Interventia Organizatiilor Internationale In Rezolvarea Crizei din Ucraina

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1: Organizațiile internationale

Conceptul de organizație internațională

Tipologia Organizațiilor internaționale

Apariția celor mai importante organizații internaționale

Organizația Națiunilor Unite

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

Uniunea Europeana

ONU – actor principal în sfera relațiilor internaționale

Adunarea Generală

Consiliul de Securitate

Consiliul Economic si Social (ECOSOC)

Consiliul de Tutelă

Curtea Internațională de Justiție

Secretariatul

Comitetul Internațional al Crucii Roșii

Capitolul 2: Modalități de rezolvare a diferendelor dintre state

Rezolvarea pașnică a diferendelor

Mijloace pașnice cu caracter politico-diplomatic

Mijloace pașnice cu caracter jurisdicțional

Mijloace de folosire legală a forței armate

Mijloacele de constrângere fără folosirea forței armate

Mijloacele de constrângere cu folosirea forței armate

Rolul Adunării Generale în soluționarea diferendelor

Rolul Consiliului de Securitate în soluționarea diferendelor

Capitolul 3: Studiu de caz: Intervenția organizațiilor internaționale în rezolvarea crizei din

Ucraina

Scurt istoric al Ucrainei

Criza din Ucraina – evoluție

Evoluția Crizei din Ucraina

Modul de intervenție al organizațiilor internaționale

Intervenția Organizației Națiunilor Unite

Intervenția Uniunii Europeane

Intervenția NATO

Aprecieri asupra eficienței intervențiilor organizațiilor internaționale în criza din Ucraina

Introducere

Lucrarea este structurată pe trei mari capitole, primul prezentând principalele organizații internaționale și importanța acestora, al doilea capitol prezintă modalitățile de rezolvare a diferendelor dintre state. În ceea ce privește cel de-al treilea capitol este prezentată intervenția principalelor organizații internaționale în Criza din Ucraina. De asemenea este expusă evoluția Crizei din Ucraina; sunt prezentate măsurile și deciziile luate, precum și rezoluțiile adoptate de către fiecare organizație în parte privind soluționarea pașnică, pe cale diplomatică a Crizei; sunt formulate aprecieri privind eficiența de care au dat dovadă instrumentele internaționale în cadrul Crizei Ucrainene.

Aportul organizațiilor internaționale în rezolvarea diferendelor este foarte important. Organizațiile internaționale prin specificul lor contribuie la cooperarea internațională în domenii precum cel politic, economic, social și militar.

CAPITOLUL 1

ORGANIZAȚIILE INTERNAȚIONALE

1.1 Conceptul de organizație internațională

Termenul de “organizație” reprezintă o asociație de oameni cu concepții sau preocupări comune, uniți conform unui regulament sau unui statut, în vederea depunerii unei activități organizate.

Organizația internațională (sau interstatală) este acea asociație cu caracter permanent, creată de state pe baza unui statut. De asemenea organizațiile internaționale reprezintă cei mai importanți participanți în cadru sistemului mondial fiind cele mai însemnate forțe în coordonarea acțiunilor și cooperarea în anumite domenii cum ar fii cel economic, politic, militar, social și cultural.

Definiția aparținând profesorului Bindschedler prezintă organizația internațională ca “o asociație de state, stabilită prin și bazată pe un tratat, care urmărește scopuri comune și care are organe speciale proprii, îndeplinind funcții particulare înăuntrul organizației”.

Apariția organizațiilor internaționale marchează un pas extrem de important în ceea ce privește cooperarea dintre state în diferite domenii și de asemenea constituie un fenomen caracteristic epocii actuale în procesul de dezvoltare a relațiilor internaționale.

Ideea de organizație internațională este exprimată în diverse proiecte urmărind asigurarea păcii. Asemenea proiecte încep să fie formulate încă din sec. al XVI-lea. Remarcabil pentru actualitatea lui este proiectul regelui ceh Podiebrad (1462) care recomandă crearea unei organizații internaționale permanente, având ca organe: un congres, un consiliu și o curte de justiție a cărei principală funcție trebuia să fie rezolvarea pașnică a diferendelor dintre state.

Conceptul de “organizații internaționale” a apărut destul de recent în limbajul comun și în cel de specialitate, fiind folosite, spre sfârșitul secolului XIX, concepte precum “sindicatul public internațional”, “biroul internațional” sau “comisia internațională”. Pentru prima oară termenul “organizații internaționale” a fost introdus, cel mai probabil, în discursul juristului de naționalitate scoțiană James Lorimer, în anul 1867, fiind apoi preluat de către publicistul german Constantin Frantz, 13 ani mai târziu. Însă stabilirea definitivă a termenului se regăsește în lucrarea “Organizațiile lumii” publicată în anul 1908 a lui Walter Schücking și de asemenea în ghidul “Uniunile internaționale publice” din anul 1911 a lui Paul S. Reinsch, ambele volume teoretizând problema relațiilor dintre state.

Existența Organizațiilor internaționale este recunoscută indirect în art.23 din Convenția Ligii Națiunilor, semnată inițial în 1919 și apoi amendată în 1924, articolul sugerând crearea unor organizații specializate pentru promovarea cooperării internaționale. De asemenea în art. 24 al aceleiași convenții sunt folosite concepte precum “birou internațional” sau “comisie internațională” pentru organizațiile existente, scoțând în evidență importanța creării unor organizații internaționale. Convenția Ligii Națiunilor a fost inclusă în Tratatul de la Versailles și în alte tratate de pace și de asemenea a fost fundamentul formării Ligii Națiunilor care mai târziu urma să fie înlocuită de către Organizația Națiunilor Unite.

Apariția și proliferarea organizațiilor internaționale a fost determinată de mai mulți factori printre care cel mai important ar fi necesitatea prevenirii războiului și mai ales, datorită noilor arme de distrugere în masă apărute spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial, a stabilirii unor reguli de purtare a acestuia.

Cel de-al doilea factor se referă la dependența reciprocă care apare în procesele de dezvoltare ale națiunilor mai ales în anumite domenii precum relațiile monetare și financiare, comerțul, dezvoltarea regională și transferul de tehnologie. Prin această dependentă reciprocă se impune cooperarea dintre state în anumite forme printr-o asociere cât mai liberă, prin care să se ia în considerare atât interesele comune cât și cele particulare ale membrilor asociați.

Al treilea factor, având o importanță majoră în ultimele decenii, se referă la noile probleme cu care se confruntă societatea internațională precum: lupta împotriva terorismului, utilizarea spațiului cosmic, creșterea populației, protecția mediului, sărăcia și alimentația, probleme care necesită o atenție globală.

1.2 Tipologia Organizațiilor internaționale

Clasificarea organizațiilor internaționale, datorită diversității acestora, a modalităților de aderare ca stat membru și uneori a suprapunerii funcțiilor cu care urmează să fi investite, implică dificultăți din punctul de vedere al clasificării după criterii strict explicite. Totuși următoarea clasificare încearcă să delimiteze unele criterii de ordin general care să contureze o tipologie a organizațiilor internaționale.

Unul din cele mai importante criterii de clasificare a organizațiilor internaționale este după calitatea membrilor astfel:

organizații interguvernamentale unde membrii sunt statele;

organizații neguvernamentale unde membrii sunt persoanele fizice sau juridice, asociații naționale etc.

Din punct de vedere ale unor criterii de ordin general, precum compoziția organizațiilor internaționale, funcțiile lor și structura instituțională, rezultă o tipologie a organizațiilor internaționale:

În funcție compoziție se disting:

organizații cu caracter sau vocație universală care privesc organizațiile din care pot face parte toate statele lumii. Cele mai cunoscute sunt ONU si instituțiile specializate din sistemul ONU;

organizații cu caracter regional, reprezentate de organizațiile care reunesc un număr delimitat de state, aderarea fiind determinată de criterii de natură geografică sau de natură politică, economică, etc.

Clasificarea din punct de vedere al domeniului de activitate duce la stabilirea a două grupe de organizații;

organizații politice care se pot implica în aproape orice probleme legate de interesele vitale ale statelor. Cel mai reprezentativ exemplu este ONU, dar întâlnim si organizații politice cu caracter reginal precum Organizația Statelor Americane, Organizația Unității Africane sau Liga Arabă;

organizații tehnico-economice care cuprind: organizații din domeniul comunicațiilor internaținale(Uniunea Poștală, Uninea Internațională a Telecomunicațiilor), instituții exercitând acțiuni sociale(Organizația Internațională a Muncii, Organizația Mondială a Sănătății), instituții financiar bancare(Fondul Monetar Internațional), organizații exercitând activități culturale și științifice(Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură), ori organizații internaționale în domeniul industriei, agriculturii si comerțului(Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Indusrială, Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură).

Clasificarea organizațiilor internaționale în funcție de domeniul lor de activitate se mai regăseste astfel: organizații politice, economice, financiare, sociale, tehnice ș.a.m.d.

Organizațiile internaționale din ceea ce privește planul structurii lor instituționale se impart în:

organizații internaționale de cooperare constituite din state, prin voința acestora, cu respectarea principiilor suveranității de stat și egalității suverane a statelor.

organizații de integrare sau supranaționale care tind să impună deciziile lor guvernelor și guvernaților statelor membre.

Volker Rittberg și Bernhard Zangl au propus, de asemenea, un alt tip de clasificare corelând criteriul tipul membrilor cu criteriul compețentelor. Astfel, dacă în ceea ce privește tipul membrilor, participarea poate fi universală sau restricționată pe criterii geografice, economice sau culturale, iar în ceea ce privește competențele avem organizații comprehensive și organizații cu sarcini precise și specifice, rezultă o matrice cu patru tipuri de organizații internaționale:

Fig. 1 Matricea Rittberger și Zangl

1.3 Apariția celor mai importante organizații internaționale

1.3.1. Organizația Națiunilor Unite

Organizația Națiunilor Unite este cea mai importantă organizație internațională din lume. Întemeiată în anul 1945, după al Doilea Război Mondial, prin semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cartei Organizațiilor Națiunilor Unite are în prezent 193 de state membre și scopul de a garanta pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională între state precum și respectarea dreptului internațional.

Datorită nivelului scăzut al solidarității dintre aliați, al Doilea Război Mondial nu a avut un tratat de pace general, astfel Carta ONU a fost un substitut al acestuia având ca obiectiv menținerea păcii și a securității internaționale.

Carta ONU pe lângă scopul fundamental de a institui un nou sistem de securitate colectivă mai urmărește respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei umane, respectarea dreptului internațional și al dreptului de promovare a progresului social într-un climat de libertate.

Organizația Națiunilor Unite este succesoarea Societății Națiunilor aceasta fiind prima organizație internațională ce avea ca obiectiv apărarea păcii și securității internaționale. Fiind incapabilă să împiedice declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial și a conflictelor dinaintea acestuia, s-a considerat înlocuirea acesteia cu o altă organizație. Astfel în cadrul Conferinței de la Yalta, ținută la San Francisco, între 25 aprilie și 26 iunie 1945, cu participarea a 50 state s-a definitivat statutul noii organizații internaționale sub denumirea de Carta Națiunilor Unite, semnată la 26 iunie.

Carta Națiunilor Unite, tratat internațional multilateral, a fost nevoie să fie supus ratificării statelor fondatoare pentru a intra în vigoare. Acest lucru se întâmpla la 24 octombrie 1945, ziua de 24 octombrie fiind proclamată Ziua Națiunilor Unite pe baza unei hotărâri a Adunării Generale a ONU. Astfel pe baza Cartei a luat naștere Organizația Națiunilor Unite menită, după cum este precizat în Preambulul Cartei “să izbăvească generațiile viitoare de flagelul războiului; să reafirme credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane; să creeze condițiile necesare pentru menținerea justiției și respectarea obligațiilor decurgând din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional; să promoveze progresul social și instaurarea unor condiții mai bune de trai într-o mai mare libertate”.

Organizația Națiunilor Unite este definită ca fiind “o organizație internațională cu vocație de universalitate, atât în ceea ce privește aria sa de interese, cât și competență, creată cu scopul să mențină pacea și securitatea internațională; să dezvolte relații prietenești între națiuni; să realizeze cooperarea între state pentru rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar”. Atunci când Romulus Neagu spune în lucrarea lui ca Organizația Națiunilor Unite este o organizație cu vocație de universalitate se referă la faptul că este deschisă aderării fiecărui stat din societatea internațională. Aceasta este un subiect de drept internațional public având o personalitate juridică internațională.

1.3.2. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) este o alianță politico-militară de apărare colectivă întemeiată în anul 1949 prin semnarea la Washington în 4 aprilie a Tratatului Atlanticului de Nord. În prezent cuprinde 28 de state membre atât din Europa cât și din America de Nord.

Întemeierea acesteia a venit ca urmare a faptului că Uniunea Sovietică imediat după cel de-al doilea război mondial intenționau să-și mențină forța militară la întreaga sa capacitate, iar în lumina obiectivelor ideologice declarate ale Partidului Comunist Sovietic, era evident că apelurile de respectare a Cartei ONU și a acordurilor internaționale nu garantau suveranitatea națională sau independența statelor democratice. Pe lângă acestea în mai multe țări ale Europei, precum și alte părți ale globului s-au impus forme nedemocratice de guvernământ precum și represiunea adevăratei opoziții, ori a drepturilor și libertăților civile și umane fundamentale.

Alianța Nord-Atlantică a fost fondată pe baza unui Tratat între statele membre, acceptat de către acestea în urma dezbaterilor publice și a unor procese parlamentare specifice. Tratatul sprijină drepturile individuale ale acestora, precum și obligațiile internaționale pe care le au statele, conform Cartei Națiunilor Unite. Fiecare țară membră este obligată să își asume atât riscurile și responsabilitățile, cât și avantajele securității colective, angajându-se să nu ia parte la nici un alt acord internațional care ar putea intra în conflict cu clauzele Tratatului.

Scopul a fost, încă de la început, de a se asigura libertatea și securitatea membrilor săi prin mijloace atât politice cât și militare, după cum este specificat în articolul 5 al Tratatului: “Părțile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor și, în consecință, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul său individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite, va da asistenta Părții sau Părților atacate, prin luarea în consecință, individual și concertat cu celelalte părți, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forței armate, pentru a restaura și a menține securitatea zonei Nord-Atlantice”.

1.3.3. Uniunea Europeană

Uniunea Europeană, compusă în prezent din 28 de state, este o uniune economică și politică realizată în Europa, având ca scopuri promovarea progresului economic și social, afirmarea identității Uniunii în plan internațional preconizându-se realizarea unei politici de apărare comune, apărarea drepturilor și intereselor cetățenilor europeni și dezvoltarea Uniunii ca spațiu de libertate, securitate și justiție.

În anul 1950 economistul francez Jean Monnet, sesizând ineficienta atât a Consiliului Europei, organizație care a luat ființă în anul 1949 în urma Tratatului de la Londra în vederea creării “Marii Europe”, cât și a Organizației Europene de Cooperare și Dezvoltare, organizație transformată în 1961 din Organizația Europeană de Cooperare Economică cu scop de promovare a unui comerț liber între țările membre, în încercarea de a integra politic și economic țările europene, lansează ideea plasării industriilor siderurgice și carbonifere ale Franței și Germaniei sub umbrela unei singure organizații cu caracter suprastatal, care să controleze dezvoltarea acestora.

Astfel, semnarea la Paris în 18 aprilie 1951 a Tratatului privind instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.) reprezintă momentul marcant de pornire a procesului de unificare. Obiectivele C.E.C.O. erau expansiunea economică și ocuparea forței de muncă, precum și creșterea nivelului de trăi a celor care lucrau în industria minieră și siderurgică. De asemenea, era vizata crearea unei piețe unice pentru cărbune și oțel și prevenirea exploatării excesive a materiilor prime.

Pe data de 25 martie 1957 are loc semnarea Tratatelor de la Roma de către aceleași state, Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, ca urmare a aprobării raportului făcut de politicianul belgian Paul Henry Spaank privind o uniune în domeniul utilizării pașnice a energiei nucleare. Aceste tratate au pus bazele celorlalte două Comunități Europene și anume: Comunitatea Economică Europeană(C.E.E) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau E.U.R.A.T.O.M).

În 1992 se adopta Tratatul de la Maastricht privind înființarea Uniunii Europene sub prezenta denumire, stipulându-se că Uniunea este întemeiată pe 3 “piloni”, primul relevând în esența Comunitățile Europene, al doilea referindu-se la politica externă și de securitate comună iar al treilea contribuind la consolidarea politicilor din justiție și poliție, pentru a permite libera circulație a persoanelor. Obiectivele tratatului erau cetățenia europeană, piața unică, integrarea economică și politica externă comună. Ultima amendare a bazelor constituționale ale Uniunii are loc prin Tratatul de la Lisabona, începând cu 1 decembrie 2009.

