Interventii Cognitiv Comportamentale In Anxietatea de Separare

Cuprins

Capitolul 1: Introducere și definiții…………………………………………………………………………4

1.1. Introducere……………………………………………………………………………………………………..4

1.2. Metode și tehnici de evaluare și intervenție în terapia cognitiv comportamentală…….4

1.2.1. Metodele terapiei cognitiv comportamentale………………………………………….5

1.2.2. Metode cognitive……………………………………………………………………………..5

1.2.3. Metode comportamentale…………………………………………………………………..5

1.2.4.Desensibilizarea sistematică…………………………………………………………………9

1.3. Clasificare și diagnosticul tulburărilor de anxietate după DSM IV-TR…………………..9

1.3.1. Atacul de panică……………………………………………………………………………….10

1.3.2. Agorafobia………………………………………………………………………………………10

1.3.3. Fobia specifică…………………………………………………………………………………11

1.3.4. Fobia socială……………………………………………………………………………………11

1.3.5. Tulburarea Obsesiv-Compulsivă………………………………………………………..11

1.3.6. Stresul posttraumatic………………………………………………………………………..12

1.3.7. Anxietatea generalizată……………………………………………………………………..12

1.3.8. Anxietatea de Separare…………………………………………………………………….13

1.4. Caracteristicile clinice ale anxietății de separare………………………………………………..14

1.5. Mecanismele apariției și menținerii anxietății la copil și adolescent……………………..15

1.5.1. Factori genetici…………………………………………………………………………………15

1.5.2. Temperamentul………………………………………………………………………………..16

1.5.3. Comportamentele de evitare………………………………………………………………16

1.5.4. Stilul parental…………………………………………………………………………………..16

1.5.5. Alți factori……………………………………………………………………………………….17

1.6. Strategii cognitiv comportamentale ȋn psihoterapia anxietății………………………………17

1.7. Înțelegerea și tratamentul anxietății la copii……………………………………………………..17

1.7.1. Prevalența anxietății la copii………………………………………………………………17

1.7.2. Tratamentul anxietații……………………………………………………………………….17

1.8. Restructurarea cognitivă…………………………………………………………………………………19

1.8.1. Modelul ABC a lui Aaron Beck…………………………………………………………19

1.8.2. Tehnici de relaxare…………………………………………………………………………..20

1.8.3. Expunerea……………………………………………………………………………………….21

1.8.4. Antrenamentul abilitățiilor și asertivitățiilor…………………………………………22

1.8.5. Povești terapeutice……………………………………………………………………………23

Capitolul 2: Metodologia cercetării……………………………………………………………………….25

2.1. Obiectiv………………………………………………………………………………………………………..25

2.2. Ipoteze …………………………………………………………………………………………………………25

Cazul 1……………………………………………………………………………………………………………….25

Cazul 2……………………………………………………………………………………………………………….30

Cazul 3……………………………………………………………………………………………………………….34

Cazul 4……………………………………………………………………………………………………………….38

Cazul 5……………………………………………………………………………………………………………….41

Concluzii……………………………………………………………………………………………………………45

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………..48

Anexe…………………………………………………………………………………………………………………50

Capitolul 1: Introducere și definiții

1.1. Introducere

Dintre tulburările de anxietate cu care sunt diagnosticați copii una dintre cele mai des întâlnite în ziua de azi este anxietatea de separare. Mulți copii se confruntă cu această problemă, iar cauzele sunt diverse. Cauzele pornesc de la stilurile parentale nepotrivite sau evenimente de viață stresante, dar pot avea ca și cauze factorii genetici și comportamentul copilului.

Am ales această temă deoarece vreau să evidențiez modul în care acest tip de anxietate modifică rutină zilnică, normală a copilului, comportamentele acestuia și felul în care este influențată familia de diagnosticul de anxietate de separare primit de către copil. Consecințele anxietăți de separare a copilului în familie pot fi: copilul care este foarte atașat de mamă poate cauza probleme în cuplu; dat find că mama acordă prea multă atenție copilului viața de cuplu ar putea avea de suferit.

Voi urmări să arăt rolul pe care îl are terapia cognitiv-comportamentală în diminuarea simptomelor de anxietate de separare la copii.

1.2. Metode și tehnici de evaluare și interventie în terapia cognitiv-comportamentală

Metode și tehnici de evaluare:

-automonitorizarea – notarea frecvenței duratei și intensității starilor afective negative folosind o scară gradată.

-interviul clinic – este specific intervenției terapiei cognitiv-comportamentale

-analiza cognitiv-comportamentală – descrierea în detaliu a simptomelor, și a factorilor care contribuie la menținerea problemei.

-analiza longitudinală – se referă la cauzele care au contribuit la apariția și menținerea problemei.

-teste în sfera comportamentală – permit obținerea unor informări utile pentru evaluarea clienților.

Interviul diagnostic structurat pentu copii

Acest tip de interviu oferă date care sunt ușor de cuantificat și care ne ajută la formularea unui diagnostic formal. Conține componente atât pentru copil cat și pentru părinte, putand fi folosite pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 6 si 17 ani, iar administrarea lor completă durează aproximativ 1-2 ore.

,,Interviu diagnostic pentru copii” se focalizează asupra evaluării anxietății la copii și adolescenți, oferă, o evaluare scurtă și a altor categorii de tulburări întâlnite la copii. Conține itemi specifici care măsoară natura și severitatea anxietății, comportamentelor de evitare ale copilului, evenimentele declanșatoare, aspectele cognitive și modul în care anxietatea intervine in viata copilului creându-i acestuia dificultăți.

1.2.1. Metodele terapiei cognitiv-comportamentale

Metoda dialogului socratic-se utilizează întrebări dirijate de către terapeut cu scopul de a înțelege semnificațile atribuite de către client unor trăiri.

Metode de evidentiere a gândurilor negative automate-acestea pot fi primare (legate direct de pericol, la evitarea si fuga de situație) sau secundare (de genul “trebuie neapărat sa ies de aici”)

Jocuri de rol-este un exercițiu de expunere utilizat ȋn cazurile de anxietate și au avantajul de a fi mai ușor de controlat decât ȋn situațiile reale

Manipularea comportamentelor de asigurare- subiecții declanșează comportamente de asigurare ca mod de a întâmpina pericolele, astfel dacă aceste comportamente sunt eliminate gândurile negative se vor amplifica.

Tehnica induceri simptomelor- persoana este expusă la proprile simptome.

Identificarea distorsiunilor cognitive- este modalitatea de descoperire a erorilor de logică, care sunt baza modului distorsionat de gândire.

Analiza costurilor și beneficiilor- se analizează avantajele și dezavantajele menținerii gândiri negative.

Tehnica expunerii- folosită nu numai ȋn scop terapeutic ci și ȋn evaluare pentru a evidenția gândurile negative automate. Se mai utilizează pentru a verifica veridicitatea gândurilor și convingerilor negative. (Holdevici, 2005)

1.2.2. Psihoterapia cognitivă

Terapia comportamentală a lui Beck pornește de la premisa că afectivitatea și comportamentul unei persoane depind în mare parte de modul în care persoana și-a structurat lumea interioară în schema cognitivă, tehnicile terapeutice trebuie să identifice să modifice să corecteze gândurile iraționale și convingerile disfuncționale care stau la baza lor. (Holdevici, 2005)

Terapia cognitivă se concentrează asupra gândurilor automate și a schemelor.

Schemele sunt gânduri și credințe pe baza cărora un individ își planifică și își conduce viață. Gândurile automate sunt derivate din scheme și sunt mai ușor de identificat într-o perioadă scurtă de timp.

Gândurile automate apar în urma unui anumit stimul (spre exemplu, atunci când sună telefonul primul gând este “S-a întâmplat ceva grav!”, “Cineva a avut un accident.”. Ele sunt specifice și concrete, sunt considerate plauzibile și sunt specifice unei anumite persoane. Terapia cognitivă de scurtă durată se concentrează mai mult asupra gândurilor automate, iar cea de lungă durată asupra schemelor.

Identificarea gândurilor automate se face atât în timpul ședințelor de psihoterapie, cât și între ședințe, folosind jurnale pe care pacientul este sfătuit să le țină. Odată ce au fost identificate aceste gânduri automate, terapeutul și pacientul încep să evidențieze erorile din gândurile automate.

Erorile de gândire se clasifică în: erori majore și distorsiuni specifice.

Erorile majore sunt:

-Polarizarea: se referă la tendința de a vedea toate lucrurile că fiind ori bune, ori rele.

-Personalizarea: tendința de a vedea totul în jur ca având legătură cu persoana noastră.

-Suprageneralizarea: tragerea unor concluzii exagerate.

Distorsiunile specifice sunt abstractizarea selectivă, diminuarea, inferența arbitrară și catastrofizarea.

-Abstractizarea selectivă- concentrarea pe un detaliu și ignorarea contextului.

-Diminuarea- incapacitatea de a accepta laudele celorlalți.

-Inferența arbitrară- a sări direct la concluzii, fără a lua în calcul toate datele.

-Catastrofizarea- a te gândi la ce e mai rău, a exagera impactul negativ al unei situații. (Holdevici, 2005)

După ce au fost identificate erorile din gândire, prin terapia cognitivă psihologul încearcă să oprească formarea de noi gânduri automate. Pentru a face acest lucru psihologul poate da exemple din experiență personală. Psihologul poate folosi diferite tehnici menite să testeze validitatea gândurilor automate. Se urmărește și generarea unor alternative în gândire care au ca rezultat modificarea gândurilor automate.

1.2.3. Psihoterapia comportamentală

Vocea de renume a terapiei comportamentale Hans Eysenck, în urma mai multor “dispute” cu reprezentanți psihoterapiei dinamice a impus terapia comportamentală ca pe o alternativă la psihanaliză.

Psihoterapeuți comportaliști consideră că modificările obținute în urma exercitilor în sfera comportamentală reprezintă esența metodelor, însă Beck și Ellis le consideră ca fiind metode auxiliare, al căror rol era să aducă informați noi despre pacient.

Terapia comportamentală pornește de la premisa că cele mai multe tulburări psihologice își datorează existența unei învățări greșite. Ori persoanele implicate nu au dobândit abilitățile și comportamentele necesare pentru a face față problemelor vieții, ori abilitățile și comportamentele dobândite au fost inadecvate.

Terapia comportamentală are la bază mai multe principii ale psihologiei clasice:

1. Condiționarea clasică. Este procesul prin care un organism învață că apariția unui stimul (de exemplu, un clopoțel) este urmată de apariția altuia (de exemplu, mâncarea). În consecință, reacții care sunt asociate cu cel de-al doilea stimul (salivație la vederea mâncării) devin asociate cu primul stimul (salivație la auzirea unui clopoțel- €“ experimentele lui Pavlov). Adepții comportamentaliști cred că multe fobii sunt dobândite prin condiționarea clasică. Fobia este o reacție de teamă declanșată de un obiect sau eveniment inofensiv (stimulul condiționat), dar care a fost asociat în trecut cu un eveniment cu consecințe periculoase (stimul necondiționat). Stimulul inițial nu mai există, dar urmările care au fost asociate cu consecințele stimulului au rămas și sunt cele care declanșează teama. Pentru corectarea acestor comportamente se face expunere repetată la obiectul sau evenimentul asociat temerilor. De exemplu, dacă unui client îi este teamă de apa, i se cere în mod repetat să își imagineze că intră în apa. Treptat, acest stimul își pierde puterea de a evoca teama. Expunerea la stimulul condiționat se poate face prin expunere treptată sau dintr-o dată, această metodă, terapia prin implozie, (un pacient căruia îi este frică de înălțimi, va face expunerea subit, dacă va fi dus de către psiholog pe o clădire înaltă sau pe un pod, după ce inițial îi va fi foarte frică, se va obișnui treptat cu înălțimea). (Sălăvăstru, 2004)

O altă modalitate a expunerii treptate este desensibilizarea sistematică. Mai întâi pacientul învață diverse tehnici de relaxare (metode de respirație, antrenamentul autogen Shultz). Apoi se face o ierarhizare a situațiilor care îl sperie, de la cel mai puțin la cel mai mult. Terapeutul cere apoi clientului să se gândească la un păianjen și în același timp să aplice tehnicile de relaxare învățate înainte. După ce pacientul s-a relaxat, i se cere apoi să privească poză unui păianjen și din nou să se relaxeze. Și tot așa. În cele din urmă, pacientul va reuși să fie relaxat în timp ce ține un păianjen în palmă.

2. Condiționarea operantă: Se referă la faptul că, comportamentul nostru este influențat de consecințele acestuia: dacă un comportament are niște consecințe pozitive pentru noi, vom avea tendința de a repeta acel comportament. Dacă are consecințe negative, frecvența comportamentului respectiv va scădea. Tehnicile comportamentale bazate pe operarea condiționată identifică mai întâi comportamentele considerate nedezirabile sau problematice ale unui individ, mai apoi încearcă să înțeleagă care sunt consecințele pozitive care întrețin aceste comportamente și, în final, încearcă să schimbe ceva astfel încât să nu mai apară acele consecințe care întăresc comportamentul nedorit. De exemplu, o mamă se plânge că nu se înțelege deloc cu copilul ei de 4 ani. Ori de câte ori acesta dorește ceva, face un scandal teribil, strigă, sparge, se agită foarte mult. (Joja Oltea, 2003)

O altă metodă care își are bazele în condiționarea operantă este recompensarea. Aceasta se folosește mai ales în spitalele de psihiatrie cu pacienții gravi bolnavi, a căror comportament poate fi influențat dacă li se oferă ceva ce ei își doresc ori de câte ori se comportă așa cum trebuie.

1.2.4. Desensibilizarea sistematică

Desensibilizarea sistematică implică urmatoarele:

Stapanirea unor tehnici de relaxare

Elaborarea unor ierarhi a unor situați anxiogene

Indeferent dacă expunerea are loc ȋn plan imaginar sau ȋn plan real clientul trebuie să se relaxeze. Nu se trece la etapa urmatoare până când nu o stăpânește pe cea anterioară. (Holdevici.2005)

1.3. Clasificarea și diagnosticul tulburărilor de anxietate după DSM IV-TR

Tulburările anxioase sunt clasificate în DSM IV-TR în felul următor:

-Atac de panică

-Agorafobia

-Panică fără agorafobie

-Agorafobia fără istoric de panică

-Fobia specifică

-Fobia socială

-Tulburarea obsesiv-compulsivă

-Stresul psttraumatic

-Stresul acut

-Anxietatea generalizată

-Tulburarea anxioasă datorată unei condiții medicale generale

-Tulburarea anxioasă indusă de o substanță

-Tulburarea anxioasă fără altă specificație

Criteriile de diagnostic pentru:

Atacul de panică

Agorafobia

Fobia specifică

Fobia socială

Tulburarea Obsesiv-Compulsivă

Stresul posttraumatic

Anxietatea generalizată

1.3.1. Atacul de panică

Atacul de panică se împarte în 3 categorii:

Atacurile inopinante (nesemnalizate) de panică sunt definite ca fiind acelea pentru care individul nu asociază debutul cu un declanșator situațional intern sau extern (atacul este perceput ca survenind spontan, “din senin”)

Atacurile de panică circumscrise situațional sunt definite ca fiind acelea care survin aproape invariabil la expunerea, sau la anticiparea expunerii la un semnal sau declanșator situațional.

Atacurile de panică predispuse situațional sunt similare cu atacurile de panică circumscrise situtional, dar nu sunt associate invariabil cu semnale și nu survin neapărat imediat după expunere. (DSM IV-TR, 2003)

Definiție: Perioada de frică intensă sau de discomfort în care patru (sau mai multe) dintre următoarele simptome apar brusc și ating culmea în decurs de 10 minute: palpitații, bătăi puternice ale inimii sau accelerarea ritmului cardiac; transpirații; tremor sau trepidație; senzații de scurtare a respirației sau de strangulare; senzație de sufocare; durere sau discomfort precordial; greață sau detresă abdominală; senzație de amețeală, dezechilibru, vârtej sau leșin; derealizare sau depersonalizare; frică de pierdere a controlului sau de a nu inebuni; frică de moarte; parestezii; frisoane sau valuri de căldură. (DSM IV-TR, p.432)

1.3.2. Agorafobia

Definiție: Anxietate în legătură cu a te afla în locuri sau situații în care scăparea este dificilă (sau jenantă) ori în care nu poate fi accesibil ajutorul în eventualitatea unui atac de panică inopinant sau predispus situațional, ori a unor simptome similar panicii.

Situațiile sunt evitate sau chiar sunt îndurate cu o detresă marcantă ori cu anxietate de a nu avea un atac de panică sau simptome similar panicii, ori necesită prezența unui companion.

Anxietatea sau evitarea fobică nu este explicată mai bine de altă tulburare mentală, cum ar fi fobia socială, fobia, tulburarea obsesiv-compulsivă, stresul posttraumatic, sau anxietatea de separare. (DSM IV-TR)

1.3.3. Fobia specifică

Definiție: Frica marcantă și persistentă, excesivă sau nejustificată, provocată de prezența sau anticiparea unui obiect sau situație specifică. Expunerea la stimul fobic provoacă aproape în mod constant un răspuns anxios imediat care poate lua forma unui atac de panică circumscris situațional sau predispus situațional. La copii, anxietatea poate fi exprimată prin exclamații, accese coleroase, stupefacție sau agățare de ceva.

Persoana recunoaște că frica sa este excesivă sau nejustificată. Situația fobica este evitată sau îndurată cu anxietate sau detresă intensă. Evitarea, anticiparea anxioasă interferează semnificativ cu rutina persoanei.

(DSM IV-TR, p.449)

1.3.4. Fobia socială

Definiție: O frică marcantă și persistentă de una sau mai multe situații sociale sau de performanță, în care persoană este expusă unor oameni nonfamiliari sau unei posibile scrutări de către alții. Individul se teme că va acționa într-o manieră umilitoare sau jenantă. Persoana recunoaște că frica sa este excesivă sau nejustificată. (DSM IV-TR, p.456)

1.3.5. Tulburarea Obsesiv-Compulsivă

Definire: Obsesiile sunt clasificate în DSM IV-TR în felul următor:

– gânduri, impulsuri sau imagini persistente și recurente care sunt experientate, la un moment dat în cursul tulburării, ca intrusive și inadecvate, și care cauzează o anxietate sau detresă considerabilă;

– persoană recunoaște că gândurile, impulsurille sau imaginile obsesive sunt un produs al propriei sale minți.

Compulsiile sunt clasificate în DSM IV-TR în felul următor:

– comportamente repetitive (de ex., spălatul mâinilor, ordonatul, verificatul) sau acte mentale (de ex., rugatul, calculatul, repetarea de cuvinte în gând) pe care persoana se simte constrânsă să le efectueze ca răspuns la o obsesie, ori conform unor reguli care trebuie să fie aplicate în mod rigid;

Persoana recunoaște că obsesiile sau compulsiile sunt excesive sau iraționale.

1.3.6. Stresul posttraumatic

Definiție: Persoana a fost expusă unui eveniment traumatic, persoana a experimentat, a fost martoră ori a fost confruntată cu un eveniment sau evenimente care au implicat moartea afectivă, amenințarea cu moartea ori o vătămare serioasă sau o periclitare a integrității corporale proprii ori a altora, iar răspunsul persoanei a implicat o frică intensă, neputință sau oroare.

Simptomele stresului posttraumatic sunt: amintiri detresante recurențe și intrusive ale evenimentului, incluzând imagini, gânduri sau percepții; vise recurențe ale evenimentului.

Evitarea persistentă a stimulilor asociați cu trauma și paralizia reactivității generale, după cum este indicat de următoarele: eforturi de a evita gândurile, sentimentele sau conversațiile associate cu traumă; eforturi de a evita activități, locuri sau personae care deșteaptă amintiri ale traumei; încapacitatea de a evoca un eveniment important al traumei; diminuarea marcantă a interesului sau participării la activități semnificative; sentiment de detașare sau de înstrăinare de alții; dificultate în adormire sau în a rămâne adormit; iritabilitate; dificultate în concentrare; hipervigilitate.

1.3.7. Anxietatea generalizată

Definiție: Anxietate și preocupare, survenind mai multe zile decât nu, timp de cel puțin 6 luni, în legătură cu un număr de evenimente saau activități (cum ar fi performanța în muncă sau școlară). Dificultăți în a-și controla îngrijorările, care sunt asociate cu următoarele simptome:

-neliniște și sentimente de stat ca pe ghimpi;

-a fi rapid fatigabil;

-dificultate în concentrare sau senzația de vid mintal;

-iritabilitate;

-tensiune musculară;

-perturbare de somn (dificultate în a adormi sau în a rămâne adormit ori somn neliniștit și nesatisfăcător).

1.3.8. Anxietatea de Separare

Definiție: Anxietate excesivă și inadecvată evolutiv referitoare la separarea de casă sau de cei de care individual este atașat, evidențiată pri trei (sau mai multe) din următoarele simptome:

-detresă excesiva recurentă când survine sau este anticipată separarea de casă sau de persoanele de atașament major;

-teamă excesivă și persistență în legătură cu pierderea sau posibila vătămare cre sar putea întâmplă persoanelor de atașament major;

-teamă excesiva și persistență că un eveniment nefericit va duce la separarea de o persoană de atașament major (de eș., a fi pierdut ori a fi răpit);

-opoziție sau refuz persistent de a merge la școală sau în altă parte din cauza fricii de separare;

-teamă de opoziție excesiva și persistență la a rămâne acasă, singur sau fără persoanele de atașament major, ori în alte situații, fără adulți importanți;

-opoziție sau refuz persistent de a merge la culcare, fără să fie alături o persoană de atașament major ori de a adormi departe de casă;

-coșmaruri repetate implicând teamă separării;

-acuzarea repetată de simptome somatice (cum ar fi durerile de cap durerile de stomac, greață sau vomă) când survine sau este anticipate separarea de persoanele de atașament major.

-Durată perturbării este de cel puțin 4 săptămâni.

-Debutul are loc înainte de vârstă de 18 ani.

-Perturbarea cauzează o detresă sau deteriorare semnificativă clinic în funcționarea socială, școlară (profesională) sau în alte domenii de funcționare importante.

– Perturbarea nu survine exclusiv în cursul unei tulburări de dezvoltare pervasive, al schizofreniei ori al altei tulburări psihotice și, la adolescent și la adulți, nu este justificată mai bine de panică cu agorafobie.

1.4. Caracteristicile anxietății de separare

Trăsătură clinică esențială în anxietatea de separare este calitatea reacției emoționale a copilului atunci când este separat de figura principală de atașament (fie că este mama sau o altă persoană care îngrijeste copilul și pe care acesta o percepe că fiind persoană cea mai de încredere). Reacțiile emoționale ale copilului pot avea manifestări diferite, iar gradul de intensitate poate varia.

– simptomele clinice principale exprimate de copilul "înspaimântat că este lăsat singur și părăsit de mamă" sunt: îngrijorarea și neliniștea când anticipează despărțirea, urmat apoi de protest prin plânset, țipat, apatie. Somn neliniștit cu vise terifiante și pavor nocturn. Unii copii au acuze somatice diverse, uneori foarte importante: de la dureri de cap, dureri de stomac, pâna la febră, vărsături și scaune diareice.

"Gândurile negre" cum că li s-a întâmplat ceva rău părinților, refuzul de a se mai duce la școală de teamă că se va întâmpla o nenorocire celor dragi în lipsa lor, refuzul de a mai pleca de acasă în altă parte chiar însotit, toate acestea apăr de obicei la copilul mai mare care a avut deja experiență primei separări.

Geaham și col., 1994, prezintă următoarele tipuri de anxietate de separare după vârsta:

1. Copiii mai mici de 8 ani resimt mai frecvent teama că s-ar putea întâmpla ceva rău părinților în lipsă lor și atunci apare refuzul de a dormi singuri, părinții să plece fără ei sau să fie lăsați singuri. Au coșmaruri în mod frecvent legate de teama de nu fi părăsiți sau abandonați și au tulburări de somn.

2. Copiii de 9-12 ani își exprimă adesea teama și neliniștea în momentul despărțirii, reușind uneori să depășească anxietatea;

3. Copiii de 13-16 ani refuză să plece de acasă și să se ducă la școală de teamă să nu plece de lânga părinți, de teamă că în lipsa lor s-ar întâmplă o tragedie.

Deși apare la toate vârstele, anxietatea de separare este mai frecventă în perioada prepubertății, fără să existe și diferență de sex.

Debut și prevalență

Vârsta cea mai frecventă a apariției anxietății de separare este de 7-12 ani. Scade în perioada adolescenței, dar poate reapărea în orice moment al vieții.

Prevalența este de 3%-13% la copii și de 1.8%-2.4% la adolescenți, în general este mai frecventă la fete decât la băieți, însă băieți sunt mai ușor identificați deoarece anumite simptome (teama de a sta singur) ies în evidența datorită indezirabilității sociale. (Salvați Copiii România, 2009)

Semnale care indică anxietatea de separare

-teama de a fi singur

-teama de abandon

-teama de a se îmbolnăvii

În teamă de a fi singur cel mai frecvent simptom este refuzul de a dormi singur. Comportamentele de evitare care apar în timpul rutinei de somn (schimbatul în pijamale, spălatul pe dinți, pregătirea pentru somn) sunt stresante atât pentu copil cât și pentru familia lui.

Teama de abandon apare când părinții nu sunt în preajma copilului, fie că este la școală sau în altă parte. Consecințele apar atunci când copilul începe să refuză să meargă la școală sau în altă parte pentru a nu fi despărțit de părinții lui.

Teama de îmbolnăvire apare adesea la copii. Simptomele somatice apar atunci când copilul anticipează separarea de către părinți, iar uneori sunt folosite de către copil pentru a atrage atenția părinților. (Salvați Copiii România, 2009)

1.5. Mecanismele apariției și menținerii anxietații la copil și adolescent

Factori care cauzează anxietatea:

1.5.1. Factori genetici

Mai multe studii pe eșantioane mari de gemeni au arătat că aproximativ 50% din simptomele anxioase sunt determinate genetic. Ar putea exista variații în funcție de nivelul de activare neurofiziologică care apare ca răspuns la stresori (rapee 2001)

1.5.2. Temperamentul

Rosenbaum și col. (1993) au arătat că părinții anxioși au probabilitate mai mare de a avea copii cu inhibiție comportamentală crescută, copiii inhibați au probabilitate mai mare de a avea părinți cu diverse forme de tulburări de anxietate. Acești copii sunt mai predispuși în a dezvolta o tulburare de anxietate decât cei care nu sunt inhibați comportamental.

1.5.3. Comportamentele de evitare

Comporamentul de evitare este o caracteristică importantă în tulburările de anxietate. Într-un studio realizat de Barrett et al. (1996), copii au fost întrebați la ce s-ar gândi și c ear face într-o situație prezentată. Copii cu tulburare de anxietate au dat răspunsuri care indicau încercarea de a evita sau scăpa din situația respective. (Holdevici, 2005)

Aceste comportamente reprezinta unul dintre principalele caracteristici ale tulburărilor de anxietate:

-poate fi menținut pentru perioade lungi de timp dacă persoanei îi este posibil să evite obiectul sau evenimentul respectiv.

-dacă persoana se confruntă cu obiectul sau cu evenimentul în cauză, frica se poate diminua foarte rapid.

1.5.4. Stilul parental

„Un ansamblu de atitudini direcționate spre copil, care îi sunt comunicate copilului și care, luate împreună, creează un climat emoțional unde sunt exprimate comportamentele părinților.” Astfel este definit stilul parental de către Nancy Darling și Laurence Steinberg. (Darling, N. & Steinberg, L. p. 488)

În 1966 Diana Baumrind a pus bazele unui model teoretic al stilurilor parentale. Această spune că stilurile parentale sunt caracteristici ale părinților nu ale relației părinte-copil. Maccoby și Martin au creat un model bidimensional bazat pe responsiveness (feedback, fie el verbal, prin gesturi, prin afecțiune, prin acțiuni) și demandingness (numărul și tipurile de cerințe ale părinților), (Darling, N. & Steinberg, L., 1993).

„Demandingness” se referă la comportamente de disciplină impuse de părinți;

„Responsiveness” se referă la capacitatea de a fi apropiat din punct de vedere afectiv de copil.

Mai târziu în lucrările sale Baumrind caracteriza stilurile astfel:

-stilul democratic: caracteristic familiilor care oferă atât suport afectiv la un înalt nivel, cât și control în mod echilibrat.

-stilul autoritar are că și aracteristici directiva, ordinul și restricția în defavoarea suportului parental. Părinții din aceste familii sunt orientați spre aparențe și cer să li se urmeze ordinele fără nici un fel de explicație .

-stilul permisiv este caracterizat de faptul că pune suportul afectiv înaintea controlului parental. Părinții permisivi sunt îngăduitori și își încurajează copii să se descurce singuri și evită confruntările.

-stilul indiferent caracterizat de părinți care nu oferă nici control, nici suport afectiv. Poate fi definit numai în formă negativă: părinții care nu impun reguli, nu sunt alături de copii, isi neglijeaza responsabilitățile parentale, dar acopera nevoile elementare ale copiilor.

Mai multe studii au arătat că adulții anxioși raportează că părinții lor erau mai reci și cu tendința de a controla sau hiperprotectivi, astfel ca si ei la randul lor au astfel de tendinte.

Alte cercetări scot în evidență că părinții sunt mult mai protectori dacă, copilul lor anxios la rândul lui, fatăƒde ceilalți copii care nu sunt anxioși. Factorii legați de stilul de îngrijire ar putea săƒfie implicați ȋn anxietate, dar nu reprezintムfactori comuni în cadrul unei familii, ci sunt specifici copilului care dezvoltムo tulburare de anxietate. (Darling, N. & Steinberg, L., 1993)

1.5.5. Alți factori

Alți factori care pot cauza anxietate sunt: mediul familial, evenimente de viață stresante sau negative, pot cauza și menține anxietatea.

1.6. Strategii cognitiv-comportamentale in psihoterapia anxietății

Psihoterapia cognitiv-comportamentală este o terapie de scurtă durată, focalizată pe rezolvarea problemelor, cu rezultate evidente, centrate pe ameliorarea sau vindecarea unor simptome care alterează normalitatea vieții persoanei. Psihoterapia cognitiv-comportamentală permite clientului ”sa se ajute singur”, rolul terapeutului este să îl spijine și să îl îndrume în dobândirea unor abilități prin care să rezolve problema prezentă, și să îl ajute să facă față eventualelor evenimente similare care pot apărea în viitor și pot amenința liniștea persoanei.

Sunt folosite diverse tehnici în terapia cognitiv-comportamentală printre care amintim: tehnici de relaxare, expunere, restructurarea cognitivă, antrenamentul abilităților sociale și asertivitatea.

1.7. Ințelegerea și tratamentul anxietații la copii

1.7.1. Prevalența anxietății la copii

Mai multe studii au demonstrat frecvența ridicată a anxietății. Menționăm un studiu făcut în Noua Zeelandă (Fergusson, Horwood și Lynskei, 1993). Tulburările de anxietate au fost cel mai frecvent raportate, aproximativ 10% din grup (grup format dintr-o mie de adolescenți) îndeplineau criteriile de diagnostic pentru tulburări de anxietate. În urma studiului s-a observant că tulburările de anxietate sunt de patru ori mai frecvente la fete decât la băieți.

1.7.2. Tratamentul anxietătii

În tratarea anxietății procedurile folosite îl ajută pe copil să modifice factorii care induc și mențin anxietatea. Se folosește expunerea pentru că copilul să se apropie de situațiile care provoacă teamă și să învețe modalități de a face față acestor situații. Este util ca copii să învețe să gândească realist și să interpreteze situațiile amenintatoare într-un mod realist. Terapile cognitiv-comportamentale sunt cea mai des folosită metodă în tratarea anxietăți.

1.8. Restructurarea cognitivă

Restructurarea cognitivă în terapia cognitiv comportamentală se face folosind modelul ABC dezvoltat de către Ellis (1962) și apoi de Beck (1976). “A” reprezintă gândurile, “B” reprezintă emoțiile, iar “C” comportamentele generate de emoții. În cadrul terapiei se urmărește modificarea gândurilor automate, care vor avea ca și consecință modificarea emoțiilor și mai apoi a comportamentelor clientului.

1.8.1. Modelul ABC a lui Aaron Beck

Conform lui Beck (1976), problemele emoționale sunt consecințele unor distorsiuni și scheme cognitive dezvoltate în funcție de experiențele din perioada primei copilării. Aceste experiențe duc la formarea unor convingeri despre propria persoană, viață și persoanele care ne inconjoară. Daca copiii beneficiază de suport și afecțiune din partea părinților, ei își vor forma convingeri cum ar fi "persoanele din jurul meu mă iubesc", ceea ce va duce la o imagine pozitivă asupra propriei persoane.

Persoanele care au avut experiențe emotionale negative din partea părinților își pot forma convingeri de genul "Nu pot fi iubit", sau "Sunt un ratat" și pot dezvolta probleme psihologice.

Componentele modelului ABC a lui Aaron Beck

Gândurile automate

Gândurile automate apar involuntar și automat când ne aflăm într-o anumită situație. În cazul problemelor emoționale, aceste gânduri sunt inacurate. De exemplu un student care avea de dat un exaemen în momentul în care a văzut enunțurile examentului s-a gândit: "voi pica examenul, sunt incompetent". Aceste gânduri automate sunt grupate în scheme cognitive care au grad de generalitate mai mare.

Schemele cognitive

Schemele cognitive sunt convingerile pe care o persoană le are despre sine, lume și persoanele care ne înconjoară. Unele scheme cognitive dezadaptative sunt asociate cu vulnerabilitatea spre anumite tulburări sau probleme emoționale și comportamentale. De exemplu persoanele depresive au scheme de genul: " Nu sunt în stare de nimic", "Ceilalți sunt mult mai buni decât mine" etc.

Distorsiunile cognitive

Distorsiunile cognitive sau erorile în gândire sunt: saltul la concluzii, suprageneralizarea, exagerarea sau minimizarea semnificației unor evenimente, personalizarea și gândirea de tipul totul sau nimic.

Modelul lui Beck vizează modificarea gândurilor automate, a schemelor cognitive și a distorsiunilor cognitive. Astfel se atinge doar prima componența implicată în discrepanța cognitivă și anume modul distorsionat în care persoanele văd realitatea.

1.8.2. Tehnici de relaxare

In terapia cognitiv-comportamentală se folosesc anumite tehnici de relaxare menite să ajute clientul să treacă prin terapie cu ușurință. Tehnicile de relaxare musculară s-au dovedit a fi eficente în terapia anxietății atât la adulți (Borkovec și Costello, 1993), cât și la copii (Eisen și Silverman, 1993). Tehnica cea mai folosită în lucrul cu copiii este o combinație între tensiune musculară, relaxare și folosirea unor imagini și gânduri care îi relaxează. Tehnicile utilizate cu copii trebuie să fie simple și scurte, adaptate capacității limitate de concentrare pe care o au copii. Este esențial ca terapeutul să-i ofere copilului cât mai multe demonstrații, și exemple, repetând frecvent și monitorizând modul în care copilul realizează exerciitile, în timpul ședințelor de terapie. Instrucțiunile trebuie să fie adecvate nivelului de dezvoltare a limbajului și a abilităților cognitive ale copilului. La fel ca în cazul altor aspect de control al anxietății la copii, implicarea parintiilor și monitorizarea exercițiilor de către aceștia sunt foarte importante.

Pași în efectuarea relaxării pentru copii

Pasul 1: Copiilor le sunt explicate scopurile și beneficile relaxării

Atât copiii, cât și părinți pot beneficia de pe urma înțelegerii avantajelor relaxării. Efectuarea exercițiilor pot să îi ajute pentru a deveini mai puțini anxioși. Beneficiile relaxării:

-Să te simți mai calm și mai relaxat;

-Să simți că deți controlul;

-Să ai mai puțină tensiune în corp;

-Să fi mai puțin nervos;

-Să te poți concentra mai ușor;

-Să poți dormi mai bine; să ai mai puține dureri de stomac și de cap;

-Să poți să te bucuri mai mult de anumite lucruri

Pasul 2: Tensiune versus relaxare

La început, copii trebuie să conștientizeze diferența dintre a fi tensionat și a fi relaxat. Se poate reaminti copilului despre discutile care au avut loc în ședințele anterioare, cu privire la schimbările care au loc în corpul lor, atunci cand sunt nervoși sau îngrijorați.

Următorul pas este de a le arăta contrastul dintre starea de anxietate și cea de relaxare, pentru ca ei să poată face diferența între cele două. Se poate începe prin a spune: ”Vreau să te gândești la un moment când te-ai simțit bucuros și calm”. ”Cum era situația în care te eflai atunci?”; “Cum a fost să te simți calm și relaxat?”; împreună cu copilul, psihologul trebuie să se gândească la caracteristicile unui corp relaxat (inimă calmă, mușchi destinși), comparative cu cele a unui corp relaxat. Copii pot să se prefacă că sunt un robot, o păpușă din cârpe sau o bucată de gelatină, sunt întrebați cum este să fi tensionat, relaxat, destins.

Pentru a ajuta clientul să se relaxeze psihologul trebuie să-i vorbească rar cu o voce calmă și blândă. Cu copii se lucrează cu un număr mai mic de grupe musculare (brațe, mâini, cap, stomac, picioare). Trebuie să tensioneze mușchi, să-i izoleze, să se concentreze asupra senzațiilor resimțite și apoi relaxare muschiilor.

1.8.3. Expunerea

Definiție: Acest termen se referă la mai multe tehnici specifice prin care persoana (clientul) este confruntată cu stimuli anxiogeni. Amintim: expunerea gradata, desensibilizarea sistematică și terapia Flooding. Expunerea le permite copiilor să învețe că stimuli care le provoacă frică nu sunt chiar atât de amenințători și pot să le facă față (Foa și Mcnally 1996).

Această metodă se bazează pe principiul de a-l încuraja pe copil să se confrunte cu situația care îi provoacă anxietate și pe care o evită, expunerea se face suficent de des și de mult pentru ca clientul să se obișnuiască cu această. Expunerea gradată se face după o ierarhizare a stimulilor care provoacă frică pornind de la cel mai puțin amenințător până la cel care provoacă frică cea mai intensă.

Principile expunerii:

– Ierarhizarea fricilor pentru a putea începe în mod treptat confruntarea cu acestea.

– Confruntarea trebuie să dureze suficent de mult până când copilul învață că lucrurile de care se teme nu se vor întâmpla. Dacă expunerea este întreruptă înainte că gândurile iraționale să fie modificate anxietatea nu se va reduce și va crește.

– Exercițiu și repetiția sunt cele care fac că această tehnică să aibă succes.

Expunerea se repetă de atâtea ori până când situația nu mai este amenințătoare. Copii pot folosi diverse metode de evitare a situațiilor de care le este frică, vor spune că nu se mai tem doar pentru a părea că se simt mai bine.

1.8.4. Antrenamentul abilitățiilor si asertivitățiilor

Antrenamentul abilităților sociale

Abilitățile sociale ale copiilor cu anxietate de separare sunt diferite, uni au un nivel adecvat, alți sânt prera anxioși că să le folosească iar alți nici măcar nu sunt conștienți că le dețin. O modalitate adesea folosită în antrenamentul abilităților sociale este jocul de rol, prin acesta se ilustrează aplicarea corectă și incorectă a abilitațiilor sociale. Se lucrează cu o abilitate maxim două pentru a nu se crea confuzie și nu a-l suprancărca cu informatie.

În antrenamentul abilităților sociale copilul are stabilite diferite sarcini pe care le realizează și exersează în fiecare zi. Când sarcinile sunt îndeplinite el trebuie recompensat. Părinții sunt încurajați să-și laude și să-și recompenseze copiii.

Asertivitatea

A fi asertiv este un mod de comportament și de gândire manifestante în situațiile în care trebuie să își exprime sentimentele, să ceară sau să refuze ceva. O persoană asertiva comunică cu mai multă ușurință, deschis și clar.

Persoanele care au dificultăți în a fi asertivi au nevoie de antrenament social, să-și dezvolte abilitățile de comunicare, toate acestea pentru a putea să se exprime în diferite situati, să vorbească și să se comporte în așa fel încât ceilalți să înțeleagă cea ce vor ei să trazmită. Copii care nu au aceste abilități se simț adesa neanțelesi.

Pentru ai învață pe copii abilități asertive se urmărește dezvoltarea abilitatiilor sociale și de comunicare și managemetul anxietății. Astfel se urmărește:

– Intelegera legături dintre comportamentul pasiv și emoțiile negative;

– Recunoașterea drepturilor și responsabilitatiilor personale;

– Învățarea diferenței dintre asertivitate, pasivitate și comportament agresiv;

– Utilizarea restructurări cognitive, pentru a reduce frica față de consecințele negative ale comportamentului asertiv;

– Utilizarea expuneri, pentru a exersa răspunsul asertiv în diferite situați;

– A învăța să alegi când să te compoirți asertiv și când este nevoie de alte abilități sociale.

Se va discuta cu copilul situatile potrivite pentru a fi asertiv. El trebuie să înțeleagă că asertivitatea nu-i permite să forțeze pe cei din jur să respecte cerințele. (Rapee/ Wignall/ Hudson/ Schniering, 2011)

1.8.5. Povestea terapeutică

In cadrul tratamentului anxietății la copil, ca metodă de terapie se mai foloseste și povestea terapeutică.

Astfel, vom defini povestirea sau narațiunea ca acea operă literară în care sunt prezentate întâmplări si fapte într-o anumită ordine. Succesiunea sau curgerea logică a narațiunii pornește de la :

a) povestitor (narator)

b) personaje (participanți la acțiune)

c) acțiune-desfășurarea întâmplărilor într-o anumită ordine, rezultând întregul, ceea ce determină ca mesajul să fie transmis și repetat de grupul țintă.

Povestea nu face altceva decât transmite pe baza celor relatate, o experiență de viață, o situație problemă, o stare de fapt, toate concurând la găsirea unei soluții implicând de cele mai multe ori, autorul cu întreaga sa personalitate. (Pașca, 2003)

Capitolul 2: Metodologia cercetării

2.1. Obiectiv

Actuala lucrare își propune să demonstreze eficența și rolul intervenției cognitiv-comportamentale în diminuarea anxietății de separare la copii.

2.2. Ipoteze

1. Tehnicile cognitive comportamentale reduc eficent anxietatea de separare la vârsta copilăriei.

2. Anxietatea de separare generează disfuncții în sfera comportamentală și cea afectivă care poate fi tratată folosind tehnica cognitiv-comportamentală pentru a reduce disfuncțiile generate de anxietatea de separare.

Cazul 1

1. Motivul trimiterii

Andrei are 4 ani și 10 luni și este elev la o grădiniță din Cluj. Este unicul copil și provine dintr-o famile cu statut socio-economic ridicat. Tatăl nu s-a implicat foarte mult în creșterea și educarea copilului încă de la nașterea lui. Mama este de profesie inginier și serviciul presupune că ea să meargă foarte mult cu mașina în fiecare zi. Au venit la centru de consiliere pentru că mama era îngrijorată că: ”copilul meu se sperie de zgomote”. Copilul se speria la cel mai mic zgomot, dar simplul gând la o furtună cu tunete si fulgere ”il terifiază de-a dreptul”. Dacă copilul vedea vreun nor pe cer începea să se îngrijoreze și să se teamă că va începe o furtună. Comportamentul copilului în iminența unei furtuni era unul de evitare. Îi cerea mamei să închidă toate ferestrele pentru a nu mai a auzi zgomotele făcute de furtună, să tragă draperiile și jaluzelele pentru a nu vedea când fulgeră. Copilul tresărea chiar și atunci când scăpa ceva pe jos, de zgomotul produs.

2. Anamneza

Din punct de vedere medical copilul nu a avut boli contagioase și nu este sub nici un tratament medical.

Problemele legate de separare au debutat cu 2 luni înainte de prezentarea la centrul de consiliere. Fobia de tunete e prezentă de aproximativ un an.

Manifestările copilului:

-prezintă senzații de greață, vomă și tremurături atunci când resimțea îngrijorările legate de separarea de mama lui.

-copilul este foarte legat de mama lui, doarme cu ea noaptea, nu rămâne în casă fără mama lui și o urmărește pretutindeni. Îi spune mamei că nu vrea să meargă la grădiniță în fiecare seară și dimineață, iar când trebuie să îl ia de la grădiniță mama lui trebuie să ajungă înaintea celorlalte mame.

-dacă se înnora afară îi cerea mamei să închidă geamurile și să tragă perdelele și draperiile, iar el se ascundea în dulap sau sub pat.

-seara înainte de culcare avea rutina de rugăciune, pe care o folosea ca să evite să meargă la culcare, ca și comporatamente de evitare mai folosea scuze de genul: “Vreau un pahar cu apă.”, “Mi-e foame”, ”Vreau să merg la toaletă”.

Noaptea se trezește de 2-3 ori, plânge și o cheamă pe mama lui. Până la vârstă de 3 ani a dormit singur în camera lui.

La grădiniță plânge atunci când este în contact cu îngrijorările lui. Are manifestări însoțite de plâns și alte comportamente neportivite legate de teama fobica doar în preajma mamei.

3. Evaluare și diagnostic

Evaluarea copilului a fost făcută folosind desene și teste proiective. Copilul a fost evaluat și de către un psihiatru, iar diagnosticul primit a fost de anxietate de separare și fobie specifică (fobie de tunete). Din evaluarea psihiatrică a reieșit că atenția este hipervigilenta, nu are probleme de memorie, iar inteligența este dezvoltată normal. Părinților li s-a aplicat Chestionarul punctelor tari și al dificultăților, pentru a descoperi dacă la copil există probleme emoționale sau de relaționare cu cei din jur, din chestionar reiese că copilul nu are probleme emoționale.

Evaluările arată că copilul întrunește criteriile DSM pentru a fi diagnosticat cu anxietate de separare.

Temerile și îngrijorările copilului erau că mama va păți ceva când este la muncă (va avea un accident de mașină), că dacă nu este prima care vine după el la grădiniță sigur a pățit ceva, iar el va rămâne singur.

Diagnostic

Axa I- de anxietate de separare și fobie specifică (fobie de tunete)

Axa II- nimic semnificativ clinic

Axa III- nimic semnificativ clinic

Axa IV- nimic semnificativ

Axa V- indicele de evaluare globală a funcționării – 55

4. Intervenția terapeutică

Ca parte a intervenției terapeutice mama a fost inclusă într-un program parental, pentru a învăța cum să comunice mai bine cu fiul ei. Tatăl a refuzat să se implice în vreun fel în terapia copilului, fiind foarte neîncrezător în posibilul succes al terapiei psihologice și considerând totul ca fiind o risipă de bani.

Scopurile intervenției

Scopul proximal:

-diminuarea comportamentelor apărute din cauza fobiei de tunet;

Scopul distal:

-să doarmă singur;

-rutină la masă;

-rutină la somn.

Ședintele 1-5

În primele ședințe ale terapiei s-a făcut evaluarea de către psihiatru și psiholog.

S-a făcut psihoeducația anxietății și folosind o metaforă i s-a explicat lui Andrei ce este anxietatea și că frica este normală.

S-a făcut psihoeducatia anxietății și mamei lui Andrei. În cadrul programului de parenting părinții care participă sunt ajutați să înțeleagă reacțiile comportamentale ale copilului, că nu sunt intodeauna tehnici manipulative folosite de către copil. Obiectivul programului parental este să îi facă pe părinți să înțeleagă natura neintenționată a comportamentului copilului în scopul de a-l ajuta. În cadrul programului părinții sunt ajutați să își înțeleagă și propriul comportament și faptul că adesea anxietatea proprie și hiperprotectivitatea se proiectează asupra copilului, afectându-i dezvoltarea normală.

Ședintele 6-10

Folosind tot povestiile terapeutice i s-au explicat fenomenele specifice furtunii. S-a făcut expunere la cuvintele nor, fulger, tunet și s-au folosit desene. Povestea folosită în această etapă a fost “Povestea norișorului”.

Copilul și psihologul au decupat norișori și au făcut planșe prin care au fost exemplificate evenimentele specifice unei furtuni, copilul participând activ la aceste activități.

Tot prin povești s-a urmărit demitizarea conceptului de tunet (mama îi spusese copilului că tunetul și fulgerul sunt trimise de către Dumnezeu pe Pământ atunci când Dumnezeu este supărat pe noi). Fenomenele meteorologice au fost explicate pe înțelesul copilului folosind povești terapeutice.

S-a făcut expunerea pe sunete folosind instrumente muzicale (tobe). În mod treptat s-a crescut intensitatea sunetelor și s-a menținut până la scăderea disconfortului. Psihologul și copilul au folosit tobele, făcând un joc din întreaga situație. După ce s-a obișnuit cu tobele, Andrei a cerut și el să se joace cu ele, fără să mai fie speriat de sunetele făcute de acestea, crescând chiar el intensitatea sunetelor. După doar două ședințe de expunere pe sunete s-au văzut rezultate pozitive privind fobia de tunet, iar la următoarea furtună nu s-a mai ascuns sub pat sau în dulap și nici nu i-a cerut mamei să închidă geamurile, ci doar să le rabateze.

În paralel mama a fost învățată cum să îl ajute să își controleze respirația, acest lucru ajutându-l să se relaxeze. Mama a fost îndrumată de către psiholog să îl încurajeze pe Andrei să vorbească despre ceea ce simte, să își valideze emoțiile.

Mama fiind hiperprotectoare este cea care îi încurajează comportamentele legate de anxietatea de separare. Acasă nu sunt impuse niciun fel de reguli, nu are o rutină când vine vorba de orele de masă sau de somn. (Mama este cea care îl urmărește prin toată casă pentru a-i da de mâncare, iar când vine vorba de somn el nu doarme singur în cameră lui).

Folosind imageria și jocul de rol psihologul a s-a pus în locul copilului pentru a-i arată copilului că nu are de ce să se teamă.

Folosind imageria copilul a trebuit să își imagineze că mama v-a întârzia când trebuie să il ia de la grădiniță. Mama a fost cea care a făcut expunerea ”in vivo” și a trebuit să întârzie în mod intenționat. De asemenea a fost sfătuită să nu mai între prima atunci când mergea după el la grădiniță ci a două sau a treia.

Pentru reducerea comportamentului certăreț s-a folosit povestea terapeutică “Povestea ariciului”. (Anexa 1)

S-a făcut un sistem de puncte care a fost folosit pentru reducerea comportamentelor problematice. Atunci când respecta regulile primea câte un punct.

S-a folosit expunerea pentru a se crea o rutină a somnului. Copilul a reușit să doarmă de amiază în cameră lui singur, iar pentru acest fapt a fost recompensat folosind sistemul de puncte.

Tatăl a început și el să se implice după ce a văzut că rezultatele terapiei sunt unele pozitive.

Ședintele 11-15

S-au făcut reevaluări, din care a reieșit că simptomele și comportamentele problemă s-au diminuat, fapt ce putea fi văzut și cu ochiul liber.

La câteva luni după începera terapiei copilul a reușit să doarmă iarăși singur în cameră lui, fără a se mai trezi plângând după mamă.

S-au stabilit și anumite rutine (în ce privește somnul și mesele), pe care copilul le respectă – se îmbrăca singur în pijamale, se spăla pe dinți și față și o așteaptă pe mamă care îi citește o poveste înainte de culcare – (mama nu mai trebuie să doarmă cu el), mama nu mai trebuie să meargă după el prin toată casa ca să îi dea să mănânce, așa cum făcea ȋnainte de ȋnceperea terapiei.

Nu mai are probleme cu zgomotele puternice, nu îl mai sperie furtunile sau iminența acestora.

Scopurile terapiei au fost îndeplinite.

Cazul 2

1. Motivul trimiterii

Miruna are 6 ani și 9 luni și este elevă în clasă 0 la o școală din Cluj. Provine dintr-o familie cu un nivel socio-econemic mediu. Miruna mai are un frate mai mic decât ea cu un an.

S-a prezentat la cabinet adusă de către mama sa, deoarece aceasta își dorea să vadă maturitatea școlară a fiicei sale.

2. Anamneza

Din punct de vedere medical Miruna este un copil sănătos care nu este sub niciun fel de tratament medicamentos.

A fost întotdeauna un copil retras, chiar și la grădiniță i-a fost destul de greu să se integreze, și la școală a avut dificultăți în a se integra. Este nemulțumit atunci când nu face lucrurile bine, deoarece se teme că consecințele vor fi grave: ”Daca iau note mici la școală mami și tati nu mă vor mai iubi și mă vor părăsi.”

Atunci când Miruna este acasă se teme să rămână singură, în special atunci când mama este plecată. Nu rămâne singură ȋn nicio camera din casă, iar dacă mama trebuie să plece de acasă fetița plânge și țipă. Refuză să meargă la sșcoală aproape ȋn fiecare zi folosind diverse scuze uneori (dureri de cap sau de burtică). Când este la școală Miruna se îngrijorează că mama nu va veni după ea, iar motivele pentru care nu va veni este că a pățit ceva rău, a avut un accident sau că uitat de ea. Refuză să doarmă în camera pe care o împarte cu frățiorul ei, în fiecare seară încercând să amâne momentul somnului prin diverse comportamente de evitare (fie că plânge, fie că cere apa sau mâncare, sau că vrea la baie).

Îi place să petreacă timp cu bunicii ei, dar se teme foarte tare să rămână la ei fără mamă și tatăl ei deoarece crede că aceștia o vor abandona acolo și nu vor mai merge după ea.

Uneori la ei acasă vin prieteni de la școală ai Mirunei pentru a se juca sau a face teme împreună. Miruna nu merge niciodată acasă la prietenii ei sau la petreceri de zile de naștere dacă mama ei nu o poate însoții și rămâne cu ea până la sfârșitul evenimentului.

3. Evaluare și diagnostic

Pentru a se stabili un diagnostic s-au folosit diverse metode (testele Bender, Raven și scala de depresie pentru copii- din care reiese că fetița este doar retrasă, nu că ar întruni criteriile necesare unui diagnostic de depresie- teste proiective- desenul familiei și cel al arborelui). Mamei i s-a administrat Chestionarul punctelor tari și al dificultăților, care evidențiază eventualele probleme emoționale sau de relaționare. Rezultatele nu au indicat că copilul ar avea probleme emoționale. Diagnosticul a fost de anxietate de separare și anxietate de performanță. S-a folosit și interviul care a scos la iveală momentul declanșator al întregii situații. Evenimentul de la care a pornit întreaga situație s-a petrecut în urmă cu câteva luni, când, într-o noapte garajul familiei a fost călcat de hoți. Cei doi adulți au coborât să vadă ce s-a întâmplat, lăsând copii singuri în casă dormind. Miruna s-a trezit și văzând că mama și tata nu sunt nicăieri s-a speriat foarte tare.

Din evaluare a mai reieșit că nivelul de inteligență al fetiței este de nivel mediu, iar atenția este hipervigilentă. Are un temperament inhibat, iar consecința acestuia a fost adaptarea problematică atât la grădiniță cât și la școală.

Diagnostic

Axa I- anxietate de separare și anxietate de performanță

Axa II- nimic semnificativ clinic

Axa III- nimic semnificativ clinic

Axa IV- nimic semnificativ

Axa V- indicele de evaluare globală a funcționării – 50

4. Intervenția terapeutică

Ședintele 1-5

Primele ședințe au fost dedicate evaluării și stabilirii diagnosticului. Tot în aceste ședințe se face psihoeducația anxietății atât cu părinții cât și cu copilul, pentru acesta folosindu-se explicații potrivite vârstei lui, în ajutor venind metaforele și poveștile terapeutice. Ambii părinți s-au implicat în terapia Mirunei, și au fost de acord să se implice într-un program parental. În cadrul programului de parenting părinții care participă sunt ajutați să înțeleagă reacțiile comportamentale ale copilului, că nu sunt ȋntodeauna tehnici manipulative folosite de către copil. Obiectivul programului parental este să îi facă pe părinți să înțeleagă natura neintenționată a comportamentului copilului în scopul de a-l ajuta. În cadrul programului părinții sunt ajutați să își înțeleagă și propriul comportament și faptul că adesea anxietatea proprie și hiperprotectivitatea se proiectează asupra copilului, afectându-i dezvoltarea normală.

Scopurile intervenției

Proximal:

-diminuarea comportamentelor cauzate de anxietatea de separare;

Distal:

-să doarmă singură în patul ei din cameră ei;

-să rămână peste noapte la bunici;

-să meargă la petrecerea de ziua de nașterea a unei prietene fără mamă

Ședințele 6-10

S-a început lucrul folosind expunerea în imaginar la îngrijorările fetiței legate de anxietatea de separare. Înainte de începerea exercițiului psihologul a învăța-o pe Miruna tehnici de respirație pentru a o ajuta să se relaxeze. Fetița a trebuit să își imagineze că mama ei va întârzia când va veni să o ia de la scoală. Chiar și la expunerea în plan imaginar fetița a devenit agitată, dar sub îndrumarea psihologului s-a calmat și a terminat exercițiul. Mama a fost învățată și ea să o ajute pe Miruna să se relaxeze folosind tehnicile de respirație și fiind îndrumată să îi facă fetiței băi fierbinți atunci când este agitată, pentru a o ajută să se calmeze, acestea fiind indicate in cazul tahicardiei. Mama a fost cea care a trebuit să facă expunerea în vivo, și a trebuit să întârzie în mod intenționat când trebuia să o ia de la școală, expunere care a fost un success, fetita nu a plans și a trecut cu bine peste moment.

Tot prin expunerea în imaginar Miruna a trebuit să își imagineze că va dormi de amiază în cameră ei. Exercițiul în plan imaginar a decurs bine, fetița a fost agitată doar la începutul exercițiului, reușind să se calmeze sub îndrumarea psihologului. Mama a fost cea care a făcut expunerea în vivo, expunere care a fost un succes, fetița nu a plâns și nu a cerut-o pe mamă, a dormit în camera ei și a trecut cu bine peste moment. După alte exerciții în plan imaginar Miruna a început să doarmă în camera ei, deși încă se mai trezea noaptea și o chema pe mama ei. S-a lucrat de asemenea la ameliorarea anxietății de performanță și îngrijorările legate de școală (teamă că dacă nu va lua note bune părinții nu o vor mai iubi). Psihologul i-a explicat pe înțelesul ei că gândurile ei sunt iraționale și de aceea se supără, și că ar fi bine să înțeleagă că temerile ei nu sunt întemeiate, că părinții o iubesc.

Folosind modelul ABC cognitiv (care i s-a explicat pe înțelesul fetiței), gândirea de tip detectiv pentru a identifică gândurile de îngrijorare (negative) și gândurile bune (pozitive) care îi dau o stare de calm. Gândurilor negative li s-au găsit alternative pozitive.

Ședințele 11-15

S-a urmărit fixarea gândurilor pozitive cu care s-a lucrat în ședințele precedente. S-au văzut îmbunătățirile aduse de terapie atunci când Miruna a început din nou să doarmă în cameră pe care o împarte cu frățiorul ei, fără a se trezi noaptea, sau să plângă după mamă ei.

Pentru a reuși să ducă la bun sfârșit dorința de a dormi peste noapte la bunici Miruna a făcut un exercițiu în imaginar în care trebuia să își imagineze că va dormi la bunici. Exercițiul în imaginar a mers bine, fetița nu a prezentat semne de anxietate ridicată, precizând că anxietatea e la un nivel scăzut. A reușit sムpetreacムo noapte la bunici, dar a cerut ca părinții să rămână și ei peste noapte. Abia a două oară când a rămas la bunici le-a spus bunicilor și părinților că ei nu trebuie să rămână peste noapte, că ea va reuși să-și controleze emoțiile și nu va plânge. Miruna a reușit să petreacă noaptea la bunici fără a plânge și a o chema pe mamă.

Părinții au fost implicați și ei într-un program parental pozitiv. Pe perioadă programului părinții au avut ocazia să participe la ședințe de grup unde au putut să împărtășească experiențele lor cu cele ale altor părinți. Ambii parinti au fost de acord ca experienta a fost una pozitiva si importanta, deoarece au văzut ca nu sunt singurii care se intalnesc cu astfel de situatii, si au avut dificultati in a face fata situatiilor create. Din experiențele împărtășite de ceilalți părinți care participau la ședințele de grup, părinții Mirunei au mai folosit tehnici și ideii pe care le-au auzit la ședințe. Astfel ei au creat o rutină pentru Miruna, pentru a petrece mai mult timp de calitate cu ea, astfel încât îi citesc acesteia povești în fiecare seară înainte de culcare. În serile când părinții Mirunei vor să iasă la cină singuri, fetița rămâne împreună cu bunica ei. Nu mai plânge când mama pleacă de acasă fără ea.

Ședintele 16-17

În cadrul ultimelor ședințe s-a făcut o reevaluare folosind testele care au fost folosite și la începutul terapiei, în urmă rezultatelor s-au văzut îmbunătățirile apărute în urmă terapiei. Simptomele s-au diminuat considerabil, comportamentele copilului s-au diminuat, iar acum face față mult mai ușor situațiilor noi. Scopurile stabilite la ȋnceputul terapiei au fost ȋndeplinite, deci putem spune că terapia a fost un succes.

Cazul 3

Motivul trimiterii

Motivul pentru care s-a prezentat la psiholog a fost explicat de către mamă: ”Copilul meu nu mai ascultă de mine și nu mai învață la scoala”.

2. Anamneza

Dragoș are 8 ani și 8 luni și este elev în clasă a II-a la o școală din Florești, județul Cluj. Este singurul copil al familiei, părinții find divorțați, iar statutul socio-economic al familiei este unul mediu. Mamă lucrează că și funcționar public la o instituție din Florești, Cluj și are un program destul de încărcat. Tatăl lucrează că agent al poliției locale. Tatăl nu s-a implicat prea mult în crestera și educare copilului lăsând totul în seama mamei.

Copilul se trezește noaptea plângând, are coșmaruri cu monștri. Mamei îi plac filmele de groază, și dat fiind că copilul este tot timpul lângă ea a ajuns să se uite și el la filme de groază deși nu îi plac și nu sunt indicate pentru vârsta lui.

3. Evaluare și diagnostic

În urmă evaluărilor diagnosticul a fost de anxietate de separare, fobie socială. S-a folosit sreening-ul pentru tulburerile anxioase iar scorul obținut la Anxietatea de Separare a fost de 6 puncte (un scor de 8 puncte indică o tulburare anxioasa sau fobii sociale ridicate, severe sau pericol că acestea să fie dezvoltate mai târziu). Mamei i s-a aplicat Chestionarul Punctelor Tari și al Dificultăților din care reiese un rezultat pozitiv la problemele emoționale. Nivelul atenției este în limite normale iar inteligență este de nivel mediu slab. Dragoș este elev la o școală de renume, lucru care crează anumite presiuni asupra sa. Și mama are așteptări ridicate legate de învățătura și are pretenti că fiul ei să ia note cât mai mari. Copilul nu are dezvoltate abilități sociale și are dificultăți în a începe o conversație.

Problemele cu care s-a prezentat la cabinet sunt:

-anxietatea de separare

-fobia socială

-fobia de animale

-problem în a relaționa cu mama (care este o fire mai rece). Nu merge nicăieri fără mamă și se teme să rămână singur fără ea.

-teamă de a rămâne singur în casă deoarece: “Cineva va intră în casă și mă va bate”.

-teamă de străini

-teamă de a interacționa cu persoanele pe care le întâlnea (de exemplu vânzătoarea de la magazinul de jucării)

-teamă de abandon

-frică de a dormi singur

-frică de umbre

-frică de monștri

Scopurile intervenției

Scopurile proximale:

-dezvoltatrea de abilități sociale

– diminuarea comportamentelor create de anxietatea de separare

Scopurile distale:

-să doarmă singur în cameră lui

-să se joace cu un animal de companie

Diagnostic

Axa I- anxietate de separare și fobie de animale

Axa II- nimic semnificativ clinic

Axa III- nimic semnificativ clinic

Axa IV- nimic semnificativ

Axa V- indicele de evaluare globală a funcționării – 55

Mama a fost implicată într-un program de parenting, pentru a învăța metode de creștere pozitivă care îi lipseau total. Copilul fiind pedepsit pentru cea mai mică greșală care o făcea, “daca îl laud și-o ia în cap”. Mama nu avea nici un fel de reguli stabilite pentru copil și avea dificultăți în a relaționa cu el, deoarece și ea la rândul ei este o persoană mai retrasă emoțional.

Pe mamă o deranjează mult faptul că copilul are afectivitate negative, resimte emoțiile în mod negative și nu se poate bucura de viață, are dificultăți în a-și gestiona emoțiile.

4. Intervenția terapeutică

În cadrul programului de parenting mama a mai fost învățată să stabilească rutine (de masă, de învățat/teme, de somn.

Cu copilul s-a lucrat pe expunere pentru a-l ajută să dezvolte anumite abilității sociale. Dat fiind că nu putea să inițieze o conversație, psihologul l-a ajutat să inițieze o conversație în plan imaginar cu o vânzătoare de la un magazine de jucării.

În cadrul ședinței următoare psihologul și copilul s-au dus să pună în practică exercițiul imaginar în ședința precedentă. S-au dus într-un magazine de jucari unde Dragoș a trebuit să ceară ajutorul vânzătoarei în a alege și cumpără o jucărie. Deși a fost mai stângaci la început s-a descurcat bine.

Pentru anxietatea de separare s-a lucrat în imaginar. Exercițiul propus a fost ca mama să întârzie o jumătate de oră când va trebui să vina acasă de la serviciu. Întrebat de ce reactive ar avea în această situație Dragoș a răspuns “M-aș speria îngrozitor, mama nu ar întârzia când știe că o aștept. Sigur a pățit ceva. S-au poate mă părăsește și ea”. S-a lucrat cu gândurile negative provocate de gândul că mama va întârzia. Mamă a primit sarcină să facă expunera “in vivo”, și să întârzie pentru 30 minte în ziua următoare.

Pentru fobia de animale s-a făcut expunerea în imaginar. Expunerea s-a făcut în mod treptat. Inițial Dragoș a trebuit să își imagineze că se uită la filmulețe cu cățeluși. Chiar dacă era conștient că sunt doar puiuți de cățel lui Dragoș tot îi era frică că i-ar putea face rău. Pentru expunerea “in vivo”, prima dată Dragoș și psihologul s-au dus la un petshop unde Dragoș a reușit chiar să mângâie un cățeluș fără a fi speriat. Copilul și psihologul au mai făcut o vizită la petshop o săptămână mai târziu, iar Dragoș s-a jucat cu un cățel, reușind astfel să treacă peste fobia de câini.

Ședintele 5-10

Dragoș a fost învățat să respecte regulile, atât la școală cât și acasă. La școală copilul avea dificultăți în a-și aștepta rândul, nu suporta idea de a pierde și nici nu-i place să înceapă o activitate nouă.S-a lucrat și la aceste aspect ale temperamentului pentru a-i ușura tranziția școlară.

Atât Dragoș cât și mama lui au trebuit să-și resolve situația șiș a o ia de la zero. Au început să petreacă timp de calitate împreună, bucurându-se de activități care la fac amândoura placer. Au discutat și au început să se cunoască reciproc mai bine. S-au stabilit rutine. Dragoș a început să doarmă în cameră lui și avea o oră fixă la care trebuia să fie în pat. Avea și o rutină la masă. Avea o oră fixă pentru micul dejun și cină pe care le luau împreună.

Ședintele 11-15

S-au folosit poveștile terapeutice pentru a se reduce comportamentele de asigurare și evitare.

S-a intervenit și la situațiile în care Dragoș o sună pe mama lui încontinuu atunci când nu era acasă “si îi cerea explicatii”. S-au făcut grafice de monitorizare și s-a folosit un jurnal comportamental.

S-a făcut reevaluări în urmă terapiei iar în urmă rezultatelor s-au văzut inbunatatirile apărute după aplicarea terapiei. Viață copilului s-a schimbat mult în urma terapiei. Și-a îmbunătățit relația cu mama, teama de separare și abandon nu mai este la fel de accentuată. Dragoș doarme singur în cameră lui, nu se mai uită la filme de groază și iar numărul coșmarurilor a scăzut până aproape de zero.

Cazul 4

1. Motivul trimiterii

Mama l-a adus pe Luca la psiholog pentru că învățătoarea i-a spus că e mai retras și nu interacționează pre mult cu ceilalți copii. S-a întâmplat adesea să plângă și să o ceară pe mama când era la școală. Doarme cu mama în același pat și are adesea coșmaruri că îl va părăsi.

2. Anamneza

Luca 8 ani și jumătate este elev în clasă a III-a la o școală din Cluj. Părinți au divorțat când Luca avea 4 ani. Mama este angajata unei companii farmaceutice și petrece mult timp pe drumuri zilnic. Tatăl nu s-a implicat prea mult în creșterea copilului.

Mamă este cea care îl duce pe Luca la școală în fiecare zi (lucru care se dovedește a fi o luptă în fiecare zi deoarece copilul caută tot felul de scuze că să nu participe la cursuri, -uneori se preface că e bolnav, iar alteori o imploră pe mamă să îl ia cu ea la serviciu- se agăță de ea, iar uneori nu vrea să coboare din mașină), și tot ea este cea care ȋl scoate de la scoalăƒ. Copilul o așteaptă nerăbdător, iar când se apropie ora încheierii cursurilor devine foarte agitat și îngrijorat, să nu cumva mama să uite de el și să nu vina după el la școală. Teama de abandon a început să se facă resimțita după divorțul părințilo. După ce părinții lui au divorțat Luca a început să doarmă cu mama lui. Avusese deja mai multe coșmaruri cum că și mama lui îl va pleca și îl va părăsi, visa adesea monștri și se trezea plângând, așa că mama lui l-a lăsat să doarmă cu ea.

La școală dacă avea activității extracuriculare caută mereu motive să nu meargă, iar dacă trebuia să participe îi punea mamei o serie de întrebări legat de locul în care va fi atunci când nu este cu el, cât va sta și când va veni să îl ia.

3. Evaluare și diagnostic

Pentru diagnostic s-a folosit interviul KidSCIID din care a rezultat că Luca întrunește criterile pentru a fi diagnosticat cu Anxietate de Separare. În urmă aplicări Chestionarului punctelor tari și al dificultăților la mamă despre felul în care copilul percepe lucrurile nu au fost sesizate probleme emoționale sau de relaționare.

La scală fobiilor parentale au fost identificate 3 aspecte:

-Permisivitate în disciplinare- echilibrat

-Hiperactiv: 4 puncte (ridicat) în situațiile problemă are tendința de a reacționa impulsiv, de a se certa, de a ridica tonul.

-Comportament ostil (dacă lovește, jignește, este violent) – nu este cazul

Diagnosticul final este de Anxietate de Separare.

Alte probleme care au ieșit în evidența:

-Nu stă singur fără mamă

-Nu doarme singur

-Are coșmaruri (mamă îl va părăsi, monștri)

-Sună excesiv dacă mama întârzie și îi cere explicații despre locul în care se află, cu cine este și cât va mai sta;

-Sensibil la cea ce cred și spun alții despre el

În urmă cu câteva luni Luca a suferit și un atac de panică (grețuri, probleme respiratori) după ce a fost martor la un conflict dintre părinții lui. Tatăl a devenit destul de violent și a început să facă amenințări la adresa copilului. Tatăl a amenințat că îl va arunca pe geam. Mama a încercat să îl ferească pe Luca de conflictul iscat, dar acesta tot a fost martor la cele întâmplate. Incidentul atacului de panică nu a fost unul izolat, Luca a mai avut un atac de panică după ce sa uitat împreună cu mama la un film mai violent.

Diagnostic

Axa I- anxietate de separare

Axa II- nimic semnificativ clinic

Axa III- nimic semnificativ clinic

Axa IV- nimic semnificativ

Axa V- indicele de evaluare globală a funcționării – 45

Scopurile intervenției

Scopurile proximale:

-reducerea coșmarurilor

Scopurile distale:

-să doarmă singur în camera lui

Ședintele 1-5

În primele ședințe s-a făcut evaluarea. De asemenea copilului și mamai li s-a făcut psihoeducatia anxietății. Copilului i s-a explicat pe înțelesul lui ce eeste frica, s-au folosit metafore, pentru că acesta să înțeleagă ceea ce i s-a spus. S-a început lucrul prin expunerea în imaginar în a sta fără mamă. În prealabil Luca a fost învățat tehnica respirației abdominale pentru a face față mai ușor stresului provocat de expunere la situatile care îl speriau. Expunerea în imaginar în a stă fără mamă pentru 20 minute a mers bine. Acasă a trebuit să facă în vivo cea ce a exersat în imaginar împreună cu psihologul.

În imaginar Luca a trebuit să lucreze cu faptul că mama lui va întârzia acasă pentru o oră, iar el poate să o sune o singură data să întrebe de ce a întârziat fără să anunțe acasă. Acest lucru s-a dovedit mai dificil deoarece el era obișnuit să o sune mai mereu.

S-a lucrat și la dezvoltarea abilitatiilor sociale, deoarece copilul avea unele dificultăți în a iniția conversații.

Mama a fost inclusă într-un program de parenting pentru a fi ajutată să dezvolte mai bine relația ei cu Luca și pentru a învață cum să se impună mai bine în fața copilului. Mama îl consideră pe Luca mai degrabă un amic decât fiul ei, și nu îi impunea niciun fel de reguli. Nu avea o oră fixă de culcare, își făcea lecțiile când și dacă avea chef, se uita la televizor și la programe mai violente, iar mama nu îi interzicea în niciun fel acest lucru. În cadrul programului de parenting mama a fost încurajată să creeze anumite rutine pentru copil, să îi fixeze o oră de culcare, să îl încurajeze să își facă lecțiile, pe scurt să se impună în fața lui că o mamă, nu să îi fie egal.

Ședintele 6-10

S-a lucrat în imaginar la dormitul singur în camera lui. Exercițiul a constat în a-și imagina că doarme de amiază pentru o oră în cameră lui singur . La începutul exercițiului Luca relata că nivelul anxietății era destul de ridicat, că se temea că dacă doarme în cameră lui și va visa urât sau se va speria mama nu îl va auzi dacă o cheamă. Folosind tehnică de respirație Luca a fost suficient de calm pentru a duce la bun sfârșit exercițiul ȋn imaginar. Acasă a trebuit să pună în practică cea ce a făcut la cabinet cu psihologul. A reușit să doarmă de amiază fără a plânge după mama lui și a avea coșmaruri. S-a lucrat treptat la rutină de somn până când Luca a reușit să doarmă singur în camera lui în fiecare noapte.

Mama a fost și ea învățată tehnicile de respirație și să îi facă băi fierbinții atunci când era anxios acestea având rolul de a reduce stresul copilului și a-l relaxa înainte de culcare.

Ședintele 11-13

S-a făcut o reevaluare, iar în urma acesteia s-a confirmat că simptomele de anxietate de separare s-au diminuat. Copilul a dezvoltat abilități sociale, reușește să inițieze conversații de unul singur, a devenit mai independent, nu mai are coșmaruri și doarme singur, deci putem spune că scopurile terapiei au fost îndeplinite cu succes.

Cazul 5

1.Motivul trimiterii

Andreea are 10 ani și 4 luni și este elevă în clasa a III-a la o școală cin Cluj. Este unicul copil al unei famili, iar statutul socio-economic al familiei este unul mediu. Tatăl lucrează la o bancă unde este manager, veniturile lui sunt suficiente pentru a întreține familia într-un oarecare confort astfel încât mama nu trebuie să lucreze deci este casnică. Această își dedică timpul îngrijirii casei și familiei.Ea este cea care se ocupă de Andreea o ajută la teme și la învățat, dar o și răsfață.

Motivul pentru care mama a decis să o aducă pe Andreea la un control psihologic a fost că aceasta de câteva luni a început să plângă înainte de culcare și să refuză să meargă la culcare. A început să viseze urât și să aibă coșmaruri(părinți ar putea să o părăsească sau că ar putea fi implicate într-un accident de mașină). Dimineața caută tot felu de motive că să nu meargă la școală, vrea să fie tot timpul lângă mamă, o urmează peste tot pe unde merge. Andreea nu participă nici la o activitate extrescolara, exceptând situațiile în care mama o poate însoții. Dacă merge în oraș cu părinții ei și este aglomerat se teme că se va pierde.

2. Anamneza

Din punct de vedere medical Andreea nu a avut boli contagioase și nu este sub nici un tratament medicamentos.

Problemele de anxietatea de separere au apărut în urmă cu câteva luni, aproximativ trei înainte ca mama ei să ia măsura de o aduce pe Andreea la psiholog.

Manifestările fetiței legate de anxietatea de separare:

-De aproximativ de 3 luni fetița nu mai doarme în cameră ei cerând să doarmă cu mama. Tatăl este adesea ”exilat” să doarmă în camera de oaspeți.

-Andreea se trezește de 2-3 ori pe noapte plângând și tremurând.

-Dacă mama trebuie să plece de acasă iar Andreea trebuie să rămână cu tatăl sau bunica fetița plânge necontrolat și țipă, se ține de mama ei astfel încât să nu plece.

-La școală nu are comportamente nedorite, dar se îngrijorează foarte mult dacă mama întârzie chiar și cinci minute când vine să o ia, sau nu este prima care intră în sală.

3. Evaluare și diagnostic

Evaluarea sa făcut folosind diverse metode și tehnici. S-au folosit teste proiective precum: ”Desenul familiei” și ”Testul Arborelui”, ”Testul Raven Color” pentru copii și scală de depresie pentru copii (fetița nu întrunește criteriile pentru a fi diagnosticată cu depresie). Din interpretariile rezultatelor a reieșit că Andreea întrunește criteriile de diagnostic pentru anxietatea de separare.

Mamei i s-a aplicat Chestionarul punctelor tari și al dificultatiilor pentru a vedea dacă fetița are probleme emoționale sau de relaționare. S-a evidențiat faptul că fetița nu are probleme emoționale sau de relaționare.

S-a folosit și intreviul, în urmă căruia s-a descoperit că momentul declanșator a survenit în urmă cu aproximativ 3 luni când părinții Andreei au dorit să iasă la o cină în oraș singuri. Așa că au dus-o pe Andreea la bunica ei. Fetița nu a vrut să stea la aceasta. S-a plâns bunici că “mami și tati nu o să mai vin după mine”. Deși a fost asigurată că nu este adevărat, a vorbit cu părinții la telefon. Ei au considerat că nu se întâmplă nimic dacă rămâne peste noapte la bunica, deoarece o mai făcuse în trecut (întodeauna era prezent unul dintre părinți atunci când rămăsese în trecut la bunica).

După acel incident Andreea a început să se trezească plângând noaptea, să aibă coșmaruri (cel mai adesea că mama și tata o vor părăsi).

Se teme foarte tare de căni ndiferent de rasă, nu contează dacă sunt doar cățeluși mici, care nici măcar nu pot să muște.

Evaluarea psihiatrică a mai arătat că nivelul de inteligență este mediu ridicat, iar atenția este hipervigilentă. Are un temperament inhibat, este mai timidă.

Diagnostic

Axa I- anxietate de separare fobie de câini

Axa II- nimic semnificativ clinic

Axa III- nimic semnificativ clinic

Axa IV- nimic semnificativ

Axa V- indicele de evaluare globală a funcționării – 55

Scopurile terapiei

Scopuri proximale

– diminuarea comportamentelor create de anxietatea de separare

Scopuri distale

-să doarmă singură in camera ei

-să mângâie un cățeluș

-să ramână peste noapte la bunica

4. Intervenția terapeutică.

Ședințele 1-5

În primele ședințe timpul a fost dedicate evaluări și stabilirii diagnosticului. În cadrul acestor ședințe se face psihoeducatia copilului privind anxietatea. I se explică în termini potriviți vârstei ce este anxietatea și că este normal să resimți frică în anumite situați. Psihoeducatia anxietății să făcut și pentru părinți. Aceștia au fost incluși într-un program parental care are ca scopuri să-i ajute pe părinți să înțeleagă reacțiile comportamentale ale copiilor lor generate de către fricicile acestora. Un copil care nu este excesiv de anxios în general poate folosi comportamente dificile pentru a-și manipula părinții în a ceda în fața cerințelor copilului. Doar că atunci când copilul este diagnosticat cu anxietate de separare comportamentele nu sunt folosite în scop manipulative. În cadrul programului parental, parintiilor li se evidențiază faptul că uneori proprile anxietăți și hiperprotectivitatea sunt proiectate asupra copilului și astfel dezvoltarea normală este afectată.

Tatălui i-a fost mai greu să participle la programul parental din pricina programului încărcat de la muncă, dar a vrut să fie cât mai implicat în întregul proces prin care a trecut fica lui la terapia anxietății.

Ședințele 6-10

Tehnicile folosite pentru ameliorarea simptomelor de anxietate au fost expunerea. Expunerea s-a folosit în mod treptat inițial în plan imaginar că mai apoi în plan real.Andreea a învățat de la psiholog tehnici de respirație care o ajută să își controleze teama. Primul exercițiu în imaginar a presupus că Andreeea va fi luată de la școală de bunica ei. Când a început exercițiul Andreea era destul de anxioasa și i-a spus psihologului că primul gând care i-a trecut prin cap când și-a imaginat pe bunica care o va lua de la școală a fost că a venit să-i spună că mamă ei a pățit ceva și din acest motiv nu a venit după ea.

Psihologul i-a explicat că aceste gânduri sunt iraționale și că nu au un fundament real. Bunica a fost cooptată să pună în practică exercițiul imaginat.

Când s-a făcut expunerea “in vivo” Andreea și-a amintit exercițiul făcut împreună cu psihologul și astfel a reușit să-și controleze emoțiile.

Un alt exercițiu a fost că Andreea vine acasă, iar mama este plecată .De această data o ia de la școală tatăl, iar el este cel cu care trebuie să-și petreacă timpul pentru că mama a ieșit cu prietenele ei. Exercițiul a decurs bine, iar expunerea ”in vivo” a fost și ea un succes.

Ședințele 11-15

Pentru fobia de câini psihologul a folosit povestea terapeutică ”Mircea și cățeluși pitici” (Anexa 2). S-a folosit de asemenea expunerea în imaginar. Exercițiul a constat în faptul că Andreea merge la un petshop și trebuie doar să se uite la cățeluși. Chiar și la exercițiul în imaginar reacția feței a fost destul de violentă. Aproape începuse să plângă la gândul că cățelușul ar putea scăpa și ar mușca-o. Anxietatea copilului a fost destul de ridicată așa că exercitiul a continuat până când anxietatea a scăzut. Psihologul i-a explicat că aceste gânduri sunt iraționale și un cățeluș mic nu ar putea să-i facă rău. Fetița a fost de accord să meargă cu psihologul la un petshop să pună în practică exercițiul imaginat. La petshop deși a fost reticentă, la încurajările psihologului Andreea a cerut chiar să mângâie un cățeluș.

Ședintele 16-17

S-au facut reevaluari ale copilului, iar in urma acestora a reiesit ca simptomele si comportamentele problema s-au diminuat considerabil. Andreea nu se mai agață de mama ei. Doarme singură în camera ei, nu mai are coșmaruri și nu o mai cere pe mamă noaptea. Andreea nu mai asteaptă ca mama sa fie cea care o ridică in fiecare zi de la școală, și nu mai plânge dacă trebuie să ramană acasă fară mamă, fie ca ramane cu tatăl sau bunica, Andreea se simte confortabil.

Terapia cognitiv-comportamentală a fost aplicată cu success iar scopurile stabilite au fost atinse.

Concluzii

Obiectivul și ipoteza lucrării au fost îndeplinite, observându-se în mod clar eficienta terapiei cognitiv-comportamentale în tratarea anxietății de separare la copii. Rolul acestui tip de terapie a fost să reducă simptomele cauzate de anxietatea de separare. Principalele tehnici utilizate au fost modelul ABC Cognitiv, Poveștile terapeutice, expunerea in imagina si “in vivo”. Toate aceste tehnici folosite au ajutat copilul să își exprime deschis emoțiile și sentimentele, ele fiind adaptate vârstei lor.

După cum s-a văzut în studiile de caz prezente mai sus consecințele anxietății de separare pot duce la dificultăți ale copiilor ȋn a se descurca în condiții sociale de relativă dificultate bazându-se mereu pe mame. Înainte de aplicarea terapiei cognitiv-comportamentale unii copii nu au abilități sociale necesare pentru a se descurca singuri (cumpărarea unei ciocolate a unei jucarii etc.), fără a cere ajutor părinților, dar in urma aplicarii terapiei copii au devenit mai independenti. Terapia cognitiv-comportamentală se dovedește a fi un real succes in reducerea simptomelor și ȋn acumularea deprinderilor de comportamente noi, pozitive, care ajută clienții să ducă o viața normală fară obstacole care să le ȋmpiedice dezvoltarea normală.

S-au demonstrat ipotezele lucrării, eficacitatea terapiei cognitiv-comportamentale fiind demonstrata prin cazuistica de mai sus.

Înaintea începerii terapiei sfera comportamentală a clienților prezenta diverse disfuncții care au fost ameliorate prin terapie. S-a văzut că copii care sunt diagnosticați cu anxietate de separare au probleme în sfera afectivă, sunt foarte legați de un părinte, până în stadiul în care deveneau o ”umbra” a părintelui. Prin abordarea problemei prin terapia cognitiv-comportamentală toate aceste deficiente au fost reduse, sau modificate pentru mai bună dezvoltare a copilului.

Expunerea în mod imaginar ca mai apoi “in vivo” s-a făcut în mod treptat. Terapia cognitivă este folosita pentru a ajuta copii, îi învață să gândească și îi ajută la creșterea capacități acestora de a rezolva problemele și să se concentreze asupra lucrurilor pozitive care se întâmplă, chiar și in mijlocul situațiilor anxioase. Îi învață se concentreze pe gândurile pozitive și sentimentele bune, iar copii pot deveni mai deschiși la strategii de învățare pentru a face față anxietăți.

Evoluția copiilor cu TA diferă totuși după tipul de tulburare și după debutul ei: anxietatea de separare are, se pare, cea mai mare rată de remisie (96%), atacul de panică cea mai scăzută rată de remisie (70%). Tulburarea obsesiv compulsiva juvenilă are un caracter cronic, toate studiile confirmă stabilitatea diagnosticului ȋn timp (Rapee et al. 2011). Rezultatele mai multor studii arată că anxietatea de separare poate și controlată cu succes, un procent mare dintre copii care sunt tratați prin terapia cognitiv-comportamentală pot spune că în urma terapiei simptomele s-au redus considerabil.

Vârsta și sexul au un rol redus în a influența rezultatele tratamentului anxietății de separare. S-a demonstrat că copii care au fost diagnosticați și tratați de anxietate de separare, în etapa de post tratament, arată o îmbunătățire mai mare decât alți copii. (Rapee et al. 2011)

Bibliografie

1. Andrews G., Creamer M., Crino R., Hunt C., Lampe L., 2008, Psihoterapia tulburărilor anxioase. Ghid practic pentru terapeuți si pacienți. Editura Polirom.

2. Baumrind C., D. 1991, The influence of parenting style on adolescent competence and substance use. Journal of Early Adolescence.

3. Beck JS., 2010, Psihoterapie Cognitivă, Editura RTS.

4. Dafinoiu, I. 2001, Elemente de psihoterapie integrativă, editura Polirom.

5. Darling, N. & Steinberg, L., (1993), Parenting Style as context: An integrative model. Child Development.

6. David, D., 2006, Psihologie clinică și psihoterapie, editura Polirom.

7. David, D., McMahon, J., 2001, Clinical strategies in cognitive behavior therapy; A case analysis, Roumanian Journal of Cognitive and Behavioral Psychotherapies, vol.1.

8. DSM-IV-TR, 2003, Manual de Diagnostic și Statistică Medicală a Tulburărilor Psihice (Ediția a patra revizuită). Asociația Psihiatrilor Liberi din România.

9. Fontaine, O., Fontaine, P., 2008, Ghid clinic de terapie comportamentală și cognitivă, Editura Polirom.

10. Freud, S., 2004, Psihologia inconștientului, Editura Trei.

11. Georgescu, M., 1998, Psihiatrie – ghid practic, Editura Național.

12. Holdevici, I., 2002, Psihoterapia anxietății, Editura Dual Tech.

13. Holdevici, I., 2005, Psihoterapia cognitiv-comportamentală– Managementul stresului pentru un stil de viață optim. Editura Științelor Medicale.

14. Holdevici, I., 2009, Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală. Editura Trei.

15. Iftene, F., – Psihiatria copilului și adolescentului, curs universitar, Universitatea ”Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Psihologie și Științele educației.

16. Larousse 2006 – Marele dicționar al psihologiei, Editura Trei.

17. Mook, D., 2009, Experimente clasice ȋn psihologie, Editura: Trei.

18.Muntean, A., 2006, Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom.

19. Miclea M., 2003, Suport de curs: Modificări cognitiv – comportamentale, UBB Cluj.

20. Oltea, J., 2003, Psihosomatica ȋntre medicină și cultură, Editura: Paideia. 

21. Parke R., P. Ornstein, J. Reiser, & C. Zahn-Waxler (Eds.) (1994). A century of developmental psychology.

22. Pașca M.D., 2004, Povestea terapeutica, Editura Ardealul.

23. Rapee R., Cobham V., Spence S., Wignall A., 2011, Cum sa va ajutati copilul cu probleme de anxietate. Un ghid pas cu pas pentru parinti Editura: ASCR.

24. Rapee, R. M., Wignall, A., Hudson, J., Schniering, C., Tratamentul anxietății la copii și adolescenți, 2011, Editura: Asociația de Știinte Cognitive din Romania.

25. Ronen T., 1992, Cognitive Therapy with Young Children. Child Psychiatry and Human Development.

26. Russ, S.W., Ollendick, Th. H., 2001. Handbook of Psychotherapies with Children and Families, Kluwer Academic Plenum Publisher.

27. Salvați Copiii Romania, 2009, Tulburările de anxietate la copii și adolescenți, Speed Promotion.

28. Sălăvăstru, D., 2004, Psihologia educației, Editura Polirom.

29. Sion, G., 2006, Psihologia vârstelor, Editura: Fundației România de mâine.

30. Șchiopu U., Verza E., 1997, Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică.

31. Ziglar, Z., 1989, Putem crește copii buni într-o lume negativă, Editura Curtea Veche.

Anexe

Anexa 1

Povestea ariciului Pogonici

a) indicații terapeutice:

-comportament certăreț;

-iritabilitate;

b) efecte dorite:

– reducerea agresivității interpersonale;

Într-o pădure trăia un arici care obișnuia să rupă flori și să le strivească. Într-o zi, o căprioară îl văzu rupând flori și-l întrebă de ce face acest lucru. Pogonici simți cum îl cuprinde supărarea: -Vezi-ți de treaba ta, că mă superi, zise ariciul.

-Dar nu e bine să rupi flori degeaba, că nu ți-au făcut nici un rău, îi răspunse căprioara.

Ariciul plecă mai departe. La marginea lacului văzu un iepuraș care dormea. Ariciul începu să fluiere tare:

-Hei, nu vezi că dorm? strigă iepurașul supărat.

-Puțin îmi pasă, zise ariciul și plecă mai departe.

Zilele care urmară trecură la fel. Cu fiecare zi, ariciul se simțea tot mai singur pentru că nimeni nu mai voia să se joace cu el.

Intr-o seară, în timp ce se întorcea acasă, ariciul căzu într-o groapă. Zadarnic strigă după ajutor, pentru că nimeni nu veni.

Anexa 2

-Un-doi trei și nu te temi! (Copilul visează urât)

-Mami! Mami!- strigă speriată Claudia.Vino! Mi-e frică! Am visat atât de urât!

Mama o liniștește, apoi Claudia începe să-i pună o grămadă de întrebãri:

-De ce visez întotdeauna lucruri atât de urâte? Din ce cauză există gânduri urâte? Chiar, ce este un gând? De unde vin visele? De ce nu pot să visez întotdeauna lucruri frumoase? Și oamenii mari visează lucruri urâte, mamă? Tu și cu tata vă temeți uneori noaptea?

-Atâtea întrebări! zâmbește mama. Deodată nici nu pot răspunde la toate. Bineînțeles, că și oamenii mari visează urât uneori. Asta i se poate întâmpla oricui. Gândul este mai greu de explicat. Poate vei înțelege mai bine dacă-ți povestesc ceva. Imaginează-ți că gândurile sunt niște omuleți mici de tot. În realitate nu este așa, dar acum îți spun o poveste.

Ei bine, acești gând-omuleți mai demult trăiau în liniște si munceau cu sârg. Fiecare gând-omuleț avea o sarcină. De exemplu, un gând-omuleț poate să-și reproducă poveștile pe care ți le-am povestit. Celălalt îți arată frumoasele jucării cu care v-ați jucat cu prietena ta. Alte gânduri te ajută să-ți aduci aminte ce te-au învățat părinții sau ce ți-au arătat, ce ați exersat la grădiniță, la școală. Un gând calculează foarte bine, altul te ajută să înveți poezioara.

S-a întâmplat într-o zi că gând-omuleții s-au certat. Nu mai știe nimeni cum s-a iscat cearta, dar un lucru e sigur: pacea s-a terminat. Dintr-odată un gând-omuleț se credea mai important, decât celălalt.

–Eu sunt un gând foarte important. Copilașul nici n-ar putea să construiască un castel, dacă eu nu i-aș șopti cum să o continuie. Intr-un cuvânt: sunt mult mai important, decât tine!, a spus gând-omulețului care calcula. Ai mai văzut copil care să se bucure de calcule?

-Poate că nu se bucură, a ripostat nervos gândul-calculator, dar eu îl ajut pe copilaș să fie un elev eminent, să poată face singur cumpărăturile și să învețe să-și folosească banii de buzunar. -Ah, de ce vă certați, a intervenit al treilea gând. Toată lumea știe că eu sunt cel mai important, mie îmi revine gloria. Din toate cele frumoase percepute de copil eu fac pentru el cele mai frumoase vise. Ori, este ceva mai plăcut decât să visezi frumos ?

Văzând fala gândului-vis ceilalți gând-omuleți era să moară de ciudă. Cu cât erau ei mai furioși cu-atât mai mult se bucura vis-omulețul. S-a umflat în pene, s-a ridicat în vârful picioarelor ca să arate celorlalți gând-omuleți că într-adevăr el este cel mai mare, cel mai important dintre gânduri. Din ce în ce mai mulți gând-omuleți s-au adunat în jurul lui. Prima dată au încercat să-l convingă să nu fie atât de încrezut, deoarece ei toți sunt importanți pentru copilaș, fiecare în modul său. Dar vis-omulețul nu avea de gând să se compare cu niciunul dintre ei. Ehei! Atunci a început gâlceava! Vorbeau toți deodată, zbierau, gesticulau, dar nici unul dintre ei nu a reușit să-l întreacă pe vis-omuleț. Erau nevoiți să recunoască că nu ajung nicăieri cu cuvinte. Așa că s-au sfătuit cum să-l învingă pe încrezutul vis-omuleț.

-Noi îți vom demonstra că un copilaș nu are deloc nevoie de vise! Așteaptă numai!

Furioși, ei n-au stat mult pe gânduri: s-au hotărât să-l păcălească pe încrezutul vis-omuleț. Nici nu le-a trecut prin cap că gluma poate să le iasă pe dos.

Ce credeți, ce idee le-a venit omuleților? S-au hotărât să încurce bine visele frumoase ale vis-omulețului. Își storceau mințile cu mare râvnă să găsească noi și noi glume și se bucurau atât de mult că-l vor înfuria pe vis-omuleț că între timp au uitat cu totul de sărmanul copilaș, care va trebui să suporte toate aceste vise urate. După mult timp s-au mai liniștit apele și s-a ridicat cel mai deștept gând-omuleț.

-Nu fi atât de încrezut, l-a sfătuit pe vis-omuleț. Toți suntem la fel de importanți. De fiecare dintre noi este nevoie, dar n-avem voie să credem că suntem cei mai importanți. Doar atunci putem să-l ajutăm pe copilaș, dacă suntem uniți și renunțăm la ceartă.

Vis-omulețul a ascultat sfatul gând-omulețului cel deștept. Ceilalți l-au iertat și nu s-au mai amestecat în munca sa. Astfel vis-omulețul i-a dăruit din nou copilașului vise frumoase, plăcute.

Dar, deoarece dânsul era destul de fudul, uneori a cam uitat de intențiile sale bune. Se lăuda, se dădea mare și dorea cu tot dinadinsul să-i întreacă pe ceilalți. Însă gând-omuleții erau pe fază. Chiar în seara aceea au încurcat visele, până ce vis-omulețul s-a îmblânzit din nou.

Așa că și azi se mai întâmplă că gând-omuleții se mai ceartă și tu visezi urât. Despre spirite rele, hoți, răufăcători, dar asta se întâmplă doar multumită gând-omuleților, care cu alte ocazii își povestesc basmele frumoase ale mamei. Dacă deja mergi la școală și visezi că trebuie să aduni o coloană lungă-lungă de cifre dar nicicum nu dai de capăt – pentru asta omulețul-calculator e de vină. Dacă în vis jucăriile tale se aliniază într-un front amenințător sau se iau și pleacă toate, pentru asta e de vină gândul care altă dată te ajuta să construiești castele.

Iar acum, îți voi dezvălui cum poți să faci ordine între gândurile acestea buclucașe, cum poți să-i convingi să-și facă fiecare treaba așa cum trebuie. Vei vedea că se poate, deoarece tu ești căpitanul gândurilor tale!

Ai auzit vreodată de învățăcelul vesel al vrăjitorului? Și tu poți fi învățăcel de vrăjitor. Dar la început nici învățăcelului nu-i reușesc vrăjile cu formule magice. Nici marelui și bunului vrăjitor nu i-au reușit pe vremea când era și el învățăcel. și tu trebuie să exersezi puțin, ca să-ți crească puterea magică.

Care sunt cele trei lucruri de care are nevoie orice ucenic de vrăjitor? Formula magică, bagheta magică și- RĂBDARE! Formula magică e ușor de ținut minte: „Un- doi- trei, nu te temi”. Urmează bagheta magică, mai importantă, poate, decât formula magică. Ea poate fi înlocuită cu jucăria ta preferată. Care poate fi? Ursulețul? Sau cățelușul? Ori iepurașul? Poate fi, binențeles și păpușa ta preferată. Prinde-o, strânge-o bine în brațe și spune formula magică. Acum urmează momentul cel mai important. După ce ai spus formula magică, gândește-te la ceva foarte frumos sau foarte haios. Imaginează-ți, de exemplu ce chip drăguț are ursulețul tău și ce blană moale. Sau gândește-te cât de frumos te vei juca mâine cu el. Strânge-ți bine la piept jucăria preferată și gândește-te la o mulțime de lucruri frumoase. Dar dacă nici așa nu te lasă în pace gândurile urâte, dacă și acum te sperie, atunci încearcă s-o iei de la capăt. Vei vedea că te vei simți mai bine și mai în siguranță. La asta te-ajută și jucăria preferată. Dacă formula magică a avut succes, atunci a doua zi povestește asta părinților să se bucure și ei de faptul că micuțul lor ucenic de vrăjitor ce îndemânatic este.

Anexa 3

Copilului îi este frică de câini

Mircea și cățelușii pitici

Părinții lui Mircea lucrează toată ziua Ei lipsesc de acasă de dimineața până seara. Din această cauză Mircea stă mult la bunica. O iubește foarte mult pe Buni!

Mircea este un copilaș deștept și vioi. Buni îi atrage atenția de multe ori să fie mai precaut. Deoarece Mircea este interesat de toate, el vrea să-și încerce tot. Nu se poate spune despre el că e laș, dar totuși se teme de un lucru: de câine. Poate fi câine mic sau mare, negru sau alb- daca-l vede, o ia la sănătoasa cât ai clipi.

De mult timp trăiește cu această frică. Nici el nu-și mai aduce aminte cum a început totul- pentru că a fost o vreme când Mircea mângâia orice căine îi ieșea în cale. Părinții i-au și atras atenția:

-Nu pune mâna pe animale necunoscute. Nu te cunoașta, poate se sperie, vrea să se apere și te prinde.

Mircea însă nu a ascultat sfatul părinților. A ignorat și cuvintele lui Buni, deși Buni repeta într-una:

-Mircea nu pune mâna pe câine! Te mușcă imediat!

I-adevarat că și lui Buni îi era întotdeauna frică de câini. S-a întâmplat într-o zi când Mircea s-a plimbat cu Buni, că au văzut în fața unui magazin ABC un câine care sta culcat așteptandu-și liniștit stăpânul. Mircea a fugit în spatele lui și a vrut să-l mângâie. Câinele s-a speriat foarte tare. Sigur credea că vor să-i facă rău, așa că a dat după mâna lui Mircea. De sperietură, Mircea a uitat și să plângă. Buni s-a speriat de moarte, a alergat la Mircea, l-a strâns în brațe și-l consola, alintându-l. Mircea a început să plângă în hohote, deși n-avea pe mână decât o mică zgârietură. Buni s-a amărât tot drumul către casă iar Mircea plângea, plângea, plângea. Buni cerceta tot mereu zgârie-tura urmărind dacă nu cumva începe să sângereze. De atunci Buni are foarte mare griă de Mircea iar acestuia îi este din ce în ce mai frică de câini. Mircea are un foarte bun prieten, pe Mihai. Părinții lui Mircea l-ar lăsa cu siguranță să meargă cu Mihai pe terenul de joacă, doar că Mircea nu vrea .Oare de ce? Explicația este foarte simplă: Mihai are un câine mare pe care-l iubește foarte mult și care-l insotește peste tot. Mai mult de atât acest câine, adică doamna-câine va avea peste puțin timp pui. Mihai i-a oferit lui Mircea un pui de cățel, dar acesta nici n-a vrut s-audă. N-a avut curajul să-i mărturisească prietenului său că lui îi este teamă de câini deoarece se temea că acesta va râde de el. -Ce aș putea face ca Mihai sã vina mai des cu mine pe terenul de joacă dar să nu-și aducă și câinele? Ce bine ar fi dacã nu mi-ar fi frică de câini! Nicicum nu pot să scap de frica asta prostească!- a gândit într-o seară Mircea. Încă s-a și supărat un pic pe sine înainte să adoarmă.

În noaptea aceea a visat ceva ciudat: o navă spațială uriașă l-a dus deasupra râurilor înspumate, deasupra piscurilor înalte ale munților și a vãilor largi, apoi s-a îndepãrtat din ce în ce mai repede de Pământ șăi zbura deja printre miliardele de stele ale cerului. Când e îngrozitor de cald, când e un frig pătrunzător, depinde de distanța la care trec de stele. În sfârșit Mircea coboarã pe o planetă mică, în vârful unui munte. Muntele este pustiu, nu vezi nici un copac, nici măcar niște tufe. Mircea de-abia își poate mișca picioarele, de-abia se poate urni din loc. Se întoarce pentru ajutor spre nava spaþialã, dar, ce oroare, nava a dispãrut! Ce să fac fără navă în frigul acesta? se gândește disperat Mircea. Deodată observă în coasta muntelui intrarea unei peșteri. Cu ultimele puteri cu chiu, cu vai se târăște în grota întunecoasă.

Deîndată ce a intrat în peșteră, se simte mai ușurat. Dar nu chiar ca acasa… Dintr-odata aude o muzică frumoasă și un fel de bâzâit. Parcă s-ar apropia un roi uriaș de țânțari. Înaintează curios și în curând ajunge la capătul celălalt al peșterii. Aici găsește lumina strălucitoare. Ia ceva timp până i se obișnuiesc ochii cu lumina. Înaintea lui se arată copaci verzi și câmpuri bogate.

-Minunat! strigă el încântat. Nici zăpadă, nici frig. Este cald și timp frumos. Dar de unde vine muzica asta? Ce să însemne asta? deodată aude un zumzet și bâzâit din iarbă. Să fie oare gândaci? Ființele astea târâtoare amuzante seamană mai mult cu oamenii, numai că sunt mici, mici de tot!

La auzul glasului băiatului, ființele târâtoare micuțe o iau la sănătoasa.

-Nu vă temeți! Nu vă fac nimic rău! strigă Mircea după ele. Cine sunteți? Eu voi fi prietenul vostru! Veniți fără frică!

Oamenii ies încet și cu mare băgare de seamă. Unul dintre ei, cu siguranță cel mai curajos, spune cu glas fin și domol:

-Dacă nu vrei să ne faci nici un rău, atunci fii binevenit în cercul nostru. Noi suntem miniminusculii. Planeta aceasta nu are locuitori mai mici decât noi. Dar ție ți-e foame, sigur! Te poftim la ospățul miniminusculilor! și iată: sute și sute de miniminusculi se înhamă la un șnur. La capătul șnurului se bălăngăne un măr frumos, roșu! E de netăgăduit că lui Mircea i s-a făcut foame și se bucurã de mărul dulce și frumos. Numai că-i pare rău de miniminusculi pentru efortul lor.

-Dar ce sunt acestea? strigă Mircea când se vede înconjurat se animale micuțe, micuțe de tot.

-Aceștia sunt prietenii nostrii cei mai fideli și apărătorii nostrii. Vedem că te plac, așa că suntem siguri că ești un copil cumsecade, răspund miniminusculii. Câinii minusculi dau veseli din coada lor și mai mică și ling prietenos mâna lui Mircea cu lăbuțele lor trandafirii. Mircea se împrietenește îndată cu cățelușii miniminusculi. Uită de tot că altădată îi era frică de căini.-Dar aceștia sunt cu totul altfel! Sunt atât de mici!

Mircea se simte foarte bine la miniminusculi. Cu plăcere s-ar juca mai departe cu cățelușii drăgălași, dar nu vrea să fie o povară pentru miniminusculi, așa că își continuă drumul.

Peste puțin timp ajunge la porțile unui oraș. Numai că orașul este atât de mic încât ar încape cu totul în camera sa! Pe străzile orașului se plimbă oameni minusculi. Deși aceștia sunt mult mai mari decât miniminus-culii, gândește Mircea, tot sunt foarte mici. Atunci observă o tăblită. „Mărunțeni”-citește de pe ea. Aici probabil locuiesc măunțeii, gândește Mircea.

Atunci saltă către el un pămătuf de bumbac. Când se uită mai bine vede că nu e un pămătuf de bumbac, ci un cățeluș mărunt. Năsucul lui lucios și negru se ridică voini-cește spre cer, ochii lui veseli privesc spre Mircea.

-Vai, cât ești de drăgălaș! strigă Mircea. Tu nu mă vei mușca, sunt sigur! ridică cățelușul cu băgare de seamă ca să nu-l sperie cu vreo mișcare bruscă și-l pune pe palmă. Da, cățelușul este atââăt de mic, încât îi încape pe palmă!

Cățelul mărunțel își scoate limba micuță și-l linge pe Mircea.

-Hihihi! Încetează! râde Mircea. Mã gâdili! Nu mă gâdila! Ești atât de drăgălaș, încât îmi doresc să te pot lua cu mine. Numai că acasă toată lumea te-ar crede popândău. Din păcate, trebuie să te las aici. și îl pune jos cu grijă. Dar, în jurul său s-a adunat o ceată de câini mărunței. Adulmecă cu grijă, cu puțină teamă copilandrul. Mircea pare un adevărat uriaș pe lângã ei. Vorbește încet, cu voce blândă cu ei, să nu-i sperie. Îi mângâie cu grijă apoi își ia rămas bun. Interesant, se gândește plecând, lor le era frică de mine . Altădată lucrurile au stat invers. Oare și câinii mari se sperie dacă îi ating brusc? Câinii mărunți erau mult mai mari, decât miniminusculii, dar mie nu mi –e frică deloc de ei.

Merge mai departe de pe-o colină pe alta. Deodată, aude un lătrat. Se sperie și ar lua-o la sănătoasa. Numai că alt drum nu există numai cel care duce în direcția lătratului. După câțiva pași zărește un câine. Acesta este mult mai mare decât miniminusculii, chiar și decât mărunțeii, dar tot nu este de mărimea celor care trăiesc cu oamenii. Cu cât se apropie mai tare de câinele lătrând, cu atât mai mult pune stăpânire pe el spaima. Pășește din ce în ce mai încet, aproape că se oprește, dar își aduce aminte de vizita la miniminusculi și la mărunței.

E caraghios! găndește Mircea. Nu mi-a fost frică de câinii miniminusculi, pe cei mărunței i-am și mângâiat și acum mi-e teamă de un astfel de cățeluș? Dar și el este ca și cei miniminusculi ori cei mărunței. Câinele e câine! Și Mircea își continuă curajos drumul.

Zărește un omuleț, care este mult mai mare decât miniminusculii,, mai mare decât mărunțeii, dar mai mic, decât oamenii. Omulețul își cheamă câinele cu un semn.

-Taci, Cezar! Ai semnalat deja că se apropie un străin de orașul nostru! Apoi se întoarce către Mircea: Ai trecut pe pământul miniminusculilor, ai traversat țara mărunțeilor, ești binevenit în țara piticilor! Acesta este câinele meu, Cezar. El este paznicul nostru cel mai vigilent. Suntem foarte mândri de el. Ne ajută foarte mult. E un câine de nădejde, nu-i face nimănui rău, dacă este lăsat în pace. Nu poate vorbi, așa că latră, dacă are ceva de comunicat. Lătratul de care te-ai speriat așa de mult nu e altceva decât graiul câinilor. Vii la mine să te omenesc?

Mircea primește bucuros invitația. Deja nu-i e fricã de câine, iar Cezar se gudură vesel pe lângă el. Casa piticului este foarte cochetă. și tu știi, doar cunoști casa piticilor din povestea cu Albă-ca-Zăpada. Nevasta piticului gătește o cină nemaipomenită. Mircea primește porție dublă. Ia din farfurie o bucată de carne: ar vrea să-i dea lui Cezar, când își ia rămas bun.

-Multumesc pentru ospitalitate! Din păcate, trebuie să plec, pentru că părinții mei sunt îngrijorați din cauza mea, spune după cină Mircea.

-Nu uita prietenii tăi din țara piticilor! își ia rămas bun piticul și nevasta sa. Iar câinele pitic latră ca aprobare. Mircea aude din nou ceva zumzăit, bâzâit de sub picioare- și auzi întâmplare! Stă din nou în naveta spațială! și zboară, zboară, zboară și Bum! cade din pat! Ce frumos am visat! Păcat că nu m-am putut juca de-adevăratelea cu cățelușii aceia drăgălași, gândește Mircea, apoi se-ntoarce către perete și doarme la loc.

A doua zi se întâlnește cu Mihai.

-Privește aici! strigă Mihai. Nu e drăgălaș?

Mircea se apropie și vede că Mihai þine în brațe un cãțeluș. Mircea se gândește la visul său frumos și nu-i e teamă deloc. Îl mângâie și îl roagă pe Mihai să-l lase să-l țină acum și el. Ce moale este blana lui! și cum își încearcă dințișorii pe mâna lui Mircea! Un pic pișcă, dar lui Mircea nu-i pasă.

-Hai la noi! îl invită Mihai. Îți arăt și ceilalți pui. Stau în coș cu mama lor.

Mircea ezită puțin.

Să mă duc lângă câinele cel mare? Gândeșăte, dar de ce nu? Câinele acela nu e altfel, decât miniminuscuilii ori mărunțeii ori câinii pitici…ori acest cățeluș. Numai că e mai mare.

– Bine, zice cu voce tare. Vin cu tine. Până ajunge la Mihai aproape că nu-i mai este frică. Un pic, un pic tot se teme de mama puilor-dar bine că Mihai nu observă nimic din asta.

Peste putin timp n-o să-mi fie frică deloc de câini- gândește mulțumit Mircea. Doar nu trebuie săpun mâna pe ei. Nici nu-i voie să pun mâna pe un câine străin. Un lucru e sigur: acum pot să vin la Mihai, nu mă tem atât de mult de câini! Poate că și ție ți-e teamă un pic de câini? Atunci urmează exemplul lui Mircea: cu siguranță și tu ești tot atât de curajos. Imaginează-ți cum arată câinii miniminusculi și cei mărunței. Dacă ți-ar fi frică din nou, încearcă să te gândești mult la ei- vei vedea că teama se va face mai mică decât ei!