Interviul

=== Interviul ===

Interviul este unul dintre cele mai utilizate genuri de presă și unul dintre cele mai

spectaculoase.

În mod ideal, interviul este un dialog între două persoane: una pune întrebări, iar cealaltă

răspunde prompt, complet și coerent, în realitate însă, lucrurile sunt ceva mai complicate.

De fapt, "interviul este o comunicare în care nici unul dintre interlocutori nu deține controlul exclusiv asupra comportamentului de comunicare al celuilalt, iar unul dintre ei poate alege să blocheze comunicarea."

Interviul se desfășoară cu un scop obținerea unor informații de aceea se deosebește de simpla conversație, el devine o formă eficientă de comunicare, dacă ea se desfășoară în ambele sensuri.

Acesta presupune că intervievatul si cel care i-a interviul devin rand pe rand atat emițători cat și receptori. Interviul poate fi considerat o forma de negociere în care intervievatorul controlează evoluția comunicării.

Un interviu poate fi abordat din 3 puncte de vedere:

Din punct de vedere general cand sunt necesare anumite precizari intr-o campanie si este un instrument foarte util pr-ului, întrucât aceștia își pot transmite mesajele exact în forma pe care le lansează, fără a mai fi prelucrate sau interpretate de jurnaliști.

2) Din punct de vedere sociologic și aici ne referim la sondajul de opinie;

3) In jurnalism unde el se desfasoara atat in presa scrisa cat si in televizine si radio si unde acestea pot fi directe sau inregistrate

Interviurile solicitate de reporteri pot fi:

– spontane – atunci când reporterul cere răspunsuri imediate la întrebări pentru care intervievatul nu are timp să se pregătească;

– exclusive – atunci când purtătorul de cuvânt convine să discute o anumită problemă doar cu reporterii de la o singură agenție de știri. în acest caz, întrebările pot fi cunoscute dinainte

De asemenea conform Curtis D. MacDougall se mai disting:

-interviul factual [de informare], de opinie De aceea, mai ales în interviul de informare, jurnalistul va completa informația, ori de câte ori este nevoie. Va completa/va adăuga contextul (background). Va explica un mecanism, o lege etc.

-interviul portret (de personalitate) Este un text adiacent, care completează textul

principal. In interviul portret, notațiile de decor, de atmosferă, mișcările, expresiile interlocutorului sunt indispensabile pentru ca cititorul să poată intra în atmosfera discuției, să se poată apropia de personalitatea intervievată

Iar în funcție de scopul investigării se mai disting:

1. Interviu de context. Este sau un interviu factual, pentru obținerea unor informații

suplimentare, fie de opinie, fie portret.

.2. Interviu magazin – destinat magazinelor; text în care se îmbină cele trei tipuri

fundamentale, de unde, aparența unei discuții mai libere.

.3. Interviu cheie (țintă).

Interviul cheie este punctul final (de regulă, obligatoriu), în procesul de colectare a informatiilor.

Din punct de vedere al gazetarului, este preferabil să obțină un interviu sau o declarație, pentru că acestea sunt direct relaționate de emițător, de sursă, deci sunt credibile.

Pe de altă parte, interviul este spectaculos pentru că este o permanentă luptă între două

tendințe: cea reprezentată de gazetar, care dorește să-și ducă interlocutorul în punctele

interesante pentru el (puncte sensibile de mare interes pentru publicul larg) și cea

reprezentată de intervievat, care dorește să-și sublinieze principalele opinii și să transmită

mesajele favorabile lui.

În jurnalism, acest control are următoarele rezultate:

Se obțin informații complete;

Relația jurnalist (instituție de presă) – sursă de informare este corectă. Jurnalistul se află înserviciul publicului, nu în serviciul interlocutorului (a instituției pe care acesta o reprezintă).Pe scurt, există șanse sporite să se obțină o informație corectă, nedeviată în scopuri propagandistice sau publicitare. Aceste condiții însă, nu pot fi îndeplinite în absența unor standarde profesionale: empatia, observarea, ascultarea, pregătirea interviului, poziție etică limpede.

