Interpretarea Simultana

Interpretarea simultana

Interpretarea poate fi definita ca o traducere orală, directa, care inglobeaza elementele esentiale ale producerii sensului a ceea ce dorim sa transmitem : interlocutorii sunt parte a ceea ce se petrece , scopul fiind formularea unui mesaj într-o limbă contemporană, subiectele abordate aparținand unor realități și experiențe comune.

Interpretarea simultană (IS) este modalitatea prin care, respectând ritmul normal de exprimare spontană a oratorului, acesta urmareste sa transmita cat mai fidel mesajul emitatorului, pentru generarea unor feedback-uri pozitive.

Pot aparea o serie de inconveniente care pun in dilema interpretul:

Intelegerea textului din limba sursa (LS), la prima vedere;

Reformularea informatiei in limba tinta (LT), astfel incat publicul tinta (PT) sa inteleaga corect mesajul.

Operațiile interpetării simultane (IS)

Cele două operații imediat observabile sunt ascultarea sau perceperea auditivă și enunțarea sau restituirea DS în limba țintă (LȚ). Aceste operații sunt cvasi simultane: în timpul ascultării unui segment B din DS, interpretul restituie un alt segment A din DS și, paralel cu restituirea lui B, va efectua ascultarea unui alt segment de discurs C:

Percepere auditivă: BBBBBBB CCCCCC

Restituire : AAAAAAA BBBBBB

Pentru ca restituirea segmentului B să fie posibilă în timpul perceperii segmentului C, este necesar ca interpetul să-l fi conceptualizat deja în timpul restituirii segmentului A. Transformarea segmentului B în amintire cognitivă face posibilă restituirea acestuia.

Pe lângă realizarea cvasi simultană a celor două etape ale IS, interpretul trebuie să aibă conștiința mediului profesional înconjurător și să exercite un control auditiv asupra DȚ produs. Interpretul joacă simultan două roluri:

1) când percepe DS, se află în situația de receptare a interlocutorului și

2) cînd restituie DȚ, execută rolul locutorului. În această din urmă calitate, își percepe propria voce și își controlează dicția, debitul, elocuțiunea.

Aceste operații evidente se manifestă diferit de la un interpret la altul. De exemplu, manifestarea unui aspect extralingvistic este clară și împărtășită de interpret PȚ (schimbarea de oratori, de pildă), în timp ce altul poate opta pentru a nu informa PȚ, presupunând că acesta observă singur că s-a produs o schimbare de orator. Nesemnalarea acestei schimbări poate produce confuzie în cazul în care PȚ nu realizează, datorită monotoniei vocii interpretului, rămas același, că oratorul s-a schimbat.

IS nu este marcată doar de operații fundamentale și secundare, ci și de fenomene intermitente. Procesul de interpretare nu este uniform. Dacă, în majoritatea cazurilor, ceea ce emite interpretul decurge din conceptele de enunțat și este reflectarea ideii de exprimat, în alte situații se impune ca acesta să redea semnificanți exacți. Interpretul trebuie sa recunoască dublul aspect al limbajului oral utilizat de locutor — limbajul reflex și cuvintele alese deliberat — și să le păstreze în interpretarea sa.

Să adăugăm operațiilor deja menționate înțelegerea limbii, care se disociază de conceptualizarea conținuturilor enunțate, și traducerea lingvistică, cel de-al treilea generator al exprimării interpretatului . Precedentele două sunt : enunțatare impusă de aminitirea cognitivă și enunțarea determinată de redarea semnificanților specifici .

În total opt operații (Gile, 1995) pot fi detectate în etapa de percepere auditivă caracteristică IS, fiecare dintre ele putând să survină în același timpcu altele. În mod cert, interpretul nu le gestionează întotdeauna în același timp, el efectueză o navetă între mai multe operații.

Tipuri de operații

În interpretare intervin operații permanente cu o manifestare constantă și operații permanente discontinue.

2.1.

Operații permanente, cu o manifestare constantă.