1.4. ONU – actor principal în sfera relațiilor internaționale

Princialii “actori” ai sistemului actual de relații internaționale sunt, în primul rând, statele-națiuni și organizațiile internaționale. Deșii statele rămân în continuare entitățile dominante ale prezentului sistem de relații internaționale, organizațiile internaționale, create prin voința statelor joacă un rol important în cadrul acestui sistem, principala lor funcție fiind să furnizeze mijloace de cooperare între state în domenii în care acestea au interese comune sau în domeniile în care cooperarea asigură avantaje pentru toate statele sau pentru un mare număr al acestora. Din moment ce în lumea contemporană, statele trebuie să coopereze în domenii tot mai numeroase, să-și acomodeze interesele și să recurgă la compromisuri pentru a-și promova interesele comune și a soluționa probleme care, prin implicațiile lor, le depășesc granițele, apare logic ca ele să creeze, în acest scop, variate forme de cooperare, dintre care cele mai eficiente rămân organizațiile internaționale. Aceste organizații funcționează în baza principiului cooperării voluntare, acționează ca un liant între state, drept catalizator al acomodării intereselor naționale divergente ale acestora și ca instituții de identificare și implementare a acțiunilor ce pot servi întreaga comunitate internațională.

Organizația Națiunilor Unite este cea mai importantă organizație internațională având ca principal scop acela de menținere al păcii, dar are un rol important și în domenii precum dezvoltarea, drepturile omului, asistența umanitară, dreptul internațional.

Carta Națiunilor Unite, ca și tratat internațional, obliga statele membre să rezolve diferendele prin mijloace pașnice, în maniera în care pacea și justiția internațională să nu fie periclitate.

Conform Articolului 1 din Carta ONU scopurile Națiunilor Unite sunt:

de a menține pacea și securitatea internațională, și, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o încălcare a păcii;

de a dezvolta relații prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele, și să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;

de a realiza cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;

de a fi un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri comune.

De asemenea în urmărirea acestor scopuri la articolul 2 sunt precizate principiile conform cărora Organizația Națiunilor Unite și membrii săi trebuie să acționeze:

Organizația este întemeiată pe principiul egalității suverane a tuturor membrilor ei.

toți membrii Organizației, spre a asigura tuturor drepturile și avantajele ce decurg din calitatea lor de membru, trebuie să-și îndeplinească cu bună-credință obligațiile asumate potrivit prezentei Carte.

toți membrii Organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie.

toți membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite.

toți membrii Națiunilor Unite vor da acesteia întreg ajutorul în orice acțiune întreprinsă de ea în conformitate cu prevederile prezentei Carte și se vor abține de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia Organizația întreprinde o acțiune preventivă sau de constrângere.

Organizația va asigura că statele care nu sunt membre ale Națiunilor Unite să acționeze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară menținerii păcii și securități internaționale.

nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va autoriza Națiunile Unite să intervină în chestiuni care aparțin esențial competenței interne a unui stat și nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte.

Structura ONU gravitează în jurul Adunării Generale a ONU, în care reprezentanții tuturor statelor stau împreună într-o încăpere enormă, asculta discursuri și adoptă rezoluții. Adunarea Generală coordonează o serie întreagă de programe de dezvoltare și alte agenții autonome prin Consiliul Economic și Social. Pe lângă Adunarea Generală exista Consiliul de Securitate al ONU, în care cinci mari puteri și zece state membre, prin rotație, iau decizii în ceea ce privește pacea și securitatea internațională. Consiliul de Securitate este responsabil pentru trimiterea forțelor de menținere a păcii în locurile cu probleme. ONU este administrată prin Secretariatul ONU și condusă de secretarul general al ONU. Brațul Judiciar al ONU este Curtea Internațională de Justiție. Consiliul de Tutela a supravegheat tranziția unor foste colonii către state independente, însă odată cu obținerea independenței de către ultimul teritoriu în 1994 Consiliul și-a suspendat operațiunile.

1.4.1. Adunarea Generală

Dintre cele șase organe principale ale ONU, Adunarea Generală prin competentele și funcțiile atribuite de Carta, coroborate cu practica materializării acestora, apare ca fiind organul care și-a adus cea mai importantă contribuție în a conferii Organizației Națiunilor Unite calitatea de “centru de armonizare” a acțiunilor statelor pentru atingerea scopurilor comune proclamate de Cartă. Cu timpul, Adunară Generală a dobândit din ce în ce mai mult, o poziție de supraveghere generală a activităților Organizației.

Adunarea Generală este alcătuită din toate statele membre ale Națiunilor Unite, fiecare membru având cel mult cinci reprezentanți în cadru Adunării. Aceasta se întrunește în sesiuni ordinare sau extraordinare cu scopul de a discuta cele mai importante probleme mondiale, având drept de vot fiecare stat membru. În luna septembrie începe sesiunea anuală a Adunării Generale în și durează de obicei până în luna decembrie a fiecărui an. Însă dacă este necesar, sesiunea este reluată, se organizează o sesiune specială sau de urgență pe teme de interes specific.

În cadrul Adunării sunt luate decizii având în vedere probleme precum pacea și securitatea internațională, admiterea unor noi membrii precum și bugetul Organizației, deciziile fiind aprobate cu o majoritate de două treimi din voturi. Recomandările Adunării Generale sunt rezultatul opiniei internaționale generale, insă reprezintă și autoritatea morală a comunității națiunilor. Cu toate acestea statele nu pot fi forțate să acționeze conform recomandărilor făcute de Adunarea Generală.

Conform prevederilor Cartei referitoare la funcțiile și puterile Adunării Generale se desprind competente de ordin general și competente particulare pe domenii de activitate precum menținerea păcii și securității internaționale ori cooperarea economică și socială. În ceea ce privește competentele de ordin general se urmărește fie buna funcționare a Organizației, fie colaborarea sa cu statele membre, sau acestora între ele pentru realizarea scopurilor ONU.

Un domeniu în care, exercitându-și competențele, Adunarea Generală a influențat evoluția de ansamblu a relațiilor internaționale, îl constituie cooperarea în domeniul politic. În conformitate cu art. 13 alin. 1. lit. a. Adunarea Generală face recomandări având drept scop “de a promova cooperarea internațională în domeniul politic și de a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internațional și codificarea lui”. Raportul de interdependentă dintre cooperarea politică și dreptul internațional apare evident: cooperarea în domeniul politic se manifestă mai des prin elaborarea de convenții sau prin revizuirea tratatelor depășite, care sunt supuse examinării statelor Dezvoltarea progresivă și codificarea dreptului internațional apar astfel că o prelungire naturală și rezultat a cooperării statelor în domeniul politic.

Domeniu în care exercitarea competențelor Adunării Generale se materializează în reguli de conduită cu impact asupra întregii comunități internaționale este și cel al drepturilor omului. Respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale este un scop principal înscris în Carta ONU. De asemenea în art. 55 lit.c. se aduc precizări suplimentare menționându-se ca în scopul de a crea condițiile de stabilitate și bunăstare, Națiunile Unite vor promova “respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.

Adunarea Generală are competențe și exercită funcții în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Asemenea funcții, conferite prin articolele 10, 11, 12 și 14 din Carta, comportă: examinarea principiilor generale de colaborare pentru menținerea păcii și securității internaționale, inclusiv principiile care guvernează dezarmarea și reglementarea înarmărilor; discutarea oricăror probleme privitoare la acest domeniu; sesizarea Consiliului de Securitate asupra situațiilor care ar putea pune în primejdie pacea și securitatea internațională; inițierea de studii și formularea de recomandări în scopul de a promova colaborarea internațională în domeniu politic; soluționarea pașnică a diferendelor internaționale.

Un alt domeniu important în care îi sunt conferite competențe Adunării Generale prin Carta și în care exercită o serie de funcții este domeniul economic și social. Obiectivele și atribuțiile sunt precizate în capitolul IX al Cartei care se referă la cooperarea economică și socială internațională. Aici se pune în evidență interdependența dintre dimensiunea economică și socială a activității ONU și procesul de menținere a păcii și securității internaționale. Înfăptuirea acestei dimensiuni îi revine pe de o parte Adunării Generale, aceasta având scopul de a iniția studii și a face recomandări în scopul de a promova cooperarea internațională în domeniile economic, social, cultural, al învățământului și sănătății, iar pe de altă parte, acționând sub autoritatea Adunării Generale, Consiliului Economic și Social.

1.4.2 Consiliul de Securitate

Consiliul de Securitate este răspunzător pentru menținerea păcii și securității internaționale, precum și pentru restaurarea păcii când aceasta a fost încălcată. Consiliul de Securitate are o putere enormă în definirea existenței și naturii amenințării la adresa securității, în structurarea răspunsului la această amenințare și în aplicarea deciziilor sale prin directive obligatorii către membrii ONU.

Consiliul de Securitate are cinci membri permanenți: Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Rusia și China, aceștia fiind foarte importanți. De asemenea Consiliul are și zece membri nepermanenți, aleși de Adunarea Generală, prin rotație, să facă parte din Consiliu pentru o perioadă de doi ani, alegându-se în fiecare an câte 5 dintre ei. Președenția se schimba lunar prin rotație la fiecare stat membru al Consiliului. În ceea ce privește funcționarea, Consiliul de Securitate este un organ cu funcționare permanentă fiind organizat astfel încât să se poată întruni ori de câte ori împrejurările internaționale o impun. Pentru aceasta este desemnat câte un reprezentant permanent la sediul organizației din partea fiecărui stat membru.

În art. 24 al Cartei, care conferă Consiliului de Securitate răspunderea principală în menținerea păcii și securității internaționale, competențele acestuia urmăresc să prevină izbucnirea unor conflicte, precum să intervină, dacă este cazul pentru a le pune capăt și, în general, să dezamorseze crizele internaționale.

În conformitate cu capitolul VI al Cartei ONU, “Soluționarea pașnică a diferendelor”, Consiliul de Securitate poate investiga orice diferend sau orice situație care ar putea conduce la fricțiuni internaționale sau la nașterea unui litigiu. Consiliul poate recomanda procedurile adecvate sau metodele de ajustare în cazul în care stabilește că situația ar putea pune în pericol pacea și securitatea internațională. Aceste recomandări nu sunt obligatorii pentru membrii ONU.

Potrivit capitolul VII , Consiliul are o mai largă putere de a decide ce măsuri trebuie să fie luate în situații care implică “amenințări la adresa păcii, de încălcări de pace, sau de acte de agresiune”

1.4.3. Consiliul Economic și Social (ECOSOC)

Consiliul Economic și Social este cel de-al treilea organ principal al ONU, care, sub autoritatea Adunării Generale coordonează activitățile economice și sociale desfășurate în sistemul Națiunilor Unite sub autoritatea Adunării Generale .

Consiliul este format din 54 de membri, care sunt aleși de Adunarea Generală pentru mandate a câte 3 ani. Acesta se întrunește pe tot parcursul anului, sesiunea principală având loc în cursul lunii iulie, discutându-se în această perioadă de către miniștrii statelor membre, în cadrul unei reuniuni la nivel înalt, problemele majore din domeniul economic, social și umanitar.

Competențele atribuite ECOSOC sunt dintre cele mai largi, prin acest organ realizându-se implicarea ONU în domeniile economic, social, cultural, al educației și al sănătății publice precum și în domeniul drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți.

În ceea ce privește competențele ECOSOC, în primul rând reprezintă un forum central de dezbateri a problemelor economice și sociale și de formulare a unor politici și recomandări în aceste domenii, adresate statelor membre și organelor ONU sau instituțiilor specializate din sistemul Națiunilor Unite. În acest sens, inițiază studii, pregătește rapoarte și prezintă recomandări, convoacă conferințe internaționale și pregătește proiecte de convenții în numeroasele domenii aflate în competența sa. În al doilea rând, funcționează ca centru de coordonare al activităților desfășurate de instituțiile specializate din sistemul Națiunilor Unite. În acest sens negociază acordurile care definesc relațiile acestor organizații internaționale cu ONU și le coordonează activitatea prin intermediul unor consultări și recomandări adresate direct acestor instituții, ori prin intermediul recomandărilor formulate de Adunarea Generală sau de către statele membre ONU, în legătură cu activitatea acelorași instituții.

1.4.4. Consiliul de Tutelă

Consiliul de Tutelă a fost înființat pentru a se supraveghea un număr de 11 teritorii aflate sub tutelă care erau administrate de șapte state membre. Sistemul de tutelă constituit de Carta ONU constă în promovarea progresului politic, economic și social al teritoriilor sub tutelă și evoluția lor progresivă spre autoguvernare sau independență. Pentru atingerea acestui obiectiv Carta prevede încheierea unor acorduri individuale de tutelă aprobate de Adunarea Generală, care să indice condițiile în care teritoriul urma să fie administrat, cât și autoritatea care să asigure administrarea.

După anul 1993, în urma referendumului organizat în teritoriul Palan, al cărui popor a ales asocierea liberă cu SUA, sistemul de tutelă nu se mai aplica nici unui teritoriu. În consecință, Consiliul de Tutelă, prin amendarea regulilor sale de procedură, a decis să se întâlnească “dacă și atunci când împrejurările o vor impune”.

1.4.5.Curtea Internațională de Justiție

Curtea Internațională de Justiție (CIJ) potrivit art. 92 din Carta ONU este “principalul organ judiciar al Națiunilor Unite”. De asemenea conform art. 93 “toți membrii Națiunilor Unite sunt ipso facto părți la Statutul Curții Internaționale de Justiție”, iar “un stat care nu este membru al Națiunilor Unite poate deveni parte la statutul Curții Internaționale de Justiție în condiții care urmează a fi determinate, pentru fiecare caz în parte, de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate”.

CIJ este un organ cu caracter restrâns. Dată fiind calitatea sa de organ judiciar, ea nu este compusă, ca în cadrul altor organe principale ale ONU, din reprezentanți ai guvernelor statelor, ci dintr-un corp de judecători independenți. Aceștia sunt aleși, indiferent de cetățenia lor, dintre persoane cu înalte calități morale care, în țările lor pot fi numite în cele mai înalte funcții judiciare ori sunt juriști cu o competență cunoscută în materia dreptului internațional.

Curtea Internațională este constituită dintr-un complet de 15 judecători aleși prin vot pentru mandate de nouă ani de o majoritate atât din Consiliul de Securitate, cât și din Adunarea Generală. Curtea se întrunește la Haga, în Olanda, obișnuindu-se ca membri permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă întotdeauna un cetățean al lor în calitate de judecător. Pot fi adăugați judecători ad-hoc la cei 15, dacă una dintre părți nu are deja pe unul din cetățenii țării sale drept judecător.

Principalele sale funcții legale sunt soluționarea diferendelor prezentate de către statele membre în conformitate cu dreptul internațional și de a da avizele legale cu privire la întrebările adresate de către organele internaționale autorizate în mod corespunzător, agențiilor și a Adunării Generale a ONU.

Curtea poate fi sesizată cu probleme de ordin juridic, exercitând două componențe diferite. Prima, componenta contencioasă, în baza căreia Curtea este în serviciul statelor iar cea de-a doua, competenta consultativă, prin care CIJ este în slujba ONU, de fapt a întregului “sistem al Națiunii Unite”.

Marea “slăbiciune” a CIJ este aceea că statele nu au căzut de acord unanim să se supună jurisdicției sale sau să-i respecte pe deplin sentințele. Curtea nu este deci competentă să judece orice diferend de ordin juridic dintre state ci numai diferendele pe care acestea sunt de acord să i le supună. Astfel, deși conform art. 93 toți membrii Națiunilor Unite sunt ipso facto părți la Statutul Curții Internaționale de Justiție nu toți membrii ONU au acces la jurisdicția CIJ sau sunt obligați să supună eventualele lor diferende juridice soluționării de către Curte.

Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate, instituții specializate ale ONU și alte organe ale Organizației, autorizate în acest scop de către Adunarea Generală se pot adresa Curții, ca organ principal al ONU, cu cereri de avize consultative, în probleme juridice.

1.4.6. Secretariatul

Ultimul organ principal al ONU menționat de art. 7 al Cartei este Secretariatul condus de către Secretarul General, asistat de o echipă internațională de funcționari civili din întreaga lume.

Secretariatul are rolul de a se ocupa de partea administrativă a Națiunilor Unite, o parte esențială, potrivit mandatului aprobat de către Adunarea Generală, dar de asemenea și a deciziilor Consiliul de Securitate și ale altor organisme ONU. Secretariatului este format din Secretarul General, a carui sarcină este asigurarea managementului general și personalul necesar Organizaței.

Secretarul General al ONU se apropie cel mai mult de imaginea unui “președinte al lumii” însă, el reprezintă statele membre, nu populația globală. Acesta este nominalizat de Consiliul de Securitate, iar nominalizarea necesită consimțământul tuturor celor 5 membrii permanenți și aprobarea Adunării Generale.

Potrivit Cartei, atribuțiile Secretarului General privesc două laturi ale activității acestei organizații: administrativă și politică. Pe plan administrativ potrivit art. 97 și 98 Secretarul este “cel mai cel mai înalt funcționar administrativ al Organizației” și va acționa în această calitate la toate ședințele Adunării Generale și a celorlalte organe ale ONU, îndeplinind orice funcții ce-i sunt încredințate de aceste organe.

Pe plan politic Secretarul este are rolul de a atrage atenția Consiliului de Securitate privind orice problema care, după părerea sa, poate pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale.

ONU se apropie cel mai mult, dintre toate organizațiile care au existat vreodată, de un guvern mondial, dar nu este așa ceva. Membrii sunt state suverane care nu au împuternicit ONU să-și impună voință pe teritoriile statelor, cu excepția cazului în care are acordul guvernelor acelor state. Astfel, deși ONU întărește ordinea mondială, organizarea să consfințește realitățile anarhiei internaționale și refuzul statelor de a-și ceda suveranitatea.