Din punct de vedere al intervievatorului este necesar ca acesta sa se foloseasca de anumite instrumente necesare:

Primul este observarea. Observarea în timpul interviului, limbajul nonverbal. Limbajul nonverbal poate completa/nuanța sau contrazice conținutul comunicării verbale.

Principalele elemente de descifrat ale comunicării nonverbale sunt: înfățișarea interlocutorului, gesturi, expresie facială, mimică, ținută (îmbrăcăminte, poziția corpului),

mișcarea, vocea, (intonația, timbrul, volumul), privirea.

Al doilea este decorul.Observarea lui este importantă în orice interviu, dar, mai ales, în interviul portret. Ce potspune mobilierul/aranjarea lui, obiectele din încăpere/aranjarea lor despre personalitateainterlocutorului? Un detaliu poate fi semnificativ, oferind, totodată, unghiul de abordare al textului. .

Al treilea este ascultarea

Ascultarea completează, de fapt, alături de empatie, spirit de observație, gândire alertă,

curiozitate, starea de spirit a jurnalistului, felul lui de a fi, în calitate de intervievator.

Lionel Bellenger argumentează astfel importanța ascultării. "Prea ocupat cu ce spune, locutorul uită să asculte. Ascultarea este sursa charismei. Deficitul cronic al ascultării are trei cauze, trei prejudecăți:

1) Se crede greșit că ascultarea se petrece de la sine, că este un proces natural, automat,

înnăscut.

2) A auzi este la îndemâna tuturor, ascultarea este un proces controlat. Putem selecționa,

putem omite. Ne putem gândi la altceva decât la ce auzim. Pentru că debitul oral este de 150

de cuvinte pe minut, iar creierul poate trata 1.000 de cuvinte pe minut. (…)

3) A veni tendința să credem că toată lumea aude același lucru, ceea ce este adevărat, și că

înțeleg toți același lucru, ceea ce este fals."

În orice interviu, indiferent că este o tehnică de obținere de informații care vor face obiectul

oricărui tip de text (știre, relatare, reportaj etc.) sau că este vorba despre interviu – gen

redacțional, se impune în finalul dialogului trecerea în revistă a celor discutate, tocmai pentru

ca ambii locutori să fie convinși că au înțeles același lucru ( = feed back).

Capacitatea de a asculta reprezintă un efort de adaptare la modul de a fi al vorbitorului,

dorința de a comunica.

1) Modul cum spune (intonație + limbaj nonverbal) intervievatul, este un prim plan al

ascultării, în care aceasta se realizează concomitent cu observarea.

2) Nivelul verbal este esențial. Alegerea cuvintelor, înlănțuirea lor, fluența exprimării,contextele. Din toate acestea rezultă relațiile dintre nivelele explicit – implicit, relațiile dintre factual și interpretare, posibilitatea de a anticipa ceea ce urmează să spună interlocutorul, în fine, relația dintre ceea ce s-a spus și ceea ce nu s-a spus. Evaluarea corectitudinii/pertinenței raționamentelor, comparațiilor, asocierilor de idei.

Ascultarea devine eficientă în măsura în care tentația inferențelor din partea intervievatorului, este reprimată Reprimarea inferenței este tot una cu realizarea stării de empatie.

Pe de altă parte, devine evidentă capacitatea intervievatorului de a formula întrebările

adecvate, deci se conturează situația prin care acesta conduce discuția și, astfel, șansele ca

interviul să-și atingă scopul, sporesc.

Direcțiile ascultării vor fi alese în funcție de planul/scopul interviului, îndeplinirea acestor

cerințe ajută în bună măsură la canalizarea discuției pe subiectele ei importante, deci la

evitarea divagațiilor.în același timp, introducerea comentariilor, mai ales critice (o formă de manifestare al inferenței) îl poate inhiba pe interlocutor, în plus, practica și teoria presei subliniază necontenit cerința ca sursele de informare, indiferent de calitatea mărturiilor lor, să fie păstrate.

