INTERPRETAREA ȘI ANALIZAREA URMELOR DE SÂNGE DIN PERSPECTIVĂ CRIMINALISTICĂ Coordonator științific, Lect. univ. dr. Gabriela ZOANĂ Susținător… [301595]

[anonimizat]. univ. dr. [anonimizat]

2016

CUPRINS

Noțiuni introductive.

Principiul de interpretare criminalistica a urmelor la locului faptei;

Rolul interpretării urmelor în aflarea adevarului;

Importanta analizării urmelor de sânge din arealul infracțional;

Obiectivele analizarii urmelor de sânge.

Sângele – aspecte generale.

Circulația sângelui;

Proprietăți fizice ale sângelui;

Rata de sângerare.

Cercetarea urmelor sangvinolente.

Pete de sânge pasive;

Stropi de sânge;

Pete de sânge alterate/modificate.

Tehnici și metode de analizare a urmelor de sânge.

Determinarea zonei de convergență și a zonei de origine a urmelor de sânge;

Analiza directionala a urmelor de sânge cu ajutorul metodelor digitale;

Examinarea diverselor obiecte și articole de îmbrăcăminte purtătoare de urme de sânge.

ANEXE

Fixarea (documentarea) probelor.

Fotografierea și videofilmarea locului faptei și în detaliu a urmlor de sânge;

Întocmirea procesului verbal de cercetare la fața locului;

Elaborarea de schițe a locului faptei.

Concluzii.

De lege ferenda.

Anexe.

Scopul criminalisticii este pur si simplu acela de a căuta adevărul oferind o imagine, [anonimizat]-se pe anlizarea rezultatelor comiterii infracțiunii.

O parte a [anonimizat]: [anonimizat], zona anatomică și identificarea gentică a persoanei de la care provin. Este, indeobște, cunoscut că toate aceste informații se pot obține exclusive prin analize de laborator. În pracica organelor de urmarire penală de la noi din țară le neglijează însă posibilitatea obținerii unor informații cu grad mare de certitudine din examinarea formei și poziției urmelor de sânge chiar în ambianța locului faptei. [anonimizat], [anonimizat].

Circumstanțele și natura infracțiunilor cu violență produc frecvent o [anonimizat], [anonimizat] o valoare considerabilă care sa ajute investigatorul în reconstituirea infracțiunii.

Interpretarea corectă a urmelor de sânge s-a dovedit crucială în numeroase cazuri în care cauza morții era discutabilă iar stabilirea faptului dacă a [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat], se va supune legilor fizicii.

Urmele de sânge sunt rezultatul contractului dintre sângele ieșit din corpul uman/animal și diverse suprafețe externe ce compun locul faptei.

Analizarea și interpretarea formei urmelor de sânge descoperitela locul infracțiunii se face ținând seama de proprietîțile fizice ale sângelui (vâscozitate, densitate, tensiune superficială) și a principiilor dinamicii luidelor.

Logica analizării modelului de pată de sânge poate fi uneori o capcană. Tocmai atunci când crezi că stii cum să interpretezi modelele, acestea oferă o întorsătură diferită. Date fiind modele clasice, nu este dificil de a determina originea lor; cu toate acestea, stim că locurile crimelor nu sunt previzibile. Dovada (proba) este mai de grabă o combinație sau o parte a modelelor pe care le cunoaștem. Acest subiect necesitând o înțelegere completă a tuturor aspectelor cazului.

Noțiuni introductive.

Principiul de interpretare criminalistică a urmelor la locul faptei.

Interpretarea criminalistică a urmelor la locul infracțunii este o activitate intelectivă complexă, de refacere imaginară, explicare și comentare pe baza examinării stiințifice a urmelor descoperite în perimetrul cercetat a actiunilorintreprinse la locul unei infracțiuni de persoanele implicate în săvârșirea acesteia.

Această activitate se realizează, la cererea expresă a organelor de urmărire penală, de tehnicieni, specialiști sau experți criminalisti cu pregătire și experianță adecvate.

Concluziile interpretării se prezintă sub forma unui raport argumentat, redactat într-un limbaj accesibil, bazat pe constatări, experimente și demonstrații.

Pentru definirea conceptual de interpretare criminalistică a urmelor reținem atât sensul de căutare a semnificației reale a urmei cât și pe cel de explicare într-un limbaj accesibil a rezultatului la care s-a ajuns.

Interpretarea criminalistică a urmelor, presupune, pe de o parte, limitarea obiectului acesteia la modificările material produse de infractor și victim în locul unde s-a derulat activitatea infracțională, iar pe de altă parte formularea primelor concluzii, bazate în exclusivitate pe cunoștințele puse la dispoziție de științele positive (fizica, chimie, matematică, medicină etc.)

Criminalistica apare ca o știință exacta, autonomă, care nu se ocupă numai cu descoperirea infracțunilor și probarea vinovăției făptuitorilor, ci studiind cauzele generatoare ale diferitelor genuri de infracțiuni, ea propune și oferă măsuri, metode, mijloace tehnice și procedee științifice de prevenire a acestora.

Având în vedere opiniile teoretice din literatura de specialitate și considerentele practice, putem defini criminalistica drept știința cu caracter autonom și unitar care elaborează și folosește metode științifice și mijloace tehnice destinate descoperii, interpretării și documentării probelor materiale, efectuării expertizelor și a constatărilor tehnico-științifice în scopul descoperiri infracțiunilor, identificării făptuitorilor și probarea vinovăției acestora.

Această activitate deosebit de complexă nu se reduce la laboratorul criminalistic, ci se extinde la cercetarea locului faptei, care nu apare ca o problemă exclusive de tactică criminalistică ci și de investigație tehnică. Putem concluziona ca rolul criminalisticii este acela de instrument, auxilir, științific și impartial al justiției.

Noțiunea de ,,urmă”. În lucrările de specialitate, urmele sunt definite prin variate moduri de formare, care au totușu un conținut apropiat.

Cei mai mulți autori consideră urma cafiind orice modificare materială produsă la locul și în procesul săvârșirii unei infracțiuni, pe cand alții dorind realizarea unor definiții mai cuprinzătoare și mai precise, înțeleg prin urmă: orice modificare materială produsă ca effect al interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite folosite de acesta și elementele componente ale mediului unde iși desfășoară activitatea infracțională, modificări care, examinate individual sau întotalitate, pot conduce la stabilierea existenței faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite și la lămurirea împrejurarilor cauzei.

Noțiunea de loc al săvarsirii infracțiunii este definită chiar în Codul de Procedură Penală ca fiind locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia.

Rolul interpretării criminalistice a urmelor în aflarea adevarului.

