Intervievarea – Tehnica de Colectare a Informatiei In Reportaj
Cuprins
Introducere
CAPITOLUL I. Reportajul
1. Ce este reportajul
1.1. Definiția reportajului
1.2. Tipologia reportajului
1.3. Obiectivele reportajului
1.4. Etapele realizării unui reportaj
1.4.1. Ideile de reportaj
1.4.2. Planul de fezabilitate
1.4.3. Documentarea
CAPITOLUL II. Ce este interviul
2.1. Definiția interviului
2.2. Interviul și intervievarea
2.3. Tipologia interviului
2.4. Etapele realizării unui interviu
CAPITOLUL III. Rolul intervievării în reportaj
3.1. Intervievarea – metodă principală de colectare a informației
3.2. Intervievatorul
3.3. Intervievatul
3.4. Tehnici de intervievare
CAPITOLUL IV. Metodologia realizării reportajului
Concluzii
Bibliografie:
Introducere
Prezenta lucrare, intitulată „Intervievarea – tehnică de colectare a informației în reportaj” își propune să demonstreze importanța majoră a intervievării, care este folosită de jurnalist ca o modalitate de a se documenta pentru redactarea ulterioară a unui reportaj.
În opinia mea, reportajul este genul jurnalistic care nu primește atenția cuvenită din partea ziariștilor sau a celor care pretind că vor să devină ziariști. Mi-am întrebat câțiva colegi ce anume înțeleg ei prin „reportaj” și am primit răspunsuri clasice, precum: „e ceva mai lung decât o știre”, „nu e chiat atât de <<formal>> precum o știre”, respectiv „e ceva ușor de scris.” Nimeni nu a adus în discuție modalitatea prin care un reportaj ajunge să fie realizat: prin prezența reporterului la fața locului, care observă mediul înconjurător și care vorbește cu oamenii.
Astfel, prin lucrarea de față, al cărei subiect este intervievarea, privită ca tehnică de colectare a informației într-un reportaj, mi-am propus, ca obiectiv principal, să evidențiez faptul că discuțiile cu martorii, respectiv actanții unui eveniment, sunt indispensabile într-un astfel de gen jurnalistic. Scriitura de reportaj nu este destinată celor comozi, pentru care jurnalismul înseamnă documentare din fața calculatorului. Pentru ca cititorul să simtă că ia parte la un eveniment, trebuie să îl „vadă” și să interacționeze cu participanții săi. Ceea ce denotă prezența jurnalistului la fața locului.
În plan secundar, am reliefat faptul că reportajul este genul jurnalistic care îl poate situa pe cel care îl redactează în lumina reflectoarelor. Față de celelalte genuri ale presei, reportajul se situează pe o treaptă superioară: subiecte tratabile de el se pot găsi în orice direcție, creativitatea jurnalistului nu este limitată și îi este permis să descrie realitatea într-o manieră subiectivă, dar neuitând să informeze cititorii cu privire la cele petrecute.
Am ales să abordez importanța folosirii intervievării drept metodă de colectare a informației în reportaj pentru că sunt de părere că discuțiile unui ziarist cu sursele sale sunt cele care „dau” viață acestui gen jurnalistic. Prin această caracteristică, se deosebește cu ușurință textul unei știri, spre exemplu, de cel al unui reportaj. Sau, în anumite cazuri, face diferența dintre un reportaj bun și unul prost. Nu am dorit să mă rezum la a demonstra că intervievarea este necesară și atât. De asemenea, am vrut să demonstrez că a intervieva o sursă nu reprezintă doar primirea unor răspunsuri de la ea, pe baza întrebărilor unui chestionar de interviu. Dimpotrivă. Este vorba despre un întreg ansamblu care cuprinde mijloace ale comunicării interpersonale. De la primul contact al jurnalistului cu sursa, moment decisiv care poate conduce la o intervievare cu ea sau nu, până la intervievarea propriu-zisă, în cadrul căreia este important fluxul conversațional, cât și, mai ales, comportamentul nonverbal.
Personal, sunt de părere că tema abordată în cadrul lucrării de față este deosebit de importantă, întrucât presupune o analiză a intervievării nu doar în plan general, ca metodă de colectare a informației, ci și din perspectiva intervievatorului, respectiv a interlocutorului său. Este necesar ca orice jurnalist, mai ales cel care are în vedere redactarea unui reportaj, să știe cum anume să se comporte cu cel care îi răspunde la întrebări și care este maniera optimă de abordare a sa. După cum am precizat și în lucrare, un ziarist este considerat bun odată ce interlocutorul îl identifică drept psihologul său: se simte în siguranță în prezența lui, îi dezvăluie viața sa și nu trăiește cu teama că va fi judecat în urma celor spuse.
În prezenta lucrare de licență, am dorit să înglobez cât mai multă informație cu putință, atât cu referire la reportaj, respectiv la rolul intervievării în reportaj. În acest demers, informațiile pe care le-am găsit disponibile în limba română nu mi-au satisfăcut curiozitatea, fiind insuficiente, respectiv, în anumite lucrări, tratate superficial. Așa că am consultat în mare parte cărți scrise de autori străini, în special de vorbitori ai limbii engleze. Prin urmare, consider că lucrarea de față are specificul că reprezintă o bază teoretică solidă în ceea ce privește reportajul: debutează cu istoricul său, îi atribuie o definiție și caracteristici care îl diferențiază de celelalte genuri jurnalistice, oferă surse de idei, proces de redactare ș.a.m.d.
În ceea ce privește titlul lucrării, l-am gândit în funcție de ce mi s-a părut o caracteristică importantă a reportajului, și anume modalitatea de a strânge informații despre un eveniment – prin discuțiile jurnalistului cu martorii aflați la fața locului. În ciuda acestui lucru, nu am regăsit în foarte multe cărți menționată intervievarea ca fiind necesară sau nu; în altele, nu a fost precizată deloc. În anumite situații, autorii s-au rezumat doar la a o aminti ca fiind o tehnică de colectare a informației, nedezvoltând subiectul. Astfel, am atribuit denumirea „Intervievarea – tehnică de colectare a informației în reportaj” ca să evidențiez importanța acestei tehnici și, pe de altă parte, am încercat să suplinesc lipsa acestui „capitol” din cărțile citite pentru redactarea lucrării de față. Din acest motiv, perioada de documentare pentru realizarea lucrării de licență a durat aproape patru luni (lunile februarie-martie).
Înainte de perioada efectivă de redactare a lucrării, am gândit structura sa. Am ales drept punct de pornire reportajul, întrucât el reprezintă temelia. De asemenea, produsul realizat de către mine este un reportaj. Astfel, am vorbit despre reportaj pornind de la general la particular. De la istoric până la etapele redactării sale propriu-zise. Odată ce am terminat de vorbit despre reportaj, am continuat cu dezvoltarea subiectului intervievării, respectiv al interviului. Cu alte cuvinte, am tratat această tehnică de colectare a informației drept o entitate separată. În cele din urmă, am înglobat atât intervievarea, cât și reportajul, vorbind despre importanța intervievării în genul jurnalistic abordat în lucrare.
Deoarece am abordat tematica importanței intervievării în reportaj, am decis să realizez un produs care să pună accent pe acest lucru. Am reușit, însă, să redactez un produs care să se bazeze în mare parte pe intervievare, cât și pe observația mea. Astfel, am scris un reportaj ce tratează modul de viață al angajatului român dintr-un azil de bătrâni din Anglia. Instituție care, de un an încoace, găzduiește și persoane vârstnice cu demență. Am vorbit atât cu angajați români, cât și cu englezi. Nu i-am uitat nici pe rezidenții instituției respective. Datorită interviurilor realizate, produsul meu este scris sub forma unei mărturii a celui care muncește timp de 12 ore, șase zile pe săptămână, în timp ce suferă injuriile și comportamentul abuziv al clienților azilului, care suferă de un naționalism exacerbat sau care pur și simplu și-au pierdut capacitățile mentale.
Am luat hotărârea de a realiza un reportaj pe tema menționată anterior pentru că mi-a permis o redactare neîngrădită de canoanele jurnalismului de informare (obiectivitate, redactare sub forma piramidei inversate ș.a.). De asemenea, am profitat de libertatea mijloacelor de exprimare pe care reportajul le permite și am realizat o poveste care îl captivează pe cel care o citește.
Consider că este important să menționez că nu aș fi putut să realizez produsul fără o bază teoretică ce privește reportajului, respectiv documentarea prealabilă redactării unui reportaj. Așadar, primul pas pe care l-am făcut a fost să tratez lucrarea de față din punct de vedere teoretic.
Prin urmare, primul capitol din lucrare poartă numele „Reportajul”. Am început prin a vorbi despre istoricul reportajului, care își găsește originile în literatură. În continuare, am oferit câteva definiții ale reportajului, care denotă diversitatea interpretărilor sale. A urmat o clasificare a reportajelor, în urma căreia s-au evidențiat anumite tipologii (spre exemplu, reportaj de eveniment, de atmosferă), care s-au regăsit în mai multe cărți ce au tratat acest subiect. Am adus în discuție și obiectivele reportajului, care sunt în strânsă legătură cu definiția sa, respectiv tipologia. În cele din urmă, am dezvoltat subiectul etapelor realizării unui reportaj. Aici am pomenit despre ideile de reportaj, cum anume se nasc sau de unde pot fi culese de către jurnalist. Ulterior, urmând logica firească, am comentat planul de fezabilitate și, în cele din urmă, documentarea propriu-zisă pentru reportaj.
În capitolul al doilea, „Ce este interviul”, am clarificat confuziile legate de interviu, numit de către unii „dialog”, de către alții „conversație”, respectiv „discuție”. Am continuat prin a oferi câteva definiții interviului. Dat fiind titlul lucrării de față „Intervievarea – tehnică de colectare a informației în reportaj”, am considerat necesar să fac o distincție între „intervievare”, care este o modalitate de a aduna informații și „interviu”, care reprezintă un gen jurnalistic distinct. Ulterior, am realizat o tipologie a interviului și, în final, am vorbit despre etapele realizării acestuia.
„Rolul intervievării în reportaj” este capitolul al treilea din această lucrare teoretică. Am adus în discuție necesitatea intervievării, cât și de ce este cea mai importantă tehnică de colectare a informației în reportaj. De asemenea, am vorbit atât despre intervievator, cât și despre intervievat. Am dorit să evidențiez că succesul intervievării stă în abordarea pe care o folosește jurnalistul față de sursele sale și, pentru aceasta, le-am clasificat pe cele din urmă și am oferit sugestii întru abordarea lor. Din acele sugestii au derivat diverse tehnici de intervievare, pe care le-am dezvoltat spre final.
CAPITOLUL I. Reportajul
Dintre toate genurile jurnalistice, reportajul este cel mai puțin dezbătut în lucrările de specialitate. El vine dinspre literatură și, în același timp, se află la granița dintre literatură și jurnalism. Reportajul îmbină atât elemente specifice prozei (narațiune, procedee stilistice de exprimare), cât și, mai ales, îndeplinește scopul jurnalistic pentru care a fost creat: să informeze cititorii asupra unui eveniment.
Mulți jurnaliști și teoriticieni ai presei sunt de părere că jurnalismul înseamnă reportaj, după cum afirmă Cristian Forin Popescu (2003, p. 195). Iar reporterul, cel care își desfășoară activitatea pe teren, este jurnalistul complet. Deoarece el vede realitatea sub toate formele sale și ajunge să o povestească cititorului în detaliu.
Sorin Preda (2006, p. 162) spune că, în practica sa jurnalistică, oamenii obișnuiesc să i se adreseze prin „domnu’ reporter”. Dar a fi reporter nu este o funcție, ci o calitate. Jurnalist în adevăratul sens al cuvântului este cel care scrie reportaj – în viziunea lui Preda, reportajul fiind regina presei și genul preferat de cei talentați, cu un condei inspirat.
În viziunea lui Jean-Dominique Boucher, reportajul este genul care poziționează presa tipărită pe un piedestal și care „face concurență” tehnicilor audiovizualului: „Într-o epocă în care imaginea este omniprezentă, reportajul scris vizualizează informația, îi conferă autenticitate și credibilitate” (1995, apud Ro să o povestească cititorului în detaliu.
Sorin Preda (2006, p. 162) spune că, în practica sa jurnalistică, oamenii obișnuiesc să i se adreseze prin „domnu’ reporter”. Dar a fi reporter nu este o funcție, ci o calitate. Jurnalist în adevăratul sens al cuvântului este cel care scrie reportaj – în viziunea lui Preda, reportajul fiind regina presei și genul preferat de cei talentați, cu un condei inspirat.
În viziunea lui Jean-Dominique Boucher, reportajul este genul care poziționează presa tipărită pe un piedestal și care „face concurență” tehnicilor audiovizualului: „Într-o epocă în care imaginea este omniprezentă, reportajul scris vizualizează informația, îi conferă autenticitate și credibilitate” (1995, apud Roșca, 2009, p. 327).
Jean-Dominique Boucher (1995, apud Popescu, p. 195) dezvoltă tematica reportajului: „Reportajul este o poveste care se spune: o poveste adevărată. Reportajul se situează în eveniment. Îl luminează, îl pune în perspectivă și dă substanță informației brute. Mai mult ca niciodată, cititorul are nevoie să i se povestească lumea în care trăiește. (…) Jurnalismul trăitului permite părăsirea potecilor bătute. El colorează realitatea cea mai banală. Reportajul nu este un lux. Dar în măsura în care sunt povestitori, reporterii rămân înainte de toate, jurnaliști care informează.”
Ken Metzler (1986, p. 187), la fel ca cei menționați înaintea sa, consideră reportajul ca fiind un gen aparte. În plus, el apreciază că scrierea unui reportaj este atât distractivă, cât și grea. Reportajul, spre deosebire de celelalte genuri jurnalistice, necesită abilitatea ziaristului de a arăta cititorului cum anume s-a desfășurat un eveniment și de a relata acel fapt într-o formă distinctă, diferită de obișnuita piramidă inversată. Cu alte cuvinte, „reportajul este o operă de artă” (Metzler, p. 190). Prin el, realitatea nu este redată sub forma unei înregistrări exacte, ci aleatoriu, dar totuși factual. Ceea ce cititorul ajunge să cunoască, în urma desfășurării unui eveniment, este ce anume i s-a părut important jurnalistului că trebuie să arate. Implicit, să interpreteze.
Reportajul este, așadar, superior tuturor celorlalte genuri jurnalistice. Scriitorul de reportaj nu cunoaște limitările pe care trebuie să le respecte colegii săi de breaslă. El este un intermediar între eveniment și cititorii săi, cărora le arată perspectiva sa asupra realității. Folosindu-și constant creativitatea.
1. Ce este reportajul
Înainte de a defini reportajul, trebuie precizat faptul că acesta a fost subiect al unor polemici. Iar acestea aveau la bază binomul reportaj literar – reportaj jurnalistic.
În acest sens, Luminița Roșca (2009, p. 327) menționează că, din punct de vedere metodologic, lucrările din limba română care tratează reportajul sunt foarte puține, iar cele mai multe vorbesc despre reportajul literar. Autorii acestor lucrări sunt oameni ai literelor, critici sau istorici ai literaturii, care, prin intermediul operelor lor, au încercat ori să ilustreze activitatea de publicist a unor scriitori consacrați, ori să facă cunoscută importanța mijloacelor literare în crearea unui reportaj. Din punct de vedere istoric, abordarea teoretică sărăcăcioasă în ceea ce privește genurile publicistice se datorează contextului istoric în care s-a aflat România, după cel de-al doilea Război Mondial. În sistemul totalitar comunist, care a durat aproape 50 de ani, științele umaniste, filosofia, sociologia, psihologia, filologia, științele economice și juridice au suferit grave deformări de conținut (sociologia și psihologia fiind chiar eliminate din viața academică, după 1977). Jurnalismul, domeniu de graniță în comparație cu cele menționate anterior, a fost cenzurat sistematic de autoritățile comuniste. Așadar, nu este de mirare că abordările teoretice, cu privire la mass-media, lipsesc sau, când există, sunt parțiale.
Confuzia că reportajul este un gen literar se datorează faptului că, în mare parte, toți autorii care au analizat problematica reportajului i-au scos în evidență mai ales calitățile de text literar, ignorându-i caracteristicile referențiale fundalmentale (legate de statutul de text publicistic), consideră L. Roșca. La această confuzie a contribuit și faptul că reportaje ale unor autori precum Geo Bogza au fost incluse în manuale școlare ca texte literare și, prin urmare, analizate astfel. Neclaritatea este întreținută, în special, de faptul că reportajul este singurul gen publicistic care permite folosirea mijloacelor stilistice specifice prozei.
L. Roșca spune că reportajul nu este un gen literar pentru că, în primul rând, este redactat cu intenția de a fi difuzat prin mass-media și de a informa în legătură cu un fapt de actualitate. Dacă redactarea lui presupune utilizarea unor procedee specifice prozei, acest lucru ține doar de modalități de expresie, nu de funcțiile de comunicare majore. Mai mult decât atât, trebuie aduse în discuție două dintre cele șase funcții ale textului publicistic, identificate de Roman Jakobson: funcția referențială și funcția fatică. Acestea sunt definitorii pentru reportaj ca gen publicistic, dacă avem în vedere faptul că reportajul este o relatare de la fața locului, redactată cu scopul de a-i informa pe citiori în legătură cu acele fapte.
Marius-Adrian Hazaparu aduce și el în discuție binomul literatură-jurnalism, în ceea ce privește reportajul. Geo Bogza, considerat geniul reportajului literar, a contestat ideea de reportaj literar: „Am detestat întotdeauna expresia de <<reportaj literar>>. Nu vreau să aud de ea, definitiv! Nu recunosc decât reportajul, ca atare” („Eu sunt Ținta. Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi”, apud Hazaparu, p. 197).
