Intervenția Statului în Determinarea Prețurilor la Alimentele de Bază
CUPRINS
Introducere……………………………………………………………………………………….. 2
I. Statul în economia de piață contemporană
I.1. Statul și rolul său în economie……………………………………………………………… 3
I.2. Necesitatea intervenției publice…………………………………………………………….. 4
I.3. Funcțiile statului în context contemporan…………………………………………….……..8
II. Statul ca ansamblu de instituții
II.1. Analiza sectorului public versus privat……………………………………….………….13
II.2. Relația dintre instituțiile statului și alte părți interesate……………………..…………15
II.3. Instrumente de politică economică………….…………………………….……………….19
III. Manifestări ale influenței statului în economia de piață
III.1. Analiza politicii fiscale………………………………………………………….…………22
III.2. Abordarea instrumentelor de politică monetară ……………………………..……..…24
III.3. Politica de cheltuieli publice…………….…………………………………….…………26
III.4. Alte modalități de intervenție publică…………………………………………………….28
IV. Studiu de caz. Intervenția statului în determinarea prețurilor la alimentele de bază
IV.1. Obiectivele cercetării. ………………………………………………….……….………..32
IV.2. Metodologia cercetării…. ……………………………………………………….……….32
IV.3. Rezultatele cercetării……………………………………………………………………..38
Concluzii…………………………………………………………………………………………41
Bibliografie…………………………………………………………………………………..….43
INTERVENȚIA STATULUI
ÎN REGLAREA MECANISMELOR DE PIAȚĂ
Introducere
Încă de la apariția sa, și până astăzi, statul a pus societatea în fața unei alegeri dificile: libertate sau control. Istoricului american Daniel Chirot numește această alegere “dilema erei moderne” și arată că aceasta constă în dificultatea societății moderne de a opta pentru libertate – sacrificând șansele de supraviețuire a societății, sau de control – sacrificând libertatea individuală.
Dilema erei moderne pune în plan economic problema alegerii între supremația pieței și neimplicarea statului, pe de o parte, și supremația statului asupra pieței, pe de altă parte. Realitatea a demonstrat că “economiile moderne sunt o mixtură determinată de coexistența pieței libere și, totodată, a mâinii vizibile a statului care impozitează, cheltuiește și reglează”. Pentru ca acest sistem să funcționeze, între piața liberă și stat trebuie să existe o compatibilitate, ingenios creată prin descoperirea și asamblarea elementelor tehnice, necesare funcționării optime a sistemului.
Subiectul abordat este unul controversat. Cetățenii și grupurile de interese, pe de o parte, partidele și liderii politici, pe de altă parte, au păreri diferite referitoare la cât de mult trebuie să intervină statul în economie.
Lucrarea de față are ca scop prezentarea și exemplificarea rolului statului în economie și încearcă să răspundă câtorva întrebări esențiale și anume: când ar trebui să intervină statul în economie, de ce intervine statul în economie, cum ar trebui să intervină statul în economie și mai ales care sunt efectele intervențiilor statului în economie.
În primele 3 capitole este abordată tema, din perspectivă teoretică, iar în studiul de caz din ultimul capitol, este analizată decizia statului de a se implica în stabilirea prețului la alimentele de bază prin reducerea TVA.
I. Statul în economia de piață contemporană
I.1. Statul și rolul său în economie
Noțiunea de stat este utilizată în doctrina juridică constituțională în două accepțiuni:
o societate structurată având o conducere proprie
un sistem de organisme care asigură conducerea politică a societății având și monopol asupra creării și aplicării normelor juridice
Statul cuprinde două elemente de fapt – populația și teritoriu și un element cu caracter politico-juridic – autoritatea sau puterea de stat (denumită și suveranitate).
Altfel spus, statul înseamnă putere publică și înseamnă administrație publică. Acesta cucerește piețe, plătește salarii, percepe impozite și taxe, în fine, statul este cel care reglementează toate domeniile. De îndată ce crește prețul carburanților sau vreo uzină își închide porțile, presa întreabă ce face guvernul. Acesta din urmă știe că va fi făcut responsabil pentru tot ceea ce nu merge și de aceea se străduiește, prin declarațiile sale, să convingă opinia publică de faptul că stăpânește bine situația. Așadar, statul este pe buzele tuturor și, de regulă, dacă ceva nu funcționează, suntem tentați să dăm vina pe stat.
Atribuțiile statului se exercită prin intermediul a trei puteri constituite: legislativă, executivă și judecătorească dar statul, sau mai precis, autoritățile statului, dispun de forța materială de constrângere care este o putere, prin natura sa, superioară tuturor celorlalte puteri manifestate pe teritoriul statului. Dacă statul nu ar beneficia de această putere, acesta ar fi lipsit de eficiență iar societatea s-ar prăbuși în haos și în anarhie.
Puterea de stat este o putere organizată, datorită funcțiilor speciale pe care statul le îndeplinește. Puterii legislative, puterii executive și celei judecătorești le revin funcții și sarcini distincte în raport de competențele atribuite prin Constituție, legi și regulamente.
În limbajul juridic, noțiunea de stat ca și instituție, se utilizează în două accepțiuni:
Prima se folosește pentru a desemna un ansamblu de norme sociale de conduită care presupun un obiect precum și funcții identice iar a doua, pentru a determina o categorie de autoritate publică concretizată într-o organizație (de exemplu: o judecătorie; o curte de apel; guvernul, etc.).
I.2. Necesitatea intervenției publice
Rolul de ”intervenționist” al statului, în economie, s-a conturat ca urmare a procesului de dezvoltare a societății care a dus la apariția unor factori și sarcini noi de natură economică, socială și politică. Măsurile luate în acest sens au condus la trecerea sub controlul statului a unor categorii de activități, inclusiv economice care au fost considerate de interes public.
Deoarece economia de piață este bazată pe libera inițiativă a agenților economici și pe spiritul concurențial, intervenția statului trebuie să se producă în așa fel încât să nu afecteze aceste valori fundamentale și nu poate fi înfăptuită decât în limitele de competență ale organelor sale care o realizează.
Intervenția statului în activitatea economică trebuie să fie justificată, ținându-se cont de o serie de factori. Asfel: statul trebuie să aibă legimitate, suport politic și consensul unor categorii sociale semnificative. Dacă statul nu obține un consens politic, înseamnă că această intervenție este nedemocratică, deși sunt îndeplinite celelalte condiții, drept urmare, intervenția statului în economie trebuie să se facă respectând atât drepturile cetățenilor cât și pe cele ale agenților economici. De exemplu, statul găsește ca fiind oportună naționalizarea tuturor mijloacelor de producție, dar dacă o asemenea măsură nu are suport juridic, aceasta contravine normelor unui regim democratic. Statul poate încuraja actorii economici spre un anumit comportament, dar nu poate elimina libera inițiativă și în concluzie intervenția statului are nevoie de un suport juridic. În lipsa acestuia, intervenția este nejustificată și ilegală.
În contextul mai sus menționat, ne punem întrebarea: când ar trebui să intervină statul în economie?!
Situațiile de intervenție ale statului în economie sunt multe și variate.
Statul va interveni, în primul rând, în caz de eșec al pieței. Dar piața reprezintă un proces complex de interacțiune a indivizilor dintr-un sistem economic, prin intermediul căruia fiece ins încearcă să acționeze, pe baza cunoașterii limitate deținute, în vederea atingerii unor finalități personale, liber alese. În acest caz statul va interveni în piață pentru a exercita o influență asupra prețului mărfurilor, asupra aportului dintre cerere și ofertă, dar cu mare atenție pentru a nu fi încălcată libertatea de acțiune a agenților economici privați, care este dezideratul oricărei societăți democratice bazate pe proprietatea privată.
Statul se implică în economie în mod direct sau indirect, atât la nivel micro cât și la nivel macroeconomic. Măsurile adoptate în vederea reglementării activității unor agenți economici vizează: stabilirea prețurilor, fixarea limitelor minime și/sau maxime de preț, determinarea salariului minim, gestionarea și administrarea proprietății publice, acordarea unor subvenții, medierea principalelor conflicte de muncă, acordarea de ajutoare, etc.
Implicarea statului la nivel macroeconomic vizează măsurile adoptate în vederea eliminării sau înlăturării unor dezechilibre cum ar fi de exemplu inflația sau șomajul, conturându-se astfel politica fiscală, a cheltuielilor publice, politica monetară sau bugetară.
Realitatea arată că cele două niveluri – micro si macroeconomic se întrepătrund, nefiind bine delimitate. De exemplu, dacă avem un conflict de muncă, acesta este, aparent, un aspect microeconomic și în consecință implicarea statului în medierea acestuia nu se face decât în situația în care menținerea lui ar genera extinderea problemelor de muncă în economie și ar afecta un sector sau ramură economică. Dacă acest conflict nu reprezintă decât o lipsă de comunicare între sindicat și patronat, nefiind o amenințare reală la desfășurarea întregii activități economice, implicarea statului nu este justificată. La fel se întâmplă și în fixarea unor limite de preț pentru produse, când implicarea publică și apariția de prețuri administrate este o necesitate numai dacă piața produsului, respectiv legea cererii și ofertei nu asigură un nivel de preț, considerat satisfăcător atât de producător cât și de consumator.
Așadar, la nivelul administrației centrale sau regionale, statul poate influența mediul economic privat și poate totodată să inițieze și să aplice o politică economică specială “unui intervenționism suplu și liberal”,
Statul trebuie, de asemenea, să încurajeze investițiile (fără ca fiscalitatea să fie împovărătoare), dar în același timp trebuie să aibă grijă să facă o redistribuire corectă a produselor încurajând consumul.
Politica bugetară poate compensa, în perioade de criză, deficitul de investiții al mediului privat. Dezavantajul folosirii politicii bugetare în acest scop este că denaturează concurența. Chiar dacă investițiile statului se fac pe criterii economice, ele vor avantaja o anumită ramură economică, în detrimentul alteia. Probabil că, în România, înlocuirea impozitului unic pe venit cu unul diferențiat ar avea un astfel de rol. În esența, atunci când gradul de ocupare a forței de muncă este sub gradul de ocupare totală, politica fiscală trebuie să asigure: creșterea cererii agregate (sau a așteptărilor privind cererea viitoare); menținerea productivității marginale a capitalului care să permită un volum cât mai mare de investiții și realizarea funcțiilor sociale ale statului. Astfel, prin relaxarea ori creșterea presiunii fiscale se influențează comportamentul agenților economici care acționează în domeniul în care se produce intervenția.
Pentru a determina oportunitatea investițiilor publice, statul trebuie:
să stabilească dacă gradul de ocupare al forței de muncă este inferior ocupării totale;
să stabilească dacă investițiile private curente vor determina o creștere acceptabilă a gradului de ocupare și dacă trendul va continua (analizând productivitatea marginală a capitalului);
să stabilească prioritatea socială a investiției publice (în cazul investițiilor publice cu prioritate socială ridicată argumentele economice cad în plan secund);
să estimeze efectul investițiilor asupra cererii agregate (folosirea banilor pentru investiții publice și nu în alte scopuri reprezintă deopotrivă și o redistribuire a veniturilor, deci poate înclina balanța spre consum) și în ce măsură nivelul acestei cereri va fi susținut după încheierea programului de investiții (spre exemplu, o investiție într-o lucrare de infrastructură care presupune achiziționarea de materiale și utilaje din export va avea efect asupra cererii interne doar prin veniturile muncitorilor angajați în lucrar să permită un volum cât mai mare de investiții și realizarea funcțiilor sociale ale statului. Astfel, prin relaxarea ori creșterea presiunii fiscale se influențează comportamentul agenților economici care acționează în domeniul în care se produce intervenția.
