Interventiile Umanitare Intre Consecventialism Si Realism
INTERVENȚIILE UMANITARE
-ÎNTRE CONSECVENȚIALISM ȘI REALISM-
Cuprins
Introducere
Stadiul cercetării
Metodologie
Cap. 1 Aspecte generale
1.1. Conceptul de ,,intervenție umanitară
1.2. Noțiunea de suveranitate și responsabilitatea de a proteja
Cap. 2 Etica intervenției umanitare
2.1. Intervenția în teoria Războiului Just
2.2. Teoria consecvențialistă a intervenției umanitare
2.3. Provocarea deontologică extremă și perspectiva taberei realiste
2.4. Doctrina dublului efect
Cap. 3 Cadrul legal al intervenției umanitare
3.1. Legea internațională în intervenția umanitară
3.2.Viziunea legal-pozitivistă a legii internaționale în intervenția umanitară
3.3. Viziunea naturalistă a dreptului internațional
3.4. Importanța morală a statutului legal al unui intervenționist
3.5. Modul de funcționare a Consiliului de Securitate
Cap. 4 Studiu de caz. Rwanda
4.1. Scurt istoric
4.2. Intervenția Organizației Națiunilor Unite în conflict
4.3. Eșecul Națiunilor Unite în Rwanda
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Am ales această temă pentru realizarea lucrării de licență din mai multe motive. În primul rând, reprezintă o problemă de actualitate și care se încadrează perfect domeniului relațiilor internaționale. În al doilea rând, mecanica intervențiilor umanitare nu se desfășoară niciodată după un model prestabilit. Fiecare acțiune de acest gen are o dinamică și caracteristici proprii. Acest fapt a sporit interesul pentru cercetarea aprofundată a acestei teme și a problemelor de ordin militar, economic, social sau chiar natural care stau la baza intervențiilor umanitare. Fiind atât de imprevizibile ca mod de desfășurare, intervențiile umanitare implică adoptarea unor norme de conduită care să confere eficiența acțiunii în sine, dar care în același timp să nu se depărteze de cadrul prevederilor morale și legale. Opiniile controversate la adresa acestor norme reprezintă un alt motiv important pentru care am ales acest subiect ca tema pentru cercetarea mea.
De asemenea, manifest un interes aparte pentru acest subiect, întrucât aceste intervenții umanitare au urmări directe asupra semenilor noștri. Este important de știut modul în care s-au luat decizii de-a lungul timpului pentru intervenția sau neintervenția umanitară în situații de criză și la fel de important e să luăm la cunoștință atât motivele determinante ale unor astfel de hotărâri, cât și consecințele lor. Cu atât mai interesant mi s-a părut faptul că în cazul acestor intervenții, factorul uman joacă un rol deosebit de important. Deciziile de susținere sau împotriva demarararii unor astfel de acțiuni sunt luate de oameni, pentru oameni și în conjunctura aceasta erorile pot să apară ca un rezultat firesc, având în vedere că însăși natura umană e predispusă greșelilor. Cercetarea de fata își propune să arate în ce măsură s-au deprins învățăminte și mai ales, cu ce costuri.
Prin abordarea acestei teme am vrut să aduc în prim plan și problematica pe care o pune intervenția umanitară atunci când aducem în discuție suveranitatea statală versus normele dreptului internațional. Aici e necesară o atenție aparte, deoarece negocierile purtate pentru luarea unor astfel de decizii se răsfrâng asupra cetățenilor unui stat care nu este în mod direct implicat în conflict. Am considerat, așadar, că pentru a fi înțelese trebuie discutate și aspectele care țin de legitimitatea și cadrul legal în baza cărora se poate interveni într-un stat în care oamenii sunt supuși unor rele tratamente.
Scopul prezenței lucrări este de a face o analiză a conceptelor teoretice care stau la baza intervențiilor umanitare. Concepte precum cel al intervenției umanitare, etică și cadrul legal internațional se cer explicate pentru a putea dobândi o imaginea în ansamblu mai clară asupra a ceea ce e cunoscut ca fiind o intervenție umanitară. Pe parcursul capitolelor voi avea în vedere și analiza unor concepte mai elaborate, cum ar fi legitimitatea unui intervenționist sau obiecțiile și propunerile care se aduc pentru modificarea cadrului legal internațional actual.
Analiza elementelor de bază și a celor inovative va ajuta la înțelegerea situației actuale din domeniul intervențiilor umanitare. Această analiză se concentrează mai ales la nivelul studiului de caz. Rolul studiului de caz prezent în această lucrare este de a evidenția punctele slabe și deficiențele care pot să apară atunci când o criză necesita o intervenție umanitară și felul în care ele pot influența rezultatele intervenției.
Stadiul cercetării
Intervenția umanitară este un subiect pe care numeroase lucrări de specialitate îl dezvola. Sunt analizate toate aspectele subiectului, dar și evoluția avută în istoria relațiilor internaționale. În teoretizarea intervențiilor umanitare, controversele apar când se pun în discuție aspecte precum cele ale legalității și ale legitimității cu care o organizație internațională se confruntă atunci când e necesară o astfel de acțiune pentru protecția cetățenilor unui stat. În general, cele mai multe lucrări care au ca subiect intervenția umanitară se concentrează strict asupra cadrului legal. Pe lângă prezentarea cadrului legal internațional, lucrarea de fata își propune să examineze și a aspectele mai sus menționate. Este foarte important să abordăm acest subiect, deoarece intervențiile umanitare sunt procese cu o dinamică distinca și la baza hotărârilor luate stau atât considerente prevăzute de cadrul legal, cât și cele ale legitimității și deontologiei.
Pentru analiza aspectelor legitimității și a dilemei intervenției umanitare s-au folosit lucrări speciale, dintre care se pot menționa cea a lui J.L. Holzgreffe și Robert Keohane, Humanitarian Intervention: Ethical, Legal and Political Dilemmas și lucrarea lui James Pattinson, Humanitarian Intervention amd The Responsability to Protect: Who Should Intervene?. Prezenta lucrare își propune să arate că alături de cadrul legal și dezbaterile ce privesc etica intervenției umanitare și legitimitatea acesteia au un loc la fel de important în relațiile internaționale. În scopul evidențierii acestor aspecte am folosit lucrări specifice, dintre care menționez lucrări precum cea lui Andreas Krieg, Motivations for Humanitarian Intervention, Theoretical and Empirical Considerations și cea a lui Eric A. Heinze, Waging Humanitarian War: The Ethics, Law, and Politics of Humanitarian Intervention. Cu ajutorul acestor lucrări am reușit să dezbat în detaliu atât problema legitimității intervențiilor cât și a curentelor de gândire care sprijină anumite aspecte ale acestei legitimități. .
Așa cum am precizat, tema aceasta a intervenției umanitare este dezbătuta în numeroase lucrări de specialitate, însă forma în care am expus-o în lucrarea de față este mai dificil de găsit, întrucât eforturile specialiștilor par să se concentreze strict asupra cadrului legal și pe care îl considera a fi static, imuabil. Totuși, o intervenție umanitară presupune mai mult decât interpretarea ad-literam a unui astfel de cadru și nu de puține ori s-a dovedit că pentru a primi permisiunea, intervențiile presupun și implementarea unor artificii în cadrul legal internațional. Așadar, lucrările ar trebuie să se preocupe atât de normele existente ale dreptului internațional actual, cât și de cazurile în care acest cadru legal prestabilit se dovedește a fi insuficient pentru legitimizarea unei acțiuni umanitare.
Lucrările de specialitate pot avea în vedere și problemele care apar în urma eschivării de către state față de cadrul legal, atunci când se dorește evitarea obligației de a interveni. Dată fiind diversitatea interpretărilor față de normele dreptului internațional, majoritatea lucrărilor sunt caraterizate de subiectivism. De aceea, pentru a putea spune că într-adevăr avem o viziune clară asupra celor mai importante concepte, este mai mult decât necesar să studiem în mod comparat respetivele volume pentru a extrage informațiilor necesare. Aceeași idee este valabilă și în cazul cercetării studiului de caz din prezența lucrare, îndeosebi aici fiind necesară consultarea mai multor lucrări de specialitate, astfel încât analiza genocidului din Rwanda să cuprindă toate aspectele sale.
Dintre lucrările de specialitate consultate, menționez că pentru a înțelege mai bine în ce constă dilema intervenției, cât și cadrul legal în care se presupune că ar fi încadrată intervenția umanitară, un aport însemnat l-a avut lucrarea de specialitate Humanitarian Intervention: Ethical, Legal and Political Dilemmas, scrisă de Holzgreffe și Robert Keohane. Lucrarea menționată mi-a asigurat accesul la cunoștințe importante și relevante pentru înțelegerea acestei dileme, cât și pentru ilustarea viziunilor clasiciste și a celor realiste asupra subiectului intervențiilor umanitare. În același scop au folosit și lucrări precum cea a lui James Pattison, Humanitarian Intervention and the Responsibility to Protect: Who should intervene? și cea a lui Eric A. Heinze, Waging Humanitarian War: The Ethics, Law, and Politics of Humanitarian Intervention. Lucrările conțin un volum impresionant de informații sub forma unor analize riguroase elaborate pe marginea intervențiilor umanitare, în special în cazul dilemelor etice și politice întâlnite în practică relațiilor internaționale și care sunt necesare tezei prezenței lucrări.
Tot din rândul lucrărilor speciale și care s-au dovedit esențiale cercetării mele este nominalizata cea a lui Alan J. Kuperman, The Limits of Humanitarian Intervention:Genocide în Rwanda. Lucrarea conferă un volum de informații indispensabil elaborării studiului de caz ales, genocidul din Rwanda. Pe baza noțiunilor din respectiva lucrare am creat atât istoricul misiunii UNAMIR de pe teritoriul statului rwandez , cât și al operațiunii Turquoise pe care au condus-o francezii. Autorul furnizează informații specifice părții decizionale din spatele celor două misiuni, dar și detalii militare pe baza cărora am putut analiza fiecare operațiune în parte. În cuprinsul lucrării sunt oferite date care ajută să înțelegem de ce era necesară o intervenție umanitară și totodată, care ajută să înțelegem măsura în care au fost asigurate efectivele operaționale. Lucrarea lui Kuperman prezintă o analiză obiectivă a evenimentelor și critică greșelile pe care le-au făcut Națiunile Unite. Autorul prezintă și maniera în care s-a desfășurat genocidul rwandez și amendează totodată modul în care mass-media internațională a relatat conflictul. Odată cu această observație, Kuperman prezintă și motivele pentru care s-a preferat distorsionarea de către mass-media a evenimentelor de pe teritoriul african. Lucrarea aceasta are o importanță deosebită, întrucât în paralel cu relatarea completă a desfășurării genocidului sunt prezentate și acțiunile pe care actorii internaționali le-au luat pentru a restaura pacea și a asigura protecția etnicilor Tutsi.
Metodologie
În lucrarea de față abordez problema intervențiilor umanitare dintr-un unghi mai diferit decât al majorității lucrărilor. Atenția mea nu se limitează la analiza cadrului legal internațional, ci cuprinde și elemente legate de modul în care se iau deciziile la nivel înalt, rolul pe care îl joacă legitimitatea unui intervenționist, cât și măsura în care aceasta legitimitate conferă sau nu un plus de eficiența acțiunii umanitare în sine. De asemenea, am vrut să demonstrez în ce măsură intervenția umanitară se poate încadra în dispozițiile actuale ale dreptului internațional și dacă practica de interpretare ad-literam a normelor legale servește într-adevăr scopurilor pe care intervenția umanitară și le propune. Acceasi preocupare am manifestat-o față de dilemele intervenției și de raportul de compatibilitate care există între preceptele morale, afective ale unei intervenții și cele efective. Am dorit că formularea tezei mele să se facă pe baza analizei unor lucrărictorii internaționali le-au luat pentru a restaura pacea și a asigura protecția etnicilor Tutsi.
Metodologie
În lucrarea de față abordez problema intervențiilor umanitare dintr-un unghi mai diferit decât al majorității lucrărilor. Atenția mea nu se limitează la analiza cadrului legal internațional, ci cuprinde și elemente legate de modul în care se iau deciziile la nivel înalt, rolul pe care îl joacă legitimitatea unui intervenționist, cât și măsura în care aceasta legitimitate conferă sau nu un plus de eficiența acțiunii umanitare în sine. De asemenea, am vrut să demonstrez în ce măsură intervenția umanitară se poate încadra în dispozițiile actuale ale dreptului internațional și dacă practica de interpretare ad-literam a normelor legale servește într-adevăr scopurilor pe care intervenția umanitară și le propune. Acceasi preocupare am manifestat-o față de dilemele intervenției și de raportul de compatibilitate care există între preceptele morale, afective ale unei intervenții și cele efective. Am dorit că formularea tezei mele să se facă pe baza analizei unor lucrări de specialitate care preferă să adopte o prezentare obiectivă. Numai în acest caz puteam spune că teza aleassa de mine oferă într-adevăr o imagine mai clară asupra implicațiilor pe care le are o intervenție umanitară.
Ca surse primare în elaborarea prezenței teze am folosit rezoluțiile pe care Oganizația Națiunilor Unite le-a adoptat în intervalul 1993-1994, pe fondul conflictului din Rwanda. Acest lucru era necesar pentru a putea analiza deciziile pe care actorii internaționali le-au luat în cadrul Consiliului de securitate.
Izvoarele inedite lipsesc cercetării, întrucât nu s-a putut discuta în mod direct cu vreun participant al unei astfel de acțiuni și nici nu au fost anchetate documente relevante intervențiilor umanitare și care să fi scăpat analizei lucrărilor de specialitate deja prezentate.
În ce privește legitimitatea intervențiilor umanitare, am optat pentru o analiză paralelă a curentelor pozitivismului internațional și al realismului. Așadar, am expus viziunile fiecărei părți apelând la metoda analitică, astfel încât să las să se vadă avantajele, dar și dezavantajele pe care le întâmpină fiecare din cele două teorii. În felul acesta putem discerne cu ușurință care din cele două viziuni se dovedește calificată pentru a determina locul intervenției umanitare în sistemul internațional.
Am urmărit o prezentare obiectivă a evoluției conflictului din Rwanda, dar și a deciziilor luate și a motivelor pentru care cazul este considerat ca fiind unul dintre cele mai răsunătoare eșecuri din istoria relațiilor internaționale. Acest lucru a fost posibil prin consultarea unor lucrări de specialitate precum cea a lui Alan J. Kuperman, The Limits of Humanitarian Intervention: Genocide în Rwanda. Pentru a analiza motivele pentru care se consideră că misiunea a eșuat am consultat lucrarea lui Adam LeBor, Complicity with Evil: The United Nations în the Age of Modern Genocide. O altă lucrare și care s-a dovedit de un real sprijin a fost cea a lui Carol McQueen, Humanitarian Intervention and Safety Zones. Rând pe rând, lucrările menționate s-au axat pe un anumit segment al crizei din Rwanda și asta a făcut ca în final, studiul de caz ales să prezinte o imagine completă asupra evoluției conflictului, a genocidului comis și a rațiunii care a stat la baza luării deciziilor pentru intervenția din Rwanda. Din aceste considerente am ales metoda documentarii în paralel.
Menționez și analiza unor publicații din presa timpului respectiv, articole din ziarul New York Times și The Economist. Analiza acestor surse electronice era necesară pentru a demonstra dezinformarea făcută de mass media și posibilele motive pentru care au ales asta.
În această lucrare, studiul de caz ales a fost ilustrativ în ce privește problema dilemei morale a unei acțiuni umanitare. De asemenea, cazul Rwandei este edificator pentru întrebarea în ce măsură se încadrează intervenția umanitară în cadrul legal internațional actual? și cât de important este statutul de legitimitate pe care îl acorda Consiliul de Securitate unui intervenient? Totodată, prin intermediul anchetării genocidului din Rwanda putem observa cum procesul decizional poate avea de suferit tocmai din dăuna statelor membre ale Consiliului de Securitate.
Capitolul 1. Aspecte generale
Conceptul de intervenție umanitară
Conceptul de intervenție umanitară, ca și cel de terorism, este un concept relativ nou, apărut în agenda politico-militară occidentală la începutul secolului douăzeci și unu. Se constată o îngrijorare în ceea ce privește terorismul și o ignorare a problemelor ce țin de intervențiile umanitare. Adevărata problemă nu ține însă de ignorare deoarece dezastrele ce au apărut în urma acestor intervenții (de exemplu genocidul din Rwanda din 1994) vor continua să rămână în conștiința comunității internaționale. Mai mult, dacă intervențiile militare din Orientul Mijlociu vor avea succes, se va ajunge la concluzia că intervențiile militare în numele eliberării umanității pot fi eficiente în rezolvarea problemelor politice și în tranformarea pozitivă a unor societăți.
Într-un articol intitulat ,,The Short, Unhappy Life of Humanitarian War”, Charles Krauthammer vorbește despre termenii legați de intervenția militară umanitară și ajunge să remarce în legătură cu intervenția plină de succes din Kosovo că: ,,Asta se întâmplă atunci când câștigi. De asta nici nu va mai fi așa. Aceasta este o idee a cărui timp a trecut.” Krauthammer scrie dintr-o perspectivă realistă (sau chiar mai târzie), dar punctul său de vedere se află în opoziție cu apărarea lui Fernando Tesón a războiului umanitar din perspectiva drepturilor umane. Adevăratul entuziasm pentru ideea pe care Krauthammer o discreditează este surprins în următorul citat: ,,Armatele străine sunt îndoctrinate moral cu ideea de a ajuta victimele opresiunii dictatoriale, acest fapt demonstrând că intervenția este proporțională cu răul care este făcut pentru a controla.”
Aceste puncte de vedere contradictorii arată de ce etica și politicile intervențiilor armate în scopuri umanitare s-au dovedit a fi cele mai mari probleme din punct de vedere teoretic și cele mai controversate din punct de vedere practic, cu care s-au confruntat guvernele în ultimul deceniu. La începutul celui de al doilea mileniu, problema nu dă semne de ameliorare sau, conform lui Krauthammer, de dispariție. Numele de Bosnia, Kosovo, Somalia, Rwanda, Cecenia și Timorul de Est au fost, la sfârșitul secolului douăzeci, centre ale tragediilor, oportunităților și neliniștilor secolului douăzeci și unu. Mai mult, intervenția SUA din Afganistan, văzută ca nu având un scop umanitar, a sfârșit prin a da naștere unui regim brutal și represiv.
În legătură cu folosirea forței armate pentru a influența în mod drastic afacerile altei națiuni, unul dintre foștii președinți ai SUA, William McKinley, confruntându-se cu problema anexării Filipinelor, spunea că:
,,Mi-a venit într-o noapte ideea că nu putem să întoarcem insula împotriva Franței și Germaniei, rivalii noștrii comerciali; s-ar ajunge la o afacere proastă și discreditabilă. Nu putem totuși nici să îi lăsăm ei înșilor; nu se potriveau cu autoguvernarea. Așadar, nu ne mai rămânea nimic de făcut decât să avem grijă de ei, să-i educăm și să-i creștinăm.”
Citatul este instructiv și apelează la o serie de factori care includ viziunea președintelui despre motivele umanitare și altruiste. În momentul când președintele vorbea despre misiunea de încreștinare a filipinezilor se împlineau patru secole de la creștinarea lor. De asemenea, a mai fost și o mișcare intensă de obținere a independenței cu câțiva ani în urmă, cu martiri, exiluri și suport local. Campania umanitară a Statelor Unite a fost respinsă armat timp de doi ani, și grija de care vorbea Henry Steel (pe care astăzi am numi-o construirea națiunii) a durat cincizeci de ani.
Din acest citat reiese clar faptul că dorința de a folosi puterea politică și militară pentru a ține sub control nu este un fenomen care aparține strict perioadei ce urmează după Războiul Rece. Oricum, problema intervenției umanitare este un subiect întânit în discuțiile academice și politice și solicită mai multă atenție decât o făcea înainte. Însă participanții la discuție nu stăpânesc întotdeauna domeniul având aceleași instrumente conceptuale. Din acest motiv, consider că este nevoie să clarificăm mai întâi anumiți termeni cu care voi lucra. Voi dezvolta, așadar, definiții pentru intervenție, umanitar și intervenție umanitară.
Înainte de a face asta voi face o observație scurtă. Am vorbit până acum ca și cum ar exista un entuziasm renăscut pentru intervenția armată, dar se poate afirma că un astfel de entuziasm nu este atât de evident, cel puțin nu în rândul guvernelor și liderilor lor în țările cele mai bogate din lume. Aceasta este o ripostă legimită, cel puțin până într-un anumit punct, de când asemenea lideri au arătat o deschidere la a folosi violența în cazul masacrelor din Rwanda și a crizelor din Bosnia (nu mai menționăm dezastrul din Cecenia). Mai mult, de la dezastrul din 11 septembrie 2001, intervențiile militare din motive distincte față de motivele umanitare au ajuns să domine conștiința politică la un nivel în care ar putea să alunge majoritatea îngrijorărilor privind umanitatea de până acum. Oricum, important este faptul că de-a lungul timpului mulți intelectuali, figuri publice și jurnaliști au criticat cu vehemență folosirea violenței în scopuri umanitare. Asta nu înseamnă că presiunea va dispărea sau crizele umanitare se vor evapora. Mai mult, critica lor a avut consecințe practice. Răspunsul militar la dezastrul din Kosovo a fost, așa cum Adam Roberts constată, în mare parte o reacție la rușinea suportată de orori anterioare. Acest răspuns a intrat, de asemenea, în contradicție cu previziunile anterioare ale lui Roberts conform cărora intervenția umanitară era în declin la începutul anilor ’90. Eșecul acestei previziuni ar trebui să înlăture ideea conform căreia nu am mai avea de ce să ne îngrijorăm în legătură cu problema intervenției umanitare. Date fiind circumstanțele potrivite, nevoia de a grăbi și de a susține intervenția armată printre cei îngrijorați de continuarea violării drepturilor umane și persecuțiilor va reapărea în mod cert.
Voi avea în vedere că punctul central este intervenția armată, deși voi spune câte ceva mai târziu despre variatele forme de intervenție coercitivă, a folosirii forței armate. Definesc intervenția ca fiind un act intenționat a unui stat sau grup de state sau a unei agenții internaționale care exercită o anumită autoritate în ceea ce noi numim în mod normal politici interne sau practici ale altor state sau grupuri de state. Este crucial aici de știut că statul țintă (așa cum îl voi numi eu) nu este de acord cu intervenția. Așa că bombardarea Serbiei având ca scop protejarea kosovarilor albanezi în mod clar este percepută ca intervenție, în timp ce acțiunile coaliției care a mers în Timorul de Est cu consimțământul guvernului indonezian nu e. Războiul din Golf nu este o intervenție pentru că nu a fost o intruziune în politicile interne ale Irakului. Este adevărat că anumiți teoreticieni au ignorat sau negat disctincția bazată pe consens. Stanley Hoffmann este unul dintre cei care neagă importanța consensului. În eseul său ,,The Politics and Ethics of Military Intervention”, el spune că nu distinge
,,între cazuri în care intervenția apare în urma consimțământului formal al guvernului și cazuri în care nu o face, mai ales deoarece consimțământul nu este întotdeauna voluntar. Consimțământul inițial se poate transforma în resentiment și ostilitate. Asta separă aspectele politice ale intervenției de cele etice, deoarece acțiunile politice, chiar și atunci când nu sunt precedate de o discuție explicită despre îngrijorările morale, întotdeauna ridică astfel de probleme. Chiar și acțiuni care par a fi destinate stabilirii sau restaurării ordinii au implicații din partea justiției.”
Niciunul dintre aceste argumente nu este convingător. Al doilea este simplu și oarecum încurcat, pe lângă subiect. Adaugând trebuința consimțământului în definiția intervenției nu se dorește separarea politicului de moral, nici să se sugereze că intervenția, definită astfel, este problematică din punct de vedere moral. Decizia de a purta un război ,,extern”, așa cum a fost invadarea Kuveitului de către Irak, poate ridica probleme morale extrem de importante ajungându-se până la ideea că nu este o intervenție. Primul argument al lui Hoffmann merge puțin mai departe, dar tot nu este destul de convingător. Este adevărat că un consimțământ (sau mai bine zis, o expresie a consimțământului) poate fi forțat sau fals dar există două răspunsuri la asta, al doilea întărindu-l pe primul.
Primul este de a solicita consimțământului să fie original și al doilea este de a sfătui împotriva punerii standardelor prea sus pentru consimțământul original. Când oamenii acceptă o propunere, mai ales una politică, apar presiuni și condiții din jur, fapt ce constituie motivele lor pentru înțelegere. Adesea, aceste condiții nu îi plac individul iar asta îi constrânge alegerile foarte mult. Înțelegerile bazate pe compromis sunt, cu toate acestea, înțelegeri autentice, deși ambele părți văd rezultatul a nu fi ideal. Este adevărat, așa cum spune și Hoffmann, că un oarecare consimțământ poate să se dovedească a fi neplăcut, dar asta contează foarte mult spre deosebire de obținerea lui. Pur și simplu ne amintește că un lucru ce începe ca fiind ceva se poate transforma în altceva: o misiune caritabilă se poate transforma într-o ocupație, un ajutor militar dat unui aliat se poate transforma în intervenție când aliatul devine rece în cadrul proiectului și vrea ca tu să pleci.
Observațiile lui Hoffmann se concentrează pe nuanțele și problemele autenticității, dar nu susțin definirea propusă. Chiar și așa, putem să o folosim, dar vom constata apoi că tot trebuie să facem diferența între intervenții care au loc fără sau împotriva voinței statului vizat și intervenții care au consimțământul statului.
E posibil să fie forțat faptul că o anumită condiție a consimțământului dă o prea mare importanță suveranității statutului, dar așa cum cineva se poate gândi la valoarea morală și politică fundamentală, tot așa avem în vedere că o parte a problematicii intervenției este violarea suveranității. Așa cum spune Adam Roberts: ,,Ideea intervenției umanitare în sensul clasic presupune o violare deși asta se face în circumstanțe excepționale, pe principiul non-intervenției.” Chiar și câteva dificultăți din definiția mea evidențiază această calitate. De exemplu, rezultă din definiția mea că cineva poate interveni într-un război civil sau secesionist doar dacă acel cineva îi are de partea lui pe rebeli, iar asta poate părea contraintuitiv. Dar asta arată că în anumite contexte contestarea internă și violentă a suveranității poate pune legitimitatea la îndoială și, prin urmare, să mascheze problema dacă acțiunea militară are consimțământul statului țintă. Trimiterea forțată de către Statele Unite a suportului militar guvernului columbian nu este văzută ca fiind intervenție de către cei ce văd guvernul ca exercitându-și suveranitatea legitimă, dar un astfel de suport este văzut ca intervenție de către aceia care văd FARC ca fiind cel puțin un competitor plauzibil pentru legitimitate.
Ce este umanitar în intervențiile armate umanitare? În mod fundamental, expresia se referă la motivul primar pentru intervenție. Spun primar pentru că pot fi și motive mixte (ca în justificarea lui McKinley), ele nelipsind din afacerile internaționale sau din oricare altă zonă a agenției umane. Se poate, într-adevăr, să exagerăm atunci când pretindem că motivele umanitare constituie o condiție suficientă pentru intervenție, dar ar trebui să fie cel puțin necesară și remarcabilă. Termenul de umanitar nu este folosit pentru a distinge intervențiile care sunt destinate salvării străinilor de răul ce li s-a făcut sau care li se poate face de către autoritățile statului care sunt responsabile cu protejarea lor. Este mai bine dacă o numim intervenție altruistă, dar vom urma curentul comun și o vom numi umanitară.
Am definit umanitarul în termenii unui motiv evident, dar unii participanți dintr-o dezbatere ar putea arăta o tendință de a defini expresia în termeni de rezultat benefic, dându-i ceea ce numesc filosofii gramatică de succes. Tesón pare să tindă către asta atunci când vorbește despre reclamația conform căreia intervențiile par să dea dovadă de parțialitate și un abuz extrem din partea celor care intervin. El spune că ,,Dacă o parte din definiția categoriei de acțiuni, de intervenții umanitare, este că statul nu face niciun abuz, atunci este dificil să fii de acord cu concluzia conform căreia adoptarea regulii care permite intervențiile umanitare va avea consecințe benefice.” El mai adaugă că ,,O intervenție în care trupele trăine fac abuz de putere nu este un exemplu de intervenție umanitară”. Dar o astfel de sugestie poate fi dezastruoasă în discuțiile serioase despre merite sau pot fi capcane în angajarea în astfel de intervenții care sunt concepute să fie umanitare. Din moment ce avem nevoie de vocabular pentru a le dezbate, asta nu asigură succesul de la început.
Există o problemă aprig dezbătută dacă motivele umanitare ar trebui sau ar putea fi cuprinse de termenul interes național. Câțiva teoreticieni au susținut că termenul de ,,interes național” a fost înțeles foarte greu iar asta, cel puțin în cazul națiunilor democrate, ar trebui să includă o îngrijorare în legătură cu faptul că genocidul și violările drepturilor omului nu ar trebui să apară nicăieri în această lume. Kofi Annan este un avocat influent al unei astfel de interpretări extinse. Este o dezbatere foarte interesantă, iar o problemă în rezolvarea ei este opacitatea termenului interes național, care e folosit în scrierile realiste și neorealiste și în discursul politic dar este folosit rareori cu o precizie. Un scriitor realist, de exemplu, o restrânge total la interese materiale, afirmând că interesul național al unui stat se leagă doar de ,,integritatea sa teritorială (sau suveranitatea politică), de securitatea sa militară și de bunăstarea economică”. Alți scriitori includ elementele de valoare largă ale unui sistem politic al unei națiuni, dar flexibilitatea generată de imprecizia conceptului reflectă derivarea sa de la ideea unui interes individual, iar acest concept este însuși prins într-un bucluc etic și teoretic centrat pe cuvântul ,,egoism”.
Istoria dezbaterilor despre egoismul etic și psihologic, care sunt discuții despre semnificația propriului interes, un interes ce este văzut ca un factor justificator și motivațional care mai întâi pune o opoziție între individ și comunitate și apoi are o mare dificultate de a le aduce înapoi împreună. Ca o reacție, este foarte tentant să faci prea mult caz din integrarea lor. Adevărul este că interesele individuale sau de grup sunt profund legate, dar pot veni de asemenea și în opoziție. În mod normal, moralitatea și îngrijorarea de sine sunt autosuporturi; într-adevăr, o gândire etică mai tradiționalistă tratează prudența ca fiind o parte crucială a moralității și nu o leagă întotdeauna de propriul interes. Dar este posibil ca interesul individului să intre în conflict cu interesele grupului- astfel, ideea de autosacrificiu nu ar mai conta. Este clar că descoperind aceste lucruri este destul de dificil la nivel individual; la nivelul evaziv al identității naționale colective dificultatea este și mai mare. Prin urmare, este surprinzător faptul că politicienii și teoreticienii operează ocazional cu ideea de interes național și o investesc cu o putere normativă. Dar un lucru pe care îl putem spune este că dacă este vreo diferență în cadrul analogiei dintre interes individual și interes național care nu va face înțelegerea interesului național prea greu, atunci ideea nu ar trebui să exludă nicio preocupare în ceea ce privește bunăstarea unor anumiți oameni care este diferită față de cea a conaționalilor lor. Dacă o asemenea preocupare poate solicita sau autoriza o intervenție armată, este o altă problemă.
