Interventii Psihopedagigice Privind Dezvoltarea Abilitatilor Socio Emotionalela Elevii Proveniti din Familii Atipice

=== 0dbf7de693272c7518520458c975c08ec1764f0c_660649_1 ===

Introducere

Familiile atipice sau monoparentale sunt cele formate dintr-un singur părinte și copiii lui care conviețuiesc împreună într-un singur menaj permanent sau temporar. Acest tip de familie atipică poate apărea în urma: decesului unuia dintre părinți, a divorțului, a abandonului familiei, apariției unui copil și creșterii acestuia în afara căsătoriei, adopției realizate de către o persoană fără posibilități fiziologice de a avea copii (sterilă) sau rămasă fără copii dorește să întrețină și să crească unul sau mai mulți.

Familia monoparentală mai este numită de marea majoritate a oamenilor ca fiind o familie dezorganizată și chiar decăzută, fiind în același timp familii dificile, în care viața normală de familie este perturbată. Acest gen de familie provoacă starea de inadaptare a copilului, favorizând tulburările de comportament, descompunerea morală și delincvența.

În lucrarea de față, ne-am aplecat atenția asupra influenței consecințelor familiei monoparentale, asupra copiilor. Consecințele pot fi grupate în următoarele categorii: tulburări de comportament, tulburări de personalitate, dificultăți școlare, comportament predelincvent (furt, fugă) și delincvență. Cu alte cuvinte, se poate spune că sursele familiale generează toată gama manifestărilor specifice copilului inadaptat. Cauza acestor manifestări trebuie căutată tocmai în procesul inadaptării subiectului la condițiile vieții lui, în primul rând la condițiile vieții familiare. Dorința de a schimba aceste condiții sau de a găsi un alt mediu potrivit aspirațiilor sale, axată pe lipsa de experiență și dezorientarea caracteristică unei persoane (părinte/copil) lăsate fără sprijin și îndrumare îl împing în cele din urmă până la acte disperate și inconștiente.

Ca formă de comunitate fundamentală în cadrul societății, familia monoparentală condiționează îndeplinirea idealului uman, contribuind prin aceasta la progresul societății și la realizarea perspectivelor de viitor ale individului.

Influența mediului familial este condiționată de o serie de factori caracteristici, care se particularizează de la familie la familie, dând nota specifică personalității copiilor, ca reflectare și ecou al personalității părinților. Atmosfera din familia monoparentală, stilul de viață al acesteia, principiile și convingerile inspirate membrilor familiei de părinți, adică de cei ce în mod firesc creează familia, preocupările lor, nivelul lor de cultură, pregătirea pedagogică și interesul pentru educația copiilor, corectitudinea în relațiile cu oamenii și atitudinea față de muncă, toți acești factori creează o ambianță educativă, care va hotărî coordonatele personalității copilului.

Familia monoparentală, apare mai întâi ca o familie morbidă și descompusă din punct de vedere moral, traumatizată și traumatizantă. Dezechilibrul comunității familiale se transmite membrilor ei. Manifestările patologice caracteristice familiei sunt însușite de fiecare din membrii ei și apar ca manifestări individuale. Familia oarecum perturbată, creează un cadru favorabil apariției la copii a deficiențelor de comportament, ca urmare a dezadaptării și a înstrăinării lor de mediul familial și social.

Familia monoparentală sau destrămată accentuează și mai mult carențele familiei, multiplicând dificultățile ei pe planul educării și creșterii copiilor.

Copilul suferă consecințele oricăror sentimente care tulbură legătura familială, de la simple dificultăți materiale care creează nervozitate și înăspresc relațiile, până la incompatibilitatea dintre părinți, care duce în cele din urmă la despărțire.

Existența triunghiului tată – mamă – copil este atât de importantă, încât atunci când lipsește unul din cei trei membrii sau este înlocuit cu altă persoană, apar dificultăți și riscuri serioase în viața familiei.

În prezent, familiile monoparentale au devenit o caracteristică permanentă și evidentă a multor societăți. Întrucât s-a observat că familia tradițională, și anume cea formată din soț, soție și copii, este înlocuită de alte forme de viață familială.

Numărul tot mai mare de familii monoparentale reprezintă un motiv de îngrijorare, întrucât părinții fără partener și copiii lor se confruntă, cu stres emoțional, cu necesități economice și cu dezavantaje sociale.

Capitolul 1

Familiile atipice

Cadru general

Structura familiei atipice este una asimetrică, formată dintr-un părinte și copilul/ copiii său /săi, fie prin decesul celuilalt părinte, fie prin divorț, fie prin abandonarea familiei de către un părinte, fie prin decizia de a nu se căsători a părintelui, fie prin adopțiunea realizată de o persoană singură, fie prin nașterea ”întâmplătoare” a unui copil dintr-o relație liberă, în afara căsătoriei, cu referire, în special, la ”părinții adolescenți”. Majoritatea familiilor monoparentale provin din familii nucleare dezorganizate sau scindate prin deces. Ca urmare a creșterii numărului de divorțuri, în special, astăzi, familia ”părintelui singur” (compusă fie din tată și copiii săi, fie din mamă și copii) este din ce în mai frecventă, în special în SUA (Bigner J., 1989).

A fi părinte singur, nu este neapărat o experiență devastatoare pentru adult sau pentru copii, dar de asemenea nu este în permanență confortabilă. Experiența de a fi părinte singur, rămâne una de tip familial, ce duce la modificări și schimbări în raporturile dintre părinți și copii. Schimbările, deși sunt cu mult mai semnificative, ele pot depinde de tipul pe care îl consacră mama, adulții, ca și copiii, de modul în care ambii adulți și copii dezvoltă diferite strategii de a face față problemelor, noi stiluri de viață. Aceste adaptări și ajustări, pot fi relativ temporare pentru mulți indivizi, câtă vreme majoritatea părinților singuri reușesc să se recăsătorească. Marea majoritate a părinților singuri sunt mai degrabă, femei decât bărbați, acestea asigurându-le copiilor custodia, din rațiuni nu numai naturale, dar și culturale. (U. S. Bureau of the Census, 1987, apud. Bigner, J., p. 319). Doar o mică parte dintre femeile divorțate încredințează custodia copiilor tatălui. „În cultura spațiului american și european continuă să fie abordată acea atitudine socială care stigmatizează acest tip de „înțelegere/ aranjament”. (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 2002)