Erori pe care le poate face cel care i-a interviul:

Sa aiba o agresivitate nepoliticoasă; docilitate; întreruperi inoportune; semne de neatenție; concentrarea asupra notițelor, asupra întrebării care urmează, și nu

asupra întrebării cerute de mersul discuției; când este evident că jurnalistul nu este familiarizat cu tema discuției (întrebări la care interlocutorul a mai răspuns cu alte ocazii, improprietăți în exprimare etc.);

Pregătirea interviului din punct de vedere al celui care i-a interviul :

Stabilirea subiectului/temei discuției;

2. Familiarizarea cu tema/domeniul;

3. Alegerea interlocutorului este esențială. Subiectul este acela care impune alegerea lui.

Interlocutorul trebuie să fie competent, adică trebuie să dețină informațiile de care are nevoie

publicul;

4. Cunoașterea dinainte a interlocutorului: declarații anterioare, detalii biografice, detalii

despre om (temperament, puncte sensibile care trebuie evitate sau, dimpotrivă, exploatate);

5. Stabilirea scopului interviului; să facă în așa fel încât interlocutorul să furnizeze toate elementele interesante pentru public

. 6. Planul orientativ al interviului: succesiunea întrebărilor, locul întrebării cheie/neplăcute

pentru interlocutor sau cea mai importantă pentru jurnalist/pentru public, numită de Ken

Metzler "sâmburele ascuns al interviului." să caute elemente suplimentare consistente [prin întrebări suplimentare – eventual, neanticipate în timpul pregătirii interviului], care să completeze chestiunile interesante pentru public;

7. Anticiparea reacțiilor posibile

8. Anticiparea direcțiilor în care ar putea evolua discuția; să se gândească la întrebarea care trebuie să urmeze.

9. Totdeauna se impune existența unui număr de întrebări de rezervă.

Practica jurnalistică a impus niste planuri fundamentale ale interviului. Ele sunt alese în funcție de interlocutor, iar pe de alta, în funcție de tipul de publicație în care apare textul (cotidian vs. magazin; presă tipărită vs, radio/televiziune).

Tipuri de întrebări folosite :

O clasificare a tipurilor de întrebări, în funcție de:

Funcționalitatea lor: care țintesc stabilirea comunicării (detensionarea interlocutorului,

dezinhibarea lui etc.);

Stabilirea comunicării. întrebările prin care se stabilește dialogul, sunt așa numitele întrebări de încălzire, formulate relaxat, zâmbitor, amabil. Aceste este, totodată, momentul lansării/enunțării temei interviului, și momentul potrivit pentru stabilirea (de comun acord) a duratei discuției. Este extrem deimportant ca interlocutorul să se simtă la rândul lui, relaxat, neamenințat. Acest preludiu esteutil în orice situație, singura nuanță care ar putea apărea fiind aceea că în cazul interlocutorilor care au în mod obișnuit dialoguri cu jurnaliștii, aceste momente preliminare pot fi (mult) scurtate

Conținut;

1. întrebările care vizează mesajul esențial: Cine? Ce? Unde? Prin ce mijloace? De ce?

Cum? Când?

2. întrebări de control.

– întrebări despre chestiuni pe care jurnalistul le cunoaște, pentru a testa sinceritatea interlocutorului;

– întrebări care cer confirmarea/infirmarea. Prin aceste întrebări, interlocutorul este rugat să

precizeze semnificația pe care o are în vedere în cazul unui termen polisemantic, în situația

unei formulări confuze sau incomplete, aluzive, insinuante sau în situația în care un fragment

implicit/ subînțeles trebuie explicitat. Acest tip de întrebare este numit, de regulă, întrebare

de urmărire. Pentru că apariția ei este impusă de răspunsul tocmai formulat. Folosirea ei (ori

de câte ori este nevoie) face ca dialogul să fie coerent, mesajul clar (prin înlăturarea

ambiguităților/obscurităților/ tendințelor spre ermetism), accesibil, complet. Nu în ultimul

rând, în principiu, aceste întrebări probează participarea jurnalistului la dialog (empatie,

ascultare, dorința de a înțelege, curiozitate), toate acestea încurajându-l/stimulându-l pe

intervievat să comunice.

c) Forma întrebărilor.

