomir ultima dată?
– Am plâns! Dar a plâns de fericire, nu de tristețe. Când m-am întors de la Paris le-am adus nepoțeilor mei, Robin și Bogdan, trenninguri cu Barcelona, Real Madrid, Chelsea, Liverpool și Lyon. Le-am pus în casă, frumos pe canamea, iar când nepoțeii mei le-au văzut au sărit pe mine de bucurie. Seara, când m-am dus la culcare mi-au dat lacrimile de fericire, pentru că știu că pot să fac lumea fericită. Sunt bucuros și îi mulțumesc lui Dumnezeu că am lângă mine cei mai dragi oameni.

– Care a fost cel mai important sfat pe care l-ați primit de la părinții dumneavoastră?
– Să muncesc mult! Așa am și reușit în lupta cu viața, cu timpul, cu tot s-a întâmplat până acum în România. Am făcut o mulțime de școli și de cursuri pentru a ajunge sus. Am terminat școala de antrenori, de arbitri, am făcut totul ca să învăț. Am plecat de la coada vacii din Bălcești și am vrut să cresc. Am terminat facultatea la 50 de ani și nu mi-a fost niciodată rușine să spun asta. Sunt Mitică Dragomir și-mi place ceea ce fac! M-am lăudat mereu că am făcut postliceala, până să termin facultatea.

– Cu siguranță ați făcut greșeli pe care le regretați!
– Nu știu dacă am făcut greșeli mari în viața mea. Însă, de un singur lucru îmi pare rău. Acela că nu am reușit să învăț mai multe limbi străine, așa cum știe Bogdan, băiatul meu. Știu  engleză la perfecție și mă descurc oriunde, dar poate trebuia să știu și franceză, italiană sau spaniolă. Asta e! Alte motive nu am să am regrete.

– V-ați gândit ce făceați dacă nu intrați în lumea fotbalului?
– Probabil că mă făceam agent de vânzări dibace sau mai mult ca sigur avocat!

– Mai aveți timp de prieteni?
– Da, domnule! Chiar dacă sunt mereu ocupat am timp să vorbesc cu ei, să-i văd și să petrec câteva minute în preajma lor. Iar cu prietenii mei cei mai buni, mai am timp și o tablă din când în când!

Mircea Sandu, șeful FRF, vorbește într-un interviu în exclusivitate despre situația financiară precară a fotbalului românesc

Șeful FRF acuză unele cluburi că "au tot schimbat societățile, au lăsat datorii în urmă. Craiova, Pandurii, Timișoara au mari probleme, la fel și Iașiul. Dacă nu iau licența, să joace în Liga a II-a!"

Mircea Sandu pare mai în formă ca oricând. A slăbit câteva zeci de kilograme. Glumește: "Par mai tinerel. Nu e doar de la boală, ci mai ales de la regimul pe care l-am ținut. Acum pot să mănânc cam orice, dar trebuie să fiu atent la dulciuri. Important e că mă simt foarte bine". Doar coșurile de pe față trădează lupta cu cancerul. Și despre asta vorbește deschis: "Nu e nimic anormal. Medicii mi-au spus că unii vomită, altora le cade părul. Mie mi-au zis că voi face această acnee, de la chimioterapie. M-am obișnuit".

– Domnule Sandu, cum vi se pare că a început campionatul?
– Cu meciuri bune, mai ales că terenurile au fost grele, cu două greșeli mari de arbitraj și, conform tradiției, cu multe scandaluri.

– Apropo de arbitraj, Mejuto Gonzales a făcut aceeași greșeală la Inter-Chelsea ca și Augustus Constantin la Dinamo-U Craiova.
– Și ce, credeți că o să pățească ceva? În primul rând, UEFA nu suspendă. N-o să-i mai dea un meci-două și gata. Asta nu înseamnă că nu a greșit. Nu-l înțeleg nici pe Augustus. Cum să vezi tu ceva și să te iei după altul?

