Interventia Consilierii Si Asistentei Sociale In Problematica Familiei Monoparentale Si a Riscului de Abandon Scolar

Intervenția consilierii și asistenței sociale în problematica familiei monoparentale și a riscului de abandon școlar

CUPRINS

Capitolul 1

Delimitări conceptuale și tipologia familiei monoparentale

Statutul copilului în familia monoparentală

Cauzele și efectele familiei monoparentale

Influența familiei asupra copiilor în plan socio-psiho-educațional

Metode și tehnici de intervenție și suport în familiile monoparentale

Importanța consilierii în familia monoparentală

Capitolul 2

2.1. Aspecte generale privind abandonul școlar

2.2. Teorii explicative ale abandonului școlar

2.3. Factorii care conduc la apariția fenomenului de abandon școlar

2.4. Efectele abandonului școlar

Capitolul 3

3.1. Obiectul și subiectul cercetării

3.2. Documentarea și Delimitarea universului cercetării

3.3. Fixarea ipotezelor de cercetare

3.4. Alegerea metodei de cercetare

3.5. Operaționalizarea conceptelor

3.6. Prezentarea studiilor de caz

3.7. Concluziile cercetării

CAPITOLUL I

Delimitari conceptuale și tipologia familiei monoparentale

Familia monoparentală constituie deopotrivă o realitate și o temă deosebit de importantă pentru societățile contemporane, state, guverne și organizații. Acestea apar tot mai frecvent în societatea românească, ca o consecință a modificării parametrilor socio-economici și de mediu, reprezentând una din cauzele posibile ale stigmatizării acestor familii..

Modalitățile prin care se ajunge la starea de familie monoparentală sunt multiple, fiind vorba de regulă despre divorț sau separare, nașterile neprogramate în afara căsătoriei, decizia de a avea copii fără a te căsători, decesul unuia dintre soți, etc. Femeia tinde să fie tot mai independentă, chiar și în familia tradițională, deoarece se considera ca rolul acesteia a devenit comparabil cu cel al barbatului (ex.: legislația actuală oferă posibilitatea ca tatăl să beneficieze de concediu pentru creșterea copilului său –”Legea nr.120 din 9 iulie 1997, privind concediul plătit pentru ingrijirea copiilor în vârstă de pană la 2 ani).”

Legiuitorul definește familia monparentală prin persoana singură și copiii aflați în întreținere și care locuiesc împreună cu aceasta.”Prin persoana singură se înțelege persoana aflată în una din urmatoarele situații: este necasatorită; este vaduvă; este divorțată; al carei fsoț/soție este declarat/ă disparut/ă prin hotarâre judecătorească; al cărei soț/soție este arestat/ă preventiv pe o perioadă mai mare de 30 zile sau execută o pedeapsă privativă de libertate și nu participă la intreținerea copiilor; nu a împlinit vârsta de 18 ani și se află în una din situațiile descrise mai sus; a fost numită tutore sau i s-au incredințat ori dat în plasament unul sau mai mulți copii, cu excepția asistentului maternal profesionist”(Ordonanța de Urgență 105/2003 privind alocația familială complementară și alocația de susținere pentru familia monoparentală, art.5-6).

Fie că vorbim de familia monoparentală sau de familia tradițională, Convenția cu privire la Drepturile Copilului (CDC) în art.18 și Legea 272/ 2004 privind promovarea șirespectarea drepturilor copilului în art.31, alin.1 susțin implicarea ambilor părinți în procesul de creștere și educare a copilului.

Legea 272/ 2004 accentuează importanța rolului tatălui în creșterea și educarea copilului său, tatăl trebuind să se implice activ în viața copilului ceea ce aduce beneficii importante pentru dezvoltarea psihosocială a acestuia, în absența acestuia, copilul putând avea dificultați în ceea ce privește integrarea și reusita socială, dificultăți asemănătoare putând fi sesizate și în cazul lipsei mamei.

Definită în Dicționarul de Sociologie ca “menaj parafamilial format dintr-un singur părinte și copiii săi”, familia monoparentală are meritul de a defini familia prin relația parentală care este secundară în definițiile clasice ale familiei, unde decurge din relația conjugală.

Conceptul surprinde una din direcțiile esențiale ale transformărilor înregistrate în ultimele trei decenii în domeniul familiei: “posibilitatea ca cele două tipuri de raporturi familiale – conjugal și parental – să apară și să funcționeze separat unul de celălalt”.

“Termenul de familie monoparentală, cu un conținut simplu și clar, aparent, ascunde totuși o serie de capcane:”

Definiția însăși, obiect al controverselor, ridică întrebări referitoare la unitatea de referință – menajul, care poate cuprinde și alte persoane sau, în mod strict, unitatea părinte – copil, la tipul de copil avut în vedere, definit în funcție de vârstă sau în funcție de statutul marital.

Utilizarea conceptului, deși ar trebui să fie neutră, tinde să se înregistreze modului de a privi lucrurile specific pedagogilor și psihiatrilor (care atribuie aproape toate tulburările apărute în dezvoltarea copilului pe seama structurilor familiale disimetrice) și câmpului intervenției sociale (aflat în permanentă căutare de populație în dificultate, care trebuie asistate);

Monoparentalitatea nu este staționară. “Ea poate aluneca într-o coabitare sau într-o căsătorie, așa cum, după consumarea unor experiențe de acest gen, poate fi regăsit caracterul predominant transversal al cercetărilor nu permite, însă, o concluzie certă în ceea ce privește caracterul său tranzitoriu sau durabil;”

Atributul monoparentală instaurează o discriminare între cei doi parteneri din punct de vedere al raportului între relația conjugală și cea parentală: ultima este independentă de prima în cazul partenerului căruia îi este încredințat copilul și care poate fi părinte unicfără a mai fi soț/ie, dar tot ultima este dependentă de relația conjugală pentru celălalt partener, pentru care încetarea calități de soț/ie echivalează cu încetarea calității de părinte.

Introdusă sub influența feminismului, în vederea schimbării modalității de abordare a maternități din afara familiei și a disociației familiei, noțiunea de familie monoparentală, în ciuda limitelor sale, este preferată celor de familie dezorganizată, familie dezmembrată, familie incompletă sau disimetrică.

E. Stănciulescu consideră că “termenul de familie parentală ar fi, poate, mai adecvat: el afirmă normalitatea sociologică a unității constituite dintr-un adult și copiii săi, respective a existenței relației parentale independent de cea conjugală”.

Din punct de vedere sociologic, familie monoparentală poate fi definită ca un grup social constituit pe baza relațiilor de rudenie, între unul dintre părinți, cel singur, și copilul sau copiii săi, grup caracterizat prin stări afective, aspirații și valori comune.

Din perspectivă juridică, familia monoparentală apare ca “un grup de persoane între care s-au stabilit drepturi și obligații, reglementate prin norme legale”.

Față de accepțiunea juridică a familiei nucleare, clasice, familia monoparentală tinde să constituie o abatere, în sensul producerii efectelor juridice nu în urma încheieri unor contracte, cum ar fi cazul în căsătoria legală ci “preponderent ca urmare a unor relații de descendență sau adopție”.

Trebuie subliniat caracterul alternativ al familiilor monoparentale, care nu sunt percepute ca făcând parte dintr-un tip deviat sau anormal, acestea devenind normale în condițiile în care înregistrează o creștere a frecvenței, sau schimbarea atitudinii față de acest tip de familie, devenind o conduită comună în societătile actuale.

Pentru o dezvoltare armonioasă, copilul are nevoie să crească și să se formeze într-o familie tradițională prin susținerea și implicarea ambilor părinți, deși multe studii arată că este de preferat ca un copil să crească într-o familie monoparentală decât într-o familie tradițională dominată de conflicte.

Cercetările efectuate cu privire la familia monoparentală are în Europa, o istorie bogată, în timpul căreia s-au impus câteva puncte de referință pentru acest domeniu, prin lucrările cercetărilor care au studiat acest tip de problemă. Realizarea unei tipologii a familiilor monoparentale necesită luarea în calcul a multiple aspecte. Astfel, pentru identificarea și înțelegerea tipurilor de familii se iau în considerare câteva criterii, printre care:numărul de parteneri, numărul de părinți, numărul de copii, orientarea sexualăa celor doi parteneri și criteriul apartenenței culturale a partenerilor.

Din acest punct devedere există două tipuri de familii, bi-parentale și monoparentale. Familiile bi-parentale sunt cele în care există ambii părinți, avand in componenta lor parintii naturali ai copilului/copiilor sau proveniti din familiimixte sau reconstituite în cazul în care părinții au mai fost căsătoriți si au divorțat, sau și-au pierdutpartenerul.

Astfel, aceste familii pot conține proprii copii din noua căsătorie, dar pot avea și copii comuniai partenerilor.

Pentru a deveni o familie in adevaratul sens al cuvantului, familiile nou reconstituite trebuie să depășească o serie de dificultăți: neacceptarea părintelui vitreg de către copil (din simplul motiv că îl percepe ca pe un înlocuitor al celui natural) duce la apariția sentimentelor de respingere, furie, ură și gelozie.

Aceste sentimente se pot diminua în timp, dar totul depinde de contribuția și atitudinile sau greșelile de comportament ale părințiilor, unul dintre acestea fiind devalorizarea parintelui vitreg în fața copiilor, retragerea dreptului de a educa sau a admonesta copilul, tehnicile educative dure sau pur și simplu diferite pe care părintele vitreg le folosește.

“O altă situație în care familia reconstituită poate întâmpina dificultăți este atunci când copilul poate considera că părintele său natural îi acordă mai puțină atenție și iubire după recăsătorire, acesta neexplicând copilului diferența dintre iubirea parentală și cea conjugală.”

O altă situație ce apare pentru părintele vitreg este aceea, că nu își poate manifesta afecțiunea și nu poate accepta copilul partenerului de viață, mai ales când acesta îl respinge sau chiar se revoltă și luptă împotriva sa.

În astfel de situații este nevoie de calm și de ajustarea comportamentului părintelui în cauză, astfel încât să poată face față problemei.

O dificultate în constituirea unei familii reconstituite o prezintă și conflictele fraterne dintre copii celor doi parteneri și/sau copii proveniți din căsniciile lor anterioare, prezentand diferite sentimente de inferioritate sau lipsa de dragoste.

Familiile monoparentale sunt acele familii în care unul dintre părinți nu există, copiii fiind crescuți de catre un singur parinte, aceasta datorandu-se fie decesului partenerului, fie divortului.

O familie monoparentală se mai poate constituiîn următoarele cazuri:

cazul în care celalalt partener nu ia parte la creșterea copilului;

cazul în care unul dintre parteneri decedează;

cazul în care o persoanădevine părinte unic prin conceperea unui copil prin fertilizare in vitro;

cazul în careeste adoptat un copil.

O familie monoparentală prezintă dezavantajul că “părintele în cauză întâmpină multe dificultăți în îndeplinirea rolului său de a se realiza financiar și de a reuși să asigure confortul și educația necesar copilului său, apeland de multe ori la familia extinsă: bunici, rude,etc.”

O diferență există în ceea ce privește constituirea familiei monoparentale, mai precis atunci când familia este compusă din mamă și copil față de tată și copil.

Astfel, mamele singure au tendința de a nu apela la ajutor, ajungand nu de multe ori la o suprasolicitare, tensiuni interioare ce se transforma in timp in simptome, atat la ele cat ssi la copii.

De asemenea, nu de multe ori mamele singure preiau rolul de tata, tinzand sa fie mai autoritare si rigide in aplicarea regulilor, fapt constatat rar in cazul barbatilor singuri care tind sa devina mai delicati si mai afectuosi.

Studiul familiei s-a impus ca o necesitate abia în epoca modernă, deși preocupările în acest sens sunt foarte vechi. Problema organizări de a reuși să asigure confortul și educația necesar copilului său, apeland de multe ori la familia extinsă: bunici, rude,etc.”

O diferență există în ceea ce privește constituirea familiei monoparentale, mai precis atunci când familia este compusă din mamă și copil față de tată și copil.

Astfel, mamele singure au tendința de a nu apela la ajutor, ajungand nu de multe ori la o suprasolicitare, tensiuni interioare ce se transforma in timp in simptome, atat la ele cat ssi la copii.

De asemenea, nu de multe ori mamele singure preiau rolul de tata, tinzand sa fie mai autoritare si rigide in aplicarea regulilor, fapt constatat rar in cazul barbatilor singuri care tind sa devina mai delicati si mai afectuosi.

Studiul familiei s-a impus ca o necesitate abia în epoca modernă, deși preocupările în acest sens sunt foarte vechi. Problema organizării vieții de familie și a consecințelor ei funcționale, a evoluției rolurilor masculine și feminine apare în germene în lucrările gânditorilor antici și a celor renascentiști. Strânsa dependență care există între membrii aceleiași familii, întemeiată mai ales pe un joc de interrelații afective foarte intense, face ca mediul familial să fie foarte apt de a reacționa la trebuințele inițiale ale copilului și de a favoriza prima elaborare a personalității proprii și a imaginii sale despre lume, care operează, la copil după modalități esențial afective.

Într-o familie monoparentală “pot sa apară modificări la nivelul subsistemului adulților, astfel el fiind redus la un singur adult, fapt ce va duce în timp la dificultăți în modelarea intimității erotico-sexuale a copiilor.”

Din perspectiva sociologică, “familia este instituția fundamentală în toate societățile, nucleul de bază al societății. Altfel spus,familia este un grup de persoane legate direct prin relatii de rudenie, ai carui membri adulti issi asuma responsabilitatea cresterii copiilor.”

Familia exercită o influență destul de adâncă asupra copiilor. O mare parte din cunoștințele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, copilul le datorează educației primite în familie. Trăsăturile de personalitate, temperamentul acestora, precum și formarea conștiinței sine sunt influențate de familia în care copilul crește.

De aceea este important ca un copil să crească într-o familie sănătoasă, cu un climat aafectiv bun din partea ambilor părinți, chiar dacă aceștia sunt divorțați trebuie conștientizat faptul că un copil are nevoie de amândoi pentru a se dezvolta normal și a se adapta social.

Familii monoparentale cu statut temporar/permanent

R. Hil (1986) reconstruiește tipologia familiilor monoparentale, având ca punct de plecare faptul că părintele singur poate sau nu să se (re)căsătorească.

Astfel, el distinge opt tipuri de famili monoparentale, patru cu statut permanent și patru cu statut temporar, fiecare tip având caracteristici specifice, precum și implicați și efecte diferite, mai ales în ceea ce privește creșterea și influențarea psiho-comportamentală a copiilor:

În cadrul familiilor monoparentale cu statut temporar sunt incluse următoarele tipuri:

Soțul divorțat și recăsătorit;

Soțul văduv și recăsătorit;

Soții separați de război și apoi reuniți;

Căsătoria post-sarcină.

De cealaltă parte, familiilor monoparentale cu statut permanent, putem deosebi:

Soțul divorțat și necăsătorit;

Soțul văduv dar necăsătorit;

Separarea permanentă;

Un părinte necăsătorit cu un copil nelegitim.

b. Familia monoparentală versus familia biparentală

Cristian Ștefan stabilește drept criteriu numărul persoanelor care constituie familia, aceasta putând fi o familie monoparentală binară (doi membri), terțiară (trei membri), etc.

Gongla și Thompson au elaborat “o tipologie a familiilor (mono și bi-parentale), pe baza dimensiunilor specifice unei familii.”

dimensiunea structurală, se referă la numărul și calitatea familiei în cadrul structurii relațiilor de familie (de rudenie);

dimensiunea interactivă, a organizării familiei se referă la procesele de comunicare și contact dintre membri și variază deopotrivă în interiorul familiei și în afara ei;

dimensiunea psihologică, ce include atât particularitățile fiecărui membru, cât și sentimentul atașamentului și identității comune a membrilor familiei.

În abordarea proprie a acestei tipologi , autorii fac următoarele precizări:

– cu toate că se face referire doar la prezența sau absența implicării unui părinte în fiecare

dimensiune în parte, gradul de implicare al acestuia se află, în realitate pe un continuum.

Acest grad de implicare, extrem de important în realitate, nu este luat în considerare de această tipologie care, ca orice demers de acest fel, simplifică foarte mult realitatea: se consideră că părintele despre care se vorbește poate să fie sau să nu fie prezent (fizic) în familie.

În ambele tipuri de structuri familiale este posibil să luăm în considerație că părintele în discuție este sau nu implicat psihologic și interacțional în familie.

Statutul copilului în familia monoparentală

Copiii născuți în afara unei căsătorii legalizate au avut, de-a lungul istoriei, percepții și funcții sociale asignate preponderent negative. Neavând, de multe ori, o filiație paternă asumată, au avut probleme de inserție comunitară, de asigurare a mijloacelor de trai și au suferit de un deficit al reprezentativității sociale. În contemporaneitate, numeroși oameni aleg să procreeze în afara familiei legalizate.

Cristina Ștefan arată faptul că pe plan mondial, tendința de naștere a copiilor în afara căsătoriei este în creștere. Sobordonarea relațiilor de rudenie față de cele maritale era caracteristică familiei de tip tradițional. Astăzi, asumarea parentității se face în multiple feluri, cum ar fi: singurătate asumată, concubinaj, divorț-separare, familii reconstituite prin recăsătorire.Mai mult, rolul tradițional al familiei în socializarea copiilor tinde să fie preluat de alte structuri sociale, cum ar fi școala, mijloacele de informație, instituții culturale.

Folosindu-se de teoria instrumentalistă a lui John Stuart Mill, C. Ștefan arată că, până la urmă, gradul de implicare al unui părinte în procesul de socializare și educare a copilului său ține de asumarea unui grad sau altul de libertate morală.