"Intrebarea oglindă" . Întrebările oglindă se disting prin formulare. Ele reiau ultimele cuvinte ale interlocutorului.

Exemplu:"Am cunoscut multe personalitati /-Multe personalitati?

Intrebarea filtru. Preluată din chestionarele sondajelor de opinie.

Exemplu: "Ati mai folosit…? "

Se obține astfel, certitudinea că interlocutorul vorbește exact despre sensul cuvântului cheie al întrebării, în plus, în interviul jurnalistic, acest tip de întrebare restrânge aria de mișcare a

interlocutorului, întrebarea filtru poate pregăti întrebarea delicată/neplăcută la care este de

așteptat ca intervievatul să ezite să răspundă, să o evite etc. Este limpede că apariția acestui tip

de întrebare presupune pregătirea minuțioasă a interviului.

Intrebarea indirectă. se consideră că în cazul acestui tip de întrebare generală, "cel întrebat poate să-și organizeze răspunsul. Scopul întrebării nu este perceput direct." Autorul propune aceste exemplu: "Ce faceți în timpul liber?” Cari W. Downs consideră că întrebarea indirectă are această formulare, în loc de; "Ce credeți despre… /"; "Ce cred cei mai mulți despre… ? „”În plus, autorul introduce în această categorie și întrebarea ipotetică (proiectivă): "Să

presupunem că… Ce ați face?”

Intrebarea directă. Cere un răspuns exact. "Când ați terminat studiile?

Intrebări de relansare. Adică? De ce? De exemplu? în ce sens? în ce măsură? Etc.

4) Alte clasificări ale întrebărilor.

Din tipologia întrebărilor propusă de John Colburn :

– Interviul explicativ are drept scop să lărgească discuția, sa dezvolte informația. Exemple de întrebări: Cum ar rezolva acest lucru problema ? Ce alte aspecte ar mai trebui avute în vedere ? Cum s-ar putea face acest lucru?

–întrebări cu dublă alegere (alternative): " Veți continua activitatea politică sau vă veți întoarce la profesiunea dumneavoastră

-Interviul de justificare" este menit să pună în încurcătură idei vechi, să dezvolte idei noi, să-l facă pe interlocutor să raționeze. Exemple de întrebări: De ce credeți așa? De unde știți? Ce dovezi aveți? Cum argumentați?

Erori, capcane

Pentru a nu transforma interviul în interogatoriu, este de dorit ca jurnalistul să alterneze aceste

tipuri de întrebări. Trebuie evitată aglomerarea întrebărilor închise și, de asemenea,

formularea interogativă trebuie alternată cu interogația indirectă. ("Dacă ați vrea să ne

spuneți cine a participat la întrunire.") Pe de altă parte, aglomerarea întrebărilor deschise

poate lăsa impresia unei pălăvrăgeli dezlânate.

O întrebare formulată prolix nu are cum să primească un răspuns clar, complet, la obiect. La fel, o întrebare lungă, interminabilă, înecată în date de context. O întrebare ambiguă (care

conține cel puțin un cuvânt polisemantic) va primi, fatalmente, un răspuns ambiguu.

Regula generală: de evitat întrebarea care conține două probleme (două întrebări într-una

singură). întrebările cu conținut agresiv, delicat, neconvenabil pentru interlocutor, vor fi formulate pe un ton politicos, calm, într-un limbaj cât se poate de îngrijit. O atitudine justițiară/agresivă/indignată a jurnalistului poate bloca dialogul. Interlocutorul poate deveni, la rândul lui, agresiv sau inhibat sau divagant.

În fine, întrebările care sugerează/induc răspunsul, fie prin formulare, fie datorită contextului

în care apar, trebuie, de asemenea, evitate.