Un profil sumar al familiilor părinților singuri, în societatea americană, rezultă în tabelul de mai jos (după U. S. Bureau of the Census, 1987, Statistical abstact of the United State 107, th. ed. Washinton, D. C. U. S. Government Printing Office. preluat din Mitrofan, I., Ciupercă, C., 2002):

”Așadar profilul psihosocial al mamelor ”părinți singuri” include următoarele caracteristici:

majoritatea familiilor monoparentale conduse de femei sunt formate din mamă și copilul ei (88% din cazurile înregistrate de Norton și Glick într-un studiu statistic din 1984);

în familiile monoparentale, mama asigură mai curând custodia fetelor decât a băieților;

în mod semnificativ mai mult de jumătate din toți copiii negri americani, de sub 18 ani, locuiesc cu mama lor, în vreme ce doar unul din 16 copii albi, sub 18 ani, este în această situație;

vârsta mamelor din familiile monoparentale era tânără până în 1970; vârsta medie a acestor mame, după 1970, era de 37,2 ani, iar în 1984 a scăzut la 34,6 ani. Această scădere este atribuită creșterii numărului de femei tinere care dau naștere unor copii ilegitimi, ca și creșterii ratei divorțului la tinerele femei care s-au căsătorit timpuriu;

numărul mamelor divorțate, care își susțin familia, a crescut cu 300% între 1970 și 1984, iar 46% dintre familiile monoparentale, de tip matern, provin din divorțul femeii;

numărul familiilor monoparentale conduse de femei care nu au fost niciodată căsătorite a crescut semnificativ, cu 500% în aceeași perioadă analizată și reprezintă curent circa 20% dintre familiile formate din mamă – copil;

mamele singure, ca părinte, se pot aștepta la experiența dificultăților financiare. Ele pot afecta indivizii pe termen lung. Copilul devine un suport economic pentru multe dintre familiile monoparentale conduse de mame, iar unul din trei copii proveniți din aceste familii primesc ajutor familial pentru copilul dependent sau asistență socială, în SUA (după Norton și Glick, 1986, apud. Bigner, J., p. 328) preluat din Mitrofan I. și Ciupercă C.;

mamele, ca părinte singur își extind rolul cu sarcini auxiliare, nespecifice rol – sexului. Această „acoperire” de roluri simultane parentale necesită timp, energie și angajează „cereri” conflictogene din punct de vedere psihologic”.

Individul, ca și rezultat este capabil să obțină performanță în îndeplinirea eficientă și efectivă a anumitor sarcini ale rolului și aceasta caracterizează conduita parentală a multor părinți singuri, fie ei tați sau mame.

Femeile – mame care au o pregătire superioară și posibilități financiare au în general mei puține probleme ca mame – singure, decât femeile – mame care nu beneficiază de asemenea posibilități și care au un nivel scăzut de pregătire. Așadar mamele cu statut social mai scăzut, rezolvă mai greu problemele în ceea ce privește absentarea de la serviciu, ocazionate de îmbolnăvirile copilului, vacanța școlară și îngrijirea și supravegherea copiilor mici.

La mamele singure dilatarea rolului parental are ca efect accentuarea mai multor patternuri autoritare în îngrijirea copiilor (Kriesberg, 1970). Atribuirea unor responsabilități sporite primului născut, față de frații săi mai mici, este una de schimbări survenite în cadrul familiilor monoparentale. „Experiența stresantă a mamei – singure este generată de faptul că ea trebuie să participe la cea mai mare parte a activităților familiale: sarcini domestice, îngrijirea copiilor, timp personal de autoîngrijire și activități sociale și recreative” (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 2002, p. 53).

Caracterizarea părinților singuri

Unele dintre mamele divorțate își schimbă maniera în care se relaționează cu copilul, ceea ce voalează barierele între rolurile de adult și de copil. În cele mai multe cazuri, mama își împarte rolul parental cu primul născut (Glewick și Mowewy, 1986). De cele mai multe ori, primul născut este strălucitor. Mama, datorită acestor caracteristici, se așteaptă de la copil să fie mult mai matur decât este el sau ea, actualmente. Astfel, mama obișnuiește să-i facă, confidențe, să-i mărturisească sentimentele ei, ceea ce-i consolidează copilului rolul de confident, așa încât mama îi atribuie copilului, treptat și subtil, rolul de partener, de suport emoțional, subtitutiv al părintelui absolut. În cadrul patternurilor interacționale, copilul este forțat, să-și dezvolte maturitatea în devans, în perioade în care, el sau ea, nu este pregătit (ă) să o facă. În această situație, presiunile acestui copil, vin din faptul că nevoile sale afective, fiind inadecvate nu por fi satisfăcute decât prin și pentru mamă, chiar dacă aceasta din urmă nu este conștientă de faptul că nu i le poate acoperi în totalitate. Atunci, când unele dintre aceste mame atribuie, rolul tatălui absent copilului, conflictul părinte – copil ajunge până la a imita conflictele maritale ale mamei cu fostul ei soț.

După I. Mitrofan și C. Ciupercă, „copilul găsește el însuși modalități de a se implica în noua situație câștigată, dar el se simte presat de asumarea noului rol și „pedepsit” pentru că începe să-i placă rolul soțului anterior” (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 2002, p. 54).

Wallerstein și Kelly, 1974 atrag atenția asupra unor probleme particulare ale relației mamă – fiică în această situație, fiind implicate sentimentele de gelozie și competiție, în arii psihologice, cum ar fi, întâlnirile și realizările școlare ulterioare academice.

În mod frecvent, copiii din astfel de situații, nu sunt capabili să-și exprim sentimentele lor conflictuale, tensiune sau resentimentele față de plasarea lor în această poziție de către propriile mame. Mai mult, ca semnal al numărului mare de griji și temeri ale acestor copii, se pot observa numeroase îmbolnăviri psihosomatice și comportamente explozive, ca semnal al numărului mare de griji și temeri.

În concluzie, ”multe dintre familiile monoparentale sunt conduse de mamă care a divorțat și care are o vârstă încă tânără” (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 2002m p. 57).

Din punct de vedere financiar aceste femei se pot aștepta la o experiență stresantă, iar incluzând simultan componente concurențiale în conducerea familiei, ele exercită un rol extins parental. „Toate acestea aduc o serie de modificări în relațiile cu copiii, care pot fi observate în slăbirea granițelor dintre rolurile previzibile de adult și de copil și care se reflectă într-o valoare a acestora.” (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 2002, p. 55).