„Amestecul” jurnalismului cu literatura nu este o noutate, ba dimpotrivă. Începând cu sfârșitul secolului XIX și începutul sec. XX, redacțiile angajau scriitori, iar editorii notau pe frontispiciile ziarelor eticheta „literar/ă”, pentru că publicau interviuri cu scriitori sau recenzii ale cărților acestora. Scriitorii nu au venit cu mâna goală în redacții; aceștia au scris într-o manieră specifică, literară, folosind figuri de stil și tehnici narative. Astfel, a fost amenințată literatura cu contaminare de elemente jurnalistice, ceea ce a condus la un curent reacționar, care i-a vizat pe jurnaliști, înainte de toți.
În România, preocupările legate de tangența scriiturii beletristice cu cea literară au fost aduse în discuție începând cu perioada interbelică. În aceeași vreme, se solidifică o generație de reporteri (Brunea-Fox, Bogza, Sahia, Cernea, Nicolescu ș.a.) care pun bazele reportajului – gen care, mai târziu, detronează romanul-foileton.
Marius-Adrian Hazaparu consideră că sintagma „reportaj literar” s-a popularizat în contextul plasării jurnalismului în vecinătatea literaturii și al atribuirii de către critici unui statut inferior textului jurnalistic, în comparație cu cel literar. Cu alte cuvinte, beletristica este, din punct de vedere ierarhic, deasupra publicisticii. Evaluarea reportajului din perspectiva textului literat s-a făcut pe fondul ciocnirii a două tipuri de paradigme – jurnalistice și literare – care au dus la defavorizarea reportajului, analizat în funcție de criterii care definesc o operă literară. Astfel, reportajul nu trebuie evaluat ca text literar sau non-literar pentru că: 1. nu s-a născut în sânul literaturii și 2. nu răspunde în fața legilor acesteia. Chiar și Tudor Vianu a oferit o definiție reportajului prin care ies în evidență calitățile sale de text publicistic: „reportajul este acea formă a descrierii și narațiunii în legătură cu aspecte ale actualității imediate, cu acele manifestări ale vieții sociale care reclamă o atitudine activă” (1976, apud Hazaparu, p. 168).
Așadar, reportajului îi este impus un context extralingvistic și un public-receptor, constrângeri pe care un text literar nu le cunoaște. De asemenea, prin reportaj, jurnalistul îi propune cititorului o relație, pe lângă conținut, care, în funcție de acordul sau de refuzul acestuia, stabilește succesul comunicării. Eliseo Véron denumește această relație ca fiind un „contract de lectură”. Aplicând acest contract în cadrul dubletului literatură-jurnalism, reies anumite deosebiri: reportajul are în vedere mereu un pact de veridicitate, în timp ce literatura preferă pactul suspendării neîncrederii, angajându-i pe emițător și pe receptor într-o relație. O altă diferență are în vedere faptul că reportajul, fiind o producție ziaristică, este supus unor reguli redacționale și cunoaște limitări de spațiu tipografic, în comparație cu literatura care nu are limite; reportajul, de asemenea, trebuie să fie concis. În literatură, scriitorul dispune de libertatea de a scrie pentru el însuși, în timp ce, în jurnalism, ziaristul scrie pentru audiența publicației la care lucrează. Nu în ultimul rând, scriitorul de reportaje trebuie să fie co-prezent din punct de vedere spațio-temporal cu cititorul, condiție care nu e obligatorie în literatură.
Întrepătrunderile dintre literatură și jurnalistică au contribuit la dezvoltarea presei, influențându-i discursul la nivelul stilului și compoziției. O etichetă precum cea de „reportaj literar” poate fi atribuită doar dacă privim din perspectiva literaturii. Diferența principală care desparte reportajul de textul literar este relația spațio-temporală pe care jurnalistul o are cu evenimentul. În jurnalism, sincronizarea acestor două coordonate este esențială.
Putem conchide că reportajul este un gen jurnalistic care se „folosește” de anumite procedee specifice literaturii, fapt care nu îi afectează calitatea de text jurnalistic și de gen major al jurnalismului. Calitatea de text publicistic reiese și din definițiile atribuite reportajului.
1.1. Definiția reportajului
O primă definiție a reportajului este desprinsă din Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX):
„specie publicistică, apelând adesea la modalități literare de expresie, care informează asupra unor situații, evenimente de interes general sau ocazional, realități geografice, economice, culese de obicei la fața locului; din fr. reportage”.
L. Roșca (în Coman, 2009, p. 329) este de părere că definiția din DEX este confuză și îi aduce câteva precizări: reportajul este realizat la fața locului, nu „de obicei la fața locului”; reportajul informează cititorii asupra unor fapte („situații, evenimente de interes general sau ocazional, realități geografice, economice”) petrecute recent, adică de actualitate; prin precizările anterioare, definiția reportajului devine „specie publicistică având drept scop informarea asupra unor fapte de actualitate, din realitatea imediată, de interes pentru un public larg, în urma investigării la fața locului, apelând adesea la modalități literare de expresie”. Din această nouă formulare se deprind calitățile jurnalistice ale reportajului – informează un public larg, despre fapte de actualitate, ca urmare a prezenței reporterului la fața locului, specificul stilistic al reportajului.
Din perspectiva cercetătorului francez Jean-Dominique Boucher, reportajul este o istorie povestită, un mod de a atribui semnificații unei povești reale, arta de a povesti și de a construi povești cu care suntem contemporani, formă în care este reprodus un eveniment, stare de spirit, o atitudine, un reflex al reporterului, prezentarea unui element, considerat surpriză, față de un anumit nivel al informației, repetat de jurnalist ca fiind cunoscut public, seducția publicului, persuasiunea publicului (1995, apud Stepanov, 2004, pp. 4-5).
O altă definiție pentru reportaj o oferă Michel Voirol, dar într-o manieră mult mai plastică. Pentru acesta,
„regula de aur într-un reportaj este rigoarea informației și scopul redactării unui reportaj este acela de a-i face pe cititori să vadă, să audă și să simtă ceea ce jurnalistul însuși a văzut, a auzit și a simțit” (1992, apud Roșca, 2009, p. 329).
În Micul dicționar de jurnalism (1998, apud Preda, 2006, p. 163), se regăsește atât definiția lui M. Voirol, cât și a lui Jean-Paul Sartre:
„capacitatea de a sesiza intuitiv și instantaneu semnificațiile și abilitatea de a le regrupa apoi, pentru a oferi cititorului ansambluri sintetice ce pot fi descrifrate imediat.”
Marc Capelle (1994, p. 58) spune că reportajul
„înseamnă a vedea, a auzi, a simți și a resimți ceea ce ziaristul a văzut el însuși, a auzit, a simțit și a resimțit pe teren. Reporterul se duce la locul evenimentului (trecut, anunțat sau în desfășurare) pentru a se lăsa impresionat (în sensul fotografic al termenului), pentru a desprinde o impresie cu ajutorul exclusiv al faptelor, al căror martor a fost sau pe care le aduce la cunoștință, citându-și sursele, fără comentarii explicite. Reporterul poate fi comparat cu un burete care redă apa cu care a fost îmbibat. A arăta faptele înseamnă a le prezenta. Nu a le demonstra. Pentru a reuși un reportaj, trebuie să ne debarasăm de obiceiurile din liceu și din universitate – comentarea realității văzută prin înțelesurile ei abstracte sau generalizările ei – pentru a regăsi vechile și bunele reguli ale redactării din școala primară: simțul concretului, al povestirii și narațiunii, al descrierii.”
1.2. Tipologia reportajului
Un jurnalist nu ține seama, atunci când redactează un reportaj, în ce categorie l-ar putea încadra pe acesta. L. Roșca (2009, pp. 330-332) spune că realizarea unei tipologii este doar o tentativă de a clasifica reportajele care sunt publicate în presa scrisă. Scopul este de a aduce la cunoștință ce anume stă la baza redactării unui reportaj, de ce criterii se ține cont pentru a-l încadra într-un anumit tipar.
În opinia L. Roșca, reportajul se clasifică, în primul rând, prin modul în care este „construit” acesta. Această tipologie este preluată de la școala franceză, de la autori precum Philippe Gaillard, Michel Voirol, Loic Hervouet. Reportajul se deosebește de alte genuri publicistice prin faptul că textul este unul narativ. Narațiunea este o înlănțuire cronologică, care prezintă fapte/evenimente, oferind suficiente detalii astfel încât receptorul să cunoască evenimentul în întregime. Detaliile și faptele ajung să devină criterii de clasificare.
Așadar, primul reportaj clasificat de L. Roșca este cel de atmosferă. Este evident încă din denumire că jurnalistul care redactează un astfel de reportaj încearcă să reproducă atmosfera pe care a trăit-o la fața locului, astfel încât cititorul să rămână cu impresia că a fost și el prezent la eveniment. Trebuie remarcat faptul că sintagma „reportaj de atmosferă” are o conotație pleonastică, ținând cont că reportajul presupune să ofere detalii de atmosferă. Numai că, astfel, se scoate în evidență aspectul prioritat al detaliilor, care au rolul de a-l tranforma în martor vizual pe cititor. Spre exemplu, un reportaj realizat la concertul lui Lady Gaga trebuie să fie de „atmosferă”, întrucât cititorii interesați de subiect vor să să afle ce ținute excentrice a îmbrăcat artista, cum a reacționat publicul, cum anume și-a interpretat cântăreața piesele etc. Astfel, cititorul care nu a putut să ajungă la concert are șansa de a „trăi” evenimentul.
Al doilea tip de reportaj este cel de „eveniment”, conform L. Roșca. La fel ca în cazul reportajului de „atmosferă”, exprimarea capătă o conotație pleonastică, întrucât nu există reportaj dacă subiectul acestuia nu este un eveniment major, de interes jurnalistic. Diferența dintre reportajul de „atmosferă” și cel de „eveniment” este că, în cazul celui din urmă, detaliile de atmosferă sunt situate în plan secundar. În prim-plan este situat cititorul, adică în mijlocul acțiunii. Detaliile de atmosferă vin din urmă, completând textul. Exemple de reportaj de „eveniment” pot fi o răpire, un accident aviatic, un atac terorist, un act de eroism ș.a. În astfel de situații, cititorul este, mai întâi de toate, interesat de fapte.
L. Roșca este de părere că reportajele pot fi clasificate și prin analizarea complexității evenimentului. Această tipologie se regăsește în manualele de jurnalism americane, ai căror autori clasifică reportajele în funcție de importanța evenimentelor și a faptelor. Școala americană identifică, astfel, următoarele tipuri de reportaje: feature, news feature, long story, feature ideas, series ș.a.
Feature este, conform lui Vicky Hay,
„un articol de interes uman, care nu este important, nici semnificativ, dar care are succes la cititori datorită unei calități speciale, a unei trăsături care amuză, oferă o clipă de divertisment sau de emoție intensă” (1990, apud Preda, 2006, p. 176).
News feature este redactat în maniera unui articol de știri. El abordează un subiect în toată minuțiozitatea sa și necesită o documentare riguroasă. Atunci când un jurnalist redactează un „news feature”, trebuie să aibă în vedere ca subiectul să fie extrem de important și, de asemenea, să obțină păreri atât de la experți, cât și de la oameni obișnuiți. Acest tip de material se concentrează mai mult pe oameni. Spre exemplu, dacă cineva vrea să abordeze subiectul creșterii bolilor de inimă în rândul tinerilor, va începe prin a relata povetea unui individ care suferă de așa ceva. Se trece de la particular la general.
L. Roșca găsește corespondente în limba română pentru tipolgia oferită de profesorii americani. Astfel, o primă categorie de evenimente care au valoarea unui subiect de reportaj o reprezintă faptele diverse. Pentru Philippe Gaillard, fapt divers înseamnă un „fapt de actualitate ce nu e nici politic, nici diplomatic, nici economic, nici social, nici judiciar, nici sportiv, nici cultural” (2000, apud Roșca, 2009, p. 331). Din această definiție, putem trage concluzia că faptul divers îl reprezintă o întâmplare din ordinul obișnuitului, care, deși poate fi tratat de un reportaj, nu trebuie să fie neapărat documentat temeinic.
În această tipologie, pe lângă faptele diverse, își au locul și reportajele care tratează subiecte ce au ca tematică profiluri umane. Un astfel de reportaj poate fi scris despre un copil abandonat, un bătrân nebun din RATB, un iubit părăsit etc.
Alte tipuri de evenimente sunt cele care:
a. tratează subiectele de actualitate, în special de interes uman și social (evenimente mondene, crime, accidente);
b. se caracterizează prin complexitatea faptelor desfășurate) – de regulă, este vorba despre conflicte cu consecințe importante (războaie, revoluții, greve, proteste);
c. au loc timp de mai multe zile și care cer să fie investigate într-o perioadă mai mare de timp, cu importante semnificații umane și sociale (cumpărarea locurilor de cazare în cămine, traficul de droguri din cămine). Această ultimă categorie de evenimente cuprinde teme de tratat care se află la limita dintre jurnalismul de informare și cel de investigație.
O altă tipologie a reportajului este propusă de Philippe Gaillard (2000, pp. 91-92). Acesta pornește clasificarea de la dimensiunile textului sau începând cu gradul de actualitate al faptelor relatate. Francezul numește două categorii principale de reportaje:
Primul este reportajul „specializat” (căruia îi mai spune „cronică”), care tratează subiecte din politică, justiție, sport etc. Reportajul „specializat” se realizează ca urmare a unor evenimente deja anunțate și care se leagă între ele.
Cel de-al doilea tip de reportaj este reportajul mai puțin specializat, care tratează fapte fără legătură cu actualitatea, aproape mereu neprevăzute, ce nu sunt legate între ele și care se bazează pe modelul reportajului de fapt divers (accidente, crime, delicte etc.).
Jean-Dominique Boucher, spre deosebire de Philippe Gaillard, clasifică reportajele favorizând criteriul temporar. Cu alte cuvinte, ia în calcul distanța dintre un eveniment „actual” și unul „inactual”. De aici se deprind trei tipuri de reportaje, și anume: „chaud”, „tiede” și „froid”.
a. Reportajul „chaud” (cald/fierbinte) tratează evenimente de tip fapt divers, neprevăzute, cât și evenimente anunțate, care trebuie transmise imediat.
b. Reportajul „tiede” (călduț) este realizat asupra unui eveniment deja anunțat ca știre, însă asupra căruia se poate reveni mai pe larg, printr-un reportaj. Din același tipar fac parte subiectele tratate „din mers” (declanșate înainte de a sosi reporterul la fața locului și surprinse de acesta în plină desfășurare) și cele a căror continuare este urmărită. Pe cel din urmă, americanii îl numesc „follow-up” și înseamnă revenirea asupra unui subiect care deja a fost subiectul unui prim reportaj.
c. Reportajul „froid” (rece) tratează subiecte cu o agendă anunțată – lansare de carte, un proces, o grevă, o călătorie prezidențială ș.a. Acest tip de reportaj este mai larg, cuprinzând și subcategorii precum reportaj-magazin, reportaj atemporal, reportaj de „continuare” și unul de „relocalizare”.
Reportajul de tip „magazin” nu tratează neapărat subiecte de actualitate, în ciuda faptului că poate da impresia de întâmplare curentă. Subiectele unui astfel de reportaj sunt mai puțin importante, culese în mod special din sfera temei feminine, muzicii, relaxării, vacanțelor etc.
Reportajul „atemporal” face trimitere către teme care nu sunt de actualitate fierbinte, însă cititorii își mențin interesul pentru ele o lungă perioadă de timp. Subiecte precum copii orfani, aziluri de bătrâni sau rasismul pot fi tratate de reportajul „atemporal”.
Reportajul de „continuare” („Le reportage du suivi”) presupune revenirea asupra unui subiect deja tratat în trecut, cu scopul de a observa consecințele. Astfel, acest reportaj îl completează pe cel din trecut prin evoluția personajelor și prin schimbările produse în spațiul abordat de jurnalist.
Reportajul de „relocalizare” tratează ca subiect consecințele unui eveniment care s-a desfășurat într-un loc central asupra altor spații afectate de acesta. Un exemplu de astfel de subiect poate fi reprezentat de prostestele pentru Roșia Montană.
Ken Metzler (1986, apud Preda, 2006, p. 165) clasifică reportajele ca fiind:
1. „amuzante, strălucitoare (feature – axat pe fapt divers);
2. de culise (însoțesc profilul unei personalități);
3. de actualitate (în legătură directă cu evenimentul);
4. explicative (surprind mentalități colective);
5. de atmosferă;
6. narativ;
7. biografic (accentul cade mai mult pe portret).”
Yves Agnès (2011, pp. 244-245) spune că un reportaj poate fi scris în funcție de orice fel de eveniment, ceea ce constituie un risc în clasificarea sa. Însă, acesta distinge patru categorii în care poate încadra reportajul.
Prima este evenimentul de actualitate. Orice eveniment poate ajunge subiectul unui reportaj. Chiar dacă unele evenimente sunt prevăzute și altele nu, respectiv altele durează mai mult timp. Important este ca jurnalistul să fie original și să aducă informații proaspete publicului său.
Cea de-a doua categorie este „ocazia pe care ai putea-o fructifica”. Unele evenimente nu aduc informații utile, însă reporterul se poate folosi de ele pentru a-l ajuta pe cititor să pătrundă într-o anumită realitate. Spre exemplu, aici se poate încadra un reportaj despre viața alpiniștilor utilitari – ce înseamnă concret meseria lor.
„Fapte de viață” este a treia tipologie realizată de Agnès. Reportajele incluse aici nu cunosc limite. Ideile lor pot porni de la o simplă discuție în redacție, de la o problemă de actualitate sau de la dorința jurnalistului de a prezenta un aspect al vieții sociale. Subiecte posibile pot fi, spre exemplu, creșterea șomajului, cum anume își petrec studenții timpul în pauzele dintre cursuri etc.