Pregătirea interviului din punct de vedere al intervievatului:

Pentru ca un gazetar să-i solicite directorului unei companii un interviu, fie îl consideră o sursă importantă de informații interesante pentru el și pentru publicul său, fie consideră că acesta încearcă să ascundă anumite aspecte și să mușamalizeze anumite evenimente.

De aceea este necesar ca acesta sa se pregateasca.

-studierea publicației, postului de radio sau televiziune care solicită interviul (tipul,caracteristicile, publicul țintă). E indicat să se citească articole de presă de același gen cu cel care va fi scris și publicat;

– informarea asupra gazetarului care solicită interviul (cine este, dacă este recunoscut sau nu, ce a mai scris, ce opinii a mai exprimat, ce personalitate are,care sunt punctele lui de interes, ce teme abordează cu predilecție, etc.);

– cunoașterea temei interviului, intervievatul încercând pe cât posibil să afle în avans care sunt punctele principale pe care le va atinge acesta;

– conținutul interviului, intervievatul stabilind în avans ce anume dorește să comunice sau să reiasă din interviul acordat.

Intervievatul trebuie să refiecteze dinainte asupra informației brute, asupra argumentației care o susține și asupra unor exemple concludente pentru cazurile prezentate.

Având aceste informații, de cele mai multe ori, cel care va acorda interviul poate prevedea ce întrebări i se vor pune (parțial) și să-și formuleze pentru fiecare întrebare posibilă un răspuns adecvat în raport cu strategia sa.

Pentru ca interviul să fie considerat un succes de către mangerii companiei trebuie respectate o serie de reguli:

1.Intervievatul nu trebuie să fie prea familiar. Nu trebuie să-l tutuiască pe gazetar chiar dacă îl cunoaște bine. Tonul folosit trebuie să fie unul neutru.

2. Intervievatul nu trebuie să ezite să spună <nu știu aceste date dar mă pot informa și vi le voi transmite ulterior>. De asemenea, el trebuie să explice de ce anume nu poate discuta o anumită problemă în detaliu (de ex.: <nu dorim să divulgăm concurenței această informație>; <momentul este încă prea apropiat de eveniment ca să ne putem da seama exact de ceea ce s-a întâmplat> etc.).

3. Intervievatul trebuie să ofere răspunsuri constructive la probleme negative (ex.:<compania va comunica presei cifrele exacte ale pierderilor>; <conducerea are în vedere mai multe altemative>; <nu s-a luat încă o decizie>).

4. Intervievatul nu trebuie să vorbească despre subiecte pe care nu le cunoaște în detaliu.

5. Intervievatul nu trebuie să atace persoane, ci doar principii, idei.

6. El nu trebuie să utilizeze cuvinte prea sofisticate, întrucât. scopul urmărit este acela de a fi receptat și înțeles de un număr cât mai mare de ascultători sau privitori.

7. El nu trebuie să jignească intervievatorul și nici publicul, întrucât nu va face decât să arunce o umbră de îndoială asupra companiei, știrbindu-i imaginea.

8. Intervievatul trebuie să-și lanseze mesajele dorite clar și direct. Chiar dacă întrebarea este menită să dezvolte un subiect conex, el poate folosi prilejul de a-și lansa ideile dorite. Acest lucru se poate face folosind formulări de genul: < este foarte interesant ce spuneți și corect, dar mai important cred că este…> sau <cred că merită mai mult insistat pe faptul că…>.

9. Intervievatul trebuie să dea dovadă de diplomație. în situații încordate, pentru depășirea momentelor de criză, poate folosi umorul, acesta fiind, de regulă, apreciat pozitiv.Se recomanda ca el să nege din start insinuările și acuzațiile. Dacă acest lucru nu se poate face direct, el poate adăuga un <dar…> și să introducă nuanța dorită.

10. Pentru a fi mai convingător, intervievatul trebuie să se sprijine pe date concrete, pe fapte, să formuleze exemple ce-i sunt favorabile.