Interpretarea criminalistică a urmelor în contextul locului faptei prezintă o importanță deosebită sub aspectul lămuririi tuturor împrejurărilor care au precedat, însoțit și succedat activitatea infracțională.

Această operațiune, consumându-se, în cele mai multe cazuri, în faza initială a investigării criminalistice și chiar la locul faptei, oferă posibilitatea organelor de urmărire penală să perceapă mai bine ambianța din câmpul infracțional, particularitățile topografice ale acesteia, căile de acces și de ieșire etc.

Datele și informațiile rezultate din interpretare vor constitui punctual de plecare în elaborarea celor mai plauzibile versiuni cu privire la săvârșirea faptei și desfășurarea celor mai eficiente activități pentru verificarea lor. De exemplu, prin interpretarea urmelor și a ambianței de la fața locului se poate deduce, chiar cu aproximație, timpul când s-a produs omorul, se poate stabili traseul parcurs de victim până în momentul agresiunii, mișcările succesive făcute de agresor și de victimă în timpul luptei, precum și unele activități ale agresorului după consumarea faptei.

În situația in care autorul faptei este necunoscut, numeroasele indicia și informațiile obținute prin activitatea de interpretare a urmelor pot ajuta la identificarea acestuia în mod direct sau indirect prin identificarea, mai întâi, a instrumentelor, a armelor sau a obiectelor de îmbrăcăminte ori încălțăminte folosite de acesta. Se poate chiar afirma că valoarea interpretării criminalistice a urmelor este pusă în evidență mai ales pe parcursul cercetării cauzelor a unor autori neindentificați.

Importanța analizării urmelor de sânge din arealul infracțional

Pentru ca urmele de sânge să aibă o valoare probantă cauza cercetată, se impune ca acestea să fie supuse unei analizări în vederea obținerii unei cantități cât mai mare de date și informații privitoare la dinamica, natura, condițiile de producere, proveniența acestora, timpul care s-a scurs de la săvărșirea faptei, etc., în scopul stabilirii adevărului.

Spre deosebire de informațiile obținute pe alte căi, cum ar fi: investigațiile directe pe teren, în jurul locului faptei, declarațiile victimelor sau martorilor, examenele de laborator efectuate asupra urmelor ridicate de la fața locului, datle rezultate din operațiunea de analizare au la bază doar observațiile, constatările și experimentele efectuate asupra urmelor aflate în pozițiile în care au fost descoperite la locul faptei.

Această categorie de date și informații preyintă o valoare deosebită datorită gradului ridicat de obiectivitate pe cale-l prezintă, ele putând fi verificate de oricare alt specialist care poate reface raționamentele și experimentele celui care a realizat interpretarea inițială, putând fi confirmate și de informațiile similare obținute pe alte căi. Pe de altă parte, ele pot ajuta la verificarea veridicității și credibilității datelor obținute pe alte căi, mai labile sau cu un grad mai mare de relativitate, cum ar fi declarațiile martorilor sau victimelor, recunoscute în literatura de specialitate pentru marja mai mare de subiectivism pe care o conțin.

Detaliind scopul general al analizării, se pot preciza unele obiective mai concrete ale acesteia, care generează categorii de date și informații ce nu pot fi obținute pe alte căi.

Obiectivele analizarii urmelor de sânge

Analiza modelului de pată de sânge este o disciplina care utilizează domeniul biologiei, fizicii, și matematică. Analiza urmelor de sânge poate fi realizată printr-o evaluare directă a scenei și/sau prin studierea atentă a fotografiilor din campul infracțional (de preferință fotografii color cu element metric în cadru), coroborat cu examinare detaliată de articole de îmbrăcăminte, arme, precum și alte obiecte considerate ca probe fizice.

Analizarea urmelor de sânge descoperite la locul săvârșirii infracțiunii poate furniza numeroase informații din care unele cu un grad mare de probabilitate iar altele de cerrtitudine.

O încercare de inventariere și sistematizare a acestor informații a condus la întocmirea listei de posibilități pe care o prezentăm în continuare:

Calcularea înălțimii de la care a căzut sângele care a creat urmele;

Stabilirea direcției de deplasare a persoanei și a drumului parcurs de aceasta în locul faptei;

Calcularea unghiului de impact al picăturilor sau stropilor de sânge cu diferite suprafețe;

Determinarea punctului de origine a urmelor de sânge;

Precizarea poziției victimei, agresorului și a obiectelor în timpul sângerării;

Aprecierea poziției victimei, agresorului și a obiectelor în timpul sângerării;

Aprecieri asupra naturii obiectului sau armei care a produs urmele de sânge;

Determinarea distanței de la care s-a tras cu armă de foc;

Determinarea numărului de lovituri aplicate;

Demonstrarea mutării cadavrului de la locul în care s-a produc agresiunea;

Estimări asupra perioadelor de timp legate de formarea și modificarea urmelor de sânge; aprecierea timpului scurs între sângerare și acțiunea care a produs urma;

Estimarea volumului sângerării, a cantității de sânge pierdut și a efectului acestuia asupra stării victimei;

Stabilirea legăturii dintre victimă și aggressor prin intermediul sângelui present pe hainele agresorului;

Criteria adiționale pentru estimarea momentului morții;

Confirmarea sau infirmarea declarațiilor date de suspecți sau martori în legătură cu unele împrejurări ale comiterii faptei.

Detalii cu privire la inregistrari spitalicești, examinare post-mortem și fotografii de autopsie, sunt de asemenea, informații utile și ar trebui să fie incluse pentru evaluare și studiere. În cazurile în care o ulterioară cercetare a locului crimei nu este posibilă, trebuie invocate fotografiile, schițe detaliate, diagrame, procese verbale de la locul crimei, rapoarte de constatare tehnico-științifice, expertize, iar analizele de laborator trebuie să fie disponibile pentru reevaluare.

În raport cu reconstrucția locul crimei, analiza urmelor de sânge poate furniza informații către organele de cercetare în multe domenii.

Sângele – aspecte generale.

Circulația sângelui.

Sângele este un țesut special sub formă lichidă care, prin intermediul aparatului circulator, alcătuit din inimă și vasele sanguine, transportă nutrienții și oxigenul la nivelul țesuturilor corpului, de unde preia bioxidul de carbon și produșii de catabolism tisular, transportându-i la nivelul organelor de eliminare. În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numește hematologie.

Circulația sângelui este asigurată în primul rând prin contracțiile mușchiului cardiac, ajutat de valvulele venoase în combinație cu contracțiile mușchilor scheletici.

În general vasele de sânge bogate în oxigen care pornind de la inimă și irigă țesuturile se numesc artere iar cele care sosesc la inimă și transportă produsele de catabolism de la țesuturi încărcate cu bioxid de carbon se numesc vene.