În cele din urmă, „decorul este subiectul”. În această categorie se încadrează reportaje care tratează subiecte asemănătoare documentarelor: ținuturi, călătorii ș.a. Aici, decorul devine tema principală a reportajului, însă actorii săi nu trebuie lăsați de-o parte. Le Monde a publicat reportaje de acest tip, unele având ca subiect călătorii pe urmele lui Cristofor Columb.
Jane Taylor (2009, pp. 146-149) propune o clasificare a reportajelor pentru a-l ajuta pe jurnalist să identifice potențialul de piață al unui eventual reportaj:
a. știrea de tip reportaj – reacția rapidă la apariția unei știri sau a unui material informativ, căreia îi urmează analize, interviuri, comentarii și detalii de context.
b. reportajul de context – propune o perspectivă mai profundă a unei probleme, analizând originile sale (pe care cititorii e posibil să nu le fi băgat în seamă în fluxul informativ cotidian) și prezentând aspecte istorice relevante subiectului. Subiecte tratate de reportajul de context pot fi evoluția unei afaceri, a unui scandal, a unui produs etc.
c. reportajul de tip investigație – tratează subiecte de interes public, luptă împotriva nedreptăților din sferele morale, politice, financiare. Acest tip de reportaj e realizat, de regulă, de echipe de jurnaliști (ex. Watergate).
d. portretul – se realizează cu precădere la adresa oamenilor și locurilor. Presupune documentare riguroasă și interviuri realizate atent. Poate fi scris sub forma unei povești, însă, în ceea ce privește portretul uman, e redactat în format întrebare-răspuns (din cauza presiunii timpului).
e. editorialul – intră la categoria de fond din ziarele de format mare, care își asumă un punct de vedere. Acesta nu este al jurnalistului, ci dezvăluie opinia redacției sau a proprietarilor ziarului în legătură cu un subiect al zilei.
f. poveștile de viață – materialul se concentrează asupra experienței oamenilor implicați în poveste: realizări, greutăți, dezastre, durere. Este prezentat fie de către jurnalist, care folosește citate din interviurile cu persoana respectivă, fie e formulat în întregime la persoana I.
g. observatorul din umbră – mai poartă denumirea de „reportaj sub acoperire” (p. 148) sau de „observație participativă”. De regulă, publicațiile nu practică un astfel de material întrucât implică mari costuri, în timp ce televiziunea oferă imagini interesante.
h. reportaj de la fața locului – scoate în evidență sensibilitatea, drama, empatia.
Pe lângă tipurile de reportaje menționate anterior, Sorin Preda (2006, p. 166-176) adaugă alte două: reportajul monografic și repotajul sportiv. Primul este rar întâlnit în presa cotidiană și, spre deosebire de alte reportaje, el se remarcă prin subiectul vast, mulțimea de personaje și „lipsa mărturiilor directe sau chiar istorice”.
Reportajul sportiv nu trebuie să aibă o valoare informațională la fel de mare cu cea a relatării sau a comentariului sportiv. El trebuie să se distingă printr-un unghi de abordare asemănător unei „camere de luat vederi” (J. D. Boucher, 1993, apud Preda, 2006, p. 178).
1.3. Obiectivele reportajului
Reportajul, spre deosebire de oricare alt gen jurnalistic, pune accent cu precădere pe viața oamenilor obișnuiți cu care cititorul se poate identifica. Reportajul exprimă astfel interesul ziaristului pentru oameni, pentru situații de interes uman, fiind redactat într-o manieră subiectivă.
Din tipologia reportajului realizată de L. Roșca (2009, pp. 330-332), reiese că obiectivele reportajului sunt de a-l transpune pe cititor la fața locului, de a-l face să empatizeze cu personajele despre care citește și de a-i aduce la cunoștință evenimentele despre care se relatează.
D. Popa completează obiectivele enumerate până acum. Dacă reportajul îi dă impresia cititorului că a fost prezent la eveniment, el, de asemenea, îi dovedește acestuia că jurnalistul a înțeles ce s-a întâmplat acolo și că poate explica faptele sub o formă în care să își informeze publicul.
Reportajul are, de asemenea, ca obiectiv să îi prezinte cititorului o realitate pe care jurnalistul a interpretat-o sub o altă formă față de același subiect tratat în trecut. Aici intervine creativitatea jurnalistului care, dintr-un subiect aparent banal, poate crea o adevărată capodoperă jurnalistică.
Yves Agnès (2011, p. 239) reformulează cele spuse înainte, considerând că reportajul este un gen privilegiat. Acest lucru se explică prin faptul că, printr-un reportaj, jurnalistul își poate dovedi abilitățile scriitoricești prin a prezenta realitatea în toate formele și circumstanțele ei; spre deosebire redactatul știrilor, unde creativitatea reporterului este limitată.
Agnès consideră că reportajul are ca obiectiv să apropie cititorul la maximum de informația relatată. Iar această apropiere este posibilă dacă reporterul „îi împrumută cititorului cele cinci simțuri ale sale” – văz, auz, miros, gust, pipăit (2011, p. 240). Informația din reportaj nu este strictă, ci prezentată sub o formă cât mai originală, care imită viața reală. Mai mult decât atât, prin informația transmisă, reporterul asigură o cât mai bună înțelegere a lucrurilor. Modalitatea de a transpune informația este sub formă de povestire, în care cititorul ajunge să joace rolul unui personaj. Așadar, el trăiește ceea ce citește.
Ken Metzler (1986, p. 191) consideră că esența reportajului este drama demersului umanității. Prin reportaj, jurnalistul scrie despre oameni, de regulă oameni obișnuiți, care se străduiesc să își îmbunătățească condiția de viață în timp ce se confruntă cu probleme și obstacole, uneori ajungând în situații care le depășesc capacitatea de înțelegere, toatea acestea în căutarea unui scop util.
Potrivit G. Stepanov (2004, p. 4), reportajul își propune să trezească în cititor, în funcție de tema abordată, stări precum seninătate, calm, liniște. De cealaltă parte, el poate stârni stări de tensiune, dorința de a lua măsuri în privința unei acțiuni și a de a nu sta degeaba.
1.4. Etapele realizării unui reportaj
Demersul jurnalistic, în ceea ce privește reportajul, necesită o abordare complexă a jurnalistului. Acesta trebuie să străbată evenimentul în profunzime, astfel încât să cunoască realitatea ca pe propria-i palmă. Ca să reușească, jurnalistul trebuie, înainte de a concepe efectiv planul de redactare, să privească realitatea lipsit de prejudecăți și să își dea voie să fie luat prin surprindere de ce întâlnește. Să își deschidă mintea în fața neprevăzutului.
Specie publicitstică, reportajul este genul jurnalistic care permite cel mai mult o abordare subiectivă a realității. Subiectivitatea nu trebuie înțeleasă însă ca fiind o alterare a realității descrise de către jurnalist, ci ca o manieră originală de a descrie și relata faptele observate. Cu alte cuvinte, subiectivitatea presupune, în acest caz, originalitate în modul de a povesti. Iar aceasta nu ar fi posibilă fără prezența obligatorie a jurnalistului la fața locului, care trebuie să își folosească toate simțurile pentru a putea descrie, ulterior, faptele.
Conf. univ. dr. Dorin Popa la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași consideră că o primă etapă în realizarea reportajului este constituită de pregătirea premergătoare evenimentului. Dacă evenimentul este unul prevăzut, jurnalistul are timp să se documenteze și știe la ce să se aștepte. Indiferent de cât de bine pregătit este, prezența sa la fața locului este necesară. Însă, dacă evenimentul este neașteptat, jurnalistul trebuie să dea dovadă de dexteritate și, într-un timp cât mai scurt, să reconstituie evenimentul prin observațiile sale, cât și mai ales prin intervievarea persoanelor aflate la fața locului. Este important ca informațiile culese de reporter să fie „calde” pentru că acest lucru presupune o bogăție de detalii care vor permite o relatare minuțioasă a evenimentului.
După pregătirea premergătoare evenimentului, urmează luarea notițelor. Jurnalistul trebuie să fie pregătit să își noteze tot ce i se pare important la fața locului, dar într-o manieră succintă, care să îi permită să se folosească rapid de informații. În notițele sale, important de menționat sunt elementele principale ale evenimentului, date precum ora și locul unde s-au petrecut faptele, cine a fost implicat (personajele), care a fost motivul pentru care s-a produs evenimentul (conflictul), care sunt urmările, de ce este subiectul inedit și de ce ar fi cititorii interesați de el. În anumite situații, este posibil ca informațiile secundare să fie mai importante decât cele principale (spre exemplu, contextul). Ca să fie considerat bun, un reportaj trebuie să fie construit din date care să-l facă pe cititor să simtă că a trăit evenimentul. Jurnalistul își permite să-și folosească observațiile pentru a da culoare textului.
Răspunsul la cele șase întrebări „cine?”, „ce?”, „când?”, „unde?”, „cum”?, „de ce?” este o altă etapă a demersului realizării unui reportaj. Jurnalistul aflat la fața locului trebuie să obțină toate informațiile necesare pentru a putea redacta un material corect din punct de vedere informativ. Pentru a fi sigur că informațiile descoperite nu sunt false, reporterul trebuie să le verifice în minimum trei locuri diferite. Dacă se întâmplă să publice niște date incorecte, credibilitatea sa, implicit a publicației la care lucrează, scade dramatic.
Conf. univ. dr. Dorin Popa este de părere că, aflat la locul unde s-a petrecut evenimentul, jurnalistul poate fi privit din două ipostaze: de martor și de participant. Ca să nu își piardă timpul în zadar, înainte de a-și alege subiectul, jurnalistul trebuie să se întrebe dacă poate să aducă ceva nou prin materialul său sau dacă are toate informațiile necesare redactării unui text bun. Iar informațiile importante într-un reportaj sunt colectate pe baza unor factori precum: proximitate temporală și spațială, conflictul și consecințele sale, ineditul faptelor și captarea interesului uman.
De asemenea, D. Popa evidențiază trei tipuri de realități paralele: perspectiva obiectuală, perspectiva autorităților și perspectiva celor implicați sau a rudelor celor implicați în eveniment. De aici reies trei unghiuri de abordare ale realității: prezentarea faptelor și a semnificațiilor dintr-o perspectivă obiectuală, prezentarea lor din perspectiva autorităților cât și prezentarea lor din perspectiva celor implicați sau a rudelor acestora. Jurnalistul este însărcinat să aleagă, corespunzător evenimentului, unghiul de abordare prin care să reflecte realitatea.
Cea din urmă etapă a realizării unui reportaj o constituie redactarea propriu-zisă a acestuia. Accentul trebuie să cadă asupra introducerii și a punctului culminant al materialului. Este recomandat ca un reportaj să nu fie încheiat printr-o concluzie sau o morală.
Spre deosebire de D. Popa, L. Roșca (2009, pp. 336-344) este de părere că realizarea unui reportaj începe cu alegerea unghiului de abordare. După ce jurnalistul stabilește din ce perspectivă va relata faptele, poate da startul procesului laborios al documentării. Colectarea informațiilor pentru un reportaj este mult mai dificilă decât pentru alte materiale jurnalisticie (relatare, știre). Jurnalistul trebuie să fie atras atât de elementele factuale (care răspund la cele șase întrebări), cât și de detaliile de atmosferă. Pentru asta, documentarea poate dura de la câteva zile la câteva săptămâni. Reportajul, astfel, nu trebuie doar să îl informeze pe cititor, ci să îl și transforme în martor vizual la eveniment.
Înainte să redacteze reportajul propriu-zis, jurrnalistul trebuie să schițeze planul reportajului și să îi clarifice ideea. Planul reportajului are rolul de a-l ajuta pe acesta să ierarhizeze informațiile din cadrul „scenariului” pe care îl va evidenția odată ce își va stabili cu ce secvență va începe relatarea faptelor. Jurnalistul trebuie, de asemenea, să își stabilească cum anume va reda înlănțuirea faptelor: cronologic sau nu. El nu trebuie să uite că specificul reportajului este că „răstoarnă ordinea cronologică”. Ideea reportajului este aleasă de jurnalist în funcție de ineditul, noutatea și semnificația evenimentului pe care îl tratează.
În cele din urmă, L. Roșca consideră că ultimul pas în realizarea reportajului este redactarea lui propriu-zisă. Pentru aceasta, jurnalistul trebuie să știe că reportajul este o îmbinare a tehnicilor genului dramatic (personaje, dialoguri, decor, punere în scenă) cu tehnici narative – care sunt foarte importante, având în vedere că jurnalistul trebuie, mai întâi de toate, să povestească cititorului faptele observate. Așadar, reportajul presupune existența a două planuri întrepătrunse: unul al „punerii în scenă” (citate, dialog etc.) și unul al „narațiunii” (proximitate temporală și spațială, personaje, întâmplări/evenimente). De obicei, autorii care vorbesc despre reportaj nu au o „rețetă” anume asupra felului în care acesta trebuie redactat. Melvin Mencher (1991, apud Roșca, 2009, p. 177) menționează câteva sugestii pe care le consideră esențiale în redactarea reportajului: „1. Arată oamenii care acționează; 2. Lasă-i să vorbească; 3. Lasă personajele și dialogul să conducă acțiunea; 4. Conferă conținutului dinamism. Aceasta înseamnă ca textul să aibă început, o parte de mijloc și un final. Însă, înainte de toți acești pași, e nevoie de o idee pentru un reportaj.
1.4.1. Ideile de reportaj
În capitolul „Tipologia reportajului”, am arătat că acesta se clasifică în funcție de școala franceză și cea americană. În ceea ce privește ideile de reportaj, aici ne aflăm într-un impas. Nimeni nu a clasificat, mai ales identificat care ar fi ideile de reportaj. Jurnalistul care este autor de reportaj trăiește cu nesiguranța zilei de mâine: nu știe în mod clar dacă va mai avea ocazia să redacteze un reportaj sau nu.
Conf. univ. dr. la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, Radu Ciobotea atrage atenția faptului că reportajul tinde să primescă două calități esențiale în ceea ce privește selectarea subiectului: una este că povestește într-un mod emoționant cum se desfășoară un eveniment, iar cealaltă că „inventează” un subiect acolo unde nu (pare că) există unul. În cea din urmă situație, pentru jurnalistul de reportaj, ziua pare că este una obișnuită. Ceea ce înseamnă că doar ideile pot să umple spațiul liber din ziar. „Idei” înseamnă, conform lui R. Ciobotea, „o largă deschidere tematică, spre diverse domenii, de la politică la turism și de la social la sport.” Cu alte cuvinte, dacă găsim o poveste, un personaj și un unghi de abordare, orice poate deveni subiect de reportaj.
Până la urmă, cele mai multe mari reportaje nu tratează evenimente, ci teme. Ele sunt realizate în urma unor eforturi de sinteză. R. Ciobotea dă exemplu de in astfel de reportaj: „Le Juif Errant est arrive”, scris de Albert Londres. Acesta urmărește viața evreilor de-a lungul Europei și Orientului Apropiat, începând din Londra, trecând prin Cehia, Polonia, România și ajunge într-un Israel care nu pare să fi existat vreodată, rezultatul unei nebunii sau al unei speranțe. Călătoria este o temă preferată de reportaj, de altfel.
Idei de reportaj pot fi desprinse din viața de zi cu zi. Unui jurnalist aflat la început de drum îi poate fi dificil să identifice un subiect, neavând abilități formate prin munca de pe teren sau din redacție. La întrebarea „Există subiecte potrivite în mod special reportajului?”, R. Ciobotea spune că, da, sunt unele subiecte ușor de tratat în reportaj. Într-un prim nivel, reportajul poate aborda trei tipuri de subiecte:
a. subiecte de o mare încărcătură de „interes uman” (human interest);
b. subiecte care se bazează pe fapte ieșite din comun;
c. subiecte care evocă starea de spirit a autorului și talentul lui stilistic (portret psihologic etc.).
Pe lângă cele menționate, pe jurnalist îl așteaptă un univers infinit de subiecte care, deși nu par menite reportajului, ajung reportaje fascinante doar prin creativitatea autorului lor.
Potrivit lui R. Ciobotea, în „interesul uman” se înscriu, în special, teme cu o conotație sentimentală puternică. Este vorba despre subiecte dramatice, precum sărăcia, bătrânețea, copiii abandonați, boli, catastrofe naturale etc. Adică sunt subiecte care atrag compasiunea cititorului și care îi provoacă sentimente de solidaritate. În această categorie nu intră, însă, numai teme care provoacă tristețe. Subiecte precum înfrângerea cancerului sau doborârea unui record provoacă, la fel ca cele de dinainte, un interes uman la fel de mare. Fiind o categorie care se bazează pe sentimentele cititorilor, există riscul ca jurnalistul să uite că are rol de informator al publicului și să încerce, în schimb, să stoarcă lacrimi de la public.
În ceea ce privește subiectele care se bazează pe fapte ieșite din comun, R. Ciobotea este de părere că acestea sunt destinate reportajului. Fiind bazat pe tehnici de redactare narative, reportajul este genul cel mai indicat pentru a aborda asemenea teme. Surpriza, suspansul și chiar incredibilul sunt acele elemente care nu le permit cititorilor să lase ziarul din mână sau care țin telespectatorii lipiți de ecrane. În această categorie, accentul nu mai cade pe emoție, ci pe poveste. Iar aceasta poate porni de la o simplă discuție, de la un zvon sau chiar de la o știre publicată în una dintre paginile ziarului. Jurnalistul trebuie să descopere o întâmplare ciudată, cu un final neașteptat, pe care să i-o povestească ulterior cititorului într-o manieră simplă și incitantă. Principiul pe care este construit un astfel de reportaj are la bază, conform manualelor americane, incongruitatea (în limba română s-ar traduce prin adunarea laolată a unor elemente surprinzătoare). În general, în cazul unui reportaj bazat pe incongruitate, jurnalistul îi construiește un lead asemănător.