Pentru a determina oportunitatea investițiilor publice, statul trebuie:
să stabilească dacă gradul de ocupare al forței de muncă este inferior ocupării totale;
să stabilească dacă investițiile private curente vor determina o creștere acceptabilă a gradului de ocupare și dacă trendul va continua (analizând productivitatea marginală a capitalului);
să stabilească prioritatea socială a investiției publice (în cazul investițiilor publice cu prioritate socială ridicată argumentele economice cad în plan secund);
să estimeze efectul investițiilor asupra cererii agregate (folosirea banilor pentru investiții publice și nu în alte scopuri reprezintă deopotrivă și o redistribuire a veniturilor, deci poate înclina balanța spre consum) și în ce măsură nivelul acestei cereri va fi susținut după încheierea programului de investiții (spre exemplu, o investiție într-o lucrare de infrastructură care presupune achiziționarea de materiale și utilaje din export va avea efect asupra cererii interne doar prin veniturile muncitorilor angajați în lucrarea respectivă).
Ținând cont de cele enumerate mai sus, se poate constata că nu există o investiție publică a cărei priorități sociale să compenseze insuficiența unor avantaje economice și că redistribuirea venitului național în altă formă (spre exemplu prin scăderea fiscalității) poate avea un efect mai favorabil asupra cererii agregate, deci a productivității marginale a capitalului, decât investiția publică respectivă.
Menținerea stabilității macroeconomice este esențială pentru a împiedica fluctuații bruște, cu efectele negative aferente. „Ceea ce este imposibil de controlat într-o economie de capitalism individual este stocul de încredere“, puncta Keynes referindu-se la situațiile de criză. Stabilitatea macroeconomică înseamnă în primul rând a menține un grad de încredere relativ constant. Fluctuațiile mari ale unor indicatori economici, un nivel ridicat al dobânzii de politică monetară, un curs de schimb instabil pot fi pentru investitori tot atâtea semne legate de o descreștere a productivității marginale a capitalului. Deși nu se poate opune evoluției pieței libere, și nici nu trebuie să se opună, statul poate asigura stabilitatea parametrilor macroeconomici față de fluctuațiile periodice sau întâmplătoare pentru un climat investițional optim.
Necesitatea intervenției statului apare și în caz de: discriminare pe piața muncii – când anumite grupuri sunt excluse de la activități foarte bine remunerate, statul poate lua măsuri de înlăturare a acțiunilor discriminatorii; eșecul concurenței perfecte – când monopolurile practică înțelegeri pentru a reduce rivalitatea sau pentru a determina firmele concurente să-și înceteze activitatea, statul poate aplica politici de reglementare; redistribuirea venitului – statul impune taxe, impozite, cotizații sociale, etc, agenților economici, bani pe care ulterior îi îndreaptă către alte sectoare economice.
I. 3. Funcțiile statului în context contemporan
Statul trebuie să îndeplinească o serie de funcții. Principalele funcții prevăzute de Constituția României sunt:
Funcția legislativă, are ca obiect elaborarea de norme juridice, cu aplicarea generală și obligatorie
Funcția executivă, se referă la organizarea și desfășurarea serviciilor publice. Această funcție asigură organizarea aplicării legilor adoptate de puterea legislativă.
Funcția judecătorească, asigură soluționarea, pe baza procedurilor prestabilite, a litigiilor ivite între subiectele de drept (persoane fizice și persoane juridice) atunci când se pretinde că a fost încălcată ordinea de drept sau că drepturile subiective au fost nerecunoscute.
Pe lângă aceste funcții, statul mai are și funcția de apărare și de menținere a liniștii și ordinii interne.
Începând cu epoca modernă, statul și-a asumat și rolul de a ridica și îmbunătăți starea materială și spirituală a populației. Astfel tot statul este acela care se ocupă (sau ar trebui să se ocupe) cu funcțiile de: ocrotire a familiei și a sănătății publice; protejare a persoanelor fizice defavorizate; garantare a dreptului la educație și la cultură; asigurare a unui climat sănătos, creare a locurilor de muncă, etc.
În afară de funcțiile amintite anterior, statul joacă un rol extrem de important și în economia unei țări.
Într-o economie mixtă, modernă, statul ar trebui, în primul rând, să stabilească cadrul legal de desfășurare a activității economice și să aloce resurse pentru îmbunătățirea eficienței economiei. Tot statul trebuie să facă o repartiție echitabilă a venitului și să aibă în vedere stabilizarea economiei prin politici de creștere. Statului îi revine, de asemenea, și rolul de a menține competiția, precum și acela de a corecta externalitățile.
Cadrul legal condiționează și influențează foarte mult comportamentul activității economice. Stabilirea cadrului legal de desfășurare a activității economice, se concretizează prin fixarea regulilor pieței. Mai precis este vorba despre: definirea proprietății, legile privind contractele și falimentul, obligațiile mutuale ale firmelor și lucrătorilor precum și reglementări privind relațiile dintre membrii societății. La acest capitol, țara noastră nu stă tocmai bine. Într-un top mondial al competitivității economice, România se află pe locul 78 din 144 de țări. Principalele probleme identificate în raportul Forumului Economic Mondial, în ceea ce privește competitivitatea economică a României sunt, în ordinea importanței: rata taxelor, corupția, regimul fiscal, accesul dificil la finanțare, birocrația ineficientă la nivelul autorităților, instabilitatea politicilor publice, infrastructura deficitară, inflația, o forță de muncă inadecvat pregătită, cu o slabă cultură a muncii și reglementări restrictive pe piața muncii.
Alocarea resurselor, se va face astfel încât să se obțină maximum de satisfacție pentru fiecare individ. „Alocarea resurselor, între diferite utilizări posibile, este optimă atunci când nu se mai poate îmbunătăți satisfacerea unui individ fără a dăuna satisfacerea unui alt individ”. Realitatea însă, nu este conformă acestei teorii. Sunt cunoscute anumite situații în care inițiativa privată și piața liberă nu permit asigurarea unei alocări optime a resurselor, pentru că „piața nu este ideală, ea are limite”, și acesta este motivul pentru care este necesară intervenția statului. Aceasta este latura microeconomică a politicii statului care se concentrează asupra a ceea ce trebuie și cum trebuie să producă economia. Politica microeconomică diferă de la o țară la alta, potrivit obiceiurilor și concepțiilor politice dominante. Unele politici privilegiază o politică de nonintervenție, de laisez-faire și lasă majoritatea deciziilor pe seama pieței. Alte țări optează pentru reglementarea statală în care organismele publice iau decizii de producție.
Repartiția echitabilă sau redistribuirea venitului, este o activitate foarte importantă a statului, care operează o redistribuire directă între diferiți agenți economici, prin prelevări obligatorii (impozite, taxe, cotizații sociale, etc.) și prin transferuri (ajutoare, subvenții, prestații sociale etc.). Chiar și atunci când funcționează eficient, mâna invizibilă a statului poate da naștere la o repartiție inegală a veniturilor. Într-un sistem liberal oamenii ajung bogați sau săraci, în funcție de averea pe care o moștenesc, de însușirile și eforturile lor dar și de nivelul competenței și pregătirii lor. Pentru unii oameni, distribuirea veniturilor pe care o generează libera concurență este foarte arbitrară. În societățile sărace există puține venituri excedentare ce pot fi luate de la cei avuți și distribuite către cei defavorizați. Pe măsură ce societățile devin mai bogate, ele consacră o parte mai mare din resurse pentru a furniza servicii săracilor.
Încercând să modifice distribuția venitului după mărime, guvernul este preocupat de veniturile mari și cele mici, indiferent de sursa acestora. Majoritatea guvernelor adoptă măsuri care reduc veniturile celor care se află la un capăt al scării veniturilor. Procedând astfel, guvernele se confruntă însă cu un schimb între eficiență și echitate.
Multe din măsurile de redistribuire a venitului se pot explica prin teoria guvernului maximizator de voturi. Un astfel de guvern este tentat să adopte politici care ajută fiecare membru al unui grup ușor de identificat (anumite grupuri profesionale, mici oameni de afaceri, fermieri, gospodării cu un număr mare de copii, unele grupuri de muncitori calificați sau necalificați, persoane în dificultate) și reduce ușor venitul fiecărui membru al unui grup larg, difuz, neorganizat. Aceia care sunt ajutați foarte mult vor fi recunoscători guvernului (dându-le votul), în timp ce aceia care sunt doar ușor afectați, probabil că vor blama guvernul pentru pierderile lor.
Stabilizarea și creșterea economică. Stabilizarea este funcția economică cea mai recent asumată de către stat. Guvernele sunt preocupate în prezent să prevină șomajul, stagnarea economiei și inflația și să încurajeze creșterea economică rapidă. În acest sens statul are la îndemână politicile fiscale și monetare, esențiale pentru a controla fluctuațiile economice și promovarea creșterii economice. Stabilizarea se poate face prin: creștere economică, locuri de muncă, stabilitatea prețurilor și echilibru extern.
În domeniul funcției de stabilizare, în mod frecvent se rețin ca obiective următoarele patru noțiuni: creșterea economică, locuri de muncă, stabilitatea prețurilor și echilibrul extern.
Creșterea economică este măsurată prin procentajul sporirii anuale a produsului intern brut pe locuitor. Pe termen lung, creșterea economică este cel mai puternic determinant al standardului de viață. Indiferent de politicile privind eficiența și echitatea, oamenii care trăiesc în economii cu o creștere rapidă, constată că standardele lor de viață sporesc în medie mai repede decât ale oamenilor care trăiesc în țări cu rate de creștere economică scăzute.
De regulă, creșterea economică a fost percepută ca un fenomen macroeconomic corelat cu economisirea și investițiile totale. Și schimbarea tehnologică, inovațiile în materie de produse și procese de producție susțin creșterea economică, dar acestea solicită schimbări continue și adaptări în întreaga economie. Creșterea economică permite sporirea locurilor de muncă și a venitului pe cap de locuitor, însă antrenează presiuni asupra creșterii prețurilor și stimulează importurile. Numărul locurilor de muncă este un obiectiv ce semnifică o utilizare optimă a factorilor de producție (muncă și capital), adică angajări care permit obținerea celor mai ridicate productivități. Stabilitatea prețurilor este exprimată prin rata inflației. Un minimum al creșterii prețurilor (1-3%) pare un fapt inevitabil într-o economie în creștere unde se exercită permanent presiuni din partea cererii de bunuri.
Constrângerea reprezentată de necesitatea asigurării echilibrului se întâlnește mai ales în caz de deficit. Pe termen mediu sau pe termen scurt, o taxă poate compensa un deficit al tranzacțiilor curente prin împrumuturi de capitaluri din străinătate, care permite un excedent al balanței capitalurilor, dar aceasta antrenează apoi rambursarea capitalurilor și a datoriei. Datoria contribuie, de asemenea, la apariția unor noi deficite. Acestea pot fi acoperite prin împrumuturi de capitaluri străine, dar accentuează riscul de a pune la îndoială capacitatea țării de rambursare a datoriei externe. Pe termen lung, presiunea externă este, deci, mai severă decât pe termen scurt; țara trebuie să caute echilibrul balanței tranzacțiilor curente.
