Interpretarea Si Aplicarea In Timp Si Spatiu A Legii Penale
CAPITOLUL I: Considerații generale privind procesul penal român….p. 2
CAPITOLUL II: Principiul legalității, principiu fundamental al procesului penal……………………………………………………………………..p.
CAPITOLUL III: Interpretarea legii procesual penale………………….p.
SECȚIUNEA I: Aspecte generale privind interpretarea legii procesual penale……………………………………………………………………p.
SECȚIUNEA II: Felurile interpretării……………………………………p.
CAPITOLUL IV: Aplicarea în spațiu a legii procesual penale…………..p.
SECȚIUNEA I: Considerații generale privind aplicarea legii în spațiu…p.
SECȚIUNEA II: Principiul teritorialității…………………………………p.
SECȚIUNEA III: Excepții de la principiul teritorialității…………………p.
CAPITOLUL V: Aplicarea în timp a legii procesual penale…………….p.
SECȚIUNEA I: Aspecte generale privind aplicarea legii în timp………..p.
SECȚIUNEA II: Principiul activității legii procesual penale……………p.
SECȚIUNEA III: Excepții de la principiul activității……………………p.
SECȚIUNEA IV: Aplicarea în timp a legii procesual penale în situații tranzitorii…………………………………………………………….…..p.
CAPITOLUL VI: Concluzii……………………………………………p.
=== interpretarea .. ===
STUDIU PRIVIND INTERPRETAREA ȘI APLICAREA ÎN TIMP ȘI SPAȚIU A LEGII PROCESUAL PENALE
PLAN:
CAPITOLUL I: Considerații generale privind procesul penal român….p. 2
CAPITOLUL II: Principiul legalității, principiu fundamental al procesului penal……………………………………………………………………..p.
CAPITOLUL III: Interpretarea legii procesual penale………………….p.
SECȚIUNEA I: Aspecte generale privind interpretarea legii procesual penale……………………………………………………………………p.
SECȚIUNEA II: Felurile interpretării……………………………………p.
CAPITOLUL IV: Aplicarea în spațiu a legii procesual penale…………..p.
SECȚIUNEA I: Considerații generale privind aplicarea legii în spațiu…p.
SECȚIUNEA II: Principiul teritorialității…………………………………p.
SECȚIUNEA III: Excepții de la principiul teritorialității…………………p.
CAPITOLUL V: Aplicarea în timp a legii procesual penale…………….p.
SECȚIUNEA I: Aspecte generale privind aplicarea legii în timp………..p.
SECȚIUNEA II: Principiul activității legii procesual penale……………p.
SECȚIUNEA III: Excepții de la principiul activității……………………p.
SECȚIUNEA IV: Aplicarea în timp a legii procesual penale în situații tranzitorii…………………………………………………………….…..p.
CAPITOLUL VI: Concluzii……………………………………………p.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL ROMÂN
Săvârșirea infracțiunilor dă naștere la raportul juridic de drept penal în virtutea căruia apare dreptul statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor și obligația acestuia de a suporta consecințele faptei sale. Împotriva infractorilor, statul, prin intermediul organelor sale specializate, intervine pentru a-i sancționa, reeduca și reda societății.
Între comiterea infracțiunii și aplicarea unei sancțiuni penale autorului ei se situează procesul penal ca activitate organizată în vederea adoptării unei soluții corespunzătoare datelor concrete ale fiecărei cauze penale.
La înfăptuirea justiției penale participă alături de organele specializate ale statului și persoanele care au drepturi și obligații ce decurg din săvârșirea infracțiunii, persoane care se numesc părți, precum și alte persoane care, potrivit legii, sunt chemate la rezolvarea cauzelor penale.
Procesul penal poate fi definit ca fiind activitatea reglementată de lege, desfășurată de organele competente, cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
În literatura de specialitate din țara noastră definiția procesului penal dată de diferiți autori este în general apropiată de cea enunțată. Convergența de opinii este determinată pe de-o parte de faptul că cele mai multe elemente ale definiției se regăsesc enunțate expresis verbis în normele legale, pe de altă parte de împrejurarea că mecanismul general, sarcinile și instituțiile fundamentale ale procesului penal sunt bine conturate și elucidate de multă vreme în știința juridică.
Procesul penal este o categorie foarte complexă și nu trebuie confundat cu noțiunea de activitate judiciară care include numai totalitatea manifestărilor organelor judiciare penale. În cadrul procesului penal, alături de organele judiciare penale participă și alți subiecți care, potrivit legii, sunt chemați să contribuie la atingerea scopului acestei activități sociale.
Procesul penal nu poate fi confundat nici cu justiția penală, aceasta fiind opera organelor judecătorești. Justiția penală este actul de justiție subsumat procesului penal.
Procesul penal constituie în primul rând o activitate. Termenul de proces este derivat din latinescul procedere care înseamnă a progresa, a avansa, a evolua. Procesul penal este un fenomen dinamic, tipic evolutiv și care se manifestă ca o activitate foarte complexă, în cadrul său desfășurându-se o seamă de activități mai restrânse.
Însuși denumirea de proces penal provine de la specificul activității judiciare, care se desfășoară progresiv de la descoperirea infracțiunii și până la condamnarea inculpatului și punerea în executare a hotărârii judecătorești penale.
Procesul penal este o activitate reglementată de lege. Instituțiile procesuale cât și activitate de ansamblu se desfășoară în limitele celei mai desăvârșite legalități. Legea reglementează amănunțit drepturile și obligațiile participanților, modul de efectuare al activităților, succesiunea acestora, conținutul acelor procedurale.
Principiul legalității trebuie să aibă în procedura penală aceeași implicație și rezonanță ca în dreptul penal sau în orice altă ramură de drept.
În cazul procesului penal, drepturile părților sunt însoțite de o serie de garanții, iar eficiența exercitării drepturilor prevăzute de lege este strâns legată de realizarea tuturor activităților procesuale în conformitate cu legea.
La desfășurarea procesului penal participă organele competente, părțile și alte persoane.
Organele competente chemate să desfășoare activitate penală sunt organele judiciare. Organele judiciare sunt organe de stat care, prin prepușii lor, acționează ca subiecți oficiali în anumite faze ale procesului penal.
În faza de urmărire penală își desfășoară activitatea organele de cercetare penală și procurorul, cu rol de supraveghere a întregii urmăriri penale și competență exclusivă de a dispune una din soluțiile prevăzute de lege la terminarea urmăririi penale ca fază a procesului penal.
În faza de judecată își desfășoară activitatea instanțele de judecată și, de regulă, procurorul. Procurorul participă la judecarea tuturor cauzelor penale, excepție făcând cele care intră în competența judecătoriei, unde procurorul participă obligatoriu, potrivit art. 315 din Codul de procedură penală, numai în cazurile în care instanța de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii de 2 ani sau mai mare, în cauzele în care vreunul din inculpați se află în stare de detenție sau este minor, precum și în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii.
Părțile procesului penal sunt persoane fizice sau juridice care au drepturi și obligații localizate în conținutul principalelor raporturi juridice, de ordin penal sau civil, care se nasc în activitatea procesual penală. Sunt părți în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente.
În afara părților, la procesul penal participă și alte persoane ca: martorul, expertul, interpretul, grefierul.
Activitatea subiecților oficiali și a părților are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, ceea ce prefigurează un principiu fundamental al procesului penal, și anume operativitatea.
Cu cât activitatea de descoperire și administrare a probelor este mai apropiată de momentul comiterii infracțiunii, cu atât mai mult informațiile necesare aflării adevărului vor fi fidele realității.
Constatarea completă a infracțiunilor impune organelor judiciare și părților, obligați de a pune în lumină toate aspectele legate de fapta săvârșită și consecințele ei.
Procesul penal are un scop imediat și unul mediat.
Scopul imediat privește constatarea al timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, iar scopul mediat are în vedere apărarea ordinii publice, întărirea legalității, prevenirea infracțiunilor, educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor și a regulilor de conviețuire socială.
Cele două scopuri se circumscriu în scopul general al procesului penal, subliniat în art. 1 alin. 2 din Codul de procedură penală: “Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor”.
Procesul penal reprezintă un instrument specific de educare socială, cu totul deosebit de ceea ce este educație în genere. Legând rolul educativ al procesului de acțiunea de prevenție specială a infracționalității, se poate conchide că procesul penal constituie, cel puțin pentru inculpatul corect tras la răspundere penală, o modalitate prin care organele judiciare contribuie la reeducarea acestuia.
Rolul educativ al procesului penal are o strânsă legătură și cu prevenția generală a fenomenului infracțional. Procesul penal exercită indirect o influență educativă și asupra celor neangajați în activitatea procesuală. Astfel, publicitatea ședinței de judecată nu asigură numai obiectivitatea justiției, punând activitatea judiciară sub controlul cetățenilor, dar este și o metodă care permite educarea specifică a unor pături largi ale populației în spiritul respectării normelor de drept.
Procesul penal cuprinde numeroase activități care se desfășoară într-un angrenaj de acte procesuale.
Multitudinea componentelor impune o grupare a acestora astfel încât întregul – foarte complex, dar reprezentând totuși o unitate – să fie împărțit în mai multe diviziuni.
Fazele procesului penal constituie diviziuni ale acestuia, în care se efectuează un complex de activități desfășurate succesiv, progresiv și coordonat, între două momente proeminente ale cauzei penale, pe bază de raporturi juridice caracteristice, în vederea unor sarcini specifice. Fazele sunt componente ale procesului penal în care-și desfășoară activitatea o anumită categorie de organe judiciare în îndeplinirea atribuțiilor ce se înscriu în funcția lor procesuală (de a urmări, judeca sau pune în executare hotărârea) și după epuizarea cărora pot fi date diverse soluții privind cauza penală.
Sistemul actual al Codului de procedură penală reflectă împărțirea obiectivă al procesului penal în cele trei mari faze ale sale: urmărirea penală, judecata și punerea în executare a hotărârilor judecătorești.
Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal și se situează între începutul urmăririi penale și trimiterea inculpatului în judecată, prin rechizitoriul procurorului.
Judecata începe odată cu sesizare instanței și cuprinde toate activitățile procesuale ce se desfășoară până în momentul rămânerii definitive a hotărârii penale.
Punerea în executare a hotărârilor constituie ultima fază cuprinzând întreaga procedură prin care hotărârea penală definitivă se pune în aplicare, până în momentul în care este sesizat organul de executare, executarea propriu-zisă nefiind reglementată de normele de procedură, ea plasându-se în afara procesului penal.
Trecerea procesului penal prin cele trei faze reprezintă schema sa tipică, însă este posibil să nu se parcurgă toate aceste faze. Spre exemplu, încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală pot întrerupe continuare cauzei în celelalte faze; de asemenea, pronunțarea unei achitări la judecată poate realiza înlăturarea fazei de punere în executare a hotărârii penale. În unele cauze, procesul penal poate începe direct cu faza judecății, lipsind astfel faza urmăririi penale. De exemplu în procedura plângerii prealabile, în ipoteza când declanșarea procedurii de către procuror sau organele de cercetare nu este permisă, plângerea se va adresa direct instanței de judecată, procesul penal demarând direct în fața organului respectiv.
Desfășurarea procesului penal constituie obiectul de reglementare al normelor juridice procesual penale. Normele dreptului procesual penal sunt reguli de conduită particulară fiindcă se adresează numai celor care participă la activitatea procesuală, pe când normele dreptului substanțial se adresează în general tuturor cetățenilor.
În știința dreptului procesual penal s-a evidențiat că normele procesuale nu reglementează exclusiv formele procesuale, mecanismul în care se desfășoară activitatea judiciară, ci acestea sunt totodată norme de conduită, de comportare.
CAPitolul II
Principiul legalității – principiu fundamental al procesului penal
Activitatea procesual penală trebuie reglementată în concordanță cu anumite și reguli diriguitoare, întreaga desfășurare a cauzei penale subordonându-se cerințelor majore de realizare în condiții optime a scopurilor și sarcinilor justiției potrivit cu orientările generale de înfăptuire a politicii penale. Această cerință impune ca fiecare reglementare procesuală să aibă la temelie anumite principii fundamentale care să materializeze regulile sale de bază.
Prin principiile de bază ale procesului penal se înțeleg regulile cu caracter general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfășurare a procesului penal.
Principiile fundamentale ale procesului penal oglindesc trăsăturile esențiale ale acestuia. Noțiunea de principiu fundamental al procesului penal poate fi reținută numai în sensul de regulă care “stă” la baza întregii activități procesuale, de aceea nu pot fi considerate ca principii fundamentale acele reguli care privesc numai una din fazele procesului penal.
