Interpretarea Delicvenței Fundamentată PE Tipologii ALE Personalității

Cuprins:

Introducere

Existența umană produce moduri de acțiune diferite, de la indivizi la indivizi, cât și în activitatea aceleași persoane. În acest mod devine dificil de găsit o nouă perspectivă de abordare a criminalității, în ansamblul ei. Factorii comportării delicvențiale au o importanță esențială pentru înțelegerea conceptului de infracțiune, a unor aspecte ale psihologiei sociale. Actul, fapta, activitatea infracțională reprezintă un aspect comportamental izolat sau frecvent integrat în trăsăturile comportamentale specifice unei persoane, prin care se manifestă ca membru al unui grup social.

Noțiunea de „crimă” are mai multe înțelesuri, fapt ce generează uneori o totală confuzie, dar atunci când analizăm crima nu trebuie ignorat nici factorul uman care este inerent, respectiv criminalul.

Din aceste considerente, o prezentare în detaliu a tuturor semnificațiilor noțiunii de crimă, criminalitate și tipologii de criminalii fac obiectul prezentei lucrării.

Primul capitol al lucrării prezintă diferite teorii (teze) privind unitatea dintre latura biologică, psihologică și social a actelor delicvențiale, precum și factorii ce determină comportamentul delicvențial.

Capitol doi al lucrării prezintă însușirile psihologice și fizice ale agresorilor, precum și diferite tipologii psihologice ale infractorilor.

Cel de-al treilea capitol al lucrării este destinat analizei unor tipuri particulare de criminali, precum criminalul în serie sau femeia criminal.

Capitolul patru al lucrării analizează rolul și importanța evaluării de tip profiling pentru investigația penală.

Noțiunea de criminal va necesita mai puține explicații, deoarece sunt valabile și în acest caz o mare parte din constatările făcute în legătură cu noțiunea de crimă.

Mai întâi vom arăta că, în general, termenul de criminal este folosit în paralel cu termenii de infractor și delincvent, fără a se face vreo distincție între aceștia. Există și autori care propun expresii eufemistice pentru a disimula aceste noțiuni.

În sens general, infractorul sau delincventul este persoana care a comis o infracțiune. În sens penal, mai riguros, se adaugă și condiția existenței unei hotărâri definitive de condamnare.

CAPITOLUL I.

ETIOLOGIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT. FACTORII CARE DETERMINĂ COMPORTAREA DELICVENȚIALĂ

1.1 Teorii privind comportamentul delicvențial

Delictele individuale reprezintă sisteme de acte infracționale pentru că în orice civilizație umană toate faptele posibil a deveni prejudiciabile sunt incriminate, în sens strict, pe baza unor criterii ce satisface enunțuri coerente. Majoritatea infivizilor au cunoștință de conținutul delictelor, implicându-se prin acțiunile sau omisiunile lor în aprobarea sau în negarea acestora, cât și prin raportarea și confruntarea cu alte comportamente fundamentate sociale care prezintă un grad de aprobare socială ridicat. Se identifică astfel o unitate între infractor și delictul comis, laturile personalității acestuia privind pasiunea de a comite fapte prejudiciabile, nevoia de a fi liber și necesitatea de a trăi duplicitar prin apropierea de societate și permanenta luptă împotriva regulilor și prescripțiilor acesteia. Reducerea delictului la tipurile de comportament nu trebuie să neglijeze, atunci când ignoră cu totul tensiunea infractorului impusă de nevoia de a fi instinctual și de a face actul apelând la cunoștință, acesta comportându-se ca o ființă socială.

Unitatea organică dintre delict și prejudiciere socială, oarecum greu previzibilă, impune constatarea că infractorul este atât un solitar care trăiește întro anumită societate, dar și un solidar cu societatea, în orice alt domeniu, în afara naturii prejudicierii – delicventul este întotdeauna bine justificat pentru a își fundamenta delictul.

Geneza gândirii și raționamentul angajamenului de a comite delictul se află în contradicție directă și ireconciliabilă cu prescripțiile sociale, cu legile impuse de stat pentru asigurarea unui ansamblu habitudinal recunoscut ca valabil de majoritatea indivizilor în activitatea umană. Este posibil ca în împrejurări politice care indică instabilitatea socială tocmai delicventul să afirme o morală a adevărului.

1.1.1 Teoria privind unitatea dintre latura biologică, psihologică și socială în realizarea actului delicvențial

Actul delicvențial apare ca o manifestare în trepte a activității individului identificat nu numai ca o entitate socială, dar și ca o personalitate evaluată atât sub aspect social – istoric (modlaitate obiectivă de referință), cât și sub aspect singular (modalitate subiectivă de referință, când individul prezintă raportul conștinței față de act, funcțiile psihice raționale, îndepărtarea de funcțiile iraționale, capacitatea afectivă și emoțională). În acest context, delictul este raportat ca relație interumană (ca atribut al contradicției acestor relații), deoarece conflictul între oameni nu are caracter simplu și univoc întrucât recurge la valorile morale și juridice care constituie suportul real al existenței sociale.

Actul delicvențial, ca relație umană activă indică o depreciere a criteriilor de evaluare socială a individului deoarece delictul prezintă manifestările practice ale omului ca individ sau ca colectivitate organizată actele delictuale anihilează complet interesul general uman de păstrare a legalității.

Delictul, deși presupune o activitate umană, nu contribuie în mod direct la evoluția socială, ci poate în mod indirect (prin obligația pe care și-o asumă societatea de a progresa în vederea suprinderii genezei delictului), fiind rezultatul unei activități antisociale, ci poate în mod indirect (prin obligația pe care și-o asumă sociaetatea de a progresa în vederea suprinderii genezei delictului), fiind rezultatul unei activități antisociale în care se obiectivează capacitatea subiectivă a delicventului de realizare a unui ideal și totodată a unui etalon de activități antisociale. Abordarea delictului la un nivel de maximă generalitate indică interacțiunea laturii privind înzestrarea biologică, cunoașterea capacității psihice și evaluarea socială a proceselor, actelor și faptelor delicventului în funcție de finalitatea specifică a fiecărui act prejudiciabil în cadrul practicii sociale.

Trebuințele și necesitățile umane sunt condiționate sociale și istoric de o conștință socială care se compune din suma cunoștințelor individuale, ca rezultat al practicii sociale.

Delictul este rezultatul actului social de evaluare prin excluderea posibilității de valorificare ilicită, constituindu-se în anumite condiții care sunt determinate istoric și social. De aceea studiul unui tip particular de delict îl integrează întrun ansamblu de delicte care au aceeași determinare socio-obiectivă, deși corespund unor necesități individuale distincte, finalizate negativ. Prin identificare delictului se distinge unitatea dintre voință, afectivitate și raționalitate, cât și cea dintre conștiență, spontanietatea, autonomia și fortuitatea realizării actului unic sau compus, ca fenomen unitar adaptat unui anumit mobil și scop acțional. Aspectele biologice ale delictului rezidă în eforturile pe care le face individul pentru a înțelege exigențele mediului social față de reacțiile sale determinate, în principal, de instinctul conservării prin hrănire și de instinctul sexual care în cazul exarcerbării reflectă practic două forme fundamentale ale activității umane delictuale.

În acest mod apreciem că există două modalități comportamentale determină vaste și profunde implicații în existența socială a individului. Supunerea rațională a acestor două instincte galonează devenirea individului printre forțele naturale și sociale, printre actele și acțiunile celorlalți indivizi, pentru a se adapta sau nu scopurilor urmărite.

Delictul în sine constituie efectul unor cauze obiectivizate în latura biologică, latura psihologică și latura socială a actului delicvențial, respectiv în factorii comportării delicvențiale, absența întrepătrunderii acestora fiind de neconceput pentru săvârșirea actului delicvențial, în absența acestor factori, nu se poate realiza o acțiune rațională care să fie considerată delict.

1.1.2 Teoria privind fenomenologia delictului

În condițiile succesiunii perioadelor de criză socială, delictul fiind generat de practica socială, relevare mai mult sau mai puțin adecvată a existenței raporturilor de la cea rudimentară la cea evoluată, ca interindividuale și a celor sociale, a legilor, faptelor și proceselor naturale, sociale și umane (etice), conflictul dintre individ și societate a dobândit dimensiunile unui fenomen. Structura socială, adecvată oricărui regim politic este constituită pentru a salva ființa umană și pentru a își conserva modul său de a exista.

Delictul constituie o rezultantă relativ stabilă a activității omenești, reprezentând un conflict permanent al individului cu lumea (societatea), în încercarea disperată a acestuia de a realiza propriile sale nevoi, interese, țeluri, idealuri în afara controlului exercitat permanent de societate sau de a influența sau schimba doctrinele.

Categoria fundamentală de delict prin adiționarea cumulativă poate crea o fenomenologie delictuală formată prin selecțiile preferențiale practicate de delicvenți în funcție de criteriile factorilor constitutivi ai existenței.