O complicație ulterioară, legată de problema interesului, este că intervențiile care nu încep din motive umanitare se pot transforma în intervenție umanitară sau pot căpăta un aspect umanitar. Bombardarea Afganistanului de către Statele Unite și sprijinul militar pe care l-a avut aceasta din urmă de la diverși aliați nu a fost umanitară în impuls, dar efectele sale au fost atât de distructive încât un anumit rol, inclusiv rolul militar, în reconstruirea statului afgan si prevenirea războiului civil pot de asemenea fi indicate. O asemenea transformare nu poate fi exclusă, date fiind responsabilitățile complexe care rezultă dintr-o intervenție de acest tip.
Intervenția umanitară este un subiect controversat și confuz. Intervențiile militare îmbracă multe forme, multe care nu sunt umanitare, în timp ce intervenția internațională cu ajutorul organizațiilor umanitare este cel mai de neobișnuit lucru ce ține de forța militară. Prin urmare, nu este deloc surprinzător faptul că intervenția umanitară este un termen folosit frecvent pentru a desemna o gamă largă de activități legate de conflictul armat și atenuarea suferinței umane în alte țări. O definiție a intervenției umanitare ar putea fi următoarea: folosirea forței militare de către un stat sau grup de state în jurisdicția altui stat, fără permisiunea sa, având ca scop oprirea sau prevenirea unui abuz al oamenilor din interiorul statului care a fost comis sau facilitat de autoritățile de facto ale statului.
Intervenția umanitară presupune folosirea în afara graniței a forței militare pentru a oferi un ajutor umanitar, ajutor ce nu constă în forță militară. A oferi un ajutor umanitar presupune ca actorii să treacă granițele având ca scopuri livratul de hrană și medicamente civililor sau refugiaților (fapt care nu implică un aspect coercitiv) și este condus cu perspectiva de stat țintă. Această activitate a fost din punct de vedere istoric văzută ca fiind competența organizațiilor (ONG-urilor) cum ar fi Médicins Sans Frontières și Crucea Roșie.
O a doua distincție importantă trebuie făcută între intervenția umanitară și salvarea cetățenilor. Ca și în cazul intervenției umanitare, salvarea cetățenilor poate implica coerciție militară în interiorul altui stat, fără permisiunea lui, pentru a salva oamenii aflați în pericol. Diferența este că oamenii care sunt salvați sunt cetățenii statului care intervine și care se confruntă cu un pericol foarte mare pe teritoriul altui stat al cărui guvern nu poate sau nu vrea să-i apere pe cetățenii aflați în pericol. Misiunile de salvare a propriilor cetățeni a fost văzut ca fiind o intervenție umanitară la un moment dat, dar este caracterizată ca act de autoapărare sau întrajutorare. Intervenția umanitară înseamnă a salva cetățenii unui stat diferit, nu ai statului tău.
Altă distincție crucială este între menținerea păcii și intervenția umanitară. Sursa acestei confuzii îsi are rădăcina în faptul că ambele activități implică pătrunderea forțelor militare străine în teritoriul altui stat. Menținerea păcii implică pătrunderea personalului militar și civil în anumite state pentru a ,,anunța terminarea unui conflict armat sau rezoluția unor dispute îndelungate.” Aceasta necesită o încetare a ostilităților între facțiunile aflate în război, de obicei sub forma încetării focului sau a unui tratat de pace și consimțământul statului pentru teritoriile unde au loc operațiunile. Menținerea păcii trebuie să fie neutră, cu respect pentru beligeranții implicați, deoarece este esențială o formă de rezoluție a conflictului prin o angajare a facțiunii nonbeligerante în măsuri variate de construire a încrederii și prin ajutarea părților aflate în conflict în implementarea înțelegerilor privind condițiile păcii la care au ajuns. Conduse de un personal majoritar militar, misiunile de menținere a păcii implică, de asemenea, anumite funcții nonmilitare. Așadar, întrucât menținerea păcii implică capacitate militară limitată, neutralitate, permisiunea statului gazdă și reguli de angajare defensivă, intervențiile umanitare necesită capacitate militară substanțială alături de reguli de angajare proactive și ofensive și angajarea militară a unei părți pentru a-i slăbi capacitatea de a crea suferință umană. Pe scurt, menținerea păcii este formată din mediatori înarmați, întrucât actorii ce conduc intervenția umanitară sunt egali cu beligeranții dintr-un conflict armat.
O sursă de confuzie implică operațiunile de constrângere ale Națiunilor Unite care sunt disctincte de misiunile de menținere a păcii, dar care pot sau nu pot fi considerate intervenții umanitare așa cum le definim aici. Majoritatea operațiunilor de menținere a păcii se desfășoară sub auspiciul Națiunilor Unite, sunt dirijate de Departamentul Națiunilor Unite pentru Operațiuni de Menținere a Păcii (DPKO) și sunt conduse de personal din rândul statelor membre – așa-numitele căști albastre. Operațiunile de constrângere ale Națiunilor Unite sunt diferite, în primul rând deoarece implică reguli mai proactive și coercitive în privința angajamentul permis în Capitolul VII al Cartei ONU. Operațiunile de constrângere sunt de asemenea conduse de militarii statelor (spre deosebire de căștile albastre sub directiva Departamentului Națiunilor Unite pentru Operațiuni) care au fost autorizați de Consiliul de Securitate al ONU și care acționează mai mult sau mai puțin autonomi. În timp ce câteva misiuni de menținere a păcii sub DPKO au evoluat într-un capitol mai robust de operațiuni de menținere a păcii, ca Misiunea Organizată a ONU din Republica Democrată Congo (MONUC), operațiunile de menținere a păcii nu sunt intervenții umanitare. Motivul pentru aceasta este faptul că trupele căștilor albastre nu sunt implicate în conflict armat la fel cum sunt agenții care intervin în misiunile umanitare- deși mandatul lor este mai robust decât tradiționala menținere a păcii. Operațiunile de constrângere ale Națiunilor Unite în care Consiliul de Securitate a autorizat state pentru a lua orice măsuri sunt necesare pentru a opri suferința umană sunt intervenții umanitare. În aceste cazuri, statele au primit autoritatea legală pentru a purta un conflict armat în scopuri umanitare. Consiliul de Securitate al ONU a autorizat intervenții umane de acest fel în Somalia (1993), Haiti (1994), Rwanda (1994) și Bosnia (1995). Intervențiile umanitare în aceste cazuri sunt conduse doar de state sau grupuri de state (NATO sau o coaliție ad hoc), cu sau fără autorizația ONU. În ceea ce privește intervenția umanitară, Națiunile Unite sunt construite mai mult ca un cadru decât ca un actor. Așadar nu consider că ONU este un potențial agent al intervențiilor umane.
Noțiunea de suveranitate și responsabilitatea de a proteja
În tratatele de la Westfalia din 1648 întâlnim premisele egalității suverane ale statelor. La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, acestea din urmă vor deveni unul dintre pilonii Cărții ONU. Pe 24 octombrie 1970, în plină decolonizare, noile state apărute încep să încline spre recunoașterea acestui principiu. Cincizeci de ani mai târziu, într-un sistem internațional unde problema viabilității statului – atât în forma sa westfaliană cât și weberiană – unde forțele transnaționale și entitățile supranaționale sunt o realitate, unde statele falite sau prăbușite s-au divizat, continuum-ul înscris în Responsabilitatea de a Proteja pare totuși să întărească poziția statului suveran în loc să o slăbească. Nu doar Comisia Internațională pentru Intervenție și Suveranitate susține prioritatea statului ca sursă principală de responsabilitate în cadrul protecției proprii sale populații, ci și acțiunile având ca obiectiv să prevină, să consolideze pacea și să reconstruiască contribuie la întărirea suveranității. Ori în acest secol XXI, suveranitatea nu se mai sprijină doar pe respectul integrității teritoriale, ci conține în mod egal problema guvernării și a democrației. Aici intervine schimbarea, ruptura din viziunea rigidă a definirii suveranității așa cum și dreptul internațional o concepe și pe care Comisia Internațională pentru Intervenție și Suveranitate o exploatează. Este vorba în mare despre o suveranitare care de acum înainte implică ,,o dublă responsabilitate: externă – de a respecta suveranitatea altor state – și internă – de a respecta demnitatea și drepturile fundamentale ale tuturor persoanelor care locuiesc pe teritoriul statului”. Această dublă exigență tinde cel mai bine să ciscumscrie conceptul guvernării, unde o parte este direct dirijată asupra indivizilor și pune accent pe respectul drepturilor lor fundamentale. Totul regăsindu-se în această conjuctură, Responsabilitatea de a Proteja include acțiunea care nu este dorită – militară – împotriva unui stat în beneficiul populației sale.
Concepția clasică a suveranității este doctrina conform căreia statele suverane exercită și o supremație internă asupra tuturor autorităților fără un teritoriu dat și independență externă față de autoritățile din afara granițelor. Așa cum Curtea Internațională de Justiție a spus în cazul Wimbledon, suveranitatea înseamnă că statul ,,nu este subiect pentru celelalte state și are puteri depline și exclusive în jurisdicția sa fără prejudiciu făcut limitelor stabilite de legea aplicabilă.” Suveranitatea în acest sens este un termen legal, neimplicând deplin autonomia și eficacitatea de facto. Conferă dreptul de a acționa independent și cu autoritate domestică deplină, dar nu neapărat abilitatea de a face asta. În termenii suveranității formale, toți membrii Națiunilor Unite sunt în mod egal suverani; ori, așa cum Dr. Samuel Johnson observa cu peste 200 de ani de urmă, ,,în suveranitate nu există gradație.”
Ideea că suveranitatea trebuie să fie unitară își are originile în credința politică absolutistă. Jean Bodin în opera sa Six Books of the Commonwealth (1576) a dezvoltat o teorie a ordinii politice bazată în mare parte pe conceptul unei suveranități ,,puissante” și indivizibile. Noțiunea lui Bodin de suveranitate a fost inclusă în credința politică franceză următoare și chiar și de mai târziu:
,,Chiar și înainte ca Bodin să susțină acea suveranitate, prin definiție ea neputând fi divizată, francezul din secolul XVI chiar a crezut că acea autoritate trebuie să aibă vreun loc unitar specific în stat… Antipatia de a crede în termenii unei diviziuni a autorității i-a marcat pe teoreticienii francezi până la sfârșitul secolului XVII și nu i s-a opus nimic până la apariția Spiritului Legilor.”
Perioada în care conceptul de suveranitate s-a dezvoltat a fost o perioadă de război civil. Pentru perioade lungi de timp, și în Franța și în Anglia, regele a dat greș în a avea un monopol efectiv de violență. Acceptarea unui concept unitar al suveranității a redat puterea regelui. Mai târziu, când suveranitatea a fost interpretată ca implicând non-intervenția, conceptul unitar al suveranității a inhibat intervenția în războaiele civile, astfel încât a impus costuri potențialilor intervenienți. Dar, în acest sens, neagă potențialele surse externe către rebelii populari care sunt împotriva puterii monarhale; așa că, dintr-un punct de vedere democratic, suveranitatea unitară este un concept problematic.
Conceptul absolutist de suveranitate este bazat pe instituție. Corpul suveran este înzestrat cu autoritate supremă pentru a stabili regulile. Odinioară, acest corp era monarhia; în teoria tradițională actuală a relațiilor internaționale este mai mult statul. Asta înseamnă că toate puterile care trebuie să fie exercitate sunt exercitate împreună sau agregate.
În teoria democratică, în opoziție cu teoria absolutistă, suveranitatea este bazată pe reguli. În Statele Unite, așa cum un comentator susținea, ,,strict vorbind, nu putem nici măcar să identificăm suveranitatea până nu avem regulile respective” și ,, suveranitatea este în mod progresiv din ce în ce mai absurdă pe măsură ce regulile care trebuie să fie presupuse pentru a identifica suveranul devin mai complexe.” Într-un sistem modern constituțional, regulile stabilesc locul autorității, deci regulile sunt prioritare suveranității. La fel este și în Uniunea Europeană care are câteva atribute de suveranitate dar în care autoritatea corpurilor sale numeroase este determinată de regulile stabilite de tratat care au fost gradual constituționalizate de Curtea Europeană de Justiție. Într-un sistem bazat pe reguli, regulile legitime nu trebuie să intre în contradicție, aceste reguli desemnând deținătorii suveranității. Așa cum Friedrich von Hayek scria acum mai bine de jumătate de secol, o asemenea domnie a legii ,,înseamnă că guvernul în toate acțiunile sale este legat de reguli fixe și anunțat dinainte.” Nu există niciun motiv pentru care suveranitatea sub un asemenea sistem ar trebui să fie inerent o singură entitate; în schimb, poate fi dispersată printre entitățile guvernamentale, ca într-un sistem federal.
Consolidarea politică a câștigurilor din intervențiile umanitare va depinde de instituțiile care limitează și disociază suveranitatea. Aceste instituții cer o implicare externă; iar o asemenea implicare depinde de continuarea urmăririi propriului interes de către puterile externe. Desigur, așa cum NATO ne arată, propriul interes poate fi el însuși generat de instituții mai importante, valoroase pentru membrii săi. Interesele nu sunt exogene sau inerente; ele sunt create de acțiuni, inclusiv acțiunea de construire a instituțiilor. Transformarea politicilor lumii, aici ca și în alte zone, apare incremental. Creșterea graduală a Uniunii Europene, cu afaceri ulterioare structurate fundamental și pregătite de dezvoltări instituționale anterioare, ilustrează acest lucru. Instituțiile ,,piggybank” din cadrul instituțiilor puternice existente, se bazează pe suportul organizațional și pe interesele care au fost create de instituțiile anterioare. Instituțiile nu sunt create; ele se dezvoltă.
Din moment ce instituțiile și interesele sunt așa de strâns legate, nu există contradicție între o apropiere instituțională a politicilor de ,,după intervenție” și nici una realistă clasică sau liberală. Instituțiile internaționale pot să întărească suveranitatea domestică cerând în aceleași timp statelor să renunțe în mod explicit la clauzele suveranității westfaliene. Așa o strategie instituțională cuprinde un realism clasic deoarece oferă liderilor perspectiva unei consolidări de lungă durată a securității și câștiguri de influență din urma intervențiilor umanitare.
Moștenitoare a dreptului de a interveni, teoria responsabilității de a proteja a fost elaborată de o comisie internațională numită Comisia Internațională pentru Intervenție ți Suveranitate, mandatată de guvernul canadian. Constituită în 2000 și co-prezidată de Greth Evans și Mohamed Sahnoun, această comisie a făcut public în decembrie 2001 raportul său intitulat Responsabilitatea de a proteja.
Acest concept a fost înglobat în declarația finală al Summitului Mondial al ONU în 2005 și utilizat, începând din 2006, de Consiliul de Securitate în rezoluțiile sale. Dar abia în 2011 acest concept va fi pus în aplicare pentru prima dată împotriva Libiei.
Sfârșitul Războiului Rece se sfârșește cu prăbușirea Uniunii Sovietice (1991) și slăbirea mișcării non-aliaților unde majoritatea membrilor sunt zdrobiți sub constrângerile programelor de ajustare structurală, impuse de către intermediarul instituțiilor din Bretton Woods pentru rambursarea datoriei lor externe. Statele Unite se proclamă ca fiind unica super-putere mondială. Sfârșitul istoriei fiind proclamat, aceștia din urmă cu ajutorul aliaților lor (mai ales europeni), caută să se desprindă de constrângerile Cărții ONU pentru a putea să intervină în mod legal acolo unde cred ei de cuviință. Explozia numeroaselor conflicte ucigașe care le-au scăpat de sub control și au cufundat numeroase țări în haos, necesită un răspuns nu doar politic, dar și juridic dat fiind faptul că nu contează care putere are nevoie de legitimitate pentru a guvernare și a stabili puterii. Este cu atât mai important dacă este vorba despre o putere mondială care se autoproclamă ca fiind model de guvernare și de dezvoltare (economică, socială, culturală) și care nu ezită să o impună celorlalte popoare și să o facă înțeleasă folosind forța.
Multiplicarea intervențiilor militare în 1990, bazate pe un discurs umanitar dar adaptate după interesele celor care intervin, au discreditat teoria dreptului sau a necesității intervenției umanitare. Din acest motiv, acesta din urmă trebuia scos din capcana lingvistică și conceptuală. Este, de asemenea, și constatarea autorilor raportului Comisiei Internaționale pentru Intervenție și Suveranitate:
,, (…) expresia <<intervenției umanitare>> nu [contribuie] la progresul dezbaterii, Comisia Internațională pentru Intervenție și Suveranitate consideră, de asemenea, că termenii dezbaterilor trecute ce opun partizanii și adversarii unui <<drept de intervenție>> de către stat pe teritoriul altui stat sunt depășiți și inutili. Preferăm să vorbim nu numai de un <<drept umanitar>>, ci mai ales de o <<responsabilitate de a proteja>>.”
Aceste elemente se identifică cu voința lui Kofi Annan, fost secretar general al ONU (1997-2006), care asista neputincios la genocidul din Rwanda (1994) acum că era Secretar General Adjunct la operațiunile de menține a păcii (Misiunea Națiunilor Unite pentru asistență în Rwanda, creată cu șase luni înainte de declanșarea genocidului), cu voința de a determina statele membre ale ONU să reacționeze – oricât ar fi costat – în fața unor asemenea evenimente. În consecință, apelul său în fața Adunării Generale a ONU în 1999 și 2000 rezumă foarte bine dorința sa:
,,dacă intervenția umanitară constituită este efectiv un atac la adresa suveranității, cum ar trebui noi să reacționăm în fața unor asemenea situații ca cele la care am fost martori în Rwanda sau în Srebrenica, înaintea unor violări flagrante, masive și sistematice ale drepturilor omului, […] sub ce principiu e fondată condiția noastră umană?”
În mare, K. Annan dorea ,,o interpretare lărgită a articolului 51 (capitolul VII) a Cărții Națiunilor Unite” pentru a permite Consiliului de Securitate să pună în aplicare intervenții umane de natură legală.
Plecând de la ,,dreptul intervenției umanitare”, teoria responsabilității de a proteja vrea să conceptualizeze și să legalizeze intervenția militară împotriva unui stat dat pentru a proteja populațiile amenințate pe teritoriile celui din urmă. Cele două principii fundamentale ale acestei teorii sunt formulate în cele ce urmează:
,,1) Suveranitatea statelor implică o responsabilitate iar statului însuși îi revine în mod esențial responsabilitatea de a-și proteja poporul. 2) Când o populație suferă grav în urma consecințelor unui război civil, a unei insurecții, a unei represiuni exercitate de stat sau din cauta eșecului politicilor lui și atunci când statul în chestiune nu este dispus sau apt să dea un termen acestor suferințe sau să le evite, responsabilitatea de a proteja domină principiul non-intervenției.”
Autorii acestui concept precizează în altă parte că:
,,Tipul de intervenție pe care ne interesează în acest raport desemnează măsuri luate împotriva statului sau împotriva conducătorilor acestuia, fără consimțământul lor, cu scopuri care sunt prezentate ca fiind umanitare și protectoare.”
După aceștia, responsabiliattea de a proteja nu se aplică decât crimelor războiului, crimelor împotriva umanității, epurărilor etnice și genocidelor. Totuși, nu există o definiție universală a acestor crime și trebuie știut faptul că marea majoritate a statutelor tribunalelor internaționale (Tribunalul pentru fosta Iugoslavia, Tribunalul pentru Rwanda etc.) au propria lor definiție a acestor crime, definiții la care îi va conveni să se refere conform situației studiate. Cu toate aceste, pentru a avea o idee precisă a ceea ce recuperează aceste patru crime, trebuie menționată aici definiția dată de Curtea Penală Internațională, care este competentă să judece trei dintre acestea crime, doar cel legat de epurarea etnică fiind exclus.
Conform Curții Internaționale pentru Intervenție și Suveranitate, doar circumstanțele excepționale, asemănătoare cu cele invocate pentru intervenția umanitară, cer o intervenție militară. De exemplu: ,,violența există dacă în mod evident sunt <<prejudicii aduse conștiinței umane>> sau [aceste circumstanțe excepționale] care reprezintă un pericol atât de evident și imediat pentru securitatea internațională”. Ea propune șase criterii necesare pentru o asemenea intervenție: autoritate adecvată, cauza dreaptă, buna intenție, recursuri precedente, proporționalitatea mijloacelor și perspectivelor rezonabile.
Principalul criteriu etic pentru a vedea dacă războiul agresiv poate fi umanitar ar trebui să înceapă cel puțin cu tradiția războiului drept. Această tradiție a fost criticată în numeroase forme, dar înțeleasă în mod corespunzător, ea dă dovadă de un aparat rezonabil pentru abordarea problemelor războiului și intervenției. Într-adevăr, dacă nu ești un pacifist în ceea ce privește războiul, atunci există un sens minimal în care trebuie să fii un teoretician al războiului drept; asta înseamnă că trebuie să explici de ce recurgerea la război poate fi justificată și sub ce circumstanțe. Indiferent de cât de comun a fost războiul ca instrument al puterii și politicii statului, faptul că implică ucidere deliberată, mutilare a ființelor umane și mari distrugeri a proprietăților lor și a spațiului lor cultural și natural, înseamnă că a staționa la asta cere descărcareaa unei povere grele de justificare. Mai departe, există motive convingătoare (legate de puternicul concept de atrocitate și de ce felul tău de a justifica războiul va trebui să includă considerații legate de moduri de a ține un război care sunt peste limitele moralității. Primele puncte slabe sunt discutate des sub denumirea de jus ad bellum (care ar putea fi tradus ca dreptul la război și este abreviat ca JAB) și în cele din urmă cele sub denumirea de jus in bello ( JIB, dreptul aplicabil la război).
Toate acestea sunt independente de forma precisă pe care un război drept o va lua și este de asemenea relativ independent de cultură. Ideea că o teorie a războiului drept este în mare parte vestică sau europeană este oarecum asemănătoare cu ideea că știința fizicii este europeană sau ,,vestică”. Ambele revendicări sunt aproximări dure ale adevărului în termenii originii acestor practici intelectuale explicite, dar asta nu spune nimic despre validitatea lor sau despre relațiile lor cu teorii paralele din alte culturi. De fapt, un mare avantaj în a scrie în tradiția filosofică chineză pune clar problema despre ce ar trebui o teorie morală să spună despre resortul războiului și conduita lui. Scrierile lui Mo Tzu și Hsun Tzu sunt doar două exemple semnificante. Textul lui Mo, Against Offensive War conține o critică a iubitorilor de război care ar trebui să fie acasă citind scrieri clasice despre războiul drept din tradiția vestică. Esența sa poate fi receptată din următorul citat: ,,Dacă cei care fac regulile, oficialii și generalii lumii doresc în mod sincer să promoveze ce este benefic lumii și să elimine ce este vătămător, ar trebui să realizeze că războiul ofensiv este de fapt un mare rău făcut lumii.” Structurile lui Hsun Tzu împotriva războiului purtat împotriva cetățenilor sunt de asemenea semnificative în relație cu JIB.
Așa cum criticii de multe ori arată, militarii și politicienii au abuzat în mod clar de teoria războiului drept folosind-o ca o licență pentru a duce un război ușor și distructiv. Așa cum am înțeles eu și așa cum a fost interpretat de filosofi, teologi și avocați în secolul XX, etica războiului drept este restrictivă. Insistă nu doar pe justiția cauzei pentru care e purtat războiul, dar și pe alte condiții restrictive, printre care se numără:
-proporționalitatea recurgerii la război pentru o asemenea cauză;
-cerința ,,ultimei recurgeri” care subliniază valoarea păcii pe care războiul o distruge și avertismente care prea grăbite recurg la violență;
-criteriul bunei intenții, care orientează acțiunea militară în justiție mai degrabă decât în răzbunare, pierderi de sânge sau mai mult expansionism;
-testul autorității adecvate, care este destinat în a păstra recursul la violență sub control decât sub autoritate;
– considerația prospectelor realistice pentru succes, care este practic o încercare de a ține în frâu pasiunile războiului de desideratum-ul raționalității în judecata practică; și
-variate criterii morale pentru sensurile folosite în ducerea unui război, cum ar fi imunitatea non-combatantă.
Multe dintre aceste condiții pot fi justificate doar în termeni utilitarieni, din moment ce este plauzibil să gândim că efectele observării lor par mai mult a alimenta toată îngrijorarea. Altele sunt mai plauzibil adresate dintr-o perspectivă non-utilitariană, în mod special cererea imunității non-combatante. Mai pe larg, tradiția războiului drept tratează războiul ca un rău necesar uneori decât ca altercație eroică și în termeni de cauză dreaptă; ideea a fost că războiul poate fi justificat complet sau parțial ca o măsură defensivă, o apărare împotriva agresiunii. Asta a devenit în timpurile moderne piesa centrală a JAB și a legii internaționale a războiului, care reflectă JAB-ul într-o măsură mai mare.
Este plauzibil de asumat faptul că condiția cauzei drepte este, de asemenea, întâlnită des în situații extreme de opresiune care ridică cererea unei intervenții umanitare, dar aici este o obiecție sonoră mediocră care poate fi văzută ca o respingere a clauzei cauzei drepte (deși în unele forme este probabil menită a fi critică intenției corecte). Aceasta este o obiecție din lipsă de universalitate a răspunsului.
Obiecția este una a inconsistenței. Dacă umanitarismul este punctul slab, de ce intervine aici ci nu acolo? Este notoriu că războaiele civile, persecuțiile, tortura extinsă, refugierile forțate și tiraniile apar în cele mai multe părți ale globului. Intervenția aici și eșecul de a interveni acolo în mod sigur arată un răspuns moral defectuos, având în vedere că ce e bine de făcut într-un loc ar trebui să fie la fel de bine de făcut în altul, având aceleași trăsături morale relevante. Acesta e un apel implicit la o formă a principiului de universalizare îndrăgit de mulți folosofi morali, mai ales de cei influențați de filosofia lui Immanuel Kant.
Sunt câteva lucruri greșite în legătură cu acest răspuns în cazul de față și doar unul corect. Primul lucru este că ar trebui să distingem între un drept sau o datorie de a interveni: poate că avem și un drept și o datorie să intervenim, dar poate că avem un drept fără o datorie. În orice caz, ne este permis să intervenim, dar nu este obligatoriu. Majoritatea discuțiilor despre etica intervențiilor sunt preocupate de permisibilitatea intervenției; asta este legat de presumțiile morale și legale importante împotriva intervenției. Unde e o problemă a dreptului în întregime (nu a datoriei), am putea alege să spunem că dreptul este bun indiferent unde l-am exercita și că nu există obiecție că nu l-am exersat în altă parte. Dar în cazuri de dezastre extreme, poate să se creadă că există o datorie de a interveni (Henry Shue vorbește de o ,,datorie absentă” activată de eșecul statului domestic de acționa protectiv).
Are acest lucru un impact mai mare asupra universalității răspunsului decât o critică a cauzei drepte? Nu există o diferență prea mare. Dintr-un anumit punct de vedere, problemele capacității de a reacționa și probabil consecințele trebuie să condiționeze acolo unde se alege să se scape de suferință. Thomas Weiss și alții au invocat ideea unui triaj în această conexiune, de când considerațiile eficacității și resursele disponibile vor determina adesea cine primește ajutor atunci când nu toată lumea va putea fi ajutată. Așadar, riscurile pentru pace în lume pentru a interveni în folosul tibetanilor sau a cecenilor a făcut ca non-intervenția să fie văzută acolo mai degrabă rațională din punct de vedere moral decât abandonarea datoriei, chiar dacă asta înseamnă să tolereze mari suferințe. Din alt punct de vedere, se poate intra în discuții contradictorii că anumite relații pot să dicteze în mod legitim o decizie acolo unde este nevoie de una.
Există aici un fel de diviziune în teoria morală între cei care dau o anumită importanță cererilor anumitor relații și cei care nu fac asta (sau fac asta doar indirect și contra voinței lor). Actul clasic de utilitarism afirmă că, având în vedere cele mai mari fericiri ale celui mai mare număr, trebuie să fim total imparțiali printre cei afectați. Cel mai impresionant caz este dovedit de William Godwin, scriitor de sfârșit de secol XVIII, care a declarat că dacă cineva se confruntă cu situația în care trebuie să aleagă între a-și salva mama sau pe Archbishop Fenelon dintr-o clădire în flăcări, el ar trebui să nu ia în considerare faptul că femeia este mama lui și să-l salveze pe cler (care, zicea Godwin, putea să facă mult mai mult bine umanității dacă supraviețuia). Godwin poziționează relevanța pronumelui ,,meu/mea” ca fiind nulă în comparație cu hotărârea ,,justiției imparțiale”. Dar conștiința obișnuită fără îndoială nu este atât de indiferentă cererilor rudeniei, prieteniei și dragostei și astfel a existat un public care s-a opus atât de tare afirmației lui Godwin încât în ultimele ediții ale cărții sale a schimbat victima abandonată din mamă în tată, frate sau binefăcător pentru a potoli mulțimea de nemulțumiți. O altă problemă complexă este legată de ce restricții ar trebui să fie puse în filiale și alte parțialități iar alta legată de acestea din urmă este cât de departe parțialitatea legăturilor ar trebui să se extindă. În cazul intervențiilor, poate fi un factor relevant în a decide unde să intervină dacă statul acesta e european, acel stat e asiatic iar celălalt stat este african? Pun această întrebare nu din cauză că am un răspuns precis, ci pentru că ridică probleme de rasă, etnicitate și cultură într-un mod tulburător. Unde este imparțialitatea? O consecință a punerii în discuție a acestei probleme a fost o examinare mai atentă a cazurilor de intervenție ca nu cumva să existe elemente ale prejudiciului, parțialității ilegitime sau ale nepăsării în fața necesităților din alte locuri. Mulți cred, deși eu nu sunt prea convins, că eșecul intervenției în Rwanda pune problema aceasta în contextul rolului rasei. Mai general, am putea să ne întrebăm de ce impulsul umanitar este atât de silențios în fața ravagiilor pe care SIDA le face în Africa, unde intervențiile militare sunt irelevante dar unde măsurile medicale și sociale pot să se dovedească de neprețuit.
În ciuda tuturor paradoxurilor, strigătul pentru distrugere și ucidere în apărarea drepturilor umane și pentru a preveni suferința oamenilor face un anumit apel la secretul lui John Wayne în interiorul nostru, al tuturor. Și, câteodată, rar acest apel va fi legitim. Totuși, este legat de problemele discutate anterior. În plus, atracțiile violenței decisive tind frecvent să ne distragă de la cele mai fundamentale, deși mai puțin încântătoare, îndatoriri de a reconsidera și reconstrui politicile noastre domestice și internaționale astfel încât lumea noastră să fie cât de cât mai puțin un loc periculos și exploatator pentru toți locuitorii săi. Curentul acționează pentru a rezolva problemele atacurilor teroriste iar un război împotriva terorismului poate foarte bine să implice aceeași încredere instabilă în soluțiile violente. Putem să admitem bobul de adevăr în sloganul cinic ,,Dacă vreți pace, pregatiți-vă de război”, dar cea mai sigură cale spre o lume mai liniștită este pregătirea direct pentru pace.
2. Etica intervenției umanitare
2.1 Intervenția în teoria războiului just
Acest capitol se concentrează pe legitimitatea morală și etica intervenției din perspectiva normativă a teoriei războiului just. Timp de milenii conceptul folosirii forței a fost puternic dezbătut și criteriul unui bellum iustum a fost în mod constant redefinit. În principal în secolele în care lipsea un cod de legi, interpretarea morală a războiului just a fost singura constrângere de la uzul forței.