Dreptul procesual penal nefiind altceva decât dreptul penal substanțial în acțiune, în mod firesc, principiile din dreptul penal își au rezonanțe specifice în procesul penal. Astfel, principiile “nullum crimen sine lege” și “nulla poena sine lege”, care semnifică legalitatea incriminării și legalitatea pedepsei în dreptul penal, le corespunde în procedură principiul “nulla justitia sine lege”, adică nu există justiție în afara legii.
Principiul legalității presupune ca întreaga desfășurare procesuală, toate activitățile participanților la procesul penal, să aibă loc și să se realizeze numai în conformitate cu dispozițiile legii.
Principiul legalității procesului penal este o transpunere pe plan particular a principiului general al legalității consacrat în art. 51 din Constituție: “Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Consacrat ca o regulă de bază a procesului penal, în art. 2 alin. 1 din Codul de procedură penală se arată că: “Procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege”.
De asemenea, Legea nr. 92/1992 instituie necesitatea respectării legii în activitatea judecătorească. În art. 3 se arată că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii; art. 4 alin. 1 prevede că nimeni nu este mai presus de lege, iar art. 9 precizează că hotărârile judecătorești se pronunță în numele legii.
Între cerințele legalității procesului penal se înscrie și aceea ca activitatea procesuală penală să se desfășoare de către organele judiciare. De asemenea, legalitatea procesului penal impune respectarea întocmai de către organele judiciare a competenței pe care o au precum și asigurarea exercițiului drepturilor procesuale ale părților în vederea soluționării corecte a cauzelor penale.
Legalitatea este mai mult decât un principiu explicit al procesului penal, întinderea sa acoperind de fapt întreaga activitate judiciară inclusă în normele de procedură penală, indiferent dacă prin procedurile respective se realizează sau nu un proces penal prin care se soluționează litigiul izvorât din săvârșirea unei infracțiuni. Este neîndoielnic că atunci când se realizează o procedură de reabilitare judecătorească (art. 494-503 Codul de procedură penală), o reparare a pagubei pricinuite de condamnarea sau arestarea pe nedrept (art. 504- 507 Codul de procedură penală), se recunoaște o hotărâre sau alt act judiciar străin (art. 519-522 Codul de procedură penală) sau se procedează la înlocuirea sau restituirea unor înscrisuri (art. 508-512 Codul de procedură penală), potrivit legalității se aplică tot consecvent, nici una dintre procedurile speciale neputându-se realiza decât în strictă conformitate cu legea.
La asigurarea legalității contribuie în mare măsură și sistemul larg de garanții procesuale existente. Astfel, ori de câte ori legea nu a fost respectată cu ocazia dispunerii vreunui act procesual sau cu ocazia realizării vreunui act procedural, există posibilitatea anulării lui (art. 197 alin. 1 Codul de procedură penală: “Încălcările dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestui act”), iar când vătămarea procesuală este de neînlăturat, nulitatea capătă caracter absolut (art. 197 .alin. 2 din Codul de procedură penală potrivit căruia: “Dispozițiile relative la competența după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanței, la compunerea acesteia și la publicitatea ședinței de judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității ți dispozițiilor relative la participarea procurorului, prezența inculpatului și asistența acestuia de către apărător, când sunt obligatorii potrivit legii precum și la efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori”).
Alături de sancțiunile procedural penale aplicabile actelor procesuale și procedurale care au luat ființă prin încălcarea legii există și o serie de sancțiuni aplicabile persoanelor care au încălcat legea cu ocazia desfășurării activităților procesual penale. Aceste sancțiuni pot fi administrative, civile sau penale. Astfel, în cazul săvârșirii unei abateri judiciare, poate fi aplicată o amendă judiciară. Constituie abateri judiciare, între altele, și se sancționează cu amendă judiciară de la 20.000 lei la 100.000 lei – potrivit art. 198 Codul de procedură penală “neîndeplinirea sau îndeplinirea greșită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum și a oricăror altor lucrări, dacă prin acestea s-au provocat întârzieri în desfășurarea procesului penal”. Lipsa nejustificată a apărătorului ales sau desemnat din oficiu, când asistența juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie, potrivit legii, se sancționează cu amendă judiciară de la 100.000 la 500.000 lei (art. 198 alin. 2 Codul de procedură penală, introdus prin art. 1 cpt. 31 din Legea nr. 141/1996).
În anumite condiții, subiecții oficiali care au încălcat legea în cursul desfășurării procesului penal pot fi trași la răspundere civilă. În acest sens, Constituția în art. 48 pct. 3 prevede răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate din erorile judiciare săvârșite în procesele penale, iar în art. 507 din Codul de procedură penală se arată ca statul are acțiune în regres împotriva aceluia care, cu rea credință (sau din gravă neglijență) a provocat situația generatoare de daune.
Dacă încălcarea legii în cadrul procesului penal îmbracă forme grave, intervine tragerea la răspundere penală a acelora care se fac vinovați. În acest sens, în partea specială a Codului penal, în titlul VI, capitolul II, sunt prevăzute infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției, iar unele dintre ele pot fi săvârșite numai cu ocazia desfășurării procesului penal. (arestarea nelegală și cercetarea abuzivă – art. 266 Codul penal, supunerea la rele tratamente – art. 267 Codul penal, tortura – art. 2671 Codul penal, represiunea nedreaptă – art. 268 Codul penal).
Respectarea legalității în procesul penal prezintă cu atât mai mult cu cât în acest domeniu necesită apărare unele drepturi și libertăți cetățenești, dintre cele mai importante, iar pe de altă parte sunt conferite organelor judiciare posibilități de luare împotriva împricinaților a unor măsuri de maximă gravitate, precum: reținerea, arestarea preventivă, aplicarea de sechestre, efectuarea de percheziții, etc.
Pentru a întări aplicarea neștirbită a legilor au fost împletite sarcinile organelor judiciare în supravegherea legalității. Astfel, întreaga activitate de urmărire este supravegheată de procuror (art. 216-220 Codul de procedură penală), iar în conținutul acestei supravegheri, controlul respectării legii de către organele de cercetare penală ocupă un rol primordial (art. 216 alin. 1, art. 218 alin. 1, art. 220 Codul de procedură penală).
În art. 218 alin. 1, modificat prin Legea nr. 45/1993, se arată că procurorul conduce și controlează activitatea de cercetare penală a Poliției și a altor organe și supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.
De asemenea, instanța de judecată are, potrivit legii (art. 330, 332, 333 Codul de procedură penală), posibilitatea verificării legalității activității de urmărire penală. La rândul ei, activitatea instanței este controlată de instanța ierarhic superioară, care în cazul în care se constată că hotărârea judecătorească este nelegală și netemeinică, o casează urmând a fi desfășurată o nouă judecată în condițiile prevăzute de lege.
Deși legalitatea nu caracterizează numai procesul penal, se apreciază că, în mod special, se cuvine subliniată în cadrul acestei activități sociale. O asemenea mențiune își găsește justificarea în faptul că, mai mult decât în orice sector al activității judiciare, legiuitorul, prin reglementarea pe care o face procesului penal, precizează până în cele mai mici amănunte cum să se procedeze în rezolvarea cauzelor penale. Uneori legea prevede chiar orele între care poate fi efectuat un act procedural, spre exemplu percheziția domiciliară (art. 103 Codul de procedură penală).
Principiul legalității constituie un principiu cadru în sensul că interdependența sa cu celelalte principii depășește simpla legătură cu acestea. Legalitatea constituie un cadru înăuntrul și cu respectarea căruia se realizează celelalte principii. Toate principiile procesului penal sunt înscrise în lege. Nici un principiu nu se poate plasa în afara legalității, după cum oricare principiu, oricât de important ar fi, nu se realizează decât în formulele prevăzute de lege.
Ilustrativă sub acest aspect este legătura dintre principiul legalității și principiul aflării adevărului. În vederea aflării adevărului pot fi folosite numai probele admise de lege; administrarea probelor nu se poate face decât prin mijloacele prevăzute de lege și în condițiile legii. Astfel, organul judiciar nu poate declanșa procesul penal din oficiu, decât dacă sunt îndeplinite condițiile legii (art. 228 alin. 1 Codul de procedură penală); alteori oficialitatea fiind înlăturată organul judiciar trebuie să primească sesizarea organului competent sau a persoanei vătămate, potrivit legii (art. 221 alin. 2 Codul de procedură penală). Rolul activ al organelor judiciare este prevăzut în dispozițiile legii, atât în ce privește organul de urmărire penală (art. 202 Codul de procedură penală), cât și în ce privește instanța de judecată (art. 287 alin. 1 Codul de procedură penală), rolul activ devenind o obligație legală, al cărei conținut este descris amănunțit în lege.
Rețeaua multilaterală de legături este de natură să sublinieze atât importanța fiecărui principiu în parte, cât și importanța tuturor principiilor în ansamblu, privite ca un cadru unitar în care se desfășoară procesul penal în țara noastră.
CAPITOLUL III
INTERPRETAREA LEGII PROCESUAL PENALE
SECȚIUNEA I
ASPECTE GENERALE PRIVIND INTERPRETAREA LEGII PROCESUAL PENALE
Normele juridice, având un caracter eminamente abstract, pentru a putea fi aplicate în cazurile concrete trebuie interpretate. Legiuitorul, pe cale inductivă, extrage, din cazurile oferite de realitatea obiectivă, formațiunea unei norme generale care, apoi, prin intermediul interpretului (organul judiciar), trebuie aplicată la cazul concret.
Pe bună dreptate se subliniază în literatura juridică de specialitate că, în opera de legiferare, punctul de plecare este cazul concret, particular, și tot acesta este punctul de sosire în opera de interpretare.
Interpretarea poate fi definită ca o operație logico-rațională care, lămurind interesul exact și complet al dispozițiilor normative, oferă soluțiile juridice cele mai adecvate pentru diferite spețe.
Prin interpretarea legilor procesual-penale înțelegem lămurirea exactă a ideilor pe care legiuitorul a vrut să le exprime prin conținutul normei juridice procesual penale. Obiectul interpretării îl constituie legea procesual penală sub toate aspectele ei esențiale, forma legii, perceptul legii și scopul ei.
În principiu dispozițiile procesual penale ar trebui să fie elaborate și redactate atât de precis și clar, încât, pentru înțelegerea și aplicarea acestora să nu fie necesară interpretarea lor. În realitate însă, normele procesual penale, ca orice norme juridice, având un conținut sintetic, suficient de cuprinzător pentru a răspunde tuturor necesităților practice, sunt totuși confruntate în aplicarea lor cu multiple și variate situații concrete care fac nu numai necesară, dar chiar indispensabilă interpretarea.
Normele juridice procesuale reglementează situații generale și abstracte fiind de obligația organelor care participă în procesul penal să aplice împrejurării de fapt concrete cazul tipic prezentat de aceste norme. Interpretarea este inseparabil legată de aplicarea normelor juridice. De cele mai multe ori normele procesuale cuprind indicațiile necesare pentru ca dispozițiile să fie suficient de clare și aplicabile tuturor împrejurărilor practice. Nici o legislație, oricât de perfecționată ar fi, nu poate anticipa toate cazurile care se pot ivi în legătura concretă a relațiilor sociale și deci nu poate elimina necesitatea interpretării.
Această necesitate obiectivă se evidențiază chiar în cazul unei legislații noi, așa cum este cazul în prezent în materie procesuală, pentru normele nou apărute în condiții post-revoluționare. Cu atât mai mult se impune interpretarea actualului cod de procedură penală care cuprinde norme cu oarecare vechime, edictate în condițiile concepțiilor juridice ale unui sistem de drept totalitar, dar care urmează a se aplica în prezent în spirit consecvent democratic și corespunzător unui sistem juridic aparținând statului de drept.
Cu ajutorul interpretării se pot cunoaște limitele exacte ale fiecărei reglementări, finalitatea și funcțiunea sa procesuală în așa fel încât, conținutul sintetic și generic al normei procesuale să poată asigura buna desfășurare a procesului penal, oricare ar fi particularitățile concrete ale cauzelor penale.
Așadar, interpretarea are ca obiect numai explicarea și lămurirea exactă a înțelesului normelor procesuale și nu intră în sarcinile acesteia, crearea unor noi norme sau modificarea celor existente.