Recurgerea tot mai frecvența în ultimii ani la Organizația Națiunilor Unite, în special la principalul său organ pentru menținerea păcii și securității internaționale – Consiliul de Securitate – probează încrederea sporită a statelor în capacitatea organizațiilor internaționale de a răspunde scopurilor pentru care au fost create. În sfera politică, mecanismele Națiunilor Unite au demonstrat flexibilitate și adaptabilitate în controlarea și stingerea unor conflicte prin selecționarea unor mijloace de reglementare pașnică a disputelor indicate de Carta și prin dezvoltarea unor noi modalități dintre care operațiunile de menținere a păcii nu se plasează pe ultimul loc.

1.5. Comitetul Internațional al Crucii Roșii

Crucea Roșie, sub numele său complet Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semiluna Roșie este o mișcare umanitară internațională care are misiunea de a proteja viața și sănătatea oamenilor, de a asigura respectul față de ființa umană, de a preveni și a alina suferința, neexistând discriminare de naționalitate, rasa, religie, clasa socială sau înclinație politică.

Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR) face parte din structura Mișcării alături de Federația Internațională a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie și de Societățile Naționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie și este o organizație internațională neguvernamentală care îndeplinește sarcinile ce-i sunt recunoscute de Convențiile de la Geneva, acționează în special în caz de război civil sau tulburări interne și se străduiește în orice timp să asigure protecția și asistența victimelor militare și civile din conflictele menționate.

Înființarea Comitetului a fost ideea lui Henry Dunant, în anul 1859, după una din cele mai sângeroase bătălii ale secolului, Bătălia de la Solferino. Dunant a scos în evidență necesitătea înființării unei societăți de ajutor și promovarea unui acord internațional cu privire la ajutorarea răniților și persoanelor care îi îngrijesc.

Acesta contribuie la pregătirea și dezvoltarea personalului și materialului sanitar: are drept de inițiativă umanitară care intră în rolul său de instituție și de intermediar specific neutru și independent; acționează în direcția perfecționării și difuzării Convențiilor de la Geneva; întreține relații cu societățile naționale ale Crucii Roșii, cu autoritățile guvernamentale și cu toate instituțiile naționale și internaționale cu care consideră util.

CICR funcționează, de asemenea, pe baza unor acorduri bilaterale încheiate cu mai mult de 70 state. Aceste acorduri, care sunt supuse regulilor dreptului internațional, prevăd regimul juridic pe care îl are pe teritoriul statelor unde își desfășoară activitățile umanitare și recunosc drepturi internaționale în favoarea acestuia. De asemenea, îi garantează privilegii și imunități de care se bucură, în mod normal, organizațiile internaționale.

În conflictele armate cu caracter internațional, Comitetul Internațional al Crucii Roșii își pune bază pe cele patru Convenții de la Geneva și pe Protocolul I Adițional la acestea, recunoscându-i dreptul de a desfășura activități precum asistarea personalului militar, acțiunea în folosul populației civile, vizitarea prizonierilor de război precum și asigurarea că persoanele protejate sun tratate conform legii. Pe de altă parte în conflictele armate cu caracter intern, CICR funcționează pe baza art. 3, comun celor 4 Convenții și pe Protocolul II, acestea recunoscându-i dreptul de a face propuneri, un exemplu fiind oferirea de servicii părților implicate în conflict.

CAPITOLUL 2

MODALITĂȚI DE REZOLVARE A DIFERENDELOR DINTRE STATE

2.1 Mijloace de rezolvare pașnică a diferendelor

Soluționarea diferendelor dintre state s-a făcut, de-a lungul istoriei, prin două categorii de mijloace: prin forță, inclusiv prin recurgerea la război, și prin mijloacele pașnice. Secole și milenii războiul a constituit principalul mijloc de rezolvare a diferendelor, statele puternice impunându-și pe această cale propriile interese. Istoria consemnează, însă, și numeroase situații în care statele și-au rezolvat neînțelegerile prin mijloace pașnice, în special prin tratative, acestea cunoscând evoluții marcante și un rol tot mai important în viața internațională.

Soluționarea diferendelor internaționale pe cale pașnică constituie un principiu al dreptului internațional public din anul 1982, când a fost semnat “Pactul Briand-Kellog”. Pe lângă condamnarea războiului și renunțarea la folosirea acestuia ca instrument al politicii naționale, Pactul consemnează și angajamentul statelor de a soluționa conflictele internaționale numai prin mijloace pașnice. În dispozițiile Pactului nu este specificată nici o procedură de constrângere colectivă aplicabilă în cazul încălcării sale.

Conform art.2 alin.3 din Carta ONU “toți membrii Organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie”. Astfel rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor are un caracter obligatoriu pentru toate statele, în sensul că acestea trebuie să rezolve diferendele dintre ele exclusiv prin mijloace pașnice, în conformitate cu principiile și normele de drept internațional, și un caracter universal, în sensul că trebuie să se recurgă la această cale pentru soluționarea oricărui diferend, indiferent de natura acestuia și de faza în care s-ar afla.

Mijloacele pașnice de drept internațional pot fi clasificate în două categorii: mijloace diplomatice și politice (nejurisdicționale) și mijloace jurisdicționale.

2.1.1. Mijloace Pașnice cu caracter politico-diplomatic

În această categorie intră tratativele (negocierile), bunele oficii, mediația, ancheta internațională și concilierea internațională.

Tratativele directe sunt mijlocul diplomatic cel mai însemnat de soluționare a diferendelor internaționale, reprezentând un demers necesar în vederea oricărei tentative de a rezolva un diferend. Tratativele diplomatice directe reprezintă unul dintre cele mai utilizate mijloace de soluționare pașnică deoarece acestea sunt la îndemâna oricărui stat, costurile sunt reduse și în derularea acestora statele sunt în contact direct unul cu altul.

Statele sunt obligate, pentru început să recurgă la tratative în încercarea de soluționare pașnică a diferendelor, urmând ca ele să recurgă la celelalte mijloace de soluționare pașnică doar în cazul în care tratativele nu duc la un rezultat dorit.

Tratativele constituie, de fapt, singura metodă de rezolvare a diferendelor care se desfășoară în întregime direct între părțile implicate, fără a fi necesară, deși aceasta nu este exclusă, și participarea altor părți, care nu presupune organe sau organisme internaționale preexistente, ceea ce reprezintă un avantaj important întrucât, prin confruntarea nemijlocită a pozițiilor, părțile pot adopta o atitudine mai flexibilă și pot păstra secretul discuțiilor, creându-se astfel posibilitatea determinării mai exacte a conținutului diferendului, înlaturându-se cu mai mică dificultate exagerările și falsele susceptibilități și evidențiindu-se mai pregnant punctele de acord.

Medierea este o procedură diplomatică de reglementare a diferendului. Se deosebește de negociere prin introducerea unui terț în desfășurarea negocierilor. Mediatorul trebuie să fie un terț acceptat, prin acord comun, de părțile aflate în diferend. Acesta poate fi un stat, un grup de state, ONU sau instituțiile sale specializate, alte organizații internaționale cu vocație mondială sau regională sau o personalitate de prestigiu (om politic, jurist, expert). Terța persoană propune o soluție părților, care nu are însă un caracter obligatoriu.

Bunele oficii, prevăzute în Convenția de la Haga, se deosebesc de mediere prin faptul că persoana terță nu participă la negocieri și nu formulează propuneri pentru rezolvarea controversei. In esență, bunele oficii facilitează comunicarea între părți și sunt utile dacă părțile aflate în diferend nu au relații diplomatice între ele sau le-au rupt.

Ancheta internațională se bazează pe ideea că negocierile dintre părțile aflate în diferend, pentru găsirea unor soluții echitabile, trebuie să se fundamenteze pe o cunoaștere corectă și exactă a faptelor care au generat diferendul respectiv, considerându-se că elucidarea faptelor de către statele aflate în diferend nu ar oferi garanția stabilirii cu exactitate a acestora. A apărut necesitatea instituirii în acest scop a unor comisii internaționale, de anchetă, care să stabilească o versiune unică a faptelor.

Comisiile internaționale de anchetă se compun dintr-un număr impar de membrii, care acționează, fără a reprezenta guvernele țărilor cărora aparțin.

Concilierea este metoda de soluționare pașnică în conformitate cu care un diferend internațional este examinat de către un organ colegial prestabilit sau alcătuit ad-hoc (comisia de conciliere), compus din persoane particulare numite sau agreate de părți, care în vederea ajungerii la o înțelegere propune o soluție de împăcare pe care părțile o pot accepta sau o pot respinge.

În raport cu ancheta internațională, concilierea are ca obiect nu numai cercetarea faptelor, ci se merge în continuare la concilierea propriu-zisă, și anume la propunerea de soluții părților, care se vor pronunța asupra lor.

Concilierea este mijlocul prin care se face trecerea la mijloacele jurisdicționale, deosebindu-se de acestea prin faptul că soluția propusă de comisia de conciliere are un caracter facultativ și nu obligatoriu.

2.1.2. Mijloace Pașnice cu caracter jurisdicțional

În această categorie intră arbitrajul internațional și justiția internațională.

Arbitrajul internațional este o metodă de soluționare cu caracter jurisdicțional, în cadrul căreia un număr de arbitri imparțiali analizează diferendul în cadrul unei proceduri contencioase pe baza aplicării regulilor convenite anterior de părți și a dreptului internațional în ansamblu și da o hotărâre care este obligatorie în temeiul consimțământului prealabil al părților.

În virtutea caracterului său jurisdicțional arbitrajul internațional are un obiect mai restrâns, întrucât pe această cale nu pot fi soluționate orice fel de diferende dintre state, ci numai acelea care presupun aplicarea dreptului, rezultate din interpretarea diferită a prevederilor tratatelor sau din violarea lor, ori privitoare la repararea pagubelor produse ca urmare a nerespectării acordurilor încheiate între părți, excluzându-se diferendele cu caracter preponderent politic.

Justiția internațională este forma judiciară instituționalizată în cadrul căreia un corp de judecători numiți anterior pe o perioadă determinată analizează diferendul potrivit unei proceduri prestabilite prin statutul tribunalului și dă o hotărâre care este obligatorie pentru părțile aflate în diferend.

Justiția internațională este considerată ca o perfecționare a sistemului arbitral, în ideea ca un organ permanent, creat anterior, cu o procedură stabilită cu caracter general, identică pentru toate cauzele deduse judecății și acceptată de la început ca un ansamblu de norme, în care judecătorii sunt permanenți și nu ad-hoc aleși dintre cele mai înalte competențe juridice, asigură garanția unei mai depline imparțialități și o mai completă soluționare a celor mai complexe diferende cu caracter juridic.

Prima instanță de prestigiu a fost Curtea Permanentă de Justiție Internațională creată în 1920, iar după al doilea război mondial locul Curții Permanente de Justiție Internațională a fost luat de Curtea Internațională de Justiție, principalul organ judiciar al ONU.

2.2 Mijloace de folosire legală a forței armate

În cazul în care un stat comite acțiuni neamicale față de un alt stat sau nu respectă normele dreptului internațional, încălcând în acest mod drepturile sau interesele altui stat, statul lezat, dacă nu reușește să rezolve diferendul prin mijloace politico-diplomatice sau jurisdicționale, are dreptul de a recurge la măsuri de constrângere pașnică, acestea având caracter de sancțiune, însă fără a se ajunge la război.

Dreptul internațional cunoaște următoarele mijloace de constrângere pașnică, grupate în două categorii:

Fără folosirea forței armate: retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul, ruperea relațiilor diplomatice, excluderea de la conferințele internaționale sau din organizațiile internaționale etc.;

Cu folosirea forței armate: represaliile armate, blocada maritimă pasnica , demonstrațiile cu forțele armate și ocuparea militară a teritoriului.

Potrivit dreptului internațional contemporan, statele pot recurge în mod individual numai la măsuri de constrângere care nu sunt bazate pe forța armată și aceasta în mod cu totul excepțional, în strânsă legătură cu Organizația Națiunilor Unite, atunci când sunt obiectul unor presiuni sau ilegalități din partea altui stat care nu au ajuns încă în faza unui atac armat

2.2.1. Mijloacele de constrângere fără folosirea forței armate

Retorsiunea

Constând într-o măsură de răspuns a unui anumit stat față de actele inamicale, opuse curtoaziei internaționale, ale altui stat, actul la care se răspunde prin retorsiune nu este un act ilegal, care să încalce principiile dreptului internațional sau clauzele unui tratat, deși el constă în măsuri legislative, administrative ori judecătorești, cu un caracter inamical față de alt stat și de resortisanții acestuia. Sporirea excesivă a taxelor vamale, expulzarea în masă a unor cetățeni străini, diferite măsuri privind comerțul internațional sunt exemple de cazuri în care se folosește retorsiunea.

Represaliile

Represaliile constau în măsurile de adoptate de un stat, împotriva organelor sau cetățenilor altui stat, ca răspuns la săvârșirea de către acel stat a unor acte ilegale față de el sau față de cetățenii lui din perspectiva dreptului internațional și spre a-l determina să înceteze și să repare daunele provocate, ori de a preveni repetarea unor asemenea acte.

Un stat are dreptul să recurgă la represalii numai cu îndeplinirea următoarelor condiții:

existența unui delict internațional, a unei acțiuni contrare dreptului internațional, din partea statului împotriva căruia se aplică;

imposibilitatea de a se atinge scopul urmărit pe altă cale decât prin recursul la represalii;

păstrarea unei proporții între gravitatea actului comis de celălalt stat și măsura de represalii, excesul de represalii atrăgând sancțiuni internaționale;

îndreptarea represaliilor numai împotriva statului care a comis actul ilicit, nu împotriva unui stat terț;

nerecurgerea, sub nici o formă, la forța armată.

Embargoul

Embargoul reprezintă interzicerea de către un stat a exportului, importului, sau ieșirea navelor comerciale ale unui alt stat, din porturile sau din apele sale teritoriale, împreună cu încărcătura lor, ca sancțiune pentru încălcarea unor reguli sau principii de drept internațional.

Practic termenul embargo se folosește și pentru reținerea bunurilor destinate statului împotriva căruia se aplică.

Boicotul

Boicotul constă în măsurile de constrângere executate de un stat sau de o organizație internaționala împotriva altui stat, care s-a făcut vinovat de încălcarea dreptului internațional. (întreruperea relațiilor economice, științifice, culturale și de altă natură).

Boicotul poate fi aplicat și în urma unei hotărâri luate în cadrul organizațiilor internaționale. Potrivit art. 41 al Cartei ONU, Consiliul de Securitate poate să decidă întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, prin telegraf, radio și alte mijloace de comunicare ca măsură de constrângere împotriva unui stat care a comis un act de amenințare a păcii, de violare a ei sau de agresiune.

Ruperea relațiilor diplomatice

Ruperea relațiilor diplomatice este un mijloc prin care un stat recheamă misiunea diplomatică din statul cu care urmează să rupă relațiile, și de asemenea îi cere statului respectiv să își recheme la rândul lui misiunea diplomatică de pe teritoriul său. Acest mijloc se realizează prin intermediul unui act unilateral prin care statul încetează relațiile oficiale cu statul vizat.

Ruperea relațiilor diplomatice, de asemenea poate avea caracterul de represalii împotriva unui stat sau a cetățenilor săi în scopul constrângerii de a se pune capăt actelor ilegale.

Excluderea de la conferințele internaționale sau din organizațiile internaționale

Este o măsură de constrângere care nu a existat în dreptul internațional clasic, ea apărând odată cu amploarea deosebită pe care au luat-o conferințele și organizațiile internaționale în epoca contemporană.

2.2.2. Mijloacele de constrângere cu folosirea forței armate

Represaliile armate

De-a lungul istoriei represaliile cu folosirea forței armate au fost permise, ele fiind considerate legale în baza dreptului la autoajutorare (selfhelp) al statelor, care permitea adoptarea oricăror măsuri de forță atunci când se aprecia că există un pericol din partea altui stat.

Represaliile aveau un dublu caracter, reparator și sancționator, și se foloseau pentru rezolvarea situației sau a diferendului prin forță, dar fără a se ajunge la război. Folosirea forței armate cu titlu de represalii a constituit, însă, adesea preludiul unor intervenții militare sau pretext pentru asemenea intervenții.

Ele au fost interzise în baza Cartei O.N.U., ca fiind contrare scopurilor și principiilor acesteia, care impun statelor obligația de a se abține în relațiile lor de la folosirea forței armate, inclusiv cu titlu de represalii.

Dacă folosirea forței armate în cadrul represaliilor atinge un anumit grad de gravitate și intensitate, aceasta poate constitui nu numai o încălcare a interdicției generale de a folosi forța în relațiile internaționale, ci și un act de agresiune armată.

Blocada maritimă pașnică

Prin blocada maritimă pașnică se înțelege împiedicarea de către un stat, cu forțele sale navale militare, a oricăror comunicații cu porturile și litoralul unui stat, fără a se afla în stare de război cu acesta.

Deși la origine, a fost un procedeu de ducere a războiului, în dreptul internațional contemporan, blocada maritimă pașnică, act al unui stat, este interzisă, deoarece implică folosirea forței sau amenințarea cu forța și reprezintă, contrar art. 2, par. 4 din Cartă, un act de agresiune. Potrivit art. 42 din Cartă, numai Consiliul de Securitate poate întreprinde orice acțiune, aici referindu-se și la o blocadă cu forțele navale ale statelor membre, în cadrul condițiilor prevăzute de Cartă la cap. 7.