Majoritatea femeilor găsesc extrem de stresant acest statut, dar încearcă să se adapteze printr-o varietate de căi.

”Familia monoparentală, condusă de tată, constituie o minoritate în cadrul acestui tip de familie. În ultimii 20 de ani, ea a devenit totuși mult mai frecventă. În 1984, 12% dintre familiile monoparentale erau conduse de tații – singuri, care au în custodie copii. În general, bărbații tați – singuri, dispun de o educație mai completă decât femeile în această situație, 36% bărbați până la 45 de ani aveau peste 13 ani de studii, față de 25% dintre femei de aceeași vârstă. Vârsta medie a acestor bărbați variază de la studiu la studiu, dar în medie ei au între 35 – 50 ani, fiind raportată, în 1984 în jur de 42 de ani. Totuși vârsta medie a bărbaților tați – singuri poate fi în descreștere în ultimii ani, așa cum indică Chang și Deinard, 1982; Greif, 1985; Norton și Glick, 1986; Risman, 1986 apud. Bigner, 1989”. (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 2002, p. 55).

În structura familiilor monoparentale conduse de tați, intră mai curând băieții decât fetele, ei preferând adesea să locuiască împreună cu tatăl custodial. Explicația este dată de faptul că atitudinea socială tinde să promoveze ideea că băieții pot prezenta dificultăți de disciplinare mai mari decât fetele, ceea ce le favorizează mamelor acordul de încredințare a custodiei băieților, mai curând tatălui (Hetherington, Cox și Cox, 1979). Mai sunt incriminați și alți factori precum ar fi necesitatea preluării de către băiat a comportamentului de sex – rol de la tată și dificultățile acestuia de a-l transmite la fete. Mitrofan I. și Ciupercă C. susțin în cum că „în cultura noastră nu este obișnuită asumarea de către tată, în întregime, a sarcinilor parentale și a responsabilităților față de copii. În trecut până la moartea soției, soțul era absolvit de sarcini de îngrijire parentală, recunoscându-i-se doar răspunderea pentru suportul economic și, eventual, moral. Ideea că bărbatul poate conduce și își poate asume activitățile parentale, la fel cu femeia, este relativ nouă și ea reflectă creșterea numărului de bărbați care sunt în situația de custode” (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 2002, p. 56).

Pe bărbați, motivațiile care-i determină să dorească sau să accepte postura de părinte – singur sunt diferite, pe de o parte se situează acei bărbați care susțin dreptul lor de a-și exercita parentalitatea, întrucât se simt capabili și motivați afectiv pentru aceasta, pe de altă parte, cei care sunt obligați să consimtă la exercitarea custodiei, ca urmare a poziției tribunalului sau mamei, care se dovedește incapabilă să-și îngrijească copiii, atât fizic cât și emoțional. Adaptarea la noul rol, al tatălui este favorizată desigur atunci când tatăl dorește efectiv custodia și exercitarea responsabilităților ei. „Acești tați se implică real în sarcinile parentale, se autopercep ca fiind capabili de performanță mai mult decât alți tați și, evident, își vor petrece mult mai mult timp pentru a învăța și deprinde „parentalitatea”, dovedind mai mult succes decât ceilalți tați singuri.” (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 2002, p. 56).

Tații, în calitate de părinți – singuri, au o capacitate financiară supeioară celei a mamelor, având un nivel educațional mai crescut, ceea ce le dă o siguranță economică mai mare și o flexibilitate superioară în utilizarea resurselor financiare. (Norton și Glick, 1986).

Comparativ cu mamele singure, extinderea rolului parental la tații singuri este o experiență diferită, pentru că ei nu sunt implicați, în general, în sarcinile domestice cu mult mai mult decât în asumarea rolului lor de bază. Dificultățile experimentate de ei în această privință sunt puține, dintre care, amintim totuși, prepararea hranei care este considerată o problemă de importanță majoră. Dar majoritatea sarcinilor casnice sunt îndeplinite de către copii, sau cu ajutor social din afară. Tatăl poate să se bizuie pe un copil mai performant în privința anumitor sarcini, în locul copilului mai mare, a primului născut. Tații care au fiice, în ceea ce privește îngrijirea căminului, primesc mai mult ajutor, decât tații care au fii, ca urmare a diferențelor în practicile și expectațiile de socializare. Dacă, ar fi să comparăm familia cu doi părinți, cu cea a tatălui singur, vom constata că aceasta din urmă primește mai puțină participare din partea copiilor, în problemele casei. „Aceasta se poate datora:

unei neimplicări intenționate a copiilor de către acești tați, în efortul de a dovedi deplina lor competență în conducerea căminului;

în supoziția ușurării tranziției vieții copilului la noul cămin, cu părintele singur, nu se așteaptă o prea mare implicare a acestuia în sarcinile domestice;

dificultăți ale copilului în a obține performanțe, regulat, în treburile casnice, datorită implicării în două cămine succesive – cel al tatălui, ca și cel al mamei”. (Hanson, 1986) (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 2002, pag. 57).

Marea majoritate a taților se plâng de desincronizări între îngrijirea copilului, treburile casnice și responsabilitățile muncii cotidiene. Problema cea mai majoră, pare să fie îngrijirea copilului mic. Structurarea activităților copiilor mai mari este de asemenea o problemă comună. Mulți dintre tații care asigurau o supraveghere susținută a copiilor lor mai mari, angajați în activități extrașcolare cum ar fi atletism, dans, etc., își reduc în noua postură, numărul de ore afectate lor, pentru a putea face față cât mai bine sarcinilor de la domiciliu. Cei mai mulți dintre tații – singuri au experiența schimbării orelor de muncă, deoarece ei tind să-și reducă numărul de ore petrecute în afara căminului, atâta să le fie convenabil copiilor lor.

Tații singuri pot fi performanți, în mod efectiv, în rolul parental. Multe cercetări confirmă abilitatea bărbatului de a-și conduce activitățile parentale, cu competență, câtă vreme este sănătos și benefic pentru copii. (Ambert, 1982; Hanson, 1986; Risman, 1986; Smith și Smith, 1981).

„În familia tatălui – singur, natura și calitatea relației tată – copil, sunt influențate de doi factori: interacțiunea timpurie dintre tată și copil, încă din prima copilărie, favorizează o adaptare mult mai rapidă la noul statut de părinte – singur; dorința și inițiativa proprie a tatălui de a asigura custodia copilului, ușurează adaptarea acestuia, comparativ cu a celui căruia i se încredințează creșterea copilului de către tribunal.