Despre subiectele care evocă starea de spirit a autorului, cât și talentul său artistic, nu mulți jurnaliști au această posibilitate, stilul lor fiind unul obișnuit, deloc original. R. Ciobotea spune că un subiect posibil de reportaj poate fi inspirat din orice realitate, atâta vreme cât este relatat într-o manieră sensibilă, care să atragă. Aici se încadrează, spre exemplu, reportajele-portret și cele de călătorie. Chiar și anumite evenimente pot deveni subiect de reportaj, mai ales dacă stilul de descriere atrage atenția cititorului.
În presa zilelor noastre, conform lui R. Ciobotea, reportajul este des folosit în funcție de categoria în care poate fi încadrat. De cele mai multe ori, el trebuie să acopere un subiect din zona „Human Interest”. Această zonă din cadrul unui ziar este una „emoțională”, indiferent dacă e vorba de întâmplări vesele sau mai puțin vesele (reportaje despre copiii străzii sau despre supraviețuitorii Holocaustului). De asemenea, reportajul de „interes uman” poate avea și rol de a însoți un material informativ mai amplu. De exemplu, în cazul unui accident naval, o echipă de jurnaliști poate lua legătura cu autoritățile, în timp ce o altă echipă poate contacta supraviețuitorii sau familiile victimelor. Tot în categoria „interesului uman” pot intra reportaje din case de copii, spitale, săli de tribunal, penitenciare – adică din locuri unde se derulează drame.
Yves Agnès (2011, p. 239) afirmă că un jurnalist poate culege idei de reportaj de sub proprii lui ochi, de la colțul străzii. Pentru el, activitatea umană în sine, bucuria sau tristețea unei persoane este o temă care poată fi tratată de un reportaj. Important este ca subiectul despre care reporterul scrie să îl atingă atât pe el, cât și, mai ales, pe cititor.
William E. Blundell (1988, pp. 1-8) este de părere că un reporter, dacă nu are două sau trei idei de reportaj în minte, în general, nu își poate face meseria decât pe jumătate. Lipsa imaginației sale poate fi explicată prin faptul că nu gândește sau citește destul, respectiv nu vorbește cu oamenii potriviți. Pentru a avea un flux de idei constant, jurnalistul trebuie să fie un cititor înfocat, atât de cărți, cât și de publicații; chiar și pe acelea pe care puțini le citesc. În ele, reporterul poate căuta subiecte care îl interesează în mod personal și care pot „atinge” cititorii; unele dintre ele poate că au mai fost tratate sporadic în trecut, dar sigur altele nu au ajuns în ziare (religia și relațiile interfamiliale, spre exemplu). Chiar dacă lecturarea poate fi obositoare, ea poate „da viață” unor teme.
Jurnalistul poate găsi subiecte tratabile în reportaj și prin intermediul surselor umane. Sunt de preferat cei din clasa mijlocie pentru că, spre deosebire de cei dintr-o clasă superioară, sunt mai aproape de „mijlocul” acțiunii, nu sunt limitați de poziția socială și apreciază interesul reporterilor cu privire la viața sau cariera lor.
Bluendell propune niște posibilități care îl pot ajuta pe reporter să găsească idei de reportaj. Una dintre ele este extrapolarea. Ea presupune un eveniment care nu merită să fie subiect de reportaj, însă, extrapolând, jurnalistul poate ajunge la concluzia că, în spatele acestuia, se află o poveste mult mai importantă.
O altă variantă ar fi sinteza. Reporterul care folosește această tactică încearcă să unească mai multe idei de reportaj, care par comune, într-una singură. El gândește că evenimentele ce au avut loc pot avea legătură între și încearcă să găsească această caracteristică comună, care ajunge subiect de reportaj. Poate că evenimentele și locurile unde se desfășoară diferă, dar mereu va fi o cauză comună în spatele lor. Spre exemplu, dacă crește numărul elevilor care chiulesc de la ore și care sparg magazine, legătura dintre cele două poate fi explicată prin dependența adolescenților de jocurile video.
Chris Frost (2002, pp. 16-21) este de părere că jurnalistul, atunci când găsește un subiect de reportaj, trebuia să ia în considerare piața. Astfel, în funcție de locul unde lucrează reporterul (ziar local sau național), subiectul este abordat diferit.
Frost spune că teme tratabile în reportaj pot fi regăsite în comunicate de presă, medii de informare (ziare, televiziuni etc.), anunțuri din ziare (nașteri, morți, căsătorii, locuri de muncă neobișnuite disponibile, diverse lucruri ciudate care sunt de vânzare), aniversări, jurnale academice, surse oficiale (comunicate de presă ale guvernului, întâlniri oficiale etc.) și contactele personale ale jurnalistului. De asemenea, jurnalistul se poate folosi de propria-i observație, care îl poate determina să tragă cu urechea la conversațiile altora. Deși este nepoliticos, un bun reporter nu poate să se abțină în a auzi discuții interesante sau să observe ceva neobișnuit.
Spre deosebire de cei menționați înaintea sa, Frost precizează, alături de celelalte surse de idei de reportaj, „jurnalul de redacție” (2002, p. 17). Aici se trec toate evenimentele care sunt transmise redacției: de la o conferință de presă, o întâlnire oficială a membrilor Guvernului, un bal de caritate ș.a. E de preferat ca orice întâmplare să fie scrisă în jurnal, astfel încât editorul să-și fi dat acordul în prealabil asupra subiectelor.
Jock Lauterer (1995, pp. 45-47), în ceea ce privește ideile de reportaj, spune că, dacă jurnalistul e norocos, nu trebuie să gândească pentru el, ci editorul îi poate da sugestii. Însă, dacă reporterul se mulțumește să primească mereu, acest lucru îi alterează curiozitatea. Și, ca jurnalist, curiozitatea este ceea ce îl ajută să dea peste subiecte bune.
Prima sursă de idei este constituită, în viziunea lui J. Lauterer, de evenimentele de știri. Ziaristul trebuie să citească atât propriul ziar la care lucrează, cât și pe cele cu care se află în competiție. El trebuie să găsească acel element important care îl ajută să scrie un reportaj bun. Acesta este în strânsă legătură cu ce se întâmplă și cum anume sunt afectați oamenii din comunitatea din care face jurnalistul parte.
Subiecte pentru reportaj pot fi culese și de la oamenii care apar la știri, conform lui Lauterer. Printre altele, se pot scrie reportaje de tip „profil”. Dacă jurnalistul vrea să scrie despre un conducător, spre exemplu, însă au mai scris și alții în trecut, subiectul nu este expirat. Unghiul de abordare se poate axa asupra a ce este nou în viața lui, printre altele.
Sugestiile din redacție sunt cea de a treia categorie a surselor de idei. Odată ce reporterul ajunge să fie cunoscut pentru abilitățile sale scriitoricești, el ajunge să fie căutat de colegi, care îi oferă diverse idei. Oricât de bune ar fi, el nu trebuie să se focuseze doar pe ce primește din bunăvoința celorlalți. Trebuie să aibă o atitudine respectuoasă față de colegi, să le asculte propunerile cu interes și, dacă i se pare vreuna interesantă, să ajungă să o abordeze.
Cititorii pot ajuta și ei jurnalistul cu idei de reportaj. Aici este vorba nu de întreaga audiență a ziarului, ci de puținii care citesc cu interes ceea ce reporterul scrie. Ei pot trimite ideile atât prin scrisori către ziar, sunând la redacție, cât și prin intermediul internetului.
Nu în ultimul rând, jurnalistul este el însuși o sursă de subiecte pentru reportaj. Pentru începători, poate fi mai dificil, întrucât nu sunt atât de evidente precum evenimenele de știri. Însă, cu exercițiu, care presupune ca ziaristul să țină mereu ochii deschiși, să citească ziarele și să asculte ce vorbesc alții (chiar și trăgând cu urechea), ajunge să găsească idei oriunde, asemeni colegilor cu vechime în breaslă.
E. J. Friedlander și John Lee (1993, p. 37) spun, asemenea celor menționați anterior, că idei de reportaj pot fi găsite într-o mulțumite de surse. Jurnaliștii caută în ziare și reviste nu doar știri care le pot da idei, ci efectiv reportaje. Ziariștii care scriu reportaje își țin ochii și urechile deschise. Ei nu ignoră panourile publicitare sau mica publicitate, se uită la televizor, ascultă radio, toate acestea în căutarea de subiecte. Ei, de asemenea, vorbesc cu prietenii pe această temă și, cu puțin noroc, cei din urmă îi pot sfătui în privința unor nume sau locuri despre care merită să scrie.
Friedlander și Lee (1993, p. 38) consideră importantă abilitatea unui jurnalist de a se concentra asupra unei idei de reportaj. Cei doi se referă la faptul că, atunci când este ales un subiect, el nu trebuie să reprezinte o temă largă, precum „copii dispăruți”. Ziaristul trebuie să restrângă subiectul la o subtemă, precum, spre exemplu, „adolescenții care fug de acasă”. Astfel, reportajul dezvoltă o temă strictă și nu există riscul să aibă o lungime prea mare și să îl plictisească pe cititor, inclusiv pe editor.
Ken Metzler (1986, p. 193-194) consideră că primul loc unde un jurnalist ar trebui să caute idei de reportaj este în viața de zi cu. El recomandă situațiile în care oamenii obișnuiți fac față unor întâmplări dramatice. De asemenea, Metzler propune schimbările sociale și culturale. Un subiect poate fi, spre exemplu, drama femeilor recent eliberate de opresiunea maculină, în încercarea de a se adapta la noul lor statut: fete care vor să ajungă în echipe de sport, femei care doresc să ajungă polițiști sau pompieri etc. O altă sursă de subiecte o reprezintă discuțiile obișnuite. Și, cea mai important, din perspectiva lui K. Metzler, jurnalistul trebuie să caute subiecte în propria lui minte.
Vicky Hay (1990, pp. 12-13) spune că ideile de reportaj vin din diferite surse, precum: de la scriitori freelancer; din alte ziare, reviste și buletine informative; de la sursele și contactele jurnalistului; din comunicate de presă; din lecturarea unor subiecte pe care ziarul le-a tratat deja (spre ex. în trecut s-a făcut un reportaj despre comunitatea asiatică dintr-un oraș; se poate face un reportaj acum despre comunitatea hispanică din același oraș). Nu în ultimul rând, subiecte de reportaj pot fi găsite prin intermediul relațiilor interumane.
1.4.2. Planul de fezabilitate
Planul de fezabilitatea este demersul care înglobează predocumentarea. El cuprinde, cu alte cuvinte, etapele ce preced documentării propriu-zise.
Conform lui S. Adams (2008, pp. 51-53), realizarea unui reportaj pornește de la o idee și continuă cu predocumentarea, documentarea, intervievarea, schițarea și redactarea propriu-zisă. Peste planul de fezabilitate, cei mai mulți jurnaliști sar cu vederea. Însă el este important pentru că, în cadrul său, jurnalistul primește sau nu acordul de la editor asupra subiectului pe care vrea să îl abordeze, stabilește un unghi de atac, hotărăște, alături de editor, întrebările la care vor să primească răspunsuri și, în cele din urmă, tot aici ia în calcul de unde anume să își înceapă documentarea.
Yves Agnès (2011, pp. 245-246) propune niște pași care îl pot ajuta pe jurnalist să fie pregătit de lucru. Primul constă în a avea câteva idei despre subiect. Acesta presupune ca ziaristul să știe despre ce anume vrea să informeze și pe cine să contacteze pentru a se documenta ulterior.
Un alt pas are în vedere „reperarea locurilor” (2011, p. 246). În cazul unor reportaje pentru care jurnalistul trebuie să se deplaseze în condiții nefavorabile (catastrofe naturale), el trebuie să se informeze cum anume ajunge în siguranță, unde poate să închirieze o cameră etc.
Pasul următor este constituit de „verificarea contactelor”. Reporterul ar trebui să își facă o listă cu numerele de telefon și adresele celor cu care trebuie să vorbească. Odată ce a stabilit cu cine va vorbi, trebuie să „pună la punct detaliile practice”. Aceasta ține de mijloacele prin care jurnalistul va culege informația: carnete, pixuri, reportofon etc. De asemenea, dacă trebuie să călătorească în alt oraș/altă țară, să aibă grijă la pașaport, rezervări la hotel etc.
Nu în ultimul rând, predocumentarea, în viziunea lui Agnès, ține de a cunoaște lungimea materialului și de a alege unghiul de abordare.
Alți jurnaliști consideră că, pentru a nu se documenta în zadar, mai bine folosesc tehnica de „story mapping”. Aceasta presupune ca jurnalistul să aibă deja o idee asupra subiectului despre care vrea să scrie (spre exemplu, o petrecere rave – unde se consumă droguri). Apoi, trebuie să se gândească exact la ce anume vrea să atingă, legat de subiectul respectiv. Pentru fiecare idee de subiect sunt mai multe unghiuri de abordare. Pentru exemplul menționat anterior, se poate scrie despre droguri în sine, despre locul unde are loc petrecerea, despre muzică, pericole, poliție, părinți, vestimentație, trenduri etc. Dacă jurnalistul va încerca să acopere fiecare dintre aceste subiecte, nu își va putea focaliza atenția corect asupra niciunuia dintre ele. Așadar, fără un unghi clar de abordare, reportajul are șanse mari să devina supraaglomerat și greu de urmărit de către cititori.
După ce își stabilește subiectul, jurnalistul are de ales câteva subteme pentru acesta. Ele trebuie să se înlănțuie logic, lucru care ușurează focalizarea atenției asupra poveștii abordate. Pentru petrecerea rave, subteme accesibile sunt muzica, drogurile sau trenduri din prezent.
Următorul pas al predocumentării este căutarea cât mai multor unghiuri de abordare pentru fiecare subtemă, la fel ca în cazul subiectului principal. Ce detalii pot fi atinse și cum pot descrie mai bine atmosfera. Despre muzică, posibile unghiuri de abordare sunt: ce e la modă acum? ce nu? ce fel de echipamente sunt folosite? ce DJ sunt faimoși? ce e Trance-ul? ce e House-ul? etc. În ceea ce privește drogurile, jurnalistul ar putea aborda efectele fizice, presiunea anturajului, prețurile, testarea lor, calitatea, șansele de a fi arestat, șansele de a muri ș.a. Pentru trendurile din prezent, modalități de abordare ar putea fi: ce este la modă acum și ce nu? ce ne așteaptă în viitor? cum afectează trendurile tipurile de droguri pe care tinerii le consumă? etc.
În urma unghiurilor de abordare alese, jurnalistul decide care va fi cel principal în reportajul său. Pentru exemplul dat, unghiul de abordare poate fi explicația motivația existenței acestor petreceri din punctul de vedere al DJ-ului care a luat parte la câteva și care a fost martor al venirii și dispariției a diverse trenduri în materie de consum de droguri.
Dintr-odată, ziaristul are un reportaj interesant de realizat. E ușor de scris, întrucât știe deja unde să meargă și cu cine să vorbească. Și ce informații îl pot ajuta să ajungă unde dorește. Pentru aceasta, însă, el trebuie să devină un expert în domeniul despre care vrea să scrie. Așadar, trebuie să înceapă procesul laborios al documentării.
1.4.3. Documentarea
Documentarea este procesul laborios în cadrul căruia jurnalistul colectează informații cu scopul de a se „specializa” întru abordarea unui anumit subiect.
Mike D’Orso (în Witt, Leonard, 1991, pp. 76-83) consideră că documentarea este crucială pentru jurnaliști deoarece poveștile lor se bazează pe fapte reale, bine puse la punct. Este important pentru un ziarist să știe unde să „sape” după informație. Un prim loc unde ar putea-o găsi este biblioteca. Aici, jurnalistul se poate folosi de ziare datând cu zeci de ani în urmă sau, în anumite cazuri, chiar și de cărți pentru a se documenta. Conform lui M. D’Orso, un reporter își poate face singur norocul. Documentându-se pentru un subiect, el poate da de un altul. În cazul în care vrea să realizeze un reportaj despre o industrie sau o afacere, o sursă de informare o reprezintă companiile însele. Iar fiecare dintre ele este reprezentată de câte o asociație. Toate asociațiile sunt listate, cu date de contact, în enciclopedii precum Encyclopedia of Associations (în SUA).
Jo Cates și Ken Kister (1991, pp. 83-89) spun că un reportaj este pe atât de bun pe cât e documentarea pe care se bazează. Însă, atunci când se pune problema ca un jurnalist să caute informații, ele sunt exagerat de multe, unele chiar multiplicate, învechite sau nefondate. Însă ziaristul nu trebuie să dispere. Are la îndemână o gamă largă de informații pe care se poate baza. Iar acestea se regăsesc sub forma a două surse: printate și electronice.
Sursele din print sunt cele tradiționale, care se găsesc pe rafturile bibliotecilor, precum almanahuri, dicționare și enciclopedii. J. Cates și K. Kister recomandă ca jurnalistul să se bazeze, mai întâi de toate, pe un dicționar explicativ. Alții au la îndemână și dicționare de sinonime sau de expresii. Următoarea de pe listă este o enciclopedie de calitate, de unde ziaristul poate face rost de informații de încredere și, în același timp, prin intermediul căreia poate afla diverse despre subiecte mai dificile, aici rezumate simplist. Pentru cei care redactează reportaje, e recomandat să aibă la îndemână dicționare biografice, de unde se pot documenta asupra a zeci de mii de personalități importante; de asemenea, ar fi folositor și un almanah al persoanelor faimoase. La fel ca M. D’orso, Cates și Kister pomenesc de o eniclopedie a asociațiilor. Dacă trebuie să găsească un articol publicat într-o anumită revistă, jurnalistul se poate folosi de un index, precum cel de la New York Times; are o listă a articolelor publicate din 1851 până în prezent.
Sursele electronice, pe de altă parte, necesită mai puțină muncă de cercetare. Informația se află la o distanță de un click. În ciuda acestui lucru, sunt mai costisitoare și necesită o pregătire anterioară folosirii lor. Deși multe dintre sursele tradiționale se găsesc și în mediul online, sunt, de asemenea, multe baze de date care nu se regăsesc în print.