Sistemul vascular conține la om ca. 70 – 80 ml de sânge pe kilogram, deci la o greutate corporală normală a unui om de 70-80 kg va fi cca. 5 – 6 litri de sânge, bărbații au ca. cu 1 litru mai mult sânge ca femeile.

Sangele se deplaseaza într-un circuit închis, într-un singur sens, prin circulatia sistemică si pulmonară, dispuse în serie și legate prin inimă.

Circulația prin artere

Arterele sunt vasele prin care sângele pleacă de la inimă cu O2 (în circulația sistemică) sau cu CO2 (în circulația pulmonară).

Factorul principal al curgerii sângelui prin artere este activitatea mecanică a inimii. Ea determină la nivelul sistemului arterial parametri măsurabili, indici importanți ai stării de sănătate.

Circulația mare

Circulația mare pornește de la ventriculul stăng al inimii, apoi prin artera principală – aorta – se ramifică arterial la toate organele și țesuturile. La țesuturi, prin capilare, sângele cedează oxigen și substanțe nutritive, se încarcă cu bioxid de carbon și cu deșeurile rezultate din metabolism, apoi, prin vene, se varsă în auriculul drept al inimii, unde se termină circulația mare și începe circulația mică.

Circulația mică

Din auriculul drept, sângele trece în ventriculul drept din care pornește circulația mică. Aceasta trece prin artera pulmonară, în plamâni. În capilarele pulmonare, sângele cedează bioxidul de carbon adus, se încarcă cu oxigen, pe care îl transporta prin vene până în auriculul stâng, unde se termină mică circulație.

Circulația capilară

Circulația capilară se adaptează continuu la nevoile metabolice. În repaus, multe capilare sunt închise. Ele se deschid când activitatea se intensifică și crește nevoia de sânge în organul respectiv.

Circulația prin vene

Venele sunt vasele prin care sângele vine la inima cu CO2 (din circulația sistemică) și cu O2 (din circulația pulmonară). Capacitatea lor este de circa trei ori mai mare decât a arterelor. Proprietațile principale ale venelor sunt distensibilitatea și contractilitatea.

Distensibilitatea este proprietatea venelor de a-și mări pasiv calibrul sub actiunea presiunii sangvine, unele vene jucând rolul de „rezervoare' de sânge (vena hepatica, splenică). Contractilitatea venelor se datorează tunicii musculare netede din pereții lor și asigură mobilizarea sângelui din rezerve.

Sistemul arterial al corpului uman

Proprietăți fizice ale sângelui.

Sângele este un lichid roșu, vâscos, opac, indispensabil vieții, heterogen, constituit dintr-o suspensie de celule (elementele figurate) într-un lichid numit plasmă. În calitate de compartiment extracelular, conținând plasmă sanguină, are, în ciuda volumului său redus, o deosebită importanță funcțională.

Prin cei 5,5 litri de sânge conținut în medie de organismul uman adult, se realizează toate sau aproape toate schimburile cu rol nutritiv și de epurare între organism și mediul extern.

În condiții de repaus, aproape jumătate din masa sanguină totală (40-45%) se află cantonată la diverse niveluri, în viscere și plexurile subpapilare, unde circulă extrem de lent, fiind momentan scoasă în afara circulației active. Este vorba de sângele numit stagnant sau de rezervă.

Volumul sanguin total, de 5-5,5 litri, reprezintă aproximativ 1/13-1/14 (6,9-7,4%) din greutatea corporală, ceea ce corespunde la 55-70g/kg corp, sau într-o exprimare mai riguros funcțională, la circa 2,5-3,2 litri/m² suprafață corporală. Din această cantitate, un volum de aproximativ 3,5 litri (55%) este repreyentat de plasmă, restul de 1,5-2 litri fiind ocupat de elemetele figurate (45% – hematocrit).

Culoarea sângelui îi este conferită de prezența pigmentului respirator, a hemoglobinei din hematii. Culoarea hemoglobinei variază în funcție de starea sa chimică. La nivelul arterelor, unde hemoglobina este saturate cu oxygen 100% (19,5 volum O2%), predominanța oxihemoglobinei determină culoarea roșiu aprins a sângelui. În teritoriul venos, unde saturația în O2 abia atunge 60% din capacitatea de fixarea hemoglobinei (12,5-14%), cantitatea mare de hemoglobină redusă conferă culoarea roșiu închis sângelui venos. Diferențele de saturație în oxygen explică de altfel și diferențele de culoare dintre sângele din zonele cu circulație activă și sângele zonelor cu circulație lentă, cu grad redus de oxigenare.

Componentele sângelui uman.

Sângele este un fluid, sau mai exact un lichid. Luând în considerare proprietățile fizice ale sângelui, este important să se înțeleagă caracteristicile unui lichid. Un lichid are capacitatea de a curge și, de asemenea, capacitatea de a-și asuma forma recipientului în care se află. Capacitatea de a curge este posibilă datorită faptului că moleculele dintr-un lichid sunt capabile să se deplaseze liber. Caracteristicile de zbor și caracteristicile petei rezultante ale sângelui sunt determinate de proprietățile fizice ale sângelui. Trei proprietăți fizice sunt deosebit de importante pentru studiul de petelor de sânge:

Vâscozitatea;

Tensiunea superficială;

Densitate relativă (sau gravitate specifică).

Vâscozitatea

Scurgerea laminară a sângelui determină o forță de frecare internă între diferitele straturi lichidiene care se deplasează cu diferite viteze. Această frecare internă care se opune alunecării (defectus lubricadidis – Isaac Newton, 1713) determină vâscozitatea și apare ca o forță tangențială pe suprafața de contact a două straturi lichidiene care se deplasează cu viteze diferite. Pentru lichidele simple, ”newtoniene” (de exemplu, apa), această forță este proportional cu gradientul de viteză între două straturi vecine.

Unitatea de vâscozitate denumită ”poise” (în onoarea lui Poieseuille) exprimă o forță determinate de contactul între două straturi lichidiene între care există un gradient de viteză de 1 cm/sec/cm².

Vâscozitatea apei la 20°C este de 0,01 poise (1 centi-poise).

Vâscozitatea relativă a sângelui se măsoară comparative cu vâscozitatea apei luată ca unitate, în condiții de temperature constantă. Pentru măsurarea vâscozității relative a sângelui se folosesc dispositive numite vâscozimetre (dispozitivul Hess sau Ostwald). Valorile normale sunt de 4,7 la barbate și 4,4 la femei (cu varietăți individuale de câteva zecimi de unități în jurul acestor cifre). Factorii care determină vâscozitatea sângelui sunt: fematocritul (dependent de elementele figurate) și proteinele plasmatice (în primul rând fibrinogenul , α2 – globulinele și imunoglobulinele IgG și IgM).