Petru Iluț remarcă „tendința societăților tradiționale de a stigmatiza copilul ai cărui părinți sunt despărțiți.” Astfel, implicit, în cadrul familiei monoparentale apar o serie de efecte psihologice în legătură cu identificarea de rol de sex, formarea unui set de atitudini privitoare la familie și muncă.

Dacă copilul crescut de mamă este băiat, poate apărea fenomenul de “supraprotecție maternă”, care nu îi delegă copilului nicio atribuție casnică, îl izolează într-o atenție exagerată. Acest tip de atitudine poate impieta asupra dezvoltării ulterioare a copilului, în viitorul său statut marital, unde va transfera asupra soției/partenerei toate atribuțiile domestice, înfăptuite inițial de mamă.

Figura tatălui absent poate induce o serie de comportamente deviante copilului din familiile monoparentale. Potrivit lui Giddens, apud C. Ștefan, dezorganizarea familiei este considerată drept cauză a creșterii violenței, familia reprezentând un spațiu de control a agresivității masculine. Potrivit profesorului Petru Iluț, “dacă copilul poate interacționa cu ambii părinți, în cazul constituirii unei familii monoparentale prin divorț – mai ales cu tatăl– diferențele în profilul psiho-comportamental sunt nesemnificative în comparație cu familiile biparentale”. Interacțiunea trebuie să fie sistematică și pozitivă.

De asemenea, stima de sine a copilului este mai afectată mai mult la familiile cu conflicte decât la cele monoparentale. Pentru ca familia monoparentală să nu afecteze stima de sine a copilului, este necesară o lipsă de conflict între părinții divorțați.

De asemenea, comportamentul social al copilului și performanțele școlare nu sunt afectate radical de lipsa unui părinte, ci, mai ales, de statutul economic defavorabil al majorității familiilor monoparentale – asta împotriva simțului comun. Cristina Ștefan afirmă și faptul că: “având un nivel de dezvoltare care nu le permite copiilor să trăiască independent, aceștia recunosc necesitatea susținerii lor din partea părinților.” În acest sens, copiii din familii monoparentale sunt cu atât mai atașați părintelui care îi crește, acesta fiindu-le principalul sprijin. Deci autoritatea părintelui singur este mai mare, cu atât mai mult cu cât este însoțită de un consistent suport afectiv. În acest sens, lipsă autorității paterne nu duce automat la o lipsă de autoritate în familie. Ceea ce este diferit este modul de impunere a autorității. Putem luă în considerare ipoteză după care bărbații ar fi orientați, din punct de vedere moral, mai ales spre o etică a drepturilor centrată pe principii cu o aplicabilitate universală, bazată pe dreptate și corectitudine, iar femeile spre o etică a grijii bazată pe recunoașterea importanței contextelor particulare și asumarea relațiilor. De aici se poate considera că bărbații tind să-și impună autoritatea prin apel la legi și norme, făcându-se cumva exponenții acestora, iar femeile ar realiză mai mult o condiționare de factură afectivă, purtând de grijă și fiind sensibile la menținerea unor relații armonioase.

“Impactul negativ al divorțului asupra copilului depinde de mai mulți factori, cum ar fi: gradul de conflictualitate al familiei care s-a destrămat, sănătatea mintală a părinților, consistența mediului social a familiei actuale a copilului, vărsta acestuia” (Iluț, 2007, p. 31).

Creșterea gradului de autonomie a copilului se face odată cu scăderea autorității părintești. În cazul familiei monoparentale, autonomia copilului se poate construi disruptiv, pe baza unor eșecuri ale părintelui, de ordin economic, mai ales. De aceea, raporturile de putere în familia monoparentală se reglează mai greu decât în cadrul familiei tradiționale, iar pentru o bună relație părinte – copil este necesară sporirea comunicării dintre aceștia.

Cauzele și efectele familiei monoparentale

a) Familia monoparentală – Cauze

Din punct de vedere sociologic, familia monoparentală poate fi definită ca un grup social, constituit pe baza relațiilor de rudenie între unul dintre părinți (părinte singur) și copilul sau copiii săi, grup caracterizat prin stări afective, aspirații și valori comune, cu alte cuvinte, familia monparentală este un grup primar, iar membrii săi întrețin relații directe, informale.

Familiile monoparentale au devenit o trăsătură permanentă și importantă a multor societăți actuale. Cercetătorii în demografie, sociologie din multe părți ale lumii încearcă să găsească un răspuns, o motivație a acestor fenomene. Profesorii în sociologie Simon, Duncan și Rosalind Edwards arată că au avut loc schimbări pe termen lung ale modelelor familiale și relațiilor între genuri ca rezultat al deciziilor populației asupra modului propriu de viață, în contextual unor schimbări în piesajul economic, cultural și social.

Dintre aceste modificări menționăm: presiunea crescândă, exercitată în viața de zi cu zi, impun o scădere drastică a timpului petrecut odinioară cu familia, în favoarea timpului petrecut pe Internet, în fața televizorului, la telefon, în mașină etc.

În societatea modernă actuală, tot mai mulți părinți lucrează full time, la mari distanțe geografice față de casă, de familie, sau față de rude.Mamele singure nu mai sunt văzute în lumina de altădată, ci ca niște femei moderne, implicate tot mai mult în viața economică și socială, deseori cu educație de nivel înalt și cu o situație financiară bună.

Aceste caracteristici sunt mai pregnante în țările europene dezvoltate și mai puțin în statele aflate în curs de dezvoltare (precum fostele țări socialiste).

Studiile arată că există mai multe mame care-și cresc copiii singure, decât tați aflați în această situație. De-a lungul timpului au fost folosite numeroase definiții pentru mamele ce-și cresc singure copiii. Astfel, în unele țări, termenul de mamă- singură este utilizat pentru mamele care nu au fost niciodată căsătorite, în timp ce în alte țări termenul desemnează o gamă mai largă de femei care aduc pe lume copii fără a avea un partener (bărbat) în gospodărie (familie): mame divorțate, despărțite (dar nelegal, neoficial), văduve sau care nu au fost căsătorite niciodată. De aici apar dificultăți în a asigura comparabilitatea datelor statistice pentru calculul unor indicatori în profil teritorial sau regional. Unele mame singure, îndeosebi cele care provin din familii ai căror părinți au fost ei înșiși divorțați – aleg să rămână singure, pentru a nu-și face copiii să treacă prin aceeași experiență dureroasă ca cea proprie, de a-și vedea unul dintre părinți plecând. Starea de părinte singur nu este, de regulă, însă, o opțiune egoistă, voluntară și copiii crescuți în asemenea familia nu sunt neglijați sau indisciplinați, sunt de părere unii cercetători.Totuși, prevalența familiilor monoparentale constituie o problemă asupra căreia merită să ne aplecăm, deoarece părinții care-și cresc singuri copiii, precum și odraslele lor sunt supuși unui stres emoțional, unor necesități economice și dezavantaje sociale.

Societatea contemporană se confruntă cu o problematică nouă în ceea ce privește viața de familie, noile forme de constituire și de organizare a cuplurilor.Odată cu schimbările care s-au produs în plan economic, cultural, educațional, politic, religios, s-au diversificat și opțiunile populației asupra structurii și funcțiilor familiei. Chiar și termenul de familie a devenit ambiguu, el tinde să acopere realități semnificativ diferite de cele caracteristice societății tradiționale, astfel au apărut noi tipuri de familie care se doresc a fi modele alternative ale familiei clasice: cupluri consensuale; cupluri fără descendenți; persoane ivorțate cu sau fără descendenți; persoane văduve; persoane celibatare; mame-fete (mame celibatare).

Monoparentalitatea este din ce în ce mai des întâlnită, devenind un fenomen răspândit atât la nivel global cât si la nivel national. Astfel, se remarcă o creștere a numărului de familii monoparentale, reprezentând 24% din familii la nivel mondial.

Totuși, o creștere procentuală a fenomenului reprezintă un pericol pentru dezvoltarea normală a familiei și pentru societate. Cert este că în ultimii 20 de ani familia monoparentală a devenit un fapt mult mai întâlnit decât familia nucleară (formată din mamă, tată și copil). Pentru ca numărul femeilor aflate în situația de monoparentalitate este foarte mare, analiza îmbracă o puternică dimesiune de gen.

Familia monoparentală este rezultatul emancipării femeilor (în special în sfera privată), fapt ce implică dezorganizarea familiei în înțelesul ei clasic. Acum câteva secole femeia era privită ca un instrument de făcut și de crescut copii, rolul ei era de aperpetua specia și de a se îngriji de gospodărie, devenind practic o slugă neplătită în casă. Bărbatul eracapul familiei, el trebuia să aducă resursele necesare satisfacerii trebuințelor, iar cuvântul lui era legepentru toți membrii familiei.

În prezent, femeia modernă încearcă să devină independentă din punct de vedere financiar, angajându-se în viața economică, politică si socială, încercând să-și facă o carieră profesională. Acest lucrunecesită un efort atât fizic, cât și intelectual, dar mai ales timp. Ori, în această situație pot să apară oserie de conflicte între rolul și statusul profesional și rolul și statusul de soție sau mamă. În cazul mamelor singure, se apreciază că prima problemă care va apare va fi experiența dificultăților financiare. Ele pot afecta monoparentalitatea pe termen lung. Copilul devine un suport economic pentru multe dintre ele. Adolescentele care nu reușesc să-și termine studiile și, deci, nu se pot angaja, de obicei, rămân dependente de ajutoarele sociale acordate, chiar atunci când copiii cresc.Cert este că situația economică a mamelor singure este din ce în ce mai gravă și că ceea ce se numește feminizarea sărăciei nu mai este demult doar o temă din cărți, ci o realitate. Spre deosebire de tații singuri care, conform statisticilor, se ocupă de copii cu vârste mai mari, mamele singure se văd în imposibilitatea de a lucra, în condițiile în care vârsta copiilor este foarte mică și ajutorul din partea rudelor inexistent.

Interesul femeilor cap de familie de a-și găsi un loc de muncă este foarte mare, proporțional cu nevoile lor de venituri suplimentare. Din păcate multe dintre ele nu au calificarea necesară pentru a găsi o slujbă, nu pot lucra datorită vârstei mici a copiilor sau preferă să nu se angajeze pentru a nu pierde ajutorul social oferit de stat. În acest punct, foarte importante sunt politicile sociale ale fiecărei țări în parte, care pot încuraja sau descuraja părinții singuri să-și caute o slujbă.O soluție adoptată de unele state occidentale este aceea de a încuraja angajarea cu program redus, prin prevederea numărului de ore de lucru/ săptămână, permis celor care beneficiază de ajutor social.Dincolo de problemele economice, mamele singure se pot confrunta cu dificultăți pe linia exercitării rolului parental și a relaționării interpersonale. În cadrul familiei cu ambi părinți distribuția responsabilităților, a rolurilor parentale se realiza în direcție complementară și compensatorie.Mama singură va fi pusă în situația unei creșteri a tensiunii și încordării în ceea ce privește adoptarea rolului parental, a unei extinderi a rolului cu sarcini auxiliare, nespecifice rol – sexului. Această acoperire de roluri simultane parentale necesită timp, energie și angajează cereri conflictogene din punct de vedere psihologic.Relațiile dinfamilie sunt tratate ca preponderant afective și nu ca relații de putere, iar în momentul când apare undivorț, atunci devin transparente și raporturile de putere, fără să se gândească că cei care suferă suntcopii.Uneori părintele este obligat să-și crească singur copilul datorită decesului soțului/soției, alteori se întâmplă ca părintele să fie singur pentru că așa a ales, iar cele mai frecvente cazuri se datoreaza divorțului sau separării. Față de decizia părinților de a divorța sau a se separa, copi au reacții diferite, în funcție de sex, vârstă, calitatea relațiilor de familie, temperament. Reacțiile lor pot fi de agresivitate, tristețe, frustrare, confuzie, anxietate, rușine, revoltă față de părintele pe care îl consideră vinovat. Cei mai afectați sunt copiii de vârstă mică, pentru că ei nu pot înțelege ce se întâmplă și consideră că sunt pedepsiți, dezavantajați sau au un sentiment de vinovăție și cred că ei sunt cauza despărțirii.

Astfel, în cadrul familiilor monoparentale se pot produce perturbări de rol, anumite funcții se pot diminua sau, dimpotrivă, are loc o potențare a acestora.Apar o serie de dificultăți: dificultăți de ordin material; perturbări în plan biologic prin confruntarea cu probleme legate de sexualitate; în plan afectiv, consecințele pot fi de-a dreptul dramatice atât pentru părintele – ce se simte frustrat de dragostea împărtățită cu partenerul, cât si pentru copilul ce nu mai poate beneficia de suportul emoțional al părintelui absent.

În planul comunicări și al sociabilității, în urma complexelor de inferioritate pe care copiii le resimt în comparație cu copiii ce provin din familiile bine structurate, având de suferit mai târziu chiar în ceea ce privește inserția lor socială.

În plan educativ apar carențe, atât din cauza că părintele singur este prea ocupat și nu mai are timp suficient pentru comunicare si controlul copilului, acesta intrând în diferite anturaje, cât și din cauza identificării copilului cu modele negative în absența unui model parental ferm. În a doua jumătate a secolului trecut, numărul familiilor monoparentale a început să crească, pe fondul destructurării modelului tradițional si al apariției formelor alternative de familie.

Familia monoparentală poate rezulta ca urmare a unor experiențe diferite:

divorț;

decesul unuia dintre parteneri;

cupluri cu copii, necăsătoriți;

nașterea precoce a unui copil fără a se căsători cu tatăl copilului (fertilitate precoce, mame

adolescente);

decizia unor femei (trecute de 30 de ani, de regulă) de a avea un copil în afara unei căsătorii legale, etc.

În ziua de azi divorțează mai mulți oameni decât în trecut. Dacă în urmă se considera că soții, chiar dacă nu se înțeleg trebuie să rămână împreună de dragul copiilor, în prezent, percepția globală a societății asupra divorțului s-a schimbat în mod radical.Divorțul nu mai este privit negativ, ci ca o soluție la o situație critică. Motivele divorțului pot fi foarte diferite în funcție de vârsta partenerilor, de statusul economic și socio-profesional, de resursele lor spirituale etc.. De cele mai multe ori motivele se bazează pe existența unor resentimente, pe conștientizarea faptului că relațiile maritale au devenit stresante, intolerabile și singura modalitate de a le pune capăt este divorțul. În general femeile sunt părinți singuri și asigură custodia copiilor. Există totuși și câteva situații în care femeile divorțate încredințează custodia copiilor.

Divorțul cuprinde mai multe etape:

disoluția și eroziunea;

separarea premergătoare;

disoluție legală;

acomodarea în perioada de după divorț.

b)Familia monoparentală – efecte

Separarea de partener sau de familie este o situație din ce în ce mai des întâlnită în societatea noastră. Deși pare a se banaliza prin frecvența de care dă dovadă, părăsirea, fie legală, prin divorț, antrenează o mulțime de efecte psihologice negative asupra membrilor familie și asupra familiei care mai ramâne în urma acestui eveniment.

Lisa Parkinson (1993) definea divorțul ca “un complex psihosocial în aceeași măsură în care este un proces juridic”.Ea identifică șase dimensiuni ale experienței de divorț: emoțională, legală, economică, parentală, comunitară și psihologică. Cuplurile aflate în divorț pot să se confrunte cu probleme din toate aceste domenii în același timp, iar conflictul poate să se raspândească repede dintr-un domeniu în altul. Unele cupluri nu pot să-și ofere unul altuia intimitatea și distanța de care amândoi au nevoie în momente diferite și grade diferite. Aceste probleme pot conduce la o înstrăinare permanentă. Iar înstrăinarea poate merge pană la înstrăinarea de sine însuși.

Incapacitatea de a tolera schimbarea și dezvoltarea unuia dintre parteneri poate produce un divorț emoțional, fie că este sau nu însoțit de un divorț legal.Conflictul cu privire la terminarea căsniciei este asociat cu dispute cu privire la alte probleme și cu o proastă adaptare post divorț. Divorțul are efecte traumatizante asupra foștilor parteneri, dar mai ales asupra copiilor, din cauza:

sentimentului inerțial de dependență prin obisnuința reciprocă a acestora;

panicii specifice golului relațional în care rămân aceștia, generațiile lor fiind căsătorițe, având alte obiective și preocupări;

complexelor de stigmatizare și inferioritate socială trăite de aceștia;

dificultăților privind încredințarea și creșterea copiilor, locuința, bunurile materiale, veniturile, locul de muncă, relațiile cu anturajul comun și eventual, rezidența;

receptării sale amplificate, prin sensibilitatea specifică, de către copii, repercutându-se, prin fragmentarea și distorsionarea socializării acestora pentru modelele de familie, soț și părinte, atât asupra formării personalității, cât și asupra capacităților de a-și socializa urmașii, efectele fiind deci transgenerationale.

Abandonul familiei reprezintă, din punct de vedere juridic, fapta celui care, deși are obligația legală de a întreține o persoană, o părăsește sau o alungă, expunând-o astfel implicit la suferințe fizice și morale, sau nu asigură timp de două luni pensia de întreținere.

Cele mai multe familii monoparentale au ca susținător unic femeile (9 din 10 părinți sunt femei). Mamele singure prezintă câteva caracteristici comune: extinderea unor sarcini ce nu le sunt specifice și care necesită timp și energie. Aceste sarcini ale rolului nu pot fi îndeplinite cu maximă eficiență. Femeile cu un nivel ridicat de școlarizare și cu posibilități financiare întâmpină, de obicei, mai puține dificultăți decât cele cu un nivel de pregătire scăzut. Acestea din urmă rezolvă mai greu problemele legate de absentarea de la serviciu datorată îmbolnăvirii copilului, îngrijirii și supravegherii copiilor mici; apar schimbări în relația cu copilul. În multe cazuri, mama împreună cu primul copil își împart rolul parental pentru că îi face confidențe, consolidându-i astfel rolul părintelui absent. Consecința este că maturizarea copilului se petrece înainte ca acesta să fie pregătit. În ceea ce privește familia monoparentală condusă de tată putem spune că aceasta constituie o minoritate.