"La noi, Comisiile judecă emoțional"
– Atunci de ce la noi CCA i-a dat o supendare atât de mare și neregulamentară?
– Au decis repede, fără să aibă toate probele. La noi, Comisiile judecă emoțional, să preîntâmpine scandalurile, declarațiile belicoase de după. Augustus poate face apel, mai ales că înțeleg că tușierul Stoianoff l-a infliențat. În cazul lui Liviu Ciubotariu, care a validat golul din offside prin care Iașiul a făcut 2-0 cu Rapid, nu mai are scuze. Dacă a dormit, să se ducă la culcare! Îmi spun și eu o părere, nu mă bag peste CCA.

– Rămâne Ioan Igna șef la CCA?
– Deocamdată da. Căutăm și alte variante. Va fi schimbată și structura CCA. Președintele se va ocupa de treburi de promovare ale arbitrilor, de organizare. Va fi un director care va face delegările.
– E posibil să vină un străin?
– M-am gândit și la asta, dar e exclus! Dietmar Heinmann, inspectorul UEFA care ne va da sau nu aviz pentru Convenția pentru arbitraj, mi-a spus că trebuie să găsim un român. Mă gândesc la Mihalache, la Prodan. Poate îl conving pe Porumboiu să iasă din fotbal și să vină (râde). Sau poate îl aducem iar pe Avram, dacă demisionează din funcția de șef al AJF-urilor. Era dat dracu' piticul ăla!

– Vor veni totuși arbitri străini în retur?
– În nici un caz. Am luat o decizie în Comitetul Executiv, ne ținem de ea. În prima etapă au fost două erori în nouă meciuri. Ați văzut ce greșeli au făcut arbitrii în cupele europene? Să-i lăsăm pe ai noștri să arbitreze, nu să sărim imediat la gâtul lor!

– La Ligă, Steaua a primit doar amendă, deși era recidivistă.
– Nu e problema mea, e a Ligii. Mitică e garantul aplicării legilor acolo. Dacă a sesizat că nu s-a aplicat reguamentul, trebuia să intervină. Steaua invocă o joacă la acea bulgăreală dinspre suporteri. Dar nu era obligația lor să curețe zăpada? Întreb și eu. Sunt probleme la comisiile Ligii și trebuie rezolvate.

"Am dat comisiile la LPF pentru că e firesc ca organizatorul unui competiții să și judece. Apoi, acum e mai liniște la FRF, unde n-am avut nici o plângere de la ligile inferioare"
"A fost o eroare să se dea licență Craiovei"

– Craiova a avut probleme financiare de la obținerea licenței. De ce a primit-o?
– A fost o eroare, cum au mai fost și altele. Dar gata! În perioada martie-mai, niște specialiști noi vor studia dosarele de licențiere. Vom avea mari surprize! S-ar putea ca 3-4 echipe să nu mai poată juca în Liga I.

– S-a mai tot spus asta de-a lungul timpului.
– Știu. Domle' s-au făcut golănii, ce mai! Cluburile au tot înființat societăți noi, au lăsat datorii imense pe cele vechi. De aceea am și dat afară nu știu câți membri ai comisiilor. Nu mai merge așa. Această comisiei de licențiere are oameni bine plătiți, are regulamente, manualul de licențiere. Să le aplice!

– Ce cluburi au probleme?
– Universitatea Craiova, Poli Timișoara, Pandurii, chiar și Iașiul. S-ar putea să mai fie și altele. Dacă nu-și vor lua licența, să joace în Liga  II-a!