Vâscozitatea variază invers proportional cu temperature. Ca urmare vâscozitatea sângelui în teritoriul cutanat expus la rece este mai mare deacât în vasele profunde; simpla scufundare a brațului în apă la 4°C crește valorile vâscozității regionale de trei ori. Creșterea temperaturii, dimpotrivă, determină scădrerea vâscozității sângelui.

Vâscozitatea fluidelor comune

Tensiunea superficială

Tensiunea superficială este proprietatea generală a lichidelor de a lua o formă geometrică de arie minimă în lipsa forțelor externe, datorată acțiunii forțelor de coeziune dintre moleculele lichidului. Această proprietate face ca porțiunea de suprafață a lichidului să fie atrasă de altă suprafață, cum ar fi cea a unei alte suprafețe de lichid, ca în cazul fuzionării picăturilor de apă sau a formării de sfere din picăturile de mercur.

Aplicând fizica newtoniană forțelor ce apar din cauza tensiunii superficiale se obțin predicții precise pentru numeroase comportamente ale lichidelor, comportamente atât de comune încât sunt în general luate ca atare. Aplicând termodinamica acelorași forțe, rezultă predicții pentru alte comportamente mai subtile ale lichidelor.

Mărimea fizică ce caracterizează tensiunea superficială este coeficientul de tensiune superficială, notată de regulă cu litera grecească σ (sigma), uneori cu γ (gamma), care este o mărime fizică intensivă, caracteristică fiecărei substanțe omogene în condiții fizice date (constantă de material).

Tensiunea de suprafață este exprimată în termeni de forță pe unitate de lungime (dyn pe centimetru; un dyn = N).

1 dyn = 1 g⋅cm/ = kg⋅m/= N

1 N = 1 kg⋅m/= g⋅cm/= dyn

Tensiunea superficială a sângelui este de 50 dyn/cm (0,0005 N/kg), la 20°C.

Densitatea ( ρ )

Densitatea sângelui depinde de cantitatea și densitatea substanțelor solvate, precum și de numărul de elemente figurate.

Valorile normale ale densității sângelui total sunt de 1.061 a bărbați și 1.057 la femei, față de 1.027 pentru plasma și 1.000 pentru apă. Variațiile densităților sângelui pot apărea atât în condiții fiziologice, cât și în condiții patologice. Variații fiziologice apar în cursul ingestiei sau pierderii de lichide.

Componentele sângelui cu importanța cea mai mare în determinarea valorii densității sunt elementele figurante (eritrocitele în special), proteinele plasmatice și apa. Variațiile fiziologice determinate de sex și vârstă (densitatea mai mare la nou-nascut și la bărbat) se datorează unui număr mai mare de globule roșii.

Rata de sângerare

Rata de sângerare reprezintă volumul sângelui pierdut din interiorul sistemului circulator pe unitate de timp, fie intern, extern sau în amandouă mediile, fiind determinată de tipul de vas sanguin din care se sângerează (arterial, venos sau capilar), al diametrului vasului și în funcție de presiunea sângelui în vasul respectiv. O mare importanță în determinarea ratei sângerarii este caracteristică leziunii vasului sanguin. Arterele au musculature netedă care alcătuiește o parte din peretele vasului de sânge, prin urmare, o arteră complet secționată va sângera mai puțin decât o arteră care este parțial secționată. În cazul secționării complete , vasul se retrage din cauza contracției peretelui muscular iar acest lucru întrerupe partial curgerea sângelui. În cazul secționării parțiale vasul nu se poate retrage și prin urmare se realizează puțină reducere a dimensiunii găurii și a ratei de sângerare.

Trauma fizice sau deteriorarea arterelor produce consecințe semnificative ți în mod frecvent fatale, deoarece sângele este eliberat rapid sub presiune. Mecanismul de trauma este frecvent asociat cu leziunile create prin tăiere sau înjunghiere dar acestea pot apărea, de asemenea și prin accidentare brutală sau prin împușcare. Locul în care a fost afectată artera va dicta dacă va exista hemoragie internă sau externă. Hemoragia internă provocată în regiunea abdominală va fi rezultatul leziunii provocate aortei iar sângerarea externă poate fi nesemnificativă. Afectând arterele care sunt mai aproape de suprafața corpului eliberează sângele sub presiune către mediul extern sub formă de țâșnire sau jeturi. În ambele cazuri sângele va continua să curgă atâta timp cât inima continua să pompeze și există sânge disponibil. Intervenția medicală fiind critică pentru supraviețuire.

Tensiunea arterială trebuie menținută peste 100/40 mm Hg pentru a menține alimentarea cu sânge a creierului și a altor țesuturi ale corpului. Creierul este organul cel mai sensibil al corpului la reducerea aportului de sânge. Circulația sângelui trebuie să fie continua pentru a furniza oxygen și substanțe nutritive țesuturilor și pentru a lua dioxidul de carbon produs de metabolismul țesutului. Pentru a menține tensiunea arterial și astfel circulația, volumul de sânge trebuie menținut la aproximativ 7% din masa corpului.

Cercetatea urmlor sangvinolente.

Forma urmelor de sânge întâlnite la locul unei infracțiuni este influențată în principal de cantitatea de sânge care a ieșit din corpul uman, de viteza cu care aceasta se deplasează spre suprafața primitoare și de unghiul sub care întâlnește suprafața.

Volumul unei singure picături de sânge a fost studiat de Mac Donell în 1971 și mai recent de Laber în 1985, fiind subiectul unor controverse privind uniformitatea volumului picăturilor provenind din diferite surse de sânge. Experimentele inișiale, realizate de Mac Donell, au condus la concluzia că valoarea medie a unei picături de sânge este de 0,05 ml. Laber însă, a demonstrat variații de volum între 0.013 și 0.16 ml. Pentru picături libere provenind din surse diferite, printre care cel provenind din deget, lama unui cuțit, o șurubelniță sau de pe haine.

Volumul de 0.05 ml. Poate reprezenta volumul mediu al unei picături de sânge dar trebuie recunoscut că această valoare nu reprezintă o constantă imualibă și poate varia în funcție de sursa de sânge.

Viteza limită a unei picături libere de sâânge este viteza maximă pe care o picătură de sânge poate ajunge în aer. Aceasta este atinsă atunci cănd circulația gravitațională a picăturii este egalată de efectul rezistenței aerului. Mac Donell a stabilit prin experimentări că pentru o picătură cu volumul de aproximativ 0.05 ml, viteza limită este de maximum 8 m/s și se atinge după o cădere de la înălțimea de cca. 6 m. Picăturile cu volum mai mic vor avea o viteză limită mai mică iar mai mari, o viteză limită mai mare.