Inventariind funcțiile multiple pe care statul le joacă în economie, se poate concluziona că mecanismul optim al implicării statului în economie presupune talentul obligatoriu de actor desăvârșit al acestuia.
II. Statul ca ansamblu de instituții
Instituțiile publice sunt structuri organizate, create în societate pentru gestionarea afacerilor publice. Instituțiile publice, în sensul birocratic pe care îl au în ziua de astăzi, reprezintă singurul mod de organizare social-economică a statului care poate face față provocărilor modernității (numărul mare al populației, diversitatea și complexitatea nevoilor umane ce se cer satisfăcute). Ceea ce face din instituțiile birocratice instrumente eficiente este caracterul lor rațional – observa Max Weber – manifestat în cele patru dimensiuni principale ale acestora:
pot manevra un număr mare de sarcini;
pun accent pe cuantificare;
operează într-un mod previzibil, standardizat;
pun accent pe controlul asupra celor angrenați în sistemul instituțiilor.
Într-un stat democratic organizațiile au următoarele funcțiuni:
pregătirea și adoptarea de acte normative;
punerea în executare a legilor;
supravegherea punerii în executare a hotărârilor luate la nivel politic.
Dintr-un alt punct de vedere o instituție publică „vinde” o multitudine de bunuri și servicii care asigură facilități precum: apărarea națională; servicii de poliție și securitate; spații verzi și parcuri; servicii de telecomunicații, electricitate, aprovizionarea cu gaze; transport – căi ferate, aeriene, navale, transportul public urban; servicii financiare – bănci, companii de asigurare; servicii de apă și canalizare. Obiectivul unei instituții publice este servirea interesului public. Toate aceste servicii, extrem de necesare, sunt puse la dispoziție de către instituțiile statului, deoarece firmele private nu le pot oferi sau nu le oferă din diverse motive. Atunci când excluderea este posibilă, bunurile capătă un preț, iar sectorul public devine generator de venituri și urmărește alocarea eficientă a resurselor.
II.1. Analiza sectorului public versus privat
În opinia lui Robert Dahl și a lui Charles Lindblom, care au făcut o analiză privind motivul existenței organizațiilor, există două mari alternative:
poliarhiile, termen utilizat pentru democrația modernă – reprezintă un sistem administrativ complex, cu o componentă politică puternică, format din instituții publice, grupuri cointeresate și agenți privați care prin acțiunea lor concertată reușesc să direcționeze activitățile social-economice pe baza unei ierarhii care le conferă autoritate si legitimitate.
piața liberă – free market – guvernată de principiul cererii și ofertei.
Există o serie de caracteristici care diferențiază instituțiile publice de cele private și care determină în mare măsură problemele atât de des menționate legate de activitatea acestora:
Organizațiile publice activează într-un mediu lipsit de concurență sau cu o concurență limitată. Spre deosebire de mediul privat unde concurența între agenți determină aproape întotdeauna creșterea eficienței, domeniul public este unul lipsit de concurență.
Organizațiile publice dețin de cele mai multe ori monopolul asupra bunurilor si serviciilor oferite iar acest lucru influențează modul în care își desfășoară activitatea.
Domeniul public presupune constrângeri legale și formale mult mai stricte. Deoarece organizațiile publice sunt chemate să urmărească binele comun, cadrul legal este mult mai restrictiv comparativ cu organizațiile private, impunând limitări semnificative atât în ce privește managementul organizației cât și privind relația cu cetățenii – tratament egal al cetățenilor, răspunsul la toate cererile cetățenilor etc., lucru care nu e obligatoriu spre exemplu în sectorul privat. Acest fapt restrânge substanțial libertatea de care se bucură un manager public, de multe ori activitatea sa fiind în mare măsură dictată de prevederile legale.
Responsabilitatea în fața cetățeanului. Deoarece organizațiile publice utilizează resurse financiare publice iar scopul principal este urmărirea interesului public responsabilitatea în fața cetățenilor este mult mai mare comparativ cu cea a organizațiilor private. Există limitări legale privind utilizarea resurselor, organizațiile trebuie să asigure un nivel ridicat de transparență astfel încât cetățenii interesați să poată urmări în ce măsură cheltuirea banilor publici a fost în concordanță cu scopurile comunității pe care organizațiile le reprezintă. Organizațiile private sunt mai închise în fața cetățenilor iar responsabilitatea socială mai redusă.
Definirea scopului este dificilă. Dacă în cazul organizațiilor private scopul principal este obținerea profitului, organizațiile publice nu sunt condiționate de acesta, scopul fiind urmărirea interesului public. Interesul public este însă un termen general, suficient de vag încât să permită interpretări dintre cele mai diverse (în funcție de apartenența politică și valorile celui care îl definește). În acest context urmărirea interesului public, a unui lucru care nu are aceeași semnificație pentru toți, devine problematică. Ne putem gândi că interes public poate însemna asigurarea iluminatului public în zone mărginașe, finanțarea unor programe de ajutor social pentru nevoiași sau construirea de grădinițe dar în același timp poate însemna și reducerea cheltuielilor, restructurări de personal și economisirea resurselor. Putem observa că scopurile și obiectivele organizațiilor publice sunt multiple, greu de realizat și de multe ori aflate într-o relație conflictuală.
Lipsa unor criterii de performanță care să permită evaluarea rezultatelor. Este greu de realizat o evaluare a performanței unei organizații publice dacă scopurile nu sunt clar definite – nu putem măsura ceva ce nu cunoaștem. Chiar și cu scopuri definite clar, evaluarea este anevoioasă comparativ cu domeniul privat, deoarece nu există criterii de performanță clare. Ne putem gândi la următoarea situație: un spital de oncologie este o organizație publică – este evident că nu putem evalua performanța instituției respective după modelul pieței private (criteriul profitului) deoarece rezultatul ar fi veșnic negativ – cheltuirea de resurse fără rezultate notabile (doar un procent mic din pacienți se vor însănătoși). Astfel, avem nevoie de alte criterii de măsurare a performanței decât cele utilizate în sectorul privat – în cazul de față satisfacția pacienților față de serviciile oferite, discreția față de membrii familiei sau existența unor tratamente moderne care să reducă suferința ar putea reprezenta astfel de criterii. Multitudinea de scopuri și complexitatea acestora îngreunează crearea unui set de criterii obiective care să faciliteze evaluarea performanțelor.
Structura organizațională complexă și relativ rigidă. Dacă în cazul organizațiilor private vorbim despre flexibilitate și adaptare la mediu, organizațiile publice au o structură mult mai complexă în care autoritatea este difuză și există centre sau pârghii de control care să prevină abuzul de putere. Acest lucru determină modificări atât la nivel intern privind managementul resursei umane – atribuțiile funcționarului sunt clar specificate de lege și de obicei ele sunt distribuite în funcție de poziția ierarhică ocupată – cât și la nivel extern – relația cu alte organizații publice sau private este guvernată de prevederile legale. Spre exemplu, multe acțiuni ale unei organizații publice depind de acordul altei instituții (eliberarea unui certificat de urbanism poate necesita acordul unei autorități superioare). Acest lucru determină o fragmentare a autorității și o difuzie a puterii în mai multe puncte, fapt care determină o lentoare crescută si o capacitate redusă de a adaptare la un mediu în schimbare a organizațiilor publice.
II.2. Relația dintre instituțiile statului și alte părți interesate
Deciziile luate de către instituțiile statului au un impact foarte mare asupra populației. Pe de o parte, organizațiilor publice li se cere să fie deschise, transparente și să implice cetățenii în procesul decizional dar în același timp li se cere eficiență și performanță, iar cele două, uneori, se află la polul opus.
Autoritățile publice, prin întreaga lor activitate, trebuie să urmărească satisfacerea interesului general al populației, iar instituțiile statului au obligația să se apropie de membrii colectivităților locale și să mențină un contact permanent cu aceștia. În acest sens, administrația publică trebuie să comunice, să fie deschisă dialogului, să respecte și să ia în considerare cetățeanul. Acestea sunt motive suficient de importante pentru care instituțiile statului recurg la comunicare în cadrul acțiunilor întreprinse sau al relațiilor pe care le stabilesc. Astfel, putem spune că administrația publică depinde de comunicare și este în interesul acesteia să stabilească raporturi de colaborare cu toate instituțiile mass-media dar și cu alte instituții ale societății civile sau din sfera politică.
Presa și specialiștii în Relații Publice au un rol cheie în efectuarea comunicării dintre instituțiile statului și cetățeni. Din acest punct de vedere s-au dezvoltat mai multe tipuri de comunicare: comunicarea instituției prezidențiale; comunicarea guvernamentală (a guvernului, a ministerelor și a celorlalte structuri subordonate guvernului); comunicarea parlamentară; comunicarea organismelor publice, altele decât cele incluse în cadrul comunicării guvernamentale, precum și a întreprinderilor de interes public.
În ultima vreme a apărut conceptul de new media și știri online. Acesta a luat amploare datorita accesului facil la internet a oricărui cetățean. Acest nou tip de comunicare facilitează accesul rapid la informație, fapt ce ajută în reacția la problemele cu care se confrunta societatea fiind definit ca un model de jos in sus unde cetățeanul are posibilitatea de a-și spune cuvântul public asupra unei anumite probleme de interes pentru el. Cuvântul care definește acest sistem de comunicare este interactivitatea. Odată ce se pot exprima public și liber cu privire la o problema a societății, atunci părerea cetățenilor poate fi luata in seamă.
În pofida existenței unor mijloace de informare în masă care își asumă libertatea de a critica puterea, majoritatea mass-mediei nu are curajul de a adopta o atitudine combativă la adresa acțiunilor guvernanților. În același timp sunt și instituții de presă care au impus o dictatură a poziției politice și economice a patronatului sau al partidului care le-a înființat și coordonat iar unii ziariști fac jocul murdar al unor grupuri de interese. Se pare că aceștia au uitat principala datorie a ziaristului de a focaliza atenția publicului asupra problemelor și diferențelor, eșecurilor și amenințărilor, adoptând poziția unui critic obiectiv și nepărtinitor.
Administrația publică are un rol determinant în constituirea și derularea de parteneriate cu diverși actori ai comunității în vederea soluționării unor probleme concrete. În acest sens instituțiile statului au dezvoltat relații de colaborare cu organizațiile non-guvernamentale (ONG-urile). În procesul de identificare și rezolvare a problemelor comunității, organizațiile neguvernamentale sunt considerate ca “alternative” la soluțiile administrației publice.
Organizațiile non-guvernamentale sunt parte a societății civile și joacă un rol important în soluționarea multor probleme economice, sociale, culturale și de altă natură contribuind astfel la realizarea unui echilibru în societate.
ONG-urile sunt structuri organizaționale instituționalizate (există mecanisme interne de decizie, elaborează și respectă propriile reguli de funcționare – proceduri – în activitatea pe care o desfășoară, etc.). Cel mai adesea, aceste instituții funcționează ca persoane juridice, dar funcționarea lor este posibilă și fără să aibă personalitate juridică. Acestea sunt separate de instituțiile publice (fapt care nu exclude finanțarea din bugetul public), fiind constituite pe baza exercitării drepturilor la libera inițiativă și liberă asociere Principala lor caracteristică este să respecte criteriul nondistribuției profitului – pot genera venituri, respectiv obține “profit” din activitățile lor, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor de conducere, ci sunt folosite doar pentru atingerea obiectivelor declarate și trebuie să fie bazate pe voluntariat, indiferent de mărimea lor, conducerea organizațiilor este realizată în regim de voluntariat (fapt care nu exclude posibilitatea angajării de personal).