Perceperea auditivă a DS. Interpretul realizează această operație în același timp cu 2.1.2., 2.1.3. și 2.1.4. Perceperea auditivă este suportul acustic al IS. Calitatea DS influențează calitatea restituirii în LȚ. Oratorul este preocupat să își exprime intențiile, gândurile, nu să facă exerciții de dicție, de aceea, urechea interpretului se confruntă adesea cu situații în care nu percepe complet sunetele care formează cuvintele pronunțate în lanțul vorbirii. La rândul lui, interpretul este concentrat să înțeleagă în vederea efectuării operațiilor intelectuale indispensabile înțelegerii DS și mai puțin să reconstituie forma sonoră a DS. Acesta este și motivul pentru care unii interpreți, fără stagii lingvistice în țara LS, preferă să inverseze sensul interpretării din limba maternă (fiind foarte sensibilizat la ascultarea ei) spre limba străină. Dacă perceperea auditivă se desfășoară în condiții defectuoase, interpreții se vor confrunta cu dificultăți sporite. Doar experiența lingvistică, terminologică și interpretativă pot contribui la depășirea și rezolvarea acestor probleme. Dintre formele orale pe care le receptează interpretul, doar unele trezesc un ecou cognitiv. Impedimentele perceperii substantivelor proprii ori a siglelor, tot mai prezente în dezbateri și reuniuni, determină omiterea acestora. Și cuvintele tehnice pot ridica uneori probleme similare: atunci când interpretul ignoră forma lor verbală, acestea devin imposibil de înțeles și, deci, de redat. Adesea însă, forma lor este cunoscută fiindcă limbajul tehnic împrumută cu ușurință termeni existenți cărora le ofera un conținut nou. O problemă de percepere auditivă ridică termenii care apar sub formă de secvențe, precum: acide glutamique décarboxylase (GAD), acide gamma-aminobutyrique transaminase (GABA T). Gradul de familiarizare cu acești termeni diferă la locutorii (profesioniști în domeniu) care îi folosesc regulat și la interpret care îi aude și utilizează rar. De aici și exprimarea uneori anevoioasă.

2.1.2.

Înțelegerea LS. Etapă a procesului de interpretare, înțelegerea se realizează cvasi simultan cu perceperea auditivă. Pentru realizarea înțelegerii, interpretul apelează la o serie de elemente, precum contextul situațional (reprezentând contextul de emitere / producere a textului de origine, semnificanța sursă), contextul cognitiv, contextul verbal, contextul socio-verbal general sau extralingvistic.

2.1.3.

Conceptualizarea (formarea unei amintiri cognitive prin integrarea fragmentelor succesive din lanțul vorbirii în bagajul cunoștințele anterior asimilate), fenomen eminamente intern, demonstrează maniera în care se asociază înțelegerea elementelor lingvistice cu informațiile și cunoștințele aduse de DS.

2.1.4.

Enunțarea bazată pe memoria cognitivă este o operație de aceeași natură ca și precedenta. În acest caz, exprimarea lingvistică este determinată doar de cunoașterea tematică.

2.2.

Operații permanente și discontinue sau cu manifestare intermitentă

Conștientizarea situației. Elementele situaționale care exercită o influență asupra perceperii auditive și a înțelegerii lanțului vorbirii sunt cele care interesează aici. Gestionarea incorectă a elementelor situaționale poate duce la erori de sens. Factorul vizual permite identificarea fără dificultate a oratorilor care se succed, observarea a ceea ce se petrece în sala și la tribună.

Controlul auditiv. Interpretul nu se limitează la a reda informația pe care o aude, el își ascultă vocea (ca orice locutor) pentru a verifica concordanța dintre intenția sa de reformulare și expresia formulată în LȚ. Controlul auditiv se exercită (trebuie să se exercite) permanent și contribuie la ameliorarea exprimării stângace, corectarea lapsusurilor punctuale și pasagere. În

Conștientizarea situației. Elementele situaționale care exercită o influență asupra perceperii auditive și a înțelegerii lanțului vorbirii8 sunt cele care interesează aici. Gestionarea incorectă a elementelor situaționale poate duce la erori de sens. Factorul vizual permite identificarea fără dificultate a oratorilor care se succed, observarea a ceea ce se petrece în sala și la tribună.

Controlul auditiv. Interpretul nu se limitează la a reda informația pe care o aude, el își ascultă vocea (ca orice locutor) pentru a verifica concordanța dintre intenția sa de reformulare și expresia formulată în LȚ. Controlul auditiv se exercită (trebuie să se exercite) permanent și contribuie la ameliorarea exprimării stângace, corectarea lapsusurilor punctuale și pasagere. În

simultană, interpretul ia cunoștință de cuvintele pronunțate atunci când se pregătește să le pronunțe, astfel că, dacă își ascultă propriul discurs, poate să se întrerupă și să revină asupra lui pentru a se corecta. În mintea interpretului de IS se află două prezențe auditive : a oratorului care emite DS și a propriei voci care exprimă DȚ. Între aceste două instanțe trebuie să își împartă atenția auditivă și să se concetreze asupra uneia sau a alteia, în funcție de exigențele discursului. Controlul auditiv îi mai permite interpretului să anticipe DS, caz în care interpretul îl ascultă doar pentru a verifica dacă ceea ce a prevăzut este confrom cu DS. Sunt posibile două anticipări ale DS : una lingvistică (vizând colocațiile, sintagmele fixe, conectorii logici etc.), în care un element anunță prezența iminentă a următorului; cealaltă de ordin intelectual, intervenind atunci când, după enumerarea câtorva argumente, interpretul deduce concluzia și încheie DS sau reflecția înaintea oratorului. Cele două tipuri de anticipare îi permit interpretului să își slăbească pentru câteva secunde atenția auditivă. Totuși, interpretul trebuie să păstreze în memorie și forma și conținutul France) și sigla căilor ferate române SNCFR. Pericolul este mai mare între limbile apropiate, alunecarea fonetică având tendința de a înlocui, neinspirat, traducerea. Reținem câteva exemple de anticipări lingvistice pentru conectorii care introduc argumente. Pentru primul argument : în primul rând, mai întâi de toate, să începem prin, trebuie amintit mai întâi că ; pentru argumentele următoare : în al doilea rând, în plus, în continuare, la fel, pe de o parte… pe de altă parte, nu numai… ci și, pentru ultimul argument: în fine, pentru a termina, în ultimul rând, nu în ultimul rând.

2.3.

Operații discontinue și punctuale

Transcodarea, reportul sau redarea automată a unei unități de traducere (UT) din DS. Uneori cuvintele sunt calchiate după LS, ceea ce sugerează o asociere automată între LS și LȚ.

Evocarea semnificanților specifici sau restituirea prin evocare (descriere) deliberată a unui termen din LS este o operație asimetrică, neregulată, care se produce atunci când interpretul, străduindu-se a găsi cuvântul adecvat, optează în cele din urmă pentru determinologizare. Rezultatul acestei operații este oarecum asemănător cu cel al operației 2.1., dar mecanismele diferă. În primul caz asocierea este automată, în al doilea, este evocat termenul specific. Nu natura cuvintelor este în discuție, ci mecanismul vorbirii. Interpretul asociază intenționat un semnificant determinat cu sensul lui.

3.

Receptarea DS este garantată de perceperea auditivă, de conștientizarea situației ambientale(v. 2.2.1.) și de controlul auditiv (v. 2.2.2.).

Receptarea textelor oralizate. Problemele de receptare și de integrare cognitivă a textelor oralizate cresc și mai mult în situația în care oratorul alege să citească în loc să vorbească liber. Memoria imediată a interpretului este adaptată emisiei procursive și

spontane a vorbirii, astfel încât particularitățile verbale (locvacitate, concizie, rapiditate, lentoare) sunt acceptate cu ușurintă de destinatar și de interpret. Spre deosebire de oratorul care își elaborează discursul pe măsură ce îl gândește, oratorul care citește nu își folosește memoria imediată procursivă și comprehensibilitatea DS este drastic diminuată. Dacă citește prea repede, o avalanșă de cuvinte năvălește în mintea destinatarului sau publicului sursă (PS) și a interpretului afectând receptarea; dacă citește prea lent, cuvintele ies din intervalul mnezic care îi permit ascultătorului să reconstituie sensul global al DS. Neputând fi asimilate cu aceeași ușurintă ca DS spontane, textele oralizate sunt tratate și redate în IS la nivelul limbii, ceea ce duce la apariția a numeroase interferențe și probleme de restructurare sintactică.

Din studiile de specialitate, putem concluziona ca: pentru asigurarea trecerii de la un DS la un DȚ coerent și corect, interpretul se confruntă cu aceleași obstacole ca și traducătorul, dar constrângerea suplimentară care apare este legată de cvasi simultaneitatea producerii DȚ care nu îi mai permite să reflecteze îndelung asupra soluțiilor de reformulare în LȚ. Cunoașterea caracteristicilor IS, antrenarea memoriei și a atenției auditive, controlul exercitat asupra fluxului vorbirii, alături de competențele lingvistică, tematică și terminologică îi pot asigura interpretului bagajul profesional necesar îndeplinirii unei activități de calitate.