În raport cu acesti principali factori, se pot deosebi trei categori de urme de sânge, având caracteristici și mecanisme de formare diferite, cum ar fi:

Pete de sânge pasive în aria cărora putem include urmele formate prin contact, cădere liberă a picăturilor de sânge pe suprafețe fie orizontale fie verticale, scurgeri și cantitățile mari de sânge;

Stropi de sânge ce sunt formați prin stropire, țâșnire, aruncarea sau proiectarea sângelui cu diverse viteze prin diferite mecanisme;

Pete de sânge alterate (modificate) reprezintă petele cu caracteristici care să indice o modificare fizică a acestora.

Figura 2.1

PETELE DE SÂNGE PASSIVE

Termenul de passive se referă la petele de sânge și la modele care au fost create prin căderea liberă a picăturilor ori a unei cantități de sânge care a fost supusă forțelor gravitaționale externe, rezistența aerului și natura suprafeței pe care s-au fosrmat petele. (Figura 2.1)

Urmele formate prin căderea liberă a picăturilor de sânge pe suprafețe orizontale și neorizontale.

Sângele poate picura dintr-o rană deschisă , de pe hainele îmbibate, de pe păr, arme sau orice obiecte care au volum de sânge suficient pentru a permite formarea de picături libere.

Separarea acestor picături din sursa de sânge se datorează forțelor gravitaționale care depășește forțele de tensiune ale suprafeței sângelui. Când o picătură de sânge cade prin aer, tensiunea suprafeței picăturii de lichid va minimalize aria acesteia și va face ca picătura să capete o formă mai degrabă sferică decât cum este reprezentată în arta plastică (2D). Această picătură sferică nu se va rupe în picături mai mici decât dacă tensiunea de suprafață este perturbată de o forță externă cum ar fi un impact.

Teoretic, petele de sânge rezultate din picături sferice aflate în cadere liberă pe o suprafață orizontală sunt de formă circulară. Diametrele lor diferă în funție de volumul picăturii, distanța de la care a căzut, și textura suprafeței pe care se produce impactul. La impactul cu o suprafață dură și netedă, tensiunea suprafeței picăturii de sânge va rezita ruperii și se va produce o pată circular uniformă, independent de distanța de cădere. În schimb, pe o suprafață rugoasă, se va mării tensiunea suprafeței picăturii de sânge și să va produce o rupture la impact. Urma rezultată va prezenta neregularități și distorsiuni ale formei, având margini spinoasă.

Pe langă caracteristica spinoasă a marginilor, unele urme mai pot prezenta și stropi periferici. Este important să se înțeleagă că gradul de distorsionare al petei de sânge rezultată dintr-o picătură în cadere liberă este influențată mai degrabă de textura suprafeței țintă decât de distanța de cădere. Beton, lemn neșlefuit și material textile sunt considerate a fi suprafețe dure; ziar, șervețel de hârtie, deși nu se consideră a fi suprafețe dure, de multe ori prezintă pete se sânge foarte neregulate și distorsionate, în timp ce sticla, porțelan, țiglă precum și carton dur neted, prezintă ce mai mica distorsionare a petelor de sânge.

Figura 2.2 – Clasificarea categoriilor de urme passive de sânge.

Picături de sânge

2)

3) 4)

5) 6)

7) 8)

10)

Imaginile 1-10 – Ilustrează efecte ale suprafețelor cu imilar diferite asupra caracteristicilor petelor de sânge ce au căzut de la distanța de 90 cm. Se observă apariția spinilor și a mici stropi formați la periferia centrului petei de sânge ca rezultat al impactului cu suprafețe dure. 1) Sticlă; 2) placă de faianță; 3) lemn de pin finisat; 4) ziar; 5) linoleum; 6) lemn imila; 7) carton ondulat; 8) denim; 9) tricou din bumbac 100%; 10) covor.

Când picăturile sferice, aflate în cădere liberă prin aer lovesc o suprafață neorizontală, petele de sânge rezultate adoptă o formă ovală sau eliptică mai degrabă decat o formă circulară. Cu cât unchiul de impact este mai ascuțit, pata de sânge are tendința de a crește în lungime și de a scădea în lățime. Acest lucru este mai evident la petele care au rezultat din picături care au căzut la un unghi de 60° sau mai puțin. În imaginile se observă creșterea alungirii petelor pe măsură ce unghiul de impact scade de la 90° la 10° din 10°.

12)

13) 14)

15) 16)

17) 18)

19)

Imaginile 11–19 – ilustrează creșterea alungirii petelor de sânge în raport cu scăderea unghiurilor de impact al picăturilor care au căzut de la 90 cm. pe carton neted: 11) 90°; 12) 80°; 13) 70°; 14) 60°; 15) 50°; 16) 40°; 17) 30°; 18) 20°; 19) 10°.

Când există mai multe picături de sânge aflate în cădere liberă dintr-o sursă fixă pe o suprafață orizontală, modelele de picurare vor fi rezultatul picăturilor de sânge care cad în petele de sânge umede anterior depuse sau în mici cantități de sânge. Aceste modele de picurare vor avea forme mari și neregulate cu cu sateliți fie circulari fie ovali în jurul periferiei petei central cât și pe suprafețele vertical din apropiere. Stropii satelit sunt rezultatul picăturilor de sânge mai mici desprinse din volumul imilar principal în momentul impactului.

Imaginea 21 – ilustrează un model creat de picături de sânge aflate în cădere liberă, care au căzut una în cealaltă pe carton fin de la înălțimea de 90 cm. se observă stropii satelit în jurul petei principale.

Imaginea nr. 22 – ilustrează o baltă de sânge cu o cantitate mare de stropi satelit pe suprafețele orizontale și imilar din apropiere create prin picurare de sânge din locul de deasupra, unde a fost găsită imila.

Cărarea de sânge formată prin picurare sau curgere

Cărarea de sânge poate fi definite ca un model de tropi individuali depuși pe o suprafață, demonstrând mișcarea elementului de scurgere de la un punct la altul.

Atunci când sângele curge de la o sursă activă aflată în mișcare, traseul poate fi destul de lung, în funcție de cantitatea de sânge disponibilă iar în cazul în care sursa de sânge nu este activă, cantitatea de sânge disponibilă pentru picurare este limitată, prin urmare traseul va fi mai scurt.

În funcție de înălțimea de la care se produce sângerarea și de viteza de deplasare a victimei se poate stabili direcția acesteia.

Imaginea nr. 23.

Imaginea nr. 23,24 – ilustrează cărarea de picături produsă pe o suprafață din material lemnos ca urmare a unei hemoragii.