,,Termenul de război just are o lungă tradiție în cultura vestică a problemelor de justificare și împiedicare a violențelor de război.”
Teoria aceasta se concentrează nu numai asupra deciziei de a participa la război (jus ad bellum), ci și asupra conduitei potrivite în timpul conflictului (jus in bello). În acest capitol mă voi axa pe jus ad bellum, criteriul care face ca uzul forței să fie just și cauza războiului legitimă. Din perspectiva modernă vestică, dezbaterea pe marginea folosirii forței este extrem de controversată, în principal datorită faptului că valorile creștin – iudaismului vestic sunt împotriva violenței ca mijloc de interacțiune socială. Astfel, termenul de ,,război just” creează un oximoron similar ,,intervenției umanitare”. Așa cum declară Kurt Tucholsky, ,,nu poate exista așa ceva precum războiul just.” Punctul de vedere al lui Tucholsky este pertinent, având în vedere că războiul este tot timpul caracterizat de violență, foamete și suferință umană. Și totuși, privind istoria umanității, războiul pare să fie o companie constantă a activității umane. Așadar, ar trebui să acceptăm ideea că uzul forței sub anumite restricții poate fi singura opțiune pentru a face față naturii anarhice a scenei internaționale.
Chiar dacă referințe ale termenului de ,,război just” se găsesc atât în scrieri grecești vechi cât și în literatura romană, legătura dintre uzul forței și dreptatea morală își are rădăcinile în nașterea religiilor monotesite, întrucât ambele concepte religioase și cele de război au fost mereu în strânsă legătură și folosite împreună.
În iudaism și tradițiile evreiești războiul a fost subiect al ambelor jus în bello și jus ad bellum. În Thora și în Talmud se făcea distincție între două tipuri de război: milhemet hova (război obligatoriu) și milhemet reshut (război opțional). În timp ce războiul defensiv este nu numai un drept ci și o sarcină obligatorie, războaiele expansioniste erau opționale și justificate numai când luptele se purtau împotriva celor care nu aparțineau legilor Noahide, amenințând astfel integritatea religioasă a israeliților.
Mult mai puternică decât războiul opțional este oricum trimiterea la războiul obligatoriu al auto-apărarii, așa cum se găsește în Exodus, ,,dacă cineva vine să te ucidă, ucide-l primul”. Iudaismul, atât în termeni religioși cât și laici a pus bazele pentru un concept al bellum justum în caz de auto-apărare.
Teoria contemporană a războiului just este divizată în câteva tradiții distincte sau școli de gândire, care derivă din rădăcinile istorice ale lui Augustin, Aquinas și Grotius și care tratează diferit uzul forței în relațiile internaționale. Aceste distincții evoluează în jurul principalei dezbateri a jus ad bellum ca un compromis între justiția statului și cea individuală, și anume dacă un război just este bazat în principal pe satisfacerea dreptului statelor sau pe cea a indivizilor.
Statismul este unul dintre cele mai conservatoare modele și își are originea în modelul de stat al lui Machiavelli unde descrie statul ca fiind cel mai important actor în relațiile internaționale. Suveranitatea statală este principiul dominant al acestui model și garantează statului libertatea de a alege în ce măsură indivizii rezidenți ai teritoriului său se bucură de drepturile individuale. În această tradiție centrată pe stat, violarea suveranității apare numai ca o formă a puterii politice și nu ca o formă a preocupării umanitare. Adică orice violare a suveranității statului are loc ca o ambiție a acestuia de a-și extinde influența și puterea. Dreptul de a interveni în problemele interne ale altui stat este perceput ca derivând din simpla capacitate de a face așa, statele mai slabe fiind expuse în mod natural voinței celor mai puternice.
Internaționalismul poate fi considerat un model mai avansat deoarece se îndepărtează de modelul statismului machiavellian, fiind mai apropiat de o tradiție corespunzătoare cu teoria lui Grotius. Chiar dacă statul este văzut ca cel mai important actor în arena internațională, suveranitatea acestuia nu trebuie privită ca exclusivă și necondiționată, timp în care drepturile indivizilor devin o preocupare internațională în cazurile în care normele drepturilor omului sunt complet neglijate de guvernele respective.
Internaționalismul nu neglijează puterea persistentă a legii internaționale care este bazată mai degrabă pe un model al statismului. Motivul pentru care impunerea de facto a intervenției umanitare pentru drepturile omului, care încă are nevoie de consimțământul statului națiune, este pentru a face ca solidaritatea naturii umane să fie legată de natura statistă a sistemului.
Cosmopolitanismul face un pas mai departe prin caracterizarea sistemului internațional ca o comunitate de indivizi și numai secundar ca o comunitate de state. Statele primesc drepturi numai dacă promovează drepturile și bunăstarea indivizilor. În ochii unui cosmopolitanist, principala întrebare în relațiile internaționale și conflict trebuie să fie cum să îndeplinească nevoile cetățenilor lumii. Noțiunea unei umanități comune și a ideii de a interveni pentru protejarea ființelor umane în cosmopolitanism izvorăște din teoriile vechi ale războiului just, precum cele ale lui Augustine care definește un război just ca fiind un act de caritate pentru bunăstarea oamenilor. Cosmopolitanismul este mai degrabă apropiat de egalitarism în relațiile internaționale și recomandă o considerație morală egală între toți indivizii din lume. Concepte precum rasă, naționalitatea sau gen nu sunt considerate importante. Prin urmare, o intervenție de forță într-un stat având drept scop îmbunătățirea stării indivizilor este considerată justă de către cosmopolitaniști.
Pe aceeași linie cu ideile duse mai departe de cosmopolitanism este modelul solidarismului în relațiile internaționale. Solidarismul se bazează pe conceptul unei lumi deasupra sau mai departe de limitele naționale definite de umanitatea comună. ,,Solidarismul reprezintă un grad înalt de norme împărțite, reguli și instituții între state în mediul internațional, unde centrul atenției este mai degrabă pe cooperare decât pe coexistență”. Chiar dacă solidarismul consideră atât suveranitatea statului cât și drepturile omului ca norme la fel de importante, principiul suveranității este de obicei înțeles ca fiind evident de dependent de drepturile umane ale țării. Solidarismul, la fel ca celelalte teorii cosmopolitaniste, plasează ființă umană și nu statul ca fiind în centrul sistemului internațional și în centrul studiului lor. Astfel, în solidarism, guvernele sunt responsabile pentru protecția drepturilor omului și ale civililor atât acasă cât și peste hotare. Această responsabilitate a guvernelor include ca acestea să-și riște proprii cetățeni pentru a salva victimele din încălcările grave ale drepturilor omului peste graniță, datorită faptului că nu există nicio diferență între cetățenii unui stat și ceilalți. Lumea cuprinde o umanitate universală. În viziunea solidaristă a lui Wheeler, un război just sau o intervenție justă trebuie să fie bazată pe patru criterii dominante, înrudite cu criteriile gânditorilor din perioade mai timpurii. Mai întâi de toate, statele trebuie să intervină pentru o cauză dreaptă. O cauză dreaptă trebuie să fie o urgență supremă umanitară, existentă doar când soarta comunității protejate depinde de intervenția celor din afară, așa cum e cazul crimelor împotriva umanității, genocidul, expulzarea masivă, deplasarea populației, prăbușirea statelor ce duce la foamete sau omor în masă. În al doilea rând, o intervenție justă trebuie să vină ca o ultimă soluție, după ce toate celelalte mijloace de rezolvare ale unui conflict au eșuat. În al treilea rând, intervențiile trebuie să întrunească principiul proporționalității, adică mijloacele folosite trebuie să fie proporționale cu finalurile așteptate. Și, în final, o intervenție justă trebuie să aibă o șansă rezonabilă de succes, care va fi evaluată pe baza rezultatului umanitar produs, și anume dacă intervenția a salvat victimele opresiunii și dacă drepturile omului au fost ulterior restaurate.
Umanismul, de asemenea, este fondat pe credința cosmopolitanistă a unei umanități comune apărută dintr-o istorie umană comună. Totuși, spre deosebire de solidarism și teoriile legii naturale, umanismul nu permite uzul forței sub nicio circumstanță din cauza faptului că orice uz de violență, forța și în mod sigur războiul este intrinsec rău și produce cel mai mare rău umanității. Umanismul derivă din concepția morală a creștinismului conform căreia ființele umane sunt înfrățite și prin urmare orice formă de război ar duce la fraticid. Erasmus, unul dintre cei mai renumiți scriitori umaniști, afirma în lucrarea sa The complaint of Peace că războiul e total opus ideii creștinismului și că acel război ,,[…] răstoarnă cele mai bune speranțe ale noastre, lăsându-ne în scufundarea murdară a păcatului și a suferinței”. Așadar, pacifismul este singura soluție. Umanismul prevede emergența unui sistem adoptat de întreaga lume cu o constituție comună și format din cele mai puternice state unde obiectivul principal este păstrarea păcii. Această confederație ar trebui să aibă un puternic corp judiciar și executiv la dispoziție pentru a se asigura că acele norme sunt executorii și, în schimb, statele vor fi obligate să respecte acele dispoziții. Așadar, această confederație de state este mai mult decât o obișnuită organizație interguvernamentală și devine o organizație supranațională puternică, făcând obligatorie respectarea deciziilor internaționale. Mai mult decât atât, umanismul ia în considerație interzicerea în totalitate a uzului de forță, în vederea faptului că orice permisiune condiționată de forță facilitează abuzul ei.
Spre deosebire de teoriile prezentate mai sus, utilitarismul nu este fondat pe ideea unei lumi cosmopolite unde umanitatea comună necesită solidaritate sau acțiune caritabilă pentru a îmbunătăți condiția confratelui tău om. Utilitarismul este înrudit cu o alegere rațională în care maximixarea beneficiului, în acest caz utilitatea, este motivația principală pentru state și indivizi. În doctrina utilitarianistă, o acțiune este cosniderată justă dacă consecințele sunt mai mult favorabile decât nefavorabile din toate punctele de vedere. O acțiune nu poate fi rea sau bună în sine, întrucât valoarea morală a unei acțiuni derivă din binele sau răul rezultatului.
2.2. Teoria consecvențialistă a intervenției umanitare
Teoria utilitaristă este rezultatul combinării teoriei consecvențialismului de drept cu teoria binelui care este descrisă de obicei în termeni de maximizare a binelui. La un nivel fundamental, utilitarismul este o teorie morală care judecă moralitatea acțiunilor umane bazată pe consecințele și rezultatele acestor acțiuni în funcție de o valoare sau un bun specific.
În cadrul disciplinei de etică normativă, consecvențialismmul este considerat a fi o teorie a dreptei, ceea ce înseamnă că face judecăți despre corectitudinea morală a unor acțiuni sub anumite circumstanțe. Consecvențialismul, desigur, apelează la consecințele unor astfel de acțiuni pentru a determina corectitudinea morală a acestora. Dar noi avem o singură teorie normativă determinată dacă combinăm teoria dreptului (cum ar fi consecvențialismul) cu teoria binelui, care ia în considerare factorii care determină binele unui rezultat.
Preocuparea acestui subcapitol, totuși, este legată de teoria consecvențialimului de drept cu teoria binelui care identifică securitatea umană ca fiind aleasă, astfel fiind de părere că răspunsul la această valoare este de a o promova și a o maximiza. Pentru a avea o preocupare consecvențialistă pentru securitatea umană, atunci, trebuie ales un curs de acțiune prin care este cel mai probabil să se obțină cele mai bune rezultate pentru securitatea umană. Deși intervenția umanitară este un mod de a promova securitatea umană, modul în care aceasta este promovată variază în funcție de diferite realități empirice în ceea ce privește amenințările la adresa securității umane. La fel ca o condiție generală de sărăcie, ar necesita un anumit răspuns în timp ce foametea ar avea nevoie de un răspuns diferit. Preocuparea mea este cu ce condiții permit folosirea de forțe militare astfel încât acest act să maximizeze securitatea umană. Spre deosebire de ,,Walzerian statism”, o preocupare consecvențialistă pentru securitatea umană este capabilă să apeleze în mod direct la bunăstarea umană ca la o bază pentru decizia de a merge la război. De asemenea, spre deosebire de cosmopolitanism, consecvențialismul oferă un motiv moral principial pentru a limita utilizarea de forțe armate doar în cazul anumitor circumstanțe.
Luat ca atare, consecvențialismul susține faptul că relația potrivită între agenți și valori este una instrumentală. Pentru scopurile prezente, prin urmare, agenții sunt nevoiți să acționeze în așa fel încât consecințele acțiunilor acestora să promoveze sau să maximizeze binele securității umane. Totuși, pentru a promova binele și pentru a îl onora sunt două lucruri diferite. Luând securitatea umană ca un bun desemnat, cineva îl poate onora prin a acționa mereu în a evita întreruperea acestuia sub orice circumstanță; cineva poate promova securitatea umană prin a întreprinde acțiuni care rezultă în condiții sub care securitatea umană este savurată la maxim. Spre exemplu, cauzarea unei anumite întreruperi în viața indivizilor – chiar cauzând decesul unora – servește pentru a salva nenumărate alte persoane de la o soartă similară sau mai rea. În acest caz, acțiunea respectivă poate fi văzută ca promovând securitatea umană, chiar dacă eșuează, într-un mod intuitiv, să o onoreze. Această caracteristică a consecvențialismului este relevantă în particular pentru intervenția umanitară, deoarece chiar și natura unei astfel de acțiuni este de a întrerupe securitatea umană, deseori într-un mod considerabil. Ceea ce trebuie decis, prin urmare, este dacă eșuarea de a onora securitatea umană se poate întâmpla atunci când o promovează prin crearea condițiilor unde securitatea umană nu poate exista într-un mod considerabil în viitorul apropiat (dincolo de ceea ce a făcut înainte de intervenție). În astfel de cazuri, consecvențialismul susține că intervenția umanitară este inadmisibilă.
Atfel, consecvențialismul poate prescrie intervenția umanitară în funcție de circumstanțele existente care pot spune dacă luarea acestei acțiuni va servi promovării sau maximizării binelui securității umane. Raționamentul moral deontologic și nonconsecvențialist prevede că trebuie să onorăm acest bine și astfel recomandă să acționăm în aceași manieră sau să urmărim același principiu (adică să nu afecteze securitatea umană) sub toate circumstanțele. Oricât de dur ar suna, dacă intervenția umanitară este pe cale de a fi permisă, atunci noi trebuie să fim pregătiți să sacrificăm anumite aspecte ale securității umane – chiar și vieți omenești – dacă scopul este de a o promova până la urmă. Cu toate acestea, spre deosebire de raționamentul deontologic, consecvențialismul menține cantitatea necesară de flexibilitate în matricea noastră de decizii, cum ar fi decizia de a întreprinde sau nu intervenții umanitare. Acest lucru depinde de actualele condiții ale suferinței umane și o permite doar în condițiile în care această suferință nu va fi eclipsată de efectele adverse ale intervenției în sine. Chiar și deontologii autoproclamă și recunosc faptul că o mare parte din dorința morală a aderenței categorice pentru anumite lucruri în final apelează la rezultatele dorite ale unui astfel de respect necompromis, și nu doar la cele ale dorinței intrinseci ale unor atfel de maxime (de exemplu, a nu se folosi forța militară deoarece dezbină securitatea umană). În acest sens, utilitarisul Richard Brandt susține că „orice teorie normativă plauzibilă oferă un loc mare pentru consecințe… În evaluarea morală a acțiunilor, pentru acest considerent se intră într-un mod continuu și substanțial într-o gândire morală obișnuită”.
Potrivit lui Krieg, o acțiune poate avea două efecte: unul este intenționat iar celălalt este pur și simplu un efect secundar neintenționat. Cel care ia o viața trebuie să demonstreze că intenția sa a fost un instinct de autoapărare. Tradus în relațiile internaționale, înseamnă că guvernele trebuie să demonstreze că intenția lor este să promoveze binele comun. Ramsey enumeră patru condiții care trebuie să fie întâlnite pentru a spune că o intenție este bună. În primul rând, sfârșitul dorit trebuie să fie bun în esența sa. În al doilea rând, efectul bun ci nu efectul rău trebuie să fie intenționat. În al treilea rând, efectul bun trebuie să fie produs ca un efect secundar al răului și în sfârșit binele efectului bun trebuie să cântărească mai mult decât răul produs de efectul rău. Prin urmare, chiar dacă un efect lateral al unei acțiuni poate să apară în ceea ce privește intenția și motivația acțiunii întreprinse, cu toate acestea are un impact asupra scopului actual al intervenției.
Potrivit acestei definiții a intervenției umanitare, când un stat intervine într-o criză umanitară având sfârșituri umanitare în intenția sa, dar are motive ulterioare, intervenția este respinsă din considerații morale și etice. Prin urmare, niște teoreticieni sunt pentru o intervenție dezinteresată pe principiul că umanitarianismul trebuie să implice un anumit grad de motivație altruistă și caritabilă. Alții susțin imparțialitatea în intervențiile umanitare susținând faptul că permițând o intervenție umanitară din motive personale se va pune în pericol conceptul și eficacitatea sa. Pentru a înțelege umanitarianismul mai pe larg trebuie să vedem cele patru principii ale CICR : umanitate, imparțialitate, neutralitate și universalitate. Această dezbatere conservatoare despre conceptul de intervenție umanitară marchează aceleași standarde pentru intervenția militară a unui stat în criza umanitară ca și pentru intervenția umanitară întreprinsă de ONG-urile caritabile, semănând cu ideile tradiționale ale umanitarianismului. Cu alte cuvinte, o intervenție care e motivată de propriul interes al intervenientului poate să provoace teama statului care e pe cale să fie ajutat că intervenientul este de fapt interesat în a submina puterile relațiilor locale pentru propriul scop și nu pentru a salva indivizi. Ca să fiu mai exact, în loc să apere consensul internațional conform căruia intervenția în scopuri umanitare poate fi o excepție a principiului non-intervenției, intervenția umanitară nu trebuie să primească reputația că ar putea fi un cal troian pentru intervenienții străini pentru a câștiga controlul asupra afacerile din țara țintă.
,,Faptul că în sistemul internațional actual aceia care au resursele pentru a interveni sunt puterile coloniale de odinioară sau vecini agresivi nu facilitează discuția.”
Îndeosebi, conceptul de interese naționale, care e în strânsă legătură în știința politică cu teoria realistă a maximizării puterii, este respins în totalitate nu doar ca o intenție justă dar și ca o motivație corectă. Argumentul principal din spatele respingerii motivării din propriu interes pentru a interveni este că va conduce pe termen lung la abuzul serios al unui concept care în mod firesc trebuie să fie aibă legătură cu salvarea indivizilor.
Am văzut, așadar, că cei care întreprind intervenții umanitare trebuie să urmeze o serie de principii ale jus in bello externe și interne. Fidelitatea unui intervenient față de aceste principii este un factor cheie pentru legitimitatea sa și ar trebui să influențeze decizia în legătură cu cine ar trebui să intervină. Abordarea instrumentalistă extremă nu poate să estimeze pe deplin pentru aceste principii ale conducerii corecte în război în concepția sa de legitimitate. Plasând toată greutatea morală pe eficacitatea unui intervenient, acest lucru marginalizează importanța fidelității așteptate de la un intervenient pentru aceste principii de jus in bello. În acest context, Heinze afirmă că o părere pur consecvențialistă ,,are probleme serioase când a fost luată ca parte a teoriei moralității războiului bazată pe drepturile umane, deoarece sugerează că toată suferința umană este singura îngrijorare morală care trebuie să fie adresată.” El afirmă că, de exemplu, un principiu consecvențialist a fost folosit pentru a determina proporționalitatea în intervenția NATO în Kosovo. NATO ar fi avut permisiunea de a continua sfârșitul capitulării regimului Miloșevici necondiționat, potrivit pierderilor civile.
Un potențial argument consecvent împotriva cererii unui intervenient de a urma aceste principii este că ar putea reduce eficacitatea încercării lui de a opri pierderile civile. Insistând pe un principiu strict al proporționalității, de exemplu, poate să îi creeze dificultăți unui intervenient în a folosi forța militară împotriva acelora care sunt responsabili pentru criza existentă. Mai mult decât atât, abordarea instrumentalistă extremă ar părea să susțină faptul că tot ce e important este abordarea plină de succes a crizelor umanitare, iar un intervenient nu ar trebui să fie restricționat în folosirea mijloacelor pe care le deține pentru a-și atinge scopul.
Prin urmare, sunt trei potențiale argumente consecvențialiste care ar putea fi făcute atunci când se așteaptă ca intervenientul să respecte aceste principii. Primul este de a se comporta consecvențialist (în mod special, actul direct consecvențialist): fidelitatea pentru principiile jus in bello vor afecta direct și vor crește eficacitatea unui intervenient.
Acest argument consecvențialist clar eșuează. Pentru a funcționa fidelitatea unui intervenient pe care o are față de regulile jus in bello va trebui să maximizeze binele în orice situație pe durata intervenției. Dar, de multe ori, un intervenient va fi mai eficace dacă abandonează aceste principii. Aceste reguli ar putea să nu permită utilizarea metodelor care pot fi foarte eficace în atingerea scopurilor strategice și asta s-ar putea până la urmă să scadă pierderile civile. De exemplu, un intervenient poate fi mai eficace dacă torturează soldații capturați pentru a obține informații care îl vor ajuta să obțină un deznodământ rapid la crizele umanitare.
Al doilea argument este a conduce în mod consecvențialist. Argumentul este acesta: intervenienții ar trebui să urmeze regulile jus in bello pentru că aceste reguli mărește binele – stăpânirea drepturilor umane. Deși un intervenient poate fi mai eficace prin a ignora aceste reguli, regulile jus in bello vor crește eficacitatea sa. În acest context, R. B. Brandt afirmă că ,,justificarea morală a cestor reguli minte în sensul că acceptarea și constrângerea lor vor avea o contribuție importantă utilității pe termen lung.” De exemplu, deși torturarea unor soldați ar putea să crească binele într-un caz particular, o regulă împotriva torturii va crește binele deoarece asemenea metode vor reduce legitimitatea percepută a unui intervenient umanitar și înseamnă că se va confrunta cu o rezistență mai mare.
Deși acest argument consecvențialist pare promițător, există o problemă inerentă cu a conduce consecvențialist: sfârșește în a fi un comportament consecvențialist. Această obiecție la a conduce consecvențialist este făcută de J. J. C. Smart:
,,presupunem că o excepție la o regulă R produce cele mai bune consecințe posibile. Atunci este evident că regula R ar trebui să fie modificată pentru a permite această excepție. Astfel obținem o nouă formă a regulii <<R face excepție în circumstanțele felului C>>. Asta înseamnă că indiferent de ce va determina actul utilitar să încalce o regulă, va determina regula utilitară kantiană să modifice regula. În acest mod o regulă utilitară adecvată va fi echivalentă cu a se comporta în mod utilitar.”
Această dificultate apare de asemena cu apărarea regulii consecvențialiste a importanței fidelității așteptate din partea unui intervenient față de aceste principii când se hotărăște cine ar trebui să intervină. Presupunem că o regulă – să o numim R1 – le cere intervenienților să respecte principiile jus in bello. Dacă se conformează, se așteaptă ca această regulă să crească interesul pentru drepturile umane. Presupunem, mai departe, că într-un caz particular, un intervenient poate fi mai eficace dacă abandonează unul dintre detaliile acestei reguli R1. Când se intervine într-un stat militar puternic, de exemplu, un intervenient poate fi mai eficace dacă abandonează clauza jus in bello-ului extern împotriva folosirii recruților (care ar permite pentru o forță mai mare). Potrivit logicii consecvențialismului, răspunsul adecvat va fi de a modifica regula R1 pentru a lua în considerare această excepție. Așa că vom avea regula R2 care spune că intervenienții ar trebui să urmeze principiile jus in bello, excepție făcând cazul când se intervine într-un stat militar puternic, unde ar putea să fie mai eficace folosind recruții. R2 este mai bună la a maximiza mai ales interesul pentru drepturile umane spre deosebire de R1 deoarece ia în considerare această excepție. Presupunem, în continuare, că în alt caz, un anumit tip de intervenient (ca PubMed Central) va fi mai eficace unul dintre detaliile regulii R2 – cum ar fi interzicerea strictă de a lua în vizor non-combatanților. Din nou, potrivit logicii consecvențialismului, cel mai potrivit răspuns ar fi modificarea regulii R2 pentru a se lua în considerare această excepție. Atunci vom avea regula R3, care este mai bună în a mări interesul pentru drepturile umane decât R2 și R1 deoarece ia în considerare această nouă excepție. Astfel de modificări vor continua ad infinitum pentru ca regula fidelității principiilor jus in bello să mărească interesul pentru drepturile umane.
Problema în a conduce consecvențialist este că, făcând modificări încontinuu la aceste reguli, va exista o regulă pentru fiecare intervenient și pentru fiecare situație. Astfel devine echivalent cu a se comporta consecvențialist. Regula consecvențialistă poate reacționa prin a demonstra că nu trebuie să facem aceste amendamente continue. Dacă era să nu facem aceste amendamente continue, atunci regula fidelității la aceste principii ale jus in bello nu ar fi optimă – nu ar putea fi justificată din punctul de vedere consecvențialist al maximizării interesului pentru drepturile umane. Pe scurt, ar fi ,,rule worship”.
A treia apărare consecvențialisă este un argument consecvențialist indirect și spune următoarele: un intervenient ar trebui să urmeze aceste principii deoarece este posibil să-i maximizeze eficacitatea în bordarea crizelor umanitare, deși în anumite cazuri particulare nu se va întâmpla asta. Legitimitatea pervepută este un factor important în eficacitatea unui intervenient. Un intervenient care urmează să omoare civili (chiar și fără să vrea), se poate spune că va înceta din a fi legitim în ochii acelora din comunitatea politică care este subiectul acestei intervenții. Asta va mări rezistența și ostilitatea față de intervenient și îi va limita subtanțial eficacitatea. Mai mult decât atât, continuând argumentul, un intervenient care este mai atent și mai limitat în a-și folosi forța împotriva dușmanilor combatanți (de exemplu, prin a încerca să asigure capitularea lor înainte de a folosi forța letală) este mai probabil să fie în stare să dezarmeze, cooptând, și să reabiliteze aceste soldați în ultimă instanță (mai degrabă decât să le protejeze poziția). Mai mult, când se folosește un principiu mai restrictiv al proporționalității – deși tot se folosește forța când e nevoie – acest lucru trimite mesajul că domnia legii a fost restabilită (sau stabilită pentru prima dată), mai degrabă decât a permite continuarea conflictului. Acest lucru ar putea ajuta la îmbunătățirea șanselor intervenientului pentru un succes pe termen lung atăta timp cât el nu este văzut ca un ocupant dușman care prelungește conflictul, ci ca un facilitator al păcii.
O apărare similară poate fi făcută pentru principiile jus in bello-ului intern. Se poate spune că un intervenient care folosește copiii ca soldați, PubMed Central-iști, sau recrutează este mai puțin probabil să fie eficace deoarece folosind acest tip de soldați va slăbi încrederea acelora din comunitatea politică în care se intervine (și astfel îi va submina legitimitatea percepută). În plus, un intervenient care eșuează în a-și îndeplini datoria de a avea grijă de soldații săi va afla că forța sa nu va mai avea nicio motivație și vai fi ineficientă. Așadar, un intervenient care respectă principiile jus in bello este mai probabil să fie eficace și, din acest motiv, fidelitatea față de principiile jus in bello ar putea fi încorporate în abordarea instrumentalistă extremă a legitimității.
Acest argument consecvențialist indirect dă dovadă de o justificare instrumentală plauzibilă la principiile jus in bello și ajută așadar în a răspunde obiecției conform căreia fielitatea față de aceste principii slăbește succesul unui intervenient. Încă lasă obiecția consecvențialistă extremă cea mai puternică neatinsă care spune că abordarea plină de succes a crizelor umanitare este tot ce contează. Asta înseamnă că conduce justificarea acestor principii în mod accidental numai pe eficacitatea lor așteptată, care este o strategie riscantă. În ciuda răspunsului consecvențialist indirect, legătura dintre eficacitatea unui intervenient și fidelitatea sa față de aceste principii cu desăvârșire îi va crește întotdeauna eficitatea. Pot fi ocazii când un intervenient va tinde să fie mai eficace abandonând aceste principii prin, de exemplu, folosirea unei forțe semnificative impotriva dușmanilor combatanți.
Desigur, putem să ne lăsăm păcăliți și să spunem că, dacă consecvențialismul nu poate garanta aceste principii ale jus in bello, este cu atât mai rău pentru aceste principii: totce contează este atingerea consecințelor bune. Dar acest lucur pare să fie profund neadecvat. Limitând importanța respectării de către un intervenient a acestor principii pentru importanța și eficacitatea lor, se omite ceva important din punct de vedere moral. Vreau să spun că există ceva mai important în fidelitatea așteptată din partea unui intervenient față de aceste principii ale jus in bello decât simplul fapt de a-i îmbunătăți eficacitatea. Pentru a vedea asta, dau exemplu următorul scenariu care aparține lui Philippa Foot și care a fost adaptat de Warren Quinn:
,,în Misiunea de salvare I putem salva fie cinci oameni în pericol de a se înneca, fie o singură persoană în pericol de înnec din altă parte. Nu-i putem salva pe toși șase. În Misiunea de salvare II, putem salva cinci dintre ei doar omorând o persoană care (dintr-un motiv neașteptat) este captivă și se află în drumul nostru. Dacă nu întreprindem salvarea, persoană din drum poate fi mai târziu eliberată.”
Pentru consecvențialism, ar trebui să acționăm în ambele cazuri. Deși asta ar putea părea dificil. Deși în Misiunea de salvare I este justificabil să salvăm viețile celor cinci deși unul se va înneca, nu este destul de clar că ar trebui să acționăm în Misiunea de salvare II. Ce dezvăluie acest exemplu este distincția dintre a face și a permite. Asta arată că există o distincție morală relevantă între face unul și ce permite unul. Așadar, există o diferență semnificativă între a omorî o persoană captivă din Misiunea de Salvare și a lăsa o singură persoană din altă parte să moară în Misiunea de salvare I. Misiunea de salvare I pare permisibilă pentru că ne rănim pe noi înșine. Dar in Misiunea de salvare II ar părea că nu trebuie să dăm peste persoana captivă deoarece nu ar trebui să ne rănim. Pare mai bine din punct de vedere moral dacă îi lăsăm pe ceilalți cinci să moară.
Același mod de gândire poate fi aplicat fidelității unui intervenient față de principiile jus in bello. În adăugarea oricărei justificări instrumentale, un motiv pentru care verosimilitatea unui intervenient de a respecta principiile jus in bello e importantă este pentru că un intervenient nu ar trebui să se rănească pe sine (mai concret, rănire care nu este permisă conform acestor principii). Ar fi fost mai bine, într-un anumit grad, dacă un intervenient ar fi permis rănirea, poate cu toate acestea fiind mai puțin eficace, decât să ia în vizor civili, să folosească arme nediscriminate ș.a.
Un motiv de ce distincția dintre făcut și permis contează este pentru că unul întreprinde acțiunea, este el însuși cel care violează dreptul, în timp ce unul permite acțiunea, este altcineva cel ce violează dreptul. Există o diferență între guvernul Statului A care violează drepturile cetățenilor Statului B și guvernul Statului A care nu intervine pentru a opri guvernul Statului B să violeze drepturile propriilor cetățeni.