Delictul apare în momentul în care individul nu face efortul sau nu are capacitatea de a depăși starea de debusolare morală și etică, de a introduce ordinea rațională și a avea puterea reorganizării practicii și experienței acționale, a percepțiilor senzaționale, astfel încât delictul să nu se concretizeze în acte imorale sau ilicite stabile. În concepția delicventului, factorii constitutivi ai existenței umane sunt concentrați în afara tezelor moralei, inclusivi a celor etice. În procesul statornicirii comportamentului delictual, evitarea contractului nemijlocit cu preceptele și exigențele sociale determină intervenția conștinței scopului acțional ilicit, posibilitatea acțiunii conștiente de a realiza delictul. Gândirea delicventului se exercită și se definitivează în primul rând prin opoziția sa față de ideile etice, față de valorile sociale, existența acestuia raportându-se la valori absolute, individualiste, distincte de cele morale care sunt apreciate social. Acest raport contradictoriu dintre delicvent și societate instalează în conștința individului sentimente care exagerează rolul și sensul libertății, a diminuării până la înlăturarea a responsabilității personale, moralitatea fiind o necesitate absolută și determinantă a existenței individului în societate.

Educația, legea, sistemele de cunoaștere servesc individului la adoptarea diverselor tipuri de comportament și la reconsiderare rezultatelor experienței trecute, la integrarea actelor izolate în activitatea delicvențială și la coordonarea acesteia. Experiența primară este preluată de individ din propria sa existență sau din imitația unui act similar săvârșit de o altă persoană. Cunoașterea permite delicventului să realizeze actele necesare, să completeze acțiunea delictuală, cu excepția cazului când desfășurarea acțiunii intervine cazul fortuit care face imposibil controlul asupra evoluției actului și a efectelor acestuia prin perturbarea raportului dintre cauză și efect, prin lipsa posibilității de prevedere a evoluției evenimentului, prin absența posibilității de a elimina accidentalul. Orice acțiune rațională este concepută și realizată soar în anumite limite de care delicventul trebuie să fie conștient chiar dacă este stăpânit de dorințe și emoții puternice.

Teoria privind practica umană criminală ca geneză a delictului

În esență, practica umană criminală, în măsura în care este trăită, poate să constituie un obiect al cunoașterii, această posibilitate reprezentând o „aventură” personală a individului în fața altuia. La delicvent, fapta infracțională este raportată, în primul rând la conștiința de sine în raport direct cu realitatea criminală.

Delictele sunt parte a realității criminale. Acestea modifică în sens restrâns realitatea socială prin crearea de noi efecte prejudiciabile, în acest mod distingându-se două funcții ale delictului: prima constă în reprezentarea reflectării momentelor de mare rezonanță din stadiile timpurii ale formării personalității (confruntării de adversități naturale, biologice, sociale; conflicte cu alți indivizi; adaptarea la unele evenimente, aspecte, momente ce permit schimbarea radicală a modului de existență a individului și apariția delictului).

Delictul reprezintă o existență specifică, ale cărui trăsături proprii, caracteristice, îl detașează și îl singularizează în ansamblul fenomenelor sociale, în sensul că uneori, determină izolarea totală și definitivă a individului de societatea din care face parte. Din această cauzăm tocmai în determinarea sursei care constituie geneze delictului, practica umană criminală primește un sens specific, nelimitat, obiectualizând principial forma posibilă a delictelor.

Practica umană criminală nu are sens de finalitate, ci de orientare a activității unor indivizi, deoarece dă un temei mai mult sau mai puțin acceptat pentru a presupune că delicventul va comite fapta. Acceptând că delictul este generat de nevoi practice, nu trebuie negat însă nici modul de realizare, mobilul, funcția delictului, precum și determinismul și cauzalitatea obiectivă a acestuia.

Latura afectiv – rațională a constituirii delictului, formată prin fuziunea elementelor perceptive, intelective și afective, având un caracter contradictoriu (prin indicarea stărilor comportamentale pozitive și negative) este fixată în fundamentele obiective ale actelor delictuale, ale experienței delictuale comune mai multor indivizi.

Practica umană criminală afirmă o morală specifică delictului și contrară justiției sociale, libertății asumate în anumite limite, revoltei fundamentate social. Imperativul practicii umane criminale rămâne productiv indiferent de realitatea politică, socială, juridică, ideologică sau religioasă, delictul reafirmându-se și amplificându-se în anumite circumstanțe concrete.

Chiar dacă practica umană criminală (pasivă sau activă) își poate pierde identitatea în cazul unui delict specific, totuși, prin faptul că delicventul identifică o stare de lucruri care este dependentă de tipul lui de apreciere și de reacție, va susține întotdeauna practica criminală existentă. Demersul ce stă la baza acestei concepții se explică pe baza încercării delicventului de a domina situația, de a stăpâni realitatea. Procedeele folosite sunt numeroase, dar însumabile unor anumite tipuri de acțiune bazate pe experiența delictuală, pe legile cauzalității vor reprezenta generalității care se adaugă practicii criminale, care își găsește justificarea în experiența umană-

Practica criminală poate dobândi, uneori un caracter contagios, care determină un anumit efect ca rezultat sau consecință a imitației acționale. Practica criminală obișnuită, însoțită de cunoștințe specializate și îndrumate de experiența individuală este suficientă pentru ca delicventul să preia din amendamentele practicii umane criminale, acordând o importantă preponderentă imitației acționale. Orice faptă sau orice stare vizează o manifestare, consecventă cu exigența unui mod de acțiune derivat din practica criminală. Căci propriu imitației acționale este de a conduce activitatea asupra altui delict, devenind intențională și conștientă, această particularitate derivând sau fiind dedusă acestea.

Practica criminală umană apare astfel ca fiind derivată dintr-o cauză, dintr-o posibilitate, dintr-o necestate, având o stabilitate rațională, explicită. Delictul apare ca un fundament al practicii criminale, după cum, la rândul său, practica poate constitui un ansamblu semnificativ de delicte. Actul izolat, cât și practica criminală sunt legate direct de realitatea socială deoarece delictul se bazează pe principiul similitudinii delictelor. O explicație funcțională a practicii criminale poate să fie exprimată prin teoria psihologie colective și a implicării sociale în selectarea delictelor și a experienței transmibilă prin tradiție sau ca formă de realizare a delictelor.

1.1.4 Teza redobândirii demnității umane ca ființă absolut liberă

Delicventul consideră că prin fapta săvârșită fundamentază teoria redobândirii demnității individuale, ca ființă absolut liberă, care, cu rudimentele sale de cunoaștere, încearcă să domine realitatea naturală și pe cea socială, ignorând necesitatea responsabilității față de societate.

Delicventul apreciază că este liber să își manifeste posibilitatea exercitării delictului, fără determinism, fără justificări față de existența socială, chiar dacă ar putea să o pună în pericol. Experiența pe care se bazează această atitudine, indică dezacordul dintre responsbailitatea delicventului pentru fiecare dintre actele comise și absența semnificației sociale a acestora, precum și relativa autonomie a comportamentului individual față de cel social. O atitudine autentic independentă nu poate fi elaborată în afara acestor coordonate. Activitatea delicventului apare ca fiind opusă libertății sale, deoarece față de prescripțiile comportamentale justificate social actul exercitat în deplină securitate, constând în încălcarea legii, apare ca fiind un abuz al libertății proprii. Facticitatea manifestată în actul liber, prejudiciabil, indică o maturizare a capacității de analiză și a discernământului sau diminuarea acestora, după evidențierea rezultatelor.

În elaborarea traiectului delictual, individul alege acțiuni nedeterminate prin renunțarea sau prin înfrângerea unei serii nesfârșite de greșeli, astfel încât să își asigure libertatea comportamentală, ca trăsătură distinctă a atitudinii sale infracționale.

Cu toate acestea nu orice persoană se poate adapta spontan sau prin trecerea timpului unei manifestări totalmente libere care să nu fie afectată de generalitatea prescripțiilor și interdicțiilor sociale. Deoarece, de regulă, existența socială prevede actul delictual, rezultă că, temeiul libertății individului în realizarea delictului este determinat, fiind justificat de necesități individuale, care sunt condamnabile social.

Evoluția formelor de coerciție socială anulează aprecierea omului potrivit căruia este condamnat să fie liber. Se înțelege că îndeplinirea condițiilor de onestitate nu împiedică realizarea stării de libertate acțională a unui individ, însă chiar și acesta este dependent de restul indivizilor în componenta realizării simplei conviețuiri umane. Condiția comportamentului liber precizează printre altele și diferența dintre realizarea unui act criminal gratuit, lipsit de sens, absurd, care a justificat mult timp ghilotinarea și realizarea delictului ca act justificativ realizat întrun raport intersubiectiv cu victima. Aceste funcții ale actului delictual sunt fundamental distincte, trebuind să fie distinse una față de cealaltă. Suma delictelor formează un fenomen social, în sfera coabitării umane, intențiile și actele indivizilor urmând a fi realizatedoar în limitele și evidențierea prescripțiilor sociale în cadrul unei realități concrete. În explicarea tezei exercitării delictului ca act absolut liber are semnificație și influență rolul societății în evaluarea responsabilității pentru delictul individual sau colectiv comis, ale cărui dezmembrăminte sunt prejudiciabile, fiind totodată, sub aspect juridic, cauza determinantă a exercitării coerciției de către stat. Responsbailitatea socială și în primul rând actul de tragere la răspundere penală a delicventului, reprezintă nu numai temeiul fundamental al cerinței păstrării structurii sociale și civilizației umane, dar totodată forma principală de asigurare a respectării libertății de acțiune individuală. Delictul este implicat în evoluția activității materiale a omului, în general, cât și a experienței proprii fiecărui individ, limitată la activități antisociale, la atitudini de negare a valorilor sociale.