– Curios, majoritatea sunt cei care vă contestă.
– (Râde). Nu are nici o legătură. Ce, am făcut eu acele datorii? Iar oamenii, știți cum sunt, când nu joci pe partea lor, sar la tine. Am văzut declarațiile din ultimul timp. Am sesizat Comisia de Disciplină în cazul lui Copos și al lui Marian Iancu.
"După ce m-a atacat, Copos mi-a trimis o scrisoare de îți venea să plângi. Să jignești e una, dar să dorești moartea cuiva, cum a făcut Iancu, e alta. Înseamnă că ești plecat rău"

"Clujul nu e o poțiune pentru finală din 2012"
– Au apărut temeri că noul stadion nu va fi gata la timp.
– Eu mă uit pe geam și văd că se tot înalță. Din câte știu, finanțarea lucrărilor e garantată. Există ceva probleme între Primărie și Guvern, dar arena va fi gata la timp. Până la finele anului stadionul, apoi, până în martie 2011, va fi pus și acoperișul retractabil.

– Nu a impus UEFA o dată limită, 31 decembrie 2010?
– Ba da, dar nu e un ultimatum. Dar dacă se mai întârzie o lună-două, nu va fi nici o problemă. În mai vom organiza pe noul stadion prima acțiune, finala Cupei României.

– Cei de la Cluj spun că pot organiza ei finală pe arena pe care o construiesc.
– E exclus. UEFA a desemnat Național Arena din București pentru finală EuroLeague 2012. Eu am vorbit cu cei de la Cluj și le-am spus că e foarte bine că fac acel stadion în perspectiva că România să organizeze poate un turneu final european în 2020 sau în 2024. Dacă nu va fi gata Național Arena, atunci vom pierde finala. Au de unde să aleagă în toată Europa. Dar nu se va întâmpla asta.
"Giovani mă atacă, dar el reprezintă o tabără neglijabilă. Nu mai are licență. Ce mai înseamnă el în fotbal? Jucători erau cei de pe vremuri. Acum nu prea mai avem valori și nici ce să transferă"

– E bun țintarul din preliminariile Euro 2012, cu trei depalsări consecutive?
– Știu unde bateți, la declarația lui Mircea Lucescu. Eu zic că e bun dacă Franța are patru partide la rând în deplasare. Important e să ne calificăm.

– Mutu va reveni la "națională"?
– Eu cred că Mutu este un jucător foarte valoros. Normal că el ar vrea să revină, nu mai are așa de mult de jucat pe două fronturi, poate vreo doi ani. Dar nu m-am răzgândit. Numă bag în asta. E decizia lui Răzvan și numai a lui dacă îl convoacă sau nu pe Mutu. 
"Unii au crezut că dacă am avut tumoarea aia, gata, m-am dus. O să-i dezamăgesc. Să se împace cu ideea că până în 2018 tot eu am să-i conduc, din fruntea federației"

Spre finalul studiului am lăsat, intenționat, un interviu al controversatului Gigi Becali, care, după părerea mea , este cel mai bun conducător de club în prezent:

3.3. Interviu deschis cu Gigi Becali. Planul de la Steaua

Într-una din zilele trecute, am mers la stadionul din Ghencea cu treabă. Și, cum era acolo și patronul echipei, am profitat de ocazie și l-am invitat la o discuție liberă. Nu a avut timp să vorbească cu mine, având un program foarte încarcat în acea zi, dar am făcut schimb de contacte și în ziua următoare l-am sunat în vederea stabilirii unei întâlniri pentru un interviu.

Pentru acest lucru m-a pus la punct în mai multe aspect știind cum vorbește domnul Becali cu reporterii. Mi-am pregătit un set de întrebări, m-am documentat foarte bine în această privință, am citit foarte multe articole despre echipa de fotbal, despre viața personală a domnului Becali. A doua zi, am pornit către stadion, acolo unde aveam întâlnirea.

Bună ziua domnule Becali, ce mai faceți?

Mulțumesc bine, mă înregistrați?