A folosi un calculator nu este o reprezentație de magie. Nu trebuie doar ca niște taste să fie apăsate și, wow!, informația să apară pe ecran. Însă, întru ajutorarea celor mai puțini pricepuți vin sistemele de baze de date și motoarele de căutare pregătite să le ușureze munca. Cei care caută să se documenteze în mediul online nu trebuie decât să folosească cuvinte-cheie pentru a găsi orice, începând cu articole întregi, citate sau chiar documente nepublicate în print.
Documentarea pe baza surselor electronice ocupă foarte puțin din timpul jurnalistului. Cu toate astea, nu este perfectă; cele mai multe baze de date bibliografice datează cu cel mult 20 de ani în urmă. Pentru multe subiecte, ziaristul trebuie să se bazeze pe sursele tradiționale.
S. Adams (2008, p. 56-58) atrage atenția asupra celei mai facile metode de documentare, și anume prin intermediul internetului. Internetul este plin de informații, mai mult sau mai puțin corecte. Jurnalistul se poate folosi de Google, însă nu trebuie să se bazeze pe el. Dacă îl interesează o informație relevantă, un citat sau un interviu, trebuie neapărat să verifice cu grijă sursa și data publicării. Informația ar putea avea vechime de ani de zile și, dacă ar fi publicată, ar stârni critici negative. Orice statistică pe care o găsește pe internet trebuie verificată și niciodată să nu aibă încredere în ortografia de pe web, chiar și de pe paginile principale a diverse site-uri de renume.
Varianta tradițională a documentării (cărțile), cât și interviurile, oferă, de cele mai multe ori, ineditul pe care îl caută jurnaliștii: fapte proaspete, citate neașteptate, lucruri care ar stârni o reacție de tipul: „nu am știut asta!”. Important este ca ziaristul să își realizeze documentarea bazându-se pe surse de încredere. Să dea un telefon în plus și să „sape” după informații o oră în plus.
În ceea ce privește documentarea, Christ Frost (2001, pp. 24-35) consideră că, pentru a redacta un reportaj bun, jurnalistul trebuie să facă niște pași înapoi, ajungând la sursa de la care a pornit totul. Indiferent că sursa este oficială sau nu, ea vorbește cu reporterul pentru că dorește acest lucru; în general, acest lucru ține de bunăvoința persoanei respective. Însă, ea poate avea propriu ei motiv pentru care vrea să vorbească (să se răzbune pe cineva, să creeze probleme sau să expună anumite acțiuni). Așadar, important este ca jurnalistul să își verifice informația prin a căuta alte surse de informare.
Oamenii sunt o primă categorie cu ajutorul căreia jurnalistul se poate documenta. Începând de la persoane obișnuite și continuând cu specialiști sau experți. O altă categorie e reprezentată de cărți de specialitate și arhive. Citind, reporterul își poate găsi subiectul ales deja abordat, lucru care îl ajută să aibă mai multe perspective ale evenimentului. De asemenea, agenda sa de contacte îl poate pune în legătură cu persoane care îi sunt de ajutor în procesul de documentare.
Frost vorbește și despre căutarea informațiilor pe internet. Menționează e-mail-ul, care este o sursă necesară pentru a vorbi cu persoane care, în viața reală, sunt greu de abordat. Cu ajutorul internetului, jurnalistul poate afla o adresă de e-mail a unei surse doar căutându-i numele. Sunt foarte multe site-uri care au baze de date accesibile publicului larg.
E. J. Friedlander și John Lee (1993, pp. 120-125) spun că ignoranța jurnalistului este cel mai bun punct de plecare în procesul documentării. Chiar dacă reporterul trebuie să devină un expert temporar în subiectul pentru care se documentează, nu poate să le știe pe toate. Așadar, dacă în timpul intervievării nu înțelege o anumită noțiune, trebuie să o clarifice cu ajutorul interlocutorului.
Arhiva unei redacții este primul loc la care un jurnalist poate apela, conform lui Friedlander și Lee. Presiunea timpului este cea care îl împiedică să se documenteze mai departe de atât. Cu toate acestea, de cele mai multe ori este suficientă arhiva redacției. Poate că nu dicționare sau atlase acolo, însă ziaristul poate găsi ce îi trebuie. Adevărata comoară din biblioteca redacției este alcătuită din dosarele ziarului la care lucrează reporterul. Organizate în funcție de nume și subiect, ele conțin toate evenimentele majore de știri, plus alte mici evenimente despre care s-a scris în ziar.
Bazele de date accesibile prin intermediul calculatorului nu îl asigură pe jurnalist că va găsi toate informațiile de care are nevoie. Acest lucru se explică prin faptul că, în ceea ce privește printul, cărțile au apărut încă de la 1440. Iar bazele de date din calculatoare au informații de abia de la începutul anilor ’60. Cu toate acestea, documentarea jurnalistului este ușurată de faptul că nu trebuie să se deplaseze până la o bibliotecă, în condițiile în care posedă un calculator personal. Însă, pentru a ști să descarce informații din baze de date, ziaristul trebuie să fie intruit în folosirea noii tehnologii.
Ken Metzler (1986, pp. 194-195) consideră că, odată ce jurnalistul și-a stabilit subiectul, următorul pas este obținerea informațiilor. Succesul reportajului are la bază capacitatea reporterului de a aduna informații bune și relevante. Ca să poată face acest lucru, Metzler propune trei pași: „vezi”, „definește” și „ilustrează” (p. 194).
Vezi înseamnă, pentru jurnalist, să realizeze documentarea propriu zisă. Aceasta presupune o informare asupra subiectului și intervievarea persoanelor relevante. Prin acest pas, el trebuie să adune suficientă informație încât să aibă o idee clară asupra evoluției poveștii – care duce către următorul pas.
Definește presupune că subiectul reportajului îi este clar jurnalistului. El a obținuit deja informațiile despre natura umană asupra căreia își va concentra atenția în redactare. Ceea ce anunță ultimul pas.
Ilustrează înseamnă că reporterul are la dispoziție citatele, anecdotele, scenele, descrierile și istoricurile care îi susțin punctul de vedere.
CAPITOLUL II. Ce este interviul
Interviul nu este, conform opiniei majorității, doar un gen distinct al presei. Din contră, el poate fi tratat în funcție de diferite domenii. Potrivit lui Cristian Florin Popescu (2003, p. 178), interviul este abordat din trei perspective:
1. abordare generică, din domeniul comunicării, unde interviul este instrumentul de lucru al managerului;
2. abordare sociologică (anchetă sociologică și sondaj de opinie);
3. în jurnalism (atât ca tehnică de colectare a informației, cât și ca gen redacțional).
În capitoul acesta, mă voi referi strict la interviu privit drept gen al presei scrise.
Interviul este, de cele mai multe ori, confundat cu dialogul. Dar, conform M. Cernicova (1997. p. 97), interviul este doar o formă a dialogului. Interviul reprezintă un „dialog specializat”, o serie de întebări și răspunsuri prin care cel care declanșează comunicarea (jurnalistul sau oricine altcineva) dorește să scoată în evidență o informație care, până în acel moment, nu este cunoscută. Interviul este, deci, pentru jurnaliști, un prim in instrument prin care descoperă faptele.
Marcel Tolcea (2009, p. 368) aduce în discuție o altă confuzie, vehiculată de această dată de presa românească: pe de-o parte „interviu” și „discuție” și, de cealaltă parte, „interviu de documentare” și „interviu propriu-zis”. În acest sens, M. Voirol (1993, apud Tolcea, 2009, p. 368) spune că „este abuziv să numim interviu niște simple vorbe aruncate într-o doară, o declarație făcută undeva în pripă, chiar de o personalitate, sau o discuție chiar mai amănunțită cu un specialist într-un domeniu de strictă specialitate. Primele sunt simple conversații, apoi avem de-a face cu declarații și, în fine, cu o întrevedere documentară.”
D. Randall (1998, p. 64) atrage atenția asupra faptului că interviul poate fi asemuit cu o conversație, dar nu este una. C. F. Popescu (2003, p. 178) explică diferența dintre cele două: interviul se deosebește de conversație prin faptul că este realizat cu un scop (obținerea de informații), în strânsă legătură cu un plan.
2.1. Definiția interviului
Shirley Biagi spune că, asemănător unei conversații,
„interviul este un schimb de informații, opinii sau experiență între o persoană și o alta. Într-o conversație, controlul asupra discuției trece de la o persoană la alta. Într-un interviu, însă, intervievatorul este cel care provoacă discuția și determină sensul (direcția) întrebărilor” (1991, apud Cernicova, 1999, p. 93).
Interviul, conform lui Henri Montant (1995, apud Cernicova, 1999, p. 93) este cuvântul englezesc ce indică demersul jurnalistului care, prin întrebările puse, obține informații importante pentru un articol de presă (fie el redat în formă narativă sau dialogală).
Michel Voirol (1992, p. 55) consideră că interviul este
„un demers investigativ, ce are ca scop obținerea unor informații inedite din partea unei persoane care acceptă ca părerile ei să fie date publicității.”
K. Metzler oferă o definiție a interviului prin care explică rolul decisiv al cuplului pe care îl formează cei doi protagoniști ai dialogului:
„Interviul este o conversație, de obicei dintre două persoane, pentru a obține informație în beneficiul unei audiențe nevăzute. Interviul este adesea un schimb informațional ce poate da naștere unui nivel de înțelegere la care, singură, niciuna dintre părți nu ar avea acces” (Metzel, 1986, apud Tolcea, 2009, p. 369).
Primul dicționar mediatic în limba română definește interviul, pentru început, ca fiind cea mai importantă tehnică de colectare a informației, urmând să includă interviul într-un gen anume:
„Dialog în care în mod ideal, jurnalistul propune întrebări, iar interlocutorul său (sursa) răspunde” (C.F. Popescu, R. Bâlbâie, 1998, apud Tolcea, 2009, p. 269).
Unii cercetători americani lărgesc aria de înțelegere a interviului. Ei îl definesc ca fiind, mai întâi, un proces dialogal, de la persoană la persoană, cu scop premeditat, având ca finalitate nu numai un schimb de opinii sau de păreri, ci și de comportamente (C. J. Stewart, W.B. Cash Jr., 1976, apud Tolcea, 2009, p. 269).
O altă abordare din literatura de specialitate americană definește interviul ca fiind
„o comunicare în care niciunul dintre interlocutori nu deține controlul exclusiv asupra comportamentului de comunicare al celuilalt, iar unul dintre ei poate alege să blocheze comunicarea” (C. W. Downs et al. apud C. F. Popescu, 2003, apud Tolcea, 2009, p. 269).
2.2. Interviul și intervievarea
Înainte de a purcede la a clasifica interviul, este necesară o clarificare. Interviul este un gen jurnalistic (nobil), în timp ce intervievarea este o metodă (tehnică) de colectare a informației (alături de documentare și observație).
Despre interviu, Philippe Gaillard spune că „nu este un gen jurnalistic veritabil decât dacă este prezentat ca atare într-un întreg articol sau într-o porțiune importantă a unui articol” (2000, p. 118). El are „drept scop să dea cuvânt unei personalități”, să lămurească o situație, să pună în valoare pe cineva sau toate acestea la un loc. Reporterul are, astfel, misiunea de a incita la conversație persoana intervievată, să o determine să vorbească despre ceva care ar interesa publicul larg. Ziaristul înregistrează această conversație și este publicată sub forma „întrebare-răspuns”. În esență, interviul este transcrierea discuției pe care jurnalistul o are cu interlocutorul.
În ceea ce privește intervievarea, aceasta este acțiunea de a lua un interviu. M. Mencher (1991, apud Lazăr, 2009, p. 33) este de părere că ziariștii apelează la intervievare din două motive: 1) pentru a aduna informații despre un eveniment, o situație și 2) pentru a realiza profilul unei persoane.
M. Lazăr (în Coman, 2009, p. 33) spune că în documentarea este decisivă intervievarea. Ziaristul trebuie să planifice o ordine în care să colecteze informațiile, cu care și cu cine începe demersul investigativ. În plus, un bun reporter trebuie să știe cum anume să abordeze interlocutorul. În acest sens, aducem în discuție principiile intervievării, formulate de M. Mencher (1991, apud Lazăr, 2009, p. 33).
Cele patru principii formulate de M. Mencher sunt: 1) pregătirea temeinică intervievării; 2) stabilirea unei relații conversaționale cu sursa; 3) formularea unor întrebări de natură să stimuleze sursa să vorbească; 4) ascultarea atentă a interlocutorului. Aceste principii se aplică atât în momentul documentării, cât și în timpul intervievării propriu-zise.
2.3. Tipologia interviului
În linii mari, interviurile nu se deosebesc prea mult între ele. Clasificările regăsite în cărțile de specialitate sunt realizate în funcție de amploarea convorbirii, de tematică și de unghiul de atac (ce dorește jurnalistul să obțină în final de la interlocutor).
O primă clasificare vine din partea lui Henri Montant (1995, apud Preda, 2006, p. 165). El vorbește despre: 1. interviul-declarație; 2. povestirea; 3. explicația; 4. documentarea; 5. indignarea (micro-trottoir); 6. interviul imaginar; 7. portretul.
Curtis D. MacDougall (1982, apud Preda, 2006, p. 31) aduce în discuție o clasificare mai simplistă, identificând: 1. interviul factual; 2. interviul de opinie; 3. interviul de personalitate.
Mariana Cernicova (1999, pp. 117-180) consideră că interviul se caracterizează în funcție de numărul de participanți angrenați în procesul de comunicare, de gradul de mediere între acești participanți și de tipul de comunicare în care se concretizează textul.
Astfel, M. Cernicova clasifică interviul, pentru început, în funcție de numărul de participanți:
a) dialog;
b) polilog.
Dialogul presupune un intervievator, mai mulți intervievați. Este o situație des întâlnită în presă, scopul acestei relații fiind chiar publicarea interviului, conform autoarei.
Polilogul are în vedere, pe de-o parte, un intervievator și mai mulți intervievați. Un asemenea interviu este pretabil în faza de documentare în realizarea unui material de presă. De asemenea, este folosit și pentru interviul pe bază de chestionar, pe care jurnaliștii l-au preluat din sociologie. Pe de altă parte, polilogul presupune prezența mai multor intervievatori și doar a unui singur intervievat. Această situație este tipică conferințelor de presă. Nu în ultimul rând, polilogul se realizează prin prezența mai multor intervievatori, cât și a mai multor intervievați. Nu este o situație întâlnită des; reprezintă trecerea spre un alt gen – dezbatere sau masa rotundă.
Cea de-a doua clasificare realizată de M. Cernicova este în funcție de tipul de interacțiune dintre intervievator și intervievat. O primă categorie este
a) interviul ne-mediat (față în față). Cei doi actanți ai comunicării se află în aceleași coordonate spațio-temporale. Pe lângă schimbul de cuvinte, aceștia beneficiază și de elemente de comunicare non-verbală (mimică, intonație, gesturi). Cea de-a doua categorie
b) e reprezentată de interviul mediat. În această situație, intervievarea are loc prin telefon, scrisori sau prin oricare alte mijloace tehnice. Marea problemă a acestui tip de interviu este că jurnalistul nu poate să păstreze contactul cu interlocutorul. Legătura dintre cei doi poate fi întreruptă atât din cauze tehnice, cât și din dorința respondentului. Lipsa elementelor non-verbale sărăcește receptarea mesajului de elemente care ar putea fi importante pentru redactarea interviului.
M. Cernicova clasifică interviul și în funcție de strategia de realizare. Mai precis, este vorba despre selectarea tipurilor de întrebări și de ordinea lor în timpul intervievării. Astfel, o primă categorie este:
a) interviul-pâlnie, unde întrebările pornesc de la general la particular. Reporterul încearcă să îi reducă șansele respondentului de a divaga de la subiect. Cea de-a doua categorie:
b) interviul tip pâlnie-întoarsă, pornește de la particular la general. Scopul este de a atrage opinii, comentarii pe baza extinderii graduale a unui fapt/eveniment particular. Cea de-a treia categorie regăsește:
c) interviul-tunel, care leagă mai multe întrebări pe aceeași temă; întrebările sunt fie toate deschise, fie închise. Nu invită la comentarii, ci doar „iau pulsul” evenimentelor. Acest tip de interviu se folosește, de regulă, doar ca suport de documentare;
d) interviul circular se întoarce la punctul care a declanșat dialogul, punând punct comunicării. Se folosește mai des în cadrul interviurilor-anchetă, când jurnalistul vrea să revină asupra unor probleme la care nu a primit răspuns detaliat;
e) interviul liber, lasa loc liber comentariilor pe marginea unor întrebări deschise. Reporterul vrea să descrie profilul sau opiniile unei personalități, fără a avea limitări de timp și fără a urmări dezvăluirea unui fapt anume. Este rar folosit în presă, întrucât acolo sunt constrângeri de timp și spațiu.
M. Cernicova realizează o altă clasificare a interviului, în funcție de relația de adevăr dintre textul prezentat sub formă de dialog și existența efectivă a interacțiunii dintre jurnalist și respondent. Astfel, avem două tipuri de interviu:
a) interviul în care raportul dintre text și dialog este generat direct și
b) interviul imaginar.
Menționarea tipului de interviu ține de deontologia profesiei. În ceea ce privește interviurile imaginare, acestea se regăsesc cel mai des în publicații umoristice (Cațavencii, spre exemplu).
O altă clasificare a interviului realizată de M. Cernicova este în funcție de genul în care se înscrie acesta. Avem, așadar, interviu informativ și interviu de opinie. În cazul primului tip, primează conținutul informativ al mesajului (ce se spune), în timp ce la interviul de opinie contează valoarea sursei emițătoare de mesaj (cine spune).