Interpretarea legii, în general, și a legii procesual penale în special este o operație logico-rațională obligatorie, iar practica dreptului este de neconceput fără aceasta, întrucât, dacă nu se deslușește înțelesul normei juridice, nu se știe ce se aplică și, bineînțeles situațiile nu ar fi corect încadrate, iar legea însăși nu ar fi corect aplicată.
Obligativitatea și necesitatea interpretării normelor de procedură penală sunt susținute de următoarele elemente:
a) oricât de perfectă ar fi legea de procedură penală, aceasta nu poate să prevadă toate cazurile la care urmează să se aplice pentru că legea nu inventariază stările de fapt concrete ci conține regulile de conduită generale și obligatorii pe care oamenii trebuie să le respecte;
b) limbajul juridic are o anumită specificitate în raport cu limbajul uzual, specificitate determinată de faptul că unii termeni pot primi un alt înțeles în drept față de vorbirea curentă.
c) cel puțin aparent se pot întâlni contradicții pe multiple planuri: între dispozițiile aceluiași act normativ; între dispozițiile cuprinse în acte normative diferite; și, între dispozițiile unui act normativ și principiile fundamentale ale dreptului, contradicții care pot fi lămurite cu ajutorul interpretării.
În interpretarea normelor procesual penale trebuie avute în vedere orientările de principiu cuprinse în teoria generală a dreptului.
d) organul judiciar care aplică norma procesuală va trebui să stabilească:
– dacă și în ce măsură norma tipică se aplică la cazul concret;
– dacă lipsa de claritate a legii poate fi suplinită prin interpretarea ei;
– care este înțelesul exact al termenilor folosiți în text și dacă asemenea termeni au înțeles specific juridic, cunoscându-se faptul că unii termeni au înțeles diferit față de limbajul uzual sau înțeles diferit de la o ramură de drept la alta și chiar de la o instituție juridică la alta.
Formele de interpretare a normelor de procedură penală dar și metodologia utilizată sunt îndeobște cunoscute și folosite în toate ramurile de drept, particularitățile decurgând mai mult din natura deosebită a reglementării procesuale, din sistemul său specific și din modalitățile caracteristice în care apare structura tehnico-juridică de redactare a normelor procesuale.
SECȚIUNEA II
FEDLURILE INTERPRETĂRII
Interpretarea normelor de procedură penală se desfășoară pe baza ideilor și principiilor cuprinse în teoria generală a dreptului. În teoria dreptului, problema clarificării interpretării a fost rezolvată prin adoptarea unor criterii diferențiate, și anume în funcție de:
1. subiectul care face interpretarea;
2. metodele folosite pentru interpretare.
1. Din punctul de vedere al subiectului care face interpretarea, aceasta poate fi: legală, judiciară și doctrinară.
a) Interpretarea legală (sau autentică).
Interpretarea autentică este interpretarea făcută unui act normativ, ori numai unor dispoziții din actul normativ respectiv chiar de către organul care a emis acel act supus interpretării. Interpretarea legală este obligatorie, forța normei interpretative fiind aceeași ca și normei interpretate. Procedeul explicării legii în mod oficial este adoptat de către organele statului în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Așadar, interpretarea oficială este forma interpretării care se înfăptuiește în exercitarea atribuțiilor care revin organului de stat care o face, potrivit legii.
Pentru o exactă înțelegere și aplicare a normelor procesuale, anumiți termeni din lege se explică în cuprinsul acesteia, ceea ce duce la interpretarea legală, sensul putând fi exclusiv cel pe care însăși legea îl dă exprimării.
În Codul de procedură penală găsim unele norme de interpretare autentică. Astfel, în art. 30 alin. final se arată ce se înțelege prin “locul săvârșirii infracțiunii” (“locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia”); în art. 95 se arată ce se înțelege prin “corpuri delicte” (“obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, precum și obiectele care sunt produsul infracțiunii”); în art. 465 alin. 1 și 2 se explică ce se înțelege prin “infracțiune flagrantă” (“este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire. Este, de asemenea, considerată flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune”).
În art. 523 Codul de procedură penală se precizează că termenii sau expresiile al căror înțeles este anume explicat în Codul penal au același înțeles și în legea de procedură penală. Spre exemplu, art. 46 Codul de procedură penală privitor la incompatibilitate utilizează expresia “rude apropiate” explicată în art. 149 Codul penal: “Rude apropiate sunt ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii , astfel de rude”.
Uneori termeni sau expresii cu un conținut identic la prima vedere pot avea înțelesuri diferite. Astfel, art. 154 Codul penal se referă la “calcularea timpului”, iar art. 186 Codul de procedură penală la “calculul termenilor”, ceea ce pare a fi același lucru. Totuși, sunt reglementări diferite determinate de modul diferențiat de calcul al termenelor procedurale și substanțiale.
Exemplele de mai sus demonstrează că interpretarea este făcută în însuși conținutul legii interpretate.
b) Interpretarea judiciară (sau cauzală)
Este tot o interpretare oficială care se realizează cu prilejul soluționării de către organele competente a diferitelor cazuri concrete. Este o interpretare făcută de către organele judiciare chemate să aplice legea procesual penală.
Spre deosebire de interpretarea legală care este excepțională, interpretarea judiciară este permanentă, cotidiană. Modul în care a fost interpretată norma procesual penală cu ocazia soluționării unui act concret are putere numai față de acel caz și, deci, nu este obligatorie pentru alte spețe. Interpretarea judiciară își rezumă puterea (forța) numai la speța soluționării prin hotărâre judecătorească definitivă, intrată sub puterea lucrului judecat.
c) Interpretarea doctrinară (sau științifică)
Este o interpretare neoficială făcută de cercetători în domeniul dreptului. Interpretarea neoficială este interpretarea care se dă legii de doctrină, de către avocați în pledoariile lor făcute în fața instanței de judecată. Fiind făcută de persoane și nu de către organe de stat, interpretarea neoficială nu are forță juridică obligatorie, însușirea sau respingerea ei fiind lăsate la latitudinea organului investit cu soluționarea cazului.
Valoarea acestei interpretări este condiționată de forța argumentelor științifice pe care se sprijină. Interpretarea doctrinară se regăsește în manualele de drept, în cursuri, tratate, etc. deși nu este obligatorie, ea se poate impune prin forța argumentelor științifice, influențând practica judiciară și, uneori, chiar noile reglementări legislative.
În esență interpretarea legii de procedură penală poate fi realizată chiar de către organul emitent (interpretare autentică, legală) sau de organul judiciar care aplică legea la cazul concret. Analiza conținutului și modalității de aplicare a legii se efectuează și de către specialiști, care nu exercită funcții oficiale (interpretare doctrinară).
Modul prin care legiuitorul explică legea odată cu adoptarea acesteia reprezintă tipul de interpretare contextuală, exemplul clasic fiind dat de interpretarea făcută înțelesului unor termeni în chiar Codul de procedură penală. În cazul în care interpretarea este făcută prin act normativ ulterior, care la rândul său își va produce efectele din momentul adoptării primei legi, se realizează o interpretare posterioară.
2. Din punctul de vedere al metodelor folosite la explicarea conținutului legilor, se consideră că au aplicabilitate generală asupra întregului sistem de drept următoarele trei procedee de interpretare: gramaticală, sistematică și logică.
a) Interpretarea gramaticală (sau literală)
Interpretarea gramaticală se realizează prin folosirea metodei gramaticale pentru stabilirea sensului normei cu ajutorul analizei morfologice și sintactice a textului, cu luarea în considerare a cazului, numărului, genului, poziției părților, punctuației. Altfel spus, această formă de interpretare constă în lămurirea înțelesului unei dispoziții procesual penale cu ajutorul regulilor gramaticii.
Studierea conținutului și modului de aplicare a legilor de procedură penală este determinată de posibilitatea transpunerii normei de drept procesual penale într-un anumit stil, precum și într-un anumit context. În acest sens se folosește ca analiză sensul etimologic al cuvintelor care compun norma juridică, precum și legăturile sintactice dintre cuvinte.
În ceea ce privește sensul etimologic al cuvintelor, dacă acestea au un sens comun și un sens științific, trebuie reținut sensul științific fiindcă normele juridice procesuale trebuie exprimate prin termeni tehnici, științifici. Sunt însă situații în care, cu ocazia interpretării unui cuvânt, I se va da acestuia semnificația cerută de contextul reglementării, deși aceasta nu corespunde sensului tehnico-științific al cuvântului. Spre exemplu, prin făptuitor “urmărit”, în sensul art. 465 alin. 2 Codul de procedură penală, nu trebuie să se înțeleagă că persoana este supusă unei urmăriri penale, ci ea este supravegheată în mod efectiv în vederea prinderii de către persoana vătămată sau de către martori oculari.
În cadrul interpretării gramaticale, substantivele se vor examina împreună cu atributele lor, iar verbele cu complementele. În termenul masculin se cuprinde și cel feminin, singularului i se aplică în genere și pluralul.
De asemenea, într-o interpretare gramaticală funcția conjuncțiilor “sau”, “ori”, “fie”, determină totdeauna o alternanță, motiv pentru care competența în materie de reabilitare se consideră alternativă, revenind la alegerea celui care introduce cererea, fie judecătoriei sau tribunalului care a judecat în primă instanță cauza în care s-a pronunțat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanței corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul (art. 494 Codul de procedură penală). În cazul în care, între două condiții se intercalează conjuncția “și”, atunci acele două condiții sunt cerute cumulativ.
Neîndoielnic, numai folosirea corectă a regulilor gramaticii conduce la elaborarea unor texte de lege clare și precise. Interpretarea literală trebuie să aibă întâietate câtă vreme dispoziția de lege este precisă și categorică.
b) Interpretarea sistematică
Interpretarea sistematică rezidă în lămurirea înțelesului unei norme juridice prin corelarea acesteia cu alte dispoziții aparținând aceleiași ramuri de drept sau altor ramuri de drept.
Interpretarea sistematică impune căutarea termenilor, a definițiilor, a înțelesurilor unor norme juridice în conținutul altor norme juridice aflate în corelație, în acest mod interpretându-se în mod complet și corect norma de procedură penală.
Pentru ca această formă de interpretare să aibă eficiență, să contribuie la deslușirea înțelesului normei juridice interpretul va trebui să stabilească: locul normei supuse interpretării în sistemul dreptului procesual penal și, dacă este cazul și în sistemul dreptului în general, precum și raportul acesteia cu principiile fundamentale ale dreptului procesual penal și cele ale dreptului; dacă norma este cuprinsă într-o lege generală, deci dacă este o normă de drept comun , ori într-o lege specială; locul normei juridice supuse interpretării în cadrul articolului, secțiunilor, capitolelor cărții, părții sau titlului din lege.
Un exemplu de interpretare sistematică îl oferă lămurirea conținutului art. 146 Codul de procedură penală, unde sunt arătate condițiile necesare a fi îndeplinite pentru arestarea învinuitului. O asemenea concluzie, însă, se desprinde din corelarea dispozițiilor art. 146 cu dispozițiile art. 229 Codul de procedură penală, în acest din urmă text de lege arătându-se că persoana față de care se efectuează urmărirea penală se numește învinuit cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa. Deci, ca rezultat al interpretării sistematice, se reține că între condițiile arestării învinuitului, prevăzute de art. 146 trebuie să fie și aceea privind începerea urmăririi penale împotriva persoanei care va fi arestată, fiindcă numai aceasta capătă calitatea de învinuit.
c) Interpretarea logică (sau rațională)
La interpretarea rațională trebuie să se recurgă numai atunci când litera legii ar lăsa îndoială în privința unor situații puțin obișnuite.
Metoda logică constă în folosirea unor procedee ale logicii formale generale, precum raționamentele inductive, raționamentele deductive, procedee de demonstrație, etc. pentru deslușirea înțelesului normelor juridice.
Interpretarea logică a normelor procesual penale se realizează cu ajutorul raționamentelor logice, iar modalitățile de interpretare rațională cel mai frecvent folosite sunt interpretarea “a fortiori” și “per a contrario”.
“A fortiori” (care se impune cu necesitate) reprezintă forma de raționament constând în trecerea de la o judecată la alta, determinată de faptul că în favoarea celei de-a doua judecăți există tot atâtea temeiuri sau chiar mai multe (latinescul “fortiori” = cu atât mai mult).
“A fortiori ratione” este o formă a raționamentului prin care se extinde aplicarea normei juridice la un caz neprevăzut de aceasta, deoarece argumentele care au determinat adoptarea normei se regăsesc în mod evident și în cazul analizat. Aplicarea principiului “a fortiori ratione” la aprecierea probelor judiciare se face numai în contextul oferit de cazul concret.