Caracteristicile comune ale taților singuri sunt:

au o mai mare libertate financiară decât mamele singure datorită nivelului mai ridicat de școlarizare;

au abilitatea de a satisface nevoile emoționale ale copiilor;

cer mai multă independență de la copiii lor spre deosebire de alți părinți;

preferă să facă noi cunostințe, dar evită activitățile sociale unde sunt prezente cupluri căsătorite.

Crește totuși implicarea în activități politice, de studiu sau de antrenament formativ suplimentar. Tații singuri divorțați sunt satisfăcuți de statutul lor și se consideră bine adaptați spre deosebire de cei văduvi care întâmpină dificultăți datorită lipsei de pregătire pentru aceasta experiență.

Comparând familiile monoparentale conduse de tați și cele conduse de mame s-a observat că tații își îndeplinesc rolul parental într-o manieră competitivă care are efecte pozitive asupra profilului psihocomportamental al copilului. Copiii din aceste familii apreciază și evaluează gradul de investiție afectivă al acestuia în mod superior față de cei care aparțin unei familii cu ambii părinți.Un indicator foarte des citat al unui divorț dificil, și poate singurul, este nerăbdarea unuia dintre soți de a termina casnicia cuplată cu lipsa de dorință a celuilalt. Negarea faptului că și căsnicia este terminată, adesea contribuie la menținerea conflictului de vreme ce chiar și o lupta aprigă este preferabilă variantei de a lăsa partenerul să plece. Cel care pleacă, la randul său, se poate comporta contradictoriu, în modalități care sugerează că are unele dubii cu privire la terminarea definitivă a relației, această ambivalentă cuprinzând, nu numai cuplul care divorțează, dar și copiii, noii parteneri.

Partenerii la care persistă suferința provocată de pierderea partenerului au deseori dificultăți în implicarea în relații și activități, fie ele noi sau obisnuite. De multe ori ei trebuie să învețe să se descurce fără a mai depinde de altcineva, ceea ce este foarte greu, daca nu chiar imposibil pentru cei care nu au cunoscut un alt model de trai. Acesta implică auto-cunoasterea și auto-valorizarea ca ființă umană interdependentă care reusește să-și fie auto-suficientă cu sau fără ajutor de la prieteni sau rude. Pentru divorțați, aceasta înseamnă învațarea de a se descurca cu probleme practice de care pănă atunci se ocupa fostul partener.
Bărbații divorțați tind să ducă o viață mult mai haotică decât cei casatoriti, dormind mai putin și aprovizionându-se cu dificultate. Femeile divorțate de asemenea sunt gata să se simtă dezorientate și multe caută ajutor medical pentru fenomene de depresie și dificultăți de somn și alimentație, mai ales în primele faze ale separării. Deși unii se pot agăța cu nerăbdare de independența care le lipsise anterior, mulți simt o frică profundă de a fi total singuri. Pierderea unui partener prin divorț a fost adesea comparată cu pierderea prin moarte.

Există multe similarități în sentimentele divorțaților și văduvilor deși faptul că partenerul a plecat de bună voie, va lăsa pe unii divorțați mai umiliți și cu mai multă amăraciune decât suportă în general văduvii. Cei divorțați tind adesea să fie considerabil mai tineri decât văduvii și deci cu o posibilitate mai mare să se căsătorească, dar neadaptarea este complicată în ambele situații când mențin sentimente puternice de manie, respingere sau vinovăție. Divorțul afectează foarte mult copii. În trecut, în societățile tradiționale, exista tendința de stigmatizare a copilului ai cărui părinți sunt despărțiți, ceea ce ducea la o suferință acută a acestora. În societatea modernă, urbană, acest aspect aproape că nu mai contează, deși unii copii încă mai reacționează agresiv față de copii din familiile destrămate.Deși divorțul presupune desființarea căsătoriei, mulți parteneri renunță în același timp și la rolul lor de parinți. Este necesar pentru buna dezvoltare a copilului ca amândoi părinții să fie implicați în mod egal în procesul educativ familial. Ei sunt, din acest punct de vedere dar și din cel al copilului, indispensabili evoluției psihice a copiilor.

Cauzele eșecului școlar sunt multiple și sunt exprimate prin diverse forme, reprezentând o expresie și o rezultantă a unei duble situații de inadaptare:

1.inadaptarea elevului la activitatea de învățare realizată în mediul școlar și extrașcolar;

2.inadaptarea școlii (profesorului) la factorii interni (biologici, psihologici) și externi (socio-economici, socio-culturali, care conferă individualitatea personalității elevului).

Configurația dată este rezultatul intersecției și interacțiunii următorilor factori cauzali:

a) imaturitatea școlară, inteligența școlară sub limită;

b) instabilitatea psihoafectivă;

c) tulburări instrumentale;

d) tulburări comportamentale.

Combinarea extrem de diversificată și de specifică a acestor factori cauzali pot genera forme la fel de variate de inadaptare și de nereușită școlară, care evoluează de la simplu la complex, de la situații ușor sau relativ ușor de corectat la situații grave și chiar extrem de grave. Eșecul școlar apare și ca un eșec psihologic, rezultat din incapacitatea elevului (și a profesorului) de valorificare a resurselor sale interne (cognitive, afective, volitive, motivaționale, atitudinile, aptitudinile, temperamentale, caracteriale, creative).

Printre factorii prioritari, care pot deveni cauze ale insuccesului școlar, se înscriu:

1. insuficiența sau lipsa de pregătire a copilului către școală, delăsarea/retardarea social-pedagogică;

2. depravarea psihică îndelungată;

3. îmbolnăvirile somatice cronice, slăbirea somatică a organismului copilului;

4. dereglarea formării unor funcții psihice și a proceselor de cunoaștere;

5. dereglările de formare a deprinderilor școlare (dislexia, disgrafia, discalculia, acalculia, tulburările globale de limbaj etc.);

6. dereglările motrice;

7. dereglările emoționale.

Un studiu realizat de “Bawin- Legros in 1988” obține următoarele concluzii: la nivelul copiilor rezultați dintr-o familie monoparentală, există un risc crescut de apariție a nașterilor nelegitime, abandonuri ale propriilor copii, tulburări de comportament, eșec școlar, sau chiardelincvența. În caz de divorț, aceiași autori arată că reacțiile copilului, se manifestă cu cea mai mare intensitate în primul an. La cinci ani după divorț, se pot distinge trei grupuri de copii: 34% dintre aceștia sunt complet restabiliți; 29% au o dezvoltare medie și un comportament comparabil cu cel al copiilor din familii tradiționale, dar uneori încearca sentimente de tristețe, iar restul manifestă sentimente de solitudine, uneori depresie.În cazul copiilor lăsați singuri acasă, lipsa unuia dintre perioade îndelungate de timp poate avea efecte negative semnificative asupra dezvoltării acestora. Absența unuia sau a ambilor părinți poate fi asociată cu o serie de probleme sau cu neasigurarea unor nevoi ale copilului neglijarea alimentară (privarea de hrană, absența mai multor categorii de alimente esențiale creșterii, mese neregulate etc.), neglijareavestimentară (haine nepotrivite pentru anotimp, haine prea mici sau prea mari, haine murdare), neglijarea igienei (lipsa igienei corporale, mirosuri respingătoare, paraziți), neglijarea medicală (absența îngrijirilor necesare, omiterea vaccinărilor și a vizitelor de control, neaplicarea tratamentelor prescrise), neglijarea locuinței (locuință prost întreținută, neîncălzită, risc de incendiu, mobilier absent sau afl at în stare de degradare, substanțe toxice aflate la îndemâna copilului etc.), neglijarea educației (sub-stimulare, instabilitatea sistemului de pedepse și recompense, lipsa modelelor de învățare a abilităților de viață independentă, lipsa de urmărire și supraveghere a situației școlare).

Toate acestea pot duce la o serie de riscuri ca:

• supraîncărcarea cu sarcini: preluarea responsabilităților de adult (gătitul, menajul, spălatul hainelor, plata facturilor lunare etc.), îngrijirea și creșterea fraților mai mici;

• vulnerabilitate la abuzuri fizice, psihice, sexuale, exploatare prin muncă, trafic de copii și prostituție (agresorii sexuali, recrutorii sau traficanții de persoane, persoanele care exploatează copii prin muncă își aleg victimele din rândul copiilor neglijați, nesupravegheați);

• insuficienta dezvoltare a abilităților de viață independentă necesare pentru a face față difi cultăților viitoare ca adult: independența în luarea deciziilor, încrederea în forțele proprii, abilități de management al timpului și al banilor, controlul și exprimarea emoțiilor, relaționare și comunicare etc.;

• însușirea deficitară a normelor etico-morale: în absența unui model familial funcțional, a unui mediu sigur și coerent, copiii singuri acasă pot internaliza modelul de neglijare afectivă din cadrul familiei de origine pentru a-l aplica ulterior la vârsta adultă;

• debutul precoce al vieții sexuale: în special puberii și adolescenții vor căuta afecțiunea și aprecierea de care au nevoie nu numai în grupul de prieteni ci și în relațiile intime (lipsa unei educații adecvate privind viața sexuală, lipsa supravegherii, supraaglomerarea cu sarcini în familie pot conduce la relații intime, fugă de acasă, concubinaj, comportamente cu risc crescut pentru contractarea unor infecții cu transmitere sexuală sau chiar apariția de sarcini nedorite la vârste fragede).

Separarea părinților poate avea asupra copiilor diferite efecte, dintre care amintim:

– sunt cazuri în care copilul își asumă rolul de protejat, dar poate în același timp să își piardă acest rol, devenind partener, confident și chiar susținator moral al părintelui, crescând astfel responsabilitațile copilului, responsabilități prea complexe și specifice adulților. De exemplu, îngrijesc frați mai mici sau se ocupă de activitățile gospodărești. (Pelcaru, 2007),

– un alt aspect este cel de ordin material, copilul ajungând să fie privat de afecțiunea părintelui, deoarece acesta tinde să petreacă mai mult timp la locul de muncă pentru a compensa venitul financiar al familiei.

Însă această afecțiune limitată de responsabilitățile suplimentare, poate fi înlocuită cu atenția, grija și interesul bunicilor, fraților, prieteni apropiați ai copilului, învățătorilor/profesorilor, performanțe școlare crescute, toți aceștia constituind factori protectivi. De asemenea, “copiii crescuți în familiile monoparentale sunt predispusi să repete modelul din familia de origine, optând pentru o familie monoparentală la randul lor. În cazul unui divorț conflictual, problemele cu care se confruntă copilul sunt cu atât mai accentuate cu cat vârsta acestuia este mai mică.”

Lipsa afecțiunii și a unui model masculin sau feminin pot duce la o dezvoltare discordantă – după structura sa este asemănătoare cu dezvoltarea deformată; asemănarea constă în combinarea fenomenelor de retardare a unor sisteme cu accelerarea parțială a altor sisteme; se deosebește de dezvoltarea deformată prin faptul că disfuncțiile apărute sunt condiționate de cauze ereditare dobândite, lezând îndeosebi sfera emoțional-volativă; în cazul acestei anomalii de dezvoltare caracteristică dezontogenezei, limitându-se mai mult la sfera psihică a personalității, accentul se deplasează de la factorul biologic la cel social; indivizii din această categorie se caracterizează prin reacții neadecvate la excitanții mediului exterior, manifestând ca răspuns comportamente antisociale, motiv pentru care nu se pot adapta în mediul social (un exemplu pot fi psihopatiile, în primul rand cele constituționale, în mare măsură determinate ereditar, precum și formarea patologică a personalității în rezultatul educației incorecte). “ Pe fundalul acestor factori se dezvoltă diferite defecte ale caracterului.”

Cu toate acestea, efectele asupra copilului sunt relative, ele depinzând de mai mulți factori, cum ar fi: resursele materiale și culturale ale părintelui și modul în care acestea sunt gestionate. Subliniem așadar, că nu monoparentalitatea în sine trebuie pusă în discuție, ci situația particulară a familiilor de acest fel.

“Cercetările sociologice privind familia monoparentală sunt centrate pe trei teme principale:

Condiții de viață și vulnerabilitate socio-economică, studii asupra nivelului de trai;

Eficacitatea politicilor familiale, a acțiunilor sociale și a transferului social;

Efectele disociației familiale”.

Din punct de vedere sociologic, analiza acestui tip de familie vizează mai multe puncte de discuție:

Familia monoparentală antrenează riscul fragilității sociale, în sensul că, puține sunt rupturile între soți care se petrec în liniște, fără să existe conflicte majore între cei doi;

Creșterea numărului familiilor monoparentale este însoțită, la nivel social, de pierderea reperelor atât pentru părinți separați, dar mai ales pentru copii care cresc într-o astfel de familie;

Despărțirea de soț/soție duce la scăderea nivelului de trai, dar și la creșterea riscului de excluziune sau de dependență socială față de sistemele de asigurări sociale, mai ales în cazul mamelor fără studii sau care nu au avut un loc de muncă înainte de separare.

În aceste situații rețeaua socială (familia de origine, prietenii etc.) este importantă pentru limitarea fragilității sociale, dar este inegală de la un mediu la altul. Evoluția rețelei de relații sociale depinde într-o oarecare măsură și de nivelul de studii al părintelui care rămâne singur, datorită situației financiare sau lipsei de timp liber. Chiar dacă fiecare dintre cei doi soți vor încerca să reintre într-o nouă relație, va exista o perioadă, mai lungă sau mai scurtă de timp de monoparentalitate. De cele mai multe ori copilul va rămâne în grija mamei, dar și tatăl trebuie să își asume, în continuare, responsabilitățile legate de educația propriului copil.De asemenea, apar mai multe tipuri de probleme, determinate de separarea partenerilor care, până nu demult, constituiau un cuplu sau o familie:

singurătatea;

probleme de sănătate, depresia;

dificultăți financiare;

probleme legate de viața cotidiană;

suferința provocată de despărțirea de propriii copii ;

suferința copiilor de a fi despărțiți de părinți;

suferința provocată de faptul că părintele va trebui să își crească singur copilul, apărând probleme de autoritate, de educație, de responsabilitate, de sănătate;

suferința provocată de conflictele pe care le poate avea cu propriii copii;

găsirea unei linii de mijloc între viața profesională și cea familială.

Familia monoparentală are multiple consecințe asupra copiilor. S-a constatat că structura familiei are efecte semnificative asupra acestora. Când vorbim despre structură ne referim fie la componenta numerică (structura pe generații și setul de statusuri și roluri aferente), fie la componenta referitoare la diviziunea rolurilor în interiorul familiei și exercitarea autorității.

Cercetările asupra efectelor pe care familia monoparentală le are asupra copiilor au condus la concluzii diferite. Pe de o parte se consideră că există riscuri mari pentru copil datorită faptului că atunci când unul din părinți lipsește pentru o perioadă mai lungă de timp familia nu mai funcționează într-o manieră sănătoasă. Pe de altă parte S. Hanson consideră că suportul social și comunicarea eficientă conduc la sănătatea fizică și mentală a copiilor din familiile monoparentale.

Reacția copiilor la separare este variabilă, în funcție de mai mulți factori: vârstă, timpul care a trecut de la divorțul părinților, climatul ce caracterizeză relațiile părinților în timpul divorțului și după etc. În funcție de vârstă, copiii mici vor fi cei mai afectați. Dezvoltarea lor generală e bulversată, pe de o parte devenind neascultători, chiar agresivi, mai puțin afectuoși, iar pe de altă parte par a deveni dependenți. La copiii de șase-opt ani se constată existența unor sentimente de tristețe, frustrare, anxietate și confuzie. Ei trăiesc acut un conflict de loialitate, cautând contactul cu părintele absent. La această vârstă băieții par mai vulnerabili, având probleme școlare și de integrare socială. La copiii de 9-12 ani conștiința separării părinților este mai clară, iar ei se manifestă mai discret, fiind capabili să lupte împotriva stărilor psihologice care-i domină. Totuși, ei trec adesea prin stări de anxietate, rușine, durere și un sentiment al neputinței care se poate exprima prin furie la adresa părintelui considerat de ei vinovat sau împotriva ambilor părinți.

În adolescență, reacțiile la separarea părinților îmbracă o gamă mai diversă; de la furie, tristețe și sentimente de amenințare și neliniște în privința viitorului, la decepție, indignare sau chiar dispreț pentru părinți. Fiind pus în situația de a rămâne cu un părinte (de cele mai multe ori cu mama) el îl va învinovăți pe celălalt sau se va învinovăți pe sine însuși pentru că sentimentele sale vor fi de respingere, vinovăție, neputință. Aceste sentimente îl vor face antisocial, revoltat, nevrotic sau complexat.O diferență între familiile monoparentale și cele cu ambii părinți este aceea că în al doilea tip de familie există o distribuire a responsabilităților.

În cazul familiei monoparentale condusă de mamă există o tensiune în adoptarea rolului parental care crește pentru că responsabilitățile tatălui trebuie acum îndeplinite de mamă. Încercarea acesteia de a îndeplini ambele roluri parentale conduce fie la restrângerea sferei comportamentale specifice fiecarui rol, fie la exagerarea unor tipuri de conduită din sfera rolului matern. Sarcinile familiale și extrafamiliale răpesc mai mult timp mamei și consecința este diminuarea timpului disponibil pentru relaționarea cu copilul/copiii săi. Este adevărat că funcția socializatoare este diminuată din cauza absenței unui părinte (care determină lipsa afectivității), dar trebuie să ținem seama și de faptul că și în familiile cu ambii părinți această funcție este din ce în ce mai puțin îndeplinită. Acest lucru se datorează faptului că școala intervine din ce în ce mai mult în acest proces preluând atribuțiile familiei.