Atât pentru televiziune, cât și pentru radio, este important ca reprezentantul companiei să-și lanseze mesajul imediat după întrebare, pentru a capta auditoriul, dar este recomandabil ca el să fie relansat înainte de final, pentru a se asigura că cei care au urmărit superficial emisiunea au auzit aceste idei.

Interviul poate fi considerat un vector de imagine prețios, mult mai bogat în informații decât comunicatul de presă, mai flexibil decât dosarul de presă, mai puțin greoi decât conferința de presă.

El este o tehnică de comunicare mai subtilă, permițându-le companiilor să sensibilizeze mult mai mult și rapid publicul.

2.Trucurile intervievatului;

Limba de lemn;

Jargonul prea specializat;

Exprimare ambiguă;

Incoerență;

Răspunsuri inadecvate (inexistente, lacunare, digresiuni conținând informații

incorecte/mincinoase sau mesaje insultătoare, insinuante la adresa altor persoane etc.);

Atitudine ostilă;

Retorică avântată, cu intenții vădit persuasive, dar săracă în informații

Înaintea desfășurării interviului, gazetarii încearcă să afle totul despre subiectul interviului. De cele mai multe ori el știe ce crede directorul (sau reprezentantul oficial al acestuia), ce a exprimat acesta și în alte interviuri și, în general, cunoaște care sunt punctele slabe ale companiei. Iată de ce, pentru ca această confruntare să nu fie inegală, este important ca interviurile să fie pregatite în prealabil.

. Planul interviului

Practica jurnalistică a impus niste planuri fundamentale ale interviului. Ele sunt alese în funcție de interlocutor, iar pe de alta, în funcție de tipul de publicație în care apare textul (cotidian vs. magazin; presă tipărită vs, radio/televiziune).

Unul dintre ele este planul deductiv,careîncepe cuîntrebările generale.

a)în interviu de informare: "Ce doriți să declarați în legătură cu…

b) în interviul portret, întrebările generale, eventual de context, au menirea de a-l pune pe

interlocutor într-o dispoziție comunicativă.

Planul deductiv nu se foloseste în cazul interlocutorilor care au obișnuința dialogurilor cu jurnaliștii, și care sunt și în criză de timp, aici se începe cu întrebări specifice, iar dintre acestea, întâi de toate, cu întrebări vizând mesajul esențial. Apoi, treptat, se continuă cu întrebări tot mai generale, încheierea cea mai utilă fiind o întrebare de maximă generalitate.

Rezultă din toate acestea, că în plan logic, principala exigență pentru ca interviul să reușească,este coerența. Pentru asta jurnalistul urmăreste următoarele obiective:

a) să înțeleagă ce spune interlocutorul;

b) să plaseze [pe loc] cele spuse, în contextul a ceea ce interlocutorul a spus mai înainte sau în legătură cu ceea ce reporterul știe că s-a întâmplat de fapt;

c) să se gândească la întrebarea care trebuie să urmeze;

d) să evalueze interesul public a celor spuse de interlocutor;

e) să caute elemente suplimentare consistente [prin întrebări suplimentare – eventual, neanticipate în timpul pregătirii interviului], care să completeze chestiunile interesante pentru public;

f) să facă tonte în așa fel încât interlocutorul să furnizeze toate elementele interesante

pentru public..

Redactarea interviului:

– interviul se supune regulilor oricărui text jurnalistic. Textul trebuie să aibă un unghi de abordare și un plan. Aceste exigențe înseamnă că informația este tratată (nu alterată!). Deci, materialul obținut poate fi aranjat cronologic, logic, pe teme. Rezultă că ordinea textuală nu coincide obligatoriu cu ordinea cronologiei reale din timpul discuției propriu-zise

-în același timp, jurnalistul are dreptul să trateze exprimarea interlocutorului.

– Frazele interminabile – transformate în enunțuri concise, clare.

– Repetițiile, redundanțele pot fi eliminate.

-Erorile gramaticale vor fi corectate tacit (doar dacă acest element nu este semnificativ pentru "personalitatea" interlocutorului).