Demonstrațiile cu forțele armate

Demonstrațiile cu forțele armate constau în desfășurarea de efective militare, mișcări de trupe, aducerea în apropierea graniței cu un alt stat a unor forțe militare navale, aeriene sau terestre, ori alte asemenea manifestări, pentru a-i impune o anumită conduită considerată ca legală ori pentru a-l determina pe acesta să înlăture unele măsuri luate anterior prin care au fost lezate interesele altui stat.

Acest mijlc de constângere a fost un mijloc uzual în trecut însă, deși din punct de vedere legal sunt interzise, acestea sunt și astăzi utilizate. În mod legal, aceasta măsură poate fi luată doar de Consiliul de Securitate în cadrul ONU potrivit art. 42 din Cartă.

Ocuparea militară a teritoriului altui stat

În dreptul internațional clasic, care permitea ca, în virtutea dreptului de autoapărare sau autoprotecție al statelor, fiecare stat să poată recurge în mod unilateral la măsuri bazate pe forța armată împotriva altui stat, chiar și atunci când acesta nu săvârșea un act de agresiune, ocuparea militară a teritoriului sau a unei porțiuni din teritoriul altui stat a fost folosită ca mijloc de constrângere în timp de pace, fără o declarație de război, cu caracter de represalii împotriva încălcării unor drepturi ori a neîndeplinirii unor obligații sau ca o garanție că statul respectiv își va corecta conduita ilegală.

În dreptului internațional contemporan, ocuparea teritoriului altui stat, fie totală sau parțială este clar interzisă, deoarece este neconformă cu principiul nerecurgerii la forța împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a altui stat, principiu regăsit în art.2 alin. 4.

2.3. Rolul Adunării Generale în soluționarea diferendelor

Conform art. 10 și 11 din Carta ONU, Adunarea Generală are un rol destul de limitat în soluționarea situațiilor care implică un conflict ce ar putea apărea între membrii organizației datorită faptului că, este obligată să examineze, oricând, orice diferend și orice situație internațională care poate pune în pericol pacea și securitatea internațională, și de asemenea, în cazul în care are loc un diferend între statele membre, face recomandări statelor ori Consiliului de Securitate asupra modului de rezolvare a acestora sau atrage atenția Consiliului de Securitate în ceea ce privește situațiile care ar periclita pacea și securitatea internațională.

Recomandările Adunării Generale pot avea ca obiect fie indicarea procedurilor de aplanare pașnică, fie modul concret de rezolvare a diferendului. Ea poate face recomandări din oficiu, ori la sesizarea unuia dintre statele membre ONU, care nu este parte la diferend, a unui stat membru, care este parte la diferend, sau a Consiliului de Securitate.

Deși, în principiu, poate discuta orice problemă care intra în competența ONU, Adunarea Generală nu este împuternicită să adopte nici un fel de decizii vizând folosire forței armate sau alte măsuri de contrângere și, cu atât mai puțin, să inițieze acțiuni cu forțele armate nici direct, nici indirect. Dacă o situație aflată în dezbaterea Adunării Generale reclamă întreprinderea de acțiuni militare împotriva unui stat, atunci ea are obligația de a o transfera spre soluționare Consiliului de Securitate. Singura posibilitate de care dispune Adunarea Generală în această materie este să adopte rezoluții prin care să condamne actele de agresiune și de folosire ilegală a forței, și de acest drept ea a uzat ori de câte ori a fost cazul.

Adunarea Generală deci, nu poate, potrivit Cartei, să ia măsuri în ceea ce privește menținerea păcii si securității internaționale care întreprinde acțiuni bazate pe forță, competența sa limitându-se la examinarea și trimiterea lor către Consiliul de Securitate.

Deși competența Adunării Generale este limitată și nu poate acționa asupra unor situații precum amenințări împotriva păcii sau acte de agresiune, aceasta a avut si are un rol însemnat în soluționarea problemelor de această natură, prin faptul că adoptă decizii și exercită o mare influență în plan internațional, în aplanarea situațiilor conflictuale și rezolvarea acestora în scopul asigurării păcii in plan mondial.

2.4. Rolul Consiliului de Securitate în soluționarea diferendelor

Conform Cartei ONU, Consiliului de Securitate are ”răspunderea principală pentru menținerea păcii și securității internaționale”, fiind abilitat să “constate existența oricărei amenințări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune, și să facă recomandări ori să hotărască ce măsuri trebuie să fie luate” în acest scop acționând în numele statelor membre, acestea fiind obligate să-i accepte și să-i execute hotărârile.

Consiliului de Securitate, ca organ principal al ONU, se poate sesiza ”din oficiu”, ori de câte ori se consideră a fi competent, sau poate fi sesisat de un alt organ al ONU.

Din momentul în care Consiliul este sesizat de existența unui act care amenință menținerea păcii, trece la acțiune, adoptând unele recomandări și hotărâri, în funcție de situația respectivă. Din punct de vedere al recomandărilor, acestea constau în procedurile și metodele ce se indică în ceea ce privește rezolvarea situației, neavând caracter obligatoriu și neputându-se lua măsuri de constrângere.Însă, hotărârile constau măsuri concrete luate de către Consiliu în scopul de a duce la menținerea sau la redobândirea păcii și securității internaționale, aceste măsuri având de această dată caracter obligatoriu.

În cazul în care constată existența unei amenințări împotriva păcii, a unui act de agresiune, Consiliul de Securitate va face recomandări sau va hotărî ce măsuri vor fi luate. Înainte de a face recomandări sau de a hotărî asupra măsurilor ce trebuie luate în conformitate cu art. 38 din Cartă, Consiliul de Securitate poate, pentru a preveni o agravare a situației, să adopte măsuri provizorii și să invite părțile să se conformeze acestora.

Asemenea măsuri provizorii pot consta într-un ordin de încetare a focului, de încetare a ostilităților, retragerea trupelor sau încheierea de acorduri de armistițiu. Aceste măsuri au caracter obligatoriu pentru părți, în caz de nerespectare, Consiliul de Securitate, poate trece la aplicarea măsurilor de constrângere, prevăzute în articolele 41 și 42 din Carta ONU.

Mijloacele de care dispune Consiliul de Securitate în asemenea situații sunt gradate, în raport cu gravitatea conflictului. Carta nu stabilește o ierarhie a măsurilor pe care le poate lua Consiliul în vederea păcii și securității internaționale, limitându-se numai la precizarea că poate “întreprinde orice acțiuni pe care le va socoti necesare”. Ineficiența acțiunilor preventive îi dă dreptul de a recurge la măsuri de constrângere pentru a da efect hotărârilor sale. Posibilitatea recurgerii la aceasta ultimă categorie de măsuri este condiționată de factori obiectivi precum gravitatea conflictului cât și de factori subiectivi precum realizarea acordului între membrii permanenți ai Consiliului de Securitate.

Mijloacele coercitive care pot fi folosite de către Consiliul sunt de două categorii: măsuri în care nu se folosește forța armată (economice, diplomatice) și măsuri bazate pe folosirea forței armate.

În ceea ce privește măsurile care nu implică folosirea forței armate acestea se regăsesc în art. 41 din Carta ONU conform căruia Consiliul de Securitate poate cere statelor membre ale ONU să întrerupă total sau parțial relațiile economice, comunicațiile feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio sau prin alte mijloace de comunicație, precum și ruperea relațiilor diplomatice.

În cazul în care aceste măsuri nu sunt eficente, Consiliul poate trece la folosirea forței armate, întreprinzând, cu forțele aeriene, terestre sau maritime, “orice acțiune pe care o consideră necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale”. Acțiunea aceasta poate să cuprindă conform art. 42 ”demonstrații militare, măsuri de blocadă și alte operații executate de forțele terestre, aeriene sau maritime”.

În Carta la art. 43 este menționat că “toți membrii Națiunilor Unite, spre a contribui la menținerea păcii și securității internaționale, se obligă să pună la dispoziția Consiliului de Securitate, la cererea sa și în conformitate cu un acord sau acorduri speciale, forțele armate, asistența și înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale”. Consiliul de Securitate urma, astfel, prin acordurile menționate să determine efectivele și natura acestor forțe puse la dispoziție, gradul lor de pregătire, amplasarea lor generală, precum și natura înlesnirilor și asistenței care urmează a fii acordate.

Forțele acestea urmau a fi create, în special, din forțele armate ale membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate, pentru celelalte state, nemembre în Consiliu, Consiliul de Securitate având obligația ca înainte de a le cere să pună la dispoziție forțe armate, să le invite dacă doresc, să participe la luarea hotărârilor privind folosirea de forțe armate respective.

Utilizarea acestor efective puse la dispoziția ONU de către statele respective trebuie să se facă, conform Cartei, cu ajutorul unui Comitet de Stat Major, care este alcătuit din șefii statelor majore ale membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate sau din reprezentanți ai acestora.

Cu toate că mecanismul prevăzut de Carta ONU pentru menținerea păcii și securității internaționale și reprimarea oricărei agresiuni prin folosirea forței armate nu a funcționat decât în mică măsură, el este și rămâne încă în vigoare, dispozițiile corespunzătoare nefiind abrogate, iar noile condiții ale relațiilor internaționale, apărute ca urmare a sfârșitului bipolarității mondiale, ar putea crea un cadru nou, care să faciliteze punerea lor în aplicare în situațiile prevăzute de Cartă.

2.5. Protecția populației

Deoarece în trecut, în timpul conflictelor armate, dar pe timp de pace a avut loc comiterea unor atrocități împotriva populației, comunitatea internațională a pus în discuție existența unui drept de intervenție umanitară, care să implice stoparea violenței împotriva populației, prin folosirea forței armate.

Astfel, este creată Comisia Internațională cu privire la intervenție și la dreptul statelor la suveranitate, în urma discuțiilor desfășurate în Summitul Adunării Generale a ONU din anul 2000. Aceasta, în calitatea ei de organism internațional independent, este împuternicită să identifice o abordare comună a conceptelor precum intervenția militară din considerente umanitare pe teritoriul unui stat și, de asemenea, suveranitatea acestuia.

În urma raportului Comisiei Internaționale cu privire la intervenție și la dreptul statelor la suveranitate, în cadrul Summit-ului Mondial al Adunării Generale a ONU din 2005, statele membre au îmbrățișat conceptul de răspundere de a proteja, documentul final al Summit-ului confirmând în paragrafele 138 și 139 consensul membrilor comunității internaționale în favoarea răspunderii de a proteja populația împotriva genocidului, crimelor de război, purificării etnice și a crimelor împotriva umanității.

Responsabilitatea de a proteja are 3 piloni fundamentali. Primul pilon este responsabilitatea de a preveni, aceasta revindu-i fiecărui stat. Statul are puterea supremă și recunoașterea necesară pentru a o folosi dar și responsabilitatea de a proteja poporul de situații periculoase, de la calamități naturale până la agresiuni străine. Această responsabilitate vine odată cu suveranitatea de care se bucură statul și a fost recunoscută și în actul final al Summit-ului Mondial din 2005, a cărui paragraf 138 precizează că “fiecare stat în parte are responsabilitatea de a-și proteja populația de genocid, crime de război, purificare etnică și crime împotriva umanității. Acestă responsabilitate presupune prevenirea unor astfel de crime, inclusiv incitarea lor, prin mijloace adecvate și necesare. Recunoaștem existența acestei responsabilități și vom acționa ca atare”.

Al doilea pilon se referă la responsabilitatea de a reacționa prin a oferi asistență, de a aplica măsuri concrete pentru a stabiliza un potențial conflict, remarcându-se intervenția mijlocită a comunității internaționale prin instituțiile și organismele sale responsabilitatea fiind împarțită între aceasta și statul în care se intervine. La paragraful 139 din actul final al aceluiași Summit este stipulat că “De asemenea luăm asupra noastră angajamentul, necesar și adecvat, de a ajuta statele să-și construiască capacitatea de a-și proteja populația împotriva genocidului, crimelor de război, crimelor împotriva umanității și purificării etnice, precum și de a ajuta statele aflate în pericol înaintea izbucnirii unei crize sau conflict”.

Al treilea pilon se referă la responsabilitatea de a reacționa, la momentul oportun printr-o acțiune decisivă atunci când celălalte etape nu își ating scopul iar tensiunile escaladează, impunându-se măsuri dure, inclusiv militare. Astfel, potrivit atului final al Summit-ului Mondial din anul 2005, “în acest context, suntem pregătiți să acționăm colectiv, decisiv și la momentul potrivit, prin Consiliul de Securitate, în conformitate cu Carta ONU, inclusiv Capitolul VII, de la caz la caz și în colaborare cu organizațiile regionale relevante, după caz, dacă mijloacele pașnice sunt ineficiente iar autoritățile naționale ale unui stat, în mod evident, nu își îndeplinesc obligația de a proteja populația împotriva genocidului, crimelor de război, crimelor împotriva umanității și purificării etnice”.

CAPITOLUL 3

STUDIU DE CAZ: INTERVENȚIA ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE ÎN REZOLVAREA CRIZEI DIN UCRAINA

3.1. Scurt istoric al Ucrainei

Ucraina este o țară situată în Europa de Est cu o suprafata de 603,628 km². Aceasta este cea mai mare din Europa, luând în calcul doar țările care au în totalitate granițele pe teriroriul acestui continent. Ucraina se învecinează cu Rusia în est și nord-est, cu Belarus în nord-vest, cu Polonia, Slovacia și Ungaria în vest, cu România și Republica Moldova în sud-vest, și cu Marea Neagră și Marea Azov în sud, respectiv sud-est.

Primele grupuri identificate că au populat teritoriul actual al Ucrainei au fost cimerienii, sciții, și goții, printre alte popoare nomade. Aceste popoare au fost cunoscute pentru coloniștii și comercianții din lumea antică, și inclusiv pentru greci și romani, care au stabilit avanposturi comerciale, acestea devenind în cele din urmă orașe-state. Triburile slave au ocupat centrul și estul Ucrainei în secolul VI d.Hr. și au jucat un rol important în stabilirea orașului Kiev. Situat pe principalele rute comerciale, Kiev a prosperat repede ca centru al puternicului stat Rusia Kieveană, care era în mare parte populat de ruși. În secolul al XI-lea, Rusia Kieveană a fost cel mai mare stat din Europa și în același timp cel mai puternic.

Numele „Ukraina” apare pentru prima oară în cronicile secolului al XII-lea, iar pe hărțile politice ale estului Europei apare pentru prima oară în secolul al XV-lea. Originea acestui cuvânt este explicată de etimologi ca provenind dintr-un cuvânt slav vechi, care ar fi însemnat ”teritoriu” sau ”ținut de frontieră”.

Conflictul dintre feudali au condus la un declin în secolul al XII-lea, pentru ca apoi în secolul al XIII-lea Rusia Kieveană să fie distrusă de mongoli.

Cea mai mare parte a teritoriului actual al Ucrainei a fost anexată de către Polonia și Lituania, în secolul al XIV-lea, dar în acest timp, ucrainenii au început să se formeze ca un popor distinct. Țărani ucraineni care au fugit pentru a nu ajunge iobagi ai polonezilor au ajuns să fie cunoscuți sub numele de cazaci, a caror revoluție din 1648 a dus la independență și la formarea unui stat, care poate fi considerat precursorul statului ucrainean. În 1667, Ucraina a fost împărțită între Polonia și Rusia iar în 1793, când Polonia a fost împărțită, o mare parte din teritoriu de azi al Ucrainei a fost integrată în Imperiul Rus.

În secolul al XIX-lea regiunea a fost preponderent agricolă, cu câteva orașe, centre comerciale și de învățare. Regiunea de vest a fost sub controlul Imperiului Austro-Ungar, iar în rest sub controlul Imperiului Rus. Intelectualii ucraineni au fost insprați de spiritul naționalist care circula prin toată Europa, în care naționalitățile asuprite visau să se elibereze de sub dominația marilor imperii, astfel tradițiile lingvistice și ale culturii ucrainene au trecut printr-o perioadă de redescoperire și revigorare. Rusia Imperială, cu toate acestea, a impus limite stricte în încercările de a se promova cultura ucraineană, impunând chiar interzicerea utilizării și studiul limbii ucrainene.

Când Primul Război Mondial și Revoluția Rusă a destrămat imperiul Habsburgic și Rus, ucraineni s-au declarat stat independent. Între 1917 și 1918  după revoluția bolșevică și prăbușirea Rusiei țariste, Ucraina s-a bucurat pentru o scurtă perioadă de independență.

Dar Uniunea Sovietică nu concepea să piardă cele mai fertile terenuri și poziția strategică a Ucrainei. Sub conducerea lui Stalin, Ucraina sovietică a cunoscut o perioadă de teroare totalitară, care implica epurări masive, execuții și exilul a milioane de oameni în lagărele de muncă din Siberia.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Kiev-ul a fost ocupat de către naziști timp de 2 ani după care din nou trupele sovietice au redobândit controlul teritoriului ca urmare a înfrangerii naziștilor lui Hitler.