1.2 Factorii care determină comportarea delicvențială

În raporturile interumane de conviețuire se face o distincție clară între activitatea individuală, utilă social și activitatea delictuală, prejudiciabilă social, care prezintă anumite particularități de ordin istoric, politic, religios. O asemenea distincție situeaz activitatea delictuală a individului în sfera accidentalului, a patologicului, a aprecierii eronate că nu este oprit să își facă dreptat singur, minimalizând sensul social al acestui tip de efort, situându-l în afara activității umane necesare (de exemplu: a fura de la bogați pentru a le da celor săraci). Comiterea unui delict determină o situație opusă libertății individului, deoarece valoarea anticipativă prejudiciabilă indică tendința subiectivă de a neglija sau de a încălca legea.

Prin definiție, delictul nu este un act social necesar, chiar dacă se produce întru mediu sociale, în realitate fiind un act antisocial, care uneori se manifestă ca irațional și absurd.

Deși individul accede la o existență socială autentică, prin comiterea delictului activitatea socială a acestuia este deficitară fără să își realizeze și starea de libertate în mod absolut, angajându-se întro situație fizic și socială care devine forma sa de manifestare împotriva societății sau ca formă de amnezie socială.

Comportarea delicvențială a individului este consecința intervenției unor factori care îl determină să își asume această condiționare.

1.2.1. Factori socio-demografici și dezvoltarea comportamentelor și conduitelor deviante

Comiterea unor acte indezirabile ori blamate social, după cum am precizat și în rândurile de mai sus, ține atât de specificul socio-economic, dar mai ales de carateristicile psihice ale individului. Astfel de fapte se pot întâlni la diferite categorii sociale, cu grade diferite de instruire și apartenență sexuală etc. Studiile în domeniu au putut trasa o netă diferență între actele antisociale comise de bărbați și cele comise de femei. Diferența poate fi identificată atât la nivel calitativ cât și la nivel cantitativ: în timp ce barbații sunt inclinați mai mult spre acte de violență, sau spre cele intelectuale, femeile fac uz de creativitate, sexualitate, etc. Urbanizarea are efecte devastatoare asupra sentimentului de siguranță și intimitate al individului. În acest sens, în mediul urban controlul social scade foarte mult, apare „miopia socială“, astfel că tendința spre acte antisociale crește foarte mult. De asemenea, aglomerarea orașelor, având ca urmare limitarea libertății și a spațiului de mișcare intensifică tendința de agresiune, tensiuni în relațiile sociale. Orașul, ca areal socio-geografic, impune anumite norme și reguli care pot fi greu de asimilat de către indivizii din mediul rural și care sunt de curând veniți în urbe. Din punct de vedere al nivelului de instruire se pot stabili diferențe doar din punct de vedere calitativ: actele antisociale, caracterizate prin violență, agresiune, în cazul indivizilor superior școlarizați sunt înlocuite cu cele intelectuale. Totodată, este incontestabil faptul că numărul persoanelor deviante este mai mare în rândul celor cu o pregătire sumară, spre deosebire de absolvenții de studii universitare. De asemenea, starea civilă a individului reprezintă un indice semnificativ în analiza comportamentului antisocial. Studii în domeniu demonstrează faptul că ponderea crescută de persoane deviante, posibil infractoare este mai mare în rândul celor necăsătorite. Din rândul celor căsătoriți, mai predispuși spre acte indezirabile social sunt persoanele care nu au copii (prezența copiilor conferă un plus de responsabilitate care, de obicei, atrag adultul de la alte preocupări adiacente). Persoanele divorțate prezintă și ele o tendință destul de accentuată spre acte antisociale, în special indivizii cu un număr crescut de divorțuri. Pe lângă toate aceste elemente amintite anterior se ține seama și de gradul sănătate mentală pe care o prezintă individul. Aceasta influențează atât maniera de studiu a cazului, cât și metoda de intervenție care este folosită.

Vârsta

Componenta incontestabilă în încercarea de analiză a comportamentului deviant o reprezintă latura psihologică a persoanei: nivelul de dezvoltare intelectuală, gradul de dezvoltarea afectiv-volitivă, caracterul, temperamentul, locus of control (intern sau extern), trăsături psihopatice sau nevrotice etc. Pe lângă factorii psihici, semnificativi în analiza fenomenologiei devianței sunt și cei care țin de aspectul sociodemografic: vârsta, sexul, urbanizarea, nivelul de instruire școlară și starea civilă. Din punct de vedere al stadialității ontogenetice putem vorbi de devianță abia în jurul pubertății și adolescenței (12 – 18 ani) pe fondul formării și dezvoltării personalității, până la această vârstă putându-se identifica doar o serie de predispoziții spre comportamente antisociale; fiecare acțiune corectivă fiind caracteristică vârstei copilului (până la 14 ani minorul nu răspunde penal, între 14 și 16 ani răspunde juridic doar dacă se constată prezența discernământului, iar între 16 și 18 ani se consideră că acesta este conștient de faptele sale și trebuie să răspundă corespunzător în fața legii). Puberul este semnificativ orientat spre comportamente deviante, acum se înregistrează frecvente devianțe comportamentale, ca apoi în prima etapă a adolescenței (14 – 16 ani) sistemul axiologic, deprinderile și atitudinile sociale să fie restructurate, toate acestea fiind întărite de creșterea responsabilității față de propria persoană, dar și față de semeni. Cu toate aceste, mai apar totuși unele conduite deviante: sustragerea de la anumite sarcini, înșelăciunea, minciuna. În această etapă ontogenetică se poate remarca o pregnantă dorință de integrare în „gașcă“, de a petrece ore întregi în stradă, ceea ce poate reprezenta un climat social favorizant dezvoltării unor conduite puternic deviante: furt, huliganism etc. Tot în această perioadă au loc primele experiențe sexuale, acestea schimbând oarecum optica asupra unor valori și norme sociale. De pildă, o formă de manifestare a unor valori specifice primei etape a adolescenței o reprezintă tatuarea (care prezintă în mod curent o simbolistică aparte: fie cea de sexualitate: nuduri, inimi străpunse, texte obscene, fie dominante agresive: arme, animale sau păsări răpitoare etc.). Moda piercing-ului a revenit pregnant în rândul tinerilor, dar utilitatea acestuia este cu mult schimbată față de timpurile istorice. Marea diferență constă în faptul că acum ea este văzută ca o alegere personală și un mod de exprimare a propriei personalități.

Odată cu atingerea primei tinereți, precum și a maturității se acordă o importanță deosebită activităților prin care se asigură satisfacerea anumitor trebuințe (atât cele primare: foame, sete, somn, cât și cele superioare care privesc latura socială și profesională a individului). Această etapă ontogenetică este caracterizată printr-o înclinație deosebită spre devianțe precum delapidări, escrocherii, afaceri frauduloase etc. Referitor la această etapă de vârstă, E. Verzea și U. Șchiopu (1995) identifică o serie de comportamente penalizabile, și nepenalizabile legate de interrelațiile sociale. La vârsta senectuții, actele deviante împotriva celorlalți scad în frecvență, în schimb cresc cele îndreptate împotriva propriei persoane, pe fondul pierderii partenerului de viață, ieșirea la pensie, marginalizarea socio-profesională; dar de cele mi multe ori actele autolitice întâlnite la această etate sunt considerate mai degrabă ca fiind aberante decât antisociale.

Sexul

Studiile desfășurate asupra semnificației apartenenței sexuale și natura infracțiunii, a actului deviant săvârșit au evidențiat că genul reprezintă unul din cei mai semnificativi indici de diferențiere a infractorilor de neinfractori. Evaluarea actelor antisociale din perspectiva acestui factor au permis identificarea unor importante diferențe atât din perspectivă calitativă (bărbații sunt inclinați preponderent spre infracțiuni bazate pe forță, în timp ce femeile „agrează“ în mod special furturile, înșelăciunile, infracțiuni legate de viața sexuală etc), cât și cantitativă (numărul femeilor care săvârșesc acte antisociale este semnificativ mai redus comparativ cu cel al bărbaților). Cu toate acestea, odată cu modificarea statutului femeii în structura societății, imagine „sexului slab“ începe tot mai mult să fie anulat de o serie de acte infracționale comise de femei, fapte caracterizate printr-un nivel crescut de agresivitate și violență, astfel că rata actelor deviante feminine tinde să se apropie semnificativ de nivelul infracțional masculin.

Nivelul de școlarizare

Studiile efectuate în domeniu au evidențiat faptul că nivelul de școlarizare al persoanei deviante influențează doar aspectele calitative ale actului infracțional, dar nu și aspectul cantitativ. Astfel, putem afirma că există o corelație invers proporțională între nivelul de școlarizare și gradul violenței și agresivității specifice unui anumit act infracțional. Totodată, este cunoscut faptul că frecvența infractorilor cu un nivel scăzut de educație școlară este net superior celor cu studii liceale și mai mult, a celor cu studii superioare.

Starea civilă

Statutul marital al individului reprezintă un factor semnificativ în analiza actului infracțional; rezultatele statistice subliniază o superioritate numerică a infractorilor necăsătoriți față de cei căsătoriți. Din rândul celor căsătoriți, cei care nu sunt părinți sunt semnificativ mai înclinați spre acte deviante, copiii reprezintă un plus de responsabilitate și abaterea individului de la eventuale acte delincvențiale.