Potrivit raționamentului “a fortiori”, în mai mult se cuprinde și mai puțin. Folosindu-se acest raționament, se poate răspunde la întrebarea dacă în lumina dispozițiilor în vigoare, procurorul poate să rețină o persoană (reținerea fiind privită ca o măsură privativă de libertate). Nici o normă de procedură penală nu precizează expres dacă procurorul poate sau nu dispune luarea măsurii preventive a unei persoane (art. 136 alin. 2). Cu atât mai mult are dreptul să folosească o măsură în care restrângerea libertății se limitează la cel mult 24 de ore. Același mecanism al raționamentului face să se considere că dacă reținerea poate fi dispusă, după lege, de organele de cercetare, atunci această măsură nu ar putea fi interzisă procurorului care este organ de supraveghere a urmăririi penale și deci superior pe plan judiciar organului de cercetare.
“Per a contrario” este argumentul care se întemeiază pe legea terțului exclus în cazul raționamentelor contradictorii – cele care se neagă una pe alta – numai una dintre acestea poate fi adevărată, fiind exclusă o a treia posibilitate. Acest raționament stabilește că în cazul când legea incriminează, când prevede anumite fapte, înseamnă că întotdeauna pentru alte fapte diferite aceeași lege nu se aplică.
Argumentul “a contrario” se regăsește în dreptul nostru sub trei variante:
Qui dicit de una, negat de altro aut qui de uno negat, de altro dicit;
Inclusione unius, fit exclusiv alterius;
Exceptio firmat regulam in cesibus non exceptia.
Potrivit raționamentului “per a contrario”, o dispoziție procesual penală, de aplicare limitată, nu se poate extinde la cazurile neprevăzute de lege. Spre exemplu, potrivit art. 313 alin. 2 Codul de procedură penală, instanța este obligată ca, “odată cu citația, inculpatul aflat în stare de deținere, să-i comunice și copia actului de sesizare a instanței”. În conformitate cu raționamentul “per a contrario”, dimpotrivă, dacă inculpatul nu se găsește în stare de deținere, instanța nu mai are această obligație.
În literatura juridică de specialitate, unii autori susțin existența unei a patra metode de interpretare, alături de cele trei, și anume, metoda istorică. Între aceștia se numără I. Szabo, N. Popa, N. Volonciu și alții.
Metoda istorică urmărește să explice înțelesul normei juridice prin luarea în considerare a împrejurărilor social-juridice care au stat la baza elaborării și adoptării legii (“occasio legis”). În susținerea necesității acestei metode se arată că “nu este suficient ca fiecare normă să fie înțeleasă ca parte într-un ansamblu sistematic”. Pentru aceasta este necesar ca interpretul să recurgă la tradiția istorică. În acest fel, el va apela la documente, va cerceta lucrările preparatorii ale actului normativ, expunerile de motive, interpelările, amendamentele propuse, reacțiile din presa vremii, etc.
În cazul interpretării se poate recurge și la compararea reglementării actuale cu reglementările anterioare în materie, la evocarea principiilor de drept și chiar la sentimentul de echitate prezumat în fiecare normă de drept. Utilizând această metodă, se poate desprinde motivul practic care a inspirat o anumită reglementare, scopul reglementării, mijloacele normative pentru atingerea scopului.
3. Din punctul de vedere al efectelor interpretării, aceasta poate fi declarativă, extensivă și descriptivă.
Interpretarea declarativă reprezintă rezultatul analizei conținutului legii, din care rezultă că legea a spus exact cât a intenționat să spună(“lex dixit quam voluit”).
Interpretarea extensivă, impune constatarea că legiuitorul a voit să spună mai mult decât a spus (“lex dixit minus quam voluit”), astfel că prin interpretare se extinde înțelesul legii.
Interpretarea restrictivă, stabilește prin contradicție cu cea extensivă, în urma analizei că legiuitorul a voit mai puțin decât a spus prin această normă (“lex dixit plus quam voluit”), adică numai cazurile și persoanele pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.
În caz de lacune sau de dispoziții insuficient de precise datorită cărora procesul penal s-ar opri în desfășurarea sa, ori ar duce la o vădită inechitate, dificultate ce va fi înlăturată pe cale de supliment analogic, adică prin unei sau unor dispoziții care ar reglementa o situație asemănătoare.
Recurgerea la suplimentul analogic este impusă de scopul procesului penal, care nu îngăduie o lacună sau o impreciziune să constituie un obstacol de netrecut în realizarea acestui scop.
Suplimentul analogic se caută fie în cadrul dispozițiilor din legea procesual penală (analogie a legii), fie în aport cu vreun principiu de drept consacrat de această lege (analogie de drept). Uneori lacuna nu este decât o simplă inadvertență, și anume atunci când situația la care se referă pretinsa lacună apare în cadrul aceleiași reglementări (capitol sau sancțiune) în care se află și dispoziția privitoare la situația asemănătoare. În acest caz, suplimentul analogic este înlocuit cu interpretarea rațională.
În concluzie, interpretarea normelor procesual penale se fundamentează pe trei elemente definitorii:
1. interpretarea este o etapă a procesului aplicării normei procesual penale;
2. conținutul acestei operații constă în lămurirea și explicarea sensului voinței legiuitorului încorporată într-o normă de procedură penală;
3. încadrarea corectă a diferitelor situații din practică constituie scopul interpretării legii de procedură penală.
Interpretarea legii se caracterizează prin finalitatea sa practică (asigurarea aplicării corecte a legii de către organele care o aplică) și prin folosirea unor metode specifice, adecvate operațiunii de deslușire a înțelesului exact al legii.
CAPITOLUL IV
APLICAREA ÎN SPAȚIU A LEGII PROCESUAL PENALE
SECȚIUNEA I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND APLICAREA LEGII ÎN SPAȚIU
Aplicarea dreptului a fost definită a fi elaborarea și realizarea unui sistem de acțiuni statale, în vederea transpunerii în practică a dispozițiilor și sancțiunilor normelor de drept. Altfel spus, prin aplicarea dreptului se înțelege activitatea practică prin care organele de stat înfăptuiesc prevederile normelor juridice, acționând ca titulari ai autorității de stat, activitate care se desfășoară în formele oficiale stabilite prin actele normative.
Prin aplicarea legii procesual penale trebuie să înțelegem îndeplinirea prevederilor legii, executarea sau exercițiul dispozițiilor legii.
Problema aplicării legii în spațiu privește, în general, “localizarea” unui raport juridic în spațiul juridic de acțiune al unei legi. Cât privește acțiunea legii în spațiu, apar dificultăți atunci când raportul de drept se prelungește pe teritoriul aparținând unor state diferite, ori interesează asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri ea vine în concurență cu aplicarea unei alte legi străine.
Criminalitatea, activitatea infracțională în general, săvârșită pe diferite teritorii naționale determină o reglementare juridică specială în materie de procedură, fiind strâns legată de locul unde se desfășoară activitatea procesual penal. Aplicarea sistemului legislativ național, exercitarea autorității acestuia împotriva infracțiunilor se referă la teritoriul României.
În vederea atingerii scopului legii procesual penale, aceasta trebuie să se aplice tuturor cauzelor penale aflate prin rezolvare în fața organelor judiciare române. Această modalitate de aplicare a legii de procedură penală în spațiu relevă principiul suveranității statului nostru, principiu înscris în art. 1 și art. 2 din Constituția României. Totodată, se constată întinderea autorității normelor legii procesual penale între aceleași coordonate între care se întinde și suveranitate statului.
Legea română de procedură penală este singură în măsură să organizeze desfășurarea activității judiciare penale în conformitate cu politica statului nostru suveran și independent. Ea, legea română, este aplicabilă în egală măsură, întocmai ca și cetățenilor români, și cetățenilor străini care au săvârșit acțiuni-inacțiuni considerate de legea română infracțiuni, chiar dacă aceste fapte nu sunt sancționate ca infracțiuni de legea penală a țării al cărei cetățean este infractorul, deoarece prin acțiunile-inacțiunile respective aceștia au încălcat ordinea publică în România (ordinea publică este determinată de caracterul imperativ al normelor juridice de la care nici o persoană nu poate deroga, cu excepțiile stabilite prin convențiile internaționale).
Chiar dacă legea de procedură penală română, sub aspectul aplicării, este limitată la două elemente principale – spațiul și timpul – totuși, ea va trebui să asigure ordinea de drept (fără a fi discontinuu) singularizând și individualizând un anumit tip de relații și fenomene sociale, asigurând cadrul și structura conceptuală a relațiilor sociale reglementate.
Normele juridice edictate în legătură cu aplicarea în spațiu a legii sunt de natură a preîntâmpina conflictele de legislație, cu alte cuvinte de a determina care lege este aplicabilă. Sub aspectul reglementării procesuale poate apare însă și un al doilea conflict, așa numitul conflict de jurisdicție, materializat în conflictul unor competențe judiciare, care duce la necesitatea de a ști care organe judiciare sunt abilitate a desfășura o activitate procesuală.
Un asemenea un conflict de jurisdicție poate decurge din împrejurarea că urmând dispozițiile legii penale, se pot considera competente organe judiciare din state diferite. Situația este asemănătoare cu conflictele de competență care se pot vii pe plan intern, cu deosebirea că regulile aplicabile în acest ultim domeniu devin inoperante întrucât nu se poate admite existența unui organ superior și comun de arbitrare, care să reglementeze conflictul fără a încălca principiul suveranității. De aceea, rezolvarea conflictului de jurisdicție constituie o problemă spinoasă a cărei evitare pe plan internațional rămâne pentru moment un deziderat.
Pornind de la ideea că legea procesuală are un caracter derivat, în sensul presupunerii preexistenței unor norme juridice de drept penal material, conflictele de jurisdicție nu pot căpăta în nici un caz rezolvări practice care să înfrângă regulile privitoare la acțiunea în spațiu a legii penale.
Așadar, aplicarea normelor procesual penale române este limitată la teritoriul național, întrucât, în virtutea principiului suveranității, statul suveran își delimitează puterea în limitele teritoriale în care apar și se dezvoltă relații sociale ocrotite. Principiul care domină această materie – aplicarea legii de procedură penală în spațiu – este principiul teritorialității, potrivit cu care legea se aplică pe teritoriul statului al cărui organ legislativ a editat-o.
SECȚIUNEA II
PRINCIPIUL TERITORIALITĂȚII
Aplicarea legii procesual penale în spațiu este guvernată de principiul teritorialității, principiu conform căruia toate activitățile desfășurate în cadrul procesului penal, activități realizate pe teritoriul statului român, cad sub incidența legii procesual penale române.
Legea de procedură penală română se aplică pe întreg teritoriul țării noastre. Ea nu se poate aplica pe teritoriul altui stat; nici legea străină de procedură nu acționează pe teritoriul nostru. Dispozițiile legii procesual penale sunt exclusiv teritoriale, ele neputând fi aplicate decât actelor procesuale sau procedurale efectuate în țară.
Principiul teritorialității legii de procedură penală – ca și a legii penale – derivă din atributul fundamental al statului român de suveranitate, în baza căruia puterea absolută a statului exercitată de autoritatea în exclusivitate și în mod necondiționat asupra teritoriului și populației românești, interzicând exercitarea puterii de către o altă putere statală pe teritoriul național.
În privința aplicării legii procesuale, noțiunea de “teritoriu” nu trebuie înțeleasă în sensul noțiunii juridice. Sub acest aspect, teritoriul se cuprinde în limitele în care statul nostru își exercită suveranitatea. În lămurirea noțiunii de “teritoriu”, de un real folos este explicația dată de art. 142 Codul penal, care trebuie acceptată în același sens și în domeniul procesul. Prin teritoriu se înțelege “întinderea de pământ și ape cuprinse între frontiere, cu subsolul și spațiul aerian, precum și marea teritorială cu solul, subsolul și spațiul aerian al acesteia”.
De asemenea, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 143 Codul penal unde este definită noțiunea de infracțiune săvârșită pe teritoriul țării: “orice infracțiune săvârșită pe teritoriul arătat în art. 142 sau pe o navă sau aeronavă română”. Așadar, în noțiunea de “teritoriu” intră și navele și aeronavele aflate sub pavilion românesc, și ca urmare actele procedurale desfășurate pe o asemenea navă sau aeronavă sunt guvernate de legea procesual penală română.
Potrivit principiului teritorialității legii procesual penale, actele procedurale au, în principiu, eficiență juridică numai dacă sunt realizate în conformitate cu legea procesual penală de la locul efectuării lor, acest fapt exprimându-se în mod obișnuit prin adagiul “locus regit actum”.