Tații singuri au un rol adecvat în susținerea nevoilor emoționale, fiind recunoscută abilitatea lor de a furniza „hrană emoțională” copilului (ceea ce se consideră un fel de rol funcțional „maternal”), și mulți dintre ei se autopercep foarte satisfăcuți în rolul parental. Copiii lor îi resimt mult mai „calzi” și afectuoși, decât își resimt tații copiii din familiile biparentale.” (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 2002, p. 58).

1.3. Diferențele între patternurile interacționale ale familiilor cu părinte singur și cele ale familiilor cu ambii părinți

În cadrul familiilor monoparentale, părinții cer mai multă independență de la copiii lor, comparativ cu părinții din familiile normale, iar în strânsă legătură cu aceasta, se raportează schimbări în atitudinile și deprinderile copiilor care își asumă acest statut nou. În ceea ce privește abordarea copiilor, tații din familiile monoparentale, abandonează tradiționalismul, sunt mai puțin directivi în disciplinare, fiind mai preocupați de calitatea factorilor de îngrijire a copiilor, mai interesați de experiențele educaționale ale acestora și mult mai protectivi față de ei.

Tații sunt mai preocupați în ceea ce privește fiicele, în ceea ce privește formarea acestora ca stăpâne ale case, fiind mai anxioși referitor la socializarea lor corespunzătoare și la viața lor sexuală, manifestând o îngrijorare crescută.

„Părinții – singuri – tați apelează și la alte surse de ajutorare și asistență în formarea lor pentru noul rol: bunicii copilului, alte rude, asistenți sociali, medici, profesori și liderii religioși. Astfel, mulți dintre acești părinți devin capabili de a obține succese în rolul lor, parcurg experiențe educaționale noi, participă la activități domestice, sunt implicați activ în disciplinarea copiilor și încurajați să fie cât mai afectuoși și suportivi în interacțiunea cu copii”. (Katz, 1979; Smith și Smith, 1981), (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 2002, p. 59).

Stilul de viață al taților singuri suferă o serie de modificări, scăzând implicarea lor în viața socială, evitând ocaziile unde participă cupluri căsătorite, iar situațiile sociale unde pot întâlni alți tați singuri sunt reduse. În ceea ce privește participarea taților singuri la evenimente sportive este mai redusă, însă crește implicarea acestora în activitățile politice, de studiu sau de antrenament formativ suplimentar.

La nivelul vieții personale, majoritatea taților singuri au întâlniri erotice, dar planurile lor imediate nu includ căsăătoria, considerând că este preferabil să păstreze discreția, iar coabitarea cu o femeie fără a fi căsătoriți nu ar reprezenta un model corespunzător pentru copii. (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 2002, p. 59).

Cele mai pregnante diferențe între părinții singuri, mame și tați – se referă la aprecierea taților asupra stilului lor de viață. În ceea ce privește noul lor statut de părinți – singuri, majoritatea taților se simt satisfăcuți și fericiți. Marea lor majoritate afirmă că au o relație bună cu copiii și se consideră bine adaptați. Acesta este cazul particular al bărbaților divorțați.

Cei care întâmpină cele mai multe dificultăți de adaptare în perioada de tranziție la noul statut, sunt bărbații văduvi, și toate acestea se întâmplă datorită lipsei lor de pregătire pentru această experiență, de a fi tată singur.

Față de statutul de părinte singur, diferența între cele două tipuri de reacții, este explicabilă prin factorii economici care afectează în mai mare măsură pe femei decât pe bărbați.

În general, bărbații sunt capabili să-și mențină nivelul financiar, mai ușor decât femeile, în asemenea circumstanțe.

„Părinții – singuri, bărbați privesc ca fiind mai puțin „amenințător” și frustrant mariajul intact al prietenilor, decât sunt dispuse femeile să o facă. Deși bărbații și femeile acționează similar, dar și diferit în situația parentalității singulare, disoluția căsătoriei prin divorț are anumite efecte generale asupra adulților. În general, se apreciază că experiența monoparentalității la tați este mai puțin destructivă pentru stilul de viață, decât în cazul mamelor”. (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 2002, p. 60)

1.4. Copilul crescut cu un singur părinte

În „Familia și evoluția sa istorică, 1978”, Maria Voinea susține că de-a lungul timpului au existat numeroase controverse pe tema influenței familiale asupra dezvoltării copilului. Autoarea consideră că părinții nu au un rol primordial în conturarea personalității tânărului, în timp ce alții sunt de părere că mediul familial este definitoriu. Pe aceeași linie, au existat și există încă discuții referitoare la influențele negative pe care le are sau nu familia monoparentală (sau absența ei) asupra copilului. La ora actuală, familia monoparentală este privită cu mult mai puține rezerve, considerându-se că este mult mai bine pentru copil ca acesta să crească cu un singur părinte, decât într-o familie cu ambii părinți, dar cu relații tensionate. Desigur, există o serie de probleme rezultate din dezorganizarea familiilor în ceea ce privește influența asupra copiilor, care nu pot fi combătute.

De asemenea, în prezent se discută tot mai frecvent de eliminarea diferențelor dintre feminin și masculin, dar în ceea ce privește rolurile matern și patern, aceste diferențe sunt imposibil de înlăturat.

Dezvoltarea copilului într-o familie atipică are efecte puternice și de lungă durată asupra dezvoltării sale psihice, copilul resimțind profund lipsa unui părinte. (Bucay, J., 2006, p. 28).

Într-o familie reunită, responsabilitățile se divid între cei doi părinți, care se și completează reciproc, în cadrul familiilor monoparentale părintele singur trebuie să-și asume dublu rol, căutând să suplinească lipsa celuilalt, aceasta având impact și asupra realizării propriilor obligații. (Bucay, J., 2006, p. 31).

Tatăl singur diminuează spiritul autoritar, devine mai productiv și grijuliu, acordă o mai mare atenție nu atât aspectelor disciplinare cât mai ales celor legate de educația propriu-zisă. De cele mai multe ori, pentru a înlocui lipsa mamei, el apelează la diferite persoane din afara familiei propriu-zise pentru ajutor: bunici, mătuși, etc. În cazul fiicelor astfel crescute, acestea devin ”tăpâne și mame” ale casei asumându-și ”îndatoriri cu mult peste capacitatea unui tânăr.” Ele vor fi cele care îngrijesc frații mai mici, fac curățenie, mâncare, oferă suport emoțional tatălui. (Bucay, J., 2006, p. 34).