Nu putem afirma că familia monoparentală are o influență negativă asupra copilului datorită diminuării unor funcții din moment ce și familia clasică se confruntă cu astfel de probleme. Unii specialiști consideră că șansele copiilor de a avea rezultate slabe la testele de inteligență sau de a avea un comportament criminal depind în foarte mare masură de situația din familie, situație care este influențată de prezența tatălui. Totuși, doar pentru că tatăl nu este vizibil nu înseamnă că este absent pentru că un părinte divorțat poate avea contacte cu copiii săi și îi poate influența deși nu este prezent în familie. Chiar și părintele decedat poate avea o influență asupra copiilor prin amintirea pe care aceștia i-o poartă. Dacă tatăl este absent în timpul copilăriei există posibilitatea ca dorința de realizare a acestuia să fie reprimată. Copilul nu va avea încrederea de sine care este necesară pentru a-și fixa obiective și pentru a încerca să le atingă. Din acest motiv structurarea personalității lui va rămâne deficitară, mai ales din punct de vedere al orientării către un viitor personal și al relațiilor extrafamiliale. Insuficiența paternă lasă amprente crude asupra copilului, iar socializarea lui are șanse foarte mari să fie deficitară.

Concluzia generală este aceea că absența părinților poate genera probleme de identitate pentru copil. Părintele nu trebuie să-și arate niciodată superioritatea față de copil pentru că acest lucru îi poate descuraja sau intimida foarte mult. Copiii simt nevoia să fie mereu în atenția adulților, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să-i lăsăm să cunoască efectele reale ale acțiunilor lor. Libertatea de mișcare este un factor deosebit de important pentru dezvoltarea și pentru maturizarea lor socială.

Efectele familiei monoparentale pe termen scurt și mediu asupra copiilor sunt diferite de cele asupra părinților. Părinții care asigură custodia manifestă o influență, dar această influență nu se manifestă în toate privințele. Chiar dacă relațiile părintelui cu rudele fostului soț nu se mai manifestă din punct de vedere legal și se diminuează din punct de vedere al interacțiunii și comunicării, nu același lucru se întamplă cu relațiile dintre copii și rude.

Copiii continuă să se considere ai ambilor părinți pentru că în ciuda faptului că rolul părintelui ce locuiește cu ei crește, nu înseamnă că rolul ceiluilalt se diminuează din punct de vedere psihologic pentru copii. Părintele este absent din familie numai din punct de vedere interacțional nu și din punct de vedere psihologic. Comunicarea dintre copil și acesta se păstrează fie chiar și numai prin intermediul telefonului sau al timpului pe care îl petrec împreună la sfârșit de săptămână sau în vacanțe.

În Romania, justitia nu permite întotdeauna ambilor părinți să păstreze legătura cu copiii lor și uneori chiar părintele care asigură custodia încearcă să împiedice orice interacțiune între fostul partener și copii. Iată motivul pentru care unii specialiști consideră că ceea ce dăunează copilului nu este faptul că trăiește într-o familie monoparentală, ci mediul familial al acestuia. Copiii din familiile monoparentale conduse de mamă se caracterizează printr-o maturizare timpurie datorită faptului că de la vârste mici trebuie să rezolve diferite sarcini domestice și sunt investiți cu rolul de parteneri. Datorită faptului că mama singură abdică uneori de la rolul de părinte și devine un fel de partener al celui mai în vârstă copil sunt sporite raporturile de comunicare privitoare la aspecte legate de viață.

Mama găsește în copilul cel mai în vârstă un suport emoțional, determinându-l pe acesta să se maturizeze înainte de vreme. Copilul preia treptat rolul părintelui absent, iar conflictele ceapar tind să le imite pe cele vechi. Datorită faptului că cel mic poate fi pedepsit pentru că se comportă ca fostul soț, copiii nu își pot exprima sentimentele și trăirile tensional-conflictuale. În timp, pot apărea însă reacții mascate sub forma unor somatizări sau conduite nevrotice.În cazul în care familia monoparentală este condusă de tată, copiii au mai puține atribuții în ceea ce privește treburile casei pentru că părintele caută ajutor în afara cadrului familial și de aceea sprijinul copiilor este mai redus decât în familiile conduse de mamă. Acest lucru se datorează:

neimplicării voluntare a copiilor de către tată;

încercării de a ușura tranziția copiilor la stilul de viață al familiei monoparentale;

dificultății în planificarea muncilor casnice

Experiența unui părinte singur aduce schimbări în relația părinte-copil, schimbări ce se pot produce în funcție de timpul petrecut de mamă (tată) în familie, de modul în care separarea a afectat pe copii sau pe părinti, de modul în care părinții și copiii au adoptat noi stiluri de viață.

Altă constatare a cercetărilor specialiștilor este aceea că reducerea numărului de membrii ai familiei are o influență asupra copiilor în ceea ce privește gradul satisfacției produse de comunicare. Se intensifică interacțiunea copil-părinte singur, crește gradul de afecțiune și scade ostilitatea.

Totuși, conform lui P. A. Gongla și E. H. Thompson performanțele intelectuale și școlare ale copiilor sau dezvoltarea lor psihologică nu sunt influențate de structura familiei. Odată cu separarea dispar conflictele anterioare dintre părinți și se îmbunătățește climatul familial. În familia monoparentală va scădea inegalitatea de status dintre părinte și copil și se va instaura echilibrul în relațiile familiale, echilibru ce va favoriza evolutia psiho-sociala a copilului.

În ceea ce privește impactul pe care divorțul îl are asupra copiilor, precum și sentimentul că a pierdut un părinte, s-a constatat că ceea ce influențează fundamental copilul este contextul în care se petrece separarea. Dacă atmosfera este ostilă, copiii vor fi încercați de sentimente negative (teamă, vinovăție) și comportamente negative (iritabilitate, agresivitate). Majoritatea cercetărilor au avut ca subiecți copii care proveneau atât din familii intacte, cât și din familii destrămate și au căutat să evidentieze diferențe statistice între grupuri. Totuși, rezultatele obținute nu au fost concludente datorită mai multor factori:

despărțirea se poate produce înaintea divorțului, iar copiii, reacționează mai puternic la despărțire decât la divorțul propriu-zis;

despărțirea poate avea loc în diferite moduri: fie printr-o despărțire bruscă, fie datorită deselor plecări și reveniri, astfel încât măsurarea reacțiilor copiilor trebuie să fie corelată cu scala de timp a separării, respective divorțului;

separarea părinților se poate petrece în diferite momente ale dezvoltării fizice și emoționale ale copiilor. Datorită acestui fapt, dar și datorită diferențelor de temperament este aproape imposibil ca cei mici să reacționeze in acelasi fel.

Odată ce copilul începe să conștientizeze căutarea de sine, rătăcirea valorică și spirituală apar întrebări de genul: De ce tocmai eu am ajuns în această situație?, Pentru ce s-a întâmplat?, Ce voi face?. Deși se pot separa de părinți din punct de vedere valoric, din cauza faptului că nu vor găsi explicații coerente la întrebări ei pot deveni frustrați și hotărâți să nu își asume paternalitatea.Copilul se va identifica cu părintele bun. Consecința constă în apariția unor efecte psihologice legate de identificarea de rol de sex. Băiatul rămas cu mama va fi supus fenomenului de supraprotecție maternal. Fata ar putea fi socializată negativ, educată în spiritul aversiunii față de bărbați.Cercetările efectuate au demonstrat faptul că divorțul poate conduce la diminuarea și ignorarea sarcinilor parentale în ceea ce privește creșterea și educația copilului: controlul anturajului, supravegherea performanțelor școlare, a modului de petrecere a timpului liber etc. Eșecul grupului familial este de fapt eșecul procesului de socializare datorită faptului că, absența unui părinte, determină identificarea cu un singur model parental al copilului. Conflictele parentale, abandonarea rolurilor parentale vor afecta personalitatea copilului care va trăi sentimentul abandonului și insecurității. Aceste sentimente pot genera, la rândul lor, tulburări de comportament, manifestări de devianță și conduite delicvente.

Pe termen lung efectele familiei monoparentale asupra copiilor pot fi negative.De cele mai multe ori odată cu schimbarea structurii familiale sunt adoptate unele măsuri de adaptare la noua situație. În România, situația veniturilor părinților singuri este gravă.

Datorită faptului că salariul reprezintă principala sursă de venit, iar copiii un factor principal care facilitează instalarea sărăciei, majoritatea familiilor din această categorie trăiesc sub nivelul minim de subzistență. O astfel de măsură este schimbarea locuinței cu una mai mică și care necesită cheltuieli mai mici. Deși apar avantaje financiare, evoluția copilului poate fi influențată negativ.

Mutarea într-un cartier mai ieftin caracterizat de sărăcie și delicvență va influența comportamentul membrilor familiei. Datorită faptului că părintele singur își va putea supraveghea mai puțin copiii decât ambii părinți există o posibilitate foarte mare ca cei mici să cadă pradă unor influențe negative.

Semne lăsate de divorțul părinților

Schimbări de comportament ale copilului-se întâmplă să apară și comportamente noi, cum ar fi suptul degetului, folosirea unui limbaj de bebeluș, udarea patului în timpul nopții, pierderea de obiecte, vărsarea lucrurilor, uitarea anumitor gesturi – toate expresii ale anxietății sau ale furiei;Copilul trebuie informat! Fiind foarte sensibil, copilul simte că se întâmplă ceva și vrea să știe ce. Este de dorit ca părinții să anunțe împreună vestea separării și înainte de data stabilită, astfel încât copilul să se obișnuiască cu ideea că nu va mai locui în aceeași casă și cu mama și cu tata. Pentru copil familia este alcătuită din indivizi care trăiesc în aceeași casă. Îi este greu să-și imagineze că tata /mama nu mai locuiește cu el, că nu-i mai poate citi o poveste în fiecare seară sau că nu se mai uită împreună la televizor etc.

Atentie la cuvinte si gesturi – momentul în care se anunța separarea, nu trebuie să conțină reproșuri aduse partenerului, dar nici gesturi de tandrețe care ar bulversa copilul. Această primă conversație nu va închide subiectul, el va fi readus în discuție deseori. Trebuie să evitați replici ca: Totul ar fi mers mai bine dacă nu aveam un copilul! Mai bine aveam un accident în ziua căsătoriei! Venirea ta pe lume a fost momentul în care ne-am dat seama că nu merge! Un copil aduce întotdeauna probleme în plus!etc.
La o anumită vârstă (3-6 ani) copilul dorește de multe ori să-l elimine pe unul dintre părinții săi, ca să rămână singur cu celalat. Când separarea vine să realizeze această dorință a copilului, el se simte responsabil de ceea ce se întâmplă și simte o mare vină.

Deseori, copilul crede că el este cauza divorțului/separării, mai ales dacă anunțarea acestuia vine după o serie de reproșuri care i-au fost aduse. El crede că părinții se despart pentru că el a spart vaza cea noua sau că nu a spus destul de frumos poezia la serbare. Foarte important este să spunem copilului că nu el este cauza separării. El nu este capabil să înțeleagă motivele separării și nici consecințele ei. Anumite cuvinte și comportamente îl ajută să se linistesca, să îi reducă această neliniște sau aceste gânduri de vinovăție. Trebuie să îi explicăm copilului, prin exemple, cum că el nu are nici o vină și că nu este singurul copil ai cărui părinți trăiesc separat. Aceasta nu este o separare de copii! Nu mai suntem fericiți inpreuna, dar amândoi suntem foarte fericiți cu tine! Vom rămâne mereu părinții tăi, iar dragostea noastră pentru tine nu se va schimbă! Ceea ce trebuie copilul să suporte este destul de dureros. Dacă părinții se respectă și fac efortul să discute ca niște adulți, copilul va putea să suporte mai ușor situația. Chiar și în cazul unei separări în condiții cât mai pașnice, nu există o formulă magică pentru rezolvarea acestei situații. Fiecare copil își manifestă suferința diferit. Maniera în care copilul simte și exprimă această situație depinde de vârstă, temperament, afectivitate etc. Reacțiile cele mai frecvențe sunt: furie, închidere în sine, tulburări de somn, probleme alimentare sau școlare etc.

Efectele familiei monoparentale asupra copiilor sunt multiple și nu sunt în totalitate cunoscute. Tocmai de aceea ele rămân o permanentă provocare pentru cercetători.

1.4. Influența familiei asupra copiilor în plan socio-psiho-educațional

Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influențează si modelează persoana umană.Unii merg chiar mai departe și susțin că acțiunea ei asupra persoanei e atât de mare ,încât ea egalează acțiunea celorlalte grupuri sociale.În societățile moderne, familia reprezintă “nucleul instrumental fundamental al structurii sociale mai largi, în sensul că toate celelalte instituții depind de influențele acesteia”.

De aici, rolul primordial universal și permanent al familiei, ca și numeroase și importante consecințe în cele mai variate domenii socio-culturale. În primii ani de viată, în care sunt așezate bazele personalității umane, familia reprezintă întreaga societate a copilului.

Studii din 1989 susțin importanța extremă a mediului familial asupra dezvoltării copilului. Numeroase variabile sunt astăzi recunoscute ca fiind determinanți care acționează puternic asupra înfloririi intelectuale în copilăria mică. Aceste variabile puse in evidentă la ora actuală sunt: Q.I.-ul mamei, atitudinile sale educative, trăsăturile sale de personalitate, comportamentele sale educative, stilul său interacțional.

Realizând un examen calitativ al gestiunii timpului petrecut cu copilul, se constată că acesta îndeplinește trei funcții explicite :

O funcție de întreținere și reparație, corespunzând activității menajere (pregătirii mesei, întreținerii obiectelor de îmbrăcăminte etc. ) sau unor activități legate de sănătatea copilului;

O alta de reconfort (jocuri comune, momente de tandrețe și confesiune);

O funcție de dezvoltare , corespunzatoare unor obiective educative explicite.

Conform acestei clasificări diferențele dintre barbați și femei apar cu claritate: în timp ce femeile asigură toate cele trei funcții, independent de absența sau prezența soților, barbații sunt specializați exclusiv în funcția de reconfort. Tatăl intră de unul singur în contact cu copilul numai pentru a se juca, a trăi satisfacția unor gesturi de tandrețe reciprocă sau pur și simplu pentru a se convinge, după aerul senin al copilului, că totul este în regulă. Dacă intervine în alte momente el o face pentru a da o mână de ajutor mamei, daca nu întotdeauna în prezența acesteia, cel puțin la solicitarea ei.

“Paternitatea contemporană se caracterizează pentru Singly”prin trei trăsături:

Puține relații directe cu copilul;

Responsabilitatea familiei ca unitate;

Secondarea soției în activitatea cotidiană.

Rolul educativ al tatălui nu este, în cele mai multe cazuri, înțeles ca secundar nici de barbați nici de femei.

Deosebirile dintre rolul masculin și cel feminin vizează modul, natura implicării și nu gradul, mai mic sau mai mare de implicare, care nici nu poate fi evaluat, întru-cât nu pot fi calculate cantitativ comportamente diferite calitativ. Ele relevă în esență două raporturi cu timpul și cu spațiul, două viziuni asupra lumii, două morale. Rezultă de aici o mare disponibilitate a mamei, o atitudine atentă și deschisă în orice moment la problemele copiilor. Aceasta nu inseamnă că mama intervine efectiv în orice moment din viața copiilor. Timpul matern este o alternanță între momente de intervenție, momente de simplă prezență sau chiar de preocupare și control la distanță. Tatăl este mai mult indisponibil, fără ca această indisponibilitate să echivaleze cu lipsa implicării.

Familia deține un loc central în construcția unor identități individualizate, iar raporturile conjugale și parentale joacă rolul de revelator al identității latente al fiecăruia dintre membrii.

Morgal și Biron argumentează că pentru dezvoltarea psihosocială a copilului timpul de interacțiune familială și comportamentul fiecăruia dintre membri contează mai mult decât prezența sau absența unuia dintre părinți sau a fraților; un rol important avându-l și flexibilitatea familiei.Tocmai pentru că rolul de părinte singur nu este tocmai confortabil și usor de realizat financiar, persoanele care iși asumă această postură fac parte din cele cu venituri peste medie și nivel crescut de educație. Parinții singuri sunt puși în situația de a educa singuri copilul, dar de regulă ei apelează și la persoane din familia extinsă (bunici, alte rude, bone etc.). Există însa o diferență între mamele singure și tații singuri.

Mamele singure tind să nu apeleze la fel de mult la alte persoane pentru ajutor, ajungând de aceea la suprasolicitare și tensiuni interioare care se pot transforma în simptome, atât la ele, cât și la copii. De asemenea, ele tind să preia și rolul tatălui, ceea ce se întamplă foarte rar în cazul bărbaților părinti singuri. În aceste familii este foarte evidentă: modificarea regulilor de exemplu, mamele singure au uneori tendința de a deveni mai autoritare, mai rigide în aplicarea regulilor, încercand să suplineasca lipsa tatălui; tații, dimpotrivă, au uneori tendința de a deveni mai delicati, mai afectuoli, dar li mai restrictivi în unele reguli (de exemplu, venirea acasă seara a fetelor).

Cercetarile psihologice pun în evidență “importanța familiei, în special a relației mamă – copil, în învățarea limbajului și consecințele acestui proces asupra evoluției intelectuale a copilului asupra capacitatii sale de comunicare, asupra construirii imaginii de sine.”