Cea din urmă clasificare realizată de M. Cernicova este în funcție de intervievator, interviurile putând fi propriu-zis publicistice, autorul lor fiind jurnalistul, sau pot aparține publicului, situație în care redacțiile adună întrebări de la public și, ulterior, le adresează personalităților autoritzate să formuleze răspunsuri. Cea de-a doua categorie este specifică emisiunilor de radio, unde publicul este invitat să devină „jurnalist”.
Yves Agnès (2011, p. 259) distinge mai multe tipuri de interviu în funcție de ce anume i se cere intervievatului. Așadar, o primă categorie este interviul-expertiză, în cadrul căruia un specialist îi explică cititorului o situație, ajutându-l să o înțeleagă.
Interviul-mărturie presupune ca intervievatul, martorul unui fapt divers, să povestească din punctul său de vedere prin ce experiență a trecut.
Rolul interviului-informație reiese din numele său: o persoană relevă sau vine cu mai multe detalii în legătură cu proiecte sau decizii din meseria sa; cu alte cuvinte, informează cititorul.
Interviul-opinie este realizat în urma unui eveniment de actualitate și presupune ca persoana intervievată să își exprime opinia sau comentariul cu privire la acesta (de regulă, astfel de interviuri au ca temă politica).
Interviul de reacție imediată are loc la scurt timp după încheierea unui eveniment. Interlocutorul oferă informații „la cald” (ex. interviu cu un sportiv după un meci).
Nu în ultimul rând, prin interviul-portret, interlocutorul își evidențiază personalitatea, răspunzând la întrebări mai mult sau mai puțin personale. Scopul acestuia este ca cititorul să ajungă să cunoască mai bine interlocutorul.
Curtis D. MacDougall (1982, apud Popescu, Florin, Cristian, 2003, p. 182) distinge trei mari tipuri de interviu, care, în esență, sunt fundamentale: interviul factual, de opinie și interviul portret.
C. F. Popescu (2003, pp. 182-183) deosebește trei tipuri de interviu în funcție de scopul investigării:
1. interviu de context: are drept scop să completeze textul principal. Poate fi sau nu interviu factual.
2. interviu magazin: destinat magazineor; de regulă, în el se îmbină cele trei tipuri fundamentale de interviu.
3. interviu-cheie.
2.4. Etapele realizării unui interviu
A realiza un interviu nu presupune, conform opiniei majorității, doar stabilirea unui chestionar de interviu și discuția propriu-zisă dintre jurnalist și interlocutor.
Primul pas în realizarea unui interviu este, în opinia lui Marcel Tolcea (2009, p. 369), ca ziaristul să își aleagă tema interviului. Poate că, pentru un jurnalist la început la drum, ar fi greu să își dea seama dacă trebuie să aleagă tema interviului sau persoana. Însă, în acest caz, redacția îi este de ajutor. În paginile ziarelor, sunt publicate interviuri ale căror teme se află în legătură directă cu interesul public dintr-un anumit moment al actualității. Așadar, tema primează în fața persoanei intervievate. O excepție de la regulă o constituie declarațiile unor vedete supermediatizate, ale căror declarații sunt mult așteptate de public.
Următoarea etapă, după stabilirea temei, este alegerea persoanei care va fi intervievată. Conform lui M. Tolcea, oamenii devin subiect de interviu din următoarele motive:
a) dețin funcții importante;
b) au realizat ceva important;
c) sunt acuzați de lucruri grave;
d) cunosc pe cineva sau ceva important;
e) sunt martori ai unui eveniment important;
f) sunt persoane cărora li s-a întâmplat ceva important.
După ce jurnalistul își formulează o idee generală asupra persoanei pe care dorește să o intervieveze, trebuie să o găsească pe cea mai potrivită – dintre cele care-i pot oferi informații utile. Iar omul potrivit capătă această titulatură din următoarele motive: dă dovadă de încredere, de responsabilitate, de accesibilitate și îi permite jurnalistului să îl citeze.
Odată alese tema și persoana care să fie intervievată, începe procesul documentării. Reporterul trebuie să fie documentat în momentul intervievării pentru ca aceasta să nu devină o simplă discuție în care interlocutorul vorbește neîngrădit (sau, dimpotrivă, tace) pentru că intervievatorul nu știe ce să întrebe. Important de menționat este că intervievații reacționează într-o manieră pozitivă la întrebările documentate. Ei, de fapt, acceptă să fie chestionați pentru că, în primul rând, jurnalistul trebuie să le arate că este în cunoștință de cauză cu subiectul pe care vrea să îl abordeze. Iar reporterul nu se documentează doar pentru ca publicul să vadă acest lucru; cititorii nu sunt interesați de cunoștințele ziaristului, ci de ceea ce transmite interviul, de informația nouă care, în lipsa unei documentări, nu ar avea de unde să reiasă. Iar documentarea reiese atât din șapou, cât și din formularea întrebărilor.
Următorul pas în realizarea interviului este alegerea structurii acestuia, conform lui M. Tolcea. Acesta vorbește despre mai multe structuri, precum cea: a. a interviului asemănător interogatoriului din sala de tribunal, când martorul este plasat în cadrul general al unui eveniment, după care avocatul particularizează ceea ce îl interesează (procedeu întâlnit des în politică); b. în care discuția pornește de la particular și se îndreaptă către general; c. care grupeză laolaltă o serie de întrebări, adunate în jurul aceleiași teme, de regulă având toate final deschis sau închis; d. în care reporterul încearcă să își surprindă interlocutorul, alterând întrebări ușoare cu întrebări dificile, întrebări cu final deschis și întrebări cu final închis etc.; d. a interviului cu „formă liberă”, care invită la răspunsuri deschise (folosit, de regulă, la interviuri de profil).
Cel din urmă pas constă în pregătirea întrebărilor. Chiar dacă ele sunt pregătite de dinainte, acest lucru nu înseamnă că trebuie urmate într-o ordine asemănătoare. De asemenea, nu există vreo metodă anume de a începe un interviu, potrivit lui M. Tolcea. Acesta poate începe ex abrupto (direct în temă), ori printr-o remarcă a interlocutorului, ori printr-o întrebare de încălzire. Important este că întrebările trebuie gândite ținând cont de personalitatea interlocutorului.
Conf. univ. dr. Dorin Popa la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași este de părere că etapele realizării unui interviu sunt, în linii mari:
1. găsirea unui subiect sau a unei persoane potrivite. Fiecare jurnalist se ghidează, atunci când își alege un interlocutor, în funcție de anumite criterii, precum notorietatea, realizările deosebite, personalitatea intervievatului sau autoritatea informației obținute;
2. menționarea tematicii dialogului. Alegerea unui teme atrage după sine și o opțiune în privința atitudinii față de interlocutor, care poate fi de simpatie, obiectivitate sau de confruntare. De regulă, această etapă are loc înaintea intervievării, însă o excepție este reprezentată de un eveniment care este important prin el însuși, mai puțin contând actorii săi;
3. obținerea de la interlocutor a mai multor informații decât le-a oferit altora și, mai mult decât atât, chiar a unor lucruri pe care nici el însuși nu ar vrea sau ar crede că le poate spune. Nu în ultimul rând, conform lui D. Popa, documentarea este vitală și, dacă este posibil, trebuie făcută neapărat înainte de o intervievare. Altfel, e posibil ca, la sfârșit, jurnalistul să se aleagă cu nimic publicabil.
Sally Adams și Wynford Hicks (2001, p. 17) spun că succesul intervievării se bazează pe pregătirea premergătoare acestuia. Conform lor, „formula” unui interviu perfect presupune o pregătire de o oră la 10 minute de intervievare.
În ceea ce privește etapele realizării unui interviu, aceștia sunt de părere că prima este alegerea interlocutorului. Odată ce acesta este ales, el trebuie convins să vorbească cu jurnalistul și să îi răspundă la toate întrebările. Ziaristul trebuie să aibă în vedere să identifice corect persoana pe care urmează să o intervieveze. Spre exemplu, un jurnalist englez a ieșit la masă cu un autor cunoscut, Alistair MacLean (The Guns of Navarone). În timpul interviului, cei doi au vorbit despre orice, mai puțin despre cărțile scrie de Alistair. La sfârșit, jurnalistul îl întreabă în care perioadă a anului are mai mult spor la scris. Iar Alistair MacLean îi spune că el nu este autorul confundat de jurnalist, ci persoana care se ocupă de Biroul de Turism European în cadrul guvernului din Ontario.
După ce își alege interlocutorul, jurnalistul trebuie să stabilească o întâlnire cu acesta. El trebuie să aibă grijă să fie atent la calendar, cât și la ceas, ca să nu riște să rateze interviul.
Planificarea interviului este, conform lui Sally și Hicks (2001, p. 22) următoarea etapă în realizarea acestuia. Cei doi sunt de părere că este vital să știi ce informații vrei să obții, cum să abordezi interlocutorul și ce fel de întrebări să adresezi. Indiferent că intervievarea are loc în persoană sau prin telefon, jurnalistul trebuie să aibă în vedere tipul de publicație pentru care lucrează, cât și tipologia cititorilor săi. Cu ajutorul redactorului-șef, ziaristul își creează o schiță, unde își stabilește interlocutorul, tema etc. De aici derivă următoarea etapă, și anume documentarea. În urma acesteia se stabilește un unghi, cât și teme de abordare. În cele din urmă, după documentare și alegerea unui unghi de abordare, se realizează un plan al întrebărilor.
Yves Agnès (2011, pp. 260-261) consideră că, pentru a „fi pe subiect” în timpul interviului, convorbirea trebuie pregătită cu seriozitate. Pentru a face acest lucru posibil, jurnalistul trebuie, pentru început, să găsească interlocutorul și subiectul despre care vrea să îl intervieveze. Ulterior, contactează persoana aleasă și stabilește o întâlnire cu ea.
Etapele propriu-zise ale interviului, potrivit lui Agnès, sunt constituite de un triplu demers: primul pas este o foarte bună cunoaștere a interlocutorului. Jurnalistul trebuie să îi cunoască biografia, munca de specialist (dacă e cazul), centrele sale de interes etc. Important este ca interlocutorul să vadă că nu este o necunoscută pentru jurnalist.
Al doilea pas are în vedere aprofundarea subiectului; cu alte cuvinte, documentarea. Reporterul are la îndemână surse atât print, cât și electronice. În decursul acestei etape, se poate stabili un unghi de abordare.
În cele din urmă, jurnalistul stabilește o listă de întrebări. Astfel, îi dovește interlocutorului că s-a pregătit din timp și că îl ia in serios.
Ken Metzler (1986, pp. 107-108) vorbește despre o structură de realizare a interviului. Aceasta presupune zece pași:
1. Pentru început, jurnalistul trebuie să definească scopul. Interviurile fără niciun scop clar nu aduc informații stricte. Scopul trebuie cunoscut de ambele părți: reporter și interlocutor.
2. Al doilea pas presupune documentarea. Începând cu mersul la bibliotecă și ajungând la conversații cu diverse persoane. De foarte multe ori, jurnalistul va vorbi cu familia, prietenii, colegii interlocutorului său, inclusiv cu rivalii acestuia.
3. A treia etapă e reprezentată de stabilirea interviului cu interlocutorul (de regulă, printr-un apel telefonic). Acesta este momentul decisiv pentru ziarist: trebuie să explice scopul și, cel mai important, să știe să se „vândă” și să își vândă povestea.
4. Următorul lucru pe care jurnalistul trebuie să îl facă este să își planifice strategia de intervievare. Iar aceasta include stabilirea unor întrebări de bază și a unor modalități de abordare a subiectului. Dacă știe că interlocutorul este evaziv sau taciturn, reporterul se poate documenta asupra intereselor și opiniilor sale, astfel încât discuția să curgă.
5. Urmează întâlnirea cu interlocutorul. La fel ca în etapa a treia, jurnalistul trebuie să se „vândă” și să își vândă ideile iar. Să fie entuziast și să folosească comentarii de spart gheața.
6. Este timpul pentru adresarea întrebărilor serioase. Se stabilește un raport conversațional.
7. Jurnalistul ajunge la punctul-cheie al interviului. Ascultându-și interlocutorul, el poate folosi întrebări „de urmărire”.
8. Spre sfârșitul intervievării, ziaristul poate pune întrebări de tip „bombă” (sensibile sau jenante).
9. Dacă este cazul, se revine de la întrebările de tip „bombă”.
10. Acum, jurnalistul poate încheia interviul.
CAPITOLUL III. Rolul intervievării în reportaj
Philippe Gaillard spune că „se înțelege de la sine că orice, sau aproape orice reportaj include interviuri, discuții cu persoane bine informate” (2000, p. 113). Iar acest lucru se explică prin faptul că jurnalistul, aflat la fața locului, trebuie să afle de la martori ce anume s-a întâmplat și, pentru a-l „atinge” pe cititor, cum anume i-a afectat întâmplarea respectivă.
Intervievarea din cadrul unui reportaj nu ajută doar la culegerea informațiilor în faza documentării. Dacă un interviu propriu-zis este publicat în întregime în articol sau într-o porțiune importantă a acestuia, înseamnă că personalitatea intervievată are ceva important de zis, care stârnește emoțiile cititorului.
Conform lui P. Gaillard, în funcție de scop, intervievarea este folosită pentru a obține două categorii de interviuri publicabile ca atare: într-un prim caz, pentru a obține din partea interlocutorului informații despre un subiect în care el este expert; în al doilea, pentru a realiza un reportaj în care să fie prezentată personalitatea intervievatului.
Reportajele sunt cu și despre oameni. Indiferent de subiectul pentru care un jurnalist se documentează, mereu va fi o persoană sau chiar mai multe care îi pot oferi informații sau care au ceva relevant de spus. Iar misiunea ziaristului este să găsească persoanele potrivite pe care să le intervieveze cu scopul de a-și redacta materialul. Astfel, intervievarea este folosită de către jurnalist cu scopul de a se documenta sau de a face cunoscută publicului opinia relevantă a unei persoane.
M. Mencher (1991, p. 273), asemeni lui P. Gaillard, consideră că intervievarea este folosită în două scopuri: pentru ca jurnalistul să se documenteze cu privire la un subiect și pentru a scoate în evidență o personalitate.
William Metz (1979, p. 156) spune, despre intervievarea în cadrul reportajului, că este folosită atât pentru a descrie elemente factuale, cât și pentru a insera detalii despre personalitatea interlocutorului (într-o proporție mai mare). Dacă intervievarea este realizată în profunzime și dacă atenția jurnalistului este strict concentrată pe detaliile biografice, atunci reportajul este unul de tip „profil”. Așadar, rolul intervievării este de a-i aduce la cunoștință cititorului interlocutorul și de a-l determina să empatizeze cu acesta.
Ken Metzler (1981, p. 122) consideră că intervievarea este importantă în cadrul unui reportaj, mai ales dacă scopul jurnalistului este de a releva fapte și experiențe anecdotice cu care cititorul se poate identifica sau pe care le poate considera interesante, cel puțin.
Drept completare la afirmațiilor anterioare, Ken Metzler (1986, p. 105) susține că succesul intervievăeii depinde în mare parte de a-i permite interlocutorului să fie el însuși.
3.1. Intervievarea – metodă principală de colectare a informației
Potrivit M. Lazăr (2009, p. 32), jurnaliștii, în procesul de culegere al informației, se folosesc trei tenici esențiale: documentarea, observația și intervievarea.
Dacă prin observație ziaristul compară realitatea cu perspectiva lui asupra situației, intervievarea este tehnica esențială prin care, datorită „pluralității vocilor”, sunt oferite multiple perspective asupra evenimentului despre care se relatează.
Jock Lauterer (1995, p. 78) menționează că procesul de scriere al jurnaliștilor poate fi împărțit în trei: adunarea informațiilor, redactarea și editarea lor. Despre colectarea informațiilor, Lauterer spune că intervievarea este cea care poate rezulta într-o poveste bună. Iar acest lucru se explică prin faptul că ziariștii nu sunt scriitori de romane. Ei nu vând ficțiune. Nu inventează oameni cărora le atribuie citate. Dimpotrivă, ei se supun milei oamenilor care ajung să le dezvăluie viețile lor.
Vicky Hay (1990, p. 75) spune că, deși intervievarea este tehnica principală de a aduna informații, la ea se recurge de abia la finalul documentării. Ea reprezintă punctul culminant al strângerii informației. Steven Clayman și John Heritage (2002, p. 1) sunt de părere că intervievarea este cea mai importantă modalitate de a culege informații care, ulterior, vor fi folosite în redactarea unor materiale complexe.
W. Metz (1979, p. 154) spune că „poți fi un bun reporter fără să fii un scriitor talentat, dar nu poți fi un bun reporter fără să fii un bun intervievator”. Intervievarea este cea mai importantă metodă de colectare a informației. Un jurnalist se folosește de ea atât pentru a strânge mici frânturi de informații, cât și pentru a arăta ce au de spus diverse personalități.
Potrivit lui Chris Frost (2002, p. 98), intervievarea este una dintre cele mai importante tehnici de colectare a informațiilor pentru că este un instrument prin intermediul căruia jurnalistul obține impresii și opinii din partea martorilor.
Asemeni tuturor autorilor menționați anterior, Cristian Florin Popescu și Radu Bâlbâie (1998, p. 62) sunt de părere că intervievarea este cea mai însemnată tehnică prin care se culege informația. Doar cu ajutorul ei, jurnalistul poate ajunge să cunoască în detaliu un eveniment pe care, ulterior, îl poate relata în întregimea sa.
3.2. Intervievatorul
Din dorința de a obține cât mai multe informații, prin prisma intervievării, comportamentul jurnalistului poate decide cursul conversației. Mariana Cernicova (1997, p. 83) consideră că reporterul trebuie să aibă grijă, începând cu modul în care adresează întrebările, să nu își influențeze interlocutorul în niciun fel (prin a-l aproba sau dezaproba), întrucât nu o să mai primească informații conforme realității, ci distorsionate.