Spre deosebire de cazul societăților comerciale, organizațiile neguvernamentale obțin, de obicei, cea mai mare parte a veniturilor prin sponsorizări, donații, cotizații sau finanțări nerambursabile (granturi) și uneori chiar prin activități economice cu caracter profitabil.
Deși rolul ONG-urilor este foarte important într-o democrație solidă, în practică, se constata o atitudine profund pasivă din partea majorității instituțiilor statului față de acest tip de abordare. În acest sens este de dorit o atitudinea pozitivă a instituțiilor publice față de ideea unui demers asociativ în rezolvarea problemelor cu care se confruntă comunitatea cu precădere în domeniul dezvoltării economice, domeniu în care acest interes este materializat printr-un set de reglementari și mecanisme ce vizează stimularea dezvoltării firmelor private.
Un rol deosebit de important în relația cu instituțiile statului, îl are Banca Națională a României (BNR). Aceasta are statutul de bancă centrală a României și este o instituție publică independentă, singura autorizată și responsabilă de emiterea bancnotelor și monedelor valabile pe teritoriul României. Banca Națională a României reprezintă autoritatea administrativă investită de legiuitor cu atribuții și prerogative privind controlul și supravegherea activității bancare în România și a instituțiilor de credit care desfășoară o astfel de activitate. Tot Banca Națională este autoritatea care se preocupă de politica monetară a statului și de politica de curs de schimb și regimul valutar, exercită operațiuni cu aur și active externe, ține contul curent al Trezoreriei Statului.
Pentru îndeplinirea sarcinilor și competențelor mai sus mentionate, Banca Națională a României emite reglementări prin care activitatea bancară este permanent adaptată la schimbările intervenite în domeniul bancar pe piața europeană. În îndeplinirea atribuțiilor sale, Banca Națională a României și membrii organelor sale de conducere nu vor solicita sau primi instrucțiuni de la autoritățile publice sau de la orice altă instituție sau autoritate.
Principalele atribuții care sunt și prerogative în același timp ale Băncii Naționale a României sunt următoarele: emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României; elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb; stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia; administrarea rezervelor internaționale ale României; autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității financiare; reprezentarea și colaborarea statului român cu diferite autorități și organizații internaționale cu caracter financiar, bancar, monetar și colaborarea cu autoritățile responsabile cu supravegherea instituțiilor de credit, societăților de asigurare, a piețelor financiare și a altor instituții financiare.
Deși Banca Națională a României nu se supune niciunei autorități (art.2, Legea 312/2004), între aceasta și instituțiile statului există strânse activități de colaborare. Cu toate acestea statutul BNR prevede că se interzice Băncii Naționale a României creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip de creditare a statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și altor societăți cu capital majoritar de stat. Cu toate acestea, BNR sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Să nu uităm că nu a fost dintotdeauna așa. În România, imediat după 1989, deficitele bugetare înregistrate au fost finanțate automat prin emisiune monetară, statutul Băncii Naționale în raporturile cu statul nefiind precizat clar. Odată cu apariția Statutului BNR (Legea nr. 34/1991), se precizează poziția clară a Băncii Naționale față de existența și finanțarea deficitului bugetar: Banca Națională a României putea acorda bugetului administrației centrale de stat împrumuturi pentru acoperirea decalajului temporar dintre venituri și cheltuieli însă suma totală a acestor împrumuturi nu putea depăși în nici un an fiscal echivalentul până la 10% din totalul bugetului aprobat. Împrumuturile acordate statului de Banca Națională a României nu puteau depăși dublul capitalului Băncii Naționale și a fondului de rezervă.
In ultimii ani, pe fondul accentuarii presiunilor inflaționiste și a celor legate de creșterea numărului șomerilor, al accentuării dezechilibrelor macroeconomice, BNR și-a conturat tot mai mult pozitia de lider al mediului bancar, fie direct, fie indirect, coordonând activitatea întregului sistem bancar în scopul atingerii țintei finale a politicii macroeconomice. Se pune astfel, tot mai mult accent pe stabilizarea macroeconomică – situatie întalnită mai ales in cazul țărilor din Europa Centrală și de Est, aflate în plin proces de restructurare.
II.3. Instrumente de politică economică
Procesul de stabilizare macroeconomică al unei țări este puternic influențat de măsurile de politică economică adoptate, de coerența acestora și, implicit, de gradul în care autoritățile implicate în aplicarea acestor măsuri sunt capabile să conlucreze în vederea atingerii obiectivelor propuse. De acuratețea acestor măsuri depinde, în fapt, rezultatul politicii de macrostabilizare, de restabilire a echilibrului economic general, care să permită asigurarea unui nivel de trai decent pentru populația țării respective.
Ca urmare, politica economică este un ansamblu de obiective și instrumente prin care, statul acționează asupra variabilelor economice în scopul menținerii, restabilirii sau modificării climatului economic și social.
Scopul politicii economice este de a corecta și completa acțiunea pieței. Pentru realizarea acestor obiective statul dispune de trei tipuri de instrumente:
puterea sa de reglementare și constrângere a activității economice;
instrumentele monetare (politica monetară) care presupun capacitatea sa de a stabili cantitatea de bani în circulație și tipurile de dobandă;
instrumentele fiscale (politica fiscală), veniturile si cheltuielile publice.
Acestor trei instrumente li se mai adaugă, însă, și politici precum cea a veniturilor, politica valutară (ar putea fi inclusă în politica monetară dar este oarecum independentă față de aceasta datorită importanței deosebite și a implicațiilor generate la nivelul economiei, de modificările cursului valutar al monedei naționale), precum și politica comercială a unei țări.
În literatura economică sunt prezentate mai mule abordări ale instrumentelor de politică economică iar alegerea lor se face pe baza unui proiect politic prin care se cauta raspunsuri la urmatoarele întrebari de bază: cum aleg guvernele obiectivele?; cum selectează ele mijloacele de a atinge aceste obiective?; cum sunt armonizate aceste mijloace cu standardele de evaluare potrivite pentru stabilirea politicii publice?
Important de menționat este faptul că autoritatea publică acționează și deține un control direct asupra instrumentelor fiscale dintre care enumerăm: numărul și varietatea impozitelor utilizate, modalitatea impunerii de către stat, facilități fiscale foarte diverse (ex:deduceri, scutiri, reduceri).
Impozitele – pot fi atât în natură cât și în bani. Impozitele pot fi clasificate după obiectul impunerii (averea, cheltuielile sau venitul); după scopul urmărit, care împarte impozitele în financiare și de ordine; după frecvența încasării, ele pot fi permanente sau incidentale; după locul administrării impozitelor și trăsăturile de fond sau de formă, care împart impozitele în directe și i indirecte.
Impozitele directe se percep direct de la subiecții plătitori, având în vedere existența veniturilor și a averilor. Acest tip de impozit se grupează în două categorii și anume:
impozite reale care se stabilesc în raport cu obiectele material (ex:clădiri, fabric etc.);
impozit personal care se stabilește în raport cu situația materială a contribuabilului.
În ceea ce privește impozitele directe se are în vedere impozitul pe venitul persoanelor fizice, impozitul pe venitul persoanelor juridice și impozitul pe avere.
În practică există diferite tipuri de sisteme de impunere cum ar fi impozitarea venitului global sau impozitarea separată a fiecărei categorii de venit.
Impozitul se stabilește în fiecare an în urma unei declarații de impunere a contribuabilului sau a informațiilor pe care le dețin organele fiscale. Încasarea veniturilor din salarii, pensii, rente etc. se realizează prin reținere de la sursă.
În cazul impozitului pe avere acesta este în strânsă legătură cu dreptul de proprietate al cetățenilor asupra unor bunuri mobile și imobile. Impozitul acesta se găsește în practica fiscală sub forma impozitului asupra averii propriu-zise (impozitul pe proprietăți imobiliare, impozite asupra activului net, etc.), impozitul pe sporul de avere (impozitul pe plusul de valoare imobiliara etc.) și impozitul pe circulația de avere ( impozite pe donații, impozitele pe circulația capitalurilor etc.).
Impozitele indirecte sunt suportate de consumatori ai bunurilor și serviciilor economiei indiferent de veniturile, profesia, averea sau situația profesională. Astfel de impozite afectează puterea de cumpărare a consumatorului deoarece sunt stabilite în cote procentuale asupra valorii mărfurilor vândute sau serviciilor prestate.
În perioadele de avânt economic impozitele indirecte au un randament fiscal ridicat iar în perioadele de criză și depresiune randamentul este în scădere astfel că se observă că impozitele indirecte oscilează.
De menționat cu privire la impozite, este faptul, că acestea, dacă sunt prea mari, descurajează rata de investiții și pot conduce la scăderea ofertei de muncă, descurajând munca sau modificând decizia ocupațională sau decizia privind acumularea de educație, calificare și pregătire.
Taxele (taxe de consumație, taxele vamale, monopolurile fiscale cât și alte taxe) sunt sumele datorate de către contribuabil pentru anumite acte sau servicii prestate de organele statului și care se diferențiază de impozite prin anumite trăsături caracteristice:
taxa reprezintă o plată neechivalentă a cheltuielii pentru serviciul prestat;
taxa este o contribuție stabilită în sarcina contribuabilului pentru a acoperi doar o parte din serviciul prestat;
taxa este anticipativă și unică pentru același act sau tip de serviciu;
sancțiunea neplății taxei este nulitatea actului;
răspunderea pentru neplata taxei revine prestatorului și nu contribuabilului
În ceea ce privește taxele de consumație pe produs, denumite și accize, acestea sunt introduse în prețul de vânzare al mărfurilor fabricate în interiorul țării care îl percepe.
III. Manifestări ale influenței statului în economia de piață
III. 1. Analiza politicii fiscale
Politica fiscală desemnează concepția, măsurile și acțiunile statului privind impozitele și rolul lor în formarea veniturilor bugetare și finanțarea cheltuielilor bugetare, tipurile de impozite, perceperea și folosirea lor ca instrument de stimulare a creșterii economice.
Politica fiscală are la bază criteriul eficienței fiscale, adică necesitatea de randament cât mai mare. Aceasta trebuie să asigure mobilizarea unor venituri bugetare cât mai mari, în condițiile încurajării afacerilor economice, a investițiilor, concomitent cu promovarea echității în contribuția fiecăruia la venituri, cu asigurarea protecție sociale.
Ca și politica monetară, aceasta este o formă de intervenție indirectă a statului în economie este, mai precis, o politică de ajustare. Dacă în cazul politicii monetare, Banca Centrală este cea care ia deciziile, politica fiscală este apanajul guvernului, prin intermediul Ministerului Finanțelor Publice.
Politica fiscală este aplicabilă pe piața bunurilor și serviciilor, deci acționează asupra economiei reale. Aceasta se referă, în special, la ajustarea dezechilibrelor macroeconomice interne. Modificarea ei este dificilă și lentă dar efectul aplicării ei este imediat.