De asemenea, din rândul celor divorțati se poate efectua o clasificare: cei care au divorțat de mai multe ori prezintă o frecvență net superioară a actelor infracționale. Toate aceste aspecte subliniază importanța familiei atât ca suport socio-afectiv pentru individ, dar mai ales aceasta reprezintă sursă de educație și modele pentru individ.

1.2.2 Factori psihologici și dezvoltarea comportamentelor și conduitelor deviante

Dezvoltarea unor comportamente antisociale implică, fără îndoială, toate structurile psihice începând cu cele cognitive și motivaționale până la cele afective. Numeroși autori consideră că acțiunile deviante reprezintă tulburări în diferite grade a proceselor emoționale și volitive manifestate mai ales prin „lipsa sentimentului responsabilității și al culpabilității, incapacitatea de a renunța la satisfacerea imediată a unor trebuințe cu riscul unor sancțiuni, insuficiența controlului emoțional, insuficiența judecății, a autocriticii, a utilizării experienței trecute“.

O înțelegerea aprofundată a factorilor psihologici cauzatori ai comportamentelor antisociale manifestate de diferiți indivizi presupune o analiză detaliată asupra fiecăreia, cele mai incriminate fiind: imaturitate intelectuală și afectivă, complexele de inferioritate, precum și frustrarea.

imaturitatea intelectuală – acea particularitate a personalității infractorului manifestată prin „incapacitatea acestuia de a prevedea pe termen lung consecințele acțiunii sale […] capacitatea redusă de a stabili un raport rațional între pierderi și câștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infracțional, trecerea la infracțiune făcându-se cu prudența minimă față de pragurile de toleranță socială a conduitelor în fapt“;

imaturitatea afectivă – latura hedonică este prioritară pentru individul deviant; acesta apelează în mod frecvent la o serie de comportamente infantile (accese de plâns, crize) pentru a obține acele mici și insignifiante plăceri. În fața problemelor obiective ale realității, acest individ manifestă o atitudine inconsecventă, este lipsit de critică și autocritică autentică, este nerealist și manifestă o semnificativă instabilitatea afectivă. Această deficiență este deosebit de gravă, mai ales în cazul în care pot exista asocieri cu imaturitatea intelectuală ceea ce predispune la manifestărea unor comportamente antisociale grave;

complexul de inferioritate – individul resimte o incapacitate personală în raport cu anumite realități obiective; acesta se dezvoltă în urma unei infirmități reale sau imaginate, toate acestea fiind potențate și de către disprețul și dezaprobarea manifestate de către cei din jur. Acestă stare de conflict puternic resimțit de către individ implică de cele mai multe ori mobilizarea resurselor cu scopul de a obține anumite rezultate deosebite în diferite domenii, fie dezvoltarea unor comportamente de „tip inferior“: despotismul, brutalitate și alte acțiuni prejudicioase pentru semeni;

frustrarea – este resimțită drept o stare de criză, predominant afectivă și apare în urma unor privări de unele drepturi, recompense, variate satisfacții. Manifestările comportamentale în cazul frustrării pot varia pe un continuu, de la cele de toleranță la frustrare (abținere) până la cele violente, agresive (în general, indivizii frustrați au tendița de a-și pierde controlul și recurg la o serie de reacții dezorganizate, haotice care facilitatează violența și diferite acte sociale).

1.2.3. Factori de ordin psihopatologic și dezvoltarea comportamentelor și conduitelor deviante

Alături de factorii caracteriali, cognitivi, afectivi și volitivi cu un rol semnificativ în dezvoltarea unor comportamente și conduite deviante și antisociale se cunosc și o serie de componente psihopatologice cu impact major: epilesia, encefalita, schizofrenia, psihopatiile și alcolismul.

epilepsiile – datorită descărcărilor neuronale necontrolate, pacienții cu această tulburare comit infracțiunile în condițiile legate de apariția crizelor (aceste fapte trebuind să preceadă sau să urmeze accesul). Actele epilepticului aflat în stare de obnubilare a conștiinței variază de la furt, fals și înșelăciune, până la comportamente agresive, tentative de crimă și crimă. Actele comise de epileptic în timpul episoadelor sunt caracterizate printr-un grad crescut de cruzime, însă patologia acestor acte constă în absența unor motive plauzibile și pertinente, precum și discordanța semnificativă între conduita bolnavului în mod obișnuit și cea din timpul crizelor. Acest lucru este dovedit și de atitudinea bolnavului față de fapta comisă, nu caută să ascundă actul deviant sau să evite contactul cu organele competente de drept;

encefalita – în mare, se rezumă sub forma unor stări confuzionale însoțite de halucinații, irascibilitate exagerată, impulsivitate cu tendințe agresive, bolnavul se află în imposibilitatea de a se controla. În aceste condiții, persoana comite furturi, escrocherii, mitomanie, nesupunere și vagabondaj, perversiuni sexuale însoțite de agresiuni;

schizofrenia – nu determină în mod special comportamente infracționale, indivizii diagnosticați cu acest tip de tulburare manifestând mai degrabă un caracter bizar, absurd și nemotivat. Aceștia acționează nedeliberat, sub impulsul momentului, fără a evalua consecințele, putând comite crime din cele mai odioase, dar este cunoscut faptul că particularitățile acestor acte denotă caracteristicile tulburării psihice. Acele crime minuțioase, executate cu sânge rece și rafinament sunt dovada carențelor afective și volitive precum și a sugestibilității crescute, toate acestea reprezentând o parte din tabloul clinic al schizofreniei. Aceasta explică lipsa de regret al acestor bolnavi pentru faptele comise, precum și apelarea la unele explicații puerile și nepertinente cazului dat;

psihopatiile – sunt regăsite în personalitățile dizarmonice, anormale în care individul fie se auto-pedepsește, fie îi face pe semenii săi să sufere, această tulburare fiind considerată mai mult o boală a caracterului decât a psihicului. Acești indivizi, instabili și excesivi de iritabili, comit fapte antisociale în deplin discernământ, cu luciditate și interes, orientându-se cu precădere spre furt, escrocherii, înșelăciune, agresiuni, denunțuri calomniale etc. O categorie aparte a psihopaților o reprezintă perverșii sexuali, care pot varia în diferite forme și grade: de la exhibiționism și fetișism, până la acte sadice, crime și mutilarea cadavrului, necrofilie etc.

alcoolismul – reprezintă o caracteristică frecventă a societății actuale, consumul de alcool fiind frecvent invocat de către cei care comit diferite acte infracționale. Cu toate acestea, studiile de specialitate au demonstrat că alcoolismul în mod singular, neasociat cu alți factori nu constituie o sursă semnificativă a faptelor antisociale, acestea se manifestă în cazul asocierii acestei devianțe cu anumite particularități ale personalității individului: temperament predominant coleric, carențe intelectuale și, bineînțeles, caracteristicile mediului în care există individul. Și în cazul alcoolismului se face simțită nevoia de a realiza distincția între alcoolismul ocazional și cel cronicizat, primul facilitează exacerbarea anumitor senzații, sentimente și porniri instinctuale ceea ce poate determina apelarea la unele comportamente deviante dar de slabă intensitate (insulte, jigniri etc). În cazul cronicizării acestei tulburări, individul manifestă o serie de deliruri sistematizate, halucinație și epilepsie alcoolică, toate acestea favorizează dezvoltarea unor idei delirante, de persecuție sau de gelozie, toate acestea pot duce la tentative sau chiar crime propriu- zise.

CAPITOLUL II.

INTERPRETAREA DELICVENȚEI FUNDAMENTATĂ PE TIPOLOGII ALE PERSONALITĂȚII

2.1 Cauzalitatea devianței

Prin termenul de delincvent în general, se înțelege acel membru al unui grup social care încalcă valorile legale în mod premeditat și responsabil reprezentând prin aceasta un pericol social. Minorul delincvent este persoana care întrunește aceste condiții și are vârsta sub 18 ani.

Conceptul de familie patogenă, face referire la o realitate aparte a grupului familial care, prin carențele apărute la nivelul funcțiilor sale, generează conduite de tip patogen.

Conduita ilicită, este dată de acele comportamente ale persoanei minore, care încalcă regulile sociale acceptate, intrând în sfera infracționalității, așa cum este ea definită de legislația în vigoare privind infracționalitatea.

Delicvența nu constituie altceva decât o serie de fapte ilicite indiferent dacă au sau nu un caracter penal și se realizează în: fuga de la domiciliu, absența îndelungată și repetabilă de la școală, abandon școlar, dar și anumite fapte ilicite care nu constituie fapte penale.

Noțiunea de devianță desemnează, în înțelesul său cel mai general, inadaptarea, abaterea sau nonconformismul indivizilor față de normele și valorile sociale. În acest sens, o serie de autori consideră devianța ca fiind alcătuită din comportamente care violează normele (scrise sau nescrise) ale societății sau ale unui grup social. Deci, un comportament deviant este un comportament “atipic”, care se abate de la poziția standard și încalcă normele socialmente recunoscute și acceptate în cadrul unei anumite societăți.