Nu, nu, am venit să purtăm o discuție liberă despre ce planuri aveți pentru viitor… schimbă cu ceva deznodămîntul meciului cu Napoli strategia Stelei pentru 2011?
– Foarte multe. Dacă ne vom califica, atunci sută la sută ne vom întări puternic. Când ești prezent într-o competiție europeană, ești obligat să te prezinți la înălțime. Dacă nu ne vom califica, e posibil să rămânem cu lotul actual. De planurile de viitor nu vreau să vorbesc acum, sunt, dar nu vreau să le spun, toate la timpul lor. Vă spun doar că obiectivul principal e primăvara Europa League. Eu pentru ce mă zbat în țară? Ca să ajung în Europa, nu? Iar acum, cînd sunt în Europa să zic că, de fapt, mă interesează campionatul? Nu știu exact ce voi face acum, imediat, dar pe termen lung știu ce intenții am.

– Ce anume?
– Vreau să fac ceea ce a făcut Ceaușescu pentru Steaua. Ce a însemnat el pentru această echipă să însemn și eu. Familia Ceaușescu a reușit prin dictatură politică, nu? Lua tot ce e mai bun în țară. Așa trebuie să fac și eu și voi putea prin dictatură financiară. Voi lua tot ce e mai bun în țară deoarece am văzut ieri meciul lui Real Madrid, pac, pac 3-1. Meciul Barcelonei, pac-pac 5-0. Așa trebuie să ajungem și noi în România.
– Pentru așa ceva e nevoie de bani.
– Da, și?
(E momentul în care lui Gigi Becali îi sună telefonul)… Da, Florine! Așa și?… (Becali dă celurarul pe speaker și se aude ce spune interlocutorul său: "Deci, domnule Becali, aveți trei cumpărători, mâine i-am chemat la palat pe toți. Primul e un client mai vechi, al doilea sunt cei de la Dedeman, al treilea e o persoană fizică…Becali: "Și vor să cumpere toată parcela?"… "Da, tot"… "Bine, să vină mâine, batem palma și gata".

– Ioan Becali a spus că Steaua e jucăria lui Gigi Becali. Sunteți de acord cu el?
– El a făcut o parabolă. Dacă vă gândiți efectiv că e jucăria mea, greșiți. Dacă vă gândiți că e un drog, care mă distrează și care mă face să mă simt bine, atunci nu greșiți. Steaua e simbol național, nu poate fi o jucătorie în adevăratul sens al cuvîntului. E un hobby al meu, în care bag bani.

Cât sunteți dispus să mai investiți în echipă la acest moment?

"Pe mine mă interesează foarte mult echipa Steaua. O să investesc 15 milioane de euro la Steaua în vară. Oricine ar câștiga bani din Liga Campionilor, nu ar investi atât pentru că nu își permite (din nou sună telefonul…este fiica dânsului pentru ora de pian…). Nici Porumboiu nu ar băga atâția bani. Nu o să fie o schimbare radicală – în apărare nu avem probleme, nici la mijloc, ne trebuie doar un mijlocaș central foarte, foarte bun. Bănel merge pe dreapta, Tănase e bun pe stânga. Ne mai trebuie 4 jucători foarte buni. Mihai Stoica se va ocupa de asta. Acum este plecat în Europa, ieri a văzut un atacant. Am îcercat tot felul de jucători, dar nu se mai poate. Vaslui a scos un egal pentru că a avut un jucător de valoare care a făcut diferența. Jucătorii Stelei și-au luat banii și vor mai lua. Am dat 6 milioane de euro pe transferuri. Cea mai mare bază o am în Cristi Tănase. Nu am dat mulți bani pe el, dar cred că alături de Torje este cel mai valoros jucător din România".

V-a sunat din nou telefonul… Cum vă este în viața de familie? Cum sunt fiicele dumneavoastră?

Hmm, frumoase (râde). Dacă mi-ar cere să mă las de fotbal, m-aș lăsa pentru ele. Și acum trebuie să merg să o iau pe cea mică să o iau de la cursuri…pac pac…am și eu șefi. Nevastă-mea e la coafor, avem o nuntă deseară, ce să faci…

Mulțumesc domnule Becali, vă urez mult succes în ceea ce faceți și multă sănătate.