-Răspunsurile (prea) ample pot fi "tăiate" cu o întrebare adecvată (care nu deviază descifrarea semnificației de către public), care nici nu a fost formulată în timpul discuției reale, din considerente care țineau de strategia comunicării interpersonale (interlocutorul era "lansat", dornic să comunice, urmărea concentrat un fir logic etc.).

Se obține astfel, un text mai lizibil..

Șapoul – "introducerea" textului – interviu, care conține, de la caz la caz, mesajul esențial sau impresia/trăsătura dominantă , poate fi informativ sau incitativ. El trebuie să completeze firesc/corect celelalte elemente ale titrării. Pericolul cel mai grav care poate compromite textul, atât din punctul de vedere al lizibilității, cât și al deontologiei, este devierea sensului textului.. Publicul trebuie să primească informația completă.

Interviul în radio și televiziune

Pierre Ganz și Jean-Pierre Chaupirat propun această clasificare a interviului în audiovizual:

-interviul mărturie (care are drept scop obținerea mesajului esențial),

-interviul declarație,

– interviul explicație (interlocutorul este un expert în domeniul discutat),

-interviul document (fie interviul portret, fie interlocutorul face cunoscute lucruri cu valoare de document).

Enunțăm la început, două situații (concrete) de realizare a interviului în radio și televiziune: înregistrat și în direct.

Interviul înregistrat

Se apropie foarte mult de interviul pentru presa tipărită (excepție făcând, desigur, elementele specifice acestor medii: voce, sunet, imagine). Punctele comune cu presa tipărită sunt următoarele:

1. Pregătirea în prealabil a interviului este o etapă indispensabilă. De notat că în cazul televiziunii, apare de multe ori, un element nou: prospectarea – inspectarea în prealabil a locului unde se va face înregistrarea, pentru a evita o serie întreagă de surprize legate de luminozitate, zgomot etc.

2."Textul" care se difuzează poate sa nu fie identic cu (tot) ce s-a înregistrat.

3. Tratarea textului se realizează prin montaj prin urmatoarele metode:

a). Pot fi eliminate replici redundante.

b). Răspunsul (prea) amplu poate fi decupat în două părți prin insert (postsincron – în televiziune = înregistrare a posteriori a unei întrebări suplimentare).

c). Ordinea întrebărilor în "textul" difuzat poate să difere de ordinea din realitate. Noua ordonare este rezultatul alegerii unui plan și a unui unghi ale textului.

4. Rolul șapoului/titrării din presa tipărită este preluat în radio și în televiziune de lansare.

5. Defecțiunile de dicție, pronunție, exprimare ale interlocutorului nu pot fi corectate – decât, eventual, prin eliminarea la montaj a porțiunilor respective.

6. Regula fundamentală pentru păstrarea acurateței și a celorlalte calități profesionale, este aceeași: în urma montajului, nu trebuie să rezulte semnificații /accente/asocieri (de nume, de situații) /sugestii pe care interlocutorul nici nu le-a exprimat, nici nu le-a avut în vedere.

.7. Imaginea nu este inocentă. Unghiul de filmare, fundalul pot induce asocieri care să devieze receptarea.

Interviul în direct

Ridică o serie de dificultăți în plus, mai ales în televiziune.

1. Controlul jurnalistului asupra desfășurării dialogului este limitat.

2. Reacțiile imprevizibile ale interlocutorului pot devia discuția spre alte subiecte sau spre propagandă/publicitate, precum și spre injurie/calomnie.

3. Presiunea timpului alocat poate face ca "textul" să nu se termine. Din aceste motive, se impun următoarele reguli:

a. Pregătirea interviului;

b. Pregătirea interlocutorului căruia, înainte de intrarea în emisie, trebuie să i se spună:

Cât timp au la dispoziție;

Câte întrebări vor fi;

Care sunt întrebările – în special, pentru a preveni pe cât posibil, momentele de blocaj: lapsus, inhibare etc.

