Interventia Umanitara

=== Capitolul I ===

Capitolul 1. Aspecte generale

Ideea ,,intervenției umanitare” ca o acțiunea militară rațională a unui stat sau a unei grupări de state în teritoriul altui stat suveran este mai veche de 180 de ani. Spre exemplu, intervenția Rusiei în Războiul Grec pentru independență (1821-1827), intervenția Franței în Siria (pe când era parte a Imperiului Otoman în 1860), implicarea Rusiei în Bulgaria (1876-1878) și amenințarea cu forța a unor puteri europene pentru stoparea genocidului poporului Armenian în Turcia (1994-1917) sunt considerate toate ca exemple ale intervenției umanitare. Justificarea, planificarea și execuția intervenției umanitare s-au schimbat odată cu emergența ideii de a proteja civilii, dar fundamentul normativ al violării suveranității altei națiuni a rămas neschimbat.

Normele umanitare și evoluția lor cu și între state de-a lungul ultimilor 180 de ani au dus la ideea de intervenție umanitară. În ceea ce privește afectarea suveranității altui stat, au existat contradicții în tiparul politic internațional încă de la apariția acestui concept. Nici realiștii (care așteaptă dobândirea de avantaj geopolitic sau strategic de către intervenționiști), nici liberalii (care caută câștiguri economice sau răspândirea democrației în cadrul tării pentru care se intervine), nu pot explica intervenții precum cea din Somalia (1989) sau cea din Kosovo (1999). Cel mai probabil, intervenția umanitară – și prin urmare, normele – corespund viziunii constructiviste.

Această dezvoltare continuă a normelor explică varietatea tipurilor de intervenții de-a lungul timpului. De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, definiția generală a ce este uman și violarea cărei norme justifică o intervenție s-au schimbat fundamental. În plus, după terminarea Războiului Rece în 1989, ,,normele despre acțiunea multilaterală au fost întărite, făcând multilateralismul nu doar atractiv, ci și imperativ”. În consecință, intervențiile umanitare de astăzi depind, în mod evident, de o largă aprobare a comunității internaționale a statelor, un mandat instituționalizat a Națiunilor Unite, și uneori au nevoie și de suportul adițional al instituțiilor supranaționale. Aceste instituții formale, în mod simultan, dau formă unor norme care legitimează intervențiile internaționale în statele suverane și încadrează implementarea intervenției.

Normele care susțin raționamentul intervențiilor umanitare sunt norme permisive care autorizează comunitatea internațională șă intervină în anumite circumstanțe. Avansarea normelor a creat în final conceptul ,,responsabilității de a proteja” ca piatra de temelie în schimbarea intervenției umanitare de la o normă permisivă la o normă automat obligatorie.

Deși Comisia Internațională a Intervenției și Suveranității Statului (ICISS) a formulat deja principiul conceptului ,,responsabilității de a proteja” în 2001, și Națiunile Unite au adaptat conceptul în cadrul Summit-ului din 2005, nici măcar o intervenție nu s-a bazat în întregime pe acest nou concept. Importanța normativă a ,,responsabilității de a proteja” a fost adusă la cunoștința școlilor de gândire, dar în același timp, acestea văd conceptul ca pe un compromis și îi neagă orice caracter legal obligatoriu. În sfârșit, evaluarea ,,responsabilității de a proteja” ca o unealtă importantă în discuția despre intervențiile umanitare este o parte importantă a acestei teze.

1.1. Conceptul de intervenție umanitară

Conceptul de intervenție umanitara a apărut relativ recent în agenda politico-militară a Occidentului. Alături de terorism, este un concept relativ nou și despre care se vorbește cu precădere la începutul secolului douăzeci și unu. Se poate observa tendința de a trece pe un loc secund problemele asociate intervențiilor umanitare și o mult mai mare preocupare pentru amenințarea terorismului. Cu toate acestea, dezastrele apărute în urma unor astfel de intervenții (genocidul din Rwanda din 1994, de exemplu) au marcat conștiința comunității internaționale și cu greu ar putea fi ignorate.

Științele sociale și politice oferă o multitudine de definiții prin care caută să explice conceptul intervenției umanitare. Definiția intervenției umanitare a lui Keohane folosită în această teză exclude în mod particular intervențiile non-armate – precum amenințarea cu sau folosirea sancțiunilor economice, diplomatice sau de alt fel și stipulează intervențiile armate, cu scopul de a proteja sau salva naționalii statului în care se intervine.

Reprezentativă pentru o astfel de situație, când se intervine cu o forță armată pentru a influența afacerile interne ale altui stat rămâne declarația unui fost președinte al SUA, William McKinley, în contextul confruntării cu anexarea Filipinelor:

,,Mi-a venit într-o noapte ideea că nu putem să întoarcem insula împotriva Franței și Germaniei, rivalii noștrii comerciali; s-ar ajunge la o afacere proastă și discreditabilă. Nu putem totuși nici să îi lăsăm ei înșilor; nu se potriveau cu autoguvernarea. Așadar, nu ne mai rămânea nimic de făcut decât să avem grijă de ei, să-i educăm și să-i creștinăm.”

Din exemplul acestui citat se poate înțelege că folosirea puterii politice și militare ca mijloc de coerciție și control este un fenomen despre care nu putem spune că aparține strict perioadei de după Razboiul Rece. Problema intervenției umanitare este un subiect pe care numeoși academicieni și politicieni îl dezbat. Totuși, mai puțin avantajos pentru soluționarea acestei probleme este faptul că în discuțiile legate de intervenția umanitară, actorii internaționali nu par să fie ghidați de aceleași instrumente conceptuale. Din acest motiv e necesară trecerea în revistă a definițiilor pe care comunitatea internațională și specialiști ai domeniului le asociază termenilor ca intervenție, umanitar și intervenție umanitară.

În centrul atenției mele se află intervenția armată, dar voi descrie pe parcursul tezei și formele variate îmbrăcate de o intervenție coercitivă. Ca punct de plecare în cercetarea mea, definesc intervenția ca fiind actul intenționat al unui stat sau a unei organizații internaționale care exercită o anumită autoritate în politica și afacerile interne ale altor state sau grupuri de state. Important de reținut este că statul-țintă (așa cum mă voi referi eu la statul pe teritoriul căruia se intervine) nu și-a dat acceptul pentru intervenție. Un exemplu elocvent în acest sens este, pe de o parte, bombardarea Serbiei pentru protejarea kosovarilor albanezi – etichetată ca o intervenție, iar de cealaltă parte, acțiunile coaliției desfășurate în Timorul de Est cu aprobarea guvernului indonezian și care din acest motiv nu e percepută ca o intervenție. De asemenea, la Războiul din Golf nu ne putem referi ca la o intervenție, pentru că nu reprezintă un amestec în afacerile interne ale Irakului. Nu putem omite nici faptul că sunt și teoreticieni care fie au negat, fie au preferat să nege distincția bazată pe consens. Un exemplu edificator în acest sens este Stanley Hoffman. În eseul său ,,The Politics and Ethics of Military Intervention”, el spune că nu distinge

,,între cazuri în care intervenția apare în urma consimțământului formal al guvernului și cazuri în care nu o face, mai ales deoarece consimțământul nu este întotdeauna voluntar. Consimțământul inițial se poate transforma în resentiment și ostilitate. Asta separă aspectele politice ale intervenției de cele etice, deoarece acțiunile politice, chiar și atunci când nu sunt precedate de o discuție explicită despre îngrijorările morale, întotdeauna ridică astfel de probleme. Chiar și acțiuni care par a fi destinate stabilirii sau restaurării ordinii au implicații din partea justiției.”