Aia e, sănătatea, restul le fac și singur, îmi mai cumpăr niște oi, că și așa mă fac aștia mereu cioban (râde). La revedere, mă cheamă datoria…

CONCLUZII

Asigurarea unui dialog liber în societate, a unui schimb continuu de idei și valori reprezintă una din misiunile și preocupările de bază ale mijloacelor de comunicare de masă. Mass-media pot stabili un contact simultan cu un număr impunător de oameni aflați la mare distanță de sursa mesajului comunicat și în mod clar separați unii de alții. Un mesaj difuzat prin intermediul mass-media – articol de ziar, emisiune radiofonică sau de televiziune – îi poate antrena pe reprezentanți ai două sau mai multor grupuri sociale, aflate într-o anumită chestiune pe poziții de adversitate, într-un dialog, fie el și unul virtual, care, fără mijlocirea presei, n-ar fi fost posibil poate că niciodată. Dintre toate formele intervenției ziaristice, interviul răspunde în cea mai mare măsură dorinței individului de a comunica. Apărut sub zodia dialogului, interviul constituie una din cele mai eficiente modalități de asigurare a comunicării: individ cu alt individ, individ cu grupul social pe care-l reprezintă, un grup social cu alt grup social, o comunitate socială cu altă comunitate socială, societatea cu factorii de decizie.

Participanții la discuții au devenit mai sinceri și mai deschiși, atât în formularea întrebărilor, cât și în răspunsurile date. Bariera existentă odinioară – anumite lucruri pot fi spuse și date publicității, iar altele nu, – a dispărut. Se evită și cazurile, când răspunsul la întrebarea solicitată era cunoscut până ca ea să fie formulată, pentru că opinia expusă nu putea să se afle la mare distanță de punctul de vedere oficial. În zona atenției opiniei publice au apărut personalități noi (dar și “nomenclaturiștii” de ieri prezintă un interes aparte pentru publicul larg în măsura în care aceștia pot aduce în lumină multiple aspecte care până odinioară erau categorisite drept o mare taină de stat). Astfel, interviul poate fi considerat o modalitate eficientă de punere în circulație, dar și de valorificare a multiplelor idei, opinii, exprimate atât de personalitățile publice, cât și de orice persoană – deținătoare de informație utilă pentru publicul larg.

Am stat să scriu această lucrare, nu pentru faptul că trebuie să o prezint pentru a ajunge cineva, ci pentru faptul că sportul în opinia mea înseamnă viață, înseamnă sănătate.

Interviurile realizate în lucrare m-au făcut să înțeleg multe lucruri, viața de sportiv, respectul impus de acești oameni în întreaga lume. De mult vroiam să mă laud cu ei. Acum am avut ocazia. Cine nu a auzit de Hagi, de Nadia sau de Năstase. Nu cred că mai există cineva. Și dacă îi vezi la reclame ști că sunt oameni importanți ai țării.

ANEXE:

Pro Sport

Gazeta Sporturilor

BIBLIOGRAFIE

Cristian Florin Popescu , Manual de journalism, Editura Tritonic, 2006

C. J. Bertrand, Introducere în presa scrisă și vorbită, 1995.

Evelina Graur, Tehnici de comunicare, EDITURA MEDIAMIRA Cluj-Napoca, 2001

Phil Andrews, “Jurnalismul sportiv. O întroducere”, Editura Polirom, 2006

Marian Petcu, 2000 – Tipologia presei românești, Iași. Institutul European

Sorin Preda -Tehnici de redactare in presa scrisa, 2005.

Mark Grigoryan, Manual de journalism, Chișinău, 2008

Traian Ulmeanu – Introducere în journalism sportive, 2004.

DEX – Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a. București: Editura Univers Enciclopedic.

www.gsp.ro

www.prosport.ro

www.protv.ro

www.antena1.ro

www.ziare.com

Gazeta Sporturilor, Ediție tipărită

Pro Sport, Ediție tipărită