În materie procesuală nu se aplică dispozițiile din Codul penal în legătură cu acțiunea legii penale în spațiu. Pentru normele de procedură nu se pune problema personalității, realității și universalității, așa cum aceste reguli sunt aplicabile legii penale.
Justificarea unor rațiuni diferite se explică prin faptul că dacă în domeniul dreptului penal prezintă importanță în primul rând locul săvârșirii infracțiunii (alături de alte aspecte precum: cine a comis fapta, împotriva căror interes, etc.), în materie procesual penală singura implicație decurge din locul desfășurării procedurii judiciare. De aceea, dacă în dreptul o infracțiune se poate săvârși atât pe teritoriul statului căruia îi aparține legea, dar și în afara acelui teritoriu, fapta se poate comite atât de cetățeanul statului respectiv, cât și de cetățenii altor state sau chiar persoane fără cetățenie, implicațiile putând merge și în alte direcții, sub aspectul procedurii judiciare fiecare organ judiciar, ca organ în care se materializează autoritatea statală, nu desfășoară activitatea decât pe teritoriul statului respectiv, adică în limitele în care acesta își exercită suveranitatea.
Organul judiciar român nu poate desfășura o activitate procesual penală decât pe teritoriul românesc și nu în afara acestor limite, după cum, ca un corolar, trebuie admis că pe teritoriul nostru nu poate realiza o activitate judiciară nici un organ străin. un asemenea punct de vedere se regăsește în toate reglementările procesual penale. Devine astfel dominantă, în principiu fără rezerve, regula teritorialității legii de procedură penală.
Aplicarea principiului teritorialității legii procesual penale nu poate fi limitată decât în mod excepțional și în măsura în care derogare se justifică obiectiv, oferind soluții singulare pentru realizarea unor interese majore. Astfel, colaborarea internațională în toate domeniile nu încalcă drepturile statelor care intră în relații, ci dimpotrivă le amplifică în măsura în care compararea este bazată pe respectarea neabătută a principiului suveranității.
Politica de colaborare în diverse domenii de activitate precum și necesitatea cooperării între state în vederea unei lupte eficiente împotriva infracționalității pe plan mondial, au determinat crearea unor derogări de la principiul teritorialității legii procesual penale. Pe aceste limite, statul român acordă o deosebită atenție lărgirii relațiilor de colaborare cu alte state, participând efectiv la crearea unui cadru legislativ corespunzător. Așadar, în scopul realizării anumitor deziderate de ordin politic, precum și al reprimării criminalității pe plan mondial, de la principiul teritorialității legii procesual penale au fost instituite anumite excepții. Fundamentarea juridică a acestor excepții o găsim în convențiile internaționale privind imunitatea de jurisdicție a reprezentanților diplomatici ai statelor străine (prin Convenția de la Viena, cu privire la relațiile diplomatice, este consacrată inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic, stabilindu-se în art. 31 că acesta se bucură de imunitate de jurisdicție a statului acreditar) sau a altor persoane (din categoria “altor persoane” care beneficiază de jurisdicția penală fac parte: membrii echipajelor navelor sau aeronavelor militare străine, militarii unor țări aflați în trecere pe teritoriul țării noastre precum și membrii consulatelor străine. De asemenea, intră în categoria “altor persoane” și reprezentanții unor organisme cu caracter internațional aflați pe teritoriul român cu diverse ocazii). Se mai găsește fundamentarea juridică a acestor excepții și în dispozițiile legii penale (dispoziții introduse în Codul penal tocmai pentru a da satisfacție unor convenții încheiate pe plan internațional) și procesual penale (totalitatea acestor dispoziții în materie procesual penală alcătuiesc un capitol în cadrul Codului de procedură penală – “Asistența juridică internațională,” art. 513-522).
SECȚIUNEA III
EXCEPȚII DE LA PRINCIPIUL TERITORIALITĂȚII
Lupta contra infracționalității pe plan mondial atrage colaborarea între state. Aceasta duce la urmărirea și judecarea infractorilor în altă țară decât unde s-a săvârșit infracțiunea, ceea ce impune sprijinirea activității desfășurate de organele judiciare ale unui stat de către organele judiciare ale unui stat de către organele judiciare ale altor state (înmânarea de citații, ridicarea unor obiecte sau înscrisuri, ascultarea de martori sau părți, extrădarea unor persoane, tranzitarea de arestați). Pentru asemenea situații, atât legislațiile interne cât și cele internaționale, prevăd norme care cuprind derogări de la principiu teritorialității legii procesului penal.
Aceste “restrângeri” ale teritorialității nu afectează atributul fundamental de teritorialitate al României, deoarece nu reprezintă o convenție cu alte state pentru evitarea unor neînțelegeri care ar putea interveni prin exercitarea unor atribuții de către unele categorii speciale de personal al statelor străine. Reciprocitatea admiterii excepției extrateritorialității prin convenții internaționale nu afectează supremația statului român pe plan intern și nici independența sa, pe plan extern.
a) O primă excepție de la principiul teritorialității legii procesual penale o constituie comisiile rogatorii internaționale, care implică o deplasare de competență teritoriale de la un organ la altul.
În anumite cazuri, unele acte procesual penale sunt efectuate într-o țară străină cu respectarea legislației acelei țări și ele produc efecte juridice într-un proces penal care se desfășoară în țara noastră. Este cazul comisiei rogatorii internaționale active, când, potrivit art. 516 din Codul de procedură penală, actul procedural îndeplinit în țară străină, potrivit legii acelei țări, este valabil în fața organelor judiciare române. Spre exemplu, dacă într-un proces penal care se desfășoară în România este necesară declarația unui martor, cetățean străin, aflat în străinătate, acesta poate fi ascultat în țara sa de către organele competente și declarația luată va trimisă organelor judiciare românești și folosită ca probă în procesul penal.
În mod similar, activitățile judiciare îndeplinite de către organul român potrivit dispozițiilor legii române, vor determina consecințe juridice în procesul penal desfășurat într-o țară străină, dacă acele activități ale organului nostru au fost solicitate de către organul judiciar străin. Acesta este cazul comisiei rogatorii internaționale pasive, prevăzută de art. 517 din Codul de procedură penală (“Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate efectua comisii rogatorii cerute de organele de urmărire penală ori de instanțele judecătorești din străinătate”).
b) Sunt și situații în care, la cererea organului solicitant (spre exemplu organul judiciar român), organul solicitat aplică normele procesual penale române cu ocazia efectuării unui act procedural în străinătate. Spre exemplu, dacă într-un proces penal desfășurat în România este necesară declarația unui martor, cetățean străin, aflat în străinătate, organul judiciar român solicită organului judiciar străin competent să îndeplinească acest act procedural, însă în conformitate cu dispozițiile legii de procedură penală română.
Pentru a fi valabilă cerea de comisie rogatorie și totodată pentru valabilitatea înscrisurilor care o însoțesc, este necesar să fie traduse și legalizate conform regulilor privind înscrisurile oficiale care urmează să fie prezentate organelor judiciare române, după caz, unor autorități din străinătate.
c) Extrădarea este un act de reciprocă asistență judiciară internațională. Ea implică o cerere din partea unui stat de a i se preda un infractor (extrădare activă) și o remitere a acestuia de către statul solicitant (extrădare pasivă). În legislația noastră, extrădarea este reglementată de Legea nr. 4/1971. Potrivit art. 2 din lege, normele ei au caracter subsidiar, dispozițiile aplicându-se în măsura în care nu se stabilește altfel pe baza convențiilor internaționale sau pe baza regulilor de reciprocitate.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 4/1971 la cererea de extrădare se anexează anumite acte (de exemplu: cererea autentificată a mandatului de arestare sau a hotărârii de condamnare și data ca de exemplu elementele de identificare exactă a persoanei extrădate). Actele și datele organului străin produc efecte juridice conform legii noastre, pentru că pe baza lor procurorul dispune arestarea persoanei a cărei extrădare se cere (art. 13), iar tribunalul județean constată îndeplinirea condițiilor legale de extrădare (art. 21).
d) recunoașterea hotărârilor penale străine sau a actelor judiciare străine, constituie o instituție în cadrul căreia apare o altă situație de excepție de la regula teritorialității legii procesual penale, instituție reglementată de art. 519 – 522 din Codul de procedură penală.
Această recunoaștere este permisă doar dacă hotărârile penale definitive pronunțate de instanțele străine, precum și actele efectuate de organele judiciare penale din străinătate sunt de natură să producă, potrivit legii penale române, efecte judiciare penale.
Pentru a fi recunoscută în România o hotărâre penală definitivă pronunțată de o instanță judecătorească din străinătate, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții prevăzute în art. 520 din Codul de procedură penală:
să fie definitivă;
– să fie pronunțată de o instanță competentă; îndeplinirea acestei condiții se constată pe baza unei certificării autorității competente a statului străin;
– să nu contravină ordinii publice din țara noastră;
Recunoașterea hotărârilor penale sau a altor acte juridice străine poate avea loc pe două căi: pe cale principală și pe cale incidentală. Recunoașterea pe calea principală se face de către instanța sesizată în acest scop și în a cărei rază teritorială se află condamnatul. Odată cu soluționarea recunoașterii, instanța nu poate să examineze și fondul cauzei. Dacă prin hotărârea penală străină recunoscută s-a produs o pedeapsă care nu a fost executată ori a fost executată în parte, instanța substituie pedepsei neexecutate sau restului de pedeapsă o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii noaste penale; hotărârile penale care nu au fost recunoscute nu pot fi luate în considerație la aplicarea pedepsei.
Recunoașterea hotărârilor penale străine pe cale incidentală poate avea loc în cadrul unui proces penal în curs, spre exemplu când se cere recunoaștere unei hotărâri străine în vederea reducerii din pedeapsă a perioadei de timp cât un inculpat a fost reținut sau arestat preventiv în afara teritoriului român.
Întrucât hotărârile penale se pun în executare din oficiu la data când rămân definitive, este suficient ca hotărârile penale pronunțate în străinătate să fie recunoscute și se pun în executare fără a mai fi necesară procedura judiciară a exequator-ului, adică, procedura în urma căreia controlul exercitat de către o instanță asupra hotărârii străine se declară executorie acea hotărâre.
În Codul de procedură român se face deosebire între “acte procedurale” efectuate în străinătate, în baza unei comisii rogatorii internaționale active (art. 514) și “acte judiciare” efectuate în străinătate în afara unei comisii rogatorii internaționale (art. 519).
Pot fi acte judiciare în sensul art. 519, procesul verbal de consemnare a declarației unui martor, cu precizarea că acesta a fost ascultat la inițiativa organelor judiciare străine, și nu la cerea organelor statului nostru, procesul verbal de cercetare la fața locului, acte care apoi sunt folosite în cadrul unui proces penal care se desfășoară în statul nostru.
e) În cazul imunității de jurisdicție a reprezentanților diplomatici, legea procesual penală română nu se aplică persoanelor care săvârșesc vreo infracțiune în statul de reședință, În această situație, ne găsim în prezența unei excepții de principiul teritorialității, căci legea procesual penală română nu se va aplica reprezentanților diplomatici dacă aceștia comit infracțiuni pe teritoriul statului nostru. Această excepție își găsește consacrarea în art. 8 Codul penal, articol potrivit căruia “Legea penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite de către reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convențiile internaționale, nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român”.
Aplicarea legii procesual penale în spațiu, cu toate particularitățile pe care le are, nu poate face abstracție de dispozițiile legii penale. În măsura în care, potrivit normelor de aplicare în spațiu a legii penale române, aceasta nu este incidentă pentru o infracțiune, nu se desfășura un proces penal în legătură cu fapta respectivă, legea procesual penală rămânând fără aplicație. Este deci posibil ca pe teritoriul român să se săvârșească fapte penale pentru care nu se declanșa procesul penal ori nu se vor realiza activități judiciare, această situație intervenind în toate cazurile de imunitate de jurisdicție.
De asemenea, nu se aplică legea penală română și, pe cale de consecință, nici legea procesuală unor infracțiuni săvârșite pe teritoriul nostru în cazul comiterii lor pe o navă sau o aeronavă militară străină sau chiar civilă în anumite condiții (reciprocitate, nevătămarea intereselor statului român), precum și cazul săvârșirii infracțiunii de către persoane aparținând unor armate străine staționate sau aflate pe teritoriul țării.