Dupa încheierea razboiului, Ucraina Sovietică a încorporat teritoriul Transcarpatiei precum și o serie de teritorii care au aparținut Poloniei în perioada interbelică. În anul 1954 Crimeea era ultimul teritoriu trecut din componența Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse sub administrația Kievului, la inițiativa premierului Hrușciov.

În 1991 după lovitura de stat de la Moscova, pentru a se încerca înlăturarea de la putere a lui Gorbaciov, Parlamentul de la Kiev a adoptat Declarația de Independență, în care Ucraina era declarată stat democratic și independent.

După destrămarea Uniunii Sovietice între Rusia și Ucraina au existat mai multe dispute dintre care o importantă dispută era Crimeea administrată de Ucraina incă din 1954. Disputa aceasta s-a rezolvat ca urmare a unei întelegeri care permitea Crimeei să rămână parte a Ucrainei cu condiția ca aceasta să păstreze statutul de Republică Autonomă.

O altă mare dispută era orașul Sevastopol, cu baza din Flota Mării Negre, care avea pe timpul Uniunii Sovietice un statut special. Pe timpul căderii Uniunii Sovietice orașul împreună cu restul Ucrainei a participat la un referendum pentru independența Ucrainei în urma căruia 58% din populație a votat pentru succesiunea orașului în favoarea Ucrainei. Însă, Sovietul Suprem al Rusiei, un parlament permanent ales de către congresul Deputaților Poporului din Federația Rusă, au votat revendicarea orașului ca teritoriu propriu în 1993. După câțiva ani de negocieri, în anul 1997 disputa s-a rezolvat prin divizarea Flotei de pe Marea Neagră și arendarea unor baze navale din Sevastopol marinei ruse până în anul 2017.

Perioada de tranziție a fost destul de grea pentru Ucraina. În căutarea democrației corupția și sărăcia au umbrit bucuria independenței.

Pănă și în contextual actual Rusia încă pune presiune asupra Ucrainei, astfel Ucraina este prinsă între Occident și Rusia. Această presiune a dus la decizia guvernului ucrainean de a nu semna Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, declanșându-se astfel Criza din Ucraina.

3.2. Criza din Ucraina

3.2.1. Evoluția crizei

Ucraina, comparabilă în mărime și populație cu Franța, este un stat mare, important din Europa. Faptul că ocupă o poziție sensibilă între Rusia și statele membre NATO precum Polonia, Slovacia, Ungaria, și România îi adaugă o semnificație geostrategica. Mulți politicieni ruși, precum și cetățeni obișnuiți, niciodată nu au fost pe deplin împăcați cu independența Ucrainei față de Uniunea Sovietică în 1991, și cred că țara aparține orbitei politice și economice a Rusiei.Viziunea Statelor Unite și a Europei (în special în centrul și estul Europei) este aceea că o Ucraina puternică, independenta este o parte importantă în construirea unei Europe întregi, libere, și în relații de pace.

Pentru mai mult timp în istoria să ca stat independent, Ucraina pe scena politică a fost dominată de clanuri oligarhice (grupuri puternice de politicieni și oameni de afaceri, în principal în estul și sudul Ucrainei). Pentru alegerile prezidențiale din Ucraina în 2004, oligarhii l-au ales pe prim-ministrul Viktor Ianukovici ca fiind candidatul lor. Candidatul șef al opoziției, fostul prim-ministru Viktor Iușcenko, a fost un susținător al reformei pro-occidentale. Atunci când Comisia Electorală Centrală l-a proclamat pe Ianukovici câștigător suporterii lui Iușcenko au acuzat că a fost comisă o fraudă electorală masivă și sute de mii de ucraineni au ieșit în stradă, iar ceea ce a urmat a ajuns să fie cunoscută ca Revoluția Portocalie, după culoarea de campanie lui Iușcenko. Ei au blocat birourile guvernamentale din Kiev și a făcut apel la Curtea Supremă de Justiție Ucraineană să se anuleze votul. Curtea a făcut acest lucru și Iușcenko a câștigat după ce votul s-a repetat.

Revoluția portocalie a stârnit interese în cadrul Congresului și în altă parte. Unii sperau că Ucraina ar putea în cele din urmă să urmeze o cale de reforme și să adopte integrarea Euro-Atlantică. Cu toate acestea, evenimentele ulterioare au dus la deziluzie printre suporterii Revoluției portocalii, atât în Ucraina cât și în străinătate datorită neînțelegerilor dintre președintele Iușcenko și Iulia Timoșenko, susținătorul său principal în Revoluția portocalie și primul său prim-ministru. Ianukovici, care, de asemenea, a fost pentru scurt timp prim-ministru în această perioadă, a fost și el implicat în această luptă internă. Cum liderii ucraineni s-au angajat în acesta bătălie politică, o majoritate covârșitoare de ucraineni a fost dezgustată de clasa politică ucraineană, conform sondajelor de opinie. În timp ce foarte puțin din idealurile Revoluției portocalii mai rămăseseră, acestea s-a încheiat odată cu victoria lui Ianukovici în fața lui Timoșenko în alegerile prezidențiale din februarie 2010. Ca și în alegerile anterioare, rezultatele au arătat o împărțire regională, cu Ianukovici câștigător în estul și sudul Ucrainei unde era populația vorbitoare de limba rusă, în timp ce Timoșenko a predominat în Ucraina centrală și de vest, unde naționalismul ucrainean este mai puternic.

Guvernul Ianukovici a fost criticat în situația drepturilor omului și corupției masive la nivel înalt, în mare parte comise de propria familie și asociații acesteia. Oficialii Statelor Unite și Uniunii Europene și-au exprimat îngrijorarea asupra orientării guvernului de a urmări penal liderii opoziției. În cazul cel mai proeminent, în octombrie 2011, Timoșenko a fost condamnată pentru abuz de putere în semnarea unui acord de furnizare de gaze naturale cu Rusia și a fost condamnată la șapte ani de închisoare.

Până acum câteva luni în urmă, s-a crezut că, în ciuda creșterii nemulțumiri față de guvern, a fost puțin probabil apariția unor tulburări publice în Ucraina, având în vedere dezamăgirea venită în urma rezultatului Revoluției Portocalii. Cu toate acestea, în noiembrie 2013 guvernul a luat o decizie de ultim moment să nu semneze un Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană și Acordul de Liber Schimb cu aceasta, din cauza presiunii rusești. Aceasta a stârnit un val de demonstrații și tulburări civile, care a început în seara zilei de 21 noiembrie 2013 cu proteste publice în piața centrală din Kiev, piața denumită și Piața Independenței sau Maidan Nezalejnosti. Pe data de 30 noiembrie, poliția ucraineană a intervenit violent acolo, a atacat și a bătut brutal protestatarii pașnici în scopul de a-i dispersa. Acțiunea a scandalizat mulți ucraineni, și a dus la o creștere masivă a participării la proteste în Kiev, s-a trecut de la proteste pro-europene la proteste anti-guvern și anti-coruptie, reclamându-se nu doar eșecul Ucrainei de a semna Acordul de Asociere, ci lipsă de respect a guvernului pentru demnitatea cetățenilor Ucrainei. În același timp au avut loc proteste în alte orașe ucrainene, în principal în vestul și centrul Ucrainei, însă nu de aceeași intensitate.

În următoarele trei luni, guvernul Ianukovici a alternat între încercarea unor represiuni și a unor gesturi de conciliere. La 18 februarie a fost atins punctul culminant când guvernul s-a angajat în cele mai violente încercări de represiune împotriva Maidan-ului, fapt care a dus rapid la căderea regimului. Berkut, unitatea specială a poliției antirevoltă a încercat să îndepărteze protestatari din Maidan și alte zone din Kiev, cu sprijinul unor bande de huligani de stradă angajate de către guvern, fiind ucise peste 100 de persoane și alte câteva sute rănite. Folosirea armelor de foc, în principal de poliție, inclusiv de lunetiști au cauzat multe victime, numărul acestora putând fi motivul principal pentru prăbușirea regimului. Pe 20 februarie, s-a aprobat o rezoluție cerând retragerea forțelor din Ministerul de Interne și a forțelor militare din Kiev și interdicția privind utilizarea armelor de foc. Odată ce poliția și militarii au respectat rezoluția, grupurile de protestatari au ocupat clădirile guvernamentale cheie. Ianukovici și mai mulți oficiali ai guvernului au fugit din capitală pe 21 februarie, părăsind țară.

După fuga lui Ianukovici și suporterii săi, Parlamentul ucrainean, acum compus în principal din deputați de opoziție, au luat măsuri radicale. Parlamentul l-a destituit pe Ianukovici din funcția de președinte pe 22 februarie pentru abandonarea îndatoririlor. În aceeași zi, Iulia Timoșenko a fost eliberată din închisoare. Oleksandr Turcinov, a fost ales președinte al Parlamentului și pus ca președintele interimar până la noile alegeri prezidențiale, stabilite de către parlament pentru data de 25 mai. Parlamentul a restaurat prevederile Constituției Ucrainene din 2004, eliminând modificările efectuate de Ianukovici pentru a consolida președinția. Fostul președintele Ianukovici și zeci de alte înalți oficiali ai fostului regim erau căutați de poliție pentru partea lor în uciderea și rănirea protestatarilor și ai altor oponenții ai regimului.

Pe 27 februarie, Parlamentul ucrainean a aprobat noul guvern, condus de Arseni Iațeniuk, fostul prim-ministru și lider al Partidului Patriei. Guvernul includea membri ai Partidului Patriei, de asemenea activiști ai Maidan-ului, cu nici una din figurile cheie al regimului de la fosta guvernare. Cu toate acestea, mulți protestatari vedeau noua conducere destul de sceptic, suspectând că acesta este aproape la fel de oportunistă și coruptă ca regimul Ianukovici, cum s-a întâmplat și cu 10 ani mai devreme odată cu eșecul Revoluției Portocalii.

A urmat apoi Criza din Crimeea pe fondul neliniștii populației pro-ruse, o criză internațională care implică Rusia și Ucraina declanșată în Peninsulă Crimeei, o regiune care până în februarie 2014 a fost administrată de către Ucraina ca Republica Autonomă Crimeea. Această regiune este populată de o majoritate etnică rusă dar și de minorități precum etnici ucrainieni și tătari.

Această criză s-a declanșat spre sfârșitul lunii februarie în Regiunea Autonomă Crimeea, în urma revoluției ucrainene, în care guvernul președintelui Viktor Ianukovici a fost demis de către parlamentul ucrainean. Protestele au fost organizate în principal de către grupuri de etnici ruși care s-au opus evenimentelor din Kiev și au vrut legături strânse sau integrarea cu Rusia, pe lângă extinderea autonomiei sau posibila independență pentru Crimeea. Alte grupuri, inclusiv tătarii, au protestat în sprijinul revoluției. Până la organizarea privind alegerea unui președinte, Oleksandr Turcinov a numit președinte interimar iar noul Consiliul de Miniștri numit Guvernul Iațeniuk, ales în data de 27 februarie, a fost recunoscut de către majoritatea comunității internaționale printre care Statele Unite și Uniunea Europeană. Rusia a refuzat să recunoască noile autorități de la Kiev spunând că guvernul este unul nelegitim și, de asemenea, rezultat ai unei lovituri de stat, acuzând Statele Unite și Uniunea Europeană că finanțează și direcționează revoluția.

Începând cu sfârșitul lunii februarie forțele pro-rusești au început treptat să preia controlul asupra Peninsulei Crimeea, aceste forțe fiind considerate, în mare parte, militari ruși fără însemne. Pe 27 februarie, bărbați înarmați purtând măști au ocupat un număr de clădiri importante din Crimeea, inclusiv clădirea Parlamentului și două aeroporturi. Ei au distrus aproape toate telefoanele și serviciul de internet între Crimeea și restul Ucrainei. Sub asediu, Consiliului Suprem al Crimeei a respins Guvernul Republicii Autonome și a înlocuit președintele Consiliului de miniștri din Crimeea, Anatoli Mohiliov cu Serghei Aksionov. Kiev a acuzat Rusia că a intervenit în afacerile interne ale Ucrainei, în timp ce partea rusă a negat oficial aceste reclamații.

Pe 1 martie, Parlamentul Rusiei a acordat președintelui Vladimir Putin autoritatea de a utiliza forța militară în Ucraina, urmând o pledoarie pentru ajutor de la neoficialul lider pro-Moscova, Serghei Aksionov. În aceeași zi, președintele Ucrainei, Oleksandr Turcinov a decretat numirea de prim-ministru al Crimeei ca fiind neconstituțională, considerând comportamentul Federației Ruse ca fiind agresiune directă împotriva suveranității Ucrainei.

În data de 16 martie s-a organizat un referendum al autonomiei Crimeei pentru a se alătura Rusiei, cu o participare de 83% și cu un rezultat afirmativ de 96.77% în cazul Crimeei și 95.6% în cazul Sevastopolului. Uniunea Europeană, Statele Unite, ucrainenii și tătarii din Crimeea au considerat acest referendum ca fiind contrar Constituției Ucrainei și dreptului internațional. A doua zi, Parlamentul din Crimeea a declarat independența față de Ucraina, începând să caute recunoașterea Organizației Națiunilor Unite și cerând să se alăture Federației Ruse. În 18 martie Rusia și Crimeea semnează Tratatul de intrare a Republicii Crimeea și Sevastopol în Federația Rusă ca pe 21 tratatul să fie ratificat.

Pe lângă anexarea de către Rusia a Crimeei, guvernul ucrainean se zbătea pentru a stabili controlul asupra regiunii de est și sud Ucrainei. În martie 2014, mii de protestatari pro-ruși au luat parte la manifestații în regiune, în special în orașele Donețk și Lugansk în regiunea Donbas și în Harkov. Unii manifestanți cereau unirea cu Rusia, alții doar o mai mare autonomie față de guvernul de la Kiev.

În provincia Donețk în urma protestelor pro-ruse activiștii au ocupat clădirea Administrației Regionale și Primăria din Donețk, și au declarat pe 7 aprilie formarea Republicii Populare Donețk ca stat auto-proclamat. Aceasta a fost pusă pe seama unei lipse de dialog cu conducerea din capitala Kiev, care ignoră necesitățile regiunii.

La o zi distanță același lucru s-a întâmplat și în provincia Lugansk. Activiști anti-Kiev au ocupat clădirea administrativă a provinciei, intenționând să își declare independența ca Republica Parlamentară Lugansk. Nu s-a reușit și astfel a fost formată Republica Populară Lugansk.

Atât în regiunea Donețk cât și în Lugansk s-a organizat un referendum în data de 11 mai pentru a se separa de Ucraina și de a-și declara independența în ciuda cererii publice a lui Vladimir Putin de le amâna pentru a crea condițiile unui dialog direct între autoritățile din Kiev și reprezentanții Ucrainei de sud-est. Conform rezultatelor anunțate aproximativ 90% și respectiv 96% au votat pentru suveranitatea statului, iar ca răspuns Kievul le-a respins ca fiind nelegitime.

În ziua de după referendum, Consiliul Republicii a proclamat Donețk ca fiind un stat suveran și cerea Rusiei să ia în considerare problema aderării în Federația Rusă. De asemenea, au anunțat că nu va participa la alegerile prezidențiale care urmau să aibă loc pe 25 mai. Ca răspuns, Kremlinul a solicitat dialogul între guvernul de la Kiev și regiunile de Sud-est ale țării, sugerând că anexarea regiunii precum în cazul Crimeei nu este luat în calcule de către Moscova.

Cu o zi înaintea alegerilor prezidențiale, autoproclamatele republici populare Donețk și Lugansk au format un nou stat, Republica Novorussia, în urma unui congres al susținătorilor federalizării Ucrainei, care a avut loc la Donețk.

O altă serie de proteste a avut loc în regiunea Harkov și clădirea administrației regionale de stat a fost ocupată de mai multe ori. S-a cerut și aici organizarea pe 11 mai a unui referendum privind independența alături de celelalte două regiuni, Donețk și Lugansk, însă tocmai datorită divergențelor de opinie cu insurgenții din acestea separatiștii au renunțat la organizarea referendumului.

În timp ce tensiunile continuau în sudul și în estul Ucrainei guvernul ucrainean încearca să ajungă la oamenii din estul și sudul țării, unde guvernul nu nu era văzut cu încredere. Cu sprijinul OSCE, Ucraina a ținut o serie de “mese rotunde” cu personalități politice de conducere și ONG-uri în diferite regiuni ale țării, respingând participarea grupurilor separatiste care au fost implicate în acte de violență. Guvernul ucrainean susținea amendamentele constituționale și legislația care să confirme un statut special pentru limba rusă.

Cu o săptămână înainte de alegerile prezidențiale Kremlinul anunța că președintele rus Vladimir Putin a ordonat forțelor ruse din apropierea granițelor cu Ucraina întoarcerea acestora în punctele de dislocare permanentă. Potrivit declarațiilor lui Putin retragerea trupelor rusești urma să se finalizeze la 1 iunie, iar retragerea a avut scopul de a crea condiții favorabile pentru alegerile din Ucraina. Totuși oficiali NATO și cei ai Statelor Unite au declarat că nu au dovezi concludente ale retragerii complete.

În urma așteptatelor alegeri prezidențiale desfășurate pe 25 mai Petro Poroșenko a fost ales președinte cu aproximativ 56 % din voturi. În regiunile Donețk și Lugansk care au declarat inițial că nu vor participa la vot s-au deschis aproximativ 20% din secțiile de votare în timp ce în reședințele Donețk și Lugansk nu s-a deschis nici o secție de votare.