Scurgeri

O urmă de scurgere de sânge este un model al unei cantități de sânge, cu margini, în general regulate care s-a deplasat cu o viteză redusă pe o suprafață dintr-un punct în altul ca rezultat al conturului suprafeței și al atracției gravitaționale. În funcție de volumul initial de sânge, pot fi unice sau multiple curgeri pe o suprafață. Aceste modele de curgere pot fi observate pe corpul vitimei, precum și pe suprafța pe care este găsită aceasta (pat,podea,scaun, etc.). Modificare adirecției de curgere este o observație comună, aceasta fiind o posibilă consecință a modificării suprafeței, mutarea sau modificarea poziției persoanei sau a obiectului care conține urma.

24) 25)

Imaginile nr. 24,25 – ilustrează un model unic de curgere și modele multiple de curgere pe supra fața unei oglinzi care indică direcția în jos.

Imaginea nr. 26 – ilustrează curgeri multiple pe membrele inferioare ale cadavrului, indicănd faptul că acesta a fost mutat.

Cantitate mare de sânge

Bălțile de sânge constituie un alt tip de urme care se formează de regulă în punctele finale ale scurgerilor, cu suprafața neregulată, influențată mult de particularitățile suportului pe care s-au acumulat.

Formarea bălților presupune că sursa sângerării sa aibă o poziție relative stabile față de support. Forma bălților depinde de poziția victimei și mai ales de înclinarea și felul suprafeței suportului. Când suportul este înclinat, sângele se scurge și umple marginile cele mai joase ale acestuia. Bălțile se pot forma și prin acumularea picăturilor într-un singur loc.

Imaginea nr. 27 – ilustrează o baltă de sânge formată pe podeaua din gresie, în imediata apropiere a cadavrului.

Cantități mari de sănge impregnate

O pată imilar este o acumulare de volum de sânge, fără formă specifică ce a fost absorbită de suprafața de contact. În momentul existenței unei hemoragii extinse a unei imila, pete mari de sânge sub formă imilar pot fi găsite pe covoare, lenjerie de pat (chiar mai multe straturi de așternut imilar în saltea), hainele victimei iar acestea pot distruge alte pete de interes ce s-au format înaintea impregnării. Cantitățile mari se sânge pot satura covoarele, asternuturile și chiar să pătruntă în pardoseală.

Imaginea nr. 28 – ilustrează cantități mari de sânge impregnate pe așternuturile unui pat.

Imaginea nr. 29 – ilustrează o zonă de impregnare iar din cauza cantității mai de sânge, s-a produs efectul se saturație rezutând formarea de chiaguri.

Pete de contact (transfer imilar)

În general, termenul de pete de transfer se referă la petele produse ca urmare a contactului unui obiect purtător de sânge cu o suprafață nepurtătoare de sânge și trensferarea unei cantități pe aceasta din urmă. Acest termen se aplică si în cazul contatctului dintre un obict nepurtător de urme de sânge cu o suprafață putătorare, prin atingere sau deplasare.

Recunoaștere petelor de transfer este importantă pentru a se stabili mișcările și activitpțile victimei și/ori agresorului atât în timpul cant și după comiterea atacului.

Această categorie de urme cuprinde mânjiturile, imprimările realizate ca effect al contactului dynamic între sursa de sânge și diferite suprafețe din component locului faptei. Ele putând să apară și în urma contactului (static dintre părțile corpului agresorului sau victimei ori ale obiectelor contaminate în prealabil cu sânge și apoi intrate în contact cu componentele locului faptei.

Imaginea nr. 30 – ilustrează o mânjitură care prezintă o muchie estimpată indicând că aceasta a fost create de la stânga la dreapra.

Imaginea nr. 31 – ilustrează o urmă plantară create prin transfer de sânge.

Imaginea nr. 32.

Imaginea nr. 33.

Imaginile nr. 32,32 – ilustrează un model de transfer de sânge cu aspect de talpă cu model zig-zag și talpa cu caracteristici imilar impresiunii.

Imaginea nr. 33 – o impresiune de sânge cu forma lamei unui cuțit.

STOPI DE SÂNGE

Stropii sunt definiți ca fiind o dispersie de pete de sânge de diferite dimensiuni, create atunci când o sursă de sânge este supusă unei forțe exterioare asimilat unui impact de mare viteză.

Un impact este considerat de mare viteză dacă este de 30 m/s sau mai mare. Multe din picăturile produse de acest tip de impact sunt extreme de mici și crează o ceață de dispersie care, datorită densității ei foarte mici, nu se deplasează în aer decât pe o distanță foarte mica (70-100 cm). Picăturile individuale din urmele create astfel au dimensiunile de 0,1 mm sau mai mici în diametru.

Picăturile mai mari vor parcurge desigur o distanță mai mare grație densității lor mai mari. Datorită dimensiunilor relative mici, observarea și măsurarea acestor urme de mare viteză pentru identificarea direcției și a unghiului de impact trebuie făcută cu atenție.

Figura 2.3.

Stropi asociați cu un mecanism secundar

Așa numiții stropii asociați cu un mechanism secundar sunt stropii produși alrfel decât prin vărsarea primară de sânge (de exemplu: tir, bătaie, înjunghiere). Acești stropi sunt produși când proprietățile fizice ale sângelui sunt depășite de către un ”impact secundar”. Acest impact secundar se produce atunci când picăturile lovesc un alt obiect sau chiar sânge, rezultând o distribuire de stropi în jurul periferiei petei principale.

În funcție de modul de producere, locul în care au fost găsite petele, de volulul picăturilor sau după caz a cantității de sânge, se observă o diversitate în cea ce privește mărimea, forma, cantitatea și distribuția stopilor. Aceștia pot fi întâlniți și pe suprafețele verticale din apropierea zonei de impact.

Imaginea nr. 34 – ilustrează un model de picurare cu stropi in jurul petei principale. Toți acesti stropi satelit au fost create când mai multe picături pasive au picurat în centrul petei principale.

Stropii asociați cu un mecanism de impact

Stropii asociați cu un mecanism de impact sunt acei stropi rezultați din izbirea unui obiect cu o viteză mare de o sursă de sânge expusă. Petele rezultate pot varia în diametru de la . panala la 3- sau chiar mai mari. O analiză ulterioară este necesară pentru a se asocia modelul de stropi ca fiind rezultatul unei loviri, înjunghieri, împușcături sau explozii.

Stropi de impact similari cu cei produși în cazul unei lovituri sau înjunghieri este ușor de reprodus în laborator cu ajutorul a diverse instrumente (ciocan, cărămidă, bâtă, etc) și dispozitive artizanale (capcană de soareci modificată).