În condițiile în care, pe baza principiului universalității legii penale, prevăzut de art. 6 Codul penal, se pune în discuție aplicarea legii penale române unei infracțiuni, alta decât cele prevăzute în art. 5 alin. 1 Codul penal, săvârșite în afara teritoriului țării, de un cetățean străin, sau de o persoană fără cetățenie care nu domiciliază în România, se cere pe lângă condiția, ca potrivit legii statului în care infractorul a săvârșit infracțiunea, să nu existe o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei, precum și să nu fie executată pedeapsa sau aceasta să nu se fi considerat a fi executată.
Aceasta înseamnă că organul judiciar român trebuie să cunoască și să aplice norma procesual penală străină, interdicțiile prevăzute de aceasta fiind impedimente pentru aplicarea legii penale române și, pe cale de consecință, a realizării procedurii judiciare pentru o asemenea infracțiune în țara noastră.
În trecut, au fost cazuri pe teritoriul țării noastre în care se aplicau norme de procedură penală străine. Spre exemplu, în secolul trecut pe teritoriul Principatelor Române s-a aplicat regimul Capitulațiilor, în favoarea cetățenilor Marilor Puteri europene, până la abolirea acestui regim, prin dobândirea suveranității de stat în urma Războiului de Independență, din anul 1877. De asemenea, după primul război mondial, în Transilvania și Bucovina s-au aplicat încă o vreme normele procesual penale ale fostului Imperiu Austro-Ungar. Acestea au fost abrogate cu totul abia la 1 ianuarie 1937 prin art. 573 al Codului care a intrat în vigoare la acea dată.
CAPITOLUL V
APLICAREA ÎN TIMP A LEGII PROCESUAL PENALE
SECȚIUNEA I
ASPECTE GENERALE PRIVIND APLICAREA LEGII ÎN TIMP
Activitatea normelor de procedură penală, în afara modalităților de aplicare într-un anumit spațiu (teritoriu) în realitatea obiectivă, mai este caracterizată și de durata de “ființare” a acestora, spațiul și timpul fiind cele două elemente principale la care trebuie raportată aplicarea legii.
Legea procesual penală are o aplicare în timp, având eficiență juridică, obligativitate pe toată durata ei. Continua modificare a legislației în domeniul procedurii penale implică realizarea unor aspecte legate de aplicarea în timp a normelor procesual penale. Această modificare este determinată de gradul și nivelul de stabilitate al relațiilor sociale, de starea infracționalității dintr-o anumită perioadă socială. Uneori, normele care reglementează o anumită situație juridică devin revocabile datorită caducității aplicării acestora sau datorită necesității promovării unei alte voințe juridice. Revocarea vechilor norme juridice, acestea fiind produsul voinței sociale, pentru satisfacerea unor scopuri sociale.
Rolul dreptului este de a reglementa activitatea rezultată din relațiile și raporturile umane, după nevoile, scopurile și principiile generale socio-umane. Relațiile juridice sunt dependente de momentul desfășurării activității judiciare și de norma procesual penală care le reglementează. Din această cauză, în cazul succesiunii legilor de procedură penală, va trebui să se stabilească o modalitate concretă de rezolvare juridică a tuturor aspectelor pe care le implică săvârșirea unei fapte penale.
Sub aspectul acțiunii normelor juridice de procedură penală în timp, prezintă importanță două aspecte: legile se succed (o lege nu poate fi veșnică) și, legile au o anumită durată de acțiune (mai mică sau mai mare).
Dispozițiile legii de procedură penală au eficiență numai față de actele procesuale sau procedurale îndeplinite între intervalul de timp dintre intrarea și ieșirea din vigoare a acestor dispoziții, odată cu legea care le conține sau în mod separat.
De regulă, în sistemul constituțional din țara noastră, legea intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, art. 78 din Constituție arătând expres că “Legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei”.
Uneori, datorită întinderii și importanței legii, intrarea în vigoare are loc într-un moment ulterior adoptării, la data prevăzută în cuprinsul ei, pentru a lăsa o perioadă de timp necesară cunoașterii legii și pregătirilor de ordin organizatoric în vederea aplicării ei. De exemplu, actualul Cod de procedură penală a fost publicat în Buletinul Oficial, partea I, nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968, dar ultimul său articol (art. 524) prevede că legea intră în vigoare numai de la 1 ianuarie 1969.
Ieșirea din vigoare a legii de procedură penală se face în aceleași condiții, ca și în cazul altor legi: abrogarea (totală sau parțială), modificarea, precum și ajungerea la termen sau încetarea împrejurărilor excepționale pentru care legea a fost edictată. Legea nu trebuie să reprezinte dor o modalitate imperativă de edictare a unor norme de conduită pe perioada unei guvernări, deoarece modul de legiferare ar trebui să aibă caracterul generalizării pentru o durată deosebită a comportamentului uman. Când finalitatea realizării motivelor care au impus actul normativ nu mai este posibilă, legiuitorul va trebui să procedeze la scoaterea din vigoare a legii, la limitarea în timp a efectelor acesteia.
Instituția juridică a abrogării legii procesual penale (suprimarea, anularea ei) reprezintă cauza unică de neaplicare pe viitor a legii procesual penale vechi, datorită unei legi procesual penale noi, care derogă de la cea veche. Abrogarea poate fi totală, atunci când se înlocuiește în întregime legea de procedură penală veche, și parțială, atunci când se înlocuiesc doar anumite norme, sancțiuni, capitole din legea veche, restul dispozițiilor acesteia urmând să activeze și pe viitor și să producă efecte juridice.
Modificarea legii este determinată de necesitatea stabilirii unei concordanțe între realitatea obiectivă generală de relații și raporturi socio-umane aflate într-o necontenită mișcare și forma abstractă de redare a acestor relații în norma juridică. Modificarea legii procesual penale se efectuează printr-un act normativ care prezintă aceeași forță juridică cu actul normativ ieșit din vigoare, în sensul că o lege se va modifica tot printr-o lege, decretul prin decret, etc. modificarea unei norme vechi cu o normă nouă, constituie o formă de abrogare a legii, dar actul de republicare a legii nu reprezintă și abrogarea primei variante.
Ieșirea din vigoare a legii procesual penale se realizează și prin ajungerea la termenul stabilit, în cazul legii temporare (determinată). Deoarece durata activității acestor legi este determinată din momentul intrării în vigoare, ieșirea din vigoare a legii operează în mod nemijlocit, fără îndeplinirea altor formalități.
Legea procesual penală este adoptată în anumite condiții economico-socio-politice pentru reglementarea unor situații, stări, necesități impuse de apariția unor cauze naturale (calamități) sau socio-politice (război, asediu, revoluție), stabilind reguli de drept procesual excepționale.
Odată cu încetarea condițiilor care au justificat adoptarea acestor norme excepționale, încetează și acțiunea lor, ieșind din vigoare, fără a mai fi necesar procedeul tehnico-juridic al abrogării. Această modalitate de ieșire din vigoare a normelor juridice se numește cădere în desuetitudine.
În legislația noastră, sunt numeroase (cazuri) exemple de modalități practice de ieșire din vigoare a normelor de procedură penală.
Astfel, în privința abrogării, un exemplu este oferit de art. 1 din Legea nr. 31 pentru punerea în aplicare a noului Cod din 12 noiembrie, care prevede abrogarea Codului de procedură penală din 19 martie 1936, precum și a tuturor dispozițiilor contrare din alte legi. De asemenea, dintre modificările exprese ale Codului de procedură penală amintim pe cele intervenite prin: Legea nr. 7/1973, Decretele: nr. 154/1970, nr. 366/1971, nr. 542/1972, nr. 83/1973, nr. 203/1974, nr. 375/1976, precum și prin Decretul-lege nr. 6/1990, Decretul-lege nr. 12/1990, Legea nr. 32/1990, Legea nr. 104/1992. Un exemplu de normă temporară îl constituie Decretul-lege nr. 5/1989 pentru urmărirea, judecarea și pedepsirea unor infracțiuni, publicat în Monitorul Oficial nr. 7 din 30 decembrie 1989. Din însăși motivarea legii rezultă că dispozițiile ei încetează de îndată ce situația excepțională la care se referă nu se mai menține.
SECȚIUNEA II
PRINCIPIUL ACTIVITĂȚII LEGII PROCESUAL PENALE
Pornind de la premisa că nevoile unei apărări sociale împotriva celor ce săvârșesc infracțiuni sunt exprimate cel mai bine în legea procesual penală în vigoare, în domeniul aplicării acesteia a fost consacrat principiul activității. Potrivit acestui principiu, legea procesual penală este de imediată aplicare, toate activitățile procesuale realizându-se numai în conformitate cu legea în vigoare în momentul efectuării actului (tempus regit actum).
Activitatea legii înseamnă aplicarea ei din momentul intrării în vigoare și până în momentul ieșirii din vigoare. Avându-se în vedere faptul că acest principiu vizează și cauzele în curs de urmărire sau judecată, mai este denumit și “regula imediatei aplicării a noului Cod de procedură penală”.
Aplicarea imediată a legii noi exclude supraviețuirea legii vechi și își găsește motivația într-o serie de idei, precum:
a) este de presupus că legea nouă reprezintă un progres tehnico-juridic față de cea veche;
b) legea nouă urmărește, de regulă, să înfăptuiască unitatea legislației pe întreg teritoriul;
c) neadmiterea acestei soluții valorează neaplicarea legii noi.
Principiul activității legii procesual penale este de strictă aplicare, el implicând pe de o parte, atât efectuarea tuturor actelor procedurale în conformitate cu legea în vigoare, cât și recunoașterea ca valabile a actelor procedurale efectuate anterior intrării în vigoare a legii.
În aceste sens în practica juridică s-a arătat că este considerată legală sesizarea instanței făcută prin plângere prealabilă pentru infracțiune, prevăzută de art. 181 din Codul penal – “vătămare corporală” -, dacă sesizarea a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 7 din 1973, deși în lumina acestei legi, pentru această infracțiune, sesizarea instanței se face doar prin rechizitoriu. În același timp, potrivit principiul activității, o lege procesual penală ieșită din vigoare nu produce efecte după momentul abrogării ei, chiar într-o cauză penală pornită sub imperiul ei. S-a arătat, de asemenea, în practica judiciară că în mod corect, în cazul în care modificarea legii privind compunerea completului de judecată a intervenit între închiderea dezbaterilor și pronunțarea hotărârii, instanța nu mai poate soluționa cauza în compunerea pe care o avea în momentul în care legea a ieșit din vigoare, fiind necesară reluarea dezbaterilor în fața completului alcătuit potrivit noilor dispoziții legale.
Regula “tempus regit actum”, vând o aplicare generală, cuprinde sub incidența ei toate actele și lucrările care se efectuează în cauza penală indiferent dacă procesul penal a fost pornit sub imperiul legii anterioare sau sub imperiul legii noi.
Principiul imediatei aplicări a legii procesual penale funcționează și în cazul în care, pe durat desfășurării unui proces penal, intervin mai multe legi succesive, într-o asemenea situație ultima lege urmând să valideze toate actele îndeplinite sub egida legilor anterioare. În caz de succesiune a legilor de procedură penală, actele procesuale și procedurale efectuate în orice proces penal în timpul legii abrogate își păstrează valoarea, iar cele care vor interveni ulterior, vor fi îndeplinite în conformitate cu legea nouă.
Principiul activității legii, ca regulă generală de aplicare a normei juridice în timp, este consacrat în art. 15 alin. 2 din Constituție care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile.
Spre deosebire de legea penală, care poate fi și altfel decât activă, legea procesuală, în principiu, nu poate fi retroactivă și nici ultraactivă. O anume procedură reglementată de legea aflată în vigoare, nu se aplică actelor procedurale îndeplinite anterior; nu este posibilă nici situația inversă, ca o lege ieșită din vigoare să producă efecte procesuale în continuare, aplicându-se pentru viitor.
Caracterul activ al legii de procedură penală nu poate fi examinat în raport cu data la care s-a săvârșit infracțiune, ca în cazul legii penale, ci cu data la care se desfășoară activitatea procesuală, față de care legea de procedură este activă. Se consideră că procedura
îndeplinită sub imperiul unei anumite legi și în condițiile stipulate de aceasta, dau rezolvare corespunzătoare activităților supuse reglementării, fără să prejudicieze drepturile și interesele părților sau posibilitățile organelor judiciare. Ceea ce s-a îndeplinit în mod legal sub veche lege rămâne valabil și în condițiile apariției unei alte legi. Regula “tempus regit actum” este de generală aplicare în privința normelor juridice de procedură penală, avându-se în vedere totdeauna lega în vigoare în momentul efectuării actului procesual.