La fel ca și criteriile de definire, criteriile de clasificare a devianței sunt multiple. Cele mai frecvente criterii de clasificare sunt:

natura devianței

forma de manifestare a devianței. Devianța ,, deschisă” , indentificată de agențiile de control social. Devianța ,,ascunsă”, care caracterizează cel mai des “patologiile sexuale” sau actele de corupție;

tipul de devianță: devianța penală (infracțiunile), devianța sexuală (delictele sexuale), devianța politică (terorismul), devianța religioasă (fanatismul), devianța autoagresivă (suicid, consumul de droguri), devianța familială (maltratarea).

caracterul individual sau de grup al devianței. Spre deosebire de devianța strict ,,individuală”, cea de ,,grup” implică socializarea în cadrul unor subculturi deviante, pe baza cărora stau anumite norme, valori și stiluri de viață (cazul organizațiilor criminale, al rețelei prostituției și vânzării de droguri);

caracterul ,,normal” sau ,,patologic” al actului de devianță comis. Devianța așa-zis ,,normal” este considerată de cea mai mare parte a membrilor grupului social sau a societății ca o practică firească, deoarece este manifestată sau practicată de largi segmente de populație (fumatul, consumul de alcool, sexualitatea premaritală).Spre deosebire de devianța normală, devianța patologică intră în conflict cu morala publică și normele sociale, amenințând stabilitatea și securitatea socială a grupurilor.

Din această categorie face parte și delincvența, care implică reacții puternice de control social.

În ansamblul formelor particulare de devianță, delincvența sau infracționalitatea are gradul cel mai ridicat de periculozitate, deoarece afectează cele mai importante relații și valori sociale și încalcă regulile și normele morale sau juridice care orientează comportamentele indivizilor.

În literatura de specialitate se disting următoarele trăsături ale delincvenței: violarea unei anumite legi care prescrie acțiuni împotriva celor care o încalcă; manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului; săvârșirea unei acțiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri sociale.

Principalelor teorii sociologice cu privire la delincvență sunt următoarele:

Teoria ecologică – premisa majora – crima este un produs al comunităților de vecinătate aflate în tranziție care manifestă dezorganizare socială și conflicte de valori; – puncte forte-stabilește de ce ratele de criminalitate sunt mai ridicate în ariile slums-urilor. Evidențiază factorii care produc criminalitatea. Sugerează programe de reducere a criminalității. Puncte vulnerabile: nu explică de ce există și infracțiuni comise de clasa mijlocie; de ce anumiți tineri nu adoptă o carieră delincventă; cât de adecvate sunt statisticile oficiale.

Teoria ecologiei sociale – premisa majoră: crima apare atunci când săracii și bogații trăiesc în imediata apropiere. Conflictele și problemele vieții sociale urbane au un rol important în apariția crimei. Puncte forte: explică ratele ridicate de criminalitate în ariile “dezorganizate” ale orașului. Evaluează ratele și tendințele criminalității urbane. Puncte vulnerabile: nu ține seama de persoanele care trăiesc în arii urbane, fără a se angaja în cariere infracționale; se limitează la criminalitatea urbană, ignoră diferențele existente între indivizi.

Teoria ,,asocierilor diferențiale”– premisa majoră – oamenii învață să comită crime prin expunerea la definiții antisociale; – puncte forte – Explică geneza criminalității și prezența ei în toate elementele structurii sociale. Explică de ce anumite persoane din ariile cu criminalitate înaltă nu ajung delincvenți sau infractori;- puncte vulnerabile – Nu explică: unde se formează definițiile antisociale; cum se pot măsura aceste definiții sau cum se poate dovedi că o persoană a fost expusă excesiv influenței lor; ce determină actele iraționale de violență; nu oferă indicii asupra modului de testare a teoriei.

Teoria ,,reîntăririi diferențiale” – premisa majoră – comportamentul criminal depinde de experiențele persoanei în ceea ce privește recompensele pentru conduitele convenționale și sancțiunile pentru conduitele deviante. Recompensa pentru devianța conduce la crimă;- puncte forte – adaugă principiilor teoriei învățării pe cele ale “asocierilor diferențiale”; Pune în legătură explicațiile psihologice cu cele sociologice;- puncte vulnerabile – Nu explică: de ce totuși , cei recompensați pentru conduite convenționale, așa cum sunt membrii clasei mijlocii, comit și ei infracțiuni; de ce unii tineri delincvenți nu ajung infractori adulți, deși au fost recompensați pentru comiterea unor acte deviante.

Teoria ,,neutralizării” – premisa majoră – tinerii învață căile de neutralizare a constrângerii lor morale și “alunecă” periodic în interiorul și în afara pattern-urilor comportamentului criminal;- puncte forte – Explică de ce numeroși delincvenți nu devin inractori adulți. Explică de ce tinerii delincvenți pot adopta și conduite convenționale; – punce vulnerabile – Nu indică dacă “neutralizările” apar înainte sau după violarea legii. Nu explică de ce unii tineri “alunecă” spre o carieră delincventă și alții nu; Nu poate explica motivația anumitor acte auto-destructive, așa cum este, de exemplu, consumul și dependența de substanțe.

Teoria ,,subculturilor delincvente” -premisa majoră- frustrarea de status caracteristică băieților din clase defavorizate, creată de incapacitatea de a realiza succesul dobândit de reprezentații clasei mijlocii, îi determină să se alăture bandelor.-puncte forte – Explică modul în care condițiile de viață ale claselor defavorizate produc crima. Explică actele de vandalism și cele violente. Indentifică conflictele dintre reprezentanții claselor defavorizate și cei ai claselor mijlocii.- puncte vulnerabile – Ignoră infracțiunile comise de reprezentanții clasei mijlocii. Nu a fost testată empiric, iar eforturile de cercetare sunt neconcluzive. Ignoră faptul că delincvența este un act rațional și chiar profitabil.

Teoria ,,culturii claselor defavorizate„– premisa majoră – indivizii care se supun regulilor de strada, ale vieții claselor defavorizate, se găsesc în conflict cu cultura dominantă. Puncte forte – identifică în mod coerent elementele culturii claselor defavorizate care îi determină pe reprezentanții lor să comită infrancțiuni. – puncte vulnerabile – Nu oferă evidența empirică în sprjinul existenței unei “culturi” a claselor defavorizate. Ingnoră influențele exercitate de cultura clasei mjlocii. Nu explică infracțiunile comise de membrii claselor favorizate.

Teoria “oportunității diferențiale“– premisa forte – blocarea oportunităților convenționale care îi determină pe tinerii din clasele defavorizate să se alăture bandelor criminale, conflictuale și evazioniste. Arată că însăși oportunitățile ilegale sunt structurate diferit în cadrul societății. Indică motivul pentru care indivizii se implică într-un anumit tip de activitate criminală. Puncte vulnerabile – Ignoră criminalitatea claselor favorizate. Presupune că atât clasele defavorizate, cât și cele favorizate au valori similare.Evidențiază faptul că bandele de tineri nu sunt specializate într-un anume tip de infracțiune.

Filosofii au fost preocupați să descopere cauzele care îl determină pe om să comită infracțiuni încă din cele mai vechi timpuri. În antichitate cauzalitatea criminală este explicată filosofic, tradiție continuată și de iluminismul european, iar apoi de utilitarism. Mai târziu apar teoriile biologice ale crimei, treaptă evolutivă în explicarea fenomenului infracțional, întrucât se trece de la idee la concret. Teoriile biologice nu reușesc, însă, să surprindă cauzalitatea crimei în întregime, drept consecință apar teoriile psihologice și cele sociologice care, de altfel, în cele din urmă se și impun. Totuși, oricare ar fi poziția lor, toate teoriile acceptă că delincvența juvenilă, spre deosebire de cea a adulților, prezintă o serie de trăsături specifice care o particularizează.

2.2 Delicvența juvenilă

Comportamentul deviant este acel comportament ce se abate de la normele stabilite în cadrul unui sistem social ajungând până la intrarea în conflict cu valorile sociale. Opus comportamentului conformist, comportamentul deviant are și o semnificație de inadaptare.Comportamentul delincvent este comportamentul pentru care minorul poate răspunde penal.

Fenomenul de delincvență juvenilă, a mecanismelor sale de producere își justifică actualitatea și pertinența prin caracterul mai mult sau mai puțin intens al acestui fenomen, prin ilicitul penal, care aduce atingere gravă intereselor umane, de maximă generalitate punându-se în pericol valorile fundamentale și normele recunoscute și acceptate în cadrul unei societăți, afectându-i astfel buna sa funcționalitate.

Ca încălcări și abateri ale tinerilor de la normele de conviețuire socială, încălcări și abateri sancționate penal, delincvența juvenilă se caracterizează printr-o serie de trăsături și note distincte pentru o societate sau alta care derivă atât din condițiile socio-economice și culturale ale societății respective cât și din modalitatea de concepere, sancționare și tratare a delictelor comise de minori și tineri. Aceste note distincte ar putea fi exemplificate prin factorul “agresivitate” sau cel de “frustrare”, de instabilitate afectivă și comportamentală și de egocentrismul și impulsivitatea ce caracterizează vârsta adolescenței.

Termenul de delicvență juvenilă nu prezintă un conținut foarte evident, acesta fiind folosit în literatura de specialitate în diferite sensuri. Delicvența este definită ca fiind „totalitatea crimelor și delictelor pe plan social, iar delictul constiuie un act nepermis de prevederile legale fiind sancționat printr-o pedeapsă corecțională”.