De multe ori se întâmplă ca tânărul să-și piardă rolul de protejat și să devină partener, confident și chiar susținător moral al părintelui, fiind forțat astfel să se maturizeze foarte rapid fără a fi pregătit cu adevărat pentru aceastam fapt care poate afecta puternic dezvoltarea sa.

Există tendința ca conflictele din cadrul familiei monoparentale să semene cu cele din cadrul căsătoriei, părintele singur acuzând copilul că se aseamănă cu părintele absent, copilul fiind determinat să preia rolurile părintelui absent, dar poate fi și pedepsit pentru similitudinile cu acesta. (Calle, R., 2005, p. 63)

În cazul mamelor singure dificultatea cel mai des întâlnită este cea de ordin material. Încercând să suplinească veniturile care ar fi fost aduse de tată, mama ajunge să se suprasolicite și astfel nu mai poate acorda suportul emoțional necesar copilului. De asemenea, încercând să dețină măcar într-o anumită măsură autoritatea specifică tatălui, diminuează gesturile de afecțiune privând astfel copilul de căldura specific maternă.

Părintele singur resimte adeseori sentimentul de neputință: ”nu mai pot, nu știu ce să fac să nu mai simtă că nu are ambii părinți lângă el”. (Bucay, J., 2006, p. 15).

Copiii care se dezvoltă într-un mediu dezorganizat prezintă mai des decât ceilalți probleme educaționale, probleme de natură socială sau de sănătate. Absența unui părinte are un impact negativ datorită absenței afectivității, ceea ce poate afecta modul de relaționare și integrare socială a copilului. La acești copii, apar frecvent eșecul școlar, abandonul școlar și/sau comportamente delincvente, fiind predispuși de a avea relații familiale, în momentul întemeierii unei familii, asemănătoare celor din familia de origine.

Copiii care sunt martori ai separării părinților prezintă numeroase probleme de ordin psihologic și relațional, acestea manifestându-se diferit, în funcție de sex, de vârsta de la momentul respectiv, de natura mediului familial înainte de separarea părinților, de relațiile cu fiecare din părinți, presența sau absența suportului afectiv. Impactul cel mai puternic este asupra copiilor sub 6 ani, care au tendința de a deveni mai obraznici, mai agresivi, mai dependenți și manifestă mai puțină afecțiune comparativ cu cei din familiile unite.

În perioada de vârstă 6-8 ani, despărțirea părinților produce stări de tristețe, frustrare, anxietate, confuzie și încercarea de a fi lângă părintele absent. Impactul la această vârstă este mai puternic asupra copiilor de sex masculin, aceștia prezentând probleme de relaționare și eșec școlar. Copiii se adaptează treptat la ideea despărțirii părinților, dar consecințele continuă să fie prezente, sub formă de stări anxioase, indignarem rușine sau dispreț.

La vârstele de 10-15 ani, separația părinților produce un sleeper efect, copiii manifestând probleme relaționale, anxietate, vină, așteptându-se la atitudini de respingere din partea celorlalți, terminând repede relațiile cu partenerii de sex opus. (Preciado, M., 2006,).

Este importantă atitudinea și implicarea părintelui singur, efectele fiind diferite de la caz la caz. Astfel, apariția eșecului și abandonului școlar este dependentă de nivelul cultural și economic al familiei monoparentale, Copiii care au cel mai mult de suferit sunt cei proveniți din familii unde părinții s-au separat de o manieră puternic conflictuală. Așadar, nu monoparentalitatea reprezintă o problemă, ci situațiile particulare ale familiilor. Este adesea preferabil ca un copil să crească într-o familie monoparentală decât într-o familie marcată de conflicte și violență, aceasta putând afecta copilul mult mai profund.

Se recomandă ca după divorțul părinților, aceștia să continue să fie prezenți în viața copilului, deși relațiile dintre ei sunt ireconciliabile, astfel încât ambii să-și poată asuma obligațiile și responsabilitățile care le revin, iar copilul beneficiază în continuare de interesul și afecțiunea lor. (Bucay, J., 2006, p. 78).

1.5. Familia monoparentală în societatea modernă

La ora actuală, există din ce în ce mai mulți părinți care își cresc singuri copiii, fără prezența unui partener, cel mai frecvent fiind vorba de femei singure. Cauzele pot fi multiple, respectiv decesul partenerului, divorțul, separarea sau propria decizie. Uneori, chiar în condițiile separării, există părinți care formează un cuplu, în sensul de părinți ai copilului lor, care beneficiază de aceasta. La vârsta de 2 ani, copiii au dificultăți de a discerne între realitate și imaginație, motiv pentru care se pot simți vinovați pentru despărțirea părinților, pe când în condițiile păstrării unei relații bune între părinți, copilul va ajunge să înțeleagă realitatea. (Bados, A., 2006, p. 15).

”Putem observa astfel câtă forță are inconștientul și cât de expuși sunt părinții ca, sub presiune, ”să transforme în acțiuni sentimentele” pe care nu le percep în mod conștient. Așa cum ei devin vulnerabili datorită oboselii sau extenuării psihice, cu atât mai mult sunt expuși când în viața lor intervin crize majore.” (Calle, R. 2005, p. 134).

Familia monoparentală se referă la grupul format din copil (copii) și părinte, reprezentând o alternativă la familia tradițională, nu ca o deviație de la aceasta, tinzându-se la o atitudine de normalizare a acestui tip de familie. (Pellicer, X., 2005, p. 53). Conținând în denumirea sa termenul ”parental”, acest tip de familie arată încadrarea în normalitatea sociologică, fiind formată dintr-un adult și copilul (copiii) său(i) și existența unei relații parentale, fără legătură cu existența unei relații conjugale” (Bucay, J., 2006, p. 44).

Termenul familie conjugală ar putea fi folosit pentru a desemna cuplul căsătorit fără copii.

În concluzie numim familia constituită din doi adulți și copiii ai căror părinți sunt, familie conjugal – parentală. Familia monoparentală poate să apară în urma unor evenimente diverse, precum nașterea unui copil ca urmare a unei experiențe din tinerețe, neconcretizată într-un mariaj, decizia unor femei de a da naștere unui copil în absența căsătoriei, divorțul sau decesul unuia dintre parteneri. În 90% din cazurile de divorț, mamele primesc custodia copilului, motiv pentru care acest tip de familie este alcătuit din mamă și unul sau mai mulți copii. (Bados, A., 2006, p. 29).