Legea procesual penală ar putea avea un caracter retroactiv în cazul excepțional al legii interpretative. În acest caz, retroactivitatea nu decurge însă din caracterul legii de procedură, ci din faptul că orice lege interpretativă se consideră ca făcând corp comun cu legea interpretată, dispozițiile ei aplicându-se și împrejurărilor dinaintea apariției acestei legi.
În materie procesuală nu se pune problema aplicării legii mai blânde (“mitior lex”). Totuși, implicațiile procedurale pot duce într-o cauză penală la aplicarea legii mai favorabile inculpatului. Astfel, în practică s-a hotărât că întrucât în dosar există declarația părților care acceptă să se împace, încadrarea în legea nouă pare mai favorabilă, ducând la încetarea procesului penal din momentul ce în această lege nu mai există interdicția împăcării prevăzută anterior pentru cauza respectivă.
Un caz deosebit în legătură cu aplicarea legii procesual penale în timp se poate întâlni în situația concursului de legi procesuale și care intervine atunci când raporturile procesuale cad sub incidența concomitentă a unei legi speciale și a unei legi generale. Concursul de legi constă în posibilitatea aplicării mai multor legi, cu o reglementare juridică diferențiată, față de relația socială determinată în mod concret sau pe o anumită perioadă de timp. Determinarea legii active în cazul concursului de legi se realizează avându-se în vedere următoarele reguli:
a) legea specială derogă de la legea generală, aplicându-se cu prioritate, legea generală continuând să rămână în vigoare și pe viitor (“lex speciali derogat legi generali”).
b) legea specială se completează pentru cazurile și împrejurările pe care nu le reglementează cu legea generală.
Acest mod de aplicare în timp a legilor este generat de necesitatea adoptării unor reglementări speciale a unui domeniu de activitate, urmând ca alături de legea generală, mai veche, să se aplice, cu prioritate pentru sectorul de activitate vizat, legea specială care cuprinde norme derogatorii de la legea generală sau de la legea specială.
Concursul de legi este o instituția care se aplică pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o perioadă de timp limitată, două sau mai multe legi în sensul că întotdeauna legea specială, mai nouă, se va aplica înaintea legii generale, mai veche, completându-se însă cu dispozițiile legii generale.
Pentru sublinierea principiului activității legii procesual penale, în art. 2 alin. 1 din Legea de punere în aplicare a Codului de procedură penală abrogat nu se va mai aplica după intrarea în vigoare a noului Cod, chiar în cauze aflate în curs de rezolvare și în care procesul penal a fost declanșat sub egida reglementărilor din Codul anterior.
Activitatea legii este o consecință a principiului legalității, principiu conform căruia întreaga activitate procesuală se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege. Asigurarea ordinii de drept va trebui să se asigure și să se realizeze în limitele legalității care impusă de momentul adoptării legii de către organul legislativ, de intrarea și ieșirea din vigoare a legii.
SECȚIUNEA III
EXCEPȚII DE LA PRINCIPIUL ACTIVITĂȚII
Aplicarea în timp a normelor de procedură penală este guvernată de principiul activității potrivit căruia întreaga activitate procesuală se realizează numai în conformitate cu legea în vigoare în momentul efectuării actului procedural sau procesual.
Caracteristica legii procesual penale de stabilitate în funcționare se realizează atât pentru perioada cât este activă (aflată în vigoare), cât și după abrogarea (scoaterea din vigoare total sau parțial, anularea, suprimarea aplicării, modificarea) sau prin completarea, modificarea sau înlocuirea acesteia cu o lege procesual penală nouă, menționându-se stabilitatea autorității și a structurii statului.
Validitatea în timp a legii de procedură penală reprezintă regula de consecvență a aplicării acesteia. În unele cazuri, în mod excepțional, legea nouă poate însă prevedea situații în care anumite situații în care anumite dispoziții ale legii sunt aplicabile și actelor efectuate sub legea anterioară (retroactivitatea).
Delimitarea principiilor de aplicare a legii procesual penale în timp se face tot prin puterea unei legi procesual penale, astfel încât să se evite perioada de vid legislativ, specifică trecerii în timp de la legea veche, abrogată, la legea nouă adoptată de același sau de alt organ legislativ.
Excepția retroactivității legii de procedură penală este o excepție potrivit căreia legea nouă de procedură penală se aplică la situații juridice ivite anterior publicării ei. Întrucât excepțiile sunt de strictă interpretare, ele există deci, numai dacă sunt prevăzute expres de legi, neputând ei create pe cale de interpretare.
Norma procesual penală retroactivează într-un singur caz. Atunci când legea nouă nu mai conține condiția sau formalitatea prevăzută de vechea lege și astfel aceasta este neîndeplinită sau nerespectată cu ocazia efectuării unui act procesual. Potrivit art. 2 alin. 2 din Legea pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală, nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate sub legea anterioară poate fi invocată numai în condițiile noului Cod de procedură penală. Printr-o asemenea reglementare, legea nouă, aplicându-se unui act deja efectuat, este retroactivă.
În literatura de specialitate, raportând aplicarea legii procesuale la momentul săvârșirii infracțiunii, unii autori au arătat că legea retroactivează ori de câte ori se aplică unor fapte săvârșite anterior intrării în vigoare a legii.
O asemenea opinie nu este fundamentată atâta timp cât, de obicei, prin noua lege sunt validate, în scopul operativității procesului penal, toate actele procesuale și procedurale efectuate până la intrarea în vigoare a noii legi. În aceeași ordine de idei, acceptând că legea de procedură penală retroactivează, în ipoteza arătată mai sus, în mod practic ar fi desființată regula “tempus regit actum”, recunoscută ca având o generală aplicare în această materie.
În lipsa unor dispoziții exprese contrare, regula activității legii procesuale penale funcționează chiar în cazul când prin consecutivitatea normelor juridice se modifică circumscripțiile teritoriale ale organului judiciar, căile de atac extraordinare sau procedura de punere în executare a hotărârilor penale.
În conținutul dispozițiilor tranzitorii privind punerea în aplicare a Codului de procedură penală sunt inserate, de asemenea, prevederi potrivit cărora legea de procedură penală ultraactivează. Supraviețuirea legii procesuale penale vechi constituie o excepție de la principiul aplicării imediate a legii noi.
Ultraactivitatea legii de procedură penală veche rezidă într-o limitare vremelnică a abrogării legii vechi, lege care se aplică încă, cu totul tranzitoriu, situațiilor juridice în curs la momentul intrării în vigoare a legii noi, a cărei aplicare se amână până ce situațiile respective se consumă. Cu alte cuvinte, această excepție constă în aplicarea, pentru încă o perioadă de timp a legii vechi, cu toate că a intrat în vigoare legea nouă.
Ca și în cazul excepției retroactivității legii procesual penale, excepția ultraactivității trebuie prevăzută expres în legea nouă.
Legea procesual penală ultraactivează în trei cazuri: atunci când se referă la competență, căi de atac și termene.
Spre exemplu atunci când într-o cauză s-a dat o hotărâre de către instanța de judecată la acea dată și intervine până la soluționarea apelului o nouă normă care prevede o altă instanță competentă să judece, această nouă normă nu se aplică în cauză, deci competența va fi stabilită după veche normă scoasă din vigoare și care deci ultraactivează. În art. 4 din Legea pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală se arată că: “Hotărârile sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunțării lor”. În art. 5 din aceeași lege se precizează că: “Termenele sunt cele prevăzute de legea în vigoare la data când au început să curgă”. Astfel, în practica judiciară s-a stabilit că pentru infracțiunile cu plângere prealabilă săvârșite anterior datei de 1 ianuarie 1969, termenul privind introducerea plângerii este cel prevăzut de legea în vigoare la data săvârșirii infracțiunii, adică legea în vigoare în momentul când termenul a început să curgă.
De asemenea, în practică s-a ridicat problema de a stabili dacă ultraactivitatea normelor prevăzute în dispoziția tranzitorie poate fi extinsă și pe cale de interpretare și la alte cazuri decât cele expres avute în vedere. Răspunsul a fost însă negativ. Dacă norma modificatoare a compunerii completului de judecată a intervenit în perioada dintre închiderea dezbaterilor și pronunțarea hotărârii, instanța nu mai poate soluționa cauza în compunerea anterioară, fiind necesară reluarea dezbaterii în fața completului constituit potrivit noilor dispoziții.
Așadar, aceste dispoziții nu pot avea de regulă însă un caracter de aplicare generală limitându-se la cazul de tranziție expres prevăzut de lege.
Normele cu caracter retroactiv și ultraactiv sunt întâlnite numai în situații tranzitorii, în momentul în care se trece de la aplicarea unei legi la aplicarea alteia și când pe rolul organului judiciar se află soluționarea unor cauze penale.
SECȚIUNEA IV
APLICAREA ÎN TIMP A LEGII PROCESUAL PENALE ÎN SITUAȚII TRANZITORII
În toate cazurile în care unele legi procesual penale sunt înlocuite cu altele, pe agendele organelor juridice penale se găsesc în curs de rezolvare numeroase dosare penale.
Situațiile tranzitorii reprezintă acele momente în care dispozițiile unei legi sunt înlocuite cu dispozițiile unei alte legi noi. Sub aspect practic prezintă o deosebită importanță regimul procesual sub care va continua desfășurarea procesului penal declanșat sub imperiul legii vechi.
În cazul unor infracțiuni săvârșite înaintea intrării în vigoare a legii noi, este posibil ca urmărirea penală să înceapă după această dată și într-o asemenea situație se pune problema dacă activitatea efectuată înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămâne sau nu valabilă sau dacă activitățile care se efectuează după intrarea în vigoare a noii legi pentru cauze privitoare la infracțiunea săvârșită anterior, cad sau nu sub incidența prevederilor legii noi. Pentru rezolvarea acestei probleme se pot formula următoarele reguli:
a) norma de drept procesual penal din momentul ieșirii ei din vigoare nu mai poate să guverneze efectuarea unui act procesual acre ar avea loc după această dată, chiar pentru o cauză pornită sub imperiul ei;
b) norma de drept procesual penal nu se aplică actelor și lucrărilor efectuate, potrivit dispozițiilor legii anterioare;
c) noua normă de drept procesual penal se aplică tuturor actelor și lucrărilor procesuale care se efectuează după intrarea sa în vigoare, fără a se face deosebire dacă procesul a început sub veche normă sau sub noua normă.
În materie procesuală situațiile tranzitorii prezintă interes datorită următoarelor considerente:
1. lege procesual penală fiind în principiu strict activă, are mai puțină maleabilitate în privința reglementării situațiilor aflate în zona de interferență a două norme consecutive. Aplicându-se numai legea în vigoare, făcând abstracție de prevederile legii ieșite din vigoare și nepunându-se problema reglementării mai blânde sau mai convenabile părților (“mitior lex”), este posibil ca prin aplicarea la cauzele în curs a legii noi, fără nici o distincție, să se aducă un prejudiciu intereselor legitime ale părților.
2. cauzele penale au o anumită perioadă de durată în timp, de care nu se poate face abstracție; această parte avea drept consecință ca o cauză să se desfășoare până la un punct după dispozițiile legii vechi, iar în continuare potrivit legii noi. În acest caz, prezintă interes determinarea modalității de trecere de la regimul legii ieșite din vigoare la regimul legii intrate în vigoare, precum și a valabilității actelor deja îndeplinite.
Normele legale prin care este reglementată trecerea de la o lege veche la o lege nouă sunt numite dispoziții tranzitorii. Datorită importanței situațiilor tranzitorii, în materie procesual penală, dispozițiile tranzitorii sunt frecvente în acest domeniu.
Dispozițiile tranzitorii pot fi cuprinse în conținutul legii noi. Spre exemplu, Decretul nr. 83/1973 conține dispoziții tranzitorii în art. III. În art. III din Legea nr. 7/1973 s-au stabilit dispoziții tranzitorii de punere în aplicare a acestei legi. În art. 15 din Decretul nr. 204/1974 sunt cuprinse dispoziții tranzitorii privind punerea în aplicare a acestui act normativ. În același sens pot fi date ca exemple titlul X din Legea nr. 92/1992 intitulat “Dispoziții tranzitorii și finale”, precum și art. III din Legea nr. 45/1993 în cuprinsul căreia reglementările din cadrul punctelor 1-11 sunt dispoziții tranzitorii.