Politica fiscală se referă la cheltuielile bugetare și impozitare și include 3 categorii de politici:
politici referitoare la achiziționarea de bunuri și servicii de către administrația guvernamentală;
politici referitoare la impozitele percepute;
politici referitoare la transferurile cu caracter social;
Principalele obiectivele ale politicii fiscale sunt: bunăstarea socială, creșterea economică sustenabilă, diminuarea (combaterea) sărăciei, reducerea șomajului, reducerea deficitului bugetar, reducerea datoriei publice, combaterea evaziunii fiscale etc.
Statul poate interveni în economie și în viața socială prin mai multe tipuri de procedee și de acțiuni financiare, care definesc atât măsuri stimulative și incitative cât și măsuri cu caracter contractual și autoritar. Dintre aceste măsuri cele mai importante ar fi următoarele:
impozitarea diferențiată a unor categorii de contribuabili sau tipuri de activități (preluarea, după caz, a unor părți din veniturile sau din profiturile respectivelor persoane fizice ori juridice);
realizarea propriei producții de bunuri și servicii concomitent cu achiziționarea selectivă a acestora de pe piață;
alocarea diferențiată a resurselor financiare publice, ținându-se cont de scopul urmărit la un moment dat;
subvenționarea unor activități economice necesare dar și a consumului de bunuri și servicii;
finanțarea unor investiții, dar și acordarea de garanții pentru împrumuturile necesare efectuării unor investiții
În contextul prezenței țării noastre în Uniunea Europeană, ar trebui specificat faptul că suveranitatea fiscală se numără printre drepturile suverane fundamentale ale statelor membre care, în acest domeniu, au conferit Uniunii doar competențe limitate. Fiecare stat, dintre statele membre, este liber să-și aleagă sistemul de impozitare pe care îl consideră cel mai potrivit, cu condiția să respecte normele UE. Principalele priorități ale politicii fiscale a Uniunii Europene sunt: eliminarea obstacolelor de natură fiscală care împiedică activitatea economică transfrontalieră, lupta împotriva concurenței fiscale dăunătoare și promovarea unei mai largi colaborări la nivelul administrațiilor financiare, pentru asigurarea controlului asupra fraudei și pentru combaterea acesteia.
La nivelul Uniunii Europene, politica fiscală este orientată spre funcționarea lipsită de impedimente a pieței unice și se fac eforturi de continuare a armonizării politicilor fiscale asupra impozitării indirecte.
În paralel Uniunea își intensifică lupta împotriva evaziunii și a fraudei fiscale, care constituie o amenințare la adresa concurenței loiale și sunt cauza unui deficit bugetar major. În acest sens, măsurile fiscale trebuie adoptate de statele membre cu unanimitate.
În timp ce politica fiscală este influențată în mare măsură, de jurisprudența Curții Europene de Justiție, Parlamentul European nu dispune, în această privință, decât de dreptul de a fi consultat, excepție făcând chestiunile bugetare, în cazul cărora, în calitatea sa de autoritate bugetară, Parlamentul împarte competențele decizionale cu Consiliul European.
III. 2. Abordarea instrumentelor de politică monetară
Politica monetară reprezintă un ansamblu de acțiuni prin care autoritățile monetare (banca centrală, trezoreria etc.) influențează asupra cantității de monedă în circulație, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar și alți indicatori economico-monetari în vederea realizării obiectivelor generale ale politicii economice (de stimulare a activității economice, ocupare a forței de muncă, stabilitate a prețurilor etc.).
De cele mai multe ori, stabilizarea macroeconomică a unei țări este asociată cu stabilizarea monetară.
Stabilizarea monetară, presupune schimbarea sistemului monetar specific economiei respective, în primul rând prin schimbarea monedei care circulă în acea economie (este vorba de restabilirea unei noi valori pentru moneda puternic depreciată).
Politica monetară a unei țări este extrem de importantă deoarece situația economică a unui stat depinde, în ansamblu, de „sănătatea monedei”.
Politica monetară, sau financiară, este un instrument de intervenție indirectă asupra proceselor economice și este în sarcina Băncii Centrale (în cazul României BNR) care acționează pentru asigurarea echilibrului dintre cerere și ofertă pe piața monetară, prin manevrarea ofertei de monedă și a ratei dobânzii. Această acțiune influențează activ evoluția PIB, dinamica prețurilor, gradul de ocupare a forței de muncă, echilibrul financiar și echilibrul extern.
Politica monetară este considerată o politică economică liberală datorită statutului Băncii Centrale de instituție guvernamentală.
Banca Centrală, în cadrul economiei de piață, îndeplinește următoarele funcții: previne crizele financiare prin acordarea de lichidități băncilor aflate în dificultate de plată; supraveghează funcționarea sistemului bancar; emite monedă și reglează masa monetară aflată în circulație; acordă împrumuturi statului și păstrează tezaurul național.
Principalele instrumente de politică monetară pe care BNR le are la dispoziție conform reglementărilor în vigoare sunt:
operațiunile de piață monetară
facilitățile permanente acordate instituțiilor de credit
rezervele minime obligatorii (RMO)
Operațiunile de piață monetară (operațiuni open market) reprezintă cel mai important instrument de politică monetară al BNR. Acestea se realizează la inițiativa băncii centrale, având următoarele funcții: ghidarea ratelor de dobândă, gestionarea condițiilor lichidității de pe piața monetară și semnalizarea orientării politicii monetare. Operațiunile de piață monetară implică una dintre următoarele tranzacții: cumpărări/vânzări reversibile – repo/reverse repo de active eligibile pentru tranzacționare; acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare; vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacționare; emitere de certificate de depozit; swap valutar; și atragere de depozite;
Facilitățile permanente acordate instituțiilor de credit. Participanții eligibili cu care Banca Națională a României desfășoară operațiuni de piață monetară și cărora le acordă facilități permanente sunt: băncile, băncile de credit ipotecar, casele centrale ale cooperativelor de credit, casele de economii pentru domeniul locativ, persoane juridice române și sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine, care îndeplinesc următoarele criterii de eligibilitate
Rezervele minime obligatorii (RMO) sunt reprezentate de disponibilități bănești ale instituțiilor de credit, în lei și în valută, păstrate în conturi deschise la Banca Națională a României.
Funcțiile principale ale mecanismului RMO constituite în lei sunt cea de control monetar (aflată în strânsă corelație cu cea de gestionare a lichidității de către BNR) și cea de stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piața monetară interbancară. Rolul major al RMO în valută este acela de a tempera expansiunea creditului în valută.
III.3. Politica de cheltuieli publice
Cheltuielile publice desemnează în sens larg, cheltuielile realizate de administrația publică locală sau centrală pentru funcționarea administrației publice și susținerea activității din diverse domenii: apărare, învățământ, sănătate, asigurări și asistență socială, investiții economice, etc. Nu putem vorbi despre cheltuielile publice fără să avem în vedere și veniturile publice. Aceste două componente intră în alcătuirea politicii bugetare.
Politica bugetară reprezintă politica veniturilor și a cheltuielilor publice concretizată în bugetul public.
Bugetul public este un document-program anual al statului, care se formează din bugetul central sau de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale, bugetul fondurilor speciale extrabugetare și creditul public.
Elaborarea și execuția bugetului central se realizează de către guvern, iar bugetul local este elaborat și executat de administrațiile publice de la nivel administrativ teritorial. Indiferent de autoritatea publică responsabilă, bugetul apare sub forma unei balanțe economice cu două parți: venituri și cheltuieli. Partea de venituri este structurată pe surse de proveniență ale acestora, iar partea de cheltuieli, pe obiective de cheltuieli publice. Aceste venituri și cheltuieli sunt stabilite pentru un an fiscal de către administrația publică, pe baza estimării evoluției economiei din anul respectiv.
Cheltuielile publice reprezintă modalități de reprezentare și utilizare a fondului bănesc bugetar în vederea satisfacerii necesităților generale ale societății. În principiu, cheltuielile publice se fac pentru achiziționarea de bunuri publice, colective, adică bunuri care aparțin statului dar de care se folosesc toți cetățenii sau o anumită colectivitate. Aceste cheltuieli sunt realizate de diverse instituții guvernamentale sub formă de subvenții sau achiziții de bunuri și servicii. Totodată există și așa numitele plăți de transfer de tipul cheltuielilor guvernamentale ocazionate de plata dobânzilor la datoriile publice sau obligațiunile de stat. Sunt de asemenea cheltuieli publice și cheltuielile de investiții în ramurile de interes public.
Cheltuielile publice exprimă, de fapt, relații economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, și persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării și utilizării resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcțiilor acestuia.
Cheltuielile publice se finalizează în plați efectuate de stat din resurse obținute pe diferite căi, pentru achiziția de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale statului: servicii publice generale, acțiuni socio-culturale, întreținerea armatei, ordinea publică internă, securitatea socială, activități economice, etc.
Fiind vorba de bani publici, împărțirea acestora ar trebui să fie făcută printr-o decizie rațională, adică printr-o decizie care satisface interesele grupului, credințele sale, punctul de vedere comun al grupului sau comunității.
Mărimea cheltuielilor publice diferă de la o țară la alta și de la o perioadă la alta, structura cheltuielilor publice fiind puternic influențată de structura de clasă a societății.
Conținutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu efectul produs de acestea pe destinațiile lor.
Cheltuielile publice sunt influențate de mai mulți factori, unul dintre aceștia fiind factorul politic. De exemplu, în cazul unui guvern de coaliție din care fac parte reprezentanți ai mai multor formațiuni politice, cu interese nu întodeauna convergente, la împărțirea banilor publici există o opoziție puternică iar politica promovată este o politică de compromis.
Alți factori care influențează creșterea cheltuielilor publice sunt: factorii demografici – se referă la creșterea populației și la modificarea structurii acesteia pe vârste și categorii socio-profesionale; factorii economici, referitori la dezvoltarea economiei și la modernizarea acesteia, utilizând resursele în scopul creării de bunuri și servicii; factori sociali – creșterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează preocuparea statului ca, prin efort financiar, să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor în vârstă sau care necesită asistență socială; urbanizarea; factori militari; factori de ordin istoric – suportarea în prezent a poverii cheltuielilor făcute în trecut.
Cheltuielile publice înglobează:
cheltuieli publice efectuate de administrațiile publice centrale de stat;
cheltuieli publice ale colectivităților locale;
cheltuieli publice finanțate din fondurile asigurărilor sociale de stat;
cheltuieli publice ale organismelor internaționale.
Așadar cheltuielile publice totale reprezintă suma cheltuielilor efectuate de tipurile diverse de administrații publice și cuprind în sfera lor: cheltuieli bugetare, cheltuieli din fonduri cu destinație specială, cheltuieli extrabugetare și cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei publice. Caracterul limitat al resurselor financiare face ca problema utilizării acestora să fie crucială. O analiză a eficienței cheltuielilor publice, se poate face, raportând eforturile financiare la efectele măsurabile (prezente sau estimate) ale finanțării de către stat a unor obiective de interes public.
III.4. Alte modalități de intervenție publică
Intervenționismul statului în economie s-a accentuat, în special după Cel de-al II-lea Război Mondial când statul a început să-și asume tot mai multe responsabilități. Astfel, în responsabilitatea statului a intrat politica de credit, statul acoperind astfel vidul legislativ lăsat de sectorul privat, dar și ca urmare a planului Marshall. Guvernele naționale au fost cele cărora le-a revenit sarcina de a redistribui fondurile investitorilor privați, fapt ce a transformat statul într-un adevărat ,,bancher”.