Pe de altă parte studiile lingvistice arată că mediul social influențează anumite aspecte ale vocabularului și structurii limbajului. Este tot mai evident că reușita școlară, puternic dependentă de performanța lingvistică, nu poate fi pusă cu necesitate pe seama coeficientului de inteligență și că trebuie corelată cu particularitățile mediului în care a fost învațat limbajul (Bernstein, 1975).

1.5. Metode și tehnici de intervenție și suport în familiile monoparentale

Indiferent de formulele pe care le cunoaște astăzi viața de familie , dinamica și transformările care au loc în sânul acesteia reprezintă izvorul nesecat din care apar și se dezvoltă bucuria sau suferința indivizilor, eficiența sau ineficiența lor ori adaptarea sau neadaptarea la cerințele societății moderne. Familia este contextul în care individul evoluează pe tot parcursul vieții sale, iar consecințele unei funcționări deficitare se reflectă întotdeauna negativ în starea de sănătate psihică și somatică a acestuia, dar și în dezechilibrele și suferințele sociale.

Sunt, de asemenea, situații în care indivizii reușesc să dea impresia unei căsnicii fericite, considerând chiar un success aparența exteriorizată.Orice familie poate spera să-și îmbunătățească calitatea vieții dacă fiecare membru al ei este gata să recunoască problemele cu care se confruntă, dorește să schimbe ceva și, mai ales, face ceva pentru ca shimbarea în bine să se producă, toate acestea cu ajutorul consilierii psihologice.

Consilierea psihologică este o formă de intervenție psihologică care se adresează persoanelor sănătoase aflate într-o situație de impas cu privire la rezolvarea unor situații de criză, sociale, profesionale sau familiale. 

Cui foloseste consilierea psihologică?

Copiilor care pot avea diferite probleme de adaptare scolară sau de relaționare;

Adolescentilor care se simt dezorientați profesional ori au dificultăți relaționale;

Părinților care se confruntă cu greutăți în relaționarea cu adolescentul sau copilul lor;

Adulților care trec prin perioade dificile (presiuni profesionale sau sociale, divorț, stres);

Membrilor unei familii cu tensiuni în relaționare

Tuturor persoanelor (indiferent de vârstă) care au nevoie de susținere ori care doresc să facă schimbări importante în viața lor.

Consilierul îl ajută pe client să controleze o situație de criză și îl asistă în găsirea unei soluții la problema cu care se confruntă. Consilierea psihologică presupune un număr mai redus de ședinte față de psihoterapie utilizând metode și tehnici similare acesteia însă diferența esențială constă în faptul că în consilierea psihologică se vizează prevenția apariției tulburărilor, respectiv se adresează persoanelor sănătoase din punct de vedere-psihologic.
Consilierea are un caracter formativ, se axează pe dezvoltarea unor abilități practice sau personale, în timp ce psihoterapia se concentrează pe suferința interioară (tristețe, anxietate, durere, doliu sau separare, frici, compulsii, atacuri de panică, s.a.).

Astfel, prin consiliere psihologică se urmarește: autocunoașterea, optimizarea și dezvoltarea personală, respectiv adaptarea cât mai eficientă la mediul extern, a clientului.

“Consilierul este un psiholog specializat în consiliere care intervine cu mijloace specifice psihologice, în scopul de a optimiza, stimula autocunoașterea și dezvoltarea personală, a preveni anumite probleme emoționale, cognitive și de comportament.Consilierea este o tehnică de informare și evaluare, un mijloc de a modifica comportamentul, o experiență de comunicare, o căutare în comun a sensului în viața omului. Aspectul esențial al consilierii este confidențialitatea și încrederea reciprocă. Conform acestor definiții, consilierea poate fi considerată ca fiind centrată pe schimbare evolutivă.”

O caracteristică importantă a consilierii este preocuparea pentruprevențiaproblemelor. Strategia de prevenție constă in identificarea situațiilor și grupurilor de risc și în acțiunea asupra lor înainte ca acestea să aibă un impact negativ și să declanșeze crizepersonale sau de grup.

Consilierea psihologică și educațională reprezintă:

tehnică de informare și de evaluare

un mijloc de a modifica în sens pozitiv comportamentul subiecților

o experiență de comunicare

o căutare comună a sensului vieții

În cadrul procesului de consiliere specialistul asigură confidențialitatea, ca premisă a inducerii unui real sentiment de siguranțăla nivelul subiectului consiliat,non-judecarea si ascultarea activă , suportul afectiv respectul față de client, responsabilizarea pentru realizarea obiectivelor fixate în comun.Consilierea bazată pe principiul dezvoltării personale a clientului are un caracter confidențial, este o relație de sprijin, ajutând consiliatul să-și identifice resursele.

Activitatea de consiliere constă,indiferent de tehnicile utilizate, în: a nu intra cu bocancii în universul interior al consiliatului, a nu prescrie rețete, a crea un climat favorabil manifestării autentice a interlocutorului, a vedea dincolo de aparențe, a facilita, la nivelul clientului, autocunoașterea, autodefinirea, autoevaluarea și formarea abilităților de comunicare, a ajuta consiliatul să-și conceapă propriul scenariu, propriile strategii acționale și propriile opțiuni, în conformitate cu resursele sale reale, manifeste sau latente, în conformitate cu resorturile motivaționale de caredispune.

Un alt aspect intrinsec activității de consiliere este cel de inducere a schimbărilor, caz în care voi accentua necesitatea parcurgerii integrale a următorilor pași:

identificarea problemei

culegerea de informații

analiza datelor

reformularea problemei, din perspectiv resurselor clientului

identificarea variantelor acționale și luarea deciziilor

transpunerea faptică a strategiilor de schimbare

evaluarea în progres și în proces a rezultatelor

Un psiholog interpretează în timpul consilierii limbajul nonverbal și limbajul paraverbal, modul în care interlocutorii îl privesc sau îi evită privirea, expresia facială a interlocutorului, dar mai ales schimbările acestei expresii, stilul în care interlocutorul se prezintă, constantele din cadrul comunicării paraverbale a interlocutorului.

Algoritmul consilierii:

Pasul 1: Analiza situației și identificarea problemelor

Pasul 2: Fixarea sau redescoperirea priorităților, a obiectivelor (axarea pe soluții și luarea de decizii)

Evaluarea obiectivă a raportului dezirabil-realizabil: Controlul conștient/gestionarea situației

Pasul 3. Evaluarea în proces

Personalitatea consilierului reprezintă principalul factor care influenteaza calitatea consilierii. Consilierea eficientă presupune manifestarea unui complex aptitudinal–atitudinal specific profesiei de psiholog.Consilierul trebuie să demonstreze capacități empatice(empatia constă în capacitatea de a percepe cadrul intern de referință al interlocutorului, cu toate componentele emoționale ale acestuia, fără a te identifica cu acesta.), capacități care sedezvoltă prin exersarea comunicării verbale și nonverbale eficiente.Consilierul trebuie să accepte necondiționat interrelaționarea cu subiectul, indiferent dacă valorile acestuia diferă sau sunt diametral opuse.Activitatea consilierului trebuie să se bazeze permanent pe contracararea gândirii negative a interlocutorului, concomitent cu găsirea modalităților optime de pozitivare a acesteia (exemplificare: contracararea posturii de victimă a clientului, prin contraargumente logice).

Principalele obiective ale consilierii de specialitate:

Dezvoltarea competențelor sociale ale clienților (este vorba vorba de optimizarea interrelaționării, de formarea abilităților de comunicare, a tehnicilor de influențare a celorlalți, cumulative cu aspectele care fac obiectul self-management-ului;

Dezvoltarea capacității de decizie, de acțiune, de fixare a priorităților, dar și de abilitare a clienților în domeniul managementului stărilor conflictuale, în cel al stresului;

Dezvoltarea capacității de mobilizare voluntară a clienților, cumulativ cu antrenarea potentelor creative ale acestora

Dezvoltarea spiritului de inițiativă personală

Autodeterminarea.

Tipuri de consiliere:

Există mai multe “tipuri de consiliere:”

informațională : oferă informații pe domenii/teme specifice ;

educațională: oferă repere psiho-educaționale pentru sănătatea mentală, emoțională, fizică, socială și spirituală a copiilor și adolescenților ;

de dezvoltare personală : contribuie la formarea de abilități și atitudini care să permită o funcționare personală și socială flexibilă și eficientă în scopul atingerii stării de bine ;

suportivă: oferă suport emoțional, apreciativ și material;

vocațională: vizează dezvoltarea capacității de planificare a carierei;

de criză: oferă asistență psihologică persoanelor aflate în dificultate;

Pentru o mai facilă înțelegere a domeniului consilierii psihopedagogice vom opta pentru următoarea clasificare :

consiliere psihologică

consiliere educațională

consiliere vocațională

Consilierea psihologică, cu un spectru larg de acțiune, integrează perspectiva umanistă dezvoltată de Carl Rogers. Problemele psihice nu mai sunt văzute în mod obligatoriu în termeni de tulburare și deficiență, ci în parametrii nevoii de autocunoaștere, de întărire a Eu-lui, de dezvoltare personală și de adaptare. Consilerea ajută subiectul să se simtă bine cu sine, cu ceilalți și cu lumea în care trăiește, reprezintă valorile umaniste ale consilierii psihologic.

Consilierea educațională poate fi definită ca o relație interumană de asistență și suport dintre persoana specializată în psihologia și consilierea educațională (profesorul- consilier) și grupul de elevi, în scopul dezvoltării personale și prevenției situațiilor de criză.

Trăsăturile definitoriiale consilierii educaționale sunt următoarele (P.M. Sanborn):

este un proces de dezvoltare: prin activitatea de consiliere se inițiază un program care are ca finalitate dezvoltarea personală, profesională și socială a persoanei;

are un rol proactiv: oferă soluții, construiește proiecte de dezvoltare personală sau socio-profesională;

implică responsabilitatea consilierului, oferind soluții care să conducă la optimizarea relației elev-școală.

Consilierea educațională presupune elemente de consiliere suportivă, de dezvoltare, vocațională, informațională dar profesorul consilier nu deține competențe în ceea ce numim consiliere de criză – domeniu de intervenție ce ține strict de competența psihologului și care implică cunoștințe, metode și tehnici de intervenție de specialitate.De asemenea, profesorul-consilier nu are ca obiectiv și competență evaluarea psihologică a elevului. Utilizarea testelor psihologice presupune vaste cunoștințe de psihodiagnoză. Rezultatul în sine la un test, exprimat numeric, poate să nu aibă nici o relevanță dacă este rupt de un context anume. Interpretarea calitativă a multiplelor valențe și relații pe care le implică orice rezultat la un test poate fi realizată doar de către psiholog. În caz contrar, evaluarea psihologică poate avea efecte negative asupra persoanei evaluate.

Consilierea vocatională. În domeniul pregătirii pentru carieră se pot distinge mai multe forme de intervenție. Aceasta oferă informații despre opțiuni educaționale și profesionale; facilitează dezvoltarea personală pentru luarea unor decizii în concordanță cu aptitudinile personale și realitățile sociale .

Consilierea privind cariera asistă individul în rezolvarea problemelor școlare, profesionale, dezvoltă și aplică intervenții bazate pe cercetările psihologiei vocaționale.

Orientarea vocatională {vocational guidance) este o formă de asistare în domeniul carierei. Orientarea implică îndrumarea clientului pentru a realiza decizii specifice.

Orientare școlară și profesională desemnează un ansamblu de acțiuni educative cu implicații psihologice, sociale, economice, medicale, ergonomice, etice, care au ca obiectiv principal pregătirea elevilor pentru alegerea studiilor și profesiunii.

Educatia parentala–Programul de educație parentală reprezintă programul de dezvoltare și de consolidare a abilităților, precum și a competențelor parentale. Acestea se realizeazăcu ajutorulîntalnirilor de grup dar și individuale. Pentru realizarea unei bune analize a nevoilor se pot folosi chestionare, interviuri, discuții.

Toate aceste activitați se realizează prin împartașirea de competențe între parinți și profesioniști și au ca scop :

dezvoltarea abilităților parentale, dezvoltarea abilitatilor de îngrijire și creștere adecvata a copiilor;

crearea și dezvoltarea rețelei de sprijin comunitar formată din părinții incluși în programele de educație parentală;

dezvoltarea capacității părinților de a face față provocărilor legate de creșterea și educarea copiilor;

reducerea izolării părinților prin relaționarea cu alți părinți;

asigurarea accesului la resursele comunitare.

Temele abordate cu predilectie în întilnirile cu părinții sunt urmatoarele:

creșterea și educarea copilului;

etapele dezvoltării copilului;

importanța familiei în dezvoltarea copilulu;

efectele separării și instituționalizării asupra copilului;

formarea atașamentului securizant;

prevenirea abuzului și neglijării copilului;

îngrijirea copilului cu dizabilități;

legislație în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului.

Întâlnirile grupului constau în discuții pe teme solicitate de părinți (timp de 90 – 120 de minute) și discuții inițiate de profesioniști.Un grup de 10 – 12 persoane se va întâlni pe durata a 4-6 luni, de două ori pe lună (în total 8-12 întâlniri pentru fiecare grup), în funcție de progresele obținute și de disponibilitatea părinților.

Reguli de funcționare a grupului:

grupul reunește părinți care sunt interesați de îmbunătățirea performanțelor lor în îndeplinirea rolului de părinte;

implicarea părinților în desfășurarea reuniunilor de grup;

valorizarea resurselor familiei;

ascultarea și acceptarea exprimării opiniilor de către toți membrii grupului;

respectarea programului întâlnirilor;

permanența și continuitatea grupului până la încheierea perioadei de pregătire;

profesionistul care animă grupul nu se substituie părinților, ci ajută la evidențierea resurselor pe care aceștia le au deja și îi sprijină pe părinți în valorificarea acestora în cadrul relației lor cu copilul;

nu există un raport de putere profesionist-părinte în cadrul grupului.

În cadrul întâlnirilor de grup, psihologul sau asistentul social, în calitatea de moderator de grup au următoarele responsabilități:

constituirea grupului în funcție de temă;

alcătuirea agendei de lucru, programei cursului, a suportului de curs;

primirea părinților;

crearea cadrului întâlnirilor de grup;

analizarea situațiilor prezentate de părinți în in grup;

încurajarea participanților să-și exprime liber opiniile, sentimentele, experiențele personale;

identificarea și explorarea temelor care îi apropie pe părinții participanțila grup;

identificarea și explicitarea funcțiilor parentale necesareîngrijirii adecvate a copiilor;

lărgirea câmpului competenței parentale;

facilitarea schimburilor informaționale între părinți;

stabilirea unor relații de încredere și de durată cu părinții;

identificarea dificultăților, obstacolelor și solutiilor;

exprimarea lucrurile importante care sunt dificil de verbalizat de catre parinti;

evaluarea rezultatelor și impactului grupului asupra părinților;

încurajarea întrajutorării și relaționării în afara cadrului grupului;

solicitarea permanentă a feed-back-ului de la participanti;

evaluarea progreselor și impactului sesiunilor de formare asupra participanților.

Programele de educație parentală respectă principiile învățării adultului: adulții învață atunci când procesul de învățare este auto-direcționat (determinat de ei înșiși), este participativ (procesul este activ, nu pasiv), este experiențial (se învață din împărtășirea experiențelor), este reflectiv (adultul preferă să reflecteze la ce se întâmplă în timpul cursului). Metodele de formare recomandate pentru formarea adulților sunt jocul de rol, demonstrația, studiul de caz, lucrul în grupuri mici, brainstormingul.

Organizarea grupurilor de sprijin pentru parinti

Grupul de sprijin este utilizat ca o formă de intervenție socială care presupune participarea benevolă și organizata, intr-un cadru structurat, a parintilor la dezbaterea și identificarea unor soluții la probleme comune.

Scopul utilizării acestei tehnici este de a se oferi reciproc informații, sfaturi, încurajare și sprijin emoțional. Scopul se poate reformula în funcție de caracteristicile membrilor grupului și de dinamica problemei pe care aceștia au consimțit să o dezbată împreună.

Aceste întâlniri sunt mediate de către un profesionist care împreună cu membrii grupului stabilesc regulile și normele interne de funcționare, planul de desfășurare al întâlnirilor.

Moderatorul stimuleaza membrii grupului:

să-și împărtășească problemele cu alți membrii ai grupului;

să identifice posibilități de rezolvare a problemelor;

să realizeze un schimb de informații și opinii despre problemele discutate.

Relația de consiliere

Mai mult decât tehnicile terapeutice utilizate, relatia de consiliere este deosebit de importanta in consilierea/terapia centrata pe client. Se pornește de la premisa ca relatiile interpersonale reprezinta cheia dezvoltarii individului. În acest sens, consilierea oferă o relație care este astfel structurată încât va permite actualizarea resurselor, facilitarea dezvoltării și maturizării. Aceasta implică câteva condiții:

consilierul nu trebuie să impună clientului condiții în ceea ce privesc atitudinile, ci numai în ceea ce privește comportamentul;

consilierul trebuie să abțină de la orice exprimare sau acțiune contrară principiilor anterior formulate: trebuie să se abtină de a întreba, a dovedi, a interpreta, a sugera, a convinge, a asigura, a sfătui;

consilierul trebuie să acorde încredere clientului, considerând ca acesta este cel mai în măsură a-si rezolva problemele și de a lua decizii in mod independent; consilierul trebuie să se concentreze mai ales pe ceea ce simte clientul.

Rogers sugerează ca eficiența terapeutica nu consta in construirea unei relatii terapeutice eficiente, ci in efortul continuu al consilierului de a mentine aceasta relație bazata pe empatie, congruenta și imagine pozitivă necondiționată.