Uneori datorită întinderii și importanței legii noi, dispozițiile tranzitorii sunt cuprinse într-o lege aparte; într-un asemenea mod s-a procedat și în cazul punerii în aplicare a actualului Cod de procedură penală, adoptându-se, în acest sens, Legea nr. 31 din 1968. Existența a numeroase dispoziții tranzitorii în materie procesual penală se explică, pe de o parte, prin absența din Codul de procedură penală a unor dispoziții privind aplicarea legii de procedură penală în timp, iar pe de altă parte, prin caracterul lor particular, adecvat fiecărei succesiuni de legi. Spre deosebire de Codul de procedură penală, în Codul penal, partea generală, sunt înscrise norme cu caracter general (art. 10-16) incidente ori de câte ori intervin succesiuni de legi penale substanțiale.
În unele reglementări, ca de pildă Codul de procedură penală român din 1936, au fost inserate dispoziții generale aplicabile în orice situație tranzitorie. Ele nu constituie dispoziții tranzitorii propriu-zise, întrucât nu reglementează un anumit regim de trecere de la o lege determinată la alta, ci cuprind norme cu caracter general aplicabile ori de câte ori intervine o lege nouă. Actualul cod nu a menținut acest mod de a reglementa problema, subliniind astfel mai pregnant caracterul activ al legii procesual penale.
Cu privire la caracterul normelor tranzitorii, unii autori (între care și Ion Neagu în “Tratat de procedură penală”) subliniază caracterul lor particular, aceasta limitându-se la cazul de tranziție expres prevăzut de lege. Alți autori (între care V. Rămureanu, S. Kahane) susțin că dispozițiile tranzitorii din Legea nr. 31 din 1968, referitoare la regulile de competență, au caracterul unor dispoziții cu aplicabilitate generală în domeniul succesiunii normelor de competență penală. Autorii care susțin caracterul particular al dispozițiilor tranzitorii, au arătat că dispozițiile din Legea nr. 31 din 1968 “nu pot îmbrăca haina unor norme de aplicațiune generală” care ar fi incidente în scopul oricărei succesiuni de legi penale procesuale, aceste dispoziții tranzitorii fiind destinate să precizeze modul de aplicare a unei anumite legi, în acest caz, a Codului de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969. Un alt argument adus în sprijinul acestei opinii constă în faptul că prin dispozițiile tranzitorii prevăzute în cazul trecerii de la o anumită lege la alta, legiuitorul nu face o reglementare a succesiunii legilor procesuale penale, lăsând viitorului legiuitor posibilitatea să rezolve asemenea probleme în conformitate cu necesitățile pe care le exprimă o anumită succesiune a unor asemenea legi la un moment dat.
De asemenea, se consideră, de către aceiași autori care resping teza ce susține caracterul general al dispozițiilor tranzitorii, că, în argumentarea opiniei lor, pot fi invocate și reglementări speciale care au caracter particular în materia succesiunii legilor procesual penale. Astfel, din 1974, se regăsesc dispoziții tranzitorii care variază chiar aplicare normelor de competență substanțială despre care se spune că au un caracter general.
(V. Rămureanu clasifică normele de competență, în funcție de conținutul lor, în norme de competență substanțială – cele care determină competența propriu-zisă a organelor judiciare, și norme de competență formale – cele care asigură aplicarea normelor substanțiale prevăzând procedura de urmat în acest scop).
În concluzie, prin reglementările pe care le conțin, “dispozițiile tranzitorii” au un conținut sui generis în raport cu celelalte acte normative care sunt adoptate, în mod obișnuit, în materie procesual penală.
Sub acest aspect, se cuvine a fi relatat faptul că, prin dispoziții tranzitorii, se realizează o conciliere între principiile activității legii și operativității procesului penal, pe de o parte, și ocrotirea drepturilor și intereselor legitime ale părților, pe de altă parte.
Pentru sublinierea principiului activității legii procesual penale, în art. 2 alin. 1 din Legea de punere în aplicare a Codului de procedură penală se arată că nici o dispoziție din Codul de procedură penală abrogat nu se va mai aplica după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, chiar în cazurile aflate în curs de rezolvare și în care procesul penal a fost declanșat sub egida reglementărilor din Codul anterior. În același timp, în dispozițiile tranzitorii se arată că actele și lucrările efectuate potrivit reglementărilor anterioare noului Cod rămân valabile.
De asemenea, în vederea menținerii operativității (care, în sens larg, presupune atât rezolvarea rapidă a cauzelor penale, cât și simplificarea activității procesual penale, când este posibil) în cauzele penale aflate în curs de soluționare la data apariției actualului Cod de procedură penală în dispozițiile tranzitorii s-a permis ca în mod excepțional, legea nouă să retroactiveze și să ultraactiveze.
Avându-se în vedere toate aceste aspecte, pe care le implică și le presupun dispozițiile tranzitorii, se poate releva și totodată reliefa conținutul complex și specific, în același timp, al acestor reglementări.
CAPITOLUL VI
CONCLUZII
Fiind o activitate complexă, cu o autonomie bine determinată în cadrul activităților sociale, procesul penal cuprinde o serie de trăsături specifice care îl definesc ca un “fenomen de viață juridică”, de importanță majoră în restabilirea ordinii de drept încălcată prin săvârșirea unor fapte care prezintă pericol social.
Procesul penal constituie obiectul dreptului procesual penal. Dreptul procesual penal nu poate fi confundat, așadar, cu procesul penal. În timp ce procesul penal este o activitate concretă, dreptul procesual penal constituie îndrumătorul legal și obligatoriu al acestei activități.
Prin totalitatea normelor sale, dreptul procesual penal trebuie să se înfățișeze ca un instrument în măsură să asigure un echilibru între imperativele asigurării și protecției ordinii sociale, pe de o parte, și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, pe de altă parte.
În definiția procesului penal se precizează că procesul constituie o activitate reglementată de lege. Principiul libertății presupune ca întreaga desfășurare procesuală, toate activitățile participanților la procesul penal, să aibă loc și să se realizeze numai în conformitate cu dispozițiile legii (“nemo judex sine lege”).
Obligația respectării legii este aceeași în toate domeniile vieții sociale. Așa se explică faptul că principiul legalității procesuale nu este decât o transpunere pe plan judiciar a principiului general de drept al supremației și respectării necondiționate a legii.
Respectarea legii presupune totodată și corecta ei aplicare. Or, aplicarea legii este strâns legată de interpretarea ei, operație logico-juridică prin care se caută sensul exact al legii. În principiu, dispozițiile normelor de procedură penală ar trebui să fie elaborate și redactate atât de precis și de clar, încât pentru înțelegerea și aplicarea acestora să nu fie necesară interpretarea lor. În realitate însă, normele procesual penale, ca orice norme juridice având un conținut sintetic, suficient de cuprinzător pentru a răspunde tuturor necesităților practice, sunt totuși în aplicarea lor confruntate cu multiple și variate situații care fac nu numai necesară, dar chiar indispensabilă interpretarea.
În dreptul procesual penal se cunoaște atât o interpretare oficială sau obligatorie a normelor juridice (interpretare autentică și interpretare cauzală), cât și o interpretare neoficială, facultativă, științifică ori doctrinară. De asemenea, sub aspect metodologic sunt folosite în procedură interpretarea gramaticală, sistematică logică, analogică, istorică. În sfârșit, din punctul de vedere al efectelor interpretării aceasta poate fi declarativă, extensivă sau restrictivă.
Prin aplicarea legii procesual penale se înțelege executarea și exercițiul prevederilor, a dispozițiilor legii. Aplicarea legii de procedură penală este raportată la două elemente principale: spațiul și timpul.
Aplicarea legii în spațiu este guvernată de principiul teritorialității, în sensul că legea procesual penală română se aplică pe întreg teritoriul țării, ea nu se aplică pe teritoriul altui stat, după cum nici legea procesuală străină nu se aplică pe teritoriul statului român.
Totuși, politica de colaborare între diverse state ale lumii, în numeroase domenii de activitate, în vederea combaterii infracționalității, a determinat existența unor derogări de la principiul teritorialității legii procesual penale, și anume:
a) comisiile rogatorii internaționale, care pot fi: active – atunci când actul procedural îndeplinit într-o țară străină, potrivit legislației acelei țări, este valabil în afara organului judiciar român și pasive – atunci când actul procedural îndeplinit de organul judiciar român potrivit legii române, este valabil și produce efecte juridice în fața organului judiciar străin care l-a solicitat;
b) cazul în care organul judiciar român poate să solicite organului judiciar străin să aplice normele procedurale române cu ocazia efectuării unui act procedural;
c) recunoașterea hotărârilor penale sau a actelor judiciare străine;
d) extrădarea;
e) cazul imunității de jurisdicție a reprezentanților diplomatici.
Cât privește aplicarea în timp a normelor procesual penale aceasta este guvernată de principiul activității. Dispozițiile legii de procedură penală cu eficiență numai față de actele procesuale sau procedurale îndeplinite în intervalul cuprins între intrarea și ieșirea din vigoare a acestor dispoziții, odată cu legea care le conține sau în mod separat.
În caz de succesiune a legilor de procedură actele procesuale și procedurale efectuate în orice proces penal în timpul legii abrogate, își păstrează valabilitatea , iar cele care vor interveni ulterior vor fi îndeplinite potrivit noii legi.
Excepțional, legea nouă poate însă prevede unele situații în care anumite dispoziții din legea anterioară rămân aplicabile actelor efectuate sub legea nouă (ultraactivitatea) sau anumite dispoziții ale legii noi sunt aplicabile și actelor efectuate sub legea anterioară (retroactivitatea). Normele cu caracter retroactiv și ultraactiv sunt întâlnite numai în situații tranzitorii, în momentul în care se trece de la aplicarea unei legi la aplicarea alteia și când pe rolul organelor judiciare se află soluționarea unor cauze penale. Normele legale prin care este reglementată trecerea de la o lege veche la o lege nouă sunt denumite dispoziții tranzitorii.
Prin normele sale, dreptul procesual penal contribuie la aplicarea efectivă a normelor dreptului penal substanțial. Sub acest aspect, normele dreptului penal apar ca reguli de conduită generală, iar cele ale dreptului procesual penal ca reguli de conduită particulară, deoarece se adresează numai acelora care participă într-o anumită calitate la desfășurarea procesului penal.
BIBLIOGRAFIE
1. C. Barbu, – Aplicarea legii penale în spațiu și timp, Editura științifică, București, 1972
2. Vintilă Dongoroz, – Curs de procedură penală, Ediția II, București, 1942
3. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, C. Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, – Explicații teoretice ale codului de procedură penală român, Vol I, parte generală, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975
4. I. Dogaru, – Elemente de drept constituțional și de teorie generală a dreptului, partea I, Tipografia Universității Craiova, 1971
5. I. Dogaru, – Elemente de teorie generală a dreptului, Editura Oltenia, 1994
6. I. Filipescu, – Drept internațional privat, Tipografia Universității București, 1984
7. Siegfried Kahane – Drept procesual penal, Editura didactică și pedagogică, București, 1963
8. Siegfried Kahane, – Situațiile tranzitorii în succesiunea legilor procedură penală, RRD nr. 6/1967
9. C. Mitrache, – Drept prenal român, partea generală, Casa de Editură și Presă Șansa, București, 1994
10. Ion Neagu, – Tratat de procedură penală, Editura Pro, București, 1997
11. A. Oroveanu – Hanțiu, – Drept procesual penal, parte specială, Editura Helios, Craiova 1998
12. N. Popa, – Teoria generală a dreptului, Editura Actami, București, 1994
13. T. Pop, – Drept procesual penal, Vol I, Tipografia Națională, Cluj, 1946
14. V. Rămureanu, – Competența penală a organelor judiciare, Editura științifică, București, 1980
15. R. Stănoiu, – Asistența juridică internațională în materie penală, Editura Academiei Române, București, 1975
16. Grigore Theodoru, – Dreptul procesual penal român, parea generală, vol. I, Universitatea Al. I. Cuza, Iași, 1971
17. Grigore Theodoru, Lucia Moldovan, – Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979
18. Grigore Theodoru, T. Plăeșu, – Drept procesual penal, parte generală, tip. Universitatea Al. I. Cuza, Iași, 1986
19. I. Tănăsescu, – Tratat de drept penal, Vol I, parte generală, Editura I.N.S., 1997
20. N. Volonciu, – Tratat de procedură penală, vol. I, Editura Paideia, București, 1996
21. Codul de procedură penală
22. Constituția României
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Interpretarea Si Aplicarea In Timp Si Spatiu A Legii Penale (ID: 125283)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.