Dacă se vor cere multe date exacte, probabil că această pregătire a interlocutorului trebuie să aibă loc și mai din timp. Ținem să subliniem următoarele chestiuni:

1. în condițiile jurnalismului independent, profesionalizat, pregătirea interlocutorului nu este sinonimă cu negocierea conținutului discuției. Decizia aparține în exclusivitate jurnalistului.

2. Pregătirea nu garantează evitarea disfuncțiilor: lapsus, bâlbâieli, incoerențe, divagații + eventuale declarații neplanificate (din partea jurnalistului), care nu sunt neapărat în temă, dar care coincid, în mod cert, cu interesele/intențiile interlocutorului.

Alte forme de interviu: masa rotundă; dezbaterea

Acest format de emisiune presupune prezența a cel puțin doi interlocutori și a cel puțin unui moderator care să conducă discuția pe o temă dată. În esență, este vorba despre un interviu mult mai complex, în special din perspectiva jurnalistului, care trebuie să poată evolua pe mai multe registre ale comunicării verbale și gestuale. Dacă numărul participanților se mărește (de pildă, doi moderatori și trei invitați), partitura devine și mai complexă.

Pregătirea discuției trebuie să aibă în vedere, inclusiv distribuirea rolurilor și, orientativ ordinea și ritmicitatea în care fiecare moderator preia rând pe rând conducerea/ orientarea dialogului

Talk-show-ul are un alt format Public în platou, care participă la discuție (determină într-un fel sau altul, evoluția dialogului). Este o emisiune, oarecum, interactivă. In varianta reality-show, ne apropiem de domeniul jurnalismului de serviciu. Oamenii obișnuiți (nu vedete, nu savanți, nu oameni politici etc.) își împărtășesc unii altora experiențele, într-o chestiune dată. în loc de concluzii în final, credem că este nimerit să subliniem următoarele aspecte.

Indiferent de tipul de interviu, indiferent de faptul că el este destinat unui ziar sau magazin (deci unui segment de public cu anumite trăsături) sau destinat audio-vizualului (deci diferențe legate de locul în grila de programare și de tipul postului: local/național, public/comercial, generalist/specializat), există o serie de constante, în absența cărora nu putem vorbi despre jurnalism (demn de acest nume).

1. Colectarea informației;

2. Pregătirea interviului;

3. Exersarea unor abilități: empatie, observare, gândire rapidă, logică, spontaneitate, curiozitate, cultură generală, abilități în exprimare, valori etice clare. Pe aceste temelii, apar variațiunile, cu ajutorul/sau sub imperiul diversității actualității și a diversității interlocutorilor.

Progresul profesional – mai ales în acest domeniu, interviul, se dobândește prin două căi: exersarea și învățarea din propriile greșeli și din ale altora.

Interviul prin telefon

Interviul prin telefon – gen redacțional – nu poate să apară decât în radio. Este înregistrat sau în direct. Intervenția telefonică în televiziune apare la posturile performante doar în mod excepțional, într-un regim de concurență acerbă și profesionalizare profundă (SUA, de pildă), televiziunea care difuzează intervenția telefonică (fără imagine) este numită peiorativ, televiziune radiofonică. Interviul prin telefon – tehnică de colectare a informației – este însă mult folosit. "Conform statisticilor, 25% din timpul consacrat colectării este ocupat de interviul direct și 39% de interviul prin telefon."

Este evident, există multe avantaje ale interviului prin telefon: economisește timpul ambelor părți; discuția impune mult mai puține restricții decât dialogul față în față; telefonul ajută ca dialogul să fie mai coerent.

Există însă și dezavantaje: cel mai important decurge din imposibilitatea observării. Iar interlocutorul poate întrerupe convorbirea mult mai simplu, atunci când dorește. Totodată, este evident că interviul portret și interviul cheie nu pot fi realizate prin telefofon, în plus, pentru informațiile importante, mai ales dacă interlocutorul nu a mai fost contactat niciodată, interviul prin telefon este de evitat.