De când s-au pus bazele conceptului de intervenție umanitară, statutul lor legal nu a fost niciodată pe deplin rezolvat. Evaluarea statusului legal al intervenției umanitare fără aprobarea statului implicat e larg răspândită. Rezidă din concluzia că folosirea forței armate într-o intervenție umanitară este în general ,,ilegală”, evaluare potrivit căreia ultima intervenție în Libia (în particular) contrazice legea internațională, și în opoziție cu punctul de vedere al lui Anne Orford. . Hurd concluzionează următoarele despre această problemă în lucrarea sa:

,,Legea internațională contemporană poate fi interpretată fie ca permițând sau interzicând intervențiile umanitare internaționale, iar incertitudinea legală din jurul intervențiilor umanitare este fundamentală și de nerezolvat”

Prin urmare, numai câteva aspecte legale în general acceptate ale intervenției umanitare sunt descrise aici. Articolul 38 (I) al Statutului Curții Internaționale de Justiție stipulează că normele sunt legal obligatorii dacă sunt parte a unei convenții internaționale sau a unei cutume. Acest statut este larg acceptat ca normă obligatorie a legii internaționale.

Alături de această afirmație, convențiile internaționale guvernează exercițiul intervenției umanitare de forță. Larg răspândita necesitate a unei abordări multilaterale pentru aceste măsuri militare subliniază rolul Cartei ONU ca cea mai importantă convenție în ce privește subiectul intervențiilor umanitare. Deși statutul legal al Cartei, obligațiile și jurisdicția în conflictele interne ale statelor sunt subiect de discuție, ,,cea mai importantă sursă a legii internaționale, convențiile internaționale, par să permită Consiliului de Securitate al ONU să autorizeze intervenții umanitare înteprinse de membrii săi”. Acest lucru se bazează pe Capitolul VII, în special Articolul 39 al Cartei ONU care spune că ,,poate autoriza Consiliul de Securitate ONU folosirea forței ca răspuns la orice amenințare a păcii, destabilizarea păcii, ori act de agresiune”

Intervențiile care sunt neautorizate de ONU sunt și mai controversate. Exemple de intervenții neautorizate – precum cea din Irak (1992 și 1993), cea din Bosnia (1995) și cea din Kosovo (1999) – își demonstrează importanta, deși astfel de intervenții sunt în general rare. Acest declin este explicat de schimbarea normelor față de intervențiile multilaterale și autorizate. Argumentele pro și contra intervențiilor neautorizate sunt versatile și își au originea într-o varietate de motive. Criticii intervențiilor neautorizate se referă la Articolul 2 (4) din Carta ONU:

,,Toți membrii trebuie să se abțină în relațiile internaționale de la amenințarea sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat, sau incompatibile în orice formă cu Scopurile Națiunilor Unite”

Discuția despre legitimitate duce la câteva abordări care să justifice intervențiile neautorizate. Cele mai importante abordări sunt:

Legea internațională cutumiară

Abordarea status quo

Abordarea ,,breșei scuzabile”

Abordarea doctrinei liberale

Un element important al discuției este tendința normativă referitoare la intervențiile multilaterale. Așadar, intervențiile au nevoie de o bază mai largă de aprobare și prin urmare, probabilitatea de a interveni neautorizat descrește deoarece cele mai multe state sunt orientate spre Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite și deciziile sale. Pentru intervenția în Libia, marea majoritate a teoreticienilor recunosc legitimitatea intervenției bazată pe mandatul Consiliului de Securitate. În pofida acestui lucru, discuții referitoare la dimensiunea actuală a intervenției care a exagerat mandatul, precum și preocupări legale pentru procesul decizional de participare al unor state încă există.

În concluzie, statutul legal al intervenției umanitare nu este pe deplin rezolvat și este foarte posibil ca în viitor fiecare caz în parte va trebui examinat și chiar și după discuții intense, îndoieli vor rămâne în rândul teoreticienilor și al politicii internaționale. Analiza legală a amplei intervenții NATO în Libia va influența fiecare nouă discuție și are deja un impact asupra discuției despre o posibilă intervenție în Siria.

O altă preocupare a prezentei teze este de a răspunde întrebării ce întelegem prin umanitar în întervențiile armate? Această expresie se referă în esență la motivul principal pentru care este întreprinsă o astfel de acțiune. Menționez principal deoarece este cunoscut faptul că în practică afacerilor înternaționale pot exista și alte motive despre care urmează să vorbesc. Se poate, într-adevăr, să exagerăm atunci când pretindem că motivele umanitare constituie o condiție suficientă pentru intervenție, dar ar trebui să fie cel puțin necesară și remarcabilă. Termenul de umanitar nu este folosit pentru a distinge intervențiile care sunt destinate salvării străinilor de răul ce li s-a făcut sau care li se poate face de către autoritățile statului care sunt responsabile cu protejarea lor. Este mai bine dacă o numim intervenție altruistă, dar vom urma curentul comun și o vom numi umanitară.

Tesón pare să tindă către asta atunci când vorbește despre reclamația conform căreia intervențiile par să dea dovadă de parțialitate și un abuz extrem din partea celor care intervin. El spune că: ,,Dacă o parte din definiția categoriei de acțiuni, de intervenții umanitare, este că statul nu face niciun abuz, atunci este dificil să fii de acord cu concluzia conform căreia adoptarea regulii care permite intervențiile umanitare va avea consecințe benefice.” El mai adaugă că ,,O intervenție în care trupele străine fac abuz de putere nu este un exemplu de intervenție umanitară”. Dar o astfel de sugestie poate fi dezastruoasă în discuțiile serioase despre merite sau pot fi capcane în angajarea în astfel de intervenții care sunt concepute să fie umanitare. Din moment ce avem nevoie de vocabular pentru a le dezbate, asta nu asigură succesul de la început.

Există controverse și în privința motivelor pentru care actorii statali cei mai influenți ar putea să se angajeze într-o intervenție umanitară. Cele mai importante critici vin din partea gânditorilor realiști care pun motivele unei astfel de acțiuni pe seama urmăririi propriilor interese.

Ce se înțelege până aici este că intervenția umanitară reprezintă un subiect controversat și confuz. Aceste aspecte ale subiectului sunt cauza formelor pe care le poate avea o intervenție militară, multe dintre acestea nefiind umanitare. În consecință, nu ar trebuie să ne mire faptul că intervenția umanitară este asociată cu o largă gamă de activități ce țin de conflictul armat și stoparea suferinței umane în teritoriile altor state. O definiție a intervenției umanitare ar putea fi următoarea: folosirea forței militare de către un stat sau grup de state în jurisdicția altui stat, fără permisiunea sa, având ca scop oprirea sau prevenirea unui abuz al oamenilor din interiorul statului care a fost comis sau facilitat de autoritățile de facto ale statului.

De asemenea, prin intervenție umanitară se înțelege și sprijinul umanitar ce nu constă în folosirea forței militare. În cazul unei astfel de intervenții, actorii internaționali acționează peste granițe cu scopul de a le asigura civililor sau refugiaților (caz în care nu e nevoie de manifestarea coerciției) hrana și medicamente. Această activitate este tipică competenței organizațiilor (ONG-urilor) cum ar fi Médicins Sans Frontières și Crucea Roșie.

O altă distincție trebuie avută în vedere, și anume cea dintre menținerea păcii și intervenția umanitară. Ambele cazuri prevăd desfășurarea trupelor militare străine în interiorul altui stat și exact aceasta este cauza confuziei dintre cele două acțiuni.