1.6. Dificultăți de exercitare a rolurilor educative în familiile monoparentale

Studiile realizate asupra familiilor monoparentale au arătat că există o rată mai ridicată a unor aspecte precum abandonul copilului, probleme comportamentale, eșec sau abandon școlar sau comportament deviant și delincvent, deoarece aceste familii sunt mai expuse sărăciei, iar copiii au tendința de a repeta experiențele părinților. În urma divorțului, situația de părinte singur a mamei afectează activitatea educativă desfășurată de aceasta, fiind suprasolicitată afectiv și material, fiind mai puțin la dispoziția copilului decât acesta ar avea nevoie, în timp ce tatăl este absent, apărând termeni referitori la acest aspect precum ”deprivarea paretrmă” sau ”deresponsabilizarea paternă”. Așadar, părinții își îndeplinesc mai puțin sarcinile care le revin, oferind mai puțină atenție și afectivitate copiilor, comunicând mai puțin cu aceștia și controlându-le mai puțin comportamentele.

Reacțiile copiilor se manifestă cu cea mai mare intensitate în primul an după separarea părinților. Studiile arată că la 5 ani după divorț pot fi distinse 3 grupuri de copii:

cei care sunt complet restabiliți (34%);

cei care au o dezvoltarea medie și un comportament comparabil cu cel al copiilor din familii bi-parentale, dar uneori încearcă sentimente de tristețe (29%);

cei care manifestă insatisfacție, solitudine, depresie, retard în dezvoltare.” (Pellicer, X., 2005, p. 98)

În contradicție cu cele spuse mai sus, sunt rezultatele cercetărilor recente, ele aprobând dificultățile prin care trece o mamă singură ce are în grijă copiii, dar în primul rând iau în considerare resursele de care aceasta dispune: venitul, locuința, timpul disponibil, statutul socio-profesional, nivelul de instruire, stilul de viață, rețelele de sociabilitate, raporturile cu fostul partener și cu trecutul sau familial, trăsăturile de personalitate.

Anumite cercetări au demonstrat că relația dintre monoparentalitate și eșecul școlar depinde de situația economică a familiei, respectiv de statutul socio-profesional al mamei, precum și de nivelul cultural și educațional al acesteia.

În cele mai multe cazuri, rolul tatălui se limitează la plata unei pensii alimentare și la dreptul de a vizita periodic copilul. După divorț, numeroși tați par a se retrage parțial sau total din viața copilului, în timp ce relația mamă – copil rezistă mai bine, chiar și atunci când copilul este încredințat tatălui.

Rezultatele unei anchete conduse de Wallisch pot fi foarte utile pentru înțelegerea raporturilor dintre tații separați de copiii lor prin divorț și aceștia din urmă. Existau patru tipuri de relații parentale după divorț:

”asociații furioși” – foști parteneri care manifestă resentimente privind divorț, custodie, împărțirea bunurilor etc. Aceștia se văd rar, în general cu ocazia unor evenimente legate de copil, relațiile fiind tensionate în aceste situații.

”inamicii înfocați” – foști parteneri care nu acceptă calitățile parentale ale celuilalt, considerând că problemele copilului se datorează celuilalt.

”colegi care cooperează” – foțti parteneri rămași în relații bune după divorț, care se implică împreună în viața copilului, limitându-se exclusiv la această relație.

”prietenii la cataramă” – își îndeplinesc rolurile parentale de o manieră similară celei din timpul căsătoriei, ajutându-se reciproc la nevoie. (Gutiérrez, F., 2005, p. 63)

Absolut surprinzător este să constatăm în ce măsură se pot modifica sentimentele unui tată pentru copilul său în câțiva ani. Cei mai mulți bărbați, în special sub 40 de ani se recăsătoresc în primii 3 ani după divorț, evaluând noua parteneră ca fiind mai sexy, mai puțin critică și mai înțelegătoare decât fosta soție. Jumătate dintre bărbații care au în momentul divorțului mai mult de 40 de ani sunt necăsătoriți după 10 ani; majoritatea trăiesc un sentiment de însingurare. La 10 ani de la divorț, mai puțin de jumătate dintre bărbații recăsătoriți au un al doilea mariaj care rezistă, ceilalți trind experiența unui nou divorț. (Pellicer, X., 2005, p. 10).

1.7. Roluri educative în familiile compuse: tați și mame ”vitrege”

Creșterea ratelor divorțialității a condus la o creștere a numărului recăsătoririlor. În multe cazuri unul dintre parteneri sau amândoi au în îngrijire unul sau mai mulți copii dintr-o căsnicie anterioară.

În literatura română se utilizează termenul de familie compusă pentru a desemna un grup rezultat dintr-o recăsătorire și în care cel puțin unul dintre parteneri are în îngrijire copii dintr-o căsnicie anterioară. Familia poate fi simplu compusă (când unul dintre parteneri a mai fost căsătorit și aduce cu el copii dintr-o căsătorie anterioară), dublu compusă (când ambii parteneri se află în această situație) și complexă (când pe lângă copiii aduși din căsătorii anterioare cuplul are și copii născuți din relația respectivă.) (Stănciulescu, E., 1997, p. 58)

În ceea ce privește importanța tatălui natural și a celui „vitreg” există două cazuri:

cel al categoriilor populare și al celor cu un nivel scăzut al studiilor, în care adulții sunt orientați după o logică a substituției vechii familii ale cărei erori vor să le șteargă cu noua familie. În acest caz tatăl vitreg are obligația de întreținere și pentru acești subiecți triunghiul parental este de neconceput;

cel al categoriilor favorizate economic și al celor cu un nivel ridicat al studiilor, care susțin continuarea contactelor copilului cu tatăl biologic, care rămâne educatorul copiilor săi.” (Stănciulescu, E., 1997, p. 73)

În ambele cazuri, exercitarea rolului patern este dificilă iar apropierea între copil și tatăl vitreg se realizează greu.