Delicvența nu constituie altceva decât o serie de fapte ilicite indiferent dacă au sau nu un caracter penal și se realizează în: fuga de la domiciliu, absența îndelungată și repetabilă de la școală, abandon școlar, dar și anumite fapte ilicite care nu constituie fapte penale. Conceptul de delicvență juvenilă este întâlnit deseori în literatura de specialitate existând o multitudine de opinii privitoare la fenomenul delicvenței juvenile. În lucrările de specialitate se arată că „în sfera delicvenței juvenile ar trebui să se includă doar faptele penale subliniindu-se eșecul încercărilor de a redefini conceptul dintr-o altă perspectivă decât ceea a dreptului penal”. La delicvența juvenilă contribuie factori subiectivi dar și factori sociali. Delicvența juvenilă reprezintă un fenomen complex, ce definește totalitatea conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Din punct de vedere juridic, aceste fenomen caracterizează încălcarea normelor ce reflectă cerințele oricărei forme de conviețuire umană . Delicvența juvenilă constituie o formă a comportamnetului deviant și indică totalitatea abaterilor și violărilor prevederilor legale ori a normelor sociale ce sunt sancționate din punct de vedere juridic și sunt săvârșite de minori.

Delicvența minorilor se poate remarca prin diferiți indicatori precum: atitutidinea indiferentă față de școală, absențe frecvente de la școală, minciuni și furturi frecvente chiar și înainte de vârstă de 9 ani, vizionarea frecventă a filmelor cu un conținut necorespunzător din punct de vedere al vârstei dar și punct de vedere educațional.

Delicvența juvenilă cunoaște înțelusuri extrem de diverse, ce includ deopotrivă atât manifestările deviante și nonconformiste specifice vârstei adolescentului cât și actele de violare a legislației penale comise de minori. Comportamentul infracțional are în conținutul său de manifestare o multitudine de lemente cu un caracter pronunțat patologic.

Încercând să stabilească resorturile ce-l determină pe minor să înfăptuiască o infracțiune, cercetătorii au ridicat o serie de întrebări: minorul este delincvent sau bolnav? Este delincvența juvenilă un fenomen banal și pasager, care trece odată cu vârsta adolescenței? Minorul este delincvent sau victimă? Specialiștii care studiază acest fenomen vorbesc de cauze, factori, motivații ale delincvenței juvenile sau de profile delincvente. Istoria criminologiei etiologice este de fapt o lungă dispută între mai multe categorii de factori: biologici, psihologici, psihiatrici, sociologici, economici etc. Dar factorii determinanți în producerea actului criminogen sunt dependenți de structura bio-psihologică a individului, precum și de factorii educativi socio-familiali. În funcție de acești factori reuniți, unii indivizi vor comite actul agresional într-o anumită situație determinată dată, iar alții nu. Abordarea individuală a uneia sau a celeilalte laturi ale fenomenului criminogen nu va rezolva întreaga experiență judiciară.

Însușirile native (structura și conformația anatomică, un anumit tip de metabolism, particularități ale organelor de simț și ale sistemului nervos, statura, sexul, aparatul verbo-motor) sunt diferențiate de la individ la individ și răspund unor trebuințe subiacente a căror sursă este mediul social, determinând particularități psihice distincte sub influența mediului social, a educației și culturii. De asemenea, trăsăturile anatomo-fiziologice pot da naștere unor handicapuri reale sau doar imaginate de societate care, însă, prin educare și reeducare se pot completa și suplini. Aceste handicapuri pot da naștere unui sentiment de frustrare, care poate fi substratul unei conduite delincvente. Societatea, prin mijloacele procesului instructiv-educativ determină un anumit ideal de personalitate, care va urmări însușirile unor cunoștințe, anumite aptitudini, interese, motivațiile și opiniile individului, necesare atât pentru existența acestuia, cât și pentru viața socială. Din instinct mai rămân doar "sursele de organizare și rezultatele de explorare și de investigare individuală", diferențierea între indivizi fiind determinată de particularitățile unor analizatori și de corelația dintre primul sistem de semnalizare – societatea, pe de o parte, și al doilea sistem de semnalizare – activitatea nervoasă superioară. Procesele psihice se află în strânsă dependență de aceste două sisteme, căci omul reflectă realitatea în funcție de capacitățile sale cognitive și senzoriale, dar prin mijlocirea societății.

În ultima vreme s-a conturat și un punct de vedere intermediar cu privire la etiologia delincvenței juvenile. Este vorba de teoria cauzalității multiple sau a factorilor, care concepe delincvența ca fiind rezultatul unui număr mare și variat de factori. Aceștia nu pot fi clasificați în enunțuri generale, deci nu se poate formula o perspectivă unitară a etiologiei delincvenței juvenile. Adepții perspectivei cauzalității multiple consideră că fiecare factor, luat în parte, are o anumită importanță, dar delincvența apare la intersecția mai multor factori majori și/sau minori.

Un alt factor care nu trebuie ignorat în abordarea delincvenței juvenile este legislația cu privire la minori și tineri, care poate determina modificarea unor raporturi și comportamente și influența reacția socială față de diferitele abateri și încălcări comise de tineri. De aceea unii autori consideră că delincvența juvenilă trebuie abordată în funcție de procesul de elaborare a legilor, de încălcare a acestora și de reacția socială față de abaterile comise de tineri. Există un fenomen complex, care cuprinde procesele de acțiune și de reacție de răspuns și contrarăspuns, fenomen care generează comportamentul individual și imaginea despre sine.

Delincventa juvenilă a devenit o adevărată problemă a societății contemporane, fiind obiectul de studiu a numeroși cercetători. Cunoașterea cauzelor și condițiilor care determină acest fenomen în general, dar și cunoașterea modului de manifestare în comunități diferite contribuie la luarea celor mai bune măsuri pentru prevenirea acestuia.

Cauza este fenomenul care precede și determină efectul, transformând posibilitatea în realitate.

Sheldon și Eleanor Glueck analizează două tipuri de factori ai delincventei juvenile: factori cauzali interni (neuro-psihici) și factori cauzali externi (mediul). Factorii interni sunt factorii ce țin de potențialitate și structura neuro-psihică a copilului, a tânărului, de unele particularități ale personalității în formare, particularități care s-au format sub acțiunea factorilor externi de mediu, îndeosebi a celor familiali.

Factorii externi sunt factorii socio-culturali, economici, socio-afectivi și educaționali din cadrul microgrupurilor și macrogrupurilor umane în care trebuie să se integreze treptat copilul și apoi tânărul.

Printre factorii interni cei mai importanți care determină comportamentul delincvent sunt: bolile psihice, infirmitățile și bolile somatice ale minorului, vârsta, carențele de afectivitate.

Raportul dintre noțiunea de tulburare de comportament și delincventă devine, în unele cazuri , incert – delincventa constituie o tulburare de comportament (behavior – comportamentul este un răspuns la o solicitare internă sau externă care poate declanșa sau nu o tulburare de comportament), dar aceasta nu poate fi sancționată ca atare decât în anumite împrejurări (când faptul intră sub incidența legii penale), de unde se trage concluzia că nu întotdeauna o tulburare de comportament poate duce la delincventă.

Dacă tulburările de comportament nu înseamnă neapărat boală psihică și ar putea în anumite condiții să nu ducă la delincventă, tulburările patologice de personalitate se manifestă în copilărie prin manifestări delincvente. Astfel, personalitatea structurată dizarmonios de tip antisocial, se manifestă în copilărie prin chiului repetat, purtare necorespunzătoare, minciună persistentă, furturi, vagabondaj, vandalism. Aceste tulburări reprezintă o cauză de natură strict psihică. Tot în această grupă de cauze intră debilitățile mintale, organice, sau întârzieri în dezvoltarea intelectuală.

Infirmitățile și bolile somatice sunt cauze de natură bio-psihică. Este vorba de deficiențe de ordin psihic, infirmități care determină la individ un sentiment de inferioritate și de aici ura împotriva celor sănătoși, agresivitatea și uneori comportament delincvent. Un copil handicapat fizic poate deveni egoist datorită infirmității sale.

Vârsta poate fi un factor esențial în formarea comportamentului delincvent. S-a constatat că cel mai mare număr de infracțiuni este săvârșit de adolescenți și tineri pentru că această vârstă presupune mai multă forță fizică și temeritate sau chiar nesăbuință. Vârsta constituie, fără posibilitate de contrazicere, cauza care acționează cu cea mai mare energie pentru dezvoltarea sau pentru atenuarea înclinației la crimă.

Carențele de afectivitate reprezintă altă cauză a delincventei juvenile de natură psihologică. Astfel, majoritatea delincvenților minori sunt copii proveniți fie din familiile dezoganizate, fie din casele de copii. Aceștia au o personalitate dizarmonică datorită lipsei de afectivitate și impulsurilor afective. Un copil lipsit de căldura unei familii, de afectivitatea celor din jur se va contura ca o personalitate egocentrică, cu reacții instinctive, primare.

Cauza principală a delincventei juvenile o constituie influența exercitată de mediul familial, întrucât acesta este primul cu care copilul ia contact în primii ani de viață. în știința dreptului familiilor sunt considerate a fi următoarele funcții: funcția de perpetuare, educativă, solidaritatea familială și funcția economică.

Funcția educativă constă în pregătirea copilului pentru viață. In acest domeniu, sarcinile familiei sunt complexe, începând de la îngrijirea fizică și până la sprijinirea integrării sociale a acestuia.

Disfuncțiile sistemului familial constituie cauza principală a comportamentului deviant la copil. Studiile efectuate au relavat că numeroși delincvenți minori provin din familii dezorganizate, mai ales din acelea în care calitatea vieții de familie este alterată.