Operațiunea de menținere a păcii presupune pătrunderea personalului militar și civil în anumite state pentru a ,,anunța terminarea unui conflict armat sau rezoluția unor dispute îndelungate.” Pentru ca o astfel de intervenție să aibă loc, e necesară respectarea unor condiții. În primul rând, ostilitățile dintre părțile aflate în conflict trebuie să înceteze, de obicei prin semnarea unui tratat de pace și în al doilea rând, e necesar consimțământul statului pentru teritoriile unde au loc aceste operațiuni umanitare. La fel de important este faptul că atitudinea intervenineților în astfel de situații trebuie să fie neutră, cu respect pentru beligeranți, deoarece numai așa se poate ajunge la o rezolvare a conflictului. Ideea este de a se construi încrederea celor două părți implicate în conflict și medierea lor de către organizațiile intervenționiste în implementarea acordurilor de pace la care s-a ajuns.

În cazul unei operațiuni de menținere a păcii, personalul militar și civil are rolul de a anunța incetarea unui conflict armat sau rezoluția unor dispute îndelungate. Pentru ca sarcina aceasta să fie posibilă, condiția care trebuie îndeplinită e ca orice fel de ostilități între părți să înceteze, de obicei prin încetarea focului sau incheierea unui acord de pace. De asemenea, trebuie avut tot timpul în vedere ca cei care asigură pacea să aibă o atitudine neutra, cu respect pentru fiecare din părțile beligerante, deoarece se urmărește o conciliere a beligeranților pritr-o mai bună înțelegere a condițiilor păcii la care au consimțit. Deși astfel de operațiuni sunt conduse de personal militar majoritar, există și angajați civili. În cazul intervențiilor umanitare, personalul militar este însărcinat cu stoparea suferinței pricinuite de beligerant prin măsuri proactive, de forță.

Conceptul R2P – ,,responsabilitatea de a proteja”

Problema egalității suverane a statelor își găsește soluționarea în tratatele de la Westfalia din anul 1648. Principiile acestei egalități vor reprezenta, odată cu finalul celui de-al Doilea Război Mondial unul dintre elementele de bază ale Cartei ONU. În plin proces de decolonizare, pe 27 octombrie 1970, noile state își demonstrează tendința de recunoaștere a acestui principiu. Mai mult decât atât, peste numai 50 de ani de la acea dată, conceptul responsabilității de a proteja pare să consolideze poziția statului suveran, nicidecum să o slăbească.

Acesta este momentul când Comisia Internațională pentru Intervenție și Suveranitate susține ca prioritate a statului responsabilitatea de a-și proteja propria populație. În secolul XXI,pe lângă respectul integrității teritoriale, suveranitatea conține atât problema guvernării, cât și pe cea a democrației.

Aici intervine schimbarea, ruptura din viziunea rigidă a definirii suveranității așa cum și dreptul internațional o concepe și pe care Comisia Internațională pentru Intervenție și Suveranitate o exploatează. Este vorba în mare despre o suveranitare care de acum înainte implică ,,o dublă responsabilitate: externă – de a respecta suveranitatea altor state – și internă – de a respecta demnitatea și drepturile fundamentale ale tuturor persoanelor care locuiesc pe teritoriul statului”. Această dublă exigență tinde cel mai bine să circumscrie conceptul guvernării, unde o parte este direct dirijată asupra indivizilor și pune accent pe respectul drepturilor lor fundamentale. Totul regăsindu-se în această conjuctură, Responsabilitatea de a Proteja include acțiunea care nu este dorită – militară – împotriva unui stat în beneficiul populației sale.

Termenul ,,responsabilitatea de a proteja” (R2P) a fost pentru prima dată prezentat într-un raport al Comisiei Internaționale pentru Intervenție și Suveranitate (ICISS) în decembrie 2001 și este numai titlul unui concept care prevede multe alte responsabilități ale comunității internaționale și care se cer îndeplinite atunci când un regim a eșuat în a-și proteja propria populație. Conceptul responsabilității de a proteja înseamnă, în limbaj simplificat, responsabilitatea de a proteja civilii atunci când propriul guvern îi pune în pericol. Responsabilitatea de a proteja include trei elemente diferite:

Responsabilitatea de a preveni

Responsabilitatea de a reacționa și

Responsabilitatea de a reconstrui

Declarația finală a Summitului Mondial al Națiunilor Unite din 2005 va ingloba și conceptul R2P. Începând cu anul 2006, acesta va fi utilizat de Consiliul de Securitate în rezoluțiile sale. Totuși, avea să mai dureze până ce se va pune în aplicare prevederile R2P. Acțiunea înteprinsă în anul 2011 împotriva Libiei va marca punerea în practică a conceptului responsabilității de a proteja.

Sfârșitul Războiului Rece înseamnă sfârșitul Uniunii Sovietice, din anul 1991 și slăbirea mișcării non-aliaților. Membrii acestei mișcări sunt copleșiți de constrângerile programelor de ajustare structurală. În urma acestor evenimente, SUA se proclamă la nivel mondial ca unica super-putere. Susținute de aliați (mai cu seama de cei europeni), SUA doreau detașarea de regulile Cartei ONU, scopul fiind acela de a putea acționa legal oriunde credeau ei de cuviință. În practică, se vor alege cu numeroase conflicte scăpate de sub control și soldate cu un număr mare de tări cufundate în haos.

În 1990 aveau să se multiplice intervențiile umanitare și în motivarea acestora se foloseau discursuri umanitare, dar care aveau la bază interesele celor care intervin. Acest lucru nu putea decât să discretizeze teoria dreptului de a întreprinde o intervenție umanitară; se punea la îndoială chiar și necesitatea unei astfel de acțiuni. Din aceste considerente se cerea înlăturarea oricărei capcane lingvistice și delimitarea clară, concisă a conceptului. Raportul Comisiei Internaționale pentru Intervenție și Suveranitate avea să constate același lucru:

,, (…) expresia <<intervenției umanitare>> nu [contribuie] la progresul dezbaterii, Comisia Internațională pentru Intervenție și Suveranitate consideră, de asemenea, că termenii dezbaterilor trecute ce opun partizanii și adversarii unui <<drept de intervenție>> de către stat pe teritoriul altui stat sunt depășiți și inutili. Preferăm să vorbim nu numai de un <<drept umanitar>>, ci mai ales de o <<responsabilitate de a proteja>>.”

Lucrurile sunt puse în lumina aceasta prin efortul lui Kofi Annan, fost secretar general al Natiunilor Unite (1997-2006). Fiind martor la genocidul petrecut pe teritoriul Rwandei în anul 1994, Kofi Annan era determinat să schimbe cursul lucrurilor și să ia orice măsură pentru a convinge statele membre ONU să ia atitudine, indiferent de preț, față de aceste evenimente. Eforturile sale s-au materializat prin apelul lansat de Kofi Annan în cadrul Adunăriii Generale a Națiunilor Unite în anii 1999 și 2000:

,,dacă intervenția umanitară constituită este efectiv un atac la adresa suveranității, cum ar trebui noi să reacționăm în fața unor asemenea situații ca cele la care am fost martori în Rwanda sau în Srebrenica, înaintea unor violări flagrante, masive și sistematice ale drepturilor omului, […] sub ce principiu e fondată condiția noastră umană?”

Declarația include:

,,Șefii statului și guvernul se pun de acord asupra următoarelor:

Fiecare stat are responsabilitatea principală de a-și proteja populația de genocid, crime de război, crime împotriva umanității și epurări etnice. Și este de asemenea o responsabilitate pentru prevenirea acestor crime.

Comunitatea internațională trebuie să încurajeze sau să asiste statele în exercitarea acestei responsabilități.

Comunitatea internațională are responsabilitatea de a folosi adecvat tehnici diplomatice, umanitare și alte mijloace pașnice pentru a proteja populația amenințată de aceste crime. Când un stat eșuează în protecția responsabilităților și mijloacele pașnice sunt inadecvate, comunitatea internațională trebuie să recurgă la mijloace mai puternice, inclusiv folosirea colectivă de forță autorizată de Consiliul de Securitate sub autorizarea Capitolului VII”.

K. Annan dorea ,,o interpretare lărgită a articolului 51 (capitolul VII) a Cărții Națiunilor Unite” pentru a permite Consiliului de Securitate să pună în aplicare intervenții umane de natură legală. Plecând de la ,,dreptul intervenției umanitare”, teoria responsabilității de a proteja vrea să conceptualizeze și să legalizeze intervenția militară împotriva unui stat dat pentru a proteja populațiile amenințate pe teritoriile celui din urmă. Cele două principii fundamentale ale acestei teorii sunt formulate în cele ce urmează:

,,1) Suveranitatea statelor implică o responsabilitate iar statului însuși îi revine în mod esențial responsabilitatea de a-și proteja poporul. 2) Când o populație suferă grav în urma consecințelor unui război civil, a unei insurecții, a unei represiuni exercitate de stat sau din cauta eșecului politicilor lui și atunci când statul în chestiune nu este dispus sau apt să dea un termen acestor suferințe sau să le evite, responsabilitatea de a proteja domină principiul non-intervenției.”

Responsabilitatea de a proteja (R2P) a fost de puține ori menționată în documentele oficiale ale ONU și a rămas relativ neluată în considerație în politica internațională, chiar dacă a avut acceptare la nivel intern în câteva țări și organizații regionale. Acest aspect s-a schimbat odată cu Rezoluțiile Consiliului de Securitate din 1970 și 1973 în Libia. Pentru prima dată, o responsabilitate de a proteja de partea Libiei (Res. 1970: ,,Reamintește autorităților Libiei ,,responsabilitatea de a-și proteja propria populație”) și a comunității internaționale (Res. 1973: ”…să ia toate măsurile necesare pentru protecția civililor din țară aflați sub amenințarea atacului…”) este sugerată. Cu Rezoluția 1975 din Coasta de Azur a Consiliului de securitate, care de asemenea include un pasaj bazat pe responsabilitatea de a proteja civilii, tendința de a se baza pe R2P a continuat. Cu toate acestea, chiar dacă conceptul stipulează responsabilitatea politică a statelor de a proteja, nici măcar o singură intervenție internațională nu s-a bazat în întregime pe acest nou concept.

De când cu emergența sa din 2001, conceptul ,,responsabilității de a proteja” a fost puternic dezbătut. Susținătorii și opozanții acestui concept argumentează cu disperare pentru convingerile lor. Intervenția în Libia a accentuat din nou aceste discuții, fără însă a se ajunge la vreo concluzie finală. În sfârșit, responsabilitatea de a proteja reprezintă mai mult o idee normativă și un argument decât o regulă obligatorie, politică sau strategie.

Problema care se cere rezolvată este – la fel ca cea în cazul noțiunii de intervenție umanitară – definiția laxă, chiar ambiguă a responsabilității de a proteja. Acest concept se aplică, într-adevăr crimelor de război, celor împotriva umanității, epurărilor etnice și genocidelor. Dificultatea apare atunci când încercăm să dăm o definiție unanim acceptată pentru fiecare dintre aceste crime. Spre exemplu, Tribunalul pentru Rwanda, cel pentru fosta Iugoslavia cât și multe alte statute alte tribunale internaționale au propria definiție a acestor crime. O astfel de situație permite unui tribunal să se orienteze spre o definiție care să-i convină. Există, așadar această breșă care lasă loc de interpretări multiple și care poate fi folosită drept scuză pentru decizia de a interveni sau nu într-o situație de criză. În lumina acestor evenimente, menționez și definiția pe care o dă Curtea Penală Internațională acestor crime, trei dintre acestea (înafara epurării etnice) întrând în competența juridică a Curții.

Curtea Internațională pentru Intervenție și Suveranitate stipulează că o intervenție militară este garantată doar în condiții excepționale. Mai precis: : ,,violența există dacă în mod evident sunt <<prejudicii aduse conștiinței umane>> sau [aceste circumstanțe excepționale] care reprezintă un pericol atât de evident și imediat pentru securitatea internațională”. Ca o astfel de intervenție să fie posibilă, condiția este îndeplinirea a șase criterii: autoritate adecvată, cauza dreaptă, buna intenție, recursuri precedente, proporționalitatea mijloacelor și perspectivelor rezonabile.

Cea mai avantajoasă metodă de a explica cum războiul poate fi umanitar este recurgerea la teoria războiului just. Deși criticată de numeroși teoreticieni, teoria războiului just se dovedește un aparat rezonabil pentru înțelegerea sau mai bine spus, justificarea războiului și a intervenției. Nu ar fi greșită afirmația potrivit căreia războiul e parte din firea umană. Conflictul e la fel de vechi precum omenirea și de-a lungul istoriei, s-a dovedit un instrument comun al puterii și politicii statului. Și totuși, faptul că un astfel de fenomen implică uciderea, mutilarea oamenilor, distrugerea proprietăților, alături de spațiul natural și cultural al lor face din război o povară care cu greu se justifică. Per ansamblu, cele mai multe motive sunt convingătoare în a cataloga războiul ca fiind pur și simplu o atrocitate. Dar să nu scăpăm din vedere că atunci când spunem război just ne referim la alte considerații și la moduri prin care desfășurăm un astfel de conflict. Ca puncte slabe ale subiectului și care sunt cel mai adesea discutate amintim conceptul de jus ad bellum (tradus ca dreptul la război și are abrevierea JAB) și conceptul de jus in bellum (tradus ca dreptul aplicabil la război și are abrevierea JIB).

De cele mai multe ori, teoria războiului just este doar un tertip de care militarii și politicienii se folosesc pentru a-și urmări propriile interese geopolitice, strategice și economice prin angajarea într-un război facil și distructiv. Această nuanță a războiului just a fost puternic amendată de critici. În ce privește etica războiului just, cei mai mulți filosofi și specialiști ai secolului XX o consideră restrictivă. Pe lângă insistența asupra justei cauze pentru care actorii internaționali s-ar putea angaja într-un război, se precizează și alte condiții și care, de asemenea ce se cer îndeplinite:

proporționalitatea recurgerii la război pentru o asemenea cauză

cerința ,,ultimei recurgeri” care subliniază valoarea păcii pe care războiul o distruge și avertismente care prea grăbite recurg la violență

criteriul bunei intenții, care orientează acțiunea militară în justiție mai degrabă decât în răzbunare, pierderi de sânge sau mai mult expansionism

testul autorității adecvate, care este destinat în a păstra recursul la violență sub control decât sub autoritate

considerația prospectelor realistice pentru succes, care este practic o încercare de a ține în frâu pasiunile războiului de desideratum-ul raționalității în judecata practică

variate criterii morale pentru sensurile folosite în ducerea unui război, cum ar fi imunitatea non-combatant

Este foarte dificil de hotărât dacă tradiția războiului just aduce lumină în controversa intervențiilor umanitare. Această situație o putem pune și pe seama curentelor care încearcă să explice sau să reformeze această teorie și care se pun prea puțin sau chiar deloc de acord asupra a ceea ce ar trebui să însemne cauza dreptei intenții. Spre exemplu, statismul este un model conservator și consideră statul ca fiind cel mai important în afacerile internaționale. Modelul stipulează importanța suveranității statale și pune accent pe libertatea statului de a decide măsura în care rezidenților le sunt respectate drepturile individuale. Cu o astfel de viziune centrată pe stat, violarea suveranității este pur și simplu o afirmare a puterii politice și nicidecum o îngrijorare umanitară. În teza acestui curent de gândire rezidă ideea că e firesc ca statele mai slabe să fie dominate de voința celor mai puternice.

Internaționalismul privește lucrurile din alt unghi. Recunoaște importanța suveranității statului, dar precizează ca fiind la fel de importantă acțiunea necesară corijării în cazurile în care normele drepturilor omului sunt complet neglijate de guvernele respective.

Cu o abordare și mai diferită decât a celor două curente de mai sus, cosmopolitanismul vede sistemul internațional ca fiind în primul rând o comunitate de indivizi și apoi ca o comunitate de state. Așadar, ca statele să poată dobandi drepturi trebuie să se îngrijească în prealabil de bunăstarea indivizilor și promovarea drepturilor acestora. Solidarismul, una dintre teoriile curentului de gândire cosmopolitanist, consideră ca fiind în centrul sistemului internațional omul, nicidecum statul. Potrivit abordării solidarismului, pentru protecția drepurilor omului și ale civililor sunt responsabile guvernele și această responsabilitate privește atât rezidenții din teritoriu, cât și pe cei din afară. Tocmai acest aspect posibilă acțiunea guvernelor de a risca siguranța propriilor cetățeni pentru a salva victimele de peste graniță. Potrivit acestui curent de gândire, cetățenii nu se deosebesc între ei, fac parte din aceeași universalitate.

Dintre toate curentele de gândire, în explicarea conceptului actual al războiului just și a condițiilor care se cer îndeplinite pentru demararea unei intervenții umanitare este utilitarismul. Utilitarismul consideră că o acțiune umanitară nu poate fi rea sau bună în sine. Etichetarea se face în funcție de rezultatul intervenției iar o acțiune este justă doar dacă rezultatul acestea este mai mult favorabil decât nefavorabil pe toate planurile.

O altă problemă mă preocupă și la care caut să găsesc un răspuns. Este cunoscut faptul că războaiele civile, persecuțiile, tortura extinsă, refugierile forțate și tiraniile apar în cele mai multe părți ale globului. Cum se face trierea intervențiilor umanitare? În funcție de ce motive se iau hotărârile?

Thomas Weiss și alții au invocat ideea unui triaj în această conexiune, de când considerațiile eficacității și resursele disponibile vor determina adesea cine primește ajutor atunci când nu toată lumea va putea fi ajutată. Problema care apare aici este dată de diviziunea dintre cei care dau curs anumitor cereri pe baza anumitor relații și a celor care nu fac asta deloc sau o fac numai indirect și nu potrivit voinței lor. Utilitarismul, spre exemplu, prevede că ar trebui să fim imparțiali cu cei care solicită ajutorul și a căror situație se califică pentru o intervenție umanitară. În practică, lucrurile se desfășoară după un alt tipar și care vorbește mai degrabă despre parțialitate decât despre imparțialitate.

În concluzie, această problemă a parțialității și a limitelor extinderii ei ar trebui rezolvată, astfel încât să existe o direcție clară în decizia de a interveni când, cum și pentru cine. Acest aspect se cere revizuit pentru că practica ultimilor ani pare să dea curs teoriilor realiste care spun că intervențiile umanitare au la bază propriul interes al intervenționiștilor și acest lucru ridică probleme de rasă, etnicitate și cultură într-un mod tulburător. Este cu atât mai intrigant să știm că atitudinea pentru rezolvarea ravagiilor făcute de bolile cronice în Africa de dovedește latentă, măsurile medicale și sociale, deși preferabile intervențiilor militare, nu apar decât foarte rar pe agenda politică a intervenționiștilor. Toate aceste aspecte vor fi analizate în capitolul următor al tezei și voi încerca să analizez motivele reale pentru care actorii internaționali decid să intervină în rezolvarea anumitor crize și să stea departe de altele.

=== [anonimizat]-284-Capitolul-2 ===

Capitolul 2. Incidența și non-incidența intervenției umanitare

2.1. Tiparul non-incidenței în intervenția umanitară

După conformarea cu principalele cerințe – răspândirea și încălcarea drepturilor fundamentale ale omului care contrazic normele internaționale general acceptate, sprijinul instituțiilor care sunt la curent cu aceste încălcări, construirea unei coaliții multilaterale și cel puțin a unei baze legale inerente – intervenția umanitară poate avea loc, cel puțin teoretic. Totuși, istoricul intervențiilor umanitare de la 1990 și până azi arată că folosirea forței armate peste granițe având ca real motiv apărarea drepturilor omului este un incident rar. Bineînțeles, schimbarea structurală a normelor după cel de-al Doilea Război Mondial a crescut numărul intervențiilor majore, dar numărul total este totuși foarte scăzut. Mai ales dacă numărul intervențiilor este comparat cu numărul războaielor civile și al conflictelor armate care s-au desfășurat începând cu anul 1990. Interesul comunității internaționale de a se implica în conflicte pentru protecția civililor pare foarte limitat. Prin urmare, rămâne întrebarea ,,de ce a omis comunitatea internațională ocazia de a interveni?” Pentru a răspunde acestei întrebări, trebuie reevaluat pe scurt procesul politic care duce la o intervenție umanitară.

Întregul proces depinde de o singură variabilă: evaluarea obiectivă a instituțiilor, organizațiilor supranaționale și a statelor lor membre că o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului a avut loc și că este încă în desfășurare. Fără echivoc, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite este singura instituție care are legitimitatea de a justifica orice fel de intervenție militară. Deși alte instituții supranaționale precum Uniunea Europeană, Uniunea Africană sau Liga Arabă pretind că pot soluționa conflicte interne, instituția care poate legitima intervențiile este ONU. De îndată ce Consiliul de Securitate a confirmat că este vorba despre o încălcare masivă a drepturilor omului, alte măsuri precum sancțiunile menite să pună presiune economică sau politică asupra regimului pot fi adoptate. În cazul în care aceste măsuri eșuează, intervenția poate fi văzută ca cel mai puternic mod de a soluționa conflictul. În general se poate observa un tipar al procedurilor politice în ce privește încălcarea drepturilor omului. Statele folosesc acest tipar pentru a justifica și explica sprijinul sau refuzul pentru cererea intervențiilor umanitare. Discuția celor două cazuri, Libia și Siria va face referire la acest tipar.

Deși cele mai multe state ale lumii sunt familiarizate cu drepturile fundamentale ale omului printr-o varietate de tratate și convenții iar drepturile omului sunt teoretic de necontestat, o recunoaștere a violării drepturilor umane de către Consiliul de Securitate al ONU uneori se întâmplă în mod restrâns iar alteori deloc.

Ignorarea apariției atrocităților și încălcării drepturilor omului de către membri Consiliului de Securitate, în special de către cei cu drept de veto, este o metodă simplă de a stopa măsurile luate împotriva statelor acuzate. Această neidentificare a violării drepturilor omului de către membri Consiliului de Securitate poate duce la o non-intervenție sau la o intervenție întârziată, chiar și în cazuri unde în mod clar au loc atrocități la adresa umanității. Cele mai proeminente exemple: uciderea celor 100 000 de Tutsi în Rwanda; uciderea celor 100 000 de Kurzi în Irak (1988-89): conflictul în Darfur, Sudan (2003-2011); genocidul din Rwanda (1994); și de asemenea, situația curentă din Siria (din 2011), unde aproximativ 8000 de oameni au murit deja în conflictul aflat în desfășurare. În general, această justificare a statelor neimplicate este folosită pentru a-și proteja interese naționale și obiective geo-strategice precum:

Alianțe politice și militare

Interese economice și tratate

Principii politice

Interese geo-strategice

Practici istorice și tradiționale

În plus, politicienii trebuie să ia în considerare și politica internă a statelor lor și potențialele efecte pe care le-ar putea avea asupra populației. Dacă statele vor să evite orice implicare în criza internă a unei țări, cea mai simplă modalitate de a justifica non-intervenția este de a respinge punctul de vedere potrivit căruia un regim încalcă în mod oficial drepturile omului în rândul propriului popor și, prin urmare, împiedică măsurile pe care le-ar putea lua Consiliul de Securitate. Acest punct de vedere urmărește un tipar politic care se bazează pe trei explicații principale:

Incertitudini sau dovezi insuficiente pentru răspândirea și grava încălcare a drepturilor fundamentale ale omului în rândul populației de către regimul de la putere. În ciuda dezvoltării a mediei moderne și în țările mai puțin dezvoltate, evaluarea încălcării drepturilor fundamentale ale omului de către regimul la putere este deseori dificilă. Deseori observațiile neutre ale zonelor care sunt preocupate de conflict sunt dificile deoarece:

Sunt înafara atenției politicii și a media sau sunt neidentificate;

Aceste zone au în posesie numai aparatură media de tehnologie neperformantă pentru a relata obiectiv evenimentele;

Observația neutră este agravată de violența generală din zonele afectate și uneori este suprimată tehnic și politic de către părțile în conflict;

Diverse afirmații și rapoarte de la surse care au o agendă părtinitoare fac imposibilă o evaluare obiectivă

De exemplu, numărul victimelor făcute în cadrul conflictului libanez de către regimul lui Quadhafi a fost raportat diferit: între 233 (februarie, 22, 2011, Human Rights Watch), 1000 (23 februarie 2011, Ministerul de Externe Italian), și câteva mii (25 februarie 2011, Înaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului). În tot acest timp, regimul însuși nu a publicat nicio informație despre asta. Unii teoreticieni pun sub semnul îndoielii numărul victimelor și problema începerii unui genocid deoarece ,,în ciuda camerelor de telefoane omniprezente, nu există imagini ale violenței genocidului, o supoziție care distruge propaganda rebelilor. Așa că timp de câteva săptămâni, nu am fost singurul care nu a găsit nicio dovadă a relatării măcelului aerian”.

După cum se poate observa, nu doar statele membre ONU care sunt în general foarte critice referitor la intervențiile militare pot avea dubii în ce privește pretinsele masacre, torturi sau genocide, dar și ONG-urile sau specialiștii în relații internaționale au puncte de vedere diferite la adresa actelor de încălcare a drepturilor omului raportate. Această evaluare diferită a evenimentelor rezultă într-o modalitate ușoară de a respinge orice intervenție umanitară solicitată sau chiar și sancțiuni mai moderate ale Consiliului de Securitate. În cazul Siriei, China și Rusia folosesc o varietate a acestui argument ca o metodă de a preveni orice condamnare a liderului sirian. Principalele argumente sunt cele ale pretinsului fanatism al rezoluțiilor Consiliului de Securitate și menționarea insuficientă a crimelor opoziției siriene.

Negarea intenționată a existenței încălcării drepturilor omului comisă de regimul la putere.

Respingerea ideii că atrocitățile au loc este al doilea cel mai important argument pentru care Consiliul de Securitate ONU refuză să aprobe intervenția militară într-o criză umanitară. Alimentată de argumentul că violarea drepturilor omului nu a avut loc, originea violării este vagă sau indicată doar de dovezi insuficiente, ei încearcă să păstreze status quo-ul în regiunea afectată. Atât în cazul Siriei cât și al Libiei, acest argument nu a fost posibil deoarece desfășurarea încălcării drepturilor omului de către regimul aflat la conducere a avut loc iar în cazul Siriei, acest lucru este încă evident.

Dezinteres, riscuri și lipsa șansei de succes.

Pe lângă încercarea intenționată de a preveni mandatul Consiliului de Securitate sau o rezoluție pentru intervenția într-o zonă de criză, chiar dacă încălcarea drepturilor omului este evidentă, comunitatea internațională eșuează uneori să intervină în mod adecvat și la timp. Cel mai bun exemplu în acest caz este genocidul din Rwanda din 1994 când instituțiile ONU, cele globale publice și politicienii din întreaga lume erau la curent cu atrocitățile care s-au întâmplat acolo și ONU avea deja un mandat limitat de a interveni și menține o forță (UNAMIR) în țară. Cu toate acestea, partizanii Hutu au găsit oportunitatea de a ucide sute de mii de cetățeni rwandezi. Principalul motiv al neintervenției a fost dezinteresul cauzat de o lipsă a intereselor internaționale politice și economice în Rwanda, coroborat cu experiența dezastruoasă a intervenției anului 1993 din Somalia.

Non-dispoziția forțelor de a interveni sau mijloace financiare limitate în susținerea unei intervenții continuă pe același raționament major ca în cazurile când statele în mod intenționat refuză recunoașterea unui incident. Statele au o preferință absolută pentru interesele naționale și guvernarea politicii interne așa că tind să neglijeze responsabilitatea pentru omenire. În cele din urmă, această preferință pentru interesele naționale și politica internă duc la o absentare politică și nesusținerea unei intervenții umanitare. În funcție de statele care absentează de la participare, acest comportament are toate șansele să împiedice o intervenție încă de la început deoarece intervențiile sunt extrem de dificile sau imposibile fără participarea unor state-cheie.

2.2. Tiparul incidenței în intervenția umanitară

După cum s-a putut observa mai sus motivele și rațiunile politice pentru care statele încearcă să evite intervenția umanitară sunt variate. O evaluare amplă a motivelor pentru care intervențiile umanitare au loc este cu ușurință derivabilă din aceste argumente. Mai există totuși un argument – destul de evident – care explică intervenția umanitară. Este necesar ca orice tip de încălcare a drepturilor omului să se întâmple ca sin qua non . Evaluarea acestei încălcări subliniază din nou importanța calificării acesteia atunci când este reclamată violarea de orice fel a drepturilor omului. În special din anul 1990, numărul intervențiilor umanitare a crescut significant cu succesul operațiunilor din Bosnia (1995), Kosovo (1999), Timorul de est (1999), Sierra Leone (2000) și Libia (2011).

Violarea evidentă a drepturilor omului duce la adoptarea de măsuri și la o intervenție ca ultimă resursă.

Cea mai simplă explicație pentru care intervențiile umanitare au loc este recunoașterea publică și incontestabilă a unei grave încălcări a drepturilor omului și preocuparea rezultată a politicienilor și populației din vest. În pofida dificultăților mai sus menționate de a constata obiectiv evenimentele desfășurate în zona de criză, în unele cazuri încălcarea drepturilor omului se întâmplă așa de vizibil încât în final, comunitatea internațioanală este presată de media și de opinia publică să intervină (CNN-efect). Cazul Rwandei din 1994 dovedește această ipoteză, dar dovedește și durata enormă a acestui proces de a subordona interesele naționale celor umanitare. Pentru cazuri mai mici și mai puțin spectaculoase această presiune de a lua atitudine a mass-media nu dă rezultate niciodată.

Discuțiile despre atrocitățile anunțate ale lui Quadhafi în comparație cu numărul dovedit și confirmat al victimelor evenimentelor din februarie 2011 și discuția despre numărul victimelor autorului în Siria arată dificultatea intervenției de a se baza pe dovezi obiective. Și mai interesantă este întrebarea de ce intervențiile au loc în situații incerte unde dovezile sunt de tăgăduit și situația este neconcludentă.

Neacceptarea încălcărilor existente ale drepturilor omului din alte cauze decât motivele normative.

Chiar dacă Consiliului de Securitate al ONU i s-a adus la cunoștință un caz de atrocități săvârșite de un stat asupra propriei sale populații și medie încearcă să determine comunitatea internațională să ia atitudine, reacția nu se dovedește naturală, nici eficientă. În mod controversat, uneori intervențiile au loc deși dovezile par a fi incerte și încălcarea drepturilor omului este necertificată.

Desigur, trebuie să luăm în considerare că în zilele noastre justificarea pentru fiecare caz în parte al intervențiilor este subiect de discuție pentru oricine. În timp ce câțiva specialiști resping ideea intervențiilor, alți specialiști, guverne, instituții sau indivizi critică justificarea sau implementarea intervențiilor de la un caz la altul. Deasupra tuturor justificărilor oficiale din politica internațională pentru intervențiile umanitare este – fără nicio diferență între cele autorizate și cele neautorizate – stoparea încălcării drepturilor omului. Un alt motiv pentru care justificarea umanitară este tot timpul în prim-plan este necesitatea țărilor democratice de a obține aprobarea propriei populații pentru intervenții și uzul propriilor forțe armate.

Umanitatea ca principală justificare a intervențiilor în declarațiile oficiale are o caracteristică unică. Alte motive suplimentare nu par să motiveze statele să intervină. Totuși, este de necontestat faptul că în unele cazuri, orice justificare în afară de umanitate este dificil de găsit. Exemple elocvente sunt intervențiile în Somalia, Bosnia și Timorul de Est. Cu toate acestea, să generalizăm prezumția că statele intervin în principal din pură umanitate este la fel de greșit precum prezumția că statele acționează doar din propriul interes. Dacă ar fi să luăm în considerare argumentul că intervențiile sunt motivate pur umanitar ar rezulta că în fiecare caz de violare a drepturilor omului, o intervenție ar avea loc cu exact aceeași intensitate și aceeași dorință de a acționa. Și pentru că asta nu se întâmplă iar intervențiile sunt mai mult excepția de la regulă, alte motive trebuie că au o importanță majoră.

Asemănător rațiunii pentru care statele nu intervin, interesele naționale și politica internă conturează motivele pentru care statele intervin. Mai simplu spus, motivele pentru care guvernele nu intervin sunt aceleași motive pentru care decid să intervină în unele cazuri. Urmărirea intereselor naționale și geo-strategice au o influență decisivă în procesul decizional al statelor:

Alianțele politice și militare;

Interesele economice și tratatele;

Principiile politice;

Istoria și practicile tradiționale.

Și după cum am mai precizat, statele țin seama de politica internă a guvernelor și de efectul pe care aceasta l-ar putea avea asupra propriei populații. Rolul politicii interne este foarte important. Politicienii trebuie să ia tot timpul în considerare factori precum atitudinea și predispoziția cetățenilor săi în ce privește trimiterea trupelor peste granițe, sentimente față de țara suspectată, istoria și nu în ultimul rând, trebuie să țină seama și de aspectele financiare. Pentru intervenția în Libia, statele au urmat acest tipar.

2.3. Realismul și intervențiile umanitare

După ce am prezentat un punct de vedere general al ideii intervențiilor umanitare și am arătat motivele principale pentru care intervențiile umanitare au loc uneori și alte ori nu, voi face o scurtă trecere în revistă a teoriilor politice relevante.

În primul rând, voi investiga teoria realismului clasic, cu accentul pus de acest curent pe state și principalul lor interes. În al doilea rând, voi face o analiză a raționamentului teoriei constructiviste.

Perspectiva realiștilor este bazată pe credința că statele sunt actori raționali și mereu își urmează motivațiile propriului interes. Potrivit realiștilor, se poate spune să întregul concept al intervenției pentru scopuri altruiste este nerealist într-o lume de actori care își urmăresc propriile interese. Thomas Pogge spune că atunci când ne referim la intervențiile umanitare, sigur este faptul că ,, ,,nu există eroi umanitari în acest caz.” De asemenea, adepții viziunii realiste insistă foarte mult pe argumentul încălcării principiului suveranității în critica adusă intervențiilor umanitare. În general, intervențiile nu contrazic teoria realistă, ci doar sunt menționate într-o altă lumină.

Realismul clasic consideră că statele intervin doar dacă pot câștiga influență, își măresc puterea sau pot leza un alt stat competitor – cel puțin indirect – prin acțiunea lor. Într-adevăr, aceste reproșuri ale ,,intervenției imperialiste” acompaniază aproape fiecare intervenție și sunt o metodă obișnuită de a discredita discuția despre intervenție ca o măsură utilă. O teorie și mai sofisticată argumentează că realismul însuși este o teorie care include aspecte etice, ,,postulând că o acțiune este bună numai dacă produce anumite rezultate de dorit”.

În ciuda faptului că dezbaterea științifică în relațiile internaționale continuă să fie incertă dacă intervențiile pot fi conduse doar de intenții și/sau motivații umanitare, se pare că de-a lungul timpului mulți teoreticieni au acceptat faptul că în cadrul crizelor umanitare e nevoie ca statele să aibă o anumită încurajare pentru a interveni. În mod special tabăra școlii realiste recunoaște faptul că intervenția umanitară nu este niciodată pur umanitară în motivația sa, dat fiind faptul că mulți dintre actori sunt state care acționează dintr-un mix de interese pe termen scurt și pe termen lung. Realiștii susțin că din momentul în care deciziile de a interveni în crizele umanitare sunt luate de politicieni care au astfel de sarcini, motivația de a interveni sau de a se abține nu va fi complet lipsită de interesul propriu, prudență și oportunism politic. În teoria normativă devine din ce în ce mai acceptat faptul că intervențiile umanitare sunt în mare parte bazate pe un amestec de motive ,,[…] unde considerațiile morale, interesele oamenilor care suferă, sunt prezente așa cum sunt și interesele naționale și internaționale […]”.

În politica internațională, abordarea bazată pe realism ,,statul ca actor unitar și rațional” este foarte des întâlnită. Principala ipoteză a teoriei realiste este că politica internă joacă un rol secundar în relațiile internaționale. Politica internă include o largă varietate de ramuri diferite și subiecte în interiorul statului și prin urmare un număr foarte mare de factori influențează politica și politicienii. Așa cum am arătat mai sus, singurul argument valid în public pentru o intervenție este umanitatea; orice alt argument este normativ și insuportabil. În consecință, în special în cazuri de interferență cu suveranitatea unui alt stat, este foarte important ca statul care intervină să nu ridice suspiciunea că intruziunea este cumva asociată cu politica internă din interiorul propriului stat. Cu toate acestea, câțiva specialiști au publicat teorii și studii care dovedesc legătura directă dintre politica internă și externă. Fearon spune că:

,,Dacă o teorie sistematică a relațiilor internaționale imaginează statele ca actori unitari, raționali, atunci o explicație politică-internă este una în care interacțiunile politice-interne în cel puțin un stat produc o politică externă suboptimală relativă unui anume standard normativ. Ori, dacă o teorie sistematică a relațiilor internaționale imaginează statele ca actori unitari, raționali și de asemenea necesită ca atributelor statelor particulare să nu intre în explicatie, atunci o explicație politică-internă este una care implică alte caracteristici ale statului diferite de cea a puterii relative”.

În sfârșit, de Mesquita scoate în evidență că:

”Liderii, nu statele, aleg acțiuni. Liderii și supușii lor se bucură de roade și suferă de pe urma rezultatelor deciziilor lor. Păcat, liderii par să fie motivați de propria lor stare de bine și nu de bunăstarea statului. Imortalitatea statului peste timpuri este secundară în misiunea liderilor pentru supraviețuirea politică personală.”

Deși această concluzie este foarte neplăcută, o legătură directă între politica internă și relațiile internaționale este incontestabilă și, prin urmare, a avut de asemenea un impact asupra deciziei de a interveni în Libia și continuă să aibă asupra discuțiilor despre posibilitatea de a stopa violențele în Siria.