În momentul de față, statul posedă responsabilități în domenii extrem de variate, cum ar fi: cercetarea fundamentală, investiții, industrie, telecomunicații, vânătoare și pescuit, sănătate, locuințe, protecția mediului. Sectorul public a devenit, puțin câte puțin, un complex gigantic care este din ce în ce mai dificil de gestionat.
Cu scopul de a asigura o anumită suplețe acestei enorme mașini statale, parlamentele și guvernele naționale au consfințit, în mod gradual, să acorde o mai mare autonomie acțiunilor administrative. Și puterea discreționară a administrației asupra societății se află într-o continuă creștere pentru că în prezent i se recunoaște capacitatea de a-și determina singură modalitățile de acțiune.
În paralel cu intensificarea intervenționismului s-a dezvoltat statul providență (statul bunăstării). În această ipostază statul este cel care trebuie să asigure un nivel de trai decent tuturor cetățenilor săi. Astfel, statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent. Cetățenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistență medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutor de șomaj și la alte forme de asistență socială. De asemenea copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor. La rândul lor, persoanele cu handicap se bucură de protecție socială. Aceste garanții acordate cetățenilor pe tot parcursul vieții lor a implicat o creștere progresivă a cheltuielilor publice cu destinație socială. Această creștere a administrației a indus însă efecte perverse, de genul sporirii fiscalității directe, dezvoltării unei birocrații enorme și a unei tendințe de supra reglementare.
Noul rol al statului. Criza financiară și economică a readus în atenția economiștilor și a guvernelor problema rolului statului în economie, recunoscându-se adesea necesitatea unui stat cu un rol mai important și o putere comparabilă cu cea a mecanismelor pieței. Cu această ocazie au apărut alte probleme: deficitul bugetar (în special al bugetelor sociale) al statelor, falimentul întreprinderilor, pierderea proprietăților în urma ipotecilor insuportabile, falimentul fondurilor speculative deficitare etc. Șomajul a atins recordul ultimilor 10 ani în multe state. În plan bugetar, nevoia de reechilibrare a bugetelor de stat privează guvernele de pârghiile obișnuite și le obligă la diminuarea cheltuielilor bugetare și creșterea fiscalității. Peste toate acestea se suprapune sporirea gradului de îmbătrânire a populației și concurența economiilor emergente.
În acest context, rolul statului pe scena economico-socială sporește. Statul intervine în economie, uneori salvând de la faliment bănci sau firme pentru protecția cetățenilor, alteori pentru a pompa lichidități pe piață pentru susținerea activității economice și crearea de locuri de muncă.
Specialiștii în economie susțin că statul trebuie să intervină în economie pentru a limita ciclurile economice și efectele corecțiilor asupra societății, fapt ce a fost necesar, și în țara noastră, după recenta criză economică. Potrivit unei declarații a guvernatorului BNR, politicile anticiclice trebuie să reprezinte regula de bază a statului, care ar acționa înțelept prin restrângerea cheltuielilor publice și a deficitelor bugetare în perioade de expansiune, și creșterea cheltuielilor în fazele de recesiune ale economiei.
Referitor la cât de mult ar trebui să intervină statul într-o economie de piață, știindu-se faptul că rolul acestuia este limitat, Comisia Europeană a efectuat un sondaj intitulat “Europenii 2014”. La întrebarea: “În ce măsură sunteți de acord sau nu cu afirmația următoare: Statul intervine prea mult în viata noastră?”, cetățenii țărilor UE au răspuns foarte diferit. Ca o curiozitate, 92% dintre greci au declarat că statul intervine prea mult, în vreme ce doar 45% dintre finlandezi împărtășesc această convingere.
Graficul de mai jos arată că există o relație inversă între PIB/locuitor și mentalitatea paternalistă, potrivit căreia statul ar trebui să facă mai mult pentru noi.
Sursa: https://logec.ro/
Astfel, în Bulgaria și România, țările cu cel mai redus nivel de dezvoltare – PIB/locuitor este la jumătate față de media europeană – întâlnim și cei mai mulți oameni care vor ca statul să intervină mai mult în mersul societății. La polul opus găsim Slovenia, cea mai bogată țară (aproape de media europeană), unde doar 10% dintre persoanele intervievate s-au arătat favorabile intervenției statului. De aici se poate trage concluzia că „mentalitatea paternalistă” duce într-adevăr la sărăcie pentru că pe de o parte inhibă inițiativa antreprenorială iar, pe de altă parte, cultivă o clasă politică populistă care va impune politici economice greșite. Dacă oamenii așteaptă ca statul să le dea ceva, atunci ei vor fi mai puțin responsabili și gospodari, iar politicienii pe care îi aleg vor pune în aplicare măsuri redistribuționiste. Mentalitatea paternalistă creează o capcană a sărăciei.
IV. STUDIU DE CAZ
Intervenția statului în determinarea prețurilor la alimentele de bază
Reducerea Taxei pe Valoare Adăugată
Problema scăderii și determinării prețurilor este o chestiune care a preocupat în mod special politicienii, mai ales în timpul campaniilor electorale. Încă din anul 2012, Guvernul a avut discuții pe această temă cu Fondul Monetar Internațional (FMI) privind reducerea TVA de la 24%, la 9%, pentru alimentele de bază, după ce Ministerul Agriculturii, Daniel Constantin, s-ar fi consultat pe această temă cu Ministerul Finanțelor de atunci. La acel moment, Daniel Constantin afirma că bugetul pentru anul viitor (adică cel din 2013) va include cu siguranță TVA de 9% la alimente, dacă această măsură nu va fi implementată din acest an.
Președintele Comisiei de buget de atunci, Eugenia Barna, a declarat, după o discuție cu reprezentanții Fondului Monetar Internațional, ai Comisiei Europene și ai Băncii Mondiale, că pentru măsurile economice propuse de Guvern trebuie realizate studii de impact până în toamnă, adică până la momentul construirii bugetului pe 2013, delegația FMI arătându-se deschisă la propunerile Executivului. Întrebată de jurnaliști, care a fost poziția oficialilor față de măsura de reducere a TVA la 9% pentru alimentele de bază, Eugenia Barna a declarat: Opiniile exprimate nu sunt favorabile, mai bine ar fi să existe subvenții pentru producătorii agricoli pentru a evita producerea unei evaziuni fiscale. (…) Se fac studii și, până la momentul noiembrie, când vom avea proiectul de buget, putem să vedem ce anume putem face în domeniul fiscalității, cu precizarea că discuțiile pe această temă vor fi reluate la momentul realizării proiectului de buget pe 2013.
Cu câteva luni în urmă, respectiv în mai, 2013, reprezentanții FMI au afirmat că reducerea TVA pentru anumite sectoare sau produse, nu are efecte benefice pentru consumatori, întrucât duce adeseori la evaziune, iar FMI nu încurajează, ca principiu, cotele diferențiate de TVA.
Premierul Victor Ponta declara, tot în luna mai, a aceluiași an, că împreună cu Ministrul Agriculturii a început să facă "toate presiunile" asupra Ministrului de Finanțe, pentru introducerea, începând cu anul următor, a unei scheme în care 15% din TVA plătită la alimente să fie restituită producătorului care vinde în mod legal.
În același timp, Ministrul Finanțelor de atunci, Florin Georgescu, susținea că o eventuală reducere a taxei la alimente va fi decisă după alegerile din toamnă.
Așadar, avem o singură temă, lansată ca subiect electoral în 2012, și mai multe puncte de vedere. În momentul de față, este cunoscut faptul că de la 1 iunie 2015, prețul la alimentele de bază a scăzut dar rămâne de văzut care vor fi efectele în urma punerii în practică a acestei decizii.
IV.1. Obiectivele cercetării
Determinarea posibilității implementării reducerii TVA la alimentele de bază. În realizarea acestui obiectiv, cercetarea efectuată este de tip observațional. De la momentul lansării acestei idei (luna mai, 2013) și până la momentul aplicării (luna mai 2015), au existat mai multe momente controversate;
Impactul reducerii TVA asupra consumatorilor – persoane fizice;
Efectele reducerii TVA la alimentele de bază;
IV.2 Metodologia cercetării
Cercetarea s-a desfășurat în mai multe etape:
Pentru început, am adunat principalele declarații, pe tema reducerii TVA, de pe site-urile agențiilor de presă Mediafax, Agerpres și Hotnews, din perioada mai 2013 – mai 2015, făcute de politicieni și specialiști în economie. După studierea acestora am ajuns la concluzia că reducerea TVA, aplicată la 1 iunie, 2015, a fost un proces anevoios și de lungă durată.
În faza a doua a proiectului, pentru a vedea care este impactul scăderii TVA în stabilirea prețurilor la alimentele de bază, au fost chestionate 128 de persoane, oameni obișnuiți – pe care i-am numit consumatori. Întrebările din chestionar au fost următoarele:
Credeți că scăderea TVA la alimentele de bază se va simți în buzunarul dvs.?! R: DA, NU, Nu știu
Considerați că în urma scăderii TVA la alimentele de bază, românii vor consuma mai multe produse alimentare?! R: DA, NU, Nu știu
Credeți că economia României se va dezvolta mai mult după scăderea TVA la alimentele de bază?! R: DA, NU, Nu știu
În faza a 3-a a cercetării noastre, pentru a vedea care sunt efectele reducerii TVA, la nivel de consumator, am apelat la rude, prieteni, cunoștințe, persoane care au dorit să păstreze bonurile primite la achiziționarea de produse alimentare înainte și după scăderea TVA. Bonurile au fost confruntate după care am tras concluziile.
Efectuarea propriu zisă a studiului. În cercetarea noastră nu ne-am limitat la chestionarea consumatorilor dintr-o anumită zonă, ci din întreaga țară. De un real folos, în acest sens a fost rețeaua de socializare facebook. După ce am alcătuit un set de întrebări cu 3 variante de răspuns, le-am postat pe facebook în lista prietenilor cu rugămintea de a fi distribuite. Deși ne-am propus să avem 100 de respondenți, am adunat, în total 128 de răspunsuri. După aplicarea chestionarelor am trecut la sortarea lor și la împărțirea pe categorii, ulterior am tras concluziile.
IV. 3 Rezultatele cercetării
După cum precizam în primul capitol al acestei lucrări, statul, prin intervenția sa, nu trebuie să anuleze acțiunea legilor economice obiective, dar trebuie să elimine și să atenueze unele influențe negative, în cazul unor produse care necesită sprijin din afara pieții, ținând cont de interesul public, al consumatorilor și al producătorilor. Obiectivul statului, în situația de față este scăderea prețurilor la alimentele de bază.
Interpretarea rezultatelor:
După lansarea temei de scăderea a TVA la alimentele de bază, mass-media a fost luată cu asalt atât de către specialiștii în economie cât și de politicieni, fiecare dintre aceștia expunându-și punctul de vedere cu privire la acest subiect.
Dacă președintele, Klaus Iohannis, spunea în campania electorală, că nivelul foarte mare al TVA este o invitație la fraudă, Fondul Monetar Internațional, Comisia Europeană și opoziția politică au arătat că nu este o decizie sustenabilă și că suma pe care statul nu o mai colectează din TVA ar fi prea mare și ar pune în pericol deficitul.