Este important de reținut faptul că, în cazuri concrete, o singură lovitură, de obicei, nu este suficientă pentru a produce o cantitate semnificativă de stropi de sânge, cu excepția, poate în cazul unei unei leziuni de strivire masivă. Sursa de sânge trebuie să fie expusă la primirea loviturii/lor pentru a crea stropi de impact. Determinarea direcționalității și unghiului de impact permite criminalistului să stabilească zona de convergență și de origine a acestor pete de sânge în puncte specifice. Frecvent, distribuția și localizarea stropilor reflectă poziția victimei când lovitura a fost aplicată fără a fi nevoie să se recurgă la o tehnică de racordare.

Figura nr. 2.4 – reprezentarea distanței radiale a stropilor de impact. Cu cât se îndepartează mai mult de zona de impact cu atât distanța dintre stropi este mai mare.

Stropi de impact asociați împușcăturii

Acest tip de stropi de sânge sunt frecvent asociați cu leziunile create prin împușcare dar sunt de asemenea întâlniți și în cazurile care impică explozii, unelte electrice precum și accidente auto.

Stropii de impcat rezultați ca urmare a împușcării sunt asociați cu rana de întrare și/sau rănile de ieșire produse de un proiectil.

Când un proiectil lovește o țintă, către rană, este transferată o forță suficientă pentru a crea stropi sub forma unui aerosol fin de picături de sânge. Așa cum este ilustrat în Figura nr. 2, picăturile care rezultă dintr-un asemenea impact, sunt proiectate sub forma unui model tridimensional pe care il asemănăm unui con. Acești stropi nu numai că se formează ca un model de con în direcția normală a proiectilului dar pot fi întâlniți și în zona posterioară a zonei de impact. Evident, modele de stropi din ”partea față” apar doar atunci când există o rană de ieșire a proiectilului.

Tiparele dezvoltate prin împușcare prin bureți imbibați cu sânge, indică faptul că producerea de urmele de sânge produse în ”partea față” sunt în general mai simetrice decânt cele produse în ”partea spate” a țintei intermediare. Chiar și în condiții controlate, cantitatea de stropi produsă poate varia considerabil. În cazurile rale există factori care tind să diminueze simetria și cantitatea modelelor, înclusiv localizarea, mărimea și forma rănii de glonț și a obiectelor intermediare cum ar fi părul, îmbrăcămintea. De aceea, distribuția conică nu este adesea întâlită în timpul cercetării locului faptei.

Figura nr. 2.5 – ilustrează grafic mecanismul de dezvoltare a conului de stropi înainte și înapoi ca urmare a trecerii unui proiectil printr-o țintă cu conținut de singe.

Imaginea nr. 35 – Stropi din partea spate a țintei intermediare produși pe o bucată de carton aflat în poziția vertical la o distanță de 15 cm față de aceasta.

Imaginea nr. 36 – Stropi din partea față a țintei intermediare produși pe o bucată de carton alfată în poziția vertical la o distanță de 15 cm față de aceasta.

Urme de sânge asociate cu mecanisme de proiecție

Un model de pată de sânge proiect reprezintă stropii creați ca rezultat al unei alte forțe decât cea de impact. Modele de pete proiectate produse cu un volum de 1 ml sau mai mare prezintă spini lungi și stropi care radiază din pata de sânge centrală. Țepii indică aplicarea unei forțe care care a propulsat sângele pe suprafața țintă. Marginile petei centrale sunt de obicei distorsionate și prezintă țepi în comparație cu distorsionarea minimă asociată unui model de urmă de sânge stropit. În practică, modele de urme de sânge stropit și cel proiectat pot prezenta caracteristici simulare în mod remarcabil. Mai mulți spini vor fi produși în cazul în care obiectul este mai apropiat de sursa de sânge proictat. La distanțe mai mari de 120 cm, spinii sunt reduși ca număr deoarece rezistența aerului provoacă reducerea vitezei volumului de sânge.

Imaginea nr. 38 – model de pată de sânge produsă de 1 ml proiectat în jos de la înălțimea de 40 cm. pe carton.

Imaginea nr. 39 – model de pată de sânge produsă de 1 ml proiectat în jos de la înălțimea de 150 cm. pe carton

Imaginea nr. 40 – Model de pată de sânge arterial pe podea, ce prezintă numeroși spini. Se observă nuanța acesteia de roșu intens ce se află în concordanță cu sângele arterial.

Zonele central ale petelor pot fi circulare, alungite sau neregulate și pot fi associate cu traseele de curgere în jos. Petele individuale din ansamblul modelelor, de multe ori se aliniază una cu cealaltă într-o manieră paralelă în raport cu direcția de deplasare. Aceste caracteristici pot fi dependente de natura suprafeței tintă. Poziționarea victimei față de suprafața pe care sângele este proiectat, de asemenea poate influența forma și direcționalitatea petelor.

Modele de pete de sânge expirator sunt rezulatatul unui mecanism de proiecție care propulsează un volum de sânge și de aer ascendant, spre înainte sau în jos de la nivelul nasului, regiunii orale sau rănii deschisă a căilor respiratorii sau plamani cu caracteristici fizice care pot fi observate și documentate.

Acest efect se poate realiza prin mai multe mecanisme diferite cum ar fi:

Expirarea de sânge;

Tuse cu sînge;

Strănut cu sânge;

A scuipa sânge;

Prin intervenția paramedicilor în timpul procesului de resuscitare.

Imaginea nr. 41 – ilustrează un model expirator bilateral de sânge pe coapsele superioare ale echipamentului unui esistente de spital, produs prin strănutare in timpul sângerării nazale.

Modelele expiratorii pot fi amestecate sau acoperite cu stropi provocați de alte mecanisme cum ar fi lovirea sau împușcarea. Există mai mulți indicatori pentru peterminarea prezenței de modele de paă de sânge expitar. Un aspect important este prezența sângelui în nas, gură sau alte căi respiratorii.

Deși nu este o regulă absolută, sângele expectorat poate avea o culoare mai puțin intense cauzată de diluarea cu salivă, poate conține vacuole sau elemente de mucoasă.

Imaginea nr. 42 – Bule de aer și vacuole într-un model de pată de singe expectorat.

Tot în această subcategorie întâlnim și modele create atunci cănd sângele este aruncat sau proiectat de pe un obiect aflat în mișcare sau unul care se oprește brusc.

Uneori, fiind numite și urme proiectate prin ”legănare”, acestea sunt rezultatul desprinderii sângelui de pe un obiect pus în mișcare, sânge, ce este aruncat de pe obiect în diferite puncte de-a lungul traseului. Natura obiectului poate fi o armă (de exeplu o bâtă, un ciocan, un cuțit) sau poate poate chiar victim sau agresorul ( mâinele acestora, părul, hainele). Aceste acțiuni de aruncare, proiectare crează modele de stopi liniari care reflect poziția generală a elementului din care au fost atuncați; în unele cazuri, criminaliștii pot identifica numărul minim de lovituri aplicate și vor obține informații cu privire la direcția sau dinamica producerii acestora.