Tehnici de consiliere

C. Rogers propune următoarele tehnici de consiliere/ terapie: reflecția, meditația, afirmații cu accent pe sentimentele prezente; reformularea conținutului relatat de client; acceptarea necondiționată (atitudine empatică autentică): acceptarea pozitivă verbală și nonverbală. În prezent se folosesc urmatoarele tehnici de consiliere nondirectivă:

Tehnici de ascultare și ascultarea activă. Pe parcursul relatărilor clientului, consilierul trebuie să fie preocupat în permanență de întrebări precum. Ce spune de fapt clientul ? ; Care sunt mesajele reale ale acestuia

În felul acesta, consilierul arată că manifestă un interes sporit față de ceea exprimă clientul, printr-o atitudine plină de atenție și solicitudine.

Tehnica ascultării include, cu deosebire, atenția acordată unor semne nonverbale: folosite nu pentru a exprima sentimente, ci pentru a le ascunde. Alte tehnici folosite, tehnici de reflectare și de reformulare.

Strategii de consiliere

Domeniul acestor strategii este foarte vast, de aceea suntem nevoiți doar la enumerarea lor;

– Strategii de identificare a gândirii negative, a atitudinilor și sentimentelor negative

Discutarea unei experiențe emoționale recente

Modelarea sentimentelor

Strategia cercurilor concentrice (A. Lazarus, 1969)

Examinarea gândurilor ascunse sau neexprimate ale clientului (A. Ellis, 1966)

Jocul dramatic sau dialogarea și inversarea rolurilor

– Strategii de schimbare a gândirii negative, a atitudinilor și sentimentelor negative

Raționalizarea

suprageneralizarea

personalizarea

gândirea în termeni de alb-negru

saltul la concluzii

catastrofizarea

folosirea lui trebuie

Distragerea

Aproximarea succesivă a sentimentelor

Tehnici de stopare a gândirii negative

Strategia de identificare a rolului

-Strategii de identificare a comportamentelor indezirabile

Vizualizare a rolului

Descrierea și inventatriere a comportamentelor

-Strategia dialogării și inversării rolului

-Strategii de schimbare a comportamentelor indezirabile

-Strategia contractelor comportamentale și a procedeelor de întărire

-Strategia practicii negative

-Strategii operante de întărire (B.F. Skinner, 1953)

-Strategia modelării indirecte

-Strategia monitorizării sau autocontrolului

Testarile psihologice ale copiilor trebuie asociate de cele mai multe ori cu joaca. Desenele copiilor ne pot spune foarte multe despre felul în care aceștia gândesc, imaginea de sine despre emoțiile lor, despre felul în care percep mediul înconjurător, dar și despre relațiile lor interpersonale. Testele care utilizează tehnica desenului se numesc teste proiective. Pe lângă testul familia mea, care are o importanță deosebită în observarea relațiilor intrafamiliale mai există și alte teste proiective care pot evalua personalitatea copilului și anume testul arborelui și testul omulețului. Acest test oferă informații foarte importante despre copil, despre ușurință sau dificultatea acestuia de adaptare, despre felul în care el comunică, relaționează și evoluează.

1.6. Importanța consilierii în familia monoparentală

Copiii care provin din familii monoparentale întâmpină probleme în procesul de socializare pentru că ei nu au cunoscut decât un singur model parental. De foarte multe ori cei care provin din acest tip de familii se adaptează foarte greu vieții de cuplu și există riscul major ca să divorțeze. Fetele pot fi socializate negativ, în spiritul aversiunii față de bărbati, astfel încât căsnicia lor este sortită eșecului încă de la început. De asemenea, acești copii simt nevoia de afecțiune, pentru că nu au decât un părinte. Insuficiența paternă lasă amprente crude asupra copiilor, iar socializarea lui are șanse foarte mari să fie deficitară.

Concluzia generală este aceea că absența părinților poate genera probleme de identitate pentru copil. Părintele singur este prea ocupat să le asigure un trai decent și uită să mai ofere afectiune copiilor. Timpul petrecut de parteneri departe unul de altul datorită faptului că serviciul presupune puțin timp liber sau este în alt oraș duce la destrămarea căsniciei care poate însemna sau nu un divorț.Există situații în care cuplul preferă, datorită copiilor, să ramână împreună și să păstreze aparențele în ciuda faptului că nu îi mai leagă nimic.

Consilierea reprezintă, în mod simultan o relatie umana, o formă specifică de comunicare, formă care implică ascultarea o activitate care are ca scop prevenirea/ameliorarea/gestionarea situațiilor de criză, o formă confidențială de a acorda ajutor, o activitate realizată de specialiști.

“Consilierea este centrată pe ceea ce aparține prezentului, acum și aici, în timp ce psihoterapia privește prezentul ca expresie a unei istorii care se repetă într-un context mereu schimbat.”Pentru o mai clară viziune asupra celor două domenii se impune, însă, delimitarea conceptelor.Termenul de consiliere descrie relația interumană de ajutor dintre o persoană specializată, consilierul, și persoana sau grupul care solicită asistență de specialitate, clientul. Relația dintre consilier și persoana consiliată este una de alianță, de participare și colaborare reciprocă, ceea ce face posibilă exprimarea ideilor și sentimentelor în legătură cu o problemă, oferind, totodată, sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale, în identificarea unor paternuri valorice pe baza cărora se pot formula soluții.

Scopul general al consilierii este acela de a furniza ocazia de a lucra în direcția unei vieți mai satisfăcătoare și plină de resurse.

Consilierea ajută la identificarea:

problemelor de adaptare scolară, profesională, socială, relațională;

conflictelor personale; problemelor comportamentale și/sau emoționale;

conflictelor familiale;

problemelor de identitate, s.a.

te ajuta să explorezi și să înlături cauzele problemelor tale;

îți dezvoltă capacitatea de a face schimbări în plan psihologic dar și în viața ta;

îți îmbunătățește capacitatea de a lua decizii, de a face schimbări; resursele personale, s.a.

îți dezvoltă abilitatea de a-ți valorifica potențialul și resursele personale, ș.a.

Din punct de vedere științific, “consilierea este un proces în care un profesionist stabilește o relație bazată pe încredere cu o persoană care are nevoie de sprijin. Această relație asigură exprimarea ideilor și sentimentelor în legătură cu o problemă și oferă sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale, în identificarea unor pattern-uri valorice pe baza cărora se pot formula soluții.” Prin procesul de consiliere se poate ajunge la o înțelegere mai profundă a gândurilor, a trăirilor emoționale care asigură șansele unui nivel optim de dezvoltare a resurselor-personale.
Consilierea asigură asistența individului în explorarea și înțelegerea propriei identități, îl sprijină în dezvoltarea unor strategii de rezolvare a problemelor și luare a deciziei.Pentru prevenția și intervenția în cazuri de eșec și abandon școlar este necesară o analiză atentă a factorilor ce pot declanșa aceste fenomene și utilizarea unor metode și tehnici de consiliere individuală care să conducă la rezultate pozitive.Sunt cunoscute diverse metode de consiliere individuală care pot fi utilizate pentru a sprijini elevul aflat în situație de eșec școlar în funcție de factorii /cauzele care a declanșat acest fenomen. În consiliere s-au conturat patru direcții de abordare a problemelor cu care se poate confrunta individul pe parcursul evoluției sale: intervenția în situații de criză, intervenția ameliorativă, prevenția, intervenția formativă și de dezvoltare.

Consilierea individuală este o interacțiune personală între consilier și client, în cadrul căreia consilierul asistă clientul în rezolvarea problemelor mentale, emoționale sau sociale. Se desfășoară în ședințe care oferă clientului maximă confidențialitate ceea ce permite explorarea ideilor, sentimentelor sau atitudinilor problematice.

Scopurile consilierii monoparentale au in vedere:

sprijinirea persoanei consiliate în dezvoltarea propriei individualități;

asistarea în procesul de autocunoastere, sprijin în procesul de căutare și formare a identității;

dezvoltarea unei imagini de sine pozitive și autoacceptare;

dezvoltarea abilităților sociale, de interacțiune cu ceilalți;

formarea abilităților de rezolvare a problemelor și de luare a deciziilor;

sprijinirea în formularea de scopuri specifice și măsurabile care pot fi observate din punct de vedere comportamental.

Pentru a rezuma, consilierea psihologică a persoanelor în dificultate psihologică este unul dintre cele mai utile instrumente pentru depasirea unor probleme stresante de viata.
În general, consilierea psihologică este efectuată de cineva cu competențe în acest sens și are ca scop principal sprijinirea persoanei în a-și clarifica situația de viață și în a-și atinge scopurile prin luarea de decizii informate și cu sens. Principalul scop al consilierii psihologice este rezolvarea de probleme de natură emoțională sau interpersonală.

Ca urmare, consilierea este cea care pune la dispoziția persoanei o serie de instrumente pentru a depăși starea de dificultate, fiind orientată, atat pe prezent, cât și pe viitor, are scopuri bine delimitate, fiind un proces de scurtă durată. Indiferent de formulele pe care le cunoaște astăzi viața de familie , dinamica și transformările care au loc în sânul acesteia reprezintă izvorul nesecat din care apar și se dezvoltă bucuria sau suferința indivizilor, eficiența sau ineficiența lor ori adaptarea sau neadaptarea la cerințele societății moderne.

Capitolul II

Prin abandon școlar se desemnează, în general, ansamblul comportamentelor care încalcă sau trangresează normele sau valorile școlare. Așadar, devianța școlară va include totalitatea conduitelor care se abat de la normele și valorile care reglementează mediul școlar. Ele sunt precizate în regulamentele școlare și în cele de ordine interioară.

Conduitele deviante ale profesorilor alcătuiesc o categorie distinctă, ele exercită o anumită influență asupra dinamicii devianței școlare dar nu voi face referire la acestea în cadrul lucrării. Există câteva concepte care sunt corelate și a căror semnificație se întrepadrunde oferindu-ne o imagine asupra fenomenului de devianță școlară. Acestea sunt: comportamentul deviant, delincventa juvenilă, devianța în școală și devianța școlară.

2.1. Delimitări conceptuale

Deoarece există diverse perspective de abordare a domeniului, în literatura de specialitate apar o varietate de termeni cu semnificații apropiate de cea a conceptului de „abandon” precum: indisciplină școlară, delincvență juvenilă, inadaptare școlară, tulburare de comportament, deviere de conduită.

2.1.1. Absenteismul școlar

Conceptul de absenteism este definit ca o problemă socială, fiind explicat mai mult prin caracteristicile socio-culturale ale mediului de proveniență și apare mult mai frecvent în mediul urban și în familiile sărace. Absenteismul desemnează un tip de conduită evazionistă, stabilă, cronică, permanentizată, ce prefigurează sau reflectă deja atitudinea structurată a lipsei de interes, de motivație și de încredere în educația școlară. În spatele acestui comportament se poate ascunde nevoia elevului de a evita confruntarea cu anumite situații sau probleme care îi provoacă o suferință fizică sau psihică. Precedând sau însoțind fuga de la școală, absenteismul și abandonul școlar, se pot observa și alte tipuri de reacții folosite pentru a scăpa de situații traumatizante:

Reveria, retragerea temporară într-o lume imaginară;

Închiderea în fața informațiilor provenite din exterior, refugiul în atitudinea de pasivitate și apatie;

Regresia, adoptarea unor comprtamente infantile;

Dezvoltarea obisnuinței de a se izola, solitudinea și refuzul de a comunica;

Dezvoltarea fobiei de școală;

Reacțiile somatice: migrene, febră, dureri de stomac;

Puseurile de bulimie: mănâncă și bea execisv;

Toxicomania;

Descurajarea, deprimarea și ideația suicidară.

În etiologia conduitelor evazioniste, și în special a absenteismului școlar, regăsim doi factori majori, care acționează în interdependență:școala și familia. Rolul familiei în prevenirea apariției absenteismului școlar devine vizibil în situații precum:

Părinții sunt indiferenți sau devalorizează educația școlară și din cauza acestei atitudini, nu controlează și nu reacționează la absențele copiilor; această tendință este accentuată în cazurile în care părinții nu au avut nici un avantaj în urma școlarizării lor.

Părinții pretind copilului să lipsească de la școală, obligându-l să participe la diferite activități casnice sau aducătoare de venit.

Părinții sunt bolnavi cronici, dependenți de alcool sau droguri sau se află în detenție, nefiind disponibili în ceea ce privește controlul frecvenței și al activității școlare ale copiilor.

Păriții sunt hiperanxioși sau imaturi și, din diverse motive reale sau imaginare, țin copilul acasă pentru a-l proteja.

Pe lângă familie și școală, un rol semnificativ în perpetuarea absenteismului îl are și atitudinea comunității față de acest fenomen; indiferența membrilor comunității față de copiii care, dată fiind vârsta lor și moemntul zilei ar trebui să fie la școală, dar sunt prezenți în alte locuri publice, facilitează și consolidează absenteismul. Absenteismul rezultă din absențe frecvente într-un anumit interval de timp și este determinat, în mare parte, de insatisfacțiile legate de activitatea școlară și de condițiile de lucru, care conduc la scăderea stimei de sine și pierderea statutului în colectiv. Există și alți factori, dintre care amintim, sănătatea, obligațiile familiale, importanța pe care o prezintă pentru elev activitățile activitățile extrașcolare, normele școlare și presiunile instituției educative.

2.1.2. Abandonul școlar

Abandonul constă în încetarea frecventării școlii, părăsirea sistemului educativ, indiferent de nivelul la care s-a ajuns, înaintea obținerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii ciclului de studii inceput.

Indisciplina definește situația în care interesele individului vin în conflict cu interesele grupului și cu autoritatea pe care o reprezintă. În școală, un act de indisciplină are loc când conduita unui elev îi împiedică pe ceilalți să participe la procesul de învățare sau perturbă activitatea de predare a profesorului.

Delincvența juvenilă nu se referă la orice abatare comportamentală, ci la comportamentul tinerilor până la vârsta de 18 ani, care contravine legii.

Acest concept se suprapune peste cel de „devianță școlară” în măsura în care există o coincidență între normele juridice și cele școlare, iar conduita deviantă poate fi considerată infracțiune sau delict, de exemplu: furtul, acte de vandalism și de violență școlară.

Devierile de conduită alcătuiesc o categorie distinctă în cadrul tulburărilor de comportament, se caracterizează prin reversabilitate și includ o gamă extrem de diversă de manifestări, de la fobii, anorexie până la acte de vandalism. În contextul vieții școlare, după I. Străchinaru, principalele devieri de conduită ar fi: izolarea socială, nesupunerea, obrăznicia față de profesori, violența față de colegi, absenteismul, chiulul, instabilitatea, lenea, minciuna, fuga și vagabondajul, frutul, conduitele perverse.

Tulburările de comportament pentru orice conduită aberantă întâlnită la copii. Sintagma “tulburare de comportament”desemneaza devierile de la normele psihomorale, determinate preponderent de cauze endogene, care afectează funcționarea psihică normală a individului.

Conceptele de “inadaptare”sau “dezadaptare”sunt, ambele, de o ambiguitate notorie, dar pot fi diferențiate astfel:

Conceptul de “inadaptare”este marca perspectivei psihologice; copilul inadaptat este cel a cărui comportament, indiferent de cauză, îl impiedică să beneficieze de experiețele educaționale și sociale obișnuite, atât în școală, cât și acasă. Dificultățile emoționale și comportamentale ale copilului inadaptat nu pot fi remediate, fără un ajutor calificat, de către parinți, educatori sau ceilalți adulți semnificativi din viața acestuia.

Adaptarea școlară, ca formă specifică de adaptare socială, reflectă măsura în care elevul reușește să răspundă cerințelor educaționale (atât cu privire la conduită, cât și la însușirea informațiilor). Adaptarea școlară presupune exisțenta unei compatibilități între natura cerințelor școlare și posibilitățile subiective ale elevului de a le îndeplini cu succes.

Inadaptarea școlară desemnează absența acestei compatibilități, cauzele aparținând fie elevilor, fie școlii, fie ambelor părți.

Devierea de conduită a fost definită de I. Străchinaru drept ”forma de dezichilibru psihic sau de echilibru parțial, care presupune modificări ce predomină în sfera emoțional-volitivă a personalității, ca rezultat al unei structuri morbide de natură sociogenă sau al unor tulburări morfofuncționale ale activității creierului, obiectivate în atitudinile persoanei față de societate și sine” (Străchinaru, 1969, p35.).

Rezistența școlară reprezintă un mod de a reuși în clasă, o strategie de adaptare și supraviețuire. Strategia rezistenței școlare constă în refuzul normelor și valorilor specifice culturii școlare; elevii le contestă deoarece sesizează ca valorile și acțiunile școlii sunt incompatibile cu lumea în care trăiesc ei.

Principalele forme de manifestare a devianței școlare pot fi grupate în două categorii: conduite evazioniste (apărări deghizate)-fuga de la școală, absenteismul, abandonul școlar, toxicomania, copiatul, suicidul, și apărările deschise – vandalismul și conduitele violente. Toate aceste manifestări se pot asocia și prezența uneia dintre ele poate accentua riscul apariției alteia.

2.2. Teorii explicative ale abandonului școlar

2.2.1. Abordarea psihosocială

Abordarea psihosocială consideră că persoanele care au abandonat școla diferă de cele ale persoanelor care și-au continuat studiile datorită trăsăturilor de personalitate diferite. Când vorbim de educație vorbim de rolul motivației, inteligenței, imaginii de sine care influențează procesul învățării. În acest caz, vorbim de acele persoane care consideră urmarea cursurilor școlare „o pierdere de timp“. De-a lungul timpului cercetătorii au urmărit să demonstreze că aceia care abandonează școala diferă de cei care-și finalizează studiile în ceea ce privește unul sau mai multe atribute psihosociale sau trăsături de personalitate; numeroase studii din această factură au investigat rolul motivațiilor, inteligenței, imaginii de sine și agresivității în decizia de a abandona școala.