Dar pentru consecvențialismul extrem, nu există o importanță morală (dincolo de orice importanță instrumentală) a distincției dintre un intervenient care produce rău (de exemplu prin uciderea cetățenilor) și un intervenient care eșuează în a preveni răul (de exemplu eșuând să oprească un alt agent din a omorî cetățenii). Un agent poate cauza rău în mod justificabil dacă asta îi îmbunătățește eficacitatea. Presupunem că, dacă un intervenient avea să tortureze copiii membrilor regimului opresiv al statului țintă, ar fi ajutat cu toate acestea în oprirea abuzurilor făcute de acest regim drepturilor umane. Este irelevant din punct de vedere moral ca un intervenient să își facă rău lui însuși. Pe de altă parte, dacă intervenientul avea să abțină din a tortura membrii inocenți ai familiei, s-ar putea ca acest lucru să fie ilegitim deoarece ar permite rănirea (ar ușua din a opri abuzurile făcute de regim asupra drepturilor umane). Așa că, din acest punct de vedere, chiar dacă un intervenient urmează principiile jus in bello nu mai are valoare independentă. Ce un intervenient face de capul lui este esențial din punct de vedere moral echivalent cu ce îi permit alții să facă. Dar, așa cum discuția de mai sus demonstrează, acest lucru este contraintuitiv. Legitimitatea unui intervenient pare să depindă de ce face de unul singur și, în special, de fidelitatea sa față de principiile jus in bello. Din acest motiv, suportul abordării instrumentaliste extreme doar pe aceste juctificări instrumentale ale acestor principii este de neacceptat.
În acest punct, oricum, argumentul pe care l-am prezentat se confruntă cu o obiecție serioasă, pe care o numesc Provocarea deontologica extrema; deși diferența dintre a face și a permite arată că o abordare pur consecvențialistă a legimității pentru intervențiile umanitare este inadecvată, dă dovadă de prea mult – conduce la concluzia că intervenția umanitară este în mod general impermisibilă.
2.3. Provocarea Deontologică Extremă (The absolutist challenge) și perspectiva taberei realiste
Provocarea Absolutistă decurge după cum urmează. Unui absolutist, poziția deontologică potrivit căreia diferența dintre a face și a permite are o importanță absolut morală, un intervenient nu ar putea să fie niciodată legitimat deoarece intervenția implică aproape întotdeauna a răni pe cineva, lucru ce nu este permis. Acestea sunt, din moment ce implică folosirea forței militare, rezultate frecvente în pierderile civile care, potrivit pricipiului strict al imunității non-combatante menționat anterior, sunt inadmisibile. Asta înseamnă că intervenția umanitară nu poate fi justificată niciodată. Această provocare așadar ridică o problemă semnificativă apărării mele a importanței non-consecvențialiste a fidelității unui intervenient față de principiile jus in bello și încearcă să respingă abordarea instrumentalistă extremă. Pare să arate că apărarea mea a acestor principii este prea puternică.
Teoria realistă se află în strânsă legatură cu ipoteza lansata de provocarea deontologică extremă (the absolutist chalenge). Această perspectivă a realițtilor este bazată pe credința că statele sunt actori raționali și mereu își urmează motivațiile propriului interes. Potrivit realiștilor, se poate spune să întregul concept al intervenției pentru scopuri altruiste este nerealist într-o lume de actori care își urmăresc propriile interese. Așa cum Pogge a susținut, ,,[…] nu există eroi umaitari în acest caz […].” Din contră, liberalii ar putea să spună că intervenția umanitară se definitește prin intenția sa ci nu prin motivarea sa. Deși ar trebui să fie un țel ideal pentru intervenienți să sincronizeze motivele cu intenția astfel încât ambele să fie ghidate de scopuri umanitare, realiștii spun că unul poate dori să se aranjeze pe el însuși cu faptul că în lumea reală motivele multiple pentru intervenție în crizele umanitare sunt inevitabile. Așadar, toată intenția intervenientului, nu motivația, ar trebui să fie luată ca o măsură a naturii umanitare a unui intervenții, cu alte cuvinte a justeței intervenției. Motive ulterioare
,,[…] nu contează neapărat față de moralitatea intervenției […] adevăratul test este dacă intervenția dacă a pus capăt privărilor de drepturi ale omului. Este suficient să întâlnim condiția dezinteresului, chiar dacă dacă există alte motive non-umanitare în spatele intervenției […] înseamnă că, chiar dacă un intervenient este motivat de motive non-umanitare, poate încă să conteze dovedind că motivele și înțelesul angajat nu slăbește un rezultat umanitar pozitiv […].”
Așadar, conform lui Tesón, o intervenție poate încă fi numită echitabilă dacă rezultatul intervenției servește interesului umanitar al comunității internaționale în ciuda motivelor care sunt potențiale motive de interes propriu. Astfel, Tesón susține că corectitudinea intervențiilor umanitare trebuie să fie evaluată pe baza consecințelor produse, mai ales a efectelor intervenției avute asupra oamenilor de pe acele teritorii.
În ciuda faptului că dezbaterea științifică în relațiile internaționale continuă să fie nehotărâtă dacă intervențiile pot fi conduse doar de intenții și/sau motivații umanitare, se pare că de-a lungul timpului mulți teoreticieni au acceptat faptul că în cadrul crizelor umanitare e nevoie ca statele să aibă o anumită încurajare pentru a interveni. În mod special tabăra școlii realiste recunoaște faptul că intervenția umanitară nu este niciodată pur umanitară în motivația sa dat fiind faptul că mulți dintre actori sunt state care acționează dintr-un mix de interese pe termen scurt și pe termen lung. Realiștii susțin că din momentul în care deciziile de a interveni în crizele umanitare sunt decizii politice luate de politicieni care iau astfel de decizii, motivația de a interveni sau de a se abține nu va fi complet lipsită de interesul propriu, prudență și oportunism politic. În teoria normativă devine din ce în ce mai acceptat faptul că intervențiile umanitare sunt în mare parte bazate pe un amestec de motive ,,[…] unde considerațiile morale, interesele oamenilor care suferă, sunt prezente așa cum sunt și interesele naționale și internaționale […]”.
2.4. Doctrina dublului efect
Un potențial răspuns la Provocarea Absolutistă care se găsește frecvent în literatura despre intervenția umanitară este de a adopta doctrina dublului efect. Pe scurt, această doctrină permite pagube colaterale, cum ar fi pierderi de civili, dovedin că o astfel de pagubă nu este intenționată. Mai exact, afirmă că o intervenție umanitară care are și un efect bun (cum ar fi oprirea genocidului) și un efect rău (cum ar fi moartea unui număr de civili) pot fi permisibile din punct de vedere moral dacă se întâlnesc următoarele condiții:
Efectul bun este intenționat.
Efectul rău este neintenționat. Deși faptul că intervenientul ar putea să anticipeze efectul rău (pierderea de civili) este mai apropiat de acțiunea sa, nu are ca scop efectul rău. Este o anticipare, dar neintenționată, un efect al unei părți din acțiunea sa.
Efectul rău nu este instrumental. Efectul rău (pierderea de civili) nu trebuie să fie un mijloc în a obține efectul bun (înlăturarea unui lider tiran). Deci, de exemplu, pierderea de civili nu este folosit ca un mijloc pentru a slăbi moralul soldaților inamici.
Efectul rău este proporționat. Efectul bun este suficient de benefic pentru a contrabalansa efectul rău. De exemplu, deși dintr-o intervenție rezultă 1000 de civili morți, înlăturând liderul tiran sunt salvate până la urmă 2000 de vieți.
Deci, un intervenient care în mod intenționat ucide civili pentru a forța liderul tiran să cedeze, acționează fără permisiune. Asta pentru că moartea civililor este intenționată. Dar un intervenient care ucide militari pentru a forța liderul tiran să cedeze, știindu-se că pot fi răniți sau chiar uciși și civili, acționează cu permisiune. Asta pentru că pierderile de civili sunt un reultat neintenționat al obținerii unui final fericit (asumând că acțiunea este proproționată).
Această doctrină poate dovedi justificare, în primul rând pentru intervențiile umanitare în general, în ciuda potențialului rău cauzat civililor din comunitatea politică care este subiect al intervenției. Poate dovedi de asemenea justificare, în al doilea rând, pentru o operațiune particulară din timpul intervenției, cum ar fi bombardarea infrastructurii militare care va cauza de asemenea pierderi de civili. Acțiunile intervenientului pot avea permisiune dovedind că nu intenționează să provoace pierderi de civili, orice pierderi de civili nu sunt un scop pentru final și că intervenția sau acțiunea face mai mult bine decât rău.
Doctrina dublului efect îi dă o ocazie intervenientului să cauzeze pierderi colaterale, inclusiv pierderi de civili, dacă dovedește că pierderea este neintenționată, nu instrumentală pentru sfârșitul umanitar care se dorește a fi atins și proporționat. Așa cum sugerează și Tesón, poate fi văzut ca o cale de mijloc între abordările deontoligice și consecvențialiste. Nu susține absolutismul, poziția deontologică conform căreia pierderile de civili întotdeauna nu sunt permise. Dar este mai restrictivă decât abordarea instrumentalistă extremă care justifică pierderile de civili ( prin violarea jus in bello) dacă asta îmbunătățește eficacitatea intervenției umanitare. Pe de altă parte, doctrina dublului efect susține că pierderile de civili care sunt intenționte, disproporționate sau instrumentale nu au permisiune.
Doctrina dublului efect nu este, oricum, un răspuns persuasiv la Provocarea Absolutistă. Validitatea generală a acestei doctrine este un punct slab controversat ce se regăsește în filosofia mroală și pe care nu o o pot urmări aici. (30) Cu toate acestea, există motive practice pentru a respinge doctrina ca fiind un principiu politico-moral în etica intervenției umanitare.
Principala problemă este că este prea permisivă din moment ce permite pierderi civile neintenționate dar anticipate. Aceasta permite prea mult în contextul intervenției umanitare. Am argumentat anterior că cei ce folosesc forța în scopuri umanitare trebuie să folosească scopuri umanitare deoarece ceea ce legitimează folosirea forței lor militare este în esență umanitar. Dacă acest lucru este corect, pierderile de civili neintenționate dar anticipate ar trebui să fie evitate. Așa cumLuca susține, personalul militar implicat în intervenția umanitară nu este îndreptățit ,,să cauzeze pierderi colaterale neintenționate personalului sau țintelor non-militare potrivit principiului dublului efect”, dar trebuie în schimb să ,,evite chiar și comiterea neglijentă a tipurilor de acte pe care ei intervin ca să le prevină”. Mai mult, dat fiind faptul că există o diferență între a face și a permite, un intervenient ar trebui să evite posibila cauzare de rău civililor, chiar dacă nu e cu intenție.
În apărarea doctrinei, Walzer recunoaște că este prea permisivă și adaugă o condiție suplimentară: nu doar o parte din intenția actorului trebuie să fie bună, ,,conștient de răul implicat, el vrea să îl reducă, acceptând costuri lui însuși”. Chiar și cu această restricție suplimentară, doctrina încă permite prea mult. Să presupunem, de exemplu, că un intervenient nu poate evita lovirea unei școli atunci când folosește un proiectil împotriva unor cazarme militare ale soldaților care întreprind acte de genocid. Nu se pot folosi trupe având în vedere că există un sistem de avertizare care înseamnă că acei soldați inamici pot pleca înainte ca forțele intervenienților să ajungă aproape de ei (așa că intervenientul nu mai poate micșora riscul deloc). Deși distrugând neintenționat școala va ucide sute de copii, va ajuta la încheierea conflitului, și ar putea salva mai multe vieți (așa că vai fi proporționat). Un asemenea caz va fi justificat potrivit doctrinei dublului efect, dar pare mult mai problematică, dați fiind copiii morți.
De fapt, Shue admite că, din moment ce permite uciderea unor persoane neimplicate și distrugerea unei proprietăți oarecare, garantând permisibilitatea doctrinei dublului efect, constituie ,,o concesie imensă adusă luptei din războaie”. Dar în apărarea doctrinei, el afirmă că pentru a o respinge ar trebui să adoptăm o abordare pacifistă, nerealistă. Într-un mod similar, Tesón spune că, deși doctrina are probleme, respingând-o duce la rezultatul de a interzice moral toate războaiele. Răspunsurile sunt greșite. Unul poate respinge doctrina dublului efect, să susțină diferența dintre a face și a permite și încă să evite poziția non-intervenționistă.”
Acest capitol și-a propus să ofere răspunsuri întrebărilor precum când și în ce circumstanțe este intervenția umanitară permisă din punct de vedere moral? Când este intervenția umanitară legală și în ce măsură cadrul legal al intervenției este corespunzător cu argumentele etice? Cine ar trebui atunci să își asume intervenția umanitară și de ce merită această sarcină? Am expus diverse opinii, argumente pro și contra lor. Am optat pentru această analiză comparată tocmai pentru ca în final, să putem alege în cel mai obiectiv mod cu putință care dintre teoriile expuse oferă o imagine clară a scopurilor și formei ideale pe care trebuie să o aibă intervenția umanitară. Punctul de plecare pentru rezolvarea întrebărilor de mai sus îl reprezintă logica consecvențialistă care spune că dacă intervenția umanitară poate fi justificată vreodată, punctul de referință al preocupării ar trebui să fie acela al suferinței oamenilor inocenți- inclusiv aceia în beneficiul cărora are loc intervenția cât și acelora care ar fi afectați de ea.
În concluzie, pe baza elementelor dezbătute până în acest punct al lucrării, intervenția umanitară este doar moral justificată în situațiile în care efectele sale adverse nu eclipsează rezultatul maximizării bunăstării umane. Argumentul general al unei preocupări consecvențialiste pentru securitatea umană este că intervenția umanitară este moral permisă numai în situații la scară largă, deprivări ale drepturilor omului comise în mod deliberat și care sunt fie iminente, fie în curs de desfășurare. Cu alte cuvinte, reflectă logica consecvențialistă că suferința umană trebuie să fie îndeajuns de severă pentru a garanta recurgerea la pace. Argumentul aici este că legea jurisdicției universale face doar asta. Precum intervenția umanitară, logica normativă a jurisdicției universale trebuie exercitată în mod limitat, cu precauție. Așadar, este permisă numai sub anumite și excepționale condiții.
Mai mult decât atât, aceste condiții sunt similare cu cele sub care intervenția umanitară este permisă, potrivit preocupării consecvențialiste pentru securitatea umană. În sfârșit, actorii care întreprind această misiune trebuie să dețină atât abilitatea cât și dispoziția de a îndeplini cerințele maximizării securității umane. Totodată, trebuie spus că moralitatea nu poate fi singurul tipar căruia trebuie să-i corespundă intervenția umanitară. E nevoie de o relație simbiotică între legalitate si etica acțiunilor umanitare. În ce măsură putem vorbi despre aceasta simbioză se va discuta în capitolul următor.
3. Cadrul legal al intervenției umanitare
3.1. Legea internațională în intervenția umanitară
Acest capitol analizează dimensiunea legală a intervenției umanitare, statutul său sub legea internațională cât și măsura în care legea internațională este compatibilă cu revendicarea consecvențialistă potrivit căreia numai anumite afronturi externe și excepționale la adresa securității umane sunt motive care să permită intervenția umanitară. În ce măsură sursele tradiționale ale legii internaționale consideră anumite afronturi la adresa bunăstării umanității ca fiind unele mai severe decât altele, astfel încat actorii internaționali să poată oferi legitimitate violării suveranității unui stat pentru a înlătura aceste abuzuri? Principalele preocupări în acest capitol sunt dacă legea internațională relevantă intervenției umanitare menține principii care conturează în mod specific condițiile bunăstării umane și sub care recurgerea la forță poate fi urmărită și până în ce punct aceste condiții se îmbină cu cele oferite de preocuparea consecvențialistă pentru securitatea umană.
În timp ce ar fi o evoluție impresionantă pentru legea internațională să prevadă explicit dreptul legal al intervenției umanitare, rămâne contestat faptul că o asemenea regulă, ca o consecință a paradigmei legale a Cartei Națiunilor Unite, în mod necesar va menține specificitatea cerinței pentru a face o îmbunătățire generală în sistemul internațional legal. Acest capitol analizează sub care dimensiune legea din Carta Națiunilor Unite, legea tratatului asociat și potențiala lege cutumiară relevante intervenției umanitare asigură o bază legală pentru intervenția umanitară care ar conduce comportarea proporțional cu îngrijorarea pentru securitatea umană. Este intervenția umanitară permisă sub legea internațională? În ce măsură legea internațională relevantă intervenției umanitare determină modul de gândire potrivit căruia doar cele mai grave afronturi aduse securității umane sunt domenii specifice pentru a recurge la forță? Scopul acestui capitol este de a lămuri aceste îngrijorări.
Construind pe principiul războiului drept al autorității corecte, se afirmă adesea că intervenția umanitară trebuie să fie autorizată de corpul corespunzător, care în cele mai multe cazuri înseamnă Consiliul de Securitate al ONU. În ceea ce privește responsabilitatea de a proteja, statele în Summit-ul Mondial al Națiunilor Unite din 2005 afirmau că orice acțiune violentă ar trebui să fie întreprinsă în cadrul Consiliului de Securitate. Acesta este un punct de vedere comun printre multe state: autorizarea legală corespunzătoare a unui intervenient este o condiție necesară pentru justificarea sa morală. Frica lor – în special a acelora din partea de sud a globului – este că intervenția umanitară ilegală va fi abuzivă, că va destabiliza regiunea lor sau va fi condusă împotriva lor. Aceste temeri au fost exacerbate de războiul dus de SUA și Marea Britanie în Irak, care uneori a fost pretins a fi un caz de intervenție umanitară dar nu a avut autorizația Consiliului de Securitate. Din acest punct de vedere, așadar, ar trebui să ne uităm la statutul legal al unui intervenționist când ne gândim cine ar trebui să intervină: intervenția ilegală nu se poate justifica.
Acordul la care s-a ajuns în cadrul Summit-ului Mondial al ONU s-a deplasat mult de la doctrina originală a Comisiei Internaționale pentru Intervenție și Suveranitate, care admite posibilitatea unei acțiuni justificabile în afara Consiliului de Securitate ca ultimă recurgere. Cu toate acestea, Comisia Internațională pentru Intervenție și Suveranitate afirmă clar că ,,nu există un corp mai potrivit decât Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite pentru a autoriza intervenția militară în scopul protecției umane”. În al doilea rând, autorizarea legală adecvată este un factor extrem de semnificativ în legitimitatea unui intervenționist. Chiar dacă asta lasă deschisă posiblitatea ca intervenția umanitară ilegală să poată fi justificată în cazuri excepționale, este cel mai adesea privită ca inacceptabilă moral. Mai exact, Comisia Internațională pentru Intervenție și Suveranitate spune că intervenția umanitară aprobată de Națiunile Unite este văzută ca legitimă deoarece este autorizată de un corp internațional reprezentativ. În opoziție, intervenția neautorizată este văzută ca fiind nelegimită deoarece urmărește propriul interes. Fără disciplina și constrângerile autorizării Națiunior Unite, spun ei, intervenția neautorizată nu va fi condusă din motive corecte sau cu angajamentul corect pentru principiile precauționare necesare.
Doar cu doi ani înaintea publicării raportului Comisiei Internaționale pentru Intervenție și Suveranitate, NATO a acționat în Kosovo, fapt care a fost, potrivit majorității avocaților și comentatorilor internaționali, ilegal deoarece nu a îndeplinit condiția de a fi autorizată de Consiliul de Securitate. Cu toate acestea, acțiunea întreprinsă de NATO a fost, dintr-un anumit punct de vedere, plină de succes în prevenirea violării drepturilor dacă ne gândim la războiul din Bosnia și a primit un spijin notabil în comunitatea internațională. Într-adevăr, Comisia Internațională Independentă din Kosovo a concluzionat că acțiunea NATO a fost ,,legitimă, dar nu legală, dat fiind legea internațională existentă”. Intervenția NATO în Kosovo ridică îndoieli, deci, în ceea ce privește semnificația pe care mulți o dau statutului legal al unui intervenționist: dacă acțiunea umanitară poate fi de succes la a întrerupe violări remarcabile ale drepturilor umane fără a avea baza legală corespunzătoare, de ce ar trebui să ne pese dacă un intervenționist are dreptul legal de a interveni? În plus, a existat o lipsă de acțiune eficientă ca răspuns la violările drepturilor umane în Darfur, Congo, Uganda de Nord și în alte locuri. Dacă un intervenționist ilegal dar eficient poate să intervină în unul dintre aceste state, ar trebui să îl susținem? Sau ar trebui să râmânem la ideea că doar acei intervenționiști a căror intervenție va fi legală poate în mod justificabil să întreprindă o intervenție umanitară?
Obiectivul fundamental al acestui capitol este de a evalua ipoteza conform căreia cei care întreprind o intervenție umanitară trebuie să aibă autoritate legală oferită de legea internațională pentru a face asta. Sunt de părere că statutul legal al unui intervenționist potrivit legii internaționale actuale joacă un rol minim sau inexistent în legitimitatea sa. Înseamnă că statutul legal al unui intervenționist este o bază săracă prin care să se poată hotârî cine să intervină; trebuie să ne concentrăm în schimb pe alți factori pentru a lua această decizie.
De reținut este faptul că de-a lungul capitolului preocuparea mea este legată de importanța pe care ar trebui să o dăm legii internaționale curente în a determina unde ar trebui să poziționăm responsabilitatea de a interveni, nu legea internațională însăși. De aceea, nu conduc o anchetă largă în relația dintre lege și moralitate în afacerile internaționale. Deși câteva dintre problemele pe care le ridic pot fi aplicate legii internaționale mai general, mă concentrez pe problema morală și politică specifică a semnificației morale a legii internaționale curente asupra intervenției umanitare când trebuie să se hotărască cine ar trebui să intervină.
Capitolul continuă după cum urmează. Încep prin a explora pe scurt statutul curent al legii internaționale în intervenția umanitară. Această analiză este necesară deoarece trebuie să știm ce lege în intervenția umanitară putem spune că e eficientă. Apoi, în cea mai mare parte a capitolului, examinez critic patru motive dominante pentru a trata statutul legal al unui intervenient ca fiind semnificativ din punct de vedere moral, conform legii internaționle curente (și apoi o bază adecvată din care putem decide cine ar trebui să intervină). În special, consider că argumentele prin care statutul legal al unui intervenționist este important din punct de vedere moral sunt: a) intervenționiștii legali își derivă autoritatea din proceduri morale valoroase; b) intervenția umanitară ilegală este ea însăși abuzivă; c) intervenția umanitară ilegală se transformă într-o intervenție abuzivă; și d) intervenția umanitară ilegală subminează ordinea internațională.
Să începem prin a observa statutul curent pe care îl are legea internațională în intervenția umanitară. Există un număr de diferite scrieri ale legii curente, dar trebuie să îmi concetrez atenția pe două dintre cele mai informative: pozitivismul legal internațional și teoria legii naturale a lui Fernando Tesón. Dezbaterea între aceste două demersuri ar trebui să fie folositoare pentru scopul nostru de a determina ce este legea în intervenția umanitară. De ce este lucrul acesta relevant? În primul rând, și cel mai evident, dacă vrem să estimăm importanța morală a statutului legal al unui intervenționist potrivit legii internaționale curente, trebuie să știm ce este legea aceasta. În al doilea rând, înțelegând legea internațională în intervenția umanitară este esențial pentru a pricepe cadrul internațional în care dezbaterile normative despre intervenția umanitară trebuie să funcționeze. Este important deci să înțelegem cadrul legal internațional inainte de a decide cine ar trebui să intervină.
3.2. Viziunea legal-pozitivistă a legii internaționale în intervenția umanitară
Pozitivismul legal internațional este o subspecie a pozitivismului legal. Susține ,,teze cu caracter separabil” arătând că există o distincție conceptuală între ce este legea internațională și ce presupune moralitatea. De exemplu, lex lata – legea așa cum este – nu este la fel ca lex ferenda – legea așa cum ar trebui să fie. Este o descriere a validității legale și, deci, a ceea ce este legea internațională. Legea internațională se spune că trebuie să provină în mod exclusiv ,,din voința liberă a statelor suverane independente. Nu există lege excepția făcând ce este ,,afirmat” de ,,puterile suverane”. Există două modalități prin care statele suverane ,,își afirmă puterea”, c conform legii internaționale. Prima este prin consimțirea unui tratat; a doua este angajarea într-o practică repetată în timp și care devine o regulă uzuală a legii internaționale (întâlnește cerințele opinio juris). Cu alte cuvinte, pentru pozitivismul legal internațional cele două surse ale legii internaționale sunt tratatul și cutuma și, ca atare, considerațiile morale nu sunt necesare pentru validitatea legală.
Pozitiviștii legali internaționali în mod obișnuit iau următoarea poziție în legalitatea intervenției umanitare. Articolul 2(4) a Cartei Națiunilor Unite dovedește o prohibiție generală în folosirea forței. Aceasta susține că:
,,toți Membrii ar trebui să se abțină în relațiile internaționale de la amenințarea cu folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice al oricărui stat sau în orice alt subiect care nu se potrivește cu Scopurile Națiunilor Unite.”
Sunt doar două excepții legale semnificative: autoapărarea unilaterală sau colectivă și acțiunea de constrângere sub Capitolul VII al Cărții Națiunilor Unite. Majoritatea pozitiviștilor internaționali legali resping existența unei a treia posibile excepții a Articolului 2(4), care ar susține că intervenția umanitară neautorizată este legală deoarece există o lege internațională uzuală pentru această practică. Argumentul lor, pe scurt, este acela de a o considera insuficient pusă în practică pentru a putea fi calificată normă de drept internațional cutumiar. Înseamnă că intervenția umanitară – care încalcă Articolul 2(4) – poate fi legală doar atunci când e întreprinsă pentru a se autoapăra sau când Consiliul de Securitate autorizează. Putem să renunțăm la prima ipoteză deoarece intervenția umanitară va fi foarte rar (sau poate niciodată) legală pe baza autoapărării, așa cum e definită în legea internațională. Intervenționiștii așadar trebuie să aibă autorizația Consiliului de Securitate legală.
Acest aspect al legii în intervenția umanitară este disputat de unii pozitiviști legali care îl privesc ca fiind prea extins. Argumentul lor este că Consiliul de Securitate este restricționat de Carta Națiunilor Unite, care, în Articolul 2(7) afirmă că Națiunile Unite nu pot interveni ,,în probleme care sunt esențiale fără jurisdicția domestică a statului”. Și, deși măsurile Capitolul VII cu privire la ,,tratatele internaționale pentru pace și securitate” sunt excluse din acest articol, argumentul funcționează, intervenția umanitară rar constituie un tratat internațional pentru pace și securitate. Ca atare, Consiliul de Securitate nu are bază legală pentru a autoriza intervenția umanitară. Ce înseamnă asta, oricum, este că potrivit Articolului 39 al Cartei, Consiliul de Securitate este acela care determină ce constituie un ,,tratat internațional pentru pace și securitate”. De la începutul anilor ’90, Consiliul ocazional a extins interpretarea sa în ceea ce privește tratatul pentru pace și securitate ca să includă războiul intra-statal și opresiunea internă și ar fi vrut să se autorizeze intervenția umanitară în astfel de cazuri. Mai mult, discuțiile recente despre responsabilitatea de a proteja și, în particular, acordul la care s-a ajuns în cadrul Summit-ului Mondial al Națiunilor Unite, par să indice că statele văd Consiliul de Securitate ca împuternicit să autorizeze intervenția umanitară, chiar și în absența unui tratat clar a păcii și securității internaționale.
În plus, mai sunt alte trei (dar poate mai puțin semnficative) excepții la cerința autorizației Consiliului de Securitate. Prima este atunci când statul țintă este de acord cu intervenția. De exemplu, intervenția umanitară care a fost consimțită de guvernul statului țintă este legală, din moment ce nu îi violează suveranitatea. A doua este intervenția întreprinsă de câteva organizații regionale, în special Uniunea Africană. Articolul 4 al Cartei Uniunii Africane permite intervenția în circumstanțe grave (crime de război, genocid și crime împotriva umanității) în țări care au semnat tratatul. Așadar, este îndoielnic dacă intervenția umanitară autorizată de organizațiile regionale poate fi legală fără să fie autorizată de Consiliul de Securitate. A treia opțiune, citată de Comisia Internațională pentru Intervenție și Suveranitate, este procedura Unirii pentru Pace a Adunării Generale. Asta permite Adunării Generale să facă recomandări în ceea ce privește acțiunile de constrângere când Consiliul de Securitate nu este în măsură să decidă, dovedind că acțiunea câștigă două treimi din sprijinul majorității. Problema cu această procedură este că intervenția umanitară care nu primește autorizarea Consiliului de Securitate nu este în măsură să câștige două treimi din aprobări în Adunarea Generală, dată fiind opoziția din rândul statelor de a interveni în afara auspiciilor Consiliului de Securitate.
Înainte de a trece la a înțelege punctul de vedere naturalist al legii în intervenție, trebuie menționat statutul legal al responsabilității de a proteja într-o manieră pozitivistă. Doctrina responsabilității de a proteja este adesea descrisă ca o ,,normă de urgență” , aflată în proces de transformare în lege care obligă. Documentul Summit-ului Mondial al Națiunilor Unite din 2005 și Rezoluția 1706 a Consiliului de Securitate (care afirmă angajamentul Consiliului de Securitate față de noțiunea responsabilității de a proteja) dă crezare aceastei perspective, așa cum o face și rezoluția 1706 a Consiliului de Securitate, care afirmă responsabilitatea de a proteja în contextul Darfur. Cum responsabilitate de a proteja continuă să fie invocată, va deveni parte din legea internațională.
Această rațiune, în orice caz, într-o anumită măsură confundă lucurile, devreme ce cererile particulare ale responsabilității de a proteja încă sunt subiecte ale multor dezbateri și multe dintre afirmațiile responsabilității de a proteja (ca Documentul Summit-ului Mondial al Națiunilor Unite din 2005, O lume mai sigură și raportul Comisiei Internaționale pentru Intervenție și Suveranitate) diferă în accentuarea unor anumite aspecte, cum ar fi cât de serioasă trebuie să fie o criză umanitară înainte ca responsabilitatea să se transfere la comunitatea internațională. Așadar responsabilitatea de a proteja este departe de a fi o normă clară în legea internațională. În schimb, este mai productiv să privim la unele dintre elementele specifice care cuprind responsabilitatea de proteja. Și atunci când o facem, descoperim că o mare parte din doctrină, în termenii cererilor sale legale, este vin vechi în sticle noi.
Să luăm, de exemplu, aserțiunea doctrinei conform căreia statele au o obligație de a urmări interesele cetățenilor săi. Așa cum afirmă Carsten Stahn, obligația aceasta legală este bine stabilită în convențiile universale și regionale ale drepturilor omului. Mai este adevărat din clauza centrală a responsabilității de a proteja și faptul că statele menționau suveranitatea ca fiind o barieră legală împotriva interferenței externe. Așa cum am detaliat mai devreme, legea internațională actuală permite câteodată intervenția umanitară. Condiția centrală este ca intervenția să primească autorizația Consiliului de Securitate. Acest lucru este asemănător cu cerința Documentului Final al Summit-ului Mondial din 2005 conform căreia intervenția trebuie să fie autorizată de Consiliu.