Analizând principalele declarații, pe această temă, din perioada mai 2013 – mai 2015, se constată că subiectul a fost intens dezbătut ceea ce denotă că este de maximă importanță.
Deși la început, ideea a fost considerată ca fiind populistă, pe parcurs constatăm că aceasta prinde contur iar în momentul de față este chiar implementată. Un lucru este cert: există atât argumente pro cât și contra acestei măsuri.
Unii economiști susțin că scăderea TVA de la 24% la 9%, începând cu 1 iunie 2015, reprezintă un impuls puternic pe care îl dă economiei, relaxarea fiscală. Aceștia consideră că reducerea TVA este un element pozitiv și de mare importanță pentru economie, apreciind că pe termen lung, principalul efect este acela de extindere a afacerilor cu noi locuri de muncă și venituri sporite, cu condiția ca guvernul să nu sufoce antreprenorii cu măsuri toxice sau cu alte taxe pentru a alimenta golul bugetar lăsat de reducerea acestei taxe. În opinia acestora Produsul Intern Brut poate crește dacă guvernul se implică mai mult în combaterea evaziunii fiscale. Cetățenii însă, se tem că guvernul va acoperi golul din buget cu majorări de taxe.
La rândul său, fostul ministru de Finanțe, Darius Vâlcov, susținea că guvernul mizează pe bani la bugetul de stat, în urma acțiunilor ANAF. Din declarațiile acestuia reiese că sumele pe care executivul le-ar putea colecta în plus, sunt foarte mari: 5,5 miliarde în al doilea semestru din 2015 și 14 miliarde lei, anul viitor, lucru neîmpărtășit de către reprezentanții Consiliul Fiscal care au susținut de mai multe ori că este imposibil de cuantificat dimensiunea veniturilor suplimentare generate de reducerea evaziunii fiscale.
Și actualul ministru al Finanțelor Publice, Eugen Teodorovici, împărtășește părerea predecesorului său precizând că prin scăderea TVA, partea de evaziune fiscală scade, pentru că mulți din cei care azi se dedau la astfel de fapte renunță pentru că n-au de ce să-și creeze probleme pentru un TVA mult mai mic.
Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, este ușor rezervat și apreciază că transmisia modificării TVA la nivelul prețurilor depinde de conjunctura economică și de vizibilitatea produselor afectate. Dacă ai supra ofertă, orice ar face negustorii, reducerea TVA, prin pârghiile pieței, duce prețurile în jos.
În analiza efectelor pe care le-ar putea avea această reducere a taxei pe valoare adăugată, cred că ar trebui să avem în vedere faptul că anterior acestei reduceri, a avut loc în prealabil o reducere a acestei taxe la făină, pâine și specialități de panificație. La un an după aplicarea acestei reduceri, în septembrie 2014, a fost prezentat un raport privind concluziile efectelor macroeconomice și acesta arată că pe lanțul morărit-panificație, mediul de afaceri este mult mai sănătos, ca urmare a faptului că societățile care în septembrie 2013 erau în insolvență au reușit să depășească perioada dificilă datorită reducerii fiscalității. Guvernanții au precizat atunci că, numărul societăților comerciale evazioniste din acest sector s-a diminuat, în timp ce numarul salariaților cu carte de muncă, în acest domeniu, a crescut semnificativ. În perioada septembrie 2013 – iunie 2014, prețul pâinii, în medie, s-a diminuat cu 10,25%, iar producția fiscalizată de făină de grâu și secară a cunoscut un avans de 16%, iar productia de pâine, o creștere de 18%. Per total, reducerea evaziunii fiscale poate fi estimată în jurul cifrei de 300 de milioane de lei, a concluzionat atunci, ministrul agriculturii, Daniel Constantin. Declarația sa fost confirmată și de către Aurel Popescu, președintele Rompan, care precizează că producția fiscalizată a crescut cu 20%, ceea ce înseamnă că evaziunea fiscală din industria panificației este de 50%. Tot el a mai precizat că producția de morărit și panificație fiscalizată a crescut cu 280.000 tone, în plus au fost stopate procesele de insolvență și faliment ale companiilor din domeniu, crescând și puterea de cumpărare a consumatorilor.
Conform datelor Rompan, într-un an s-au economisit 200 de milioane de lei la cumpărarea făinii și 400 de milioane de lei la achiziția pâinii, ceea ce înseamnă că puterea de cumpărare a populației a crescut cu 136 milioane de euro.
Și prim-ministrul Victor Ponta a declarat că Proiectul reducerii TVA-ului în sectorul morărit și panificație a fost unul de succes. (…). România poate și trebuie să reducă TVA-ul și pentru alte categorii de produse agroalimentare, în principal la sectoarele legume-fructe și carne.
Urmărind principalele declarații ale actorilor politici am constatat că, din punctul lor de vedere, scăderea TVA la alimentele de bază este o măsură utilă și sustenabilă dar pentru a înțelege corect problema trebuie să luăm în calcul și opinia reprezentanților mediului privat. Analizând principalele declarații ale acestora, constatăm că și opinia lor este una pozitivă: romanii vor beneficia de scăderea prețurilor alimentelor la raft dar nu se poate preciza concret, procentul.
Astfel, reprezentantul procesatorilor de carne, Sorin Minea, susține că scăderea de preț de la raft se va simți direct în buzunarul consumatorilor cu toate cele 15 puncte procentuale pentru că TVA nu face parte din preț, ci este pus peste preț, dar mai spune că într-un interval de 2-3 luni scăderea prețurilor la alimente se va mai atenua, odată cu reașezarea pieței. De aceeași părere este și reprezentantul procesatorilor de lapte, Dorin Cojocaru, care afirmă că, reducerea TVA se va vedea imediat în prețul alimentelor, însă cele 15 puncte nu se vor vedea în totalitate și asta, pentru că obiectivul a fost în primul rând să salvam industria alimentară din România în concurență cu celelalte fabrici din Europa.
Cunoscutul analist economic, Radu Soviani, a declarat într-o emisiune TV că guvernul are un singur argument pentru susținerea reducerii TVA la alimentele de bază: colectarea a fost atât de bună în primele 2 luni ale anului, încât bugetul dispune de 3,3 miliarde de lei, plus de venituri iar guvernul vrea să îl folosească pentru a reduce TVA la alimente. Acesta consideră că nu este o explicație solidă, economică, pentru că nu sunt decât venituri conjuncturale. Este ca și când cineva se trezește deodată cu mulți bani și, previzionând că lucrurile vor merge întotdeauna așa, se angajează la cheltuieli, risipind întreaga sumă, dar și împrumutându-se în continuare pentru a își susține noul nivel de cheltuieli iar o astfel de măsură nu se susține.
În argumentarea sa, Radu Soviani vine cu exemplul reducerii TVA-ului la medicamente care de 11 ani este de 9%, iar românii nu cumpără medicamentele mai ieftin decât restul europenilor, dimpotrivă, acestea sunt uneori chiar mai scumpe. Un alt exemplu care susține această ipoteză, este cel al carburanților. Deși România este producătoare de petrol și gaze, are capacități de rafinare și de transport locale, totuși românii plătesc carburanții mult mai scump decât austriecii, de exemplu. Aceeași părere este susținută și de către alți analiști economici care consideră declarațiile guvernamentale cu privire la creșterea consumului de alimente, în urma reducerii de taxe, ca fiind o propaganda guvernamentală.
Înainte de 1 iunie, 2015, România se află pe locul doi la capitolul taxe pe alimente Potrivit Eurostat. În timp ce românii plăteau 24% TVA la carne, lactate etc., nemții plătesc numai 7%, italienii și spaniolii 4%, polonezii 5%, iar olandezii 6%. În Uniunea Europeană 15 state au cote reduse de TVA pentru alimente. Ungaria, țara care a impus cota record de TVA de 27% în economie, a stabilit pentru hrană o taxă pe valoarea adăugată de 18% (în special pentru cereale și lactate).
În urma cercetării efectuate, s-a constat că intervenția statului în determinarea prețului la alimentele de bază era necesară dar este acceptată de unii și criticată de alții. Întrucât statul nu poate satisface prin intervenția sa, toate interesele, acesta trebuie să țină seama de interesul general al societății.
Guvernul a dorit să aplice „proiectul de succes” din domeniul panificației, și la fructe, legume și carne, dar nu poate garanta că acest lucru se susține pe termen lung și că nu va avea efecte negative. Premierul însuși a spus la un moment dat: Haideți să vedem ce va ieși! Acest lucru denotă că nu există un studiu de impact concret, pe termen lung.
Specialiștii din mai multe sectoare ale economiei apreciază că această reducere de TVA la alimente, intrată în vigoare de la 1 iunie 2015, va avea efecte pozitive în cel puțin 4 direcții relevante ale societății: pentru consumatori, pentru industria alimentară, pentru fermieri dar și pentru bugetul de stat, care asigură funcționarea instituțiilor și a serviciilor de bază pentru populație.
În prezent, efectele reducerii TVA asupra consumatorilor constau într-o ușoară reducere a prețurilor, de la 1 iunie 2015, dar acest efect benefic ar putea fi anulat în scurt timp prin majorarea altor taxe și impozite și prin alte scumpiri. Cei mai mulți dintre analiști sunt sceptici și spun că este vorba despre o scădere de prețuri conjucturală, urmată pe termen mediu și lung de o scumpire sensibilă, graduală, argumentată de creșteri de prețuri la utilități, carburanți etc., și că principalii câștigători ai acestei bătălii a prețurilor vor fi retailerii, ale căror afaceri ar putea primi un impuls semnificativ.
Cercetarea noastră a pornit de la ipoteza că reducerea TVA la alimentele de bază nu ar fi posibilă. Acest lucru a fost evidențiat de canalele media din țara noastră care au alocat spații de emisie generoase analizelor pe această temă. Pe parcursul celor 3 ani, cât a durat până la punerea în practică a acestei operațiuni, au apărut nenumărate declarații, ale principalilor actori politici, ale specialiștilor și economiștilor, declarații care de cele mai multe ori au fost contradictorii. După ce scăderea TVA s-a făcut oficial – la 1 iunie, 2015- scopul nostru a fost de a ne convinge dacă este vorba de o scădere reală și dacă aceasta va avea efecte pozitive pentru consumatori și pentru economia țării. Din 128 de persoane chestionate, 65 au spus că nu cred că scăderea TVA le va aduce vreo economie în bugetul personal, 30 au spus ca sunt convinși că vor simți scăderea TVA fără să poată preciza cu cât, iar 33 au spus că nu cred în scăderea TVA și că această măsură este una populistă.
O altă situație constatată: înainte de scăderea TVA, unii comercianți sau producători au avut grijă mai întâi să mărească prețul la anumite produse pentru ca apoi să opereze scăderea mult așteptată de consumatori. Confruntând bonurile fiscale de la începutul lunii martie cu cel din 21.04.2015 și respectiv cu alt bon din 3.05.2015, constatăm că același produs (aceeași marca, același gramaj) cumpărat din același magazin, ce face parte dintr-un cunoscut lanț de supermarketuri, prețul a crescut cu aproape 10%. Astfel, de pe bonuri se vede că în data de 2 martie un iaurt a fost plătit cu 8,69 lei, pe 21 aprilie cu 8,89 lei, iar pe 3 mai cu 9,10 lei (v. anexa 1).