Se pot distinge 4 tipuri de reacție pe care le are copilul față de tatăl vitreg:

copilul manifestă antipatie, fie că nu-l place pe adult ca persoană, fie pentru că îl compară cu tatăl biologic de care este încă atașat, fie pentru că îi este frică să nu piardă din afecțiunea și atenția pe care i le acordă mama;

copilul este distant, dar dornic să intre în contact cu adultul, iar dacă acesta din urmă e cumsecade, distanța poate fi înlăturată;

copilul este gata să-l accepte pe adult ca tată (în special la o vârstă la care copilul nu are încă o imagine paternă constituită);

copilul (de vârstă mai mare și mai matur) înțelege că adultul nou venit este în primul rând soțul mamei și în al doilea rând tatăl său. (Gutiérrez, F., 2005, p. 127 )

În cazul în care noul părinte este mama, se pot distinge 3 tipuri de conduite ale mamelor vitrege similare cu ale taților vitregi:

Atunci când mama vitregă încearcă să substituie mama biologică, asumându-și în întregime responsabilitățile și dreptul de control și disciplinare în raport cu copilul, preocupându-se de starea lui fizică și emoțională. De multe ori copilul este rezistent la încercările de substituire a mamei naturale.

Mama vitregă poate juca rolul unei alte mame, dublând rolul matern pe care mama naturală continuă să-l exercite. De multe ori modelul mama naturală – copil – mamă vitregă generează confuzie și frustrare și uneori se concretizează în conflicte între cele două mame, în timp ce tatăl devine arbitru.

Mama vitregă – prietenă încearcă să câștige afecțiunea copilului dar nu să îl și disciplineze, ea este îngăduitoare și evită să judece și să critice comportamentul copilului.

Studiile arată că dificultățile rolului matern sunt mai mari atunci când copilul are mai mult de 8 ani, când acest copil este o fată și întreține relații cu mama biologică. În prezent se pune accentul din ce în ce mai mult pe fericirea și realizarea personală și astfel mulți oameni renunță la relațiile pe care le consideră mai mult decât satisfăcătoare.

Astfel stigmatul social legat de divorț este aproape inexistent, și fiecare om are dreptul să-și refacă viața, însă neuitând de îndatoririle sale de părinte, dacă este cazul.” (Gutiérrez, F., 2005, p. 233).

1.8. Caracteristici ale copiilor proveniți din familii atipice

Oamenii cred că familiile cu un singur părinte nu reprezintă un mediu potrivit pentru dezvoltarea copilului. Trebuie să realizăm însă că neînțelegerile între părinți afectează negativ dezvoltarea tânărului și de aici divorțul poate constitui unica soluție de a trăi în armonie și liniște.

Multe studii au arătat aspectele pozitive ale educației oferite de familia cu un singur partener. Aceasta învață să se descurce în diferite situații, iar copilul își dezvoltă simțul responsabilității. Comunicarea este mult mai ușor de realizat și membrii familiei petrec mai mult timp împreună.

Un studiu realizat de o Universitate din Michigan a adus numeroase concluzii referitoare concluzii referitoare la influențele unui divorț asupra copilului. Statistic vorbind, copiii proveniți dintr-o familie divorțată au aceleași șanse de reuși în căsătorie cu cei proveniți din familiile cu doi părinți. Poate datorită faptului că trecuseră prin experiențe nefericite erau mult mai preocupați de relația cu partenerul de viață. (Bucay, J., 2006, p. 288).

Un studiu realizat de diferiți psihologi arată că veniturile familiei contribuie la modificarea stimei de sine a copilului. Din cauza faptului că familiile cu un singur părinte obțin venituri mai mici, copiii se simt nesiguri și tind să se interiorizeze.

Părinții trebuie să le explice că ceea ce ești nu se bazează pe ceea ce ai. Modelând acest respect față de propria persoană copilul câștigă încredere în forțele proprii și are mai multe șanse să s impună în societatea din care face parte. (Gutiérrez, F., 2005, p. 55).

Trăim într-o lume în care accentul se pune pe relațiile interpersonale. Să fim responsabili înseamnă să apelăm la ajutorul celorlalți atunci când este necesar și nu suntem capabili să ne descurcăm singuri. Copiii trebuie să fie ajutați să învețe să se descurce și să primească asistența când au nevoie.

A fi în stare să oferi și a ști să apreciezi atunci când primești ceva sunt calități foarte importante ale indivizilor. Activitățile realizate împreună cu alte familii contribuie la dezvoltarea normală a copilului și îmbunătățește comunicarea între membrii familiei.

Conștientizarea echilibrului între a primi atenție din partea cuiva și a acorda atenție, între independență și suport, asigură o dezvoltare normală a relației părinte – copil. Tânărul învață să se maturizeze și să se descurce prin forțele proprii.

Înfruntând adevărul în orice situație, analizând riscurile și avantajele, părinții singuri pot să își educe copiii într-un mod ireproșabil. Important este să renunțăm la prejudecăți și să învățăm metodele prin care să ne descurcăm în diversele situații. (Tierno, B., 2006, p. 264).

Din perspectiva familiei extinse, dar și din cea a familiei nucleare, familia atipică este văzută ca o formă neacceptată deviantă – pentru componenta asimetrică care ar produce dezechilibre în evoluție, – datorită posibilităților limitate, insuficiente de a-și asigura resursele necesare traiului, – limite în realizarea unei socializări adecvate a copiilor, timp și dimensiuni reduse pentru exteriorizarea sentimentelor, emoțiilor în fața altor priorități.

Pe seama familiilor monoparentale, problema cea mai acută care s-a pus, a vizat potențialitatea comportamentelor deviante și delincvente exteriorizate de către copii atât în perioada copilăriei și adolescenței cât și ca adulți datorită unor deficiențe în procesul de socializare. Nu există o corelație directă între copiii rezultați din asemenea familii și comportamentul lor de delincvenți chiar dacă se întâlnesc subiecți delincvenți care provin din familii monoparentale ponderea dominantă a delincvenților minor provine din familii tipice – majoritatea copiilor din familii de acest tip au un comportament normal cu performanțe uneori superioare celorlalți.

„Identificarea unor copii cu comportamente delincvente care provin din familii cu un singur părinte a evidențiat și alte condiții în care se formează acești subiecți; grad accentuat de sărăcie – unde dimensiuni ale culturii sărăciei au funcționat și asupra socializării negative, mediul social destul de ostil unor asemenea forme de organizare sociale, marginalizare socială, etnică, religioasă, etc.” (Batâr, D., 2004, p. 72).

Dintre cauzele care au condus la apariția și existența acestor familii atipice, putem considera că în mod dominant au acționat condiții, factori, cauze involuntare și independente față de opțiunile, convingerile părintelui rămas cu copii – deces, părăsirea familiei de către celălalt. Căsătoriile nereușite nu trebuie menținute doar cu scopul asigurării copiilor o viață normală cu ambii părinți, și nici nu trebuie acceptată absolută prejudecata că unul dintre părinți este mai puțin competent emoțional – comportamental decât celălalt (mai ales tații sunt considerați cu tendințe libertine și mai puțin devotați familiei în asemenea stări).