De fapt, diferite interpretări ale responsabilității de a proteja au o clauză mai mare în ceea ce privește validitatea legală decât celelalte. Este îndoielnic dacă concepțiile mai largi ale responsabilității de a proteja, ca cel aprobat de Comisia pentru Intervenție și Suveranitate, sunt legale. Acesta este rezultatul părerii lor în privința obligațiilor comunității internaționale de a interveni. Cu toate că statele sunt obligate legal să acționeze în caz de genocid sub Convenția Genocidului, problema este dacă, așa cum Comisia pentru Intervenție și Suveranitate spune, trebuie să acționeze în alte cazuri de încălcare în masă a drepturilor umane. Stahn crede că este îndoielnic lucrul acesta și pune sub semnul întrebării validitatea legală a aprecierii legate de responsabilitatea de proteja a Comisiei pentru Intervenție și Suveranitate. Pe partea cealaltă, acordul la care s-a ajuns în 2005 la Summit-ul Mondial al ONU este, până la un punct, o scriere legală pozitivistă. Asta este pentru că, așa cum spune și Stahn, înțelegerea din cadrul Summit-ului din 2005 respinge pe larg punctul de vedere conform căruia comunitatea internațională are o obligație legală în astfel de cazuri. Validitatea legală a acestei înțelegeri nu este rezultatul unei deplasări legale dramatice de când cu dezvoltarea conceptului de responsabilitate de a proteja. În mod contrar, este pentru că această versiune limitată particulară a responsabilității de a proteja se reflectă în existența legii internaționale (într-o perspectivă pozitivistă).
3.3. Viziunea naturalistă a dreptului internațional
Unii văd această înțelegere pozitivistă a legii cu privire la intervenția umanitară și la responsabilitatea de a proteja ca fiind prea restrictivă. Un exemplu proeminent este Tesón, care, din perspectiva legii naturale, dezbate faptul că cei care își asumă intervenția umanitară nu necesită în mod expres o autorizare a Consiliului de Securitate pentru a fi legal. La fel ca toate afirmațiile naturaliste, Teson respinge separarea dintre validitatea legală și moralitate. Afirmația sa, care se bazează pe teoria lui Ronald Dworkin cu privire la interpretarea legii naturale, susține că situația actuală a legii cu privire la o anumită problemă, cum ar fi intervenția umanitară, depinde pe de o parte de modul în care acea lege ar trebui să fie de fapt. Cu alte cuvinte, lex ferenda afectează lex lata. Naturalismul lui Tesón include un rol important al legii pozitive, dar, în contrast cu pozitiviștii legali, el susține că analiza neutră a două surse tradiționale pozitive ale legii internaționale – cutumă și tratat – este imposibilă, și astfel trebuie interpretate aceste surse conform celei mai bune teorii ale scopurilor legii internaționale. Această teorie, conform lui Tesón, este o abordare bazată pe drepturile omului care tratează indivizii ca fiind subiectele legii internaționale iar rolul legii internaționale ca fiind protecția drepturilor omului. Considerând această abordare bazată pe drepturile omului, Tesón susține faptul că cei care întreprind intervenția umanitară acționează în mod legal, chiar dacă le lipsește o autorizație din partea Consiliului de Securitate. Ajunge la această concluzie în principal prin a pretinde că selectarea și citirea posibilelor precedente, care pot stabili sau nega existența unei cutume care perminte intervenția umanitară, sunt inevitabil afectate de punctul de vedere a celui care interpretează rolul legii internaționale. Dat fiind faptului că practica internațională tinde să fie haotică și contradictorie și că orice încercare de a găsi modele normative de comportament este orientată spre rezultat , el susține că noi trebuie să apelăm la valori politice și morale pentru a interpreta potențialele precedente. Folosind o interpretare bazată pe drepturile omului a practicii de stat, Tesón susține că există un număr de precedente pentru intervenția umanitară: intervenția din anul 1971 a Indiei în Est-ul Pakistanului; intervenția Tanzaniei din anul 1979 în Uganda; intervenția Franței în Republica Central Africană din 1979; intervenția Statelor Unite în Grenada (1983) și în Panama (1989); Acțiunea ECOWAS în Liberia (1991) și Sierra Leone (1997); intervenția Națiunilor Unite condusă de Statele Unite în Somalia (1992); intervenția Statelor Unite în Haiti din 1994; intervenția Franței în Ruanda (1994); intervenția NATO în Bosnia (1994) și în Kosovo (1999); precum și intervenția Statelor Unite în Afganistan (2001) și Irak (2003). Pe baza acestor precedente, Teson susține că există un drept legal de a interveni în dreptul internațional cutumiar atât a intervenienților autorizați cât și neautorizați. Este greu totuși să vezi cum această concluzie poate fi susținută. Problema centrală este următoarea: deși intervenția autorizată de către Consiliul de Securitate este legală, prea puține intervenții neautorizate au îndeplinit condițiile de opinio juris pentru a fi plauzibile.
Conform Curții Internaționale de Justiție, condiția de opinio juris pentru dreptul internațional customiar cere:
Fie ca statele care întreprind o astfel de acțiune sau statele care sunt în poziția de a reacționa, trebuie să se fi comportat astfel încât acțiunea acestora să fie o evidență că această practică este considerată obligatorie de către existența unei reguli de lege necesitată.
O mare parte din intervenienții neautorizați citați de către Teson nu au funcționat într-un mod care evidențiază concepția că intervenția umanitară este în mod legal obligatorie. În particular, ei nu au susținut faptul că acțiunea acestora fost legală în conformitate cu dreptul internațional cu privire la intervenția umanitară (în schimb au citat alte justificări legale, cum ar fi auto – apărarea), și nici opinia mondială nu a fost înclinată să considere aceste acțiuni ale intervenienților ca fiind legale. Spre exemplu, nici în intervenția Tanzaniei în Uganda, a Indiei în Estul Pakistanului, nici în a Franței în Republica Central Africană nu s-a invocat o justificare umanitară pentru acțiunea acestora și nici nu a existat o susținere răspândită pentru legalitatea intervenției umanitare la acel moment.
Acestea fiind spuse, se poate rezonabil susține faptul că unele intervenții umanitarea neautorizate au îndeplinit cerințele unui opinio juris. Spre exemplu: intervenția umanitară din anul 1992 a Regatelor Unite, Statelor Unite și Franței în Irak a fost justificată în conformitate cu hotărârea 688 a Consiliului de Securitate dar și afirmată de către dreptul de intervenție umanitară (deși una limitată care presupunea o susținere a hotărârii Cosiliului de Securitate) (Wheeler 2000: 169); ECOWAS a declarat dreptul intervenției umanitare pentru intervențiile din Liberia (1990) și Sierra Leone (1997); și justificarea legală a NATO pentru intervenția în Kosovo se bazează pe afirmația intervenției umanitare sau a necesității umanitare. Este totuși neclar dacă orice drept cutumiar de intervenție umanitară neautorizată poate exista bazându-se strict pe aceste puține intervenții. Dreptul internațional cutumiar este format de către state care se angajează într-o practică repetitivă și de durată. Acea practică repetată în timp devine lege. Problema constă în numărul mic de cazuri de intervenții umanitare care să corespundă cerințelor de opinio juris. Astfel, în cel mai bun caz, o astfel de lege este în decurs de apariție. Este clar că pozitiviștii legali au dreptate în această situație: conform dreptului internațional în vigoare, intervenienții legali sunt aceia care dețin o autorizație din partea Consiliului Internațional iar cei fară sunt considerați intervenienți ilegali.
Aceasta nu este pentru a respinge poziția legii naturale protejată de către Teson. Este pur și simplu pentru a susține, asupra unui caz particular, că legea pare să fie coerentă cu punctul de vedere a majorității pozitiviștilor legali. De fapt, un teoritician al legii naturale se poate contrazice cu modul în care Teson privește legea de intervenție umanitară, cu toate că posibilele precendente ar trebui să fie interpretate folosind abordarea bazată pe drepturile omului.
3.4. Importanța morală a statutului legal al unui intervenționist
După ce am văzut ce reprezintă dreptul internațional și intervenția umanitară, cât de importantă este ca cei care întreprind intervenții umanitare să o facă într-un mod legal? Sau cu alte cuvinte, este important din punct de vedere moral ca intervenienții să fi primit autorizație din partea Consiliului de Securitate?
Așa cum s-a discutat, consimțământul statului este procesul prin care dreptul internațional este creat (de tratat sau de cutumă) și astfel modul în care intervenienții autorizați de către Consiliul de Securitate în final obțin autoritatea legală proprie. Consimțământul statului poate avea valoare morală și în consecință dreptul internațional are o importanță morală deoarece se formează în urma consimțământului statului. Pe această linie de raționalizare, legalitatea intervenienților este importantă deoarece intervenienții dictează autoritatea lor din consimțământul statului.
Nu există o analogie clară, totuși, între consimțământul individual și cel statal, deoarece ambele tipuri de consimțăminte sunt importante. Nici nu se poate susține în mod plauzibil faptul că consimțământul unui stat poate fi reprezentativ pentru consimțământul individual, deoarece multe state sunt nedemocratice și chiar acelea care sunt aparent democratice sunt în cele mai multe cazuri nereprezentative pentru cetățeni în ceea ce privește anumite probleme, inclusiv legate de politica externă. În aceste cazuri, Buchanan discută că “liderii nu pot fi considerați într-un mod rezonabil agenți ai propriilor oameni” și “ nu poate fi spus faptul că consimțământul statului este un liant deoarece acesta exprimă voința poporului”.
Se poate spune că statul își reprezintă cetățenii deși cetățenii nu și-au exprimat consimțământul. Totuși, această creanță are o credibilitate limitată. Este plauzibilă doar atunci când există un sistem formal de reprezentare (nu este necesară existența unei democrații liberale) și când statele nu încalcă în mod serios drepturile omului ale cetățenilor. Astfel, deși acest argument nu este pe deplin convingător, dar nici fară succes nu este: consimțământul statului poate avea, chiar dacă sunt doar minore, valori morale, deoarece în unele state acestea exprimă dorințele cetățenilor săi. O defensivă aparent mai promițătoare pentru valoarea morală a consimțământului statului, prin urmare și a legalități intervenientului, este prezentată de către David Chandler. Acesta susține faptul că consimțământul statului este necesar pentru egalitatea formală a statelor, lucru care este valoros din punct de vedere moral. Într-un mod mai specific, el argumentează că consimțământul statului este o parte crucială a “egalității derivației”, care alături de “egalitate aplicației”, este necesară pentru ca dreptul internațional să se bazeze pe egalitatea formală dintre state. Cu propriile cuvinte susține că “dreptul internațional își derivă legitimitatea din aprobarea voluntară a statelor – națiune…Fără o noțiune de consimțământ, dinstigerea dintre drept și represiune dispare.
Problema cu acest argument este aceea că se schimbă de la justificarea consimțământului statului la justificarea egalității statelor, și nu este clar de ce egalitatea formala a statelor prezintă o valoare morală. Egalitatea formală a statelor nu poate fi apărată pe motive democratice sau egalitare. Aceasta nu reflectă o considerație egală pentru indivizi (ceea ce este poate unul din cele mai convingătoare argumente pentru idealul democratic) în timp ce, în primul rând, multe state nu sunt representative pentru cetățeni cu privire la unele problem, și în al doilea rând, statele cu variații mari ale populației (ex. Luxemburg și India) ar trebui să fie tratate la fel s-ar urmări acest principiu. Chiar dacă trecem peste aceste dificultăți și presupunem că egalitatea statelor este imporantă, nu exista o legătură strânsă dintre egalitatea formală dintre state și egalitatea dintre state propriu-zisă. Statele puternice au o abilitate mai mare de consimțire a dreptului internațional (acestea sunt cel mai probabil autorii dreptului internațional cutumiar și au o putere mai mare de negociere în cazul tratativelor) și sunt mai puțin susceptibile de a avea dreptul internațional aplicate împotriva lor.
Acest lucru ne îndreaptă către o problem mai mare cu argumente ce folosesc consimțământul statului pentru a face cazul valorii morale a statusului legal al unui intervenient. Primul element al acestei probleme este aceea atunci când statele își dau acordul pentru dreptul internațional, consimțământul acestora de cele mai multe ori nu se acordă liber. Este larg susținut faptul că consimțământul trebuie să fie independent de constrângere și sunt necesare opțiuni rezonabile dacă se dovedește a fi valide din punct de vedere moral, dar aceste cerințe nu se îndeplinesc frecvent în procesul dreptului internațional. Al doilea element al acestei probleme constă în faptul că statele nu și-au exprimat consimțământul pentru multe aspecte ale dreptului internațional. Deși legile bazate pe tratate pot părea mai puțin susceptibile, dar suferă de lipsă unui consimțământ independent. Probabil cel mai pertinent exemplu, după H.L.A Hart constă în presupunerea automată că statele nou formate sunt legate de tratatele internaționale, chiar dacă nu și-au exprimat consimțământul. Dat fiind numărul statelor care și-au obținut independeța în ultimul secol, este o considerație semnificativă. În plus, chiar dacă statele își retrag consimțământul pentru un anumit aspect ale dreptului internațional, aceste tot sunt legate de acesta. În plus, viziunea tradițională a dreptului internațional, în care statele suverane sunt libere să-și impună propria voință după bunul plac și sunt legate de lege doar atunci când doresc acest fapt, este în conflic cu experiența și complexitatea dreptului internațional. Pe scurt, dreptulm internațional nu se bazează, în mare parte, pe liberul consimțământ al statelor. Astfel, aceste defensive ale valorii morale ale consimțământului statului sunt în mare parte neconvingătoare, chair dacă au fost candva persuasive, limita până la care statele își ofereau liberul consimțământ la dreptul internațional este discutabilă. Consimțământul statului la dreptul internațional oferă un motiv slab pentru a susține că contează legalitatea intervenientului. Să luăm în considerare un al doilea motiv procedural pentru importanța morală a statusului legal al intervenientului.
3.5. Modul de funcționare a Consiliului de Securitate
Autorizația din partea Consiliului de Securitate este, în mare parte, procesul prin care dreptul internațional într-un anumit caz de intervenție umanitară este determinată și prin urmare, la fel ca și consimțământul statului, un mijloc central prin care intervenienții dobândesc autoritate legală. Și din nou, cu consimțământul statului, unii discută faptul că funcționarea Consiliului de Securitate este valoroasă din punct de vedere moral, și ca un coroloar, intervenienții legali obțin o legitimitate legală deoarece autoritatea acestora derivă din acest proces. Pentru a fi siguri, majoritatea care folosesc acest argument recunosc că Consiliul de Securitate este departe de a îndeplini cerințele pentru a fi o instituție funcțională ideală. Dar, la fel ca E.H. Carr în The Twenty Years Crisis, se susține faptul că sistemul internațional actual este conflictual și dominat de state puternice și din această cauză este puțin probabil să se dezvolte în viitorul apropiat un sistem internațional care să fie ideal. Dacă ignorăm aceste realități ale sistemului internațional, ne facem vinovați de o formă de idealism naiv, care este problematică din două motive:
În primul rând, dacă am construi un sistem internațional bazat pe o instituție internațională ideală, statele puternice nu ar fi de acord să se alăture sau să fie constrânse de către acesta. Acest lucru ar reduce abilitatea instituției de a conduce. Într-un mod mai serios, ar avea consecințe grave pentru sistemul internațional: statele puternice nu ar fi constrânse de lege și ar fi libere să-și impună dominația, să încalce suveranitatea altor state, iar în cel mai rău caz, să se angajeze în conflicte armate cu acele state. Conform lui Carr, acest pericol se poate observa în eșecul Ligii Națiunilor, datorat în mare parte idealismului și astfel a eșuat în a constrânge statele puternice și în a preveni cel de-al doilea Război Mondial. Așadar, există o cerință “morală – politică” de a include statele puternice din cadrul instituțiilor internaționale, chiar dacă înseamnă sacrificarea unor cereri ideale – morale pentru funcționarea acelei instituții. În timp ce statele puternice ar refuza să fie constrânse de o astfel de instituție, orice aranjamente instituționale bazate pe o funcționare ideală nu ar putea localiza principiile ideale acolo unde este nevoie cel mai mult de ele – pentru a constrânge luare de decizii ale statelor puternice. Dacă dorim înfăptuire cerințelor “ideale – morale”, ar fi mai productivă reducerea acestor cerințe astfel încât să fie incluse și statele puternice și prin urmare, principiile ideale, chiar dacă sunt reduse, guvernează și luarea de decizii ale statelor puternice.
Cea mai bună soluție este cea a existenței unei instituții internaționale care recunoaște realitățile sistemului internațional și care echilibrează cerințele ideale – morale pentru o instituție cu un caracter reprezentativ și o procedură corectă și democratică de a lua decizii care include și statele puternice. Consiluil de Securitate pretinde să fi găsit acest echilibru. Oferind Chinei, Franței, Rusiei, Regatului Unit al Marii Britanii și Statelor Unite un parteneriat permanent și putere de veto, furnizează celor mai puternice state ale sistemului internațional un motiv de implicare în cadrul Națiunilor Unite. În plus, funcționarea Consiliului încearcă să răspundă cerințelor ideale – morale prin includerea a zece membri nepermanenți, lucru ce îi oferă un simț de reprezentare universală și deasemenea prin oferirea votului fiecărui membru. Pe scurt, funcționarea Consiliului include state puternice în cadrul sistemului de drept internațional și le supune unei proceduri formalizate de luare a deciziilor, în timp ce se bazează pe un simț universal de reprezentare dominantă a legii. Intervenienții care sunt autorizați de către Consiliul de Securitate sunt acceptați deoarece aceștia își obțin autoritatea de a interveni prin acest proces echilibrat și valoros din punct de vedere moral.
Premizele teoretice ale acestui argument au o anumită putere spre deosebire de cerințele sale empirice. Deși există o nevoie de un echilibru dintre cerințelor ideal – morale și moral – politice pentru includerea statelor puternice, modul de funcționare a Consiliului de Securitate nu reflectă un astfel de echilibru. Pentru început, reprezentativitatea Consiliului de Securitate este pe nedrept limitată. Există doar zece membri nepermanenți iar aceste state dețin o putere limitată în cadrul Consiliului. Organizațiile mai reprezentative, cum ar fi NGO și Adunarea Generală a Națiunilor Unite, au o implicare scăzută în cadrul procedurilor Consiliului. Pe lângă aceasta, Consiliul de Securitate este foarte nereprezentativ, atât pentru state, cât și pentru indivizi.
Așadar, procedura de luare a deciziilor a Consiliului duce lipsă de orice considerație pentru cererile ideal – morale. Așa cum susțin Allen Buchanan și Robert Keohane, nu există nici o justificare pentru oferirea de veto luând în considerare faptul că creează o distribuție inegală a autorității de luare a deciziilor; aceasta contenstă în mod serios legitimitatea legală a status quo-ului. În plus Brian Lepard susține faptul că veto-ul este în contradicție cu un sistem corect și democratic de a lua decizii și că Consiliul operează o abordare închisă, ceea ce înseamnă că membrii nepermanenți de cele mai multe ori nu sunt consultați. Deasemenea, are și relație nesigură cu alte organe ale Națiunilor Unite și îi lipsesc atât coerența cât și consistența din deciziile luate, lăsând deseori să prevaleze propriile interese ale celor cinci state cu parteneriat permanent. Acest lucru ne îndreaptă către un al doilea punct, acesta reprezentând echilibrul actual al Consiluilui de Securitate care este problematic din punct de vedere moral deoarece nu favorizează considerațiile ideal – morale, și deasemenea pune în pericol considerațiile moral – politice. Acest fapt se datorează îndoielii cu privire la constrângerea Consiliului de Securitate a statelor puternice.
Membrii permanenți acționează în mare parte așa cum doresc, fie că se angajează în războaie nejustificate și neautorizate, încălcă drepturilor cetățenilor, refuză semnarea protocoalelor de schimbare climatică, sau realizează teste nucleare. În plus, oferind acestor cinci state statusuri de membu permanent, întărește puterea acestora. Faptul că sunt membri permanenți, aceste state sunt mereu implicate în deciziile Națiunilor Unite, iar prin deținerea veto-ului, sunt eliberate de guvernarea Consiliului. Astfel, eficacitatea guvernării Consiliului este îndoielnică. Timp de ani întregi a fost obstrucționată de către Războiul Rece. Cu toate acestea, chiar și în sistemul internațional mai puțin dezbinat în ultimele două decenii, Consiliul a eșuat într-o serie de situații. Cele mai notabile, în care nu a răspuns într-un mod adecvat și într-un timp rezonabil pentru un număr de crize umanitare, sunt cele din Rwanda, Cecenia, Bosnia, Sudan, sau Indonezia. De asemenea, nu a reușit să-și pună în aplicare rezoluțiile sau să-și îndeplinească presupusul scop de obținere a securității și păcii internaționale. Pe deasupra, o parte din ineficacitatea Consiliului se poate datora cererilor de a include statele puternice. Cerința de consens între statele puternice din cadrul Consiliului a condus la o lipsă a deciziei ceea ce reprezintă cel mai mic numitor comun de acord între statele membre.
Prin urmare, Consiliul de Securitate compromite cerințele ideal – morale pentru un sistem democratic, corect și reprezentativ fără a asigura suficient beneficiile compensării moral – politice de constrângere a marilor puteri și promovarea guvernării eficiente. Este important totuși să nu se exagereze argumentele împotriva Consiliului. În anumite situații, restrânge statele puternice și acționează într-un mod efectiv și robust. Deasemenea, nu este în totalitate nereprezentativ iar luarea de decizie nu este complet de prisos. Cu alte cuvinte, Consiliul nu este în întregime nelegitim. Este facil de a concepe o instituție mult mai rea care să fie în fruntea păcii și securității internaționale. Ceea ce vreau eu să spun este ideea conform căreia Consiliul de Securitate duce lipsă de o eficacitate și proceduri pentru a fi un factor de autorizare necesar sau semnificativ pentru legitimitatea unui intervenient.
Prin urmare, am văzut că importanța legalității unui intervenient nu poate fi stabilită într-un mod persuasiv de două argumente pentru valoare morală ale procedurilor prin care intervenienții își obțin autoritatea legală.
In concluzie, consider că statutul legal al unei intervenții umanitare potrivit legii internaționale curente este mai puțin important, oricum mai puțin decât e asumat de obicei. Nu este nici o condiție necesară exclusă și nici un factor semnificativ din punct de vedere moral legitimitatea unui intervenient. Deci, atunci când se hotărăște cine ar trebui să intervină, statutul legal al unui intervenient potrivit legii internaționale curente în intervenții umanitare ar trebui să joace doar un rol minim în modul nostru de gândire. Această poziție diferă față de cele susținute de Comisia Internațională pentru Intervenție și Suveranitate (ICISS) și statele prezente la Summit-ul Mondial al Națiunilor Unite. Va trebui în loc să ne uităm la ceilalțti factori. Tot ce putem zice este că un intervenient care are autorizația Consiliului de Securitate este preferabil unuia fără o asemenea autorizație. Dar asta nu face decât să stabilească cea mai mică contribuție instrumentală a legalității unui intervenient pe care o aduce legitimității lui.
Asta nu înseamnă că Consiliul de Securitate nu are, în general, valoare morală. Din contră: pentru folosirea de forță în afara intervenției umanitare, cum a fost războiul din 2003 din Iraq (care nu a avut aprobarea Consiliului), acțiunea din 2001 din Afganistan și alte acțiuni în care s-a folosit foța, este mai de dorit din punct de vedere moral, din motive instrumentale cel puțin, ca Consiliul să autorizeze acțiunea. În cazuri de intervenție umanitară, dacă un intervenient răspunde unei crize umanitare grave dar nu poate obține aprobarea Consiliului, probabil în ceea ce privește acțiunile de interes propriu ale celor cinci membri permanenți, ar fi greșit să îi fie respinse acțiunile mai ales pentru că este ilegal. Așadar, autorizația Consiliului de Securitate nu ar trebui să fie considerată o garanție hotărâtoare pentru a acționa. De asemenea, dacă trebuie să facem o alegere între o acțiune ineficientă dar legală a Națiunilor Unite și o intervenție umanitară justificabilă dar încă ilegală a unui alt agent, ar trebui să o preferăm pe cea din urmă.
Rezultă că există o ruptură între legea internațională curentă în intervenția umanitară și cererile pe care le impune moralitatea: lex lata se leagă foarte puțin de lex ferenda. Dacă vrem ca statutul legal al unui intervenient să conteze mai mult, trebuie să reformăm legea internațională. Dar, potrivit argumentelor mele de mai devreme, de ce am vrea ca statutul legal al unui intervenient să aibă o importanță mai mare? Importanța mică pe care o dau legii se leagă în primul rând de legea internațională și de aranjamentele ei în forma lor actuală, nu cu legea internațională așa cum este (deși există, desigur, o intersectare). Așadar, legea internațională și instituțiile legale internaționale ar trebui să fie reformate astfel încât să le acordăm o importanță morală mai semnificativă. Într-adevăr, un caz important poate fi făcut din necesitatea unei asemenea reforme. Statele și alte instituții internaționale nu au dorit să intervină iar legea internațională curentă accentuează această situație. Intervenienții fără autorizația Consiliului de Securitate sunt priviți ca fiind ilegali iar asta descurajează agenții care au puține șanse să câștige aprobarea Consiliului din a obține ce de altfel ar fi o intervenție umanitară justificabilă.
Această reformă este poate nu una dintre cele mai bine obținute în legea internațională obișnuită.
Nici nu ar trebui ca reforma să fie o problemă de legalizare a tuturor intervenienților umanitari neautorizați sau de legalizare a tuturor intervenienților umanitari neautorizați care îndeplinesc anumite criterii. O soluție mai dezirabilă este o apropiere care ar dezvolta bazele formale adiționale pentru a autoriza intervenția umanitară în anumite organizații regionale care ar suplimenta puterile Consiliului de Securitate. Legea adițională bazată pe un tratat ar fi creată pentru a oferi acestor organizații autoritatea legală de a autoriza și de a întreprinde o intervenție umnitară în regiunile lor și poate și responsabilitatea de a face asta. Acest răspuns mai integrat va începe să atace problemele lipsei de vionță a statelor în a interveni, la fel și câteva probleme legale discutate în acest capitol. Și deși această soluție nu ar fi ideală, ar fi mai bună decât deficitul moral al legii internaționale în intervenția umanitară pe care îl avem în acest moment.
4. Studiu de caz. Rwanda.
4.1. Scurt istoric
Genocidul din Rwanda comis în anul 1994 este considerat ca fiind unul dintre cele mai acute cazuri de crime comise în perioada modernă. Particularitatea acestui conflict constă în numărul mare de victime într-un interval de timp scurt. Pentru o bună înțelegere a mecanicii acestui conflict cât și a modalității în care i-au răspuns organizațiile internaționale trebuie avut în vedere istoricul luptelor purtate în cuprinsul statului rwandez. Modul în care s-a extins conflictul pe teritoriul statului african, cât și rolul pe care l-au avut actorii internaționali pe parcursul desfășurării evenimentelor în vederea soluționării situației reprezintă aspecte pe care studiul de fata își propune să le analizeze. În subcapitolul ce urmează voi face o prezentare scurtă a situației prezente în Rwanda până în luna aprilie a anului 1994.
Pentru a înțelege cauzele declanșării acestui conflict este necesară analiza evoluției evenimentelor. În acest scop, punctul de plecare al studiului constă în explicarea relațiilor dintre Hutu și Tutsi încă din timpul colonizării și până în momentul declanșării conflictului, anul 1994.
Înainte și după perioada colonială, Rwanda era dominată politic de Tutsi, grup social ce reprezenta 17% din populație. Efectiv, restul populației era formată de Hutu, procentul băștinașilor Twa fiind sub 1%. Cele trei grupuri au trăit amestecate timp de sute de ani. Deși Tutsi au o moștenire separată și au intrat mai târziu în regiune, folosirea termenului ,,trib” sau ,,grup etnic” a fost considerat multă vreme ca fiind neadecvat pentru a face distincția între cele două grupări rwandeze. Ei aveau aceeași limbă, religie și căsătoriile erau mixte. Cu trecerea timpului, situația dintre cele două grupuri devine tensionată și asta din mai multe motive: funcțiile de conducere erau în mod exclusiv ocupate de Tutsi iar cazurile de exploatare a etnicilor Hutu de către Tutsi nu au făcut decât să tensioneze și mai mult relația dintre cele două tabere. De asemenea, perioada colonizării este văzută de unii specialiști ca fiind momentul în care legăturile celor două grupări s-au deteriorat, până atunci relațiile fiind caracterizate de pace. Totuși, există și membri ai grupării Hutu care afirmă că nu se poate vorbi de o astfel de relație pașnică, întrucât pozițiile celor două tabere erau ireconciliabile. În pofida acestor afirmații, ambele tabere recunosc că măsurile luate în timpul colonizării, precum precizarea în cărțile de identitate a grupului etnic căruia îi aparținea fiecarenu au făcut decât să suplimenteze tensiunea dintre Hutu și Tutsi. În ultimele decenii ale secolului XX, lupta pentru preluarea puterii politice în conducerea statului, conflictele ocazionale soldate cu refugiați și interzicerea căsătoriilor mixte Hutu-Tutsi au dus la declanșarea unui conflict deschis.
Un alt moment cheie în istoria Rwandei îl reprezintă mijlocul anilor ‘50, atunci când încep luptele pentru dobândirea independenței. Membrii grupărilor Hutu erau cei care conduceau revoltele. În situația dată și temându-se că și-ar putea pierde puterea, liderii grupării Tutsi cauta sprijinul statelor comuniste. Mișcarea aceasta atrage atenția puterii coloniale belgiene și încep tratativele cu liderii grupărilor Hutu. Cu prilejul acesta sunt reclamate abuzurile la care erau supuși muncitorii de etnie Hutu de către liderii Tutsi. Reprezentanții Hutu dobândesc sprijinul puterii belgiene, întrucât programul mișcării lor politice, Parmehutu sau Partidul de Emanciparea Națională Hutu era îndreptat împotriva membrilor Tutsi și nu împotriva puterii coloniale belgiene. Parmehutu avea rolul de a corija nedreptățile la care erau supuși membrii Hutu de către Tutsi și de a câștiga puterea în Rwanda, argumentul lor fiind acela că membrii Hutu sunt mai numeroși decât cetățenii de etnie Tutsi. Denundau de asemenea și opresiunile constante pe care etnicii Tutsi le făceau.
În anul 1959 izbucnește deschis conflictul dintre cele două tabere. Ordinea în stat este restabilită de trupele belgiene. Întrucât Tutsi erau apropiați de statele comuniste, suportul belgian e și în această situație de partea grupării Hutu, facilitând accederea acestora la putere. Se putea vorbi acum despre încheierea dominației Tutsi. În urma luptelor pentru putere, tabăra Tutsi se confruntă cu un număr foarte mare de morți și de refugiați ce se vor îndrepta spre statele vecine Zair, tanzania, Burundi și Uganda. Conducerea statului rwandez revine acum grupării Hutu, în persoana lui Gregoire Kayibanda și conform recensământului făcut în anul 1961, puterea Hutu în stat este confirmată. Anul 1962 este anul când Rwanda își câștigă independența.
Conflictul nu se oprește aici, întrucât refugiații Tutsi vor încerca să recapete puterea, lansând atacuri împotriva taberei adverese. Președintele Kayibanda, că o ripostă, lansează atacuri împotriva celor din tabăra Tutsi. Astfel că în intervalul 1959-1967 are loc o nouă criză a refugiaților, un număr foarte mare al membrilor Tutsi căutând refugiul în statele vecine. Violentele acceptate de elită conducătoare s-au soldat cu zeci de mii de morți din gruparea Tutsi.