De aceeași părere este Marcel Tolcea (2009, p. 386). Conform acestuia, reporterul trebuie să fie un mediator neutru, care să nu emită judecăți de valoare. De asemenea, M. Tolcea spune că jurnalistul trebuie să-i spună clar interlocutorului cât timp are la dispoziție pentru a-l intervieva și trebuie să ceară permisiunea de a folosi reportofonul. Eventual, reporterul ar putea să specifice că înregistrarea conversației contribuie la o transcriere fidelă a acesteia. Totuși, ar fi de preferat ca ziaristul să ia și notițe, în caz că ar întâmpina defecțiuni tehnice sau pentru a sublinia anumite lucruri pe care, ulterior, le-ar putea identifica mai ușor pe înregistrare. Pentru bune rezultate, conform lui M. Tolcea, intervievatorul trebuie să începă cu întrebări ușoare, nu foarte controversate. De asemenea, în caz că respondentul nu este atent cum își formulează răspunsurile, reporterul îl poate liniști în această privință, asigurându-l că va elimina (eventuale) stângăcii în procesul de redactare.
M. Tolcea (2009, p. 387) spune că jurnalistul trebuie să își facă simțită prezența în timpul intervievării, adică să fie ofensiv, nu doar complezent. Prin atitudinea sa, trebuie să își convingă interlocutorul să vorbească sau, în caz contrar, să îl stăpânească din a vorbi. Christ Frost (2002) susține același lucru, precizând că un reporter care vrea să își facă meseria „ca la carte” trebuie să fie în stare ca, prin prezența sa de spirit, să îl determine pe interlocutor să vorbească.
Sorin Preda (2006, p. 185) consideră, asemeni lui M. Tolcea, că e de preferat ca interviul să nu debuteze brusc, ci printr-o întrebare „ușoară”. Acesta enumeră câteva calități esențiale pe care un ziarist trebuie să le posede pentru a realiza un bun interviu: „gândire rapidă, politețe și empatie, formulare clară a întrebării”.
În viziunea lui S. Preda, intervievatorul trebuie să fie pregătit să adreseze mai multe întrebări, chiar dacă pentru unele nu ar mai avea timp. E de preferat ca întrebările închise sau complicate să fie evitate. Dar, pentru a-și pregăti întrebările, jurnalistul trebuie să realizeze mai întâi o documentare serioasă asupra personalității interlocutorului. Însă un interviu devine bun atunci când intervievatorul alege un unghi de abordare inedit, fructificat prin capacitățile ziaristului de a-și determina interlocutorul să ofere răspunsuri cât mai multe și bune.
Cristian Florin Popescu și Radu Bâlbâie (1998, p. 62) aduc în discuție un set de reguli pe care jurnalistul trebuie să le respecte: „alegerea corectă a interlocutorului, atenție în ascultare, gândire rapidă, politețe, empatie, formularea clară a întrebărilor, repetarea întrebării la care nu s-a răspuns cu alte nuanțe și, după alte câteva întrebări, două-trei întrebări de control (acelea la care jurnalistul cunoaște deja răspunsurile; utile pentru a testa sinceritatea interlocutorului), solicitarea unei declarații finale (dacă interlocutorul crede că trebuie să adauge ceva, să răspundă la o întrebare care nu i-a fost adresată, dar pe care o consideră importantă), observarea limbajului nonverbal.”
David Randall (1998, p. 64) propune o „linie de conduită generală” în ceea ce îl privește pe intervievator. Acesta este de părere că, mai întâi de toate, jurnalistul trebuie să știe ce anume vrea să obțină de la interviul pe care îl realizează. Cu alte cuvinte, înainte de a intervieva pe cineva, ziaristul trebuie să își imagineze forma finală a articolului și să își facă o idee asupra informațiilor de care are nevoie.
Ulterior, jurnalistul trebuie să se documenteze temeinic, ca să poată stăpâni cursul interviului și, mai mult decât atât, să afle ce are nevoie. Asemeni lui Marcel Tolcea și lui Sorin Preda, D. Randall susține că e de preferat ca un interviu să înceapă cu întrebări simple. Însă Randall merge și mai departe, spunând că întrebările simple ar trebui folosite pe întreg parcursul intervievării. De asemenea, autorul britanic este de părere că intervievatorul trebuie să acorde o mare importanță transcrierii numelui și a funcției celui intervievat. Doar așa se pot evita situații jenante.
D. Randall pune accent pe ideea ca intervievatorul să adreze întrebări pentru a obține informații, nu opiniile celui intervievat. Iar acest lucru se explică prin faptul că jurnalistul caută să obțină fapte, pe care să i le prezinte ulterior publicului. O excepție de la regulă este articolul de opinie.
Poate cea mai importantă precizare a lui D. Randall, în ceea ce-l privește pe intervievator, este să reia răspunsurile primite la finele interviului. Un motiv pentru a face acest lucru este, pe de-o parte, verificare datelor/cifrelor și, pe de altă parte, a informațiilor pe care nu este sigur că le-a înțeles cum trebuie. Această verificare a răspunsurilor mai poate avea, însă, și alte scopuri: un prim scop ar fi ca jurnalistul să vadă dacă nu-i lipsește vreo informație importantă, neremarcată la început; cel de-al doilea scop ar avea în vedere abilitățile ziaristului de a stoarce mai multe informații de la interlocutorul său.
Ca o viziune de ansamblu, intervievatorul, despre care am vorbit ca fiind „jurnalist”, „reporter” sau „ziarist” își mulează comportamentul în funcție de interlocutorul său.
3.3. Intervievatul
Cel căruia i se ia un interviu este vedeta poveștii, nu jurnalistul. De aici derivă faptul că ziaristul nu trebuie să vorbească mai mult decât interlocutorul său și, mai mult decât atât: el trebuie să asculte. Însă un bun jurnalist nu doar ascultă, ci își și stimulează invitatul să „povestească”, folosind atât cuvinte, cât și un limbaj nonverbal.
Interlocutorii sunt persoane diverse. Așadar, au caractere diverse. De aici se deduce faptul că reacționează diferit în timpul intervievării. Atitudinile lor pot fi reduse la câteva mai importante: cooperante, incomode, evazive și ostile.
Sursele cooperante sunt acelea care nu trebuie forțate să vorbească, respectiv să răspundă la întrebări. Un risc ce trebuie preîntâmpinat, în ceea ce le privește, conform lui M. Tolcea (2009, p. 387), are legătură cu interlocutorii care vorbesc mai mult decât trebuie. Este recomandat ca jurnalistul să stabilească de comun acord cu sursa niște „consemne de întrerupere”, precum un creion sau deget ridicat.
Despre sursele incomode, David Randall (1997, pp. 72-76) spune că primul pas în abordarea lor este ca jurnalistul să le convingă să îi vorbească, cel puțin. Dacă reușește să le convingă că are intenții bune, urmează să aleagă locul întâlnirii. Iar acesta trebuie să fie pe placul sursei, să se simtă în siguranță acolo. Odată ajuns la interviu, este necesar ca reporterul să se adapteze la interlocutor: să se îmbrace sau să vorbească în așa manieră încât să nu jignească statutul social al acestuia (ex. dacă interlocutorul este un vagabond, jurnalistul ar fi de prefer să nu fie îmbrăcat la costum). Pentru ca discuția să curgă, în prealabil, ziaristul trebuie să se documenteze asupra sursei sale (dacă poate glumi față de ea, ce anume o interesează etc.). Dacă intervievarea stagnează, o soluție este trucul cu „povestea vieții” (întrebări despre copilăria interlocutorului, pasiuni ș.a.). Astfel, persoana respectivă se va simți mai în largul ei în prezența jurnalistului. De asemenea, tot pentru comoditatea sursei, jurnalistul ar trebui să își ia notițe pe carnet nu de la începutul intervievării.
Este de preferat ca reporterul să nu adreseze din start întrebarea cea mai importantă, ci să înceapă cu unele generale. Și, când ajunge la întrebarea-cheie, dacă nu primește un răspuns satisfăcător, poate să apeleze la o pauză în vorbire, însoțită de un contact vizual care denotă starea expectativă.
În ceea ce privește sursele ostile, David Randall (1997, pp. 76-79) oferă câteva sfaturi întru abordrea lor. Pentru început, jurnalistul trebuie să insiste în a-l convinge pe interlocutor să accepte interviul. Apoi, în timpul intervievării, dacă sursa refuză să răspundă la o întrebare, reporterul trebuie să ia în calcul să îi ofere anumite opțiuni. Randall dă exemplu un interviu, în cadrul căruia jurnalistul vrea să afle cât anume a plătit guvernul pentru un contract. Neprimind niciun răspuns, el poate întreba: „A plătit 3 milioane de euro? Sau 10?”. De asemenea, este important ca exprimarea ziaristului să fie clară, lipistă de posibile interpretări. Dacă refuzul de a răspunde persistă, el poate avertiza că va menționa în articol acest lucru, dându-i impresia că previne un dezastru de imagine. În cele din urmă, soluții pe care le poate aborda sunt „povestea vieții” (interviul să se axeze pe detalii despre viața personală a interlocutorului) sau șantajul afectiv, de tipul: „dacă nu îmi răspundeți, mă dă afară de la ziar…”.
Despre sursele ostile vorbește și Chris Frost (2002, pp. 109-110). Dacă jurnalistul nu poate convinge o sursă să vorbească, poate apela la o alta, care să o înlocuiască. Chiar dacă cea din urmă nu are la fel de multe de zis, reporterul îi poate prezenta, totuși, la sfârșitul zilei un material editorului.
Câteodată, jurnaliștii pot avea de-a face cu persoane abuzive sau impertinente. Iar reacția lor nu trebuie să fie pe măsura celei interlocutorilor. Ziariștii trebuie să vadă mai sus de atât, să adopte o atitudine calmă și să adune informațiile de care au nevoie, în ciuda contextului nefavorabil.
Pe de altă parte, reporterul poate da peste persoane care vor să îi impună ce anume să scrie despre ele. Sau poate avea de-a face cu interlocutori care vor încerca să îl intervieveze ei pe el, cu scopul de afla ce știe despre aceștia. Jurnalistul nu trebuie să își permită să ajungă în asemenea situații.
Richard Keeble (2001, pp. 70-71) pune accent, asemeni celor menționați înaintea sa, asupra surselor dificile. El le categorizează după cum urmează: surse ostile, surse mult prea grăbite, silențioase, cele care spun „no comment”, „șmechere” și evazive.
Despre sursele ostile, R. Kebble spune că pot adopta o astfel de atitudine dintr-o serie de motive. Pot avea o impresie negativă despre presă sau să fi fost criticate în trecut de către ea. De asemenea, se pot simți atacate sau chiar insultate printr-o întrebare. Poate nu le place tonul vocii jurnalistului sau culoarea jachetei cu care este îmbrăcat. Indiferent de motiv, ziaristul nu trebuie să pornească o discuție în contradictoriu cu interlocutorul său. De preferat este să „calmeze” apele.
Sursele mult prea grăbite sunt acelea care, invitate să ia parte la un interviu, răspund cu „Nu am timp să vorbesc cu tine”. Răspunsul pe care jurnalistul trebuie să îl dea este: „Nu o să vă rețin foarte mult, dar este vorba despre o chestiune foarte importantă și am nevoie de toate detaliile”.
Cu silențioșii se pune problema că intervievarea nu duce nicăieri. Răspunsurile rol sunt plictisitoare, monosilabice. Cu aceștia, reporterul trebuie să procedeze în felul următor: să le ofere timp de „încălzire” înainte de intervievare, să adreseze întrebări cu răspuns deschis și să îi încurajeze constant prin mișcări de cap aprobatoare. Dacă atitudinea lor este în continuare aceeași, jurnalistul o poate adopta și el – să tacă și să vadă ce se va întâmpla mai departe.
În ceea ce privește sursele care spun „no comment”, ziariștii sunt sfătuiți să nu accepte „nu” drept răspuns”. Mai ales dacă sursa este importantă. Perseverența este un atu în acest caz. Dacă ele continuă să refuze să răspundă, o variantă ajutătoare este ca reporterul să le „amenințe” că nu va da bine să apară în ziar acest lucru.
Sursele „dodger” sunt acelea care se prefac a fi ignorante în situații în care le convine să fie luate drept astfel. În acest caz, este crucială documentarea jurnalistului. Spre exemplu, dacă o asemenea sursă spune că nu a fost prezentă la o întâlnire crucială, ziaristul i-o poate întoarce: „Am verificat lista participanților și am văzut semnătura dvs. acolo!”. Astfel de comentarii le reîmprospătează memoria surselor.
Evazivii vor încerca să se depărteze de subiectul principal al interviului. Iar aceasta se explică prin faptul că vor să evite probleme delicate aduse în discuție. Rolul jurnalistului este de a le aminti constant pentru ce sunt ele acolo.
3.4. Tehnici de intervievare
Ceea ce un jurnalist trebuie să își propună, în timpul unei intervievări, este să îl determine pe interlocutor să vorbească liber, fără teama de a fi întrerupt și cu promisiunea că nu trebuie să acorde mare atenție exprimării folosite (eventualele neatenții urmând a fi eliminate în timpul redactării).
Sally Adams și Wynford Hicks (2001, p. 32) convin asupra unor tehnici de intervievare care nu necesită adresarea unor întrebări prea complicate: 1. ascultă și încurajează; 2. folosește-te de liniște; c. fă o declarație care necesită o confirmare/infirmare; d. fă un rezumat și treci mai departe.
În ceea ce privește prima tehnică, a asculta și a încuraja oamenii să vorbească pare un lucru ușor de realizat. Însă, dacă un jurnalist nu învață aceste lucruri și nu le practică, are șanse mari să ajungă de cealaltă parte a baricadei. Spre exemplu, jurnaliștii de la radio care, atunci când realizează un interviu, acesta este, de regulă, de tipul „întrebare-răspuns” la foc automat. Tehnica aceasta ține de personalitatea intervievatorului. Scopul lui trebuie să fie de a-l face pe interlocutor să lase garda jos. Iar acest lucru înseamnă că trebuie să i se adapteze comportamentului său: să-l liniștească pe cel nervos, să-i ofere încredere celui nesigur de el etc.
Interviurile bune, conform lui S. Adams și W. Hicks, se realizează prin a-l vedea și a-l asculta pe celălalt. Însă, a asculta o conversație de o oră, spre exemplu, necesită multă răbdare și concentrare, atfel că devine foarte obositor. A-l asculta pe celălalt implică și disciplină, înțelegere, empatie, cât și răbdare. Interlocutorul trebuie să fie indus într-o atmosferă atât de plăcută încât să uite de prezența intervievatorului.
A asculta nu este același lucru cu a auzi. O bună ascultare presupune atât a auzi cât și a înțelege. În interviurile față în față, se denotă o bună ascultare prin contactul vizual dintre cei doi actori ai intevievării. Chiar dacă acesta nu este menținut pe toată perioada, interlocutorul trebuie să fie sigur că, dacă se uită înspre jurnalist, îi va întâlni privirea.
Odată ce intervievatul începe să vorbească, ideal este să fie încurajat să nu se oprească din a o face. Iar acest lucru poate fi realizat prin limbaj nonverbal: dat din cap în semn de înțelegere, aplecare în față – către interlocutor, zâmbet, cât și prin a spune „îhîm”.
Cea de-a doua tehnică de intervievare, „folosirea momentelor de liniște”, este mult mai importantă decât am crede. Poate că nu în primele minute ale intervievării, ci pe urmă, când jurnalistul și interlocutorul devin familiari unul cu celălalt, purtând (parcă) o discuție liberă.
Tehnica este folosită în momentul în care intervievatul termină de oferit un răspuns. Jurnalistul nu trebuie să se repeadă să sară cu o nouă întrebare, ci să numere în gând până la patru. De foarte multe ori, interlocutorul își amintește că mai are ceva de zis și adaugă imediat. Astfel, prin prisma acestei tehnici, e mai dificil ca intervievatul să fie întrerupt, ceea ce înseamnă că intervievarea decurge lin.
Despre „a face o declarație ce necesită o confirmare/infirmare”, S. Adams și W. Hicks sunt de părere că reporterul are mult mai multe șanse să primească un răspuns dacă nu pune o întrebare, ci dacă așteaptă o confirmare. Un exemplu de așa natură este: „Aș vrea să verific cum vi se scrie numele” – de preferat în pofida „Cum vi se scrie numele?”.
De asemenea, dacă jurnalistul așteaptă confirmări asupra unor fapte îi sugerează interlocutorului că el s-a documentat înaintea intervievării. Totuși, dacă ziaristul vrea să primească o confirmare asupra unui lucru care nu îl pune într-o lumină bună pe interlocutor, e de preferat să se folosească o întrebare.
Cea din urmă tehnică propusă de Sally și Hicks (p. 37), „rezumarea interviului și trecerea la un alt subiect”, se folosește când interlocutorul este mult prea vorbăreț. Așadar, jurnalistul rezumă ce a spus intervievatul și apoi trece mai departe: „Să vedem dacă am înțeles corect… Acum putem să vorbim despre…”.