2.2.2. Perspectiva interacționistă

Se referă la interacțiunile care au loc între carateristicile individuale ale elevului și cele ale mediului educațional. În momentul în care apar anumite disfuncționalități în interacțiunea dintre cele două medii poate determina abandonul școlar. Abandonul este considerat a fi rezultatul unei interacțiuni personale insuficiente cu ceilalți membrii ai colectivitățiide exemplu, elevul nu poate ține pasul cu materia predată.

2.2.3. Teoria constrângerii externe

Afirmă că abandonul școlar nu este numai un efect al sărăciei populației, dar și ca o consecință a presiunii factorilor de mediu pe care individul nu îi poate controla. În consecință, abandonul școlar este determinat atât de factori psihosociali cât și de factori externi ce acționează asupra individului. Un exemplu de factor extern poate fi cel al lipsei unităților școlare în anumite comune sau sate, acestea aflându-se la distanțe foarte mari ce împiedică elevul să meargă la școală. Printre acești factori, care au un început deosebit asupra menținerii elevilor în școală, se numară factorii de sănătate și obligațiile profesionale și familiale. Dacă acceptăm că perspectiva interacționistă o subsumează pe cea psihosocială, paradigma abandonului școlar se va baza pe două componente: una localizează forțele ce promovează abandonul în contextul educațional, punând accentul pe lipsa unei interacțiuni sociale satisfacatoare în cadrul instituției școlare, din cauza anumitor caracteristici psihosociale ale elevului; cealaltă consideră mediul extrașcolar un factor determinant al abandonului, părăsirea școlii fiind un răspuns la conflictul între obligațiile nonșcolare și cele școlare.

2.2.4. Teoria excluderii

Considerând că principalul actor determinant al abandonului școlar este chiar școala prin politicile care le promovează, anumite practici școlare, cum ar fi: exmatricularea fără drept de înmatriculare în instituția respectivă sau eliminarea temporară din instituția de învățământ. Toate aceste aspecte descurajează elevul în procesul învățării, ajungându-se la stigmatizarea și marginalizarea elevului.

Dezangajarea se referă la procesul prin care atât școala cât și elevul manifestă dezinteres unul față de altul. Dezangajarea are loc prin scăderea investiției afective, intelectuale, materiale a elevului față de mediul școlar. Însă astăzi putem vorbi și de lipsa implicării profesorilor în procesul educativ în mediul rural, tocmai prin lipsa cadrelor didactice calificate.

2.2.5. Perspectiva sistemică

Se folosește această perspectivă deoarece se urmarește menținerea unei cercetări pe dinamica interacțiunii dintre mai multe sisteme care afectează comportamentul elevilor.

Sistemul cu risc de abandon școlar cuprinde mai multe subsisteme: familia, școala, personalitatea. Între aceste elemente trebuie să existe o relație de simboliză. Fiecare componentă este la un anumit nivel și într-o anumită masură afectată de toate celelalte. De exemplu dacă un copil în familie este bătut, el nu va fi atent la școala, nu își va face temele, va fi neglijent și reticent, se va închide în el, nu va mai comunica.

2.2.6. Perspectiva puterii

Această perspectivă se bazează pe forțele elevului în procesul de schimbare. Se urmărește valorificarea resurselor deja existente sau descoperirea altora noi pe baza cărora să se producă schimbarea. Reducerea abandonului școlar este posibilă prin găsirea unor resurse ca de exemplu înlesnirea comunicării părinți-școală, părinți-copil, valorificarea capacităților intelectuale ale copilului sau abordarea unor metode didactice potrivite fiecărei personalități a copilului.

2.2.7. Practica bazată pe teoria behavioristă

Presupune ajutorarea familiei copilului, elevului sau caderelor didactice să învețe noi comportamente și să înlăture comportamentele supărătoare. Putem întări stima de sine a copilului prin lauda lui atunci când obține rezultate școlare mai bune atât de părinți cât și de profesori în fața clasei. Acordarea diferitelor premii în domenii în care elevii manifestă interes. Astfel copilul își va îmbunătății sau menține comportamentul pentru care este recompensat și va renunța la cel care nu este recompensat sau pedepsit.

2.2.8. Practica bazată pe terapia familială

Lucrul cu familia ca subsistem și schimbarea sau modificarea tipurilor de interactiuni dintre membrii familiei reprezintă scopul acestei teorii. Se pot organiza în cadrul consilierii familiale diferite metode. De exemplu jocul de rol dintre copil și părintele pentru a realiza ce dorește elevul de la părinte și invers. Prin aceasta fiecare conștientizează nevoile celuilalt. Poate fi folosită și metoda narativă prin oferirea de exemple din comunitate, drept cadre de folosință prin întărirea convingerii că se poate ajunge la acel model prin folosirea corectă a resurselor proprii.

2.3. Factorii care conduc la apariția fenomenului de abandon școlar

2.3.1. Factori individuali

Aceștia se referă la capacitatea personală a elevului de a reacționa, adică de resursele personale, de bogăția și calitatea “schemelor de adaptare“ ce se referă la faptul că unii elevi au un potențial mai mare de adaptare, iar alții unul mai redus (sunt mai rigizi, mai puțin permisivi în relațiile cu ceilalți). Un rol important este reprezentat și de prezența mamei în viața copilului. Dacă un copil a trăit într-un mediu familial în care prezența mamei era cotidiană, dezvoltarea copilului a decurs normal. În caz contrar, acesta poate prezenta anumite tulburări psihice, cum ar fi hiperemotivitate, fobii, anxietate etc. Poate apărea „hospitalismul” (nervozitatea excesivă sau apatia, indiferența etc.; ajunge chiar la retardare mintală, dacă elevul trăiește în stare de izolare prelungită). Particularitățile psihice ale copilului pot influența și negativ randamentul său școlar.

Etichetările ca „elev slab” , „elev rau” duc la scăderea stimei de sine, la scăderea încrederii în propriile forțe cât și în persoanele ce îl înconjoară. În aceste condiții, datorită lipsei resurselor necesare pentru a depăși această dificultate, acești copii caută să iasă în evidență, adeseori, prin comportamente deviante. Lipsa voinței (sau disponibilitatea redusă), nivelul scăzut al aspirațiilor, intereselor, motivației, insuficienta dezvoltare a capacității de operare a gândirii etc., pot avea efect negativ asupra activității școlare a elevului, asupra rezultatelor muncii sale. De asemenea, starea de sănătate a elevului poate influența succesul sau eșecul școlar al acestuia.

2.3.2. Mediul familial

Familia reprezintă cel dintâi și cel mai important context de viață, cu un rol deosebit în socializarea copilului. Familia oferă copilului un sentiment de siguranță, singurul care-i permite acestuia să se emancipeze și să-și dobândească personalitatea. Însă, acest sentiment depinde de anumiți factori: protecția împrotriva agresiunilor venite din afară, satisfacerea trebuințelor elementare, coerența și stabilitatea mediului de dezvoltare, sentimentul de a fi acceptat ca membru al familiei, de a fi iubit, de a i se accepta caracteristicile individuale și de a dobândi o experiență personală.

Lipsa interesului pentru activitățile școlare ale copilului sau, din contră, preocuparea exgerată pot duce la nereușita școlară a copilului. Un rol foarte important în dezvoltarea copilului îl reprezintă tipul de familie din care acesta provine:

familiile cu mulți copii nu-și pot permite să-i trimită la școală datorită lipsei resurselor materiale:copiii sunt puși să muncească, reprezentând o sursă de venit, mai ales în mediul rural unde copii sunt puși la muncile agricole;

familii monoparentale care nu pot acorda atenția cuvenită creșterii copilului, mai ales că numarul femeilor care muncesc este în creștere;

familii ai căror părinți au emigrat. Statisticile arată că din ce în ce mai multe persoane optează pentru a pleca în străinătate, mai ales din mediul rural, datorită nivelului de trai foarte scăzut;

familii dezorganizate a căror părinți sunt alcoolici, victime ale violenței domestice, dependenți de substanțe stupefiante etc.

De asemenea, dezinteresul manifestat de părinți în ceea ce privește educația, dar și nivelul scăzut de instrucție al acestora sau concepțiile despre aceasta, au un impact negativ asupra școlarizării elevului. În mediul rural, șansele ca numărul de copii să–și continue studiile sunt minime.

2.3.3. Mediul școlar

Mediul școlar are un important impact educațional. Din această perspectivă el se constituie întrun factor care poate influența în mod esențial succesul reformei. Fără îndoială că mediul școlar nu este rupt de societatea în care se află. Dimpotrivă, el îndeplinește o seamă de roluri de socializare, integrare și control social, de profesionalizare etc. și totodată este puternic influențat de ansamblul vieții sociale, începând cu valorizarea și prestigiul social al școlii, și terminând, poate, cu resursele alocate.

Dacă avem în vedere doar aceste două aspecte extreme, în România vom constata o situație puternic contradictorie. Pe de o parte, școala ca atare este o instituție apreciată în societate, iar atingerea unui nivel cât mai înalt de școlaritate constituie încă un obiectiv pentru o parte importantă a populației. Pe de altă parte însă, resursele financiare alocate sunt insuficiente. Chiar dacă prin lege s-a prevăzut o finanțare de 4% din PIB pentru învățământ, în fapt nu s-a atins niciodată această cotă, care este, oricum, sub nivelul cerințelor. Comparativ cu media mondială de circa 6% din PIB, cheltuielile publice pentru învățământ în România se află mult sub acest nivel, iar în primii ani de tranziție se situau numai la jumătate față de cota alocată în altă țări: 2,8% în România în 1990, față de Ungaria cu 5,8% în același an, sau 3,1% în 1994 față de 6,4% în Ungaria, 5,3% în Polonia și Republica Cehă și 4,8% în Bulgaria. (Women in Transition, UNICEF, 1999).

De remarcat, totodată, schimbarea de optică la nivel internațional potrivit căreia cheltuielile pentru învățământ nu mai sunt considerate doar simple cheltuieli sociale (deci neproductive), ci investiții de dezvoltare, ceea ce evident facilitează acordarea de resurse materiale sporite.

Revenind la România, fără a se pune toate dificultățile întâmpinate în buna funcționare a sistemului de învățământ pe seama finanțării insuficiente, nu se va putea ocoli totuși acest aspect din moment ce vom constata existența unei logistici cu totul precare într-o bună parte din sălile existente, din învățământul obligatoriu, cu precădere în mediul rural, dar nu numai.

Înainte de a trece la prezentările propriu-zise, menționăm faptul că, din dorința de a determina necesarul de intervenție, de a aduce în atenție ceea ce ar trebui făcut pentru a spori șansele de succes ale reformei în beneficiul elevilor, suntem orientați să sesizăm mai degrabă obstacolele existente, deficitul de potențial. Cu alte cuvinte, vom consemna ceea ce există, dar nu vom insista pe ceea ce este de așteptat să întâlnim în școala românească de azi după ani și ani de acumulări prin activitatea multor generații de profesori și elevi, deveniți ei înșiși, la rândul lor, profesori, cu multe rezultate remarcabile. La aceste aspecte de împlinire ne raportăm ca la un potențial de susținere a reformei, dar succesul acesteia este condiționat de activitățile care se desfășoară în școli. Pe această cale, unele deficite de resurse materiale pot fi suplinite parțial, fără a ajunge la eliminarea lor, printr-o activitate excepțională, dar pot fi și irosite resursele care există, printr-o activitate necorespunzătoare.

Prin urmare, dacă observăm că 61% din școlile investigate au o sală de bibliotecă, scopul nu este de a etala semnificația acestei valori pentru reformă, deși ea se constituie într-un potențial de dezvoltare, cât de a constata că în foarte multe alte școli (39% din total cu valori care ajung la 55% în cazul satelor periferice) nu există o astfel de sală de bibliotecă; în 12% din școli nu există nici un fond de carte, iar în multe altele există un număr extrem de mic de volume. În fapt, chiar acolo unde sunt mai necesare, pentru că sunt relativ puține alte surse de informare, bibliotecile școlare lipsesc, sau fondul de carte este cu totul precar.

Din acest punct de vedere există mai multe motive prin care mediul școlar contribuie la abandonul școlar:

cunoașterea insuficientă elevilor, datorită numărului mare dintr-o clasă sau datorită dezinteresului manifestat de către profesori;

nerespectarea particularităților de vârstă și individuale ale elevilor; profesorii prin pregătirea lor la nivel psihopedagogic trebuie să cunoască personalitatea elevului pentru a adapta metodele de predare-învățare la fiecare elev în parte;

lipsa de preocupare a unor cadre didactice pentru stimularea interesului față de învățătură; în special în mediul rural, profesorii nu își manifestă interesul pentru procesul învățării datorită faptului că salariile nu sunt pe măsura așteptărilor; majoritatea cadrelor didactice din mediul rural sunt suplinitori;

insuficienta pregătire profesională și psiho-pedagogică a unor cadre didactice;

lipsa de profesionalism, manifestată fie prin severitatea profesorului (poate induce starea de teamă, anxietate a elevului), fie prin permisivitate reprezintă un factor ce poate influența abandonul școlar;

lipsa dotărilor materiale în instituțiile de învățământ, lipsa școlilor la sate determină mulți elevi să parcurgă zilnic un drum lung până la o școală apropiată sau mai bine dotată;

lipsa profesorilor calificați în mediul rural.

2.3.4. Contextul social

Putem vorbi de lipsa investițiilor statului în domeniul educației. O importantă influență negativă asupra percepției educației o reprezintă mass- media, prin promovarea din ce în ce mai largă a celor neșcolarizați care au reușit în viață prin noroc și înzestrările de la natură. Pentru copii, aceștia reprezintă modele drept de urmat deoarece școala nu oferă aceleași perspective. Adeseori, cei care provin din mediul rural sunt stigmatizați în legătură cu mediul lor de proveniență. La nivel național sunt elaborate programe care să susțină educația în mediul rural, însă puține sunt puse în aplicare.

2.3.5. Factori de ordin socio-cultural sau religios

În această categorie se includ indicatorii care se referă la putere și status social, cum ar fi de exemplu:apartenența etnică, apartenența la clasa socială, apartenența rasială, sexul (încă mai există concepția conform căreia fetele nu au nevoie de o educație aprofundată, ele trebuind să se limiteze la rolul de casnică), apartenența la comunitãți de tip rural/urban etc. Toate aceste variabile au fost tratate ca variabile demografice, dar o dată cu preocupările de democratizare a educației școlare, s-a demonstrat că diferite grupuri dezavantajate social sunt discriminate atât în cadrul sistemului scolar cât și pe piața muncii sau pe piața căsătoriilor. Referitor la variabila sex, unele studii arată faptul că rata de abandon școlar este semnificativ mai mare în rândul fetelor, indiferent de starea materială a părinților. În mediul mai sărac, abandonul mai frecvent al fetelor se explică prin participarea acestora la realizarea activităților casnice, la îngrijirea fraților, la efectuarea unor activități aducătoare de venit. În mediul dezvoltat, abandonul școlar al fetelor se caracterizează prin crizele specifice pubertății. Toate acestea pot genera mariaje precoce sau graviditate; atragând după sine abandonul școlar. Există și studii care consideră că riscul cel mai mare de abandon scolar îl au baieții și nu fetele și explică acest lucru prin trăsăturile de personalitate specifice rezultatelor în urma socializarii în funcție de steriotipul de sex-rol; copii proveniti din familii minoritare etnic, indiferent de variabila sex, abandonează școala într-un procent mai ridicat decât cei ce aparțin culturii/etnicii majoritare. De asemenea, copii care provin din familii asistate social sau dependente de instituțiile caritabile abandonează școala într-o proporție semnificativ mai mare. În ceea ce privește tipul de relație între abandonul școlar și mediul de proveniență, rural/urban, se consemnează o rată mai mare a abandonului școlar în mediul rural, ceea ce se explică prin: distanța mare domiciliu-școală, dublată de condiții inadecvate de transport (navetă) lipsa de flexibilitate a orarelor și structurii anului școlar, care nu țin cont de calendarul lucrărilor agricole, precum și lipsa de opțiuni educative în cadrul școlii.

2.3.6. Factori (cauze) de ordin economic

Rata abandonului la nivelului școlarității primare este mai scazută în țarile cu venit mare pe cap de locuitor. Statisticile indică faptul că în țarile cu venit mai scazut un procent de aproximativ 40% dintre elevii înscriși abandonează școala primară înainte de a termina ciclul primar.

În cazul țărilor sărace rata abandonului școlar este foarte mare la nivelul școlaritații primare, în cazul țărilor cu o economie puternică studiile rale înalte ale abandonului școlar la nivelul învatamantului post abligatoriu: liceal și superior.

În aceste școli cei care abandonează provin în marea lor majoritate, din familii cu un statut socioeconomic precar.

Copii care traiesc în familii sarace au șanse mai mici de a-și înșusi o educație școlară completă. Statutul economic corelat cu abandonul școlar este evaluat prin variabilele precum:

gradul de instruire și educația parinților;

profesia tatălui;

venitul familiei și nivelul de viața al acestuia.

Anumite familii nu au resursele financiare necesare pentru a plăti rechizitele școlare, taxele, transportul la scoală, uniforma etc. Alte familii își pot permite să plătească școlarizarea copilului, dar aceasta presupune o reducere drastică a resurselor familiale, mai ales în situația în care elevul avea înainte responsabilitați productive alaturi de parinții săi.