În momentul în care violentele întreprinse de refugiații Tutsi încetează, vor înceta și represaliile împotriva etnicilor care locuiau în Rwanda. Pe motiv că a favorizat regiunea din care provenea și a lăsat să fie în dezavantaj celelalte regiuni ale statului, Kayibanda va fi înlăturat de la conducerea statului rwandez în anul 1973. Prin lovitura de stat, locul lui Kayibanda îi revine lui Juvenal Habyarimana. Noul președinte va continua să promoveze o politică de pace și susține încetarea violentelor dintre cele două tabere. Totuși, se consideră de către numeroși specialiști că aceasta nu a fost decât o strategie care să-i ofere lui Habyiarimana prilejul de a se concentra pe satisfacerea propriilor obiective și anume, aducerea grupului sau de apropiați (Akazu) în functii-cheie ale statului. Acest grup apropiat al liderului va fi cel responsabil cu orchestrarea genocidulu din anul 1994. Nu se poate totuși trece cu vederea că într-adevăr, această perioadă de pace a fost o perioadă de reală prosperitate pentru Rwanda. În această perioadă se poate conchide că statul rwandez a cunoscut cea mai mare creștere economică în rândul statelor est-central africane și asta în special datorită stabilității climatului politic.
Diferit de această dată a fost și comportamentul pe care președintele rawndez l-a manifestat față de etnicii Tutsi. Unii dintre ei au prosperat chiar sub conducerea sa și s-a ajuns până într-acolo încât diverși etnici au ajuns apropiați ai președintelui, căpătând importanta în viața economică a Rwandei. Totodată, președintele s-a asigurat că se respectă interdicția de a se comite violente la adresa taberei Tutsi, reușind prin aceasta să păstreze ordinea în stat și a continuat să ducă politică din vremea guvernării predecesorului său.
Ce nu a acceptat reședințele Habyarimana a fost revenirea în Rwanda a refugiaților Tutsi. Vehementa sa nu va face decât să agraveze situația. Văzându-se în imposibilitatea de a se întoarce tara mamă, refugiații concep un plan care să le legitimeze restabilirea drepturilor. În acest scop este creat Fondul Patriotic Rwandez (Rwandan Patriotic Front – RPF) și gruparea militară Armata Patriotică Rwandeza(Rwandan Patriotic Army – RPA). Criza instaurată în acel moment în Rwanda va oferi un beneficiu mișcării nou-create. În perioada aceea Rwanda înfrunta mari dificultăți economice, cauzate de reducerea prețurilor pentru bunurile provenite din agricultură, din rândul cărora cel mai important fiind ceaiul. Pe fondul crizei și al presiunilor internaționale exercitate asupra sa, președintele Habyariamana va concepe o serie de reforme menite să democratizeze și să modernizeze statul. Planurile președintelui vor fi anulate însă de acțiunile pe care membrii frontului Patriotic Rwandez le puneau la cale. Astfel ca la data de 1 octombrie 1990, membrii Armatei Patriotice, alături de grupuri de partizani Tutsi venind din Uganda, vor invada Rwanda. Eficiența rebelilor afiliați grupărilor se datora faptului că cei mai mulți au fost incorporați armatei ugandeze, ajungând să dețină funcții importante în cadrul acesteia. Lipsa de privilegii și izolarea socială la care erau supuși în statele în care se refugiaseara i-a determinat pe refugiați să ia parte la mișcarea patriotică condusă de etnicii Tutsi.
Revolta avea să fie stopata imediat, în interiorul statului rwandez având loc numeroase crime, arestările operate vizând etnicii Tutsi. Acest conflict nu trece neobservat și stârnește interesul statelor occidentale. Așadar sunt trimise trupe pentru a pune capăt acestui conflict din partea Franței, Belgiei și Zair. Întrucât forțele rwandeze primesc ajutor, soldații reușesc să alunge rebelii de pe teritoriul Rwandei. Aceștia își vor găsi refugiul în munții din vecinătatea graniței cu Uganda. După ce trupele de rebeli s-au refugiat în munți, Belgia și-a retras trupele iar Habyariamana cere Zairului să le retragă pe ale sale, acestea fiind acuzate de prădare. Totuși, Franța își păstrează trupele pe teritoriul Rwandei din motive politice. Se consideră că prin păstrarea trupelor în teritoriul statului rwandez, Franța își atestă poziția în fata Belgiei. Totodată, se dorea crearea unui set de reforme care să asigure o democratizare eficientă a Rwandei. Acest lucru nu a fost deloc acceptat cu ușurință de către președintele Rwandei. A fost nevoie de și mai multă presiune din partea statelor occidentale pentru a-l determina pe Habyariaman să implementeze astfel de norme democratice în conducerea statului. Singura metodă eficientă de constrângere a președintelui a fost amenințarea cu suspendarea ajutorului economic oferit Rwandei. În aceste condiții, președintele accepta, deoarece situația economică actuală a Rwandei era dependentă de finanțarea externă.
Rebelii Tutsi s-au regrupat la câteva luni de la înfrângerea lor inițială. Până în 1991 ei aveau în stăpânire o mică parte de teritoriu în nord și l-au forțat pe Habyariamana să vină la masa negocierilor pentru a aranja încetarea violentelor. În timp ce rebelii au avansat militar, au dezvoltat alianțe politice cu grupările politice ale opoziției din Rwanda. La suprafață, unele din aceste alianțe erau chiar bizare. Spre exemplu, Frontul Patriotic Rwandez, o organizație a refugiaților Tutsi, coopera cu Mișcarea Democratic Republicană (MDR) o reîncarnare a fostei grupări Parmehu, responsabilă de conflictele anilor ”50 și ”60.
Violențele și atacurile din partea Frontului Patriotic vor continua și în anul 1992. Astfel Habyarimana este obligat să ia parte la negocierile cu rebelii Tutsi. De data aceasta, negocierile au loc în orașul Arusha din Tanzania. În urma violentelor comise, rebelii Tutsi dobândiseră o putere foarte mare, dovada fiind concesile discutate la masa negocierilor pentru pace. Astfel, refugiații aveau acum dreptul de a se întoarce în Rwanda. Rămâne însă de discutat o problemă la fel de importantă în ce privește accederea la putere. Care partide vor fi reprezentate într-un guvern transnațional înainte de alegeri? Și cum vor fi integrate trupele rebele cu cele ale guvernului într-o armată combinată? Aceste două probleme discutate reprezintă cele mai importante concesii. Pe de-o parte, prin crearea unui guvern transnațional, alianța Frontului Patriotic cu Mișcarea Democratic Republicana avea să fie prezentă în guvern, pentru că în urma negocierilor s-a stabilit că acestei grupări să-i fie acordate 5 portofolii. Înainte de asta, etnicii Tutsi primeau 11 locuri și în Adunarea parlamentară rwandeză, alături de MDR. Frontul Patriotic obține o importantă victorie și prin decizia de a se crea o armată mixtă. Mai mult decât atât, rebelilor li se garanta 50% din pozittiile ofițerilor (și 40% din rangurile înrolării) în această armată mixtă. Putem spune că aceasta reprezenta practic, o predare a armatei Hutu în fata rebelilor Tutsi.
Deși părea să fie de acord cu toate aceste prevederi, Habyariamana era îngrozit de concesiile făcute și își vedea amenințată puterea în Rwanda. Influența Tutsi creștea atât la nivel militar cât și executiv și asta făcea că președintele să se teamă tot mai mult de o potențială lovitura de stat în urma căreia avea să fie înlăturat. Îngrijorarea sa părea și mai mult fundamentată întrucât membrii Mișcării Democratice Republicane erau acum în opoziție, deci împotrivă să. În aceste condiții, în colaborare cu apropiații grupului său, Azaku, presdintele concepe un plan care prevede o altă serie de crime la adresa etnicilor Tutsi. Confruntându-se cu noile crime și cu întârzierea voită a punerii în aplicare a deciziilor de la Arusha, rebelii Tutsi vor declanșa o ofensivă nouă în teritoriul Rwandei. În momentul respectiv mizele conflictului erau cu totul schimbate.
Cum Frontul Patriotic era văzut că un real pericol, membrii Akazu pun bazele genocidului asupra etnicilor Tutsi. Aceștia vor apela la mijloace diverse pentru al duce la îndeplinire, precum mass-media. Se transmiteau la radio mesaje prin care cetățenii Hutu erau determinați să atace etnicii Tutsi. Totodată, la Kigali s-a avut în vedere că membrii importanți ai grupării Tutsi și aliații lor Hutu să fie eliminați din corpul de apărare al președintelui Habyarimana.
În urma aflării veștilor legate de violente, guvernul francez decide să intervină. Această intervenție vine într-un moment mai mult decât potrivit pentru armata rwandeză, întrucât avea dificultăți în a face față agresiunii rebelilor Tutsi. În colaborare cu armata franceză, se reușește respingerea atacurilor rebelilor și de această dată. De teamă să nu se suplimenteze trupele armate de către francezi, Frontul Patriotic semnează pacea. În prealabil, se punea la cale genocidul ce trebuia îndeplinit. Această preocupare o aveau deopotrivă aliații Frontului Patritic, cât și grupul Akazu. Acțiunea se dorea grăbită deoarece există pericolul ca membrii Tutsi ai Frontului Patriotic să recucerească Rwanda. Planurile erau în desfășurare; nu lipsea decât o scânteie.
Ocazia potrivită declanșării conflictului vine odată cu ziua de 6 aprilie 1994. La acea dată, întorcându-se cu avionul în Rwanda după ce luase parte la o conferință în Tanzania, președintele Habyarimana, alături de omologul sau burundian și alți oficiali au dost asasinați. Avionul în care aceștia se aflau a fost doborât de rachete sol-aer în apropiere de Kigali. Extremiștii Hutu au dat imediat vina pe rebelii Tutsi și au preluat controlul deplin asupra guvernului. În numai câteva ore, au început genocidul celor din gruparea Tutsi, precum și o campanie de asasinare condusă împotriva tuturor politicienilor moderați din opoziție, fie ei Hutu sau Tutsi. În numai două zile, extremiștii au eradicat opoziția și au stabilit un nou guvern ,,interimar” care să supravecheze uciderea celor din tabăra Tutsi. Nici până azi nu e clar cine se face răspunzător pentru atentat. Unele voci spun că există posibilitatea ca extremiștii Hutu să fie responsabili, deoarece credeau că președintele cedează presiunilor occidentalilor de a implementa deciziile de la Arusha. Prin asasinarea lui, extremiștii Hutu puteau declanșa genocidul împotriva rebelilor Tutsi. De cealaltă parte, vocile spun că responsabili ar fi rebelii Tutsi, pe fondul frustarii acumulate, întrucât președintele întârzia cu implementarea acordurilor de la Arusha și de teamă că un genocid este iminent. Așadar ar fi vrut să aibă parte de o victorie rapidă prin asasinarea președintelui rwandez. Nici una din ipoteze nu a putut fi demonstrată până azi.
Conflictele au început pe străzile din Kigali. Capitala avea să devină scena unui război civil în urma căruia au rămas mii de victime. Duritatea atacurilor care au avut loc aici poate fi dovedită prin ceea ce a lăsat în urmă: a durat numai două zile ca întreaga opoziție politică să fie eliminată. Mișcarea va cuprinde întreg teritoriul, prefecții regiunilor având dispoziții clare în ce privește eliminarea etnicilor Tutsi. În aceste condiții, singura șansă pe care au avut-o etnicii Tutsi a fost refugiul și organizarea în grupuri mari pentru a face fața atacurilor Hutu. Hutu aveau în palmares atacuri, crime comise împotriva celor cu care nu împărtășeau aceeași etnie, violuri.
În prima fază, Tutsi reușesc cumva să respingă atacurile Hutu, în principal datorită faptului că aceștia nu aveau în posesia lor arme de foc, ci se bazau mai mult pe arme primitive. S-a dovedit că strategia aceasta a marilor adunări de oameni în rândul etnicilor Tutsi dădea roade. Cei care preferau să fie pe cont propriu erau, de obicei și cei care cădeau victime violentelor. Lucrurile aveau să capete o altă întorsătură în momentul când Hutu înlocuiesc armele primitive cu armanent primit pentru a putea să continue genocidul. Cel mai impresionant aspect al genocidului a fost viteza cu care acesta s-a propagat. Bazându-ne pe mărturisirile raportate de Africa Rights, desfășurarea genocidului a atins cote greu de imaginat. Armele primitive fuseseră acum înlocuite cu cele de foc iar modul în care erau acum omorâți etnicii Tutsi era fără precedent. Aceștia erau înconjurați și în mulțimea formată se aruncau grenade. În momentul în care săreau pentru a se elibera din mulțime, oamenii erau secerați cu mitraliere. Potrivit acelorași relatări din Africa Rights, 250 000 de oameni au fost omorâți până pe data de 21 aprilie. La finalul lunii aprilie se estimează că peste jumătate din populația Tutsi a fost ucisă. Cutremurător este faptul că în numai o lună s-au soldat mai mult de 500 000 de morți, de unde și particularitatea acestui genocid de a fi unul dintre cele mai sângeroase petrecute vreodată și mai ales, într-un timp atât de scurt. Pe lângă aceste victime trebuie amintite și morțile membrilor misiunilor umanitare, așa cum este cazul soldaților armatei franceze în misiunea Turquoise.
Acum, că s-a adus la cunoștință imaginea generală a atrocităților care s-au comis în statul Rwanda în aprilie 1994, studiul de caz merge mai departe și în subcapitolul următor voi pune în discuție intervenția forțelor internaționale. De asemenea, voi avea în vedere atât modul în care s-a desfășurat intervenția, cât și dificultățile întâmpinate de aceasta pe parcurs. Cercetarea mea urmărește o descriere mai corectă a măsurilor care au fost adoptate de organizațiile internaționale în gestionarea conflictului rwandez.
4.2. Intervenția Organizației Națiunilor Unite în conflict
Este foarte important de analizat modul în care a intervenit comunitatea internațională în genocidul din Rwanda. Această analiză reliefează atât greșelile, cât și limitele acestor intervenții umanitare. Dar mai întâi e necesar să pun în discuție modul în care Organizația Națiunilor Unite a acționat în genocidul rwandez. Scopul acestui subcapitol este de a face o prezentare obiectivă a acțiunilor întreprinse de organizațiile internaționale atât în timpul, cât și ianntea crizei din Rwanda.
Forțele internaționale nu au intervenit în Rwanda în anul 1994. Crearea unei astfel de forțe a fost autorizată de Consiliul de Securitate chiar mai devreme, în anul 1993, când a avut loc încheierea trataului de pace la Arusha. Mai exact, a fost adoptată ,,Rezoluția 872” din data de 5 octombrie 1993, prin care se înființă UNAMIR (Misiunea de Asistenta a Națiunilor Unite pentru Rwanda). Rezoluția prevedea că mandatul misiunii ONU să ai aibă 6 luni valabilitate, cu posibilitatea de prelungire, dacă circumstanțele o vor cere. Aceeași rezoluția stabilea că atribuțiile misiunii să fie, în principal, de monitorizare a procesului prin care urma să se implementeze prevederile de la Arusha, de pe 3 august 1993.
2500 de oameni formau efectivele UNAMIR. 420 erau belgieni, iar celelalte aproximativ 2000 de efective proveneau din Ghana. Probleme au fost încă de la început, întrucât puterea de acțiune a trupelor ONU era limitată de prerogativele mandatului pe care îl stabilise Consiliul de Securitate. În pofida numeroaselor semnale de alarmă primite, mai ales înainte de izbucnirea conflictului în Rwanda, Consiliul de Securitate nu a luat nici o măsură efectivă. Semnalele erau trimise atât de diplomații din Rwanda, cât și de trupele internaționale prezente. Un moment cu o însemnătate aparte este cazul ,,Genocide Fax”, când comandantul trupelor internaționale, Dallare, face o sesizare către Consiliul de Securitate în legătură cu o informație primită și potrivit căreia în cadrul armatei rwandeze se făceau pregătiri pentru declanșarea atacului împotriva grupării Tutsi. Aceeași informație cuprinde și detalii legate de achiziționarea armelor de foc ce aveau același scop, de a fi folosite împotriva etnicilor Tutsi și care proveneau din partea statului francez. Acest pont ar fi putut face că atacul pregătit de Akazu să fie demascat la timp, însă comandatului nu i-a fost permis să întreprindă o investigație în acest sens. Reprezentanții de la New York, în schimb, îl sfătuiesc pe Dallare să îl înștiințeze pe președintele Habyariamana despre situația respectivă. Așadar, cu toate că ar fi putut schimba cursul evenimentelor prin fructificarea pontului avut, Consiliul de Securitate prefera să rămână inactiv, despre complicațiile acestei inactivități urmând să discutăm ceva mai târziu. De regretat este faptul că această oportunitate nu a fost singura primită până să fie asasinat președintele rwandez și căreia Consiliul a preferat să nu-i dea curs. Națiunile Unite au fost informate în repetate rânduri de către oficialii internaționali din Rwanda cu privire la pericolul iminent al atacurilor ce vizau membri Tutsi.
Pe lângă oficialii diplomatici din Rwanda, informații cu privire la cursul evenimentelor petrecute până în aprilie 1994 pe teritoriul Rwandei au venit și din partea organizațiilor non-guvernamentale. Furnizarea acestor informații depășea responsabilitatea standard a acestor funcționari. Cu toate acestea, ei au informat Națiunile Unite cu privire la evenimentele petrecute atât înaintea declanșării genocidului, cât și din timpul desfășurării acestuia.
Națiunile Unite aveau să se treazeasca brusc la realitate odată cu asasinarea președintelui Habyarimana de pe data de 7 aprilie 1994. Acela a fost momentul în care organizațiile internaționale au conștientizat viteză uimitoare cu care se desfășura masacrul și în fața căruia forțele UNAMIR erau pur și simplu copleșite. Era o situație indezirabilă, dar absolut reală, întrucât efectivele Hutu erau de 70-80.000 de membri, iar cele UNAMIR de numai 2.500. Un alt dezavantaj al trupelor internaționale era acela că nu aveau nici mijloacele logistice și nici echipamentul corespunzător pentru a se angaja eficient într-un conflict de o asemenea amploare.
Când etnicii Tutsi au început să fie masacrați, membrii UNAMIR încercau să protejeze oficialii opoziției rwandeze. Mai exact, planul lor era de a-i retrage pe aceștia. Că planul să fie pus în practică, însă, era necesar că Consiliul de Securitate să autorizeze uzul de forță. Forțele internaționale nu au primit această autorizație. Și de data aceasta inactivitatea de care a dat dovadă Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite avea consecințe nefaste. Membrii UNAMIR sunt uciși, alături de premierul interimar Agathe Uwilingyimana.
Această latență a Consiliului de Securitate poate fi explicată și altfel. Faptul că Rwanda se afla în anul 1994 în Consiliul de Securitate a jucat un rol important în refuzul autorizării folosirii forței. Când reprezentantului rwandez i s-a cerut să justifice crimele care aveau loc în Rwanda, acesta a spus doar că membrii Tutsi refuzau să colaboreze în ce privește implementarea prevederilor de la Arusha. În continuare, Consiliul de Securitate rămâne inactiv. Motivele pentru care a ales această poziție vor fi dezbătute în subcapitolul ce urmează.
Între timp, misiunea Națiunilor Unite avea ca prioritate evacuarea oficialilor străini din Rwanda. Toți funcționarii internaționali au fost evacuați de către membrii UNAMIR în mai puțin de o săptămână. În Rwanda au rămas numai membrii organizațiilor non-guvernamentale, Crucea Rosie și Medici fără Frontiere. Misiunea ONU avea să întâmpine o și mai mare dificultate în momentul în care statul belgian decide să ordone retragerea trupelor sale de pe teritoriul statului Rwanda. În aceste condiții, există pericolul că odată cu retragerea celor 420 de efective belgiene, misiunea să fie anulată. În același timp, pe fondul lipsei de echipament adecvat și a lipsei de autorizări din partea Consiliului de securitate pentru uzul de forță, soldații ghanezi implicați în conflict și-au părăsit posturile.
În această situație, Secretarul General din perioada respectivă, Boutros Boutros-Ghali, avea trei opțiuni. În primul rând, ar fi putut abandona misiunea și să retragă trupele internaționale din Rwanda. În al doilea rând, există posibilitatea ca acesta să suplimenteze efectivele astfel încât să se poată întreprinde o misiune eficienta. Sau, cea de-a treia opțiune prevedea reducerea trupelor. Astfel, din cei 2500 de oameni, ar fi rămas numai 270 implicați în conflictul rwandez. Primele două opțiuni erau indezirabile. Dacă ar fi abandonat misiunea, Națiunile Unite ar fi fost văzute ca fiind ineficiente în misiunile lor când se confruntă cu un conflict internațional. Dacă ar fi ales opțiunea a doua, aceea de suplimentare a efectivelor, statele care nu doreau implicarea în conflict și aveau ceva de spus în această privință, ar fi făcut imposibilă adoptarea unei astfel de măsuri. În condițiile date, rămânea cea de-a treia opțiune. S-a decis reducerea trupelor de la 2500 la 270.
Extremiștii Hutu au luat această decizie ca pe un semn clar că membrii ONU nu aveau să declanșeze o ripostă împotriva conflictului rwandez. Misiunea UNAMIR a fost compromisă în momentul retragerii trupelor. Insuficientă trupelor și neautorizarea acțiunii au făcut posibilă o astfel de situație. Aceasta autorizare de care a fost atâta nevoie avea să fie dată de către Consiliul de Securitate prin Rezoluția 918 din data de 17 mai 1994. Se autoriza acum folosirea forței împotriva celor care atentează asupra zonelor protejate și a populației aferente. Aceste măsuri vor fi însă tardive.
Eșecul misiunii UNAMIR s-a datorat lipsei de echipament. Nu s-a reușit nici măcar crearea unor zone de securitate umană pentru protecția refugiaților. Aceste zone au fost propuse prin implementarea rezoluției de mai sus, însă formularea paragrafului care făcea referire la ele se consideră a fi mult prea laxa; era prevăzută crearea unor zone de securitate, nu se preciza însă unde vor fi acestea și nici care erau condițiile care ar fi urgentat implementarea acestei măsuri.
Tot ce se poate spune e că decizia de creare a acestor spații de protecție a existat și că va fi pusă în practică de operațiunea franceză Turquoise. Operațiunea franceză avea să fie predecesoarea misiuniiUNAMIR II.
Operațiunea este demarata la data de 22 mai 1994, cunoaște un progres mai bun față de misiunea întreprinsă de ONU și într-o oarecare măsură avea să salveze onoarea comunității internaționale vis-a-vis de implicarea în situația din Rwanda. Țelul misiunii franceze nu era acela de a salva etnicii Tutsi din conflict, ci de a restabili cursul firesc al lucrurilor în Rwanda. În acea perioadă președinte al Franței era Francois Mitterand și în opinia sa, sprijinul pe care al putea să-l ofere rebelilor Tutsi în vederea încetării violentelor era ceva de neconceput. În baza acestor considerente, Franța refuza să se implice în conflict direct, preferând să o facă tacit în faza incipientă a conflictului, acțiuni descrise mai detaliat în subcapitolul următor.
Efectivele operațiunii franceze au fost apropiate ca număr de cele ale misiunii UNAMIR, numărând 2900 de soldați, 1200 fiind soldați propriu-ziși; erau atât de naționalitate franceză, cât și origine senegaleză. Obiectivul operațiunii Turquoise era acela de a stopa masacrul din Rwanda. De asemenea, se dorea ca cele două formațiuni, Hutu și Tutsi să ia parte la masa negocierilor și nu în ultimul rând, obiectiv la fel de important, protejarea rwandezilor.
Membrii Frontului Patriotic se opun intervenției, deoarce membrii operațiunii Turquoise colaboraseră inițial cu etnicii Hutu. Din această cauză francezii erau priviți ca inamici. E adevărat că existase o astfel de colaborare, dar aceasta a luat sfârșit atunci când francezii au realizat că asupritorii erau de fapt etnicii Hutu. Din cazua acestei situații greșit înțelese, rebelii RPF se vor confrunta cu soldații francezi, unii dintre aceștia fiind luați ostatici de către rebeli și eliberați doar în momentul în care francezii recurg la amenințarea cu raidurile aeriene.
Succesul francezilor poate fi pus și pe baza echipamentului corespunzător pe care l-au avut și accesul la mijloace combatante avansate, precum aparate de zbor, dar și vehicule de luptă. Toate aceste resurse au intimidat membrii Akazu, care decid să se refuzieze în Zair, atunci când francezii întrerup colaborarea și se axează pe salvarea refugiaților Tutsi. Tot operațiunea franceză reușește să stabilească zone de securitate umană în Sud-Vestul teritoriului rwandez. Numărul etnicilor Tutsi salvați datorită stabilității pe care o avea această zonă era de ordinul zecilor de mii. Au fost însă și minusuri. Spre exemplu, francezii nu aveau vehicule specifice operațiunilor de salvare și neputându-i transporta în zonele de securitate într-un timp scurt, mulți etnici au fost omorâți.
În august 1994, va lua sfârșit operațiunea Turquoise. Efectivele militare franceze părăsesc Rwanda și locul lor e luat de membrii misiunii UNAMIR II, al cărei rol era acela de păstrare a ordinii în cuprinsul statului. O serie de întrebări au rămas însă după acțiunile întreprinse în Rwanda. Care a fost motivul greșelilor comise pe parcursul acelor luni de către organizațiile internaționale? Rolul ultimului subcapitol este de a explica în detaliu motivele pentru care misiunea UNAMIR a eșuat. Tot în acest ultim subcapitol se va face referire și la inactivitatea statelor în general în ce privește atrocitățile care au avut loc în Africa.
4.3 Eșecul misiunii Națiunilor Unite în Rwanda
În literatura de specialitate, misiunea Națiunilor Unite în Rwanda este catalogată drept un eșec în domeniul intervențiilor umanitare. Judecând pe baza evoluției evenimentelor din Rwanda și mai ales a modalității în care comunitatea internațională e intervenit, se poate conchide că aceasta catalogare nu e deloc lipsită de sens. În acest subcapitol voi detalia cu exactitate momentul în care s-au luat deciziile la nivel înalt. Această analiză va scoate în evidență și modul în care respectivele momente au avut o contribuție individuală la eșecul intervenției în genocidul din Rwanda.
Am menționat deja în partea de descriere a implicării ONU motivul pentru care a fost creată misiunea UNAMIR. Aceasta a fost concepută că organism însărcinat cu monitorizarea aplicării celor prevăzute de tratatul de la Arusha din august 1993. Din august 1993 și până în luna aprilie a anului 1994 s-au scurs 9 luni. În tot acest timp, au existat numeroase semnale de alarmă prin care li s-a adus la la cunoștința actorilor internaționali iminenta izbucnirii conflictului, cât și evoluția acestuia. Rămâne întrebarea de ce nimeni nu a dat curs volumului impresionant de informații primite? Mai intrigant decât atât este faptul că părerile de rău în ce privește procesul decizional responsabil de acest eșec apar la câțiva ani după stingerea conflictului din Rwanda. Cum se justifică întârzierea aceasta?
De fiecare dată când e adus în discuție eșecul intervenție Națiunilor Unite în Rwanda, atenția se concentrează asupra unui membru important al ONU și al administrației prezidențiale americane. În perioada 1993-1994, activitatea sa diplomatică a jucat un rol important în Caonsiliul de Securitate: oficialul în cazua este Madeleine Albright.
Madeleine Albright nu neagă lipsa de acțiune a ONU în genocidul rwandez. Totodată, ea recunoaște greșelile de nivel general făcute în gestionarea crizei din Rwanda. Mai mult decât atât, oficialul își asumă chiar și o parte din vină. Potrivit spuselor sale, lipsa ei de susținere pentru suplimentarea efectivelor UNAMIR și pentru conferirea legitimității acțiunilor ONU e responsabilă pentru acest eșecul ONU într-o conjunctură care necesită o intervenție umanitară eficienta.
Pentru a înțelege mai bine mărturisirile pline de regret ale diplomatului american, trebuie mai întâi să vedem cum s-a putut întâmpla că trupele UNAMIR să numere numai 270 de soldați. Și mai important decât atât, trebuie să înțelegem din ce rațiuni nu s-a permis trupelor ONU să beneficieze de dreptul de a interveni, astfel încât să poată fi salvați refugiații rwandezi și ordinea să se poată restabili. Pentru toate acestea trebuie să vedem în ce situație se afla atunci în cadrul Orgganizatiei Națiunilor Unite statul pe care Madeleine Albright îl reprezenta: Statele Unite ale Americii.
Neintervenția SUA în Rwanda este legată de un alt episod al intervențiilor umanitare, acela al intervenției SUA în Somalia. Aceasta se petrecuse cu un an înainte să izbucnească conflictul din Rwanda și fusese un eșec de proporții. Ca o consecință a acestui eșec, statul american a rămas reticent la ideea unei noi implicări într-o criză internațională, mai ales că era vorba tot de un stat african. Criza din Somalia a rămas, în concepția majorității statelor membre ONU ca o amintire neplăcută.
Trecând peste aceste aspecte ale reticentei Consiliului de Securitate bazate pe o atitudine blazată și insuficient justificată de un eșec anterior, rămâne întrebarea dacă au existat informații care anticipau izbucnirea unui conflict atât de violent pe teritoirul Rwandei? Și dacă au existat, sursele respective erau credibile pentru membrii Națiunilor Unite?
Se poate răspunde afirmativ la aceste întrebări. Au existat destule voce, multe dintre acestea fiind din interiorul organizației internaționale. Lipsa de atitudine a Consiliului de Securitate este cu atât mai blamabila cu cât aceste nereguli au fost sesizate de diplomați imediat după ce s-a semnat tratatul de la Arusha, în anul 1993. Poate fi oferit ca prim exemplu Waly Bacre Ndiaye. El a realizat un raport pe marginea respectării drepturilor omului în Rwanda și în raportul respectiv, Ndiaye preciza că riscul declanșării genocidului este posibil. Totodată, expertul Națiunilor Unite a propus și o serie de măsuri care să preîntâmpine o asemenea situație. Recomadarile lui Ndiaye nu sunt luate în seamă de membrii Consiliului de Securitate la vremea respectivă, în consecință, rolul misiunii UNAMIR fiind strict de monitorizare a situației din teritoriul Rwandei.
Comandantul forțelor ONU, Romeo Dallaire, propune suplimentarea efectivelor UNAMIR și acordarea unui echipament adecvat cu ajutorul căruia să se poată interveni restabilirii ordinii. Deși lansate pe cale oficială, aceste cereri au rămas și de această dată fără răspuns.
Cel mai menționat caz de inacțiune a Consiliului de Securitate în cadrul misiunii de intervenție din Rwanda este legat de ,,Genocide Fax”. Dallare joacă un rol foarte important și de această dată, el reușind să ia legătura cu un informator care deținea o funcție importantă în armată rwandeză. Aceste evenimente se petreceau înainte de aprilie 1994. Informatorul african, cu numele de cod ,,Jean-Pierre” îi oferea canadianului Dallare informații exacte ale locului în care erau depozitate armele pregătite pentru genocid. De asemenea, informatorul îi dezvăluie comandantului canadian și modul în care aceste arme au ajuns în Rwanda. Tot ce voia ,,Jean-Pierre” în schimb era protecția sa și a familiei sale.
Dallare încearcă să dobândească din partea Consiliului de Securitate autorizarea pentru a demara investigațiile. Cererii comandatului îi răspunde Kofi Annan. Acesta îi sugerează că dezvăluirile informatorului nu pot fi luate drept garanții și că aceste informații trebuie transmise oficialilor Rwandei, mai cu seamă președintelui Habyariamana.