Începând cu 26 mai militarii ucraineni au continuat operațiunea specială, în scopul suprimării protestelor, începută la mijlocul lunii aprilie lansând la Donețk o ofensivă în încercarea de a recuceri Aeroportul Internațional ocupat de separatiști. În urma luptelor forțele de autoapărare s-au retras raportându-se peste 40 morți. Trei zile mai târziu armata ucraineană a reluat operațiunea în jurul orașelor Slaviansk și Kramatorsk, unde în timpul luptelor din apropierea orașului Slaviansk forțele pro-ruse doborât două elicoptere de transport militar ucrainean. Atacul a dus la moartea a cel puțin 12 membri ai armatei ucrainene, inclusiv un general. În regiunea Lugank, în data de 2 iunie, separatiștii au atacat un post de frontieră

La data de 8 iunie, la o zi de la investirea în funcție a lui Petro Poroșenko a cerut încetarea focului, însă în ciuda apelului său în Slaviansk ciocnirile au continuat. Astfel separatiștii au continuat să atace forțele ucrainene în orașe precum Lugansk, Kramatorsk și Slaviansk, rezultând moartea a aproximativ 40 rebeli.

În apropierea aeroportului din Lugansk la data de 14 iunie separatiștii au doborât un avion militar de transport la bordul căruia se aflau 49 oameni. Atacul, criticat de marile puteri ale lumii, putând reprezenta un exemplu privind escaladarea violențelor care amenința să distrugă orice promisiune de soluționare pașnică a conflictului.

La data de 16 iunie Președintele Petro Poroșenko a anunțat că va propune o amplă încetare a focului în estul Ucrainei odată ce armata va recâștiga controlul și va închide granița cu Rusia. Două zile mai târziu a anunțat o încetare temporară a focului, pentru a permite rebelilor o șansă de a depune armele, dând certitudinea că cei care se predau pașnic și nu au comis crime grave vor primi amnistie.

La doar câteva zile după ce contura planul pentru o încetare a focului, ca parte a unui plan de pace mai larg, președintele ucrainean, Petro Poroșenko a anunțat oficial la 20 iunie începutul unui acord de încetare a focului timp o săptămână. Conform spuselor lui Poroșenko, forțele militare ucrainene nu vor executa foc pe parcursul perioadei încetării focului, care se încheie la 27 iunie, decât în situația în care se trage asupra lor. De asemenea, el a reevidențiat apelul guvernului său pentru rebeli de a depune armele, afirmând că acordul de încetare a focului le dă suficient timp pentru a se dezarma iar cei care nu vor face vor fi “distruși”.

3.3. Modul de intervenție al organizațiilor internaționale

După prăbușirea Uniunii Sovietice, și după ce Kievul și-a câstigat independența față de Moscova în 1991, Ucraina a devenit pentru scurt timp ce-a de-a treia putere nucleară din lume. Hotărârea comunității internaționale a fost de a reduce armele nucleare iar din acest motiv, Ucraina, alături de Belarus și Kazahstan, a decis să renunțe la arsenalele nucleare și să adere la Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare. În schimb marile puteri nucleare precum Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Statele Unite și inclusiv Federația Rusă, și-au declarat angajamentul de a apăra și de a respecta suveranitatea și economiile celor trei națiuni.

Astfel Ucraina, alături de celelalte două țări, a semnat Memorandumul de la Budapesta, în data de 5 decembrie 1994, odată cu aderarea la Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare. De asemenea, memorandumul a fost semnat de președintele Rusiei și cel al Statelor Unite, precum și de prim-ministrul Regatului Unit. Fiecare dintre semnatarii Memorandumului de la Budapesta au oferit garanții de securitate națională fiecarei țări, inclusiv Ucrainei.

Ca urmare, Rusia, SUA și Marea Britanie au obligația de a se abține de la amenințarea sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei, să nu utilizeze niciodată forțe armate împotriva acesteia, cu excepția cazurilor de auto-apărare sau a cazurilor care sunt în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite. De asemenea, țările semnatare și-au afirmat angajamentul în a solicita imediat o acțiune a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, pentru a ajuta Ucraina, în cazul în care aceasta este victima unui act de agresiune sau este subiectul unei agresiuni prin utilizarea armei nucleare.

Organizațiile internaționale precum Organizația Națiunilor Unite, NATO și Uniunea Europeană au intervenit în cazul crizei din Ucraina, datorită faptului că cel puțin una din semnatarele Memorandumului este membră a unei organizații din cele trei enumerate anterior, iar escaladarea unui eventual conflict care presupune intervenția țării membre presupune, de asemenea, intervenția întregii organizații. Astfel organizațiile internaționale au intervenit în Ucraina pentru a împiedica eventuala escaladare a crizei și pentru a ajuta la soluționarea crizei pe cale diplomatică.

3.3.1. Intervenția Organizației Națiunilor Unite

Confruntându-se cu amenințarea unei potențiale destrămări a țării, noul guvern al Ucrainei, în dimineața zilei de 28 februarie a făcut apel la Consiliul de Securitate al ONU să convoace o ședință de urgență în privința unei soluționări diplomatice a crizei din Ucraina.

Cererea, care constă într-o scrisoare de la ambasadorul ONU al Ucrainei venea la o zi după ce separatiștii pro-rusi din Crimeea au ocupat clădirile guvernamentale și au ridicat steagul rusesc deasupra parlamentului regional.

Astfel, în urma acestei cereri Consiliul de Securitate a avut numeroase întruniri în ceea ce privește Criza din Ucraina. Prima întrunire a avut loc în data de 1 martie 2014 în urma cererii la dialog direct ai oficialilor Națiunilor Unite pe fondul tensiunilor din Crimeea. Secretarul General al ONU, Ban Ki-moon, care încă de la începutul crizei a fost îngrijorat cu privire la tensiunile în continuă creștere cerând de mai multe ori autorităților din cele două state să coopereze și să găsească o soluție pașnică, a declarat că este crucial restabilirea calmului și descaladarea situației, dialogul fiind instrumentul cu care această criză trebuie să se încheie. Acesta a făcut apel ca președintele Putin să se implice de urgență în dialog direct cu autoritățile din Kiev. De asemenea, într-o declarație emisă mai devreme în acea zi de către purtătorul său de cuvânt, Ban Ki-moon a făcut apel la respectarea deplină și menținerea independenței Ucrainei, a suveranității și a integrității sale teritoriale.

Membrii Consiliului și-au exprimat profundă îngrijorare cu privire la deteriorarea rapidă a situației din Ucraina, au subliniat necesitatea urgentă cu privire la descaladare a situației și au făcut apel ca toate părțile implicate să exercite reținere maximă și să se abțină de la acțiuni care ar putea agrava situația.

Tot la întrunirea din 1 martie a Consiliului de Securitate, Secretarul General Adjunct Jan Eliasson a declarat că într-un asemenea moment crucial misiunea organizației este de a căuta rezolvări pașnice a conflictelor, iar Carta ONU ar trebui să servească drept ghid principal în această situație gravă.

Pe data de 3 martie 2014 Secretarul General Ban Ki-moon, și ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, au discutat despre criza din Ucraina și despre necesitatea soluționării diplomatice a crizei, în cadrul unei întâlniri de la Geneva. În acest timp, Jan Eliasson, sosise la Kiev pentru a se informa cu privire la situația reală din țară și pentru a se intâlni cu autoritățile ucrainene. De asemenea Consiliul de Securitate s-a întrunit din nou la New York pentru a lua în considerare cele mai recente evoluții și pentru a face tot posibilul în prevenirea unei intervenții militare a Rusiei.

În urma cereri Secretarului General la începutul lunii martie, Asistentul Secretarului General al ONU pentru drepturile omului, Ivan Šimonovic s-a deplasat în Ucraina pentru a vizita estul, vestul și sudul țării, inclusiv Crimeea, pentru a evalua situația drepturilor omului.

O altă întrunire Consiliului de Securitate a avut loc la data de 13 martie 2014, pusă pe seama deteriorării situației din Republica Autonomă Crimeea, care amenința integritatea teritorială a Ucrainei. Aceasta întrunire a venit în urma apelurilor înalților oficiali ONU, făcute timp de câteva săptămâni, către părțile aflate în conflict pentru a descalada tensiunile și pentru a se implica într-un dialog direct și constructiv pentru a găsi o modalitate pașnică de a opri tensiunile din Ucraina, care durau de mai multe luni. În cadrul întrunirii Jeffrey Feltman, Sub-secretarul General pentru Afaceri Politice, a exprimat preocuparea tot mai profundă a Secretarului General Ban Ki-moon în ceea ce privește deteriorarea situației din Crimeea și creșterea tensiunilor din estul Ucrainei. Tensiunile erau sporite de către parlamentarii din Crimeea în urma deciziei de a se alătura Rusiei și de a organiza un referendum pe 16 martie 2014 pentru a valida acesta decizie, și unde recent erau desfășurate trupe rusești suplimentare și vehicule blindate.

Feltman a reafirmat apelurile făcute de către Secretarul General al ONU de a rezolva criza într-o manieră care respectă integritatea teritorială a Ucrainei și care să deschidă calea pentru un dialog constructiv retoric liber. De asemenea a declarat că “toate părțile trebuie să evite acțiunile unilaterale care ar putea crește și mai mult tensiunile și care ar face deescaladarea dificilă. Instabilitatea în Ucraina nu este în interesul nimănui și va avea consecințe dezastruoase în regiune și în lume” , Acesta a mai subliniat că Națiunile Unite, cu eforturi concertate reale din partea comunității internaționale “pot trage împreună Ucraina de pe marginea prăpastiei”.

La data de 14 martie Asistentul Secretarului General al ONU pentru drepturile omului, Ivan Šimonovic a anunțat mobilizarea unei echipe de monitorizare ONU pentru a ajuta la stabilirea presupuselor fapte de încălcăre ale drepturilor omului, inclusiv în Crimeea, și care să ajute la detensionarea situației, menționând că pe parcursul vizitei sale a constatat încălcări grave ale drepturilor omului, cum ar fi folosirea excesivă a forței și detenții arbitrare care au avut loc în urma protestelor izbucnite în țară cu câteva luni înainte.

După referendumul din Crimeea Secretarul General a declarat că este ”profund îngrijorat și dezamăgit” de rezultat și că acest referendum doar va accentua situația deja complexă și tensionată. De asemenea va continua să urmărească îndeaproape situația din Ucraina, cerând încă de la începutul crizei tuturor părților să evite măsurile pripite care ar putea accentua tensiunile.

Declarația vine în urma unei reuniuni de urgență a Consiliului de Securitate al ONU, la care corpul celor 15 națiuni a fost împiedicat să adoptate o rezoluție ca urmare votului negativ din partea Rusiei, un membru permanent al Consiliului. Acea rezoluție îndeamna comunitatea internațională să afirme frontierele naționale ale Ucrainei și să declare referendumul din Crimeea invalid. China, care este de asemenea un membru permanent alături de Franța, Marea Britanie și Statele Unite, s-a abținut de la vot.

În data de 19 martie Consiliul de Securitate s-a întrunit din nou ca urmare a evoluțiilor rapide după referendum, în care oamenii din Crimeea au votat să părăsească Ucraina și să se alăture Federației Ruse. O echipă de monitorizare a drepturilor omului a Organizației Națiunilor Unite a fost mobilizată în regiune, și urma să viziteze capitala Simferopol.

Liderul ONU în încercarea de a încuraja părțile aflate în conflict să ajungă la o soluție pașnică a crizei folosindu-se mijloacele diplomatice a avut o întâlnire cu președintele rusiei Vladimir Putin, după care cu prim-ministrul Ucrainei Arseni Iațeniuk. La întâlnirea cu președintele rus Ban Ki-moon a subliniat necesitatea restaurarării “relațiilor frățești” dintre cele două țări, precum și poziția crucială a Rusiei pe scena internațională. De asemenea a subliniat că în calitate de membru permanent al Consiliului de Securitate, Rusia este esențială în menținerea păcii și securității intenționale precum și rezolvarea conflictelor în conformitate cu Carta Națiunilor Unite, așa cum s-a solicitat de către Vladimir Putin în cazul altor dispute internaționale.

În cadrul întâlnirii cu prim-ministrul ucrainean Iațeniuk, liderul ONU l-a informat pe acesta cu privire la întâlnirea să recentă cu liderii ruși, printre care președintele Vladimir Putin și cu ministrul de Externe, Serghei Lavrov.

Într-un vot care a reafirmat unitatea Ucrainei și a integrității teritoriale, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat la data de 27 martie 2014 o rezoluție subliniind că la mijlocul lunii martie referendumul din Crimeea, care a condus la anexarea peninsulei la Rusia “nu are nici o valabilitate” și că părțile ar trebui să “urmărească imediat o rezolvare pașnică a situației”.

În urma votului s-au înregistrat de 100 voturi în favoare, 11 împotrivă și 58 de abțineri, Adunarea adoptând rezoluția intitulată “integritatea teritorială a Ucrainei”. Prin aceasta făcea apel la statele, organizațiile internaționale și agențiile specializate să nu recunoască nici o schimbare în statutul Crimeei sau a orașului port Sevastopol, și să se abțină de la acțiuni sau relații care ar putea fi interpretate ca atare.

În data de 13 aprilie Consiliul de Securitate a fost avertizat că criza se va adânci în cazul în care nu sunt făcute eforturi privind descaladarea conflictului. Astfel Consiliul de Securitate s-a întrunit din nou pentru a discuta această problemă după ce în Lugansk, Harkov, Donețk și în alte 5 orașe din estul Ucrainei au avut loc ciocniri violente și demonstrații ale separatiștilor pro-ruși, precum și ocuparea clădirilor guvernamentale. Cu toate acestea Secretarul General și Națiunile Unite își păstrează poziția de a se ajunge la o soluție pașnică la această criză tot mai profundă, cerând reținere maximă și respectarea dreptului internațional.

După evenimentele petrecute , cu un număr mare de trupe rusești mobilizate de-a lungul frontierei cu Ucraina, șeful ONU a vorbit cu președintele interimar al Ucrainei, Oleksandr Turcinov, pentru a-și exprima marea sa îngrijorare în legătură cu tulburările în curs de desfășurare și în special în legătură cu rapoartele potrivit cărora civili sunt înarmați, atrăgând în special atenția asupra acțiunilor forțelor de ordine și ale grupurilor de protestatari.

După ce la 17 aprilie Ucraina și Rusia, susținută de reprezentanți ai Statelor Unite și ale Uniunii Europene, au convenit la o serie de măsuri pentru descaladarea tensiunilor din estul Ucrainei, Ban Ki-moon conform purtătorului sau de cuvânt s-a arătat incântat că toate părțile au reușit să cadă de acord asupra unor măsuri concrete și urgente care vizează descaladarea situației și găsirea unei rezolvări pașnice a aceastei crize. Acesta ar mai fi declarat “că se așteaptă ca toate părțile să își arate intenția seriosă în a continua să se angajeze, într-un efort de bună-credință, și să pună în aplicare măsurile prevăzute în Declarația de la Geneva, care va contribui la o soluție de durată pentru această criză”.

Violentele au continuat în estul Ucrainei, ducând la pierderea unor vieți omenești și astfel din nou în data de 24 aprilie șeful ONU a subliniat "în termenii cei mai fermi" necesitatea ca toate părțile să-și onoreze angajamentele asumate în cadrul Declarației de la Geneva, în urma unei întâlniri între Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, Ucraina și Rusia cu o săptămână înainte.

În urma unor rapoarte ale presei o echipă a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și un număr de persoane ucrainene care o însoțea au fost capturate, în data de 25 aprilie în timp ce călătoreau în partea de est a țării. Ca răspuns Secretarul General a condamnat cu fermitate această acțiune și a cerut ca aceștia să fie eliberați ”imediat, necondiționat și nevătămat”.

Ca urmare a acestor incidente recente Jeffrey Feltman, Sub-Secretarul General pentru Afaceri Politice, a informat Consiliul de Securitate ca angajamentele luate la data de 17 aprilie la Declarația de la Geneva par să se fi evaporat, și a cerut celor cu influență asupra situației să ajute de urgență la rezolvarea ei.

La 2 mai Consiliul de Securitate a fost convocat de urgență pentru a doua oară în săptămâna cu privire la situația din Ucraina ca urmare a evenimentelor din orașul Slaviansk unde 2 elicoptere militare ucrainene au fost doborâte, iar grupul de observatori europeni capturați nu a fost eliberat. Secretarul General a anunțat că Feltman urma să călătorească la Kiev și Moscova pentru a se întâlni cu oficialii statelor și cu partenerii internaționali pentru a transmite mesajul acestuia ca ”toți actorii trebuie să exercite cea mai mare prudență, pentru a preveni situația extrem de fragilă să scape de sub control”.

La eliberarea observatorilor OSCE și a însoțitorilor lor ucraineni în data de 3 mai, Secretarul general al ONU a salutat eforturile tuturor celor care s-au implicat, inclusiv Federației Ruse. De asemenea și-a exprimat tristețea cu privire la pierderea vieților omenești ca urmare a violentelor din Odessa și cerea ca evenimentele să fie investigate ”rapid și concludent”.