Dimensiunea stropilor dintr-un model proiectat va varia de la un obict la altul, în funcție de suprafața pe care stropii sunt priectați, volumul sângelui disponibil și viteza de legănare.

Imaginea nr. 43 – Ilustrează două modele de proiectare, acestea fiind produse de un obiect sângeros legănat de la dreapta la stânga.

PETELE DE SÂNGE ALTERATE/MODIFICATE

Figura 2.6.

Un alt segment al taxonomiei petelor de sânge reprezentat de petele de sânge alterate sau modificate. De fapt, orice pată de sânge sau un model poate fi supusă la o modificare. Există multe cazuri în care sângele expus poate fi alterată de la forma sa initial, ca urmare a modificărilor fizice sau fiziologice care au avut loc. Modificările în culoarea sângelui poate apărea și în interiorul corpului, în stomac sau tractul gastrointestinal iar când acesta este expectorat sau eliminat, este posibil să prezinte modificări de culoare ca urmare a proceselor de îmbolnăvire.

Condițiile de mediu pot supune urmele de sânge la o varietate de modificări cum ar fi uscarea și exfolierea, diluarea rezultată umidității, descompunerea, apariția diverselor tipuri de insect, animale, bacterii și activități fungice.

De multe ori se fac eforturi de curățare a locului crimei de către agresori pentru a elimina pete de sânge, ceea ce modifică aspectul locului faptei.

Coagularea și formarea de chiaguri

După ce sângele a început să curgă este inițiat mecanismul de coagulare.

Un chiag este considerat a fi orice masă de sânge coagulat și alte impurități create prin mecanismelede coagulare natural ale corpului. În condiții normale, sângele aflat în sistemul circulator își menține starea lichidă, totuși cănd acesta este scurs din corp, se îngroașă pentru a forma un gel. Cheagul este format din componentele celulate ale sângelui, putând apărea în orice acumulare de volum de sânge, astfel neputând fi asociată unui model de pată. Dar putem spune că cheagul este o afecțiune care urmează un tipar, observându-se o separare a serului în timpului procesul de coagulare. La aceată etapă, un lichid de culoarea paiului se evidențiază în jurul volumului coagulat. Acest ser este pur și simplu cel plasmatic fără solidele sângelui.

Imaginea nr. 44 – ilustrează o cantitate de chiag formată sub articolele de îmbrăcăminte ale victimei.

Urme de sânge diluat

O altă formă de alterare se produce atunci când sângele devine diluat. De cele mai multe ori, în practică întâlmin cazurile de diluare a sângelui cu apă, atunci cănd acesta este spălat. De exemplu, în imaginea nr. 45 observăm picături de sânge și un flux diluate. Prezența acestora indică faptul că în urma rănirii victimei cineva a utilizat chiuveta pentru a se spăla sau a spăla un obiect.

Imaginea nr. 46.

Urme de sânge uscate

Atunci când sângele este expus mediului extern, procesul de uscare, pe diverse suprafețe este inițiat. Timpul de uscare a sângelui este variază în funție de mărimea petei de sânge, volumul acesteia, natura suprafeței țintă și influențele sau efectele mediului extern. Petele mici și stropii, pete mici de transfer și modelele de curgere de nici dimensiuni se pot usca in decursul a căteva minute. La condiții normale de temperature, umiditate și viteza aerului pe suprafețe neporoase. Timpul de uscare a sângelui, în general, scade odată cu creșterea temperaturii și scăderea umidității sau când sunt în prezența curenților de aer semnificativi cum ar fi vântul sau efectul unui ventilator. Suprafețele care permit absobția sângelui în material, cum ar fi covoare și lenjerie de pat, de obicei, rezultă un timp semnificativ mai mare de uscare.

Figura 2.7 – ilustrează ștergerea partială a două picături de sânge arătând raportul de uscare a periferiilor în raport cu trecerea timpului.

Urme de sânge create de insecte/muște

Activitatea muștelor în locul crimei va crea adesea artefacte post-incident care la prima vedere pot părea a fi stropi, acesția putând fi confundați cu stropi de sânge de impact. Muștele vor rămâne în arealul scenei atâta timp cât o sursă de hrană este disponibilă.

O înțelegere a mecanismului de hrănire al muștelor cu sânge este esențială pentru analizarea corectă a acestor pete de sânge. Musca, de casă, comună, ingeră sânge pe care mai apoi il regurgitează pe diverse suprafețe pentru ca enzimele să-l descompună. La un moment ulterior, muștele se întorc în zonele cu sânge regurcitat și consumă o parte din acesta. Suprafețele pe care au avut loc aceste activități vor conține pete mici de sânge, care de multe ori au dimensiunea de un milimetru sau mai puțin cu nicio zonă definite de convergență sau de origine.

Urme de sânge șterse/înșirate

Orice pată sau model creat atunci cănd un obict se deplasează printr-o pată de sânge preexistent pe o altă suprafață este etichetată ca urmă de ștergere/înșirare.

Înșirarea urmei implică denaturarea petei preexistente prin mișcarea laterală sau prin contact pe suprafața acesteia cu un alt obiect. Astfel, pata preexistentă va fi evidentă, precum și denaturarea și deplasarea sângelui. Urma rezultată poate prezenta striații, margini crestate sau deplasarea cantității de sânge spre marginile exterioare ale petei. Marginile petei originale poate sau nu să prezinte fenomenul de ușcare a periferiilor numit și echeletizare. Acest lucru depinde de timpul ce a trecut după depunerea originală și până la perturbarea petei (a se vedea figura nr. 2.7).

Goluri sau arie nulă

Acestea pot fi definite ca o zonă dintr-un model de pată continua de sânge care nu dispune de pete de sânge. În cazul în care în timp ce o țintă este expusă unei surse creatoare de pete de sânge, un obiect secundar este prezent între sursa de sânge și țintă, acesta este posibil să primească o cantitate din pete. În cazul în care oricare dintre elemente este apoi deplasat din poziția initial, ținta rămasă poate prezenta unele aspect ale unei regiuni nule. Mai mult decât simpla prezență, această zonă nulă poate prezenta, de asemenea, caracteristicile de mărime și formă, care vor ajuta la identificarea obiectului crator.

Imaginea nr. 48. Imaginea nr. 49.

Imaginile nr. 48,49 – ilustrează poziția în care a fost găsită victim pe podea (decubit ventral) și aspect al zonei nule de pe podea, după indepărtarea victimei.