Afirmația nu Annan nu pare să aibă fundament, întrucât și Secretarul General din acea perioadă, Boutros-Ghali primise garanții din surse sigure că cele dezvăluite de ,,Jean-Piere” sunt adevărate.
Suplimentar, se primiseră informații potrivit cărora locul de depozitare a amrmelor pregătite pentru genocid avea să fie schimbat, oportunitatea autorităților internaționale de a schimba cursul evenimentelor fiind astfel irosită. Kofi Annan refuza autorizarea unei investigații, pe motiv că o astfel de acțiune a UNAMIR ar depăși cadrul prevederilor Rezoluției 872 din anul 1993.
Alte informații au venit și din partea unor diplomați. Lui Dallare i se aduce la cunoștință iminenta genocidului de către oficialii belgieni din Rwanda. Ministrul de externe belgian Willy Claes transmite aceleași informații Secretarului genral al Națiunilor Unite. În pofida numeroaselor avertizări, organizația se dovedește inactivă.
Un alt factor care a impedicat că intervenția în cazul genocidului să fie eficientă a fost prezenta Rwandei în Consiliul de Securitate în 1994. Reprezentantul rwanadez putea vota pentru sau împotriva deciziilor care se luau pentru intervenția pe teritoriul Rwandei.
Când căutăm să explicăm ineficienta intervenției Națiunilor Unite în Rwanda, unul dintre motivele principale este problema interesului de stat. Poziția și influența SUA în cazul genocidului rwandez pot fi date drept exemple clasicilor potrivit cărora interpretarea ad literam a tratatelor este foarte importantă. Neîncrederea în intervenții de acest gen este o urmare a eșecului acțiunii din Somalia. SUA au susținut tot timpul retragerea trupelor UNAMIR dacă părțile aflate în conflict nu pot ajunge la o înțelegere. Chiar și în momentul izbucnirii conflictului pe străzile capitalei Kigali, SUA susține retragerea UNAMIR propusă de diplomații belgieni. Nici pentru înlăturarea Rwandei din Consiliul de Securitate SUA nu a demarat nici o acțiune. Reprezentantul statului vinovat de genocid este găsit răspunzător și pentru grevarea procesului decizional.
Un alt aspect important în conflictul din Rwanda este modul în care s-a definit genocidul pe scenă internațională. Inițial, nu s-a considerat că intervenția în Rwanda este pentru stoparea unui genocid, ci a unui război civil. Definirea conflictului că genocid a venit din partea anumitor oficiali din cadrul ONU. Aceasta definire s-a făcut în baza Convenției Genocidului din 1948 și s-a avut în vedere și volumul de informații primit atât din partea organizațiilor non-guvernamentale, cât și din partea membrilor misiunii UNAMIR prezenți la fața locului.
Se urmărea că odată cu declararea conflictului ca fiind genocid, angajarea membrilor națiunilor Unite în acțiunea de restaurare a ordinii să fie mai eficientă. Pe scurt, declararea conflictului că genocid făcea că intervenția să devină obligatorie. Și de această dată, SUA refuza o astfel de definire. După trei săptămâni de la asasinarea lui Habyarimana, întrebat dacă Statele Unite ale Americii văd evenimentele din Rwanda că tipice unui caz de genocid, un membru al administrației prezidențiale evita să nominalizeze în mod clar conflictul.
Aceeași eschivare o va dovedi și ONU. În documentele oficiale, situația din Rwanda apare sub denumirea de genocid numai în rezoluția 925 din data de 8 iulie 1994. Aceasta este dovada faptului că interesul SUA a fost pus deasupra unei intervenții umanitare eficiente pentru a se putea reduce numărul victimelor. O altă problemă a eficienței intervenției în rwanda a constituit-o practică dezinformării mediatice. Publicul avea să afle foarte târziu ce se petrecea pe teritoriul statului rwandez, după aproape 3 săptămâni de la izbucnirea conflictului. Anunțul public al Secretarului General Boutros-Ghali în care cataloga violentele din Rwanda ca fiind cele tipice unui genocid a venit destul de târziu, pe data de 4 mai 1994, când i s-a luat interviul de către o televiziune americană. Aceste informații false sau limitate asupra conflictului rwandez nu au făcut decât să creeze o imagine distorsionată a situației reale. Chiar și cele mai importante ziare din Franța sau Marea Britanie se referau la conflictul din Rwanda că la un război civil și care s-a creat pe baza divergentelor politice, nu etnice. Ziarul New York Times avea ca titlu în dată de 8 aprilie 1994 ,, Troops Rampage în Rwanda”. Nu se vorbea deloc despre crimele comise, ci se descria numai o stare de anarhie pe străzile capitalei Kigali.( Aceleași exemple se găsesc și în arhivele altor ziare de renume, precum cel francez Le Figaro sau cel britanic The Economist. Dacă situația ar fi fost alta și relatarea exactă a evenimentelor ar fi ajuns la cunoștința publicului, poate că s-ar fi făcut presiuni publice care să determine administrația prezidențială să se implice eficient și activ în misiunile de restaurare a păcii și salvare a refugiaților.
În mare, se poate considera că acestea constituie motivele pentru care misiunea din Rwanda a fost declarată ca unul dintre cele mai mari eșecuri ale intervenției umanitare. Intervenția în Rwanda rămâne o lecție pe care trebuie să o învățăm pentru a putea oferi o altă nuanță interpretării intervenției umanitare. Este îndeosebi un exemplu pentru clasiciști și despre cum urmărirea propriului interes poate altera deciziile internaționale.
Nu în ultimul rând, cazul genocidului din Rwanda arată că ONU poate avea limitările sale atunci când vorbim de o intervenție umanitară care interferează cu interesele anumitor state, precum și a situației în care se interpretează greșit sau se ignora în totalitate informațiile primite. Pe baza acestor considerente, eu trag concluzia că credința anilor trecuți (și încă actuală) potrivit căreia intervenția din Rwanda este una de eșec e greșită. În Rwanda nu a avut loc o intervenție. Cel puțin nu așa cum cerea situația si nicidecum întreprinsă la momentul oportun. Lipsa acesteia a permis dezvoltarea dramatică a unui conflict ce putea fi prevenit. Aceasta este lecția pe care actorii internaționali trebuie să o învețe. Mai rău este faptul că această lecție a trebuit să fie învățată cu costul unui număr impresionant de victime nevinovate.
Se poate interpreta că studiul de caz prezent confirmă viziunea taberei realiste, potrivit căreia statele cu putere de decizie desfășoară intervenții umanitare numai când caută să își urmărească propriile interese. Tocmai din această cauză au întârziat să se ia deciziile necesare stopării genocidului din Rwanda. Înainte însă de a confirma această regulă ca fiind una generală, să nu uităm totuși atitudinea Franței care mobilizează forța necesară restaurării păcii. Așadar, să avem în vedere că studiul oferă exemple ce pot fi date ambelor viziuni referitoare la cadrul legal al unei intervenții.
Totodată, studiul de caz analizează și problema legată de blocajul care apare uneori în corpul decizional, mai ales atunci când interesele statelor se interpun celor naționale.
Nu în ultimul rând, am ales acest studiu de caz pentru a demonstra diferența dintre teorie și realitate. In mod categoric se poate întelege acum că fiecare criză necesită o intervenție umanitară diferită, cu o mecanică distincă. Așadar, în condițiile date, punctul de vedere ce aparține pozitivismului legal internațional și potrivit căruia legea în sine nu poate fi niciodată injustă, imprudentă sau ineficientă este depășit, pe drept vorbind. Teoreticienilor pozitiviști ar trebui să li se reamintească faptul că orice cadru legal reprezintă la bază o construcție socială ce aparține de creațiile omului iar omul, prin înseși natura sa, e predispus greșelilor. Cazul Rwanda demonstrează această idee.
5. Concluzie
În această teză am încercat să dezvălui problemele legate de etica și politica intervențiilor umanitare și a responsabilității de a proteja. Am adus în discuție păreri pro și contra pentru locul pe care o intervenție umanitară ar trebui să îl ocupe în cadrul legal internațional. De asemenea, am considerat necesară o trecere în revistă a școlilor de gândire și a punctelor de vedere pe care teoreticienii acelor scoli le susțin. Indiferent că ne referim la curente precum cele ale tradiționalelor școli de gândire, la teoriile pozitivismului internațional sau la viziunea taberei realiștilor asupra intervenției umanitare, până în acest punct un lucru e cert: intervenția umanitară rămâne o îndatorire față de semenii noștri. Deși încă se pot face reclamații pertinente la adresa modului în care deciziile se iau la nivel înalt, trebuie să conchidem că deși încă în proces de perfecționare, politica intervențiilor umanitare joacă un rol crucial în stabilitatea și asigurarea respectării drepturilor omului.
Într-adevăr, reforme care să îmbunătățească mecanismele actuale ale intervențiilor umanitare sunt mai mult decât necesare. Cea mai de dorit ar fi dezvoltarea capacităților organizațiilor regionale, ceea ce pe termen scurt său mediu ar reprezenta rezolvarea problemei legate de întrebarea cine ar trebui să intervină? Și totuși, nici aici nu putem spune cu certitudine că am oferit într-adevăr soluția. Insist asupra faptului că dezvoltarea capacităților organizațiilor regionale reprezintă strict o soluție pe termen scrut său mediu, nu definitivă. Fac această afirmație întrucât mai mult ca sigur aceste organizații ar întâmpina dificultăți substanțiale cu autorizarea, organizarea și desfășurarea unei forțe militare corespunzătoare. Așadar, pot exista situații în care să facem loc unei intervenții unilaterale sau uneia coordonate de Națiunile Unite sau de actori extra-regionali să fie mult mai eficient. Societatea internațională ar trebui totuși să încurajeze și să asiste organizații regionale precum Uniunea Africană în dezvoltarea capacităților de a prelua intervenții umanitare. Deși departe de a fi soluția perfectă, dar bazându-ne pe analiza făcută, este cea mai bună cale de a echilibra nevoia de putere militară și legitimitate într-un fel care să maximizeze eficienta intervenționistului de a minimiza suferința umană.
Totodată, ca o soluție pe termen lung și pentru a putea dobândi legitimitate totală pentru intervențiile umanitare, ar fi nevoie de o intervenție efectivă democratică și care ar putea veni doar din partea unei forțe mări a Națiunilor Unite, controlată de instituțiile democratice cosmopolite. Deși soluția aceasta nu este posibilă astăzi și nici mâine, nici în viitorul apropiat, poate fi totuși realizabilă.
Una dintre preocupările lucrării de față a fost să răspundă la întrebarea cine ar trebui să intervină în situațiile în care lumea se confrunta cu o criză umanitară pentru a îi ajută pe cei care au de suferit?
În capitolul 3, bazându-mă pe teoria consecvențialistă a intervenției umanitare, am oferit argumentele pentru care orice actor internațional care are mijloacele potrivite și drepte intenții poate interveni. Asta înseamnă că în practică, mai mulți actori internaționali au dreptul de a interveni. Pe aceleași considerente, trebuie specificat că cel mai legitim dintre actori are obligația morală de a interveni. Mă refer aici la NATO sau o forță derivată. De asemenea, în capitolul 3 am argumentat faptul că atât agenții cât și mecanismele actuale ale intervenției umanitare sunt inadecvate. În unele cazuri, intervenționiștii nu sunt dispuși să facă un pas înainte și când intervin, de obicei intervenția umanitară este departe de a fi pe de-antregul legitimă. Ca o soluție, ar trebuie să fie adoptate doua reforme care să îmbunătățească agenții și mecanismele intervenției umanitare: pe termen lung, ar trebuie să se dezvolte o forță cosmopolitanista a Națiunilor Unite care să fie sub controlul unor instituții democratice cosmopolitaniste și mai repede decât atât, ar trefuie să existe o reformare a organizațiilor regionale.
O problemă importantă pe care lucrarea de față a încercat să o trateze este legată de modul în care se poate dobândi legitimitatea în viitor. Provocarea în acest sens are trei piloni. În primul rând, după cum am observat, există prea multe ocazii în care intervenția umanitară ar trebuie să fie asumată, dar nu este. În consecință, prea multe crize umanitare – dintre cele mai serioase chiar – rămân nerezolvate. Atunci, cum am putea face să crească predispoziția potențialilor intervenționiști de a demara acțiuni umanitare? În al doilea rând, de prea multe ori cel mai legitim agent, precum NATO, eșuează să acționeze. Și aici rămâne întrebarea cum am putea face să schimbăm acest aspect? În cel de-al treilea rând, avem nevoie de reforme pentru agenții și mecanismele intervenției umanitare. Cum oare pot fi realizate aceste reforme?
Pentru rezolvarea acestor probleme, în primul rând trebuie să ne asumăm aceste provocări. În al doilea rând, într-un fel sau altul trebuie amendate statele care își urmăresc propriul lor interes. Și în al treilea rând, trebuie conștientizat faptul că intervenția umanitară este o importanță, dar în același timp, limitată parte a responsabilității de a proteja. O realitate este faptul că multe crize umanitare rămân nerezolvate. Cum se poate soluționa această problemă? Ar trebui ca intervenția umanitară să fie cumva declarată ca obligatorie pentru agentul cu cea mai mare legitimitate, acesta fiind, de cele mai multe ori, cel mai eficient. În acest caz, vorbim despre NATO sau o forță hibrida. Important este ca intervenționistului să i se spună clar că e de datoria sa să își asumă intervenția umanitară, mai cu seama atunci când știm detaliile cazului. Dacă acest agent eșuează cu sarcina sa, atunci va fi vinovat din punct de vedere moral. Această lipsă de acțiune nu va putea justifica nicicum non-interventia celorlalți (așa cum am stabilit în capitolul 3, exista mai mulți agenți internaționali capabili să intervină în rezolvarea crizelor). Dacă un agent eșuează, datoria de a interveni cade asupra următorului cel mai legitim agent și așa mai departe. Și asta întrucât așa cum am stipulat în capitolul I, exista o datorie fundamentală de a preveni suferința umană, ceea ce presupune că există o datorie pentru a face tot ce ne stă în putință pentru a opri suferința umană, așa cum un bun exemplu îl oferă studiul de caz asupra genocidului din Rwanda. Luată în serios, această obligație va face că actorii internaționali să lucreze împreună pentru a îmbunătăți capacitatea de legitimizare a intervențiilor umanitare.
Așadar, chiar dacă în aparență numai intervenționistul legitim are datoria de a se implica în rezolvarea crizelor umanitare, este o datorie a noastră, a tuturor să reforman agenții și mecanismele intervenției umanitare. Și tot legat de aceasta legitimitate, pentru a îmbunătăți mecanismul acțiunilor umanitare, ar trebui să conștientizăm ca legitimitatea nu e intodeauna asociată cu succesul. Capitolul 3 al prezenței lucrări a subliniat cel mai bine acest aspect. Capitolul 3 al prezenței lucrări a scos în evidență faptul că mai mulți actori pot fi considerați ca fiind eficienți, chiar dacă nu sunt declarați că fiind legitimi. În aceste condiții, ar trebui să conteze mai mult legitimitatea actorului sau forța acestuia și șansa de a se dovedi eficient în acțiunea umanitară? Sunt de părere că ar trebui să ne preocupe soluționarea crizei, nu catalogarea intervenționistului.
Și chiar dacă soluțiile oferite par simple gânduri utopice, să ne aducem aminte că după sfârșitul Războiului Rece, numărul intervențiilor umanitare a crescut. Și totodată, acceptarea doctrinei responsabilității de a proteja a marcat acceptarea universală a intervențiilor umanitare în anumite circumstanțe. Putem spera ca pe viitor lucrurile să cunoască așadar evoluția dorită.
Capitolele 2 și 3 ale prezenței lucrări aveau în vedere să ofere răspunsuri întrebărilor precum când și în ce circumstanțe este intervenția umanitară permisă din punct de vedere moral? Când este intervenția umanitară legală și în ce măsură cadrul legal al intervenției este corespunzător cu argumentele etice? Cine ar trebui atunci să își asume intervenția umanitară și de ce merită această sarcină? Punctul de plecare pentru rezolvarea acestor chestiuni îl reprezintă logica consecventialista care spune că dacă intervenția umanitară poate fi justificată vreodată, punctul de referință al preocupării ar trebui să fie acela al suferinței oamenilor inocenti- inclusiv aceia în beneficiul cărora are loc intervenția cât și acelora care ar fi afectați de ea. Asadar, intervenția umanitară este doar moral justificată în situații în care efectele sale adverse nu eclipsează rezultatul maximizării bunăstării umane. Argumentul general al unei preocupări consecventialiste pentru securitatea umană este ca intervenția umanitară este moral permisă numai în situații la scară largă, deprivări ale drepturilor omului comise în mod deliberat și care sunt fie iminente, fie în curs de desfășurare. Cu alte cuvinte, reflecta logica consecventialista ca suferința umană trebuie să fie îndeajuns de severă pentru a garanta recurgerea la pace. Argumentul aici este ca legea jurisdicției universale face doar asta. Precum intervenția umanitară, logica normativă a jurisdicției universale trebuie exercitată în mod limitat, cu precauție. Așadar, este permisă numai sub anumite și excepționale condiții. Mai mult decât atât, aceste condiții sunt similare cu cele sub care intervenția umanitară este permisă, potrivit preocupării consecventialiste pentru securitatea umană. În sfârșit, actorii care întreprind această misiune trebuie să deține atât abilitatea cât și dispoziția de a îndeplini cerințele maximizării securității umane.
Poate că cea mai mare speranță de îmbunătățire a voinței de a interveni și de implementare a reformei tine de responsabilitatea de a proteja. Așa cum am arătat în capitolul I, această doctrină a primit o atenție internațională semnificativă de când cu raportul original al ICISS din 2001. Schimbări în ce privește agenții și mecanismele intervenției umanitare sunt acum exprimate în termenii realizării responsabilității de a proteja. De cealaltă parte, însă, lipsa unui răspuns efectiv la crizele umanitare este văzută ca fiind un eșec al implementării responsabilității de a proteja. Totuși, să nu uităm că responsabilitatea de a proteja are mai multe implicații decât intervenția umanitară. Poate fi un drum sinuos, dar implementarea doctrinei este pe calea cea bună, mai ales că atâtea state îi acordă o atenție din ce în ce mai sporită.
S-ar putea spune ca intervenția umanitară este un concept mai restrâns decât responsabilitatea de a proteja din unele puncte de vedere și mai cuprinzător din altele.
Este un domeniu mai cuprinzător deoarece anumite forme de intervenție umanitară sunt conduse de Comisia Internațională pentru Intervenție și Suveranitate (CIIS) și de versiunile responsabilității de a proteja ale Summit-ului Mondial al ONU din 2005. De exemplu, în versiunea responsabilității de a proteja susținută la Summit-ul Mondial, intervenție umanitară ar putea cădea sub incidenta responsabilitatea de a proteja doar atunci când are autorizația Consiliului de Securitate și este un răspuns la eșecul manifestat de un stat in rezolvarea problemelor legate de epurări etnice, crime împotriva umanității, crime de război și genocid. Intervenția umanitară în alte cazuri – fără autorizația Consiliului de Securitate al ONU și ca răspuns la niște situații mai puțin grave – nu ar fi inclusă în responsabilitatea de a proteja.
Dimpotrivă, intervenția umanitară este un domeniu mai amănunțit având în vedere că responsabilitatea de a proteja implică mai mult decât o face intervenția umanitară. Intervenția militară este doar o parte a responsabilității de a reacționa care la rândul ei este doar o parte din responsabilitatea de a proteja – responsabilitatea de a preveni și responsabilitatea de a reconstrui sunt alte elemente centrale ale doctrinei. De fapt, o variantă limitată a responsabilității de a proteja, cum ar fi cea care s-a hotărât la Summit-ul Mondial, unde intervenția militară este mai puțin vizibilă, poate primi un sprijin mai mare și susținere politică, iar asta (poate paradoxal) poate ajuta mai mult în obtinerea reformelor dorite. Ceea ce vreau să spun este că în ciuda acceptării mărite a intervenției umanitare, intervenția încă este controversată. Mulți lideri ai statelor, în mod deosebit cei din sudul globului, se tem că vor fi subiecție ai intervenției umanitare. În unele cazuri, asta ar putea fi deoarece ei sunt implicați în abuzurile făcute asupra drepturilor omului ale populației. Alte temeri (poate eronate) în ceea ce privește faptul că intervenția umanitară va fi folosită ca un Cal Troian folosit într-o intervenție abuzivă. Alte state nu sunt îngrijorate că vor fi ele însele subiecți ai intervenției, ci sunt îngrijorate de potențialele efecte destabilizatoare ale intervenției în regiunile vecine și că o doctrină generală a intervenției umanitare le va slăbi suveranitatea statului lor.
Pentru a se apăra împotriva abuzului și pentru a limita ocaziile de intervenție, mulți susțin faptul că intervenția care nu are autorizație nu este permisă. Astfel, China și Rusia insistă că ele trebuie să fie aprobe și ele în cadrul Consiliului pentru orice autorizație în mod deosebit pentru că asta asigură faptul că pot vota orice intervenție fără a avea vreo afinitate cu un anumit stat, chiar dacă nu le place acest lucru. Această opoziție la intervenția umanitară – și, în special, anumite forme de intervenție umanitară (cum ar fi cea neautorizată, intervențiile unilaterale) – înseamnă că pentru a menține o anumită înțelegere în ceea ce privește responsabilitatea de a proteja, este necesar să fie limitată la a fi o doctrină mai amănunțită, cum ar fi cea prezentată la Summit-ul Mondial. Cu toate acestea, în interiorul creării de tabere politice și specialiste mulți folosesc cea mai conservatoare formă a responsabilității de a proteja din cadrul Summit-ul Mondial de teamă de a nu submina suportul internațional. Acest lucru nu este preferat numai de dictatori și de cei care încalcă drepturile omului. Responsabilitatea de a proteja are un potențial enorm dacă se va considera de către actorii internaționali ca fiind cea mai importantă. Așa cum am mai spus, ar putea să grăbească reformele necesare întreprinderii intervenției umanitare și, nu în ultimul rând, să scadă suferința din lumea întreagă.
Există și alte motive pentru încercarea de a menține suportul pentru responsabilitatea de a proteja. Ar putea deveni o normă legală clară și stabilă care ar întări condiționarea suveranității statului în protejarea drepturilo omului, ar putea motiva statele să-și îmbunătățească actele despre drepturile omului și ar putea duce la o dezvoltare a prevenirii timpurii și a altor capacități preventive. Un scop principal a responsabilității de a proteja este, așadar, de a evita necesitatea unei intervenții militare. Acționând în numele responsabilității de a preveni prin, de exemplu, dezvoltarea capacității de avertizare timpurie, tulburările violente pot fi verificate înainte de a deveni serioase crize umanitare care necesită o intervenție militară. Sugestia mea este ca responsabilitatea de a proteja să fie tratată în cel mai amănunțit mod, ca în acordul Summit-ului Mondial, dar intervenția umanitară încă să fie considerată ca fiind un aspect al doctrinei responsabilității de a proteja.
Pe de altă parte, pentru a obține reformele și o îmbunătățire în consimțirea necesară pentru legitimitatea intervenției umanitare, este important să se scoată în evidență faptul că intervenția umanitară este domeniul unde responsabilitatea de a proteja are cel mai mare potențial de a salva străini și în același timp se confruntă cu cele mai mari provocari ale sale. Dacă ignorăm, trecem cu vederea sau excludem intervenția umanitară din responsabilitatea de a proteja, vom adopta modul capului-în-nisip în privința deciziile grele care uneori vor trebui să fie făcute în intervenția militară. Crizele umanitare pot deveni uneori suficient de serioase pentru a permite intervenția iar asta poate fi văzuta ca o potențială opțiune. Și dacă este văzută ca fiind una, poate o opțiune extremă, atunci este mai necesară decât capacitatea de a adopta această opțiune în mod legitim atunci când este nevoie. Cu alte cuvinte, reforma agenților și mecanismele intervenției umanitare este o parte din procesul de operaționalizare a responsabilității de a proteja. Dat fiind un rol circumscris pentru intervenția umanitară sub responsabilitatea de a proteja, poate fi cel mai mare impediment pentru reforma din cadrul acestei doctrine. De exemplu, fostul ministru canadian însărcinat cu afacerile externe, Lloyd Axworthy și fostul ambasador al Canadei în Națiunile Unite, Allan Rock, sunt pentru dezvoltarea Emergency Peace Service (UNEPS) al Națiunilor Unite ca parte a afacerii neterminate în ceea ce privește realizarea responsabilității de a proteja. De asemenea, mai este important și să se reafirme faptul că și celelalte forme de intervenție umanitară pot apărea în afara competenței responsabilității de a proteja, mai ales intervențiile fără autorizația Consiliuli de Securitate, cum ar fi acțiunea NATO din Kosovo. Faptul că nu sunt incluse în doctrina responsabilității de a proteja nu ar trebuie să le excludă complet. Pericolul constă în faptul că responsabilitatea de proteja ar putea sfârși prin a fi folosită ca un impediment major pentru legitimarea intervenției umanitare. Ar putea plasa toate deciziile de a interveni în mâinile Consiliului de Securitate, ai cărui cei cinci membri permanenți ar putea bloca intervenția și să ridice standardele pentru a interveni foarte sus. Rezultatul ar putea fi ca anumiți lideri tirani și autoritati să facă ce vor altor cetățeni din moment ce agenții anteriori refuză să intervină de frică de a nu viola doctrina responsabilității de a proteja.
Apărătorii responsabilității de a proteja susțin că una din capcanele sale este faptul că oferă o gamă largă și variată de răspunsuri diferite la diverse crize umanitare grave, mai degrabă decât intervenției militare. Dacă suntem îngrijorați de multitudinea de măsuri, atunci intervenția umanitară care este în afara competenței responsabilității de a proteja ar trebui de asemenea să fie un subiect important ca parte a potențialelor răspunsuri la crizele umanitare grave. Conceptualizând intervenția umanitară și responsabilitatea de a proteja în aceste moduri va ajuta la atragerea apelului făcut doctrinei responsabilității de a proteja. Asta, la rândul ei, ar imbunătăți voința de a interveni și ar reforma agenții actuali și mecanismele de intervenție. Asemenea îmbunătățiri sunt vitale dacă vrem să legitimăm instrumentul și să prevenim crizele umanitare care ar putea să apară în viitor.
În capitolul 4 al acestei teze m-am preocupat, folosindu-mă de un exemplu practic, de un alt aspect pe care a dorit să-l evidențieze această lucrare: incompatibilitatea dintre preceptele morale și prevederile cadrului legal internațional actual în ce privesc intervențiile umanitare. Astfel de situații fac imposibilă eficienta unei intervenții și putem considera că genocidul din Rwanda este exemplul elocvent pentru conflictul dintre moralitate și legalitatea prevăzută de normele dreptului internațional. Mai mult decât atât, studiul de caz asupra genocidului din Rwanda scoate în evidență nu numai această incompatibilitate, ci și măsura în care membrii permenanti ai Consiliului de Securitate sunt predispuși să se implica în situații care pe drept vorbind, necesita o intervenție umanitară. Ca să fim siguri, ideea potrivit căreia intervenția în Rwanda pentru a stopa genocidul ar fi violat normele legii internaționale este o explicație neverosimilă pentru neasumarea intervenției, deoarece problema voinței politice a fost cu siguranță decisivă.
Dar această deosebire dintre preceptele legale și cele morale ale intervenției umanitare totuși reprezintă un obstacol pentru că cei care se afla în poziția de a interveni, pot folosi această incompatibilitate ca pe un scut normativ care să-i ajute să respingă obligația morală de a interveni. Deși acesta nu a fost în mod cert adevăratul motiv pentru eșecul statului de a interveni în Rwanda, importanța găsirii unei baze comune între moralitate și legea internațională devine evidentă.
Dovedind o bază legală pentru ceea ce în alte situații este o obligație morală, pe de-o parte s-ar înlătura sau reduce legea internațională de la a fi o barieră în spatele căreia statele care se împotrivesc intervenției se pot ascunde de o asemenea obligație.
Acesta este un pas înainte, dar numai într-o lume perfectă imperativele morale și permisibilitatea legală sunt echivalentul interesului politic. În practică, intervențiile umanitare par a avea mai mult succes dacă mențin legitimitatea maximă care necesită o coerență în rândul elementelor care furnizează conținutul normativ al legitimității.
Dacă o intervenție nu poate reconcilia aceste pretenții normative la nivel de teorie, atunci actuala practică a intervenției umanitare va continua să fie împiedicată sau, în alte cazuri, mai puțin eficientă.
În concluzie, deși reprezintă un concept relativ nou și cu o dinamică diferită de fiecare dată, intervențiile umanitare sunt de bază în construirea unui mediu internațional caracterizat de colaborare, reconstrucție și pace. Chiar dacă ceea ce se înțelege azi prin intervenție umanitară e departe de a se cataloga ca fiind un tot unitar perfect, lucrarea de față a încercat să arate implicațiile sale de până acum într-o manieră obiectivă, oferind totodată o soluție viabilă (din punctul meu de vedere) asupra îmbunatățirii acestor acțiuni. Numai în acest fel răspunsul la ce e intervenția umanitară? va fi exact, unanim acceptat și mai puțin sângeros.
Bibliografie
Corpus de texte:
BJOLA, Corneliu: Legitimising the use of force in international politics: Kosovo, Iraq, and the ethics of intervention. Londra: Routledge, 2009.
BRANDT, Richard B.: Morality, Utilitarianism, and Rights. Cambridge: Cambridge University Press, 1992.
BUCHANAN, Allen: Justice, Legitimacy and Self-Determination. Moral Foundations for International Law. Oxford: Oxford University Press, 2004.
BULL, Hedley: Intervention in World Politics. Oxford: Oxford University Press, 1984.
COATES, A.J.: The Ethics of War. Manchester: Manchester University Press, 1997.
COMMAGER STEEL, Henry: Ethics and International Relations. New Brunswick, N. J.: Transaction Books, 1985.
ELFSTROM, Gerard: Ethics for a Shrinking World. Londra: Macmillan, 1990.
ERASMUS, Desiderius: The complaint of peace. Chicago: Open Court, 1917.
GODWIN, William: Enquiry Concerning Political Justice. Middlesex: Penguin, 1976.
HARDIN, Russel: Morality within the Limits of Reason. Chicago: University of Chicago Press, 1988.
HART, Herbert Lionel Adolphus: The Concept of Law. Oxford: Clarendon Press, 1994.
HOFFMANN, Stanley: Janus and Minerva: Essays in the Theory and Practice of International Politics. Boulder: Westview Press, 1987.
HOFFMANN, Stanley: World Disorders: Troubled Peace in the Post-Cold War Era. Lanham, Md.: Rowman and Littlefield, 1998.
JARAT, Chopra și WEISS, Thomas G.: Sovereignty is no longer sacrosanct: codifying humanitarian intervention. Ethics and international affairs. New York City: Carnegie Council, 1992.
JONES, Charles: Global Justice: Defending Cosmopolitanism. Oxford: Oxford University Press, 1999.
KAGAN, Shelly: Normative Ethics. Boulder, CO: Westview, 1998.
KRASNER, Stephen D.: Sovereignty: Organized Hypocrisy. Princeton: Princeton University Press, 1999.
KRIEG, Anderson: Motivations of Humanitarian Intervention. Theoretical and Empirical Considerations. Londra: Springer, 2013.