Un alt exemplu este cel de la Kaufland Dristor – București care a crescut prețul la iaurtul Muller cu o zi înainte de a afișa prețurile modificate conform noului TVA. Astfel, un iaurt care costa, de regulă 1.1 lei, a ajuns întâi la prețul de 1.5 lei, urmând ca în ziua afișării noului TVA să coste 1.3 lei (v. anexa 2), adică mai scump decât era înainte de scăderea TVA. Astfel, consumatorii sunt înșelați prin afișarea noului TVA, care sugerează o reducere de prețuri, dar de fapt, ei plătesc mai mult decât plăteau înainte la toate alimentele strict necesare.
Nici restaurantele lanțului fast-food McDonald's nu au aplicat corect reducerile de prețuri în urma scăderii TVA. Deși au anunțat public, printr-un comunicat de presă, că au redus prețurile pentru principalele categorii de produse în medie cu 12%", realitatea ne arată două prețuri identice pentru același produs, înainte și după scăderea TVA. (v. anexa 3). Aceeași situație este semnalată și de către un consumator din Cluj care a plătit aceeași sumă pentru o salată, la unul dintre restaurantele din oraș. (v. anexa 4).
Concluzii
Rolul statului în economia modernă poate fi definit în mai multe feluri însă înțelegerea lui presupune respectarea a trei condiții esențiale: garantarea proprietății private și a rolului ei hotărâtor în motivarea activității agenților economici, respectarea și stimularea liberei inițiative și democratizarea relațiilor de piață.
Într-o economie de piață, statul are un rol limitat. Cele mai multe decizii economice sunt luate de indivizi, cumpărători și vânzători, și nu de către autoritățile statului. Totuși, statul are un rol important mai ales în corectarea mecanismelor pieței astfel încât anumite dezechilibre să fie estompate și chiar înlăturate.
Intervenția statului în economie se realizează direct, prin achiziționarea unor bunuri și servicii pentru armată, administrație, sănătate, învățământ, cultură etc., sau prin ajustarea externalităților, mai ales în domeniul protejării mediului și a unei mai bune îngrijiri a populației, dar și indirect prin politica bugetară și fiscală. Prin intermediul politicii bugetare statul poate influența economia modificând volumul și structura veniturilor și a cheltuielilor.
Intervenția statului în economie se realizează prin intermediul politicilor economice, adică prin acel ansamblu de măsuri pe care statul le ia pentru a influența viața economică și socială. Aceste măsuri pot fi elaborate atât de administrația centrală (guvern, parlament) și au o acțiune la scara macroeconomică (adică privesc întreaga economie), cu efecte la același nivel sau pot aparține administrațiilor locale și în acest caz se referă la activitatea de pe un teritoriu mai restrâns, bine definit, cum ar fi de exemplu un județ, un oraș sau chiar o comună.
Politica economică adoptată la nivel central diferă atât ca perspectivă cât și ca instrumente de aplicare, de politicile luate la nivel local. De exemplu, măsurile legate de stoparea inflației nu pot fi luate decât la nivel central unde administrația are toate pârghiile necesare pentru a acționa.
Sistemul politic din România nu este diferit de majoritatea sistemelor politice din lume. Atât în Uniunea Europeană cât și în state din afara Uniunii se practică intervenționismul statului. Dacă într-o economie de piață liberă, deciziile de alocare a resurselor sunt luate de antreprenorii privați, într-un sistem ca al nostru, unele decizii trec în mâna coercitivă a statului și acest lucru se întâmplă pentru că în țara noastră acceptarea modelului capitalist de dezvoltare a societății s-a făcut cu dificultate. După 1989, fiecare guvernare a avut o anumită viziune cu privire la economie, fapt ce a dus la blocaje sau întârzieri ale politicii de reformare a statului.
În ceea ce privește prețurile produselor, acestea se formează, de regulă, în schimburile dintre proprietarii de bunuri care se angajează voluntar în tranzacții. De cele mai multe ori nivelul unui preț exprimă raritatea sa în raport cu dorințele indivizilor participanți în piață și joacă un rol esențial în economie. Acestea transmit informație despre produse semnalând în același timp ce produse și servicii sunt cerute de consumatori.
Intervenția statului în stabilirea prețurilor are loc, de regulă, pentru corectarea piețelor, conform unei ordini sociale care de cele mai multe ori se stabilește pe criterii politice. Prin mecanismele sale, statul stabilește cât, cum și când e nevoie să se intervină în economie.
Unii specialiști susțin că intervenția statului în prețuri este ilegitimă pentru că atacă proprietatea privată a individului, schimburile neavând loc în condițiile dorite de proprietarii legitimi dar atunci când resursele sunt alocate ineficient în piața respectivă, statul trebuie și poate să intervină deoarece este învestit ca autoritate publică pentru a asigura satisfacția tuturor consumatorilor.
În țara noastră ultima intervenție a statului în stabilirea prețurilor a avut loc recent, prin decizia guvernului de reducere a Taxei pe Valoare Adăugată la legume, fructe și carne, după ce, în urmă cu un an avusese loc o astfel de reducere a taxei la pâine și produse de morărit și panificație.
Cei mai mulți dintre specialiștii în economie susțin că această intervenție va avea consecințe pozitive mai ales în stimularea consumului, care este principalul motor al economiei deoarece prețurile reprezintă un important factor psihologic care influențează comportamentul de consum. Există însă și voci care afirmă că această reducere a TVA-ului nu este sustenabilă pe termen lung sau nu va produce efecte pozitive în economia reală. Un lucru este cert: În momentul de față efectele produse de reducerea TVA la alimentele de bază nu pot fi cuantificate.
Bibliografie
Alpopi C., Gestiunea investițiilor publice, Editura ASE, București, 2014
Antonio, S. M., Rev. Studii juridice universitare, nr. 1-2 / 2011
Băbălău, A., Drept fiscal, Editura Universitaria, Craiova, 2010
Chirot, D., Societăți în schimbare, Ed. Athena, București, 1996
Cornescu, V., Crețoiu Gh., Bucur I., Economie, Ed. Actami, București, 2001
Curpăn, S. V., Doctrine politice, Iași, 2014
Curpăn, S. V., Statul, instituție socială politică și juridică fundamentală, Rovimed Publishers, Bacău: 2006,
Dobrotă, N., (coord.), Dicționar de economie, Editura Economică, București
Dodescu, A., Statul și economia de piață, Ed. Economică, București, 2000
Filip, G., Finanțe publice, Iași, Editura Junimea 2009
Frois, G.A., Economie politică, Ed Humanitas, București, 1994
Hințea, C., Introducere în administrația publicǎ, Cluj-Napoca, 2013
Marinescu, P., Managementul în instituțiile publice, cap III, Comunicarea în instituțiile publice, ebboks,
Moșteanu, R ., Fiscalitate-impozite și taxe, Editura Universitară, 2008
Muraru, I.; Tănăsescu E. S., Constituția României: comentariu pe articole, C H Beck, București: 2008
Mursa G., Logica pieței, Editura Universitatea Al. I. Cuza, Iasi, 2015
Nemeș, V., Drept bancar, Universul Juridic, București, 2011
Platis, M., Economia sectorului public, Ed. Universității din București, București, 2004
Profiroiu, A., ș.a., Economie și Finanțe Publice. Management financiar, Editura Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 2009
Stanciu, M., Economie politică și politici economice, suport de curs
Țicu D., Politicile Publice. Raționalitate și decizie în spațiul administrativ, Ed. Adenium, Iași, 2014
Văcărel, I., ș.a., Finanțe Publice, ed. a 4-a, Editura Didactică și Pedagogică, R A, București, 2003
Site-uri
www.agerpres.ro
www.bnr.ro
ec.europa.eu/eurostat/
www.hotnews.ro
www.mediafax.ro
www.nasul.tv
www.ogitec.ro
www.rompan.ro
soviani.com/
www.unibuc.ro
Legi și regulamente
Legea nr. 312/2004, privind Statutul BNR, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din 30 iunie 2004
Regulament BNR (1/2000) modificat – din 22 februarie 2012
Anexa 1 – Bonuri ale unui cetățean oarecare – București
Iaurtul Napolact a fost scumpit înainte de a se face scăderea TVA. Constatăm că după reducerea TVA, prețul produsului este mai mare decât înainte de aceasta.
Anexa 2 – Bonuri care demonstrează că iaurtul Muller are același preț și după reducerea TVA
Anexa 3. Bonuri McDonald’s- Ploiești
Comparând cele două bonuri observăm că aceleași produse care pe 22.05.2015 costau 35,20 lei, pe 5.06.2015 costau 34,20lei, diferența de 1 leu nu reprezintă în nici un caz 15 puncte reducere, după cum a anunțat, McDonalds printr-un comunicat de presă.
Anexa 4. Bonuri emise de restaurantul Activa Royal, din Cluj
Același produs, același restaurant, înainte și după scăderea TVA. Nu constatăm nicio modificare de preț.
Bibliografie
Alpopi C., Gestiunea investițiilor publice, Editura ASE, București, 2014
Antonio, S. M., Rev. Studii juridice universitare, nr. 1-2 / 2011
Băbălău, A., Drept fiscal, Editura Universitaria, Craiova, 2010
Chirot, D., Societăți în schimbare, Ed. Athena, București, 1996
Cornescu, V., Crețoiu Gh., Bucur I., Economie, Ed. Actami, București, 2001
Curpăn, S. V., Doctrine politice, Iași, 2014
Curpăn, S. V., Statul, instituție socială politică și juridică fundamentală, Rovimed Publishers, Bacău: 2006,
Dobrotă, N., (coord.), Dicționar de economie, Editura Economică, București
Dodescu, A., Statul și economia de piață, Ed. Economică, București, 2000
Filip, G., Finanțe publice, Iași, Editura Junimea 2009
Frois, G.A., Economie politică, Ed Humanitas, București, 1994
Hințea, C., Introducere în administrația publicǎ, Cluj-Napoca, 2013
Marinescu, P., Managementul în instituțiile publice, cap III, Comunicarea în instituțiile publice, ebboks,
Moșteanu, R ., Fiscalitate-impozite și taxe, Editura Universitară, 2008
Muraru, I.; Tănăsescu E. S., Constituția României: comentariu pe articole, C H Beck, București: 2008
Mursa G., Logica pieței, Editura Universitatea Al. I. Cuza, Iasi, 2015
Nemeș, V., Drept bancar, Universul Juridic, București, 2011
Platis, M., Economia sectorului public, Ed. Universității din București, București, 2004
Profiroiu, A., ș.a., Economie și Finanțe Publice. Management financiar, Editura Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 2009
Stanciu, M., Economie politică și politici economice, suport de curs
Țicu D., Politicile Publice. Raționalitate și decizie în spațiul administrativ, Ed. Adenium, Iași, 2014
Văcărel, I., ș.a., Finanțe Publice, ed. a 4-a, Editura Didactică și Pedagogică, R A, București, 2003
Site-uri
www.agerpres.ro
www.bnr.ro
ec.europa.eu/eurostat/
www.hotnews.ro
www.mediafax.ro
www.nasul.tv
www.ogitec.ro
www.rompan.ro
soviani.com/
www.unibuc.ro
Legi și regulamente
Legea nr. 312/2004, privind Statutul BNR, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din 30 iunie 2004
Regulament BNR (1/2000) modificat – din 22 februarie 2012
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Intervenția Statului în Determinarea Prețurilor la Alimentele de Bază (ID: 141592)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.