Familia monoparentală nu poate fii acceptată, ca fiind una tipică cu condiții de normalitate doar pentru că rezistă și-și realizează o mare parte din scopurile propuse și chiar așteptări în comunitate.

Batâr, D., identifică o serie de aspecte nonfuncționale sau cu performanțe limitate și de aici renunțarea la anumite privații și roluri specifice atât în general ca și-n situații diferențiale în funcție de părintele care a rămas.

Un prim neajuns Batâr, D., îl surprinde în gradul de satisfacții obținut în urma asigurării cu resursele necesare acoperirii trebuințelor unde datorită veniturilor limitate apar renunțări la acumularea anumitor bunuri, sau acumularea și utilizarea limitată. După D. Batâr, există vizibile diferențe între modul cum au acces la diverse produse copiii din aceste familii unde unii dintre ei sau părinții renunță în favoarea altora sau în fața unor priorități care pot fi grave. Apar insatisfacții față de modul în care copiii participă la „viața socială”, a grupurilor de prieteni sau chiar la activitățile specifice procesului educațional. Același autor susține că aceste lipsuri acționează destul de negativ asupra vitalității, a stării de sănătate care afectează acel comportament prosocial pozitiv pe care-l așteptăm și de la un părinte tânăr dar și de la copii – începând la primele roluri sociale exteriorizate.

După Batâr, D., în familiile monoparentale, mulți părinți se implică în activități suplimentare – pentru a crește veniturile își propun sau acceptă participarea copiilor (mai mari) la desfășurarea unor acțiuni în scopul obținerii unor câștiguri suplimentare. Oricare din cele două variante, și mai ales ambele, cresc considerabil consumurile familiei pentru a atinge „viitoare consumuri” fiind justificabile aprecierile după care părinții – tați sunt supuși unor eforturi suplimentare iar mamele fiind afectate de nevoi materiale mai mult, vor fi atrase și ele spre activități care să mărească posibilitățile accesului la diferite resurse. Trebuie să avem în vedere capacitățile fizice diferite de care dispun fiecare cât și gradul de adaptabilitate relațională și emoțională a fiecăruia.

Unul din membrii cuplului neexistând, reține destule deficiențe în procesul de exteriorizare a funcțiilor familiei unele limitându-se sau chiar se elimină – funcția de reproducere, altele nu-și ating scopul, fiind fie alterate fie afectate de alți factori externi.

D. Batâr susține că socializarea copiilor este cea care poate fi percepută mai pregnant – copiii nu pot cunoaște varietatea de roluri și modele pe care le pot exersa doi părinți, în condițiile preluării unor roluri în locul unuia (fata care îngrijește frați, băiat care lucrează, etc.) dintre părinți fie nu învață de loc, fie învață mai puțin sau cu greșeli, astfel sau se delimitează și chiar renunță, sunt chiar refractari la roluri domestice fapte care le îngreunează participările la activitățile sociale.

Mai grav este când sub influența și chiar presiunea unor factori externi negativi putem asista la formarea și accentuarea unor convingeri neacceptate care să conducă la fapte incriminabile juridic.

I. Mihăilescu susține că pot fi văzute diferențe între băieții care provin din familii monoparentale și se manifestă deviant, față d e fete dar care pe plan marital cunosc o pondere mai mare a instabilității căsătoriilor.

În opinia lui D. Batâr mamele rămase cu copii întâmpină mari greutăți economice datorită posibilităților limitate de a obține venituri în raport cu nevoile existente, mai ales când au doar fete care își mai greu posibilități de câștiguri în comparație cu băieții. Multe din asemenea familii fac obiectul unor acțiuni de asistență socială din partea unor instituții de stat, fundații private, a unor biserici și chiar din partea altor familii care fie le ajută fie preiau prin adopții, sau sub forme tutoriale unii din copii.

Un grad mare de disconfort este produs de capacitatea limitată a mamelor de a transmite roluri extradomestice – și mai ales băieților – de cele mai multe ori copiii din aceste familii știu – de multe ori foarte bine – să rezolve mai multe probleme domestice interne familiei și locuinței. Pe plan emoțional psihologii susțin înclinații ale acestor copii de a se comporta atent delicat, sensibil – dar care de multe ori poate fi contracarat de un comportament activ, viguros, dur și chiar agresiv care conduce și la performanțe superioare dar și la supunere din partea primilor ceea ce nu este atât de prețuit mai ales de către băieții din aceste familii și de către fete față de ei.

Apar dificultăți în exercitarea unor roluri specifice masculine care sunt necesare în viața familiei atât ca rezultat – performanță cât și ca transmitere băieților spre preluare și adoptare, aceștia fiind în situația să nu învețe bine sau /și să nu-l accepte pentru că îl vede ca rol al unei femei.

În opinia lui D. Batâr pe plan sentimental, mamele singure găsesc în copii lor parteneri relaționali – emoționali cu care comunică destul de deschis ceea ce conduce la o creștere a capacității de înțelegere a copiilor dar în corelații cu acele preluări și adoptări în roluri active, domestice (de multe ori egale cu ale mamei) va contribui la maturizarea timpurie a lor și de aici la o pierdere a unor simboluri, semnificații, ale copilăriei devenind maturi fără să fi cunoscut copilăria la toate dimensiunile ei.

„Aceleași aspecte emoțional – afective vor putea conduce spre direcționarea întregii afecțiuni, iubiri către unicul copil (sau copii) care va deveni aproape sufocat de această grijă, afecțiune totală față de tot ce întreprinde el. din diferite motive aceeași mamă încearcă să-l limiteze cât mai mult față de relații externe lor spre a nu-l influența negativ dar în fapt îl izolează și îi dimensionează o anume personalitate care de multe ori nu este prețuită la așteptările lor.” (Batâr, D., 2004, p. 75).

Nu sunt puține cazuri când nu toți copiii sunt capabili de această maturizare formând o imagine falsă pentru mame care se văd fie de neînțeles pentru ei, fie nu-i înțeleg pe acești copii care sunt totuși copii.

După opinia lui D. Batâr o serie de cercetări au surprins tendințe de eliberare de normele tradiționale din partea taților în procesul de educație a copiilor, direcționându-i spre independență, spre modele care să formeze, personalități cât mai integrabile.