MILL, John Stuart: On Liberty. Ontario: Broadview, 1999.
OPPENHEIM, Felix: The Place of Morality in Foreign Policy. Lexington, Mass.: Lexington Books, 1991.
PASTOR, Robert: Forward to the beggining: widening the scope for global collective action. Toronto: Canadian International Council, 1993.
PATTISON, James: Humanitarian Intervention & The Responsability to Protect. Oxford> Oxford University Press, 2010.
RAMSBOTHAM, Oliver și WOODHOUSE, Tom: Humanitarian intervention in contemporary conflict. Cambridge: Polity Press, 1996.
RAMSEY, Paul: War and the christian conscience: how shall modern war be conducted justly?. Durham: Duke University Press.
RAWLS, John: The Law of Peoples. Londra: Harvard University Press, 1999.
RODLEY, Nigel S.: To loosen the bands of wickedness. Londra: Brassey’s, 1992.
RYTER, Mark-André: Motives for humanitarian intervention and the international community. Helsinki: National Defence College, 2003.
SKINNER, Quentin: The foundations of modern political thought. Cambridge, UK: Cambridge University Press, 1978.
SOLOMON, Norman: Judaism and the ethics of war. International review of the Red Cross. Cambridge: Cambridge University Press, 2005.
TESÓN, Fernando R.: Humanitarian Intervention: An Inquiry into Law and Morality. New York: Transnational Publishers, 2005.
TESÓN, Fernando R.: Intervention. An Inquiry into Law and Morality. New York: Transnational Publishers, 2005.
TURNER JOHNSON, James: Can modern war be just?. New Haven: Yale University Press, 1984.
VINCENT, R.J.: Human Rights and International Relations. Cambridge: Cambridge University Press, 1987.
VON HAYEK, Friedrich: The Road of Serfdom. Chicago: University of Chicago Press, 1944.
WALZER, Michael: Just and Unjust War: A Moral Argument with Historical Ilustrations. New York: Basic Books, 1977.
B. Bibliografie critică și teoretică:
B.1. Istorii:
BAILYN, Bernand: The Ideological Origins of the American Revolution. Cambridge: Belknap Press, 1967.
BODIN, Jean: Les six livres de la Républiques. Paris: Classiques Garnier, 2013.
CARR, E.H.: The Twenty Years Crisis 1919-1939: An Introduction to the Study of International Relations. Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2001.
HEHIR, Aidan: Humanitarian Intervention After Kosovo: Iraq Darfur and the Record of Global Civil Society. Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2008.
KEOHANE, Nannerl O.: Philosophy and the State in the Seventeenth Century France: The Renaissance to the Enlightenment. Princeton: Princeton University Press, 1980.
PRICE, Richard M. Și ZACHER, Mark W.: The United Nations and Global Security. Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2004.
URIS, Leon: Exodus. New York: Bantam Books, 1983.
WEILER, J.H.H.: The Constitution of Europe. Cambridge: Cambridge University Press, 1999.
ZACHER, Mark W.: The United Nations and Global Security. Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2004.
B.2. Studii generale de teorie a intervențiilor umanitare:
BEITZ, Charles: Political Theory and International Relations. Princeton, NJ: Princeton University Press, 1979.
CANEY, Simon: Justice Beyond Borders: A Global Political Theory. Oxford: Oxford University Press, 2005.
DE VISSCHER, Charles: Theory and Reality in Public International Law. Princeton, NJ: Princeton University Press, 1968.
WIGHT, Martin: International Theory: The Three Traditions. Leicester: Leicester University Press, 1991.
B.3. Rapoarte și documente oficiale:
Curtea Permanentă de Justiție Internațională, seriile A, nr. 1, 1923.
Declarația 2625 (XXV) din Carta ONU.
Declarația mileniului, NU. A/RES/55/2.
B.4. Studii și eseuri critice:
În volum:
ANDERSSON, Nils: Responsabilitatea de a proteja și războaie umanitare: Cazul Libiei. Paris: L’Harmattan, 2012.
CHATTERJEE, Deen K. și SCHEID, Don E.: Ethics and Foreign Intervention. Cambridge: Cambridge University Press, 2003.
FORBES, Ian și HOFFMAN, Mark: Political theory, inter-national relations and the ethics of intervention. Basingstoke: St. Martin’s Press, 1993.
HEIBERG, Marianne: Sebduing Sovereignty: Sovereignty and the Right to Intervene. Londra: Pinter, 1994.
HOLDEN, Barry: The Ethical Dimensions of Global Change. Basingstoke: Macmillan, 1996.
HOLZGREFE, JEFF L. și KEOHANE, Robert O.: Humanitarian Intervention: Ethical, Legal and Political Dilemmas. Cambridge: Cambridge University Press, 2003.
LANG, Jr.Anthony F.: Just Intervention. Washington DC: Georgetown University Press, 2003.
LYOND, G.M. și MASTANDUNO, M.: Beyond Westphalia? State sovereignty and international intervention. Baltimore: Johns University Press, 1995.
NARDIN, Terry și WILLIAMS, Vanessa: Humanitarian intervention. New York: New York University Press, 2006.
PRICE, Richard M. și ZACHER, Mark W.: The United Nations and Global Security. Basingstoke: Palgrave: Macmillan, 2004.
SINGER, Peter: A Companion to Ethics. Oxford: Blackwell Publishers, 1993.
SMART, John Jamieson Carswell și WILLIAMS, Bernard: Utilitarianism: For and Against. Cambridge: Cambridge University Press, 1973.
STROMSETH, Jane: ,,Humanitarian Intervention: The Case of Incremental Change” în
WATSON, Burton: Basic Writings of Mo Tzu, Hsun Tzu și Han Fei Tzu. New York: Columbia University Press, 1967.
În periodice:
ARBOUR, Louise: ,,The Responsability to Protect as a Duty of Care in International Law and Practice”, Review of International Studies, an III, nr. 34/2008.
ARNESON, Richard: ,,Sophisticated Rule Consequentialism: Some Simple Objections”, Philosophical Issues, an I, nr. 15/2005.
ATTACK, Ian: ,,Ethical Objections to Humanitarian Intervention”, Security Dialogue, an. III, nr. 33/2002.
BĂDESCU, Cristina: ,,Authorizing Humanitarian Intervention: Hard Choices in Saving Strangers”, Canadian Journal of Political Science, an I, nr. 40/2007.
BEITZ, Charles: „Justice and International Relations”, Philosophy and Public Affairs, an IV, nr. 4/1975.
BELLAMY, Alex J.: ,,Motives, Outcomes, Intent and the Legitimacy of Humanitarian Intervention”, Journal of Military Ethics, an III, nr. 3/2004.
BRANDT, Richard B.: ,,Utilitarianism and the Rules of war”, Philosophy & Public Affairs, an II, nr. 1/1972.
CARON, David D.: ,,The Legitimacy of the Collective Authority of the Security Council”, American Journal of International Law, an IV, nr. 87/1993.
DOYLE, Michael W.: ,,The New Interventionism”, Metaphilosophy, an I-II, nr. 32/2001.
FARER, Tom J.: ,,Human Rights in Law’s Empire: The Jurisprudence War”, American Journal of International Law, an I, nr.85/1991.
FIXDAL, Mona și SMITH, Dan: ,,Humanitarian intervention and just war”, Mershon international studies review, an II, nr. 2/1998.
FOCARELLI, Carlo: ,,The Responsability to Protect Doctrine and Humanitarian Intervention: Too Many Ambiguities for a Working Doctrine”, Journal of Conflict & Security Law, an II, nr.13/2008.
HALL, Stephen: ,,The Persistent Spectre: Natural Law, International Order and the Limits of Legal Positivism”, European Journal of International Law, an II, nr. 12/2001.
HARDIN, Russell: ,,International Deontology”, Ethics and International Affairs, an I, nr. 9/1995.
HEINZE, Eric A.: ,,The Moral Limits of Humanitarian Intervention: Reconciling Human Respect and Utility”, Policy, an IV, nr.36/2004.
KAHN, Paul W.: „From Nuremberg to The Hague: The United States Position in Nicaragua vs. United States and the Development of International Law”, Yale Journal of International Law, an I, nr. 13/1987.
KENNETH, Cole: „The Theory of the State as a Sovereign Juristic Person”, American Science Review, an I, nr. 42/1948.
KRAUTHAMMER, Charles: „The Short, Unhappy Life of Humanitarian War”, National Interest, an I, nr. 57/1999.
KRISCH, Nico: ,,Review Essay: Legality, Morality and the Dilemma of Humanitarian Intervention After Kosovo”, European Journal of International Law, an I, nr.13/2002.
KUNANAYAKAM, Tamara: „Quel développement? Quelle coopération internationale?”, CETIM, an III, nr. 30/2007.
LUBAN, David: „Just War and Human Rights”, Philosophy and Public Affairs, an II, nr. 9/1980.
MATTHEWS, Max W.: ,,Tracking the Emergence of a New International Norm: The Responsability to Protect and the Crisis In Darfur”, Boston College International & Comparative Law Reviews, an II, nr.1/2008.
MCCLEAN, Emma: ,,The Responsability to Protect: The Role of International Human Rights Law”, Journal of Conflict and Security Law, an I, nr. 13/2008.
MCINTYRE, Alison: ,,Doing Away with Double Effect”, Ethics, an I, nr. 111/2001.
QUINN, Warren S.: ,,Actions, Intentions and Consequences: The Doctrine of Doing and Allowing”, Philosophical Review, an III, nr. 98/1989.
ROBERTS, Adam: ,,Humanitarian intervention: an overview of the ethical issues”, International Affairs Journal, an I, nr. 12/1998.
ROBERTS, Adam: ,,Humanitarian war: military intervention and human right”, International Affairs Journal, an IV, nr. 3/1993.
ROBERTS, Adam: ,,NATO’s ,Humanitarian War’ over Kosovo”, Survival, an III, nr. 41/1999.
SCHEFFER, Samuel: ,,Doing and allowing”, Ethics, an II, nr. 14/2004.
SHUE, Henry: „Conditional Sovereignty”, Res Publica, an I, nr.8/1997.
SMITH, Michael J.: ,,Humanitarian intervention: an overview of the ethical issues”, International Affairs Journal, an I, nr.12/1998.
STAHN, Carsten: ,,Responsability to Protect: Political Rhetoric or Emerging Legal Norm?”, American Journal of International Law, an I, nr. 101/2007.
TUCHOLSKY, Kurt: ,,Kriegspropaganda”, P. M. Magazin, an II, nr. 9/2003.
VON SPONECK, Hans-Christof, „Responsabilitatea internațională de a proteja: introducere și punere în aplicare, neîncredere și abuz”, International, an I, nr. 1/2012.
WEISS, Thomas G.: ,,Triage: Humanitarian Interventions in a New Era”, World Policy Journal, an I, nr. 11/1994.
B.5. Studii de istorie a intervențiilor umanitare:
CHANDLER, David: From Kosovo to Kabul: Human Rights and International Intervention. Londra: Pluto Press, 2002.
CHESTERMAN, Simon: Just War or Just Peace? Humanitarian Intervention and International Law. Oxford: Oxford University Press, 2001.
DORSEY, Learthen: Historical Dictionary of Rwanda. Londra: The Scarecrow Press Inc., 1996.
ELTRINGHAM, Nigel: Accounting of Horror: Post-Genocide Debates in Rwanda. Londra: Pluto Press, 2004.
GREENWOOD, Christopher: Is there a right of humanitarian intervention? The World Today. Londra: Chatham House, 1993.
HEINZE, Eric A.: Waging Humanitarian War. The Ethics, Law, and Politics of Humanitarian Intervention. New York: Sunny Press, 2009.
KUPERMAN, Alan J.: The limits of Humanitarian Intervention: Genocide in Rwanda. Washington DC.: Brookings Institution, 2001.
LEBOR, Adam: Complicity with Evil. Harrisburg: R. R. Donnelley, 2006.
LEPARD, Brian: Rethinking Humanitarian Intervention: A Fresh Legal Approach Based on Fundamental Ethical Principles in International Law and World Religions. Pennsylvania: Pennsylvania State University Press, 2002.
MCQUEEN, Carol: Humanitarian Intervention and the Safety Zones. New York: Palgrave Macmillan, 2005.
POTTIER, Johan: Re-imagining Rwanda: Conflict, Survival and Disinformation in the Late Twentieth Century. New York: Cambridge University Press, 2002.
ROBERTS, Adam: Humanitarian Action in War. Oxford: Oxford University Press, 1996.
TESÓN, Fernando: Humanitarian Intervention: An Inquiry into Law and Morality. New York: Transnational Publishers, 1998.
VINCENT, R.J.: Nonintervention and International Order. Princeton, NJ: Princeton University Press, 1974.
WELIN, Anna Fridh.: Minimal solidarism: post-cold war responses to humanitarian crisis. Linkoping SE: Linkoping University Press, 2005.
WHEELER, Nicholas J.: Saving Strangers: Humanitarian Intervention in International Society. Oxford: Oxford University Press, 2008.
B.6. Surse web:
Annexe 48 : L’impuissance de la MINUAR face à l'armement des jeunesses miliciennes et à l’introduction massive d’armes par le FPR, URL: <<http://rwandadelaguerreaugenocide.univ-paris1.fr/wp-content/uploads/2010/01/Annexe_48.pdf >>.
Consiliul de Securitate al ONU: „Rezoluția 872”, www.un.org, URL: <<http://daccess-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N93/540/63/PDF/N9354063.pdf?OpenElement>>.
Consiliul de Securitate al ONU: „Rezoluția 918”, www.un.org, URL: <<http://daccess-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N94/218/36/PDF/N9421836.pdf?OpenElement>>.
Histoire des Non-alignés, www.linternaute.com, URL<<http://www.linternaute.com/histoire/motcle/2036/a/1/1/non-alignes.shtml>>.
HOOKER, Brad: ,,Rule Consequentialist” în Zalta, Edward N.: The Stanford Encyclopedia of Philosophy, URL: <<http://plato.stanford.edu/archives/spr2004/entries/consequentialism-rule>>.
Raportul Comisiei Internaționale pentru Intervenție și Suveranitatea, ,,Responsabilitatea de a Proteja”, www.idrc.ca , URL: <<http://www.idrc.ca/FR/Resources/Publications/Pages/IDRCBookDetails.aspx?PublicationID=237>>.
SCHMIDT, William E.: Troops Rampage in Rwanda; Dead Said to Include Premier, www.nytimes.com, URL << http://www.nytimes.com/1994/04/08/world/troops-rampage-in-rwanda-dead-said-to-include-premier.html?scp=9&sq=rwanda&st=nyt>>
Secretary-General His Annual Report to Generate Assembley, www.un.org, URL<<http://www.un.org/News/Press/docs/1991/19990920.sgm7136>>.
Bibliografie
Corpus de texte:
BJOLA, Corneliu: Legitimising the use of force in international politics: Kosovo, Iraq, and the ethics of intervention. Londra: Routledge, 2009.
BRANDT, Richard B.: Morality, Utilitarianism, and Rights. Cambridge: Cambridge University Press, 1992.
BUCHANAN, Allen: Justice, Legitimacy and Self-Determination. Moral Foundations for International Law. Oxford: Oxford University Press, 2004.
BULL, Hedley: Intervention in World Politics. Oxford: Oxford University Press, 1984.
COATES, A.J.: The Ethics of War. Manchester: Manchester University Press, 1997.
COMMAGER STEEL, Henry: Ethics and International Relations. New Brunswick, N. J.: Transaction Books, 1985.
ELFSTROM, Gerard: Ethics for a Shrinking World. Londra: Macmillan, 1990.
ERASMUS, Desiderius: The complaint of peace. Chicago: Open Court, 1917.
GODWIN, William: Enquiry Concerning Political Justice. Middlesex: Penguin, 1976.
HARDIN, Russel: Morality within the Limits of Reason. Chicago: University of Chicago Press, 1988.
HART, Herbert Lionel Adolphus: The Concept of Law. Oxford: Clarendon Press, 1994.
HOFFMANN, Stanley: Janus and Minerva: Essays in the Theory and Practice of International Politics. Boulder: Westview Press, 1987.
HOFFMANN, Stanley: World Disorders: Troubled Peace in the Post-Cold War Era. Lanham, Md.: Rowman and Littlefield, 1998.
JARAT, Chopra și WEISS, Thomas G.: Sovereignty is no longer sacrosanct: codifying humanitarian intervention. Ethics and international affairs. New York City: Carnegie Council, 1992.
JONES, Charles: Global Justice: Defending Cosmopolitanism. Oxford: Oxford University Press, 1999.
KAGAN, Shelly: Normative Ethics. Boulder, CO: Westview, 1998.
KRASNER, Stephen D.: Sovereignty: Organized Hypocrisy. Princeton: Princeton University Press, 1999.
KRIEG, Anderson: Motivations of Humanitarian Intervention. Theoretical and Empirical Considerations. Londra: Springer, 2013.
MILL, John Stuart: On Liberty. Ontario: Broadview, 1999.
OPPENHEIM, Felix: The Place of Morality in Foreign Policy. Lexington, Mass.: Lexington Books, 1991.
PASTOR, Robert: Forward to the beggining: widening the scope for global collective action. Toronto: Canadian International Council, 1993.
PATTISON, James: Humanitarian Intervention & The Responsability to Protect. Oxford> Oxford University Press, 2010.
RAMSBOTHAM, Oliver și WOODHOUSE, Tom: Humanitarian intervention in contemporary conflict. Cambridge: Polity Press, 1996.
RAMSEY, Paul: War and the christian conscience: how shall modern war be conducted justly?. Durham: Duke University Press.
RAWLS, John: The Law of Peoples. Londra: Harvard University Press, 1999.
RODLEY, Nigel S.: To loosen the bands of wickedness. Londra: Brassey’s, 1992.
RYTER, Mark-André: Motives for humanitarian intervention and the international community. Helsinki: National Defence College, 2003.
SKINNER, Quentin: The foundations of modern political thought. Cambridge, UK: Cambridge University Press, 1978.
SOLOMON, Norman: Judaism and the ethics of war. International review of the Red Cross. Cambridge: Cambridge University Press, 2005.
TESÓN, Fernando R.: Humanitarian Intervention: An Inquiry into Law and Morality. New York: Transnational Publishers, 2005.
TESÓN, Fernando R.: Intervention. An Inquiry into Law and Morality. New York: Transnational Publishers, 2005.
TURNER JOHNSON, James: Can modern war be just?. New Haven: Yale University Press, 1984.
VINCENT, R.J.: Human Rights and International Relations. Cambridge: Cambridge University Press, 1987.
VON HAYEK, Friedrich: The Road of Serfdom. Chicago: University of Chicago Press, 1944.
WALZER, Michael: Just and Unjust War: A Moral Argument with Historical Ilustrations. New York: Basic Books, 1977.
B. Bibliografie critică și teoretică:
B.1. Istorii:
BAILYN, Bernand: The Ideological Origins of the American Revolution. Cambridge: Belknap Press, 1967.
BODIN, Jean: Les six livres de la Républiques. Paris: Classiques Garnier, 2013.
CARR, E.H.: The Twenty Years Crisis 1919-1939: An Introduction to the Study of International Relations. Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2001.
HEHIR, Aidan: Humanitarian Intervention After Kosovo: Iraq Darfur and the Record of Global Civil Society. Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2008.
KEOHANE, Nannerl O.: Philosophy and the State in the Seventeenth Century France: The Renaissance to the Enlightenment. Princeton: Princeton University Press, 1980.
PRICE, Richard M. Și ZACHER, Mark W.: The United Nations and Global Security. Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2004.
URIS, Leon: Exodus. New York: Bantam Books, 1983.
WEILER, J.H.H.: The Constitution of Europe. Cambridge: Cambridge University Press, 1999.
ZACHER, Mark W.: The United Nations and Global Security. Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2004.
B.2. Studii generale de teorie a intervențiilor umanitare:
BEITZ, Charles: Political Theory and International Relations. Princeton, NJ: Princeton University Press, 1979.
CANEY, Simon: Justice Beyond Borders: A Global Political Theory. Oxford: Oxford University Press, 2005.
DE VISSCHER, Charles: Theory and Reality in Public International Law. Princeton, NJ: Princeton University Press, 1968.
WIGHT, Martin: International Theory: The Three Traditions. Leicester: Leicester University Press, 1991.
B.3. Rapoarte și documente oficiale:
Curtea Permanentă de Justiție Internațională, seriile A, nr. 1, 1923.
Declarația 2625 (XXV) din Carta ONU.
Declarația mileniului, NU. A/RES/55/2.
B.4. Studii și eseuri critice:
În volum:
ANDERSSON, Nils: Responsabilitatea de a proteja și războaie umanitare: Cazul Libiei. Paris: L’Harmattan, 2012.
CHATTERJEE, Deen K. și SCHEID, Don E.: Ethics and Foreign Intervention. Cambridge: Cambridge University Press, 2003.
FORBES, Ian și HOFFMAN, Mark: Political theory, inter-national relations and the ethics of intervention. Basingstoke: St. Martin’s Press, 1993.
HEIBERG, Marianne: Sebduing Sovereignty: Sovereignty and the Right to Intervene. Londra: Pinter, 1994.
HOLDEN, Barry: The Ethical Dimensions of Global Change. Basingstoke: Macmillan, 1996.
HOLZGREFE, JEFF L. și KEOHANE, Robert O.: Humanitarian Intervention: Ethical, Legal and Political Dilemmas. Cambridge: Cambridge University Press, 2003.
LANG, Jr.Anthony F.: Just Intervention. Washington DC: Georgetown University Press, 2003.
LYOND, G.M. și MASTANDUNO, M.: Beyond Westphalia? State sovereignty and international intervention. Baltimore: Johns University Press, 1995.
NARDIN, Terry și WILLIAMS, Vanessa: Humanitarian intervention. New York: New York University Press, 2006.
PRICE, Richard M. și ZACHER, Mark W.: The United Nations and Global Security. Basingstoke: Palgrave: Macmillan, 2004.
SINGER, Peter: A Companion to Ethics. Oxford: Blackwell Publishers, 1993.
SMART, John Jamieson Carswell și WILLIAMS, Bernard: Utilitarianism: For and Against. Cambridge: Cambridge University Press, 1973.
STROMSETH, Jane: ,,Humanitarian Intervention: The Case of Incremental Change” în
WATSON, Burton: Basic Writings of Mo Tzu, Hsun Tzu și Han Fei Tzu. New York: Columbia University Press, 1967.
În periodice:
ARBOUR, Louise: ,,The Responsability to Protect as a Duty of Care in International Law and Practice”, Review of International Studies, an III, nr. 34/2008.
ARNESON, Richard: ,,Sophisticated Rule Consequentialism: Some Simple Objections”, Philosophical Issues, an I, nr. 15/2005.
ATTACK, Ian: ,,Ethical Objections to Humanitarian Intervention”, Security Dialogue, an. III, nr. 33/2002.
BĂDESCU, Cristina: ,,Authorizing Humanitarian Intervention: Hard Choices in Saving Strangers”, Canadian Journal of Political Science, an I, nr. 40/2007.
BEITZ, Charles: „Justice and International Relations”, Philosophy and Public Affairs, an IV, nr. 4/1975.
BELLAMY, Alex J.: ,,Motives, Outcomes, Intent and the Legitimacy of Humanitarian Intervention”, Journal of Military Ethics, an III, nr. 3/2004.
BRANDT, Richard B.: ,,Utilitarianism and the Rules of war”, Philosophy & Public Affairs, an II, nr. 1/1972.
CARON, David D.: ,,The Legitimacy of the Collective Authority of the Security Council”, American Journal of International Law, an IV, nr. 87/1993.
DOYLE, Michael W.: ,,The New Interventionism”, Metaphilosophy, an I-II, nr. 32/2001.
FARER, Tom J.: ,,Human Rights in Law’s Empire: The Jurisprudence War”, American Journal of International Law, an I, nr.85/1991.
FIXDAL, Mona și SMITH, Dan: ,,Humanitarian intervention and just war”, Mershon international studies review, an II, nr. 2/1998.
FOCARELLI, Carlo: ,,The Responsability to Protect Doctrine and Humanitarian Intervention: Too Many Ambiguities for a Working Doctrine”, Journal of Conflict & Security Law, an II, nr.13/2008.
HALL, Stephen: ,,The Persistent Spectre: Natural Law, International Order and the Limits of Legal Positivism”, European Journal of International Law, an II, nr. 12/2001.
HARDIN, Russell: ,,International Deontology”, Ethics and International Affairs, an I, nr. 9/1995.
HEINZE, Eric A.: ,,The Moral Limits of Humanitarian Intervention: Reconciling Human Respect and Utility”, Policy, an IV, nr.36/2004.
KAHN, Paul W.: „From Nuremberg to The Hague: The United States Position in Nicaragua vs. United States and the Development of International Law”, Yale Journal of International Law, an I, nr. 13/1987.
KENNETH, Cole: „The Theory of the State as a Sovereign Juristic Person”, American Science Review, an I, nr. 42/1948.
KRAUTHAMMER, Charles: „The Short, Unhappy Life of Humanitarian War”, National Interest, an I, nr. 57/1999.
KRISCH, Nico: ,,Review Essay: Legality, Morality and the Dilemma of Humanitarian Intervention After Kosovo”, European Journal of International Law, an I, nr.13/2002.
KUNANAYAKAM, Tamara: „Quel développement? Quelle coopération internationale?”, CETIM, an III, nr. 30/2007.
LUBAN, David: „Just War and Human Rights”, Philosophy and Public Affairs, an II, nr. 9/1980.
MATTHEWS, Max W.: ,,Tracking the Emergence of a New International Norm: The Responsability to Protect and the Crisis In Darfur”, Boston College International & Comparative Law Reviews, an II, nr.1/2008.
MCCLEAN, Emma: ,,The Responsability to Protect: The Role of International Human Rights Law”, Journal of Conflict and Security Law, an I, nr. 13/2008.
MCINTYRE, Alison: ,,Doing Away with Double Effect”, Ethics, an I, nr. 111/2001.
QUINN, Warren S.: ,,Actions, Intentions and Consequences: The Doctrine of Doing and Allowing”, Philosophical Review, an III, nr. 98/1989.
ROBERTS, Adam: ,,Humanitarian intervention: an overview of the ethical issues”, International Affairs Journal, an I, nr. 12/1998.
ROBERTS, Adam: ,,Humanitarian war: military intervention and human right”, International Affairs Journal, an IV, nr. 3/1993.
ROBERTS, Adam: ,,NATO’s ,Humanitarian War’ over Kosovo”, Survival, an III, nr. 41/1999.
SCHEFFER, Samuel: ,,Doing and allowing”, Ethics, an II, nr. 14/2004.
SHUE, Henry: „Conditional Sovereignty”, Res Publica, an I, nr.8/1997.
SMITH, Michael J.: ,,Humanitarian intervention: an overview of the ethical issues”, International Affairs Journal, an I, nr.12/1998.
STAHN, Carsten: ,,Responsability to Protect: Political Rhetoric or Emerging Legal Norm?”, American Journal of International Law, an I, nr. 101/2007.
TUCHOLSKY, Kurt: ,,Kriegspropaganda”, P. M. Magazin, an II, nr. 9/2003.
VON SPONECK, Hans-Christof, „Responsabilitatea internațională de a proteja: introducere și punere în aplicare, neîncredere și abuz”, International, an I, nr. 1/2012.
WEISS, Thomas G.: ,,Triage: Humanitarian Interventions in a New Era”, World Policy Journal, an I, nr. 11/1994.
B.5. Studii de istorie a intervențiilor umanitare:
CHANDLER, David: From Kosovo to Kabul: Human Rights and International Intervention. Londra: Pluto Press, 2002.
CHESTERMAN, Simon: Just War or Just Peace? Humanitarian Intervention and International Law. Oxford: Oxford University Press, 2001.
DORSEY, Learthen: Historical Dictionary of Rwanda. Londra: The Scarecrow Press Inc., 1996.
ELTRINGHAM, Nigel: Accounting of Horror: Post-Genocide Debates in Rwanda. Londra: Pluto Press, 2004.
GREENWOOD, Christopher: Is there a right of humanitarian intervention? The World Today. Londra: Chatham House, 1993.
HEINZE, Eric A.: Waging Humanitarian War. The Ethics, Law, and Politics of Humanitarian Intervention. New York: Sunny Press, 2009.
KUPERMAN, Alan J.: The limits of Humanitarian Intervention: Genocide in Rwanda. Washington DC.: Brookings Institution, 2001.
LEBOR, Adam: Complicity with Evil. Harrisburg: R. R. Donnelley, 2006.
LEPARD, Brian: Rethinking Humanitarian Intervention: A Fresh Legal Approach Based on Fundamental Ethical Principles in International Law and World Religions. Pennsylvania: Pennsylvania State University Press, 2002.
MCQUEEN, Carol: Humanitarian Intervention and the Safety Zones. New York: Palgrave Macmillan, 2005.
POTTIER, Johan: Re-imagining Rwanda: Conflict, Survival and Disinformation in the Late Twentieth Century. New York: Cambridge University Press, 2002.
ROBERTS, Adam: Humanitarian Action in War. Oxford: Oxford University Press, 1996.
TESÓN, Fernando: Humanitarian Intervention: An Inquiry into Law and Morality. New York: Transnational Publishers, 1998.
VINCENT, R.J.: Nonintervention and International Order. Princeton, NJ: Princeton University Press, 1974.
WELIN, Anna Fridh.: Minimal solidarism: post-cold war responses to humanitarian crisis. Linkoping SE: Linkoping University Press, 2005.
WHEELER, Nicholas J.: Saving Strangers: Humanitarian Intervention in International Society. Oxford: Oxford University Press, 2008.
B.6. Surse web:
Annexe 48 : L’impuissance de la MINUAR face à l'armement des jeunesses miliciennes et à l’introduction massive d’armes par le FPR, URL: <<http://rwandadelaguerreaugenocide.univ-paris1.fr/wp-content/uploads/2010/01/Annexe_48.pdf >>.
Consiliul de Securitate al ONU: „Rezoluția 872”, www.un.org, URL: <<http://daccess-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N93/540/63/PDF/N9354063.pdf?OpenElement>>.
Consiliul de Securitate al ONU: „Rezoluția 918”, www.un.org, URL: <<http://daccess-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N94/218/36/PDF/N9421836.pdf?OpenElement>>.
Histoire des Non-alignés, www.linternaute.com, URL<<http://www.linternaute.com/histoire/motcle/2036/a/1/1/non-alignes.shtml>>.
HOOKER, Brad: ,,Rule Consequentialist” în Zalta, Edward N.: The Stanford Encyclopedia of Philosophy, URL: <<http://plato.stanford.edu/archives/spr2004/entries/consequentialism-rule>>.
Raportul Comisiei Internaționale pentru Intervenție și Suveranitatea, ,,Responsabilitatea de a Proteja”, www.idrc.ca , URL: <<http://www.idrc.ca/FR/Resources/Publications/Pages/IDRCBookDetails.aspx?PublicationID=237>>.
SCHMIDT, William E.: Troops Rampage in Rwanda; Dead Said to Include Premier, www.nytimes.com, URL << http://www.nytimes.com/1994/04/08/world/troops-rampage-in-rwanda-dead-said-to-include-premier.html?scp=9&sq=rwanda&st=nyt>>
Secretary-General His Annual Report to Generate Assembley, www.un.org, URL<<http://www.un.org/News/Press/docs/1991/19990920.sgm7136>>.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Interventiile Umanitare Intre Consecventialism Si Realism (ID: 107159)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.