Conform raportului Națiunilor Unite din data de 16 mai s-a constatat o creștere îngrijorătoare a deteriorării drepturilor omului, citând numeroase crime, torturi, răpiri, intimidări precum și agresiuni sexuale comise în mare parte de către grupurile de separatiști. Astfel ca urmare violentelor în creștere din estul și sudul Ucrainei rezultate cu distrugeri și pierderi de vieți oficialii Națiunilor unite responsabili cu drepturile omului au făcut apel parților aflate în conflict să depună un efort mai mare privind rezolvarea pașnică, și să oprească acțiunile ilegale care încalcă legile și Constituția Ucrainei.

Apropiindu-se alegerile prezidențiale din data de 25 mai Secretarul General Ban Ki-moon și președintele rus Vladimir Putin au avut o întâlnire în data de 20 mai în care au discutat despre situația din Ucraina. Ambii oficiali au fost de acord ca această criză poate fi rezolvată doar într-o manieră politică și în cadrul un dialog politic. Șeful Națiunilor Unite și-a exprimat susținerea alegerilor declarând că acest pas este “o oportunitate de a face un pas înainte în direcția păcii și stabilității pe termen lung”, cerând părților implicate să își intensifice eforturile pentru a contribui la crearea condițiilor care să permită alegătorilor din toată țara să-și exprime dreptul la vot în siguranță.

La 2 zile după alegerile prezidențiale în urma cărora Petro Poroșenko a fost ales că noul președinte al Ucrainei, Secretarul General al Națiunilor Unite a salutat desfășurarea în general pasnică a alegerilor, însă s-a declarat îngrijorat de violențele din Donețk soldate cu zeci de morți, și a cerut reinstaurarea autorității statale în sudul și estul Ucrainei pe cale pașnică.

Pentru prima dată după alegerile prezidențiale întrunirea Consiliului de Securitate la data de 28 mai a venit ca urmare a creșterii dramatice a violențelor din estul țării în orașele Donețk și Lugansk. Secretarul General s-a arătat încântat de declarațiile noului președinte de a se angaja imediat în dialog, și a reafirmat necesitatea de a lua măsuri în estul țării, pe cale diplomatică.

Sub-Secretarul General Jeffrey Feltman și-a încheiat în 9 iunie o vizită în Ucraina reprezentându-l pe Secretarul General Ban Ki-moon la inaugurarea noului președinte. În cadrul vizitei a reafirmat angajamentul Națiunilor Unite de a sprijini țara, și a avut întâlniri cu Guvernului și reprezentanți ai societății civile de rang înalt pentru a discuta despre eforturile politice.

Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite și-a exprimat la data de 17 iunie condoleanțele cele mai profunde pentru familiile jurnaliștilor care au fost uciși în violentele din estul Ucrainei, și a încurajat o investigație amănunțită a tuturor astfel de incidente.

Secretarul General Ban Ki-moon, în ciuda creșterii crizei mai ales în sudul și în estul Ucrainei, este încrezător că mai este timp pentru a evita un adevărat conflict în Ucraina, și cere autorităților din Kiev să continue să răspundă la astfel de acte cu reținere maximă și în conformitate cu legislația ucraineană și principiile internaționale ale drepturilor omului.

3.3.2. Intervenția Uniunii Europeane

Ucraina urmărește o eventuală aderare la UE , dar cele mai multe țări din UE s-au opus ridicând problema ca o țară mare, săraca ca Ucraina ar putea fi o povară și ar aduce tensiuni în ceea ce privește trezoreriile UE. Acordul de Asociere este principalul instrument al UE de a promova valorile europene și de a aprofunda relațiile economice cu Ucraina și alte țări foste sovietice . Acordul include un acord de liber schimb cu UE cunoscut în jargonul UE ca Zonă de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător. Deși deschide și mai mult potențialele piețe lucrative UE pentru Ucraina, aceasta necesită, de asemenea, să se adopte legislația și standardele UE iar propriile firme să se expună concurenței dure din importurile UE. Apropierea de normele UE ar putea duce, de asemenea, la creșterea investițiilor străine în Ucraina. Sub o presiune intensă din partea Rusiei, care să opus cu fermitate intenției Ucrainei de a semna Acordul de Asociere , guvernul ucrainean a anunțat pe 21 noiembrie că nu va semna acordul, declanșând o serie de evenimente în urma căruia trei luni mai târziu a dus la prăbușirea regimului.

Oficialii Uniunii și cei ai guvernelor statelor membre ale UE a condamnat violența fostului guvernul ucrainean și a aliaților împotriva protestatarilor pașnici . Ei au cerut guvernului ucrainean să adopte rapid măsurile necesare pentru a pune capăt crizei politice din Ucraina în mod pașnic. După o escaladare bruscă a violențelor la 18 și 19 februarie, UE în urma sesiunii extraordinare a Consiliului de Afaceri Externe din 20 februarie 2014, convocată de Înalt Reprezentantul pentru politica externă și politica de securitate Catherine Ashton, a adoptat impunerea unor interdicții de călătorie și blocarea unor active pentru oficialii ucraineni. La 21 februarie, miniștrii de externe din Franța, Germania și Polonia au venit la Kiev și au ajuns la un acord potrivit căruia urma să se pună capăt confruntărilor violente, însă a fost aproape imediat pronunțat scos din uz de prăbușirea regimului .

Prăbușirea regimului Ianukovici părea să fi luminat perspectivele pentru o relație mai strânsă cu UE, iar la 21 martie 2014 UE și Ucraina au semnat la Bruxelles la prevederile politice ale Acordului de Asociere urmând ca partea acordului privind Zona de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător să fie semnată după alegerile prezidențiale din luna mai.

O a doua reuniune extraordinară a Consiliului la 3 martie 2014 a condamnat încălcarea clară a suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei prin acte de agresiune ale forțelor armate ruse, precum și autorizarea dată de către Consiliul Federației din Rusia la data de 1 martie, pentru utilizarea forțelor armate pe teritoriul Ucrainei. UE a solicitat Rusiei să-și retragă imediat forțele sale armate în zonele lor de staționare permanenta, în conformitate cu Acordul privind partajarea Flotei la Marea Neagră, statutul și condițiile staționarii ei pe teritoriul Ucrainei. UE a lăudat, de asemenea, răspunsul demonstrat de către Ucraina.

La 5 martie , Comisia Europeană a prezentat un pachet de ajutor de 11,175 miliarde de euro pentru Ucraina . Pachetul include 1,6 miliarde de euro credite de asistență macro- financiară pentru a sprijini finanțele publice ale Ucrainei. UE va oferi, de asemenea, 1,565 miliarde de euro între 2014 și 2020 pentru a sprijini eforturile de reformă ale Ucrainei . Pachetul include până la 3 miliarde de euro, în împrumuturi de la Banca Europeană de Investiții și de 5 miliarde de euro de la Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare . În plus , UE va stabili un Forum de Investiții la Nivel Înalt pentru a ajuta la modernizarea sistemului de tranzit al gazelor naturale din Ucraina și de a lucra pe inversarea fluxului de conducte prin Slovacia , astfel că Ucraina să poată primi gaz din vest. De asemenea se vă urmării accelerarea planului de acțiuni privind liberalizarea vizelor și asistența tehnică pe o serie de domenii de la constituționale până la reforme judiciare și în ceea ce privește pregătirea alegerilor.

Într-o declarație a șefilor de stat sau de guvern în urma unei reuniuni extraordinare la 6 martie, UE a subliniat că o soluție la criză trebuie să fie găsită prin negocieri între guvernele din Ucraina și Federația Rusă, inclusiv prin potențiale mecanisme multilaterale.

În absența unor măsuri ale Federației Ruse, Uniunea Europeană pe data de 17 martie, a doua zi după ce autoritățile din Crimeea au ținut un referendum cu privire la anexarea Ucrainei la Federația Rusă, Uniunea anunța impunerea unor interdicții de călătorie și blocarea unor active pentru 21 de personalități din Ucraina și Rusia, care au jucat un rol în acapararea de către Rusia a Crimeei.

Consiliul European din 20 martie 2014 a condamnat cu fermitate anexarea ilegală de Crimeea și Sevastopol la Federația Rusă, solicitând Comisiei să evalueze consecințele juridice ale acestei acțiuni și să propună restricții economice, comerciale și financiare cu privire la Crimeea pentru o implementare rapidă. Liderii UE, de asemenea, au amintit că orice măsuri suplimentare ale Rusiei de a destabiliza situația din Ucraina ar conduce la consecințe suplimentare și de lungă durata pentru relațiile economice.

Astfel, la 21 martie, UE a impus sancțiuni suplimentare pentru alte 12 personalități marcante din Rusia, după ce președintele Putin a semnat un acord cu liderii din Crimeea care încorporează regiunea în Federația Rusă.

Conform celor stabilite în cadrul Consiliului Afaceri Externe din 14 aprilie, prin care Uniunea Europeană a cerut Rusiei să înceteze actele ilegale din estul Ucrainei și să retragă trupele de la granița cu Ucraina, și în conformitate cu declarația liderilor G7, potrivit căreia continua escaladarea tensiunilor și Rusia continua manevrele militare la granița cu Ucraina în 28 aprilie, UE a adăugat alte 15 nume pe lista cu sancțiuni.

Uniunea Europeană a continuat măsurile de sancționare în lipsa măsurilor privind descaladarea tensiunilor, Miniștrii de externe adăugând, în data de 12 mai, alte 13 persoane pe lista cu interdicții de călătorie și blocarea activelor în urma crizei din Ucraina. De această dată cei 28 de miniștrii UE au hotărât, de asemenea, sancționarea cu blocarea activelor și a două companii cu sediul în Crimeea.

Lista UE include înalți oficiali guvernamentali și membri ai parlamentului rus, dar, de asemenea, figuri direct implicate în operațiunea din Crimeea și în eforturile de a destabiliza Ucraina. Spre deosebire de Statele Unite, Uniunea Europeană a refuzat să acționeze împotriva unei companii, oameni de afaceri sau sectoare mai largi ale economiei ruse. Liderii europeni invoca mai multe motive pentru care UE nu urmează strategia Statelor Unite de a impune sancțiuni companiilor aflate în legătură cu cercul financiar a președintelui Putin, legăturile economice ale țărilor Uniunii cu astfel de persoane și instituții din Rusia fiind mult mai profunde. Multe țări vor să evite sancțiunile datorită loviturilor pe care le-ar resimții industriile lor interne.

Alegerile prezidențiale din Ucraina, la 25 mai au fost caracterizate de o participare ridicată și hotărârea clară a autorităților ucrainene de a organiza un veritabil exercițiu democratic, în conformitate cu angajamentele internaționale și respectarea libertăților fundamentale, în ciuda unui mediu de securitate ostil în regiunile estice. Catherine Ashton a reafirmat sprijinul puternic al UE pentru organizarea de alegeri libere, transparente și echitabile, pentru a permite poporului ucrainean de a-și alege propriul viitor și că este un pas important în descaladarea tensiunilor și în încercarea a restaura stabilitatea.

După luarea la cunoștință a evaluării alegerilor preliminare și solicitând tuturor părților implicate să respecte rezultatul, UE, într-o declarație de către șefii de stat și de guvern, la 27 mai și-a reafirmat poziția sa fermă în susținerea suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei, încurajând autoritățile ucrainene să se bazeze pe legitimitatea președintelui nou și să continue să ajungă la populația din toate regiunile Ucrainei, inclusiv prin organizarea de mese rotunde pentru unitate națională.

Înaltul Reprezentant, precum și președinții Consiliului și Comisiei Europene, au vorbit cu Petro Poreșenko să-l felicite pentru victoria sa, și se așteaptă cu nerăbdare colaborarea îndeaproape cu președintele Ucrainei în vederea asigurării stabilității politice și economice.

La data de 7 iunie Petro Poreșenko a declarat că este pregătit să semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, dar nu mai târziu de 27 iunie evidențiind ca modernizarea pe baza standardelor europene reprezintă cheia Ucrainei către succes și către rezolvarea a numeroase probleme.

În timp ce violența în estul Ucrainei a continuat reprezentând o îngrijorare profundă, Înaltul Reprezentant a salutat anunțul președintelui Poroșenko de încetare a focului și un planul pentru soluționarea pașnică a crizei, care a fost, de asemenea, văzut de Consiliu la 23 iunie ca o importantă șansă pentru descaladarea crizei. Consiliul a apelat la toate părțile să fie de acord și să onoreze încetarea focului și a cerut Federației Ruse să sprijine planul de pace și să adopte măsuri pentru a opri fluxul ilegal de luptători, arme și echipamente de peste graniță în Ucraina, precum și de a utiliza influența sa asupra separatiștilor pentru a opri violența și pentru a-i convinge să depună armele. Consiliul și-a exprimat de asemenea îngrijorarea față de deteriorarea rapidă a drepturilor omului și situația umanitară din estul Ucrainei și Crimeea, după cum se menționează în raportul Înaltului Comisar al ONU pentru Drepturile Omului.

În data de 27 iunie 2014 Ucraina, alături de Georgia și Republica Moldova a semnat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, fiind pentru UE un angajament solemn de a sprijini Georgia, Republica Moldova și Ucraina, în fiecare pas de-a lungul drumului de transformare a țărilor lor în democrații stabile, prospere.

Uniunea Europeană susține eforturile depuse de noul guvern ucrainean a stabiliza situația și urmărește cursul de reforme, inclusiv reforma constituțională. UE își reafirmă importanța deosebită a asigurării incluziunii la toate nivelurile de guvernare de către autoritățile ucrainene, inclusiv prin măsuri concepute pentru a ajunge la toate regiunile din Ucraina, grupuri de populație și pentru a asigura protecția deplină a minorităților naționale, în conformitate cu angajamentele internaționale ale Ucrainei. În acest sens, încurajează Ucraina să se bazeze pe expertiza Consiliului Europei și OSCE.

3.3.3. Intervenția NATO

Congresul SUA și-a exprimat îngrijorarea profundă față anexarea de către Rusia a Crimeei și a crizei în curs de desfășurare în Ucraina . Printre altele, criza din Ucraina a sporit preocupări în Statele Unite și în Europa cu privire la direcția viitoare și scopul relației transatlantice de securitate cât și piatra de temelie a acestei relații, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Unii factorii de decizie politică și comentatori au cerut o reevaluare a progresului comunității trans-atlantice în realizarea obiectivului unei Europe “întregi, libere și în relații de pace”, invocând temeri legate de securitatea în unele membre NATO din centru și estul Europei și dispute teritoriale în curs de desfășurare în țări de pe frontierele Alianței, cum ar fi Republica Moldova , Ucraina, și Georgia. Întrebările cu privire la angajamentul și capacitatea NATO de a-și apăra statele sale membre și cu privire la natura relației Alianței cu Rusia s-au mutat în prim-planul discuțiilor cu privire la viitorul NATO. Aceste întrebări sunt de așteptat să fie prezente proeminent la următorul summit NATO al șefilor de stat și de guvern , programat să aibă loc în Țara Galilor pe 4-5 septembrie 2014.

Criza din Ucraina a expus, de asemenea, tensiuni mai de lungă durată în cadrul NATO cu privire obiectivului său strategic . De la sfârșitul Războiului Rece NATO a evoluat de la un accent exclusiv pe apărarea teritorială și descurajare în Europa la supravegherea operațiilor militare și a managementului de criză de pe tot globul . Această transformare a fost bazată în mare parte pe percepția că Rusia nu mai reprezenta o amenințare la adresa securității NATO, și pe convingerea că provocările primare de securitate cu care se confruntă aliații provin de dincolo de regiunea euro-atlantică . Cu toate acestea, unii membri NATO, inclusiv mulți foști membri ai blocului comunist, și-au exprimat în mod constant îngrijorarea că transformarea alianței ar putea veni în detrimentul capacității sale de a susține angajamentul față de apărarea colectivă, prevăzut la articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord . După mai mult de un deceniu de război în Afganistan și pe fondul ascensiunii militare a Rusiei, unii aliați cer ca NATO să aibă concentrare mai mare în ceea ce privește apărarea colectivă.

Statele membre NATO au condamnat ferm acțiunile Rusiei în Ucraina și s-au luat măsuri care vizează atât asigurarea aliaților și partenerilor din Europa Centrală și de Est cât și descurajarea în continuare a agresiunii din partea Rusiei. Acestea includ demonstrații de sprijin pentru Ucraina și integritatea să teritorială; acțiuni pentru a demonstra angajamentul alianței față de apărarea membrelor din Europa Centrală și de Est; și măsuri menite a mustra Rusia. Statele membre NATO au declarat că vor continua să efectueze exerciții militare planificate anterior în Ucraina și în alte locuri din regiune.

Cu toate că aceste acțiuni susținute de către aliații Statelor Unite și NATO, unii analiști și guvernele aliate au cerut un răspuns militar stabilit de comun acord. Printre alte lucruri, criticii au cerut o înaintare mai robustă sau o implementare permanentă a forțelor americane și NATO în Europa Centrală și de Est; exerciții militare suplimentare în regiune; și asistență militară suplimentară a guvernului ucrainean, inclusiv pregătirea militară, precum și arme anti-tanc, arme antiaeriene și alte arme.