Există elevi care traiesc sentimente de frustrare legate de saracia lor, care se reflectă la școala în ținuta vestimentară sau în lipsa pachetului cu mancare pentru pranz. Unii dintre acești elevi își vor defini prioritățile în viață în funcție de această stare de frustrare și vor abandona școala. Determinarea economică a abandonului școlar trebuie corelată și cu variabila vârstă. Prelungirea școlaritații obligatorii a suscitat polemici între educatori și responsabilii educației, unii dintre ei fiind de parere că a-i obliga pe tineri să revină în școală cât mai mult împotriva voinței lor, este o soluție contraproductivă; tineretul contemporan are o anumită putere economică, determinată de poziția activă pe piața muncii, prin păstrarea unor servicii temporare, calificate sau necalificate. În condițiile aspirației lor firești catre autonomie și independența financiară, tinerii doresc să părăsească școala cât mai repede posibil, pentru a avea un serviciu permanent, cu o norma întreaga și pentru a putea caștiga mai mult. Cei care aspiră la o viață independentă resping ideea unui învațământ obligatoriu extins la 10-12 ani, deoarece față de idealul și trebuințele lor imediate educația școlară nu aduce recompense dorite. S-a avansat ideea că absentismul și delicvența pot fi diminuate dacă li se va permite tinerilor să-si asume o poziție productivă pe piața muncii. Se estimează chiar că abandonul școlar temporar poate avea efecte benefice în cazul unei categorii de elevi, și anume elevii care au nevoie să părăsească în afara fluxului procesului educativ școlar și să muncească o perioadă de timp.

2.3.7. Factori (cauze) de ordin psihologic

Referitoare la reacția fiecărui elev la apariția insuccesului școlar și a conflictelor cu autoritățile școlare. Etichetarea ca ”elev slab” și deprivarea de status reduc stima de sine a elevilor și subminează încercarea lor de a-și construi o identitate socială pozitivă. În aceste condiții elevii care nu au resursele necesare pentru a se mobiliza în vederea depășirii dificultăților, vor căuta să-și satisfacă nevoia valorizare personală în afara școlii, eventual prin abandon. Etichetarea ca „ratat” sau „deviant” determină elevii să adopte roluri deviante ca răspuns la deprivarea de status. În școlile în care există clase de nivel pentru menținerea în școala a elevilor subrealizați școlar, calitatea de membru al unei asemenea clase poate conduce la abandunul scolar.

2.3.8. Factori (cauze) de ordin pedagogic

Vizează calitatea vieții școlare, pertinența conținuturilor în raport cu trebuințele de învățare ale elevilor, caracteristicile procedurilor de evaluare și ale orientării școlare și profesionale, deschiderea școlii față de problemele comunității, stilul disciplinei școlare,etc. Calitatea vieții școlate și a educației școlare influențează rata abandonului; evidențele existente indică faptul că cele mai înalte rate de abandon școlar le influențează școlile segregate, școlile în care se pune un mare accent pe supraveghere și testare.

2.4. Efectele abandonului școlar

Efectele abandonului școlar demonstrează că acest tip de conduită este considerat deosebit de grav. Cei care nu au nici calificarea profesională indispensabilă integrării socio-economice, nici formația morală și civică necesară exercitării rolului de părinte și a celui de cetățean al unei comunități. Neavând nici o calificare, cei care abandonează școala sunt viitorii șomeri și reprezintă un termen mediu și lung, o sursă de dificultăți sociale și de deprinderi, care depășesc investiția cerută de formarea inițială.

Din punct de vedere al costurilor economice, scumpă nu este persoana bine educată, ci cea suficient educată, care părăsește școala cu o formație subreală sub aspectul moral, intelectual sau estetic. Reciclarea unei astfel de persoane, predispusă la compromisuri, la impostură și delicvență, va costa mult și va fi dificil de realizat.

Capitolul III

Cercetarea de față a fost efectuată pentru cursul de “cercetare socială avansată” din cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială a Universitații București. Proiectul s-a desfășurat în perioada 20.04.2015 – 19.05.2015 în Județul Teleorman. Este vorba despre o cercetare cantitativă, tehnica de cercetare fiind chestionarul. Principalul motiv pentru care am ales această tema are un motiv personal, sper să nu fie și unul subiectiv, pentru a nu implica subiectivitatea cu ratiunea, iar rezultatele sa nu fie corecte. Tema aleasă are o conotație mai aparte, deoarece și eu provin dintr-o familie monoparentală(în urma unui deces) și cu parintele plecat în străinatate. Motivul pentru care am vrut să îmi efectuez cercetarea pe această temă a fost faptul că am ramas cu semne de întrebare din perioada liceului, atunci când mama mea a plecat în străinatate, iar eu am avut un mic deficit la școală, mai exact, pe perioada unui semestru, nu am frecventat cursurile, găsindu-mi tot felul de alte ocupații prin casă. După realizarea acestei greșeli, deoarece o consider o greșeală, am rămas cu tot felul de nelămuriri legate de ceea ce s-a întamplat atunci cu mine din punct de vedere emoțional: dacă plecarea mamei m-a afectat inconștient sau faptul că am ramas singură îmi acorda un sentiment de responsabilitate față de bunici, etc. De aceea, am gasit oportun prin această temă, să determin caracteristicile, influențele și problemele pe care adolsescenții le întalnesc în relația cu familiile monoparentale sau/și plecate la lucru în străinătate, precum și dacă situația financiară influențează stabilitatea unei familii. De asemenea, consider că această temă are o importanță socială clară, deoarece acest tip de familie este în continuă creștere, datorită numărului mare de emigrări, emancipării femeii, precum și al numărului mare de divorțuri. Spun că familia monoparentală are o importanță socială clară, pentru că, de obicei familiile cu un singur părinte sunt privite negativ, familiile ideale fiind cele formate din mamă-copil-tată. De multe ori m-am întrebat dacă această experiență de a face parte dintr-o familie monoparentală este devastator pentru părinte sau copil. Cu siguranță, confortabil nu este și mai mult decât atât, rămâne o experiență particulară, care duce la anumite schimbări în relația copil – părinte. Categoric, o familie care “suferă” o astfel de modificare (fie că este vorba de un divorț sau de un deces), modul în care funcționează are de suferit, fără însă să înceteze să mai formeze o familie. Sunt convinsă ca și mediul (rural sau urban) în care trăiește o familie monoparentală influențează buna funcționare a relațiilor dintre membrii acesteia. Mai exact, mă refer la faptul ca în mediul rural, unde se cunosc toți locuitorii între ei, inevitabil influențează modul de gândire al părintelui singur, cu atât mai mult cu cât parintele singur este mamă.

De cele mai multe ori, se consideră că o familie monoparentală formată din mamă – copil, se confruntă cu o situație financiară mai precară, precum și faptul că un copil care provine dintr-o familie monoparentală este mai predispus riscului de abandon școlar. În opinia mea, în ceea ce privește stabilitatea financiară, într-adevăr, este mai dificil ca părinte singur să menții un standard de viață ridicat, însă nu cred că proveniența dintr-o familie monoparentală duce la risc de abandon școlar. Tocmai de aceea, încerc prin această cercetare sa aduc argumente pro/contra a ceea ce susțin.

Obiectivele cercetării

Obiectivul principal al acestei cercetări este înțelegerea riscului de abandon școlar în contextul familiilor monoparentale, mai exact în ce fel influențează familia monoparentală abandonul școlar, precum și influența financiară. În ceea ce privesc obiectivele specifice, am încercat sa centrez cercetarea pe mai multe idei:

Identificarea factorilor care au dus la formarea familiei monoparentale;

Identificarea factorilor care conduc la riscul de abandon școlar;

Identificarea stimei de sine a elevilor proveniți din familii monoparentale comparativ cu cei proveniți din familii biparentale;

Identificarea influenței familiei monoparentale asupra riscului de abandon școlar;

Identificarea lipsurilor materiale și dacă acestea influențează riscul de abandon școlar.

Întrebarile cercetării

Primele 2 întrebări ale cercetării sunt direct colerate cu obiectivele acesteia, mai exact:

Familia monoparentală influențează abandonul școlar?

Situația financiară influențează abandonul școlar?

Din aceste 2 întrebări decurg mai multe întrebari secundare:

Un elev trebuie să provină dintr-o familie biparentală pentru a ajunge la reușite școlare?

În ce fel influențeză climatul care domină în familie reușitele școlare ale unui elev?

Socializarea dintre o familie monoparentală diferă de cea dintr-o familie biparentală?

Stima de sine a unui elev diferă în funcție de familia din care provine?

Care sunt principalele cauze ale riscului de abandon școlar?

Riscul de abandon școlar se datorează lipsurilor materiale?

Mediul rural sau urban influențează frecvența cursurilor?

Trăirile afective și emoționale pe care le au copiii din familii biparentale sunt mai stabile decât ale acelor copii care fac parte din familii monoparentale?

Ipotezele cercetării

Mi-am propus să pornesc de la următoarele ipoteze:

Copiii care provin dintr-o familie monoparentală sunt mai predispuși riscului de abandon școlar.

Cu cât o familie are instabilitate financiară mai mare, cu atât copilul este mai predispus abandonului școlar.

Metodologia

Pentru a îndeplini obiectivele și a demonstra ipotezele, am ales realizarea unei cercetări de tip cantitativ. Am ales ca și intrument de cercetare chestionarul, deoarece:

Am considerat că este ușor de aplicat;

Mi-a permis să colerez multe informații într-un timp destul de scurt;

Datorită datelor confidențiale, am redus posibilitatea primirii de răspunsuri false.

Am încercat sa folosesc în acest chestionar întrebări relevante, simetrice, dar și clare și simple. În ceea ce privește formatul, numărul întrebărilor este de 36 de întrebari , deoarece nu am vrut sa devina un chestionar lung care sa obosească sau plictisească subiectul, cu atât mai mult cu cât subiecții aleși de mine sunt adolescenți. De aceea, m-am gandit la o durată de 5-10 minute. Prin acest chestionar, am încercat să identific subiecții care au risc de abandon școlar, un scurt istoric al familiei, ideile referitoare la școală, precum și atitudinea pe care aceștia o au în ceea ce privește școala, efectele săraciei asupra școlii, dar și perspectiva pe care subiecții o au legată de planurile de viitor.

Chestionarul l-am structurat astfel:

Am început cu o parte introductivă prin care am explicat scopul acestui chestionar, dar am și asigurat subiectul de confidențialitatea informațiilor primite, rolul acestei părți fiind de a stabili o relație de încredere cu subiectul. Apoi au urmat întrebarile propriu-zise, prin care am urmarit urmatoarele:

De la întrebarea 1, la întrebarea 7, am încercat să pun întrebari simple, pentru ca subiectul să se acomodeze cu acest chestionar;

Întrebările 8 – 12 au ca scop identificarea situației financiare, precum și formatul familiei din care face parte;

Întrebările 13 – 17 le-am folosit cu scopul de a cunoște părerea subiectului față de implicarea familiei în educația lor;

Din întrebările 18 – 26 am încercat sa identific nivelul stimei de sine al subiectului în cadrul familiei;

Întrebările 27 – 33 au ca scop identificarea influenței anturajului asupra subiectului, precum și planul acestuia de viitor;

Ultimele întrebari, respectiv 34 – 36, au fost puse pentru a identifica în ce fel influențează mediul în care locuiesc subiecții frecvența cursurilor.

Chestionarul l-am aplicat într-un oraș din județul Teleorman, locul de unde provin. Am ales să efectuez cercetarea într-un oraș mic, Zimnicea mai exact, cu un singur liceu, deoarece aveam o cunoștere destul de buna a subiecților. De asemenea, este un oraș cu un nivel de trai mediu, astfel am putut să analizez mult mai bine a doua ipoteză, dar și cu o populație destul de numeroasă, comparativ cu numarul locuitorilor din oraș (aproximativ 13 mii), care sunt plecați în străinătate, acest lucru fiind una din cauzele formării familiei monoparentale, permițându-mi să cercetez prima ipoteză. Am ales 30 de subiecți, elevi de liceu din clasele a X-a și a XI-a. Am ales aceste doua clase, deoarece m-am gandit că sunt mai relevante pentru studiul meu. Elevii claselor IX si XII, fiind începatori, respectiv viitori absolvenți, poate tratau în mod diferit chestionarul.

Rezultatele chestionarului

Chestionarul a fost aplicat la 15 elevi care provin din familii monoparentale și 15 care provin din familii biparentale. Astfel am obținut urmatoarele date.

Sexul subiecților.

Mediul în care trăiesc.

Formatul familiei.

Venitul familiei.

Interesul față de școală, profesori, colegi.

Stima de sine (respingere din partea colegilor, inferioritate, dezgust față de școală)

Mai multe date sunt prezentate în tabelul din anexa nr. 2

O altă parte a proiectului de cercetare este aducerea in discuție a literaturii de specialitate relevantă pentru tema mea, precum și fundamentele teoretice. Pe langă datele obținute în urma chestionarului, am ales să fac o mică comparație între datele pe care Anca Scutaru le obține in cercetarea ei din cartea “Familia monoparentală de la vulnerabilitate la autocontrol”. Deși studiul acesteia se bazează mai mult pe vulnerabilitate, în urma rezultatelor obținute din cele 3 povestiri ale vieții pe care le-a folosit în cercetare, concluziile sunt urmatoarele:

Principalul tip de familie monoparentală este cel format în urma lipsei căsătoriei, urmat de divorț și încheiat cu decesul. Diferența dintre studiul meu este că al doilea tip de familie este cel format în urma decesului, încheiat cu divorțul.

“Copiii ai căror mame nu conștientizează importanța școlii, manifestă un interes scăzut pentru reușite școlare și profesionale ”. Din studiul meu, reiese că același lucru, mai exact în urma datelor obținute, 10 din 15 elevi care provin din familii monoparentale se gândesc că membrii familiei nu colaborează suficient cu școala, comparativ cu cei proveniți din familii biparentale, care 13 din 15 consideră că membrii familiei colaborează suficient cu școala.

Concluzii

După interpretarea datelor obținute în urma aplicării celor 30 de chestionare, pot spune că a doua ipoteză se confirmă și anume cu cât o familie are instabilitate financiară mai mare, cu atât copilul este mai predispus abandonului școlar. Acest lucru se datorează creșterii mari de nevoi, se resimte lipsa posibilităților financiare. O alta problemă este faptul ca elevilor nu li se decontează cheltuielile de transport pentru navetă, fapt ce crește nemulțumirea acestora față de instituție. De asemenea, situația financiară precară determină adolescenții să părăsescă școala și să se implice în câmpul muncii sau treburi gospodărești (cu atât mai mult cu cât provin din mediul rural sau dintr-un orășel mic precum cel din studiul meu, unde principala activitate este munca de la câmp) sau în cazul adolescenților cu frați mai mici, se implica în îngrijirea acestora și abandonează școala pentru a ajuta familia. O altă situație care confirmă ipoteza este numarul mare de emigrări, situație care are un efect destul de puternic asupra adolescentului și implicit a abandonului școlar. Acest lucru duce și la creșterea numarului de familii monoparentale din cauza divorțului sau lipsei căsătoriei. Cu atât mai mult, de obicei, părinții care își lasă copiii în grija altor rude, îi predispun pe aceștia la risc de abandon școlar fie prin prisma faptului că le trimite bani și aceștia își găsesc tot felul de alte ocupații și ignoră școala, fie nu îi mai ajută deloc, aceștia din urmă fiind nevoiți să lucreze pentru a se întreține. Sunt și cazuri în care se menține un echilibru și nu ne confruntăm cu astfel de probleme, chiar daca adolescentul este singur.

Dacă vorbim de prima ipoteză, aceasta se infirmă. Nu este o regulă ca acei copii care provin dintr-o familie monoparentală să fie mai predispuși riscului de abandon școlar. Depinde foarte mult de implicarea pe care părinții o au în viața școlară a copiilor lor. Sunt situații în care un copil care provine dintr-o familie monoparentală să aibă rezultate mult mai bune la școală comparativ cu un elev din familie biparentală și atunci și părintele copilului cu rezultate bune manifestă un interes mai mare față de educația lui, prezentându-se periodic la școală.

Însă o alta problemă ce este întampinată în familia monoparentală comparativ cu o familie clasică este nivelul stimei de sine mai scazut, care defavorizează dezvoltarea socială, dar și psihico-emoțională a adolescentului.

Pot spune că obiectivele pe care le-am fixat au fost atinse, pentru că am identificat factorii care influențează formarea familiei monoparentale, dar și riscul de abandon școlar. În continuare am încercat să identific nivelul stimei de sine și dezvoltarea psiho-socială și emoțională a adolescenților din familii monoparentale comparativ cu familii biparentale. Apoi am încercat să analizez în ce fel implicarea familiei, dar și grupul de prieteni favorizează sau nu riscul de abandon școlar. În încheiere am încercat să vad care sunt perspectivele de viitor ale adolescenților proveniți din familii monoparentale precum și a adolescenților proveniți din familii biparentale. Un alt element destul de important din încheiere, consider că îl constituie mediul în care trăiesc: urban sau rural, deoarece cei din mediul rural sunt nevoiți să parcurgă un drum mai lung până la școală în fiecare zi, se confruntă cu nevoile gospodărești, dar și cu un anumit buget alocat transportului.

Așa cum am menționat la început, consider că tema pe care am ales-o are o importanță social destul de clară și este o problemă destul de actuală în domeniul pe care îl studiez, mai exact asistența socială. De aceea consider că pe viitor se poate studia si cu mai mare aprofundare si această temă, dar putem face si o comparație între o familie monoparentală formată din mamă și familie monoparentală formată din tată sau putem sa ne gândim la un plan de consiliere sau propune un proiect de intervenție pentru acești adolescenții care se confruntă cu riscul de abandon școlar.