2.4. Constructivismul și intervențiile umanitare

În abordarea constructivistă, identitatea este baza interesului, și prin urmare a comportamentului. Identitățile sunt ,,așteptări relativ stabile, cu rol specific și așteptări despre sine și sunt dobândite prin interacțiunea cu structura.” Constructivismul vede sistemul internațional ca pe o societate și definește structura în termenii relațiilor sociale și a sensurilor colective avute în comun. În consecință, structura este un ,,domeniul constitutiv” și ,,locul care generează actorii ca agenți cunoscuți social și politic, domeniul care îi face ceea ce sunt.

După cum spune Wendt, ,,prin interacțiune reciprocă noi creăm și instanțiem relativa solidificare a structurilor sociale în termenii cărora ne definim identitățile și interesele”. Mai simplu spus, normele ca o manifestare semnificativă a relațiilor sociale și a scopurilor comune, nu numai că reglementează comportamentul statului, dar și constituie chiar interesele și identitatea care determină atitudinea statului. Shannon explică: ,,mediul social determină comportamentul și ce interese să pretindem”.

În contrast cu raționalismul, actorii se ghidează după ,,logica a ceea ce este adecvat”, în locul ,,logicii consecințelor”, unde comportamentul nu este strategic dictat de către propriul interes, ci mai degrabă de identități și norme. Fără presupuneri materiale anterioare, constructivismul, spre deosebire de realism, nu limitează concepția structurii și a normelor ulterioare, în termeni materiali.

Premisa centrală a constructivismului este că relațiile dintre state și structură nu reprezintă un lucru fixat și stabil, ci un proces reciproc constitutiv și continuu. În același fel în care structura constituie actorul (afectând identitățile, interesele și atitudinea), actorul poate constitui structura. Structura socială este făcută din interacțiunile actorului, prin urmare acțiunea actorului poate ,,schimba regulile jocului”. Desigur, o astfel de interpretare prezintă o problemă evidentă. Dacă actorii constituie structura, care, la rândul ei, constituie actorii, ad infinitum, atunci cum se dezvoltă identitatea originală? De unde poate schimbarea, în forma unei norme emergente a intervenției umanitare, să vină?

Problema în a urma teoria consecvențialistă este că, făcând modificări încontinuu la aceste reguli, va exista o regulă pentru fiecare intervenient și pentru fiecare situație. Astfel devine echivalent cu a se comporta consecvențialist. Regula consecvențialistă poate reacționa prin a demonstra că nu trebuie să facem aceste amendamente continue. Dacă era să nu facem aceste amendamente continue, atunci regula fidelității la aceste principii ale jus in bello nu ar fi optimă – nu ar putea fi justificată din punctul de vedere consecvențialist al maximizării interesului pentru drepturile umane. Pe scurt, ar fi ,,venerarea regulii”.

Fără alți factori determinanți, constuctivismul se înfruntă cu aceeași problemă ca și raționalismul, adică oferă o concepție excesiv de statică a sistemului internațional, fără a spune clar cum se pot schimba actorii sau structura. Această incertitudine, explică Bozdaglioglu, ,,poate fi depășită prin trimiterea la dimensiunea internă a identității statului”.

Constructivismul holistic subliniază că ,,procesul intern de socializare poate schimba identitatea statului și interesele independent de interacțiunea internațională”. Această abordare tratează internul și internaționalul ca fiind două fețe ale aceleași ordini sociale și politice. După cum explică Mahdi Mohammed, ,,din această perspectivă, identitatea internă la fel ca și normele comune ale societății internaționale au efecte cauzale asupra intereselor și comportamentelor statelor”.

O lumină mai clară asupra intervențiilor umanitare, implicit asupra teoriei constructiviste aduce ipoteza lui Krieg. El consideră că o acțiune poate avea două efecte: primul este cel intenționat, iar cel de-al doilea un efect secundar neintenționat. În aceste condiții, cel care e responsabil de curmarea unei vieți trebuie să demonstreze că intenția sa a fost rod al instinctului de autoapărare. În domeniul relațiilor internaționale, asta înseamnă că guvernele trebuie să demonstreze faptul că intenția lor urmărește maximizarea binelui comun. Ca o intenție să poată fi catalogată drept bună, aceasta trebuie să îndeplinească patru condiții: în primul rând, rezultatul dorit trebuie să fie bun în esența sa. În al doilea rând, efectul bun al acțiunii trebuie să fie intenționat, nu efectul rău. În al treilea rând, producerea efectului bun va fi un efect secundar al răului. Cea de-a patra condiție presupune ca efectul benefic al acțiunii să cântărească mai mult decât efectul nefast al acesteia.

Potrivit acestei definiții, când un stat decide să ia parte în rezolvarea unei crize umanitare, justificând intenția doar prin considerente ale solidarității umanitare, dar apar și motive ulterioare, intervenția are toate șansele să fie respinsă pe motive etice și morale. În consecință, există teoreticieni care spun că o intervenție trebuie să fie imparțială și lipsită de orice motive personale, pentru a nu pune periclita eficiența și conceptul intervenției umanitare.

Mai simplu spus, o intervenție bazată pe propriul interes al actorului intervenționist poate să îi lase impresia statului în care urmează să se intervină că ceea ce urmează să se desfășoare pe teritoriul său nu este o intervenție menită să ajute la stabilizarea unei situații de criză, ci este o mișcare prin care intervenționistul caută să submineze puterile regimului aflat la conducere pentru interesul său personal, nu pentru salvarea indivizilor. Ca să fiu mai exact, în loc să apere consensul internațional conform căruia intervenția în scopuri umanitare poate fi o excepție a principiului non-intervenției, intervenția umanitară nu trebuie să fie etichetată ca fiind ,,calul troian” al intervenționiștilor străini pentru a câștiga controlul asupra afacerilor din țara țintă. Problema conceptului de interese naționale și pe care teoria realistă o reclamă intervențiilor umanitare este că pe termen lung va conduce la abuzul unui concept care în mod natural ar trebui să fie asociat doar cu salvarea indivizilor.

În concluzie, într-o societate modernă unde constatări ale încălcării drepturilor omului sunt răspândite, statele și guvernele lor sunt captive în presiunea rațiunii dintre intervenție și non-intervenție. Ca rezultat, în fiecare caz constatat, susținătorii pro și contra ai respectivei decizii vor critica respectica măsură ca nefiind necesară sau ca fiind inacceptabilă. Cu toate acestea, în final guvernele trebuie să adopte decizii care să țină în echilibru interesele naționale, considerațiile geo-strategice, restrângeri interne, cât și norme naționale și internaționale. Cea mai importantă concluzie este că pentru guverne este imposibil să anunțe public alt raționament decât cel al umanității pure, din următoarele motive:

Constrângerile legale pentru intervenție prevăzute de carta ONU;

Comunitatea internațională nu ar accepta ingerința în suveranitatea altor state pentru oricare alt motiv;

Normele internaționale de astăzi exclud alte motive:

În special în statele de vest democratice, intervențiile bazate pe alte motiv sunt puțin probabil să fie acceptate, din cazua normelor, condițiilor financiare și indispoziția acestora de a risca viețile propriilor lor soldați;

Nevoia de a îndeplini cererea normativă a unei baze multilaterală pentru intervenție;

Prin urmare, statele care vor să intervină sunt forțate să ascundă toate celelalte motive posibile, altele decât solidaritatea pentru umanitate. În mod simultan, acest lucru oferă statului care încalcă legea internațională – și vrea să evite orice fel de intervenție – oportunitatea de a discredita statele intervenționiste și adevăratul lor motiv rațional: cel al umanității. Tiparele prezentate sunt de asemenea aplicabile discuției despre acțiunile statelor vestice în privința cazurilor Libiei și Siriei. Pentru a înțelege aceste acțiuni, trebuie înțeles că statele aplică normele stabilite diferit și evaluează incidente specifice diferit (sau chiar contrar).