Kay Miller (1991, pp. 61-71) propune, pentru început, ca tehnică de intervievare, să fie determinat interlocutorul să vorbească. În acest fel, un intervievator dovedește dacă e bun în situația în care ajunge să joace rolul de psiholog: în prezența sa, oamenii dezvăluie informații mult mai numeroase decât intenționează, în timp ce el îi ascultă și privește. O altă tehnică este să înveți să asculți, conform lui K. Miller. Este important ca un intervievator să fie atent la interlocutor. Nu doar să îl asculte, ci să îi observe limbajul nonverbal: expresiile faciale, tonul vocii, poziția corpului. Din modul în care decurge interviul reiese o altă tehnică de intervievare. Jurnalistul îi precizează interlocutorului, mai întâi de toate, cum anume și unde se va desfășura interviul (cât timp va dura, dacă va fi față în față sau prin telefon/e-mail) și, în caz că e vorba despre un interviu în profunzime, de câte întâlniri are nevoie pentru a-și putea realiza subiectul. Dacă în timpul intervievării jurnalistului îi vin în minte alte întrebări, e de preferat să nu întrerupă fluxul conversațional, ci să și le noteze pe carnet. O altă tehnică ține de tipul de interviu pe care un jurnalist vrea să îl realizeze. Dacă este unul stresant, sau limitat de timp, e de preferat ca prima întrebare să fie cea mai puțin amenințătoare și să continue progresiv, ajungând la cea mai dificilă De asemenea, felul în care intervievatorul este îmbrăcat reprezintă, și el, o tehnică de intervievare. Nu în ultimul rând, K. Miller consideră că o tehnică importantă este să adresezi o întrebare, la care nu ai primit răspuns, sub mai multe forme, până ți se răspunde. În acest caz, jurnalistul trebuie să le acorde prioritate instinctelor sale.
CAPITOLUL IV. Metodologia realizării reportajului
După cum se observă încă din titlul acestui capitol, am ales, ca parte a doua a lucrării mele de licență, să realizez un produs. Mai precis, un reportaj.
Am dorit să fac produs pentru că, în anul II de facultate, am realizat o anchetă jurnalistică la TIJ. Și mi-a plăcut întreg procesul – începând cu documentarea și culminând cu redactarea. Am încercat să profit de ocazie și am optat pentru reportaj pentru că nu am mai făcut niciunul până acum și, de asemenea, am avut un profesor coordonator care să îmi dea sfaturi în această privință. M-am gândit că este o modalitate de a „testa” terenul. Să văd dacă îmi place acest tip de scriitură.
În ceea ce privește tematica pe care am abordat-o, am dorit să vorbesc despre ea pentru că a avut un impact mare asupra vieții mele. Am fost în acel loc, am trăit acolo, am cunoscut oamenii descriși și, mai presus de toate, m-a ajutat să înțeleg altfel persoanele în vârstă. Consider că subiectul pe care l-am ales este important pentru că reliefează la maximum tehnica principală de a colecta informații în reportaj, anume prin intervievare. În plus, prin această tematică, evidențiez faptul că modalitatea prin care i-am abordat pe cei cu care am vorbit, de la angajați la rezidenți, respectiv la domnul Alfred Bulai, mi-a permis să redactez produsul așa cum este în prezent.
Ideea pentru reportaj nu am născocit-o pe loc, pentru că trebuia să realizez un produs. Am vrut să scriu despre acest subiect încă din 2011, când am fost pentru prima dată în acea instituție de îngrijire a bătrânilor. Unde, prin cele văzute și auzite, am înțeles cu adevărat traiul zilnic al românilor care lucrează acolo. Inițial, am intenționat să fac un articol pe blogul meu. Însă, această dorință a fost ușor uitată pentru că începusem clasa a XII-a și aveam alte griji în minte.
Dat fiind că întreg reportajul se bazează pe experiența mea personală, documentarea a presupus un minim efort. Am fost nevoită să caut doar câteva statistici, respectiv niște poze de pe site-ul oficial al casei de bătrâni. În prealabil, cu ajutorul site-ul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, am obținut adresa de e-mail a sociologului Alfred Bulai, pe care l-am contactat cu ajutorul ei. Ulterior, m-am întâlnit cu dumnealui și mi-a lămurit câteva neclarități.
Produsul l-am realizat pe baza a ce am trăit. Așadar, pe lângă interviul realizat cu domnul Alfred Bulai, restul informațiilor le-am colectat personal. Discutând și ascultându-i pe ceilalți. Iar strângerea informațiilor s-a realizat pe durata a șase luni, timp în care am fost la fața locului. Documentare în realizarea produsului a presupus observația mea și, după cum am precizat anterior, culegerea unor statistici, respectiv a unor poze.
În ceea ce privește dificultățile întâmpinate în timpul procesului de redactare, pot spune că nu am întâlnit niciuna. Totuși, aș menționa interviul pe care mi l-a acordat domnul Alfred Bulai. A vorbit destul de mult în afara subiectului și mi-a îngreunat munca de transcriere a ce mă interesa.
Concluzii
Luând în considerare toate cele menționate anterior, se poate conchide că reportajul este, poate, cel mai permisiv gen jurnalistic dintre toate. Singura asemănare dintre reportaj și celelalte genuri ale presei scrise este faptul că informează cititorul. Reportajul, însă, nu se oprește aici. El vine înzestrat cu perspectiva jurnalistului asupra realității, cu mijloace de expresie împrumutate din literatură, fiind realizat sub forma unei povestiri. În anumite situații, reportajul, prin maniera în care este redactat, înglobează rolul său informativ cu divertismentul, consituind o modalitate de relaxare pentru cel care îl citește.
Faptul că reportajul poate lua forma unei povestiri se datorează reporterului care, prin prezența la fața locului și, mai ales, folosindu-se de intervievare drept tehnică principală de colectare a informației, „dă” glas celor întâmplate, bazându-se pe experiențe celor care au luat parte la evenimentul pe care el îl tratează. Așadar, intervievarea este resursa principală a jurnalistului prin intermediul căreia se documentează și care contribuie la identificarea unor elemente ce vor conferi materialului autenticitate și emoție.
Totuși, pentru ca reporterul să aibă succes în procesul documentării, respectiv în tratarea surselor pentru a se documenta, el trebuie să ia în calcul cu ce fel de persoane urmează să stea de vorbă și, în funcție de aceasta, să își stabilească o modalitate de abordare. Ulterior, se poate folosi de anumite tehnici de intervievare, care îi vor folosi la obținerea informațiilor de care are nevoie.
În cele din urmă, indiferent de libertate de exprimare pe care reportajul o oferă jurnalistului, cel din urmă nu va reuși să redacteze un material calitativ și ușor de urmărit decât în urma stabiliri unui plan de fezabilitate. Odată ce stabilește o ordine logică în care să trateze subiectul, respectiv să colecteze informații ce îl vor ajuta să îl abordeze, jurnalistului nu îi mai rămâne decât să dea frâu liber creativității sale și, prin felul în care redactează reportajul, să îl transpună pe cititor în lumea pe care o descrie.
Bibliografie:
Adams, Sally și Hicks, Wynford, 2001, Interviewing for Journalists, editura Routledge, United Kingdom.
Agnès, Yves, 2011, Introducere în Jurnalism, editura Polirom, Iași.
Bluendell, E., William, 1988, The Art and Craft of Feature Writing, editura Plume, SUA.
Capelle, Marc, 1994, Ghidul Jurnalistului, editura Carro, București.
Cates, Jo, Kister, Ken, 1991, „A feature writer’s reference library”, în Witt, Leonard, The Complete Book of Feature Writing, editura Writer’s Digest Books, SUA.
Cernicova, Mariana, 1997, Interviul, un dialog specializat, editura Augusta, Timișoara.
Cernicova, Mariana,1999, Stilul publicistic actual, editura Augusta, Timișoara.
Clayman, Steven și Heritage, John, 2002, The News Interview. Journalists and Public Figures on the Air, editura Cambridge University Press, United Kingdom.
D’Orso, Mike, 1991, „Researching your feature ideas”, în Witt, Leonard, The Complete Book of Feature Writing, editura Writer’s Digest Books, SUA.
Friedlander, Jay, Edward și Lee, John, 1993, Feature Writing for Newspaper and Magazines, ediția a II-a, editura HarperCollins College, SUA.
Frost, Chris, 2002, Reporting for Journalists, editura Routledge, UK.
Gaillard, Philippe, 2000, Tehnica Jurnalismului, editura Științifica, București.
Hay, Vicky, 1990, Writing for Magazines and Newspapers, editura Columbia University Press, SUA.
Keeble, Richard, 2001, The Newspaper Handbook, ediția a III-a, editura Routledge, UK.
Lauterer, Jock, 1995, Comunity Journalism, editura Iowa State University Press, SUA.
Lazăr, Mirela, 2009, „Metode și tehnici de colectare a informațiilor”, în Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism, ediția a III-a, editura Polirom, Iași.
Mencher, Melvin,1991, News Reporting and Writing, Second Edition, editura Brown & Benchmark, Chicago.
Metz, William, 1979, Newswriting from Lead to ‘’30’’, editura Prentice Hall, SUA.
Metzler, Ken, 1986, Newsgathering, Second Edition, editura Prentice Hall, SUA.
Metzler, Ken, 1981, Newswriting Exercises, editura Prentice-Hall, SUA.
Miller, Kay, 1991, „Interviewing techniques: get them to talk”, în Witt, Leonard, The Complete Book of Feature Writing, editura Writer’s Digest Books, SUA.
Popescu, Florin, Cristian, 2003, Manual de Jurnalism, editura Tritonic, București.
Popescu, Florin, Cristian și Bâlbâie, Radu, 1998, Mic dicționar de jurnalism, editura Fundația Rompres, București.
Preda, Sorin, 2006, Tehnici de Redactare în Presa Scrisă, editura Polirom, Iași.
Randall, David, 1998, Jurnalistul Universal, editura Polirom, Iași.
Roșca, Luminița, 2009, „Reportajul”, în Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism, ediția a III-a, editura Polirom, Iași.
Stepanov, Georgeta, 2004, Reportajul social: aspecte definitorii, editura CEP USM, Chișinău.
Taylor, Jane, 2008, „Reportajul”, în Keeble, Richard, Presa scrisă. O introducere critică, editura Polirom, Iași.
Tolcea, Marcel, 2009, „Interviul de presă scrisă”, în Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism, ediția a III-a, editura Polirom, Iași.
Wynford, Hicks, Adams, Sally, Gilbert, Harriett, Holmes, Tim, 2008, Writing for Journalists, Second Edition, editura Routledge, United Kingdom.
Reviste științifice:
Hazaparu, Adrian, Marius, 2014, „Demistificarea reportajului literar. O abordare pragmatică a binomului literatură – jurnalism”, în Philologica Jassyensia, nr. 1 (19), an X, Supliment, pp. 541-548.
Web-ografie:
Site-ul journalism.about.com, accesat ultima dată pe 22 martie 2015, la adresa http://journalism.about.com/od/writing/a/kindsoffeatures.htm
Site-ul biblioteca.regielive.ro, accesat ultima dată pe 22 martie 2015, la adresa
http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/mass-media/reportajul-c1-introducere-in-teoria-si-practica-reportajului-35735.html?s=introduc%20teor%20practic%20reportaj
Site-ul biblioteca.regielive.ro, accesat ultima dată pe 22 martie 2015, la adresa
http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/mass-media/reportajul-c2-definirea-reportajului-35736.html?s=ciobot
Site-ul biblioteca.regielive.ro, accesat ultima dată pe 22 martie 2015, la adresa
http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/mass-media/reportajul-c4-subiectele-reportajului-35738.html?s=ciobot
Site-ul biblioteca.regielive.ro, accesat ultima dată pe 22 martie 2015, la adresa
http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/mass-media/reportajul-c5-documentarea-pe-teren-35739.html?s=ciobot
Site-ul biblioteca.regielive.ro, accesat ultima dată pe 22 martie 2015, la adresa
http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/stiintele-comunicarii/principii-ale-scriiturii-creative-reportajul-28909.html
Site-ul scribd.com, accesat ultima dată pe 22 martie 2015, la adresa
Site-ul dorinpopa.wordpress.com, accesat ultima dată pe 22 martie 2015, la adresa
https://dorinpopa.files.wordpress.com/2008/04/curs-text-jurn6_2007-2008.doc
Site-ul dorinpopa.wordpress.com, accesat ultima dată pe 29 martie 2015, la adresa
https://dorinpopa.files.wordpress.com/…/curs-text-jurn5_2007-2008.doc
Site-ul http://philologica-jassyensia.ro, accesat ultima dată pe 16 aprilie 2015, la adresa
http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/X_1supl_Hazaparu.pdf
Site-ul newlits.org, accesat ultima dată pe 3 mai 2015, la adresa:
https://newlits.wikispaces.com/file/view/unit4.pdf
Bibliografie:
Adams, Sally și Hicks, Wynford, 2001, Interviewing for Journalists, editura Routledge, United Kingdom.
Agnès, Yves, 2011, Introducere în Jurnalism, editura Polirom, Iași.
Bluendell, E., William, 1988, The Art and Craft of Feature Writing, editura Plume, SUA.
Capelle, Marc, 1994, Ghidul Jurnalistului, editura Carro, București.
Cates, Jo, Kister, Ken, 1991, „A feature writer’s reference library”, în Witt, Leonard, The Complete Book of Feature Writing, editura Writer’s Digest Books, SUA.
Cernicova, Mariana, 1997, Interviul, un dialog specializat, editura Augusta, Timișoara.
Cernicova, Mariana,1999, Stilul publicistic actual, editura Augusta, Timișoara.
Clayman, Steven și Heritage, John, 2002, The News Interview. Journalists and Public Figures on the Air, editura Cambridge University Press, United Kingdom.
D’Orso, Mike, 1991, „Researching your feature ideas”, în Witt, Leonard, The Complete Book of Feature Writing, editura Writer’s Digest Books, SUA.
Friedlander, Jay, Edward și Lee, John, 1993, Feature Writing for Newspaper and Magazines, ediția a II-a, editura HarperCollins College, SUA.
Frost, Chris, 2002, Reporting for Journalists, editura Routledge, UK.
Gaillard, Philippe, 2000, Tehnica Jurnalismului, editura Științifica, București.
Hay, Vicky, 1990, Writing for Magazines and Newspapers, editura Columbia University Press, SUA.
Keeble, Richard, 2001, The Newspaper Handbook, ediția a III-a, editura Routledge, UK.
Lauterer, Jock, 1995, Comunity Journalism, editura Iowa State University Press, SUA.
Lazăr, Mirela, 2009, „Metode și tehnici de colectare a informațiilor”, în Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism, ediția a III-a, editura Polirom, Iași.
Mencher, Melvin,1991, News Reporting and Writing, Second Edition, editura Brown & Benchmark, Chicago.
Metz, William, 1979, Newswriting from Lead to ‘’30’’, editura Prentice Hall, SUA.
Metzler, Ken, 1986, Newsgathering, Second Edition, editura Prentice Hall, SUA.
Metzler, Ken, 1981, Newswriting Exercises, editura Prentice-Hall, SUA.
Miller, Kay, 1991, „Interviewing techniques: get them to talk”, în Witt, Leonard, The Complete Book of Feature Writing, editura Writer’s Digest Books, SUA.
Popescu, Florin, Cristian, 2003, Manual de Jurnalism, editura Tritonic, București.
Popescu, Florin, Cristian și Bâlbâie, Radu, 1998, Mic dicționar de jurnalism, editura Fundația Rompres, București.
Preda, Sorin, 2006, Tehnici de Redactare în Presa Scrisă, editura Polirom, Iași.
Randall, David, 1998, Jurnalistul Universal, editura Polirom, Iași.
Roșca, Luminița, 2009, „Reportajul”, în Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism, ediția a III-a, editura Polirom, Iași.
Stepanov, Georgeta, 2004, Reportajul social: aspecte definitorii, editura CEP USM, Chișinău.
Taylor, Jane, 2008, „Reportajul”, în Keeble, Richard, Presa scrisă. O introducere critică, editura Polirom, Iași.
Tolcea, Marcel, 2009, „Interviul de presă scrisă”, în Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism, ediția a III-a, editura Polirom, Iași.
Wynford, Hicks, Adams, Sally, Gilbert, Harriett, Holmes, Tim, 2008, Writing for Journalists, Second Edition, editura Routledge, United Kingdom.
Reviste științifice:
Hazaparu, Adrian, Marius, 2014, „Demistificarea reportajului literar. O abordare pragmatică a binomului literatură – jurnalism”, în Philologica Jassyensia, nr. 1 (19), an X, Supliment, pp. 541-548.
Web-ografie:
Site-ul journalism.about.com, accesat ultima dată pe 22 martie 2015, la adresa http://journalism.about.com/od/writing/a/kindsoffeatures.htm
Site-ul biblioteca.regielive.ro, accesat ultima dată pe 22 martie 2015, la adresa
http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/mass-media/reportajul-c1-introducere-in-teoria-si-practica-reportajului-35735.html?s=introduc%20teor%20practic%20reportaj
Site-ul biblioteca.regielive.ro, accesat ultima dată pe 22 martie 2015, la adresa
http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/mass-media/reportajul-c2-definirea-reportajului-35736.html?s=ciobot
Site-ul biblioteca.regielive.ro, accesat ultima dată pe 22 martie 2015, la adresa
http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/mass-media/reportajul-c4-subiectele-reportajului-35738.html?s=ciobot
Site-ul biblioteca.regielive.ro, accesat ultima dată pe 22 martie 2015, la adresa
http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/mass-media/reportajul-c5-documentarea-pe-teren-35739.html?s=ciobot
Site-ul biblioteca.regielive.ro, accesat ultima dată pe 22 martie 2015, la adresa
http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/stiintele-comunicarii/principii-ale-scriiturii-creative-reportajul-28909.html
Site-ul scribd.com, accesat ultima dată pe 22 martie 2015, la adresa
Site-ul dorinpopa.wordpress.com, accesat ultima dată pe 22 martie 2015, la adresa
https://dorinpopa.files.wordpress.com/2008/04/curs-text-jurn6_2007-2008.doc
Site-ul dorinpopa.wordpress.com, accesat ultima dată pe 29 martie 2015, la adresa
https://dorinpopa.files.wordpress.com/…/curs-text-jurn5_2007-2008.doc
Site-ul http://philologica-jassyensia.ro, accesat ultima dată pe 16 aprilie 2015, la adresa
http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/X_1supl_Hazaparu.pdf
Site-ul newlits.org, accesat ultima dată pe 3 mai 2015, la adresa:
https://newlits.wikispaces.com/file/view/unit4.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Intervievarea – Tehnica de Colectare a Informatiei In Reportaj (ID: 107160)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.