Reflectând punctul de vedere al Statelor Unite și al aliaților săi europeni, Secretarul General al NATO, Anders Fogh Rasmussen, în cadrul unui discurs la Forumul din Bruxelles din data de 21 martie, a caracterizat agresiunea militară recentă a Rusiei drept ca fiind “cea mai gravă criză din Europa de la căderea Zidului Berlinului” , și a declarat că NATO “nu mai poate face afaceri ca de obicei cu Rusia”. Răspunsul NATO la situația de până acum a inclus demonstrații de sprijin pentru Ucraina și integritatea să teritorială; acțiuni pentru a demonstra angajamentul alianței față de apărarea statelor membre din Europa Centrală și de Est; și măsuri menite a mustra Rusia.

Aliații au convenit să consolideze cooperarea politică și militară cu guvernul de la Kiev. Aceasta include furnizarea de instructori militari pentru a ajuta la eforturile de modernizare militară ale Ucrainei și la eforturile de a ajuta la îmbunătățirea interoperabilității forțelor armate ucrainene și aliate prin exerciții și operații comune. La 1 aprilie , ministrul de Externe al Ucrainei a declarat că țara nu a solicitat și nu așteaptă de asistență militară materială din partea NATO, dincolo de instruire. Cu toate acestea, acest lucru nu poate exclude asistență bilaterală din partea membrilor individuali NATO , cum ar fi o solicitare raportată în lună martie, pentru ajutor militar din partea SUA.

Statele membre NATO au trimis avioane de luptă suplimentare pentru misiunea de asigurare a integrității spațiului aerian din țările baltice (Baltic Air Policing). NATO a început să efectueze zboruri aeriene de supraveghere peste Polonia și România. Polonia este în prezent liderul misiunii de asigurare a integrității spațiului aerian din țările baltice. Misiunea a fost condusă de către aliații NATO pe o bază de rotație , începând din 2004 , cu detașamente formate din patru avioane de luptă pentru patru luni acționând de la o bază aeriană din Lituania. În martie, Statele Unite ale Americii au dislocat șase aeronave F-15 Eagle suplimentare la misiunea alianței. Marea Britanie, Danemarca, Franța se numără printre ceilalți aliați care s-au angajat să disloce avioane suplimentare pentru această misiune în viitorul apropiat.

La începutul lunii aprilie, NATO a anunțat suspendarea cooperării civile și militare cu Rusia în cadrul Consiliului NATO – Rusia. Dialogul politic între cele două părți vor continua. Activitățile de cooperare în cadrul Consiliului NATO- Rusia, care ar putea fi afectate includ un fond de întreținere a elicopterelor, o inițiativă împotriva narcoticelor în Afganistan, și unele inițiative comune de combatere a terorismului.

La data de 16 aprilie 2014, în urma reuniunii Consiliului Nord-Atlantic, secretarul general al NATO Anders Fogh Rasmussen a anunțat că aliații vor lua măsuri militare suplimentare pentru a consolida apărarea colectivă și pentru a demonstra puterea solidarității aliate. El a indicat că aceste măsuri ar putea include extinderea misiunii de asigurare a integrității spațiului aerian din țările baltice, cu o posibilă creștere de la 4 la 12 avioane de luptă; dislocarea de nave militare în Marea Baltică, Mediterana de Est, și în altă părți; dislocarea de forțe terestre în Europa de Est; dislocarea de planuri militare actualizate de apărare pentru aliații din Europa Centrală și de Est; cursuri de instruire militară și exerciții NATO în regiune. Cei mai mulți aliați din Europa Centrală și de Est au solicitat că NATO să ia astfel de măsuri pentru a demonstra mai clar dorința și capacitatea de a-și apăra state membre. Cu toate acestea, alți aliați par a fi împotriva militarizării relațiilor NATO cu Rusia. Oficialii din Germania, de exemplu, au declarat că desfășurările de trupe permanente în statele membre anterior aliniate cu Uniunea Sovietică ar putea reprezenta o provocare inutilă și contra – productivă a Rusiei.

Fiind un susținător cheie al răspunsului NATO până în prezent, administrația Obama a luat unele măsuri militare suplimentare menite să liniștească aliații din Europa Centrală și de Est. Acestea includ contribuția menționată a misiunii de asigurare a integrității spațiului aerian din țările baltice și precum dislocarea în luna martie a unei escadrile de 12 avioane F-16 și a unui personal de 300 militari NATO în Polonia. La începutul lunii aprilie, Departamentul Apărării a dislocat un număr de 175 de pușcași marini în România pentru a suplimenta forța de rotație a Mării Negre. În plus, Departamentul Apărării a dislocat două nave militare, USS Truxton și USS Donald Cook, în Marea Neagră pentru exerciții menite să liniștească aliați americanilor în ceea ce privește angajamentul SUA în regiune. Statele Unite a suspendat, de asemenea, toate activitățile militare cu Rusia, inclusiv două exerciții trilaterale programate anterior, cu Canada și Norvegia.

Reacția Secretarului General NATO cu privire la retragerea trupelor ruse din apropierea granițelor și întoarcerea acestora în punctele de dislocare permanentă din ordinul președintelui rus Vladimir Putin, a venit pe data de 22 mai declarând că deși era prea devreme să spună ce se întâmpla, speră ca aceasta să fie începutul unei retrageri complete. De asemenea a adăugat ca o retragere semnificativă, cuprinzătoare a trupelor ar fi un prim pas din partea Rusiei în direcția corectă către angajamentele sale internaționale, mai ales că Ucraina se pregătea să organizeze alegeri prezidențiale deosebit de importante.

După alegerile prezidențiale din data de 25 mai Anders Fogh Rasmussen a felicitat cetățenii ucraineni privind angajamentul lor pentru libertate și democrație, în determinarea lor privind propriul lor viitor și pentru modul pașnic în care și-au exercitat dreptul la vot. De asemenea a ținut să aprecieze eforturile autorităților de a organiza alegerile în întreaga țară în ciuda violentelor provocate de separatiștii pro-ruși. El a declarat că “NATO va continua să sprijine eforturile de a se găsi o soluționare pașnică la această criză, și de asemenea sprijină suveranitatea Ucrainei, independența și integritatea teritorială, precum și dreptul de a poporului ucrainean de a determina propriul viitor, fără amestec din afară”.

În cadrul ședinței din data de 4-5 iunie de la Bruxelles a miniștrilor Apărării din statele membre NATO la care s-a discutat amenințările noi la adresa securității NATO în ceea ce privește evenimentele din Ucraina s-a decis consolidarea apărării colective a NATO, extinderea programelor de pregătire a trupelor cât și introducerea patrulelor suplimentare în spațiul maritim și aerian, fiind vorba de o prezenta mai mare a Forțelor Navale ale NATO în Marea Neagră și Marea Baltică.

În urma confruntărilor dure dintre armata ucraineană și separatiștii pro-ruși soldate cu pierderi de vieți omenești oficialii NATO acuză Rusia că sprijină rebelii, acest lucru fiind declarat și de către Sectetarul General al NATO într-o declarație dată pe data de 13 iunie. Acesta a susținut că este “îngrijorat de rapoartele conform cărora bandele înarmate pro-ruse achiziționează arme grele din Rusia, inclusiv tancuri rusești” iar “în cazul în care se confirmă aceste rapoarte, acest lucru ar marca o escaladare gravă a crizei din estul Ucrainei”. În aceeași declarație Rasmussen a preciza că va “continua să solicite Rusiei să finalizeze retragerea forțelor sale militare de la granița cu Ucraina, pentru a opri fluxul de arme și luptători peste graniță, și să-și exercite influența în rândul separatiștiilor să depună armele și să renunțe la violență”. Rasmussen dorește din partea Federației Ruse să respecte angajamentele de la Geneva și să coopereze cu guvernul ucrainean în privința punerii în aplicare a planurilor pentru promovarea păcii, unității și reformei.

3.4. Aprecieri asupra eficienței intervențiilor organizațiilor

internaționale în criza din Ucraina

Criza ce se desfășoară în Ucraina are toate ingredientele clasice ale geopoliticii: politică de putere la nivel înalt, exercitarea de influență regională, manevre militare, proteste pe străzi și ciocniri violente. Problemele ca echilibrul de putere, puterea militară și anarhia internațională, în care guvernarea nu se poate implica mai sus de nivelul statului-națiune, sunt evidențiate pentru a înțelege comportamentul principalilor actori implicați.

Uniunea Europeană a fost practic principalul factor declanșator pentru criza actuală din Ucraina. Apropierea către o cooperare mai strânsă cu Uniunea Europeană s-a ciocnit cu poziția pro-rusă a fostului președinte Viktor Ianukovici. Nemulțumirea poporului ucrainean față de nivelul ridicat de corupție din țară precum și decizia guvernului de a suspenda pregătirile pentru semnarea Acordului de Asociere cu Bruxelles a avut ca urmare proteste violente împotriva influenței exercitate de Moscova. Acordul de Asociere care urma să fie semnat între Uniurea Europeană și Ucraina a fost negociat între anii 2007-2011 și includea un Acord de Liber Schimb Aprofundat și Comprehensiv, fiind un pas fundamental pentru economia Ucrainei.

De fapt, Acordul de Asociere care pare la o primă vedere motivul principal al declanșării crizei, se adresează la domenii precum energia, transporturile și protecția mediului, cooperare industrială, dezvoltare socială, protecșia consumatorului, educație precum si cooperare culturală. Ca în toate acordurile Uniunii cu partenerii săi, Acordul se bazează pe valorile și principiile Tratatului de la Lisabona. Ca urmare Ucraina trebuia să urmărească respectarea democrației si a statului de drept, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a principiilor pentru o bună guvernare, precum și o dezvoltare durabilă. De asemenea, Acordul include dispoziții privind cooperarea în domeniul politicii externe și de securitate și în domeniul energiei. Astfel Acordul de Asociere este privit ca fiind cel mai ambițios acord încheiat între Uniune și un stat din estul Europei care nu este candidat.

Uniunea Europeană se confruntă cu o problemă care este extrem de dificil de rezolvat. Dificultatea constă în importanța relațiilor Uniunii cu Rusia. Rusia este considerat unul dintre cei zece parteneri stategici ai Uniunii Europene, cooperarea dintre cele două acoperind o gamă largă de probleme economice, de securitate, nucleare și ale energiei. Însă piedicile cele mai importante în ceea ce privește adoptarea unor măsuri ale Uniunii Europene provin din cauza relațiilor pe care membrele UE le au cu Rusia. În timp ce țările din fostul bloc estic văd atitudinea Rusiei ca o reapariție a unui razboi rece și cer măsuri dure impotriva acesteia, tările dui vestul Europei se tem că o poziție puternică va afecta relațiile economice și va reduce accesul la gazul rusesc. Printre altele, Germania și Franța au dezvoltat relații strânse cu Rusia de când a devenit o piață atractivă la sfârșitul comunismului. De asemenea investițiile masive ale oligarhilor ruși în diferite sectoare ale economiei Britanice ar fi de asemenea de luat în considerare.

Depăsirea acestor neîntelegeri din interiorul Uniunii și rezolvarea în mod eficient a crizei necesită un lidership puternic și un cadru instituțional eficient. Organele oficiale ale UE au făcut eforturi privind soluționarea acestei crize dar a eșuat dramatic în toate cele trei dimensiuni: nu a reusit sa anticipeze și să prevină deteriorarea pe scara politică; nu a reusit să oprească escaladarea conflictului; și de asemenea nu a arătat o reacție suficient de puternică a acțiunilor ruse din Crimeea. În ceea ce privește prima dimensiune, pe scara politică lucrurile încep să se îmbunătățească odată cu alegerea la 25 mai 2014 a președintelui Petro Poroșenko, iar în ceea ce privește a doua dimensiune invazia trupelor ruse la graniță a arătat că Uniunea a continuat să dea greș în măsurile pe care le-a luat privind soluționarea crizei.

După numeroase negocieri diplomatice UE a luat măsuri și în ceea ce privește acțiunile din Crimeea. Aceste măsuri includ sancționarea prin impunerea unor interdicții de călătorie și blocarea unor active pentru persoanilitățile care au fost implicate în anexarea Crimeei. ca urmare a faptului că Rusia nu a luat măsuri de soluționare a conflictului. De asemenea UE amenință că aceste sancțiuni vor continua. În ciuda acestor sancțiuni Rusia arată putină mișcare în ceea ce privește soluționarea crizei și de asemenea este de așteptat și o reacție împotriva tuturor acestor sancțiuni.

Intervenția NATO a venit ca urmare a protestelor din Kiev care s-au răspândit mai apoi în teritoriul Crimeei, unde au fost ciocniri violente. Ocuparea unor părți din teritoriul ucrainean a fost posibilă doar datorită faptului că Ucraina nu este un stat membru, deși s-a incercat acest lucru. La data de 3 iunie 2010, parlamentul ucrainean a votat împotriva integrării în NATO. Deși Organizația Tratatului Atlanticului de Nord rămâne o ușă deschisă pentru Ucraina, poziția sa actuală face foarte puțin probabilă o intervenție a acesteia în Crimeea.

Pentru NATO o intervenție în afara ariei sale de operații este posibilă, mai ales datorită Memorandumului de la Budapesta în care membrii importanți ai organizației și-au declarat angajamentul de a apăra și de a respecta suveranitatea Ucrainei, însă această intervenție va veni doar atunci cănd sunt in joc interese fundamentale și când scenariul va face posibil acest lucru.

Ca răspuns NATO a inclus a inclus demonstrații de sprijin pentru Ucraina și integritatea să teritorială; acțiuni pentru a demonstra angajamentul alianței față de apărarea statelor membre din Europa Centrală și de Est; și măsuri menite a mustra statul rus. De asemenea au fost anunțate suspendarea cooperării civile și militare cu Rusia în cadrul Consiliului NATO – Rusia, continuându-se dialogul politic între cele două.

Practic NATO a luat măsuri în ceea ce privește apărarea colectivă prin dislocarea de nave militare în Marea Neagră și Marea Baltică, dislocarea de forțe terestre în Europa de Est precum și misiuni de asigurare a integrității spațiului aerian din tările baltice, dar nu poate risca o militarizare a relațiilor cu Rusia. Astfel Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a susținut ca va continua să se implice și să solicite Rusiei retragerea completă a trupelor de la granița cu Ucraina, precum și de a-și exercita influența în rândul separatiștilor pentru a-i convinge să renunțe la violență. Acesta dorește ca Rusia să-și respecte angajamentele și să coopereze în privința promovării păcii.

Organizația Natiunilor Unite a intervenit și ea cu ajutorul instrumentelor sale pentru încercarea soluționării crizei din Ucraina caracterizate de Secretarul General al NATO ca fiind ”cea mai gravă criză din Europa de la căderea Zidului Berlinului”.

Secretarul General al Națiunilor Unite, Ban Ki-moon, pe parcursul întregii crize și-a arătat îngrijorarea cu privire la escaladarea tensiunilor și a cerut de nenumărate ori tuturor părților implicate angajarea într-un dialog și rezolvarea crizei pe cale diplomatică. ONU a inceput să se implice începând cu sfarșitul lunii februarie când s-a facut apel către Consiliul de Securitate și s-a cerut întrunirea unei sedințe de urgență.

Astfel Consiliul de Securitate a avut numeroase întruniri în care s-a discutat situația alarmantă din Ucraina, întruniri în care s-au stabilit numeroase acțiuni ale Organizației pentru a ajuta la soluționarea tensiunilor. De asemenea Secretarul General a avut mai multe întalniri cu diverși oficiali ai statelor implicate printre care Ministrul Rus de Externe Serghei Lavrov, președintele rus Vladimir Putin, prim-ministrul ucrainean Arseni Iațeniuk și noul președinte Petro Poroșenko. În cadrul fiecărei întalniri acesta a scos în evidență necesitatea unei soluționări diplomatice și reinstaurarea relațiilor de cooperare între state.

Au fost, de asemenea, trimiși oficiali ai ONU responsabili cu drepturile omului pentru a evalua situația din Ucraina și pentru a se lua măsuri în ceea ce privește presupusele fapte de încălcăre ale acestor drepturi.

Ca o masură eficientă, în urma votului supus Adunării Generale s-a adoptat rezoluția potrivit căreia referendumul din Crimeea este invalid, în ciuda unei tentative esuate anterior în care Rusia și-a exercitat dreptul de veto.

Organizația Natiunilor Unite insistă că această criză, în ciuda tensiunilor în continuă creștere, trebuie soluționată în conformitate cu capitolul 6 al Cartei Națiunilor Unite care se referă la rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor.

Cu toate acestea reacțiile celor mai importante organizații internaționale sunt reații care par a nu îngrijora Rusia prea mult, deoarece la nivelul deciziilor politice luate stau raționamente calculate. Importanța Crimeei și menținerea prezenței ruse în zonă sunt mai presus pentru Rusia decât presiunile economice cât și militare exercitate asupra acesteia. În plus adoptarea unor măsuri și mai dure împotriva Rusiei ar putea afecta Occidentul și ar face ca această criză să continue. Rusia fiind o țară imensă, are capacitățile și posibilitățile necesare pentru a face față economic și militar acestor măsuri.

Totuși organizațiile internaționale fac tot posibilul pentru ca aceasta criză să fie soluționată pe cale diplomatică. Iar odată cu semnarea Acordului de Asociere al Ucrainei cu Uniunea Europeană, în ciuda numeroaselor tentative ale Rusiei de a împiedica acest lucru, se asteaptă ca aceasta din urmă să se implce mai eficient în soluționarea acestei crize.