Carențele educaționale manifestare la nivelul familiei pot fi cauze ale delincvenți juvenile: lipsa unui climat calm și înțelegere în familie, nivelul profesional sau cultura! scăzut ii pinților, regimul educativ familial deficitar, schimbarea frecventă a mediului familial.

În esența sa, familia, una din instanțele de socializare, capătă un rol fundamental de promovare a valorilor și atitudinilor morale. Gradul ei de organizare și coeziune, climatul conjugal și relațiile intrafamiliaîe, ca și modelul educativ promovat ce părinți influențează puternic socializarea și integrarea morală a tinerilor. Cu cât părinții sunt mai prezenți in viața de familie, realizând multiple situații de comunicare socială și psihică cu copiii și cu cit relațiile intrafamiliaîe se întemeiază mai frecvent pe stimă, afecțiune și respect reciproc, cu atât ;e realizează mai armonios socializarea și integrarea morală a tinerilor prin cunoașterea, învățarea și interiorizarea normelor de conviețuire socială, iar ulterior, prin respectarea din convingere a acestora. Lipsa de coeziune familială, a unui climat de înțelegere în familie, manifestată prin neînțelegerile dintre părinți, conlictele, certurile vehemente fac din ambianța familială un climat greu de suportat. Apoi, prezența unui părinte agresiv, alcoolic sau imoral facilitează minorului drumul spre delincventă. In asemenea condiții, copilul preferă să părăsească domiciliul, manifestând primele semne de devianță, fuga și vagabondajul. Mulți minori nu au găsit în mediul familial un model de educație pentru muncă, părinții fiind total dezinteresați pentru pregătirea copiilor, acest lucru fiind o consecință a nivelului profesional scăzut al părinților. Schimbarea frecventă a mediului familial este o altă carență la nivelul familiei. Nevoit să schimbe des mediul familial, copilul va face eforturi de adaptare. Când este obligat să trăiască într-o ambianță străină, legăturile sale afective cu cei din jur se încheagă foarte greu. în caz de divorț repetat și încredințare repetată a copilului, șocul schimbării căminului se repetă, ceea ce va atrage, în cele din urmă, o detașare totală de adulți și de normele de conduită impuse de aceștia, o accentuată instabilitate comportamentală.

Regimul educativ deficitar. Majoritatea părinților fac educație bazându-se pe intuiție, pe tradiții, pe obișnuințe. Delincventa juvenilă apare atunci când familia are un stil de educație fie tolerant-excesiv, fie indiferent, fie despotic.

Eșecul școlar și incapacitatea școlară sunt tot cauze de natură socială, care determină, alături de alți factori, comportamentul delincvent la minori. Eșecul școlar este o cauză a delincventei juvenile, o condiție care în prezența unor factori face posibilă apariția fenomenului de delincventă, dar este și un efect al disfuncțiilor psiho-școlare ale familiilor din care provin minorii. Totodată, eșecul școlar se datorează și faptului că unele cadre didactice nu găsesc întotdeauna metodele cele mai bune pentru educarea elevului. Intrarea în mediul școlar coincide uneori cu o perioadă de criză datorată părăsirii mediului familial, iar depășirea momentului depinde de cadrele didactice și de familie. Elevul neadaptat nu promovează, nu asimilează cunoștințele prezentate în condiții metodice obișnuite. In majoritatea cazurilor, eșecul școlar este rezultatul unei duble inadaptări a copilului la activitatea școlară a școlii, la factorii interni ai acestuia (mediul familial, particularitățile psihice ale copilului). S-a constatatcă majoritatea delincvenților minori sunt repetenți, au rezultate slabe la învățătură sau au abandonat școala. Cauze ale insuccesului școlar: tolerarea cazurilor de indisciplină în școală, atitudinea unor cadre didactice de respingere a elevilor mai slabi la învățătură, incapacitatea unor cadre didactice de a-și face lecțiile mai atractive.

Alături de mediul familial și cel școlar, grupul de prieteni are o influență importantă asupra comportamentului minorului. Prietenii, ca și grupurile stradale, au reprezentat, în multe cazuri, grupuri de spectacole, expoziții. S-a constatat o legătură între nivelul de instruire și educație al elevilor și modul de petrecere a timpului liber. Astfel, elevii buni la învățătură își folosesc timpul liber și pentru activități serioase (studiu, spectacole), iar cei slabi se orientează exclusiv spre distracții. Dat fiind că cele mai multe infracțiuni se petrec în acest timp liber, este necesar ca tinerii să fie educați pentru o bună folosire a acestuia.

Printre alte cauze de natură socială se regăsește migrația de la rural la urban. S-a constatat că în condiții de industrializare și urbanizare accelerată, unele grupuri sociale nu reușesc să se adapteze rapid la noile situații, ceea ce conduce la apariția unor disfuncții în procesul de socializare. Aceste disfuncțiisunte determinate de contradicțiile dintre cum se exercită controlul în mediul urban și rural. în mediul rural, acest control are și reguli nescrise de comportare, respectate de toți sătenii care se cunosc între ei, ceea ce determină o reținere în săvârșirea unor fapte antisociale. în mediul urban însă, controlul social este anonim, instituționalizat, marile aglomerări urbane, iureșul străzii, multiplele posibilități de distracție favorizează săvârșirea de infracțiuni. Apare, de asemenea, un conflict între modelele socio-culturale cu efect psihologic stressant, mascat prin creșterea agresivității, situație în care decalajul dintre tentații și posibilități operează ca un element motivațional deosebit de puternic în etimologia comportamentului deviant.

S-a pus problema dacă televiziunea și cinematograful pot genera delincventă juvenilă, întrucât s-a constatat că minorii își petrec o mare parte a timpului liber în fața televizorului sau la cinematograf. Este vorba în special de emisiunile și filmele care au scene de violență, acestea constituind un pericol pentru copiii cu unele perturbări afective și caracteriale, datorită frustrării ele pot favoriza delincventa. Sociologul francez J. Chazal consideră că frecventarea cinematografului nu este o cauză a delincventei juvenile, întrucât aceasta, ca și frecventarea abuzivă a cinematografului sunt efectele unei vieți prost organizate. în consecință, televiziunea și cinematograful nu sunt cauze ale delincventei juvenile, însă ele sunt condiții care pot influența starea infracțională.

Toți acești factori sociali, influențându-se reciproc și intrând în relații cu cei bio-psihici, concură la promovarea fenomenului de delincventă juvenilă.

Toate studiile din literatura de specialitate arată că adolescentul dezvoltă, destul de frecvent o serie de conduite originale prin care asimilează conținutul normativ al cerințelor exterioare și, în același timp, își adaptează acțiunile sale morale la constrângerile ce definesc aceste cerințe. Acțiunile adolescentului, limbajul, comportamentul, raporturile cu adulții și cu anturajul contrazic adeseori valorile morale ideale, cu care adolescentul încearcă să-și structureze propriul său sistem de norme și valori.

Multe din acțiunile sale, precum noncomformismul vestimentar , indisciplina, evaziunea din mediul familial sau școlar, consumul de alcool, agresivitatea limbajului, fumatul, transgresează normele și regulile de conviețuire morală și au ca element comun ruptura cu modul de viață obișnuit, cu comportamentul anterior, cu așteptările adulților. Pentru a delimita mai bine conduitele “normele” de cele de tip deviant, trebuie făcute unele precizări cu privire la comportamentul adolescenților.

Deoarece, spre exemplu, adulții nu sunt incriminați pentru unele conduite cum ar fi vagabondajul, fuga de acasă, pe când adolescenții care adoptă asemenea conduite sunt etichetați ca devianți.

Predelincvența se referă la ansamblul actelor definite ca antisociale care-l pot conduce pe adolescent în fața instanței de judecată. Actele cu caracter predelincvent nu pot fi considerate ca simptomatice pentru stările patologice propriu-zise. Atitudinile adolescenților suferă modificări importante care pot facilita, în condițiile unor factori sociali agravanți, stabilirea structurilor patologice și chiar apariția unor tulburări patologice serioase. În condițiile unui mediu educativ adecvat (pozitiv), acestea pot fi considerate doar reacții imature și regresive ce se vor ameliora în timp. De multe ori, diferitele acte care nu încalcă normele penale, ci doar regulile etice, nu aduc prejudicii sistemului axiologico-normativ al societății, ci reprezintă un “handicap pentru făptuitorul însuși și pentru dezvoltarea armonioasă a personalității sale”.

Analiza comportamentelor predelincvente este necesară în: depistarea factorilor care determina ca unii tineri să devina delincvenți și alții nu în condițiile săvârșirii unor acte predelincvente cu caracter similar; prevenirea fenomenului de devianță juvenilă prin concentrarea acțiunilor asupra unor aspecte critice ale proceselor de socializare și integrare socială; indentificarea prematură a unor tendințe către delincvență ale unor categorii de adolescenți;

În literatura de specialitate sunt prezentate o serie de comportamente ale delincvenților juvenili:

Comportamentele deviante, asumate moral, caracteristici ale tulburărilor de comportament, se dezvoltă clar după șapte ani, întrucât consolidarea conștiinței de sine se realizează abia în perioada pubertății și adolescenței. Părinții și profesorii sunt mediatorii principali ai valorilor culturale și morale. Până la pubertate, comportamentul deviant moral se manifestă mai ales ca inadaptare psihosocială, familială sau școlară și, mai rar ca manifestări antisociale. În perioada de pubertate și adolescență, conduitele predelincvente sunt legate pe de o parte de imaturitatea socio-afectivă și caracterială, iar pe de altă parte, de dificultăți de adaptare în cadrul legislației și al restricțiilor.

Comportamentele aberante se pot exprima relativ devreme și au un spectru larg de manifestări adesea stereotipe.

Există numeroase forme de comportamente de graniță între comportamentele convenționale și cele deviante moral sau legal, între comportamentele conformiste și cele aberante. Evaluarea lor este adesea dificilă. Autorii prezintă două tipuri de adolescenți delincvenți: primul tip este cel al adolescenților care săvârșesc infracțiuni și resimt intens pe plan subiectiv intern teama, indentificându-se în cele din urmă cu delincvenții; a doua categorie este cea a delincvenților care au o atitudine antisocială ce le monopolizează întreaga conduită.

Realizând o îmbinare a caracterului etiologic cu cel psihopedagogic, Gorgos C-tin ajunge la următoarea clasificare a devierilor de comportament :devieri de comportament care țin de constituția psihopatoidă – manifestările de această categorie sunt de origine organică și mai greu de tratat; printre caracteristici se înregistrează manifestări de inafectivitate, autism, amoralitate, acte de cruzime față de animale, lingușire, minciună; devieri de comportament ce țin de modificările structurii neuropsihice – caracteristicile sunt manifestări pecum neliniște motorie, depresie și labilitate psihică, hiperexcitabilitate, negativism, vagabondaj; aceste devieri apar datorită unor leziuni cranio-cerebrale, unor boli infecțioase, unor afectări morfofuncționale ale sistemului nervos central; devieri de comportament ce decurg din schimbările negative survenite din condițiile de mediu fizic și social – factorii cauzali sunt indentificați în cadrul mediului familial, în influența grupului de prieteni, în regimul de viață inadecvat; devieri de comportament ce țin de schimbările patologice produse de ambii termeni (individ-mediu) – în acest caz, factorii endogeni și cei exogeni își amplifică reciproc efectele distructive.

În explicarea tuturor tulburărilor de comportament aproape toți autorii indentifică o serie de cauze cum ar fi: ereditatea, educația, condițiile de mediu defavorabile, tulburări de personalitate ale educatorilor. N. Mitrofan, prezintă două categorii de factori ce stau la baza delincvenței juvenile: factorii individuali (disfuncțiile cerebrale, deficiențele intelectuale, tulburări ale afectivității, tulburări caracteriale ); factorii externi, sociali (climatul educațional familial, eșecul privind integrarea școlară ).

Modalitatea concretă de apreciere (pozitivă sau negativă) a comportamentelor se face prin intermediul “controlului social”, care reprezintă în esență, un ansamblu de mijloace și mecanisme sociale și culturale, prin intermediul cărora: sunt impuse individului o serie de interdicții și constrângeri referitoare la necesitatea reflectării normelor și valorilor dezirabile; sunt permise anumite acțiuni, fiind apreciate și recomandate conduitele care sunt conforme cu modelul normativ și cultural. În orice societate controlul social poate să fie pozitiv sau negativ, formal sau informal, direct sau indirect.

Adolescenții cu tulburări de comportament se manifestă prin simptome caracterizate de un mare polimorfism, care depind atât de vârstă, sex, stadiu de dezvoltare, cât și de factorii de mediu. Simptomatologia tulburărilor de comportament cuprinde o arie largă de manifestări plecând de la o simplă minciună și putând ajunge la acte de mare gravitate (de exemplu, omucidere).

În literatura de specialitate se prezintă o serie de simptome care definesc tulburările de comportament. Printre aceste manifestări destul de frecvente, puse în evidență și de cercetarea noastră, sunt: iritabilitatea, instabilitatea, impulsivitatea, irascibilitatea, eșecul, abandonul școlar, fuga, vagabondajul, furtul, cerșetoria, diferite acte de cruzime, piromania, alcoolismul, tulburările sexuale, prostituția, tentative de suicid, omuciderea.

Minciuna sau tendința de alterare a adevărului, constă în relatarea deliberat deformată a adevărului, a unor fapte cunoscute sau petrecute, cu scopul de a obține un avantaj. Unii autori prezintă câteva cauze care conduc la adoptarea acestei conduite: manifestare a fanteziei, a lăudăroșeniei, intenția de a înșela, dorința de compasiu,ne, dorința de a se salva dintr-o situație neplăcută considerându-le ca o reacție de apărare, simpatie și antipatie, raționamente superficiale la adolescenți.

Instabilitatea reprezintă mai mult o modalitate reacțională a Sistemului Nervos

Central, decât o tulburare de comportament, manifestată psihomotor. Instabilitatea este definită de unii autori ca incapacitatea de a păstra o atitudine, de a fixa atenția, de a reacționa în mod conștient, de a prevede o acțiune.

Irascibilitatea mai este denumită și furie, nervozitate, nestăpânire de sine, o reacție de descărcare motorie critică.

Impulsivitatea – reacție de scurtcircuitare, reprezentând o trecere directă la actul de satisfacere a apetitului agresiv, de opoziție, are un caracter brusc, necenzurat, mai puțin elaborat în privința diversității acționale.esecul Scolar

Eșecul și abandonul școlar – se poate datora unor cauze precum: frecvența redusă (neregulată), condiții de mediu nefavorabile, lipsa de îndrumare a copiilor de către școală, familie. Eșecul școlar induce, de cele mai multe ori, o stare de tensiune, ceea ce-i determină pe indivizi să se asocieze în grupuri de tineri cu preocupări antisociale. Eșecul școlar culminează de obicei cu abandonul școlar, motiv pentru care acești adolescenți nu pot obține o calificare sau un loc de muncă prin care să-și satisfacă necesitățile de existență.

Comportamentul de fugă și vagabondaj. Fuga și vagabondajul sunt considerate a fi cele mai importante forme de comportament predelincvent. Fuga reprezintă părăsirea fără autorizație și fără a anunța (prevenire) pe cineva a locului în care minorul trebuie să se afle în mod normal (acasă sau la școală). Fuga este o expresie a unor tulburări de afectivitate și de caracter, având o motivație psihosocială: frica, aversiunea, revolta și descurajarea. Comportamentul de evaziune al adolescenților reprezintă o reacție la momentele dramatice intervenite în cadrul familiei sau la stimulii negativi din mediul școlar. El poate fi descris ca un fapt normal sau ca unul patologic. Se poate vorbi de un comportament normal atunci când acest fapt are la bază o stare de inadaptare impusă de conflictele existente în cadrul protector (exemplu, familia) și se poate vorbi de un comportament patologic în momentul în care acesta se manifestă ca un simptom tipic al unor tulburări de natură psihică.

Alcoolismul și dependența de droguri – alcoolul reprezintă unul dintre principalii factori răspunzători pentru comportamentul antisocial (agresiune, crimă, jaf, huliganism), impunându-se ca o problemă de igienă mentală socială și la adolescență. În perioada adolescenței, atât consumul de alcool cât și cel de droguri, se manifestă în formă acută. Prin aceste substanțe, adolescentul tinde să-și arate nonconformismul, sfidarea față de autoritatea adultului sau încearcă să lupte împotriva timidității și anxietății.

Furtul reprezintă cel mai frecvent delict săvârșit de minori și este definit ca un atentat la proprietatea particulară sau publică. Furtul începe de obicei în familie și se extinde apoi în mediul extrafamilial, de la obiecte de valoare mică până la sume importante de bani. Infracțiunea de furt este de obicei asociată cu fuga, prostituția (în cazul fetelor), uneori cu omuciderea și piromania. În unele țări, furturile reprezintă 70% dintre delictele minorilor.

Devierile și delictele sexuale. În perioada adolescenței, gravitatea apare în momentul în care relațiile sexuale sunt întâmplătoare, determinate de setea de aventură sau când acestea se caracterizează prin precocitate. Dintre devierile sexuale cele mai frecvente sunt homosexualitatea și prostituția. Precocitatea și devierea sexuală apar de obicei în mediile de subcultură și dezorganizare socială, unde moralitatea se găsește într-un grad mai scăzut.

Suicidul și tentativa de suicid. Atât suicidul cât și tentativele de suicid mai sunt numite și comportamente autolitice sau autodistructive. Suicidul este actul autoagresiv prin care o persoană, în mod intenționat, își produce moartea. Suicidul reușit este de 10 ori mai scăzut decât tentativele de suicid, cauzele fiind de ordin psihologic. Autorii lucrărilor de specialitate fac distincția între „suicidul sincer”, bine motivat, și „suicidul șantaj”, ipocrit, cu amprentă isterică.

Omuciderea este un delict foarte grav, dar rar. Acest delict reprezintă 0,40% din delincvența juvenilă. Se poate manifesta sub forma omuciderii involuntare (de exemplu, în cazul tâlhăriilor).

Evoluția tulburărilor de comportament depinde în mare măsură de momentul în care apar primele simptome. Unii minori își încep „cariera” de delincvenți de timpuriu, de obicei în cadrul familiei, iar alții mai târziu, atât la nivel psihoindividual, cât și în grupurile de prieteni. Aceste dezechilibre mentale sunt determinate de o serie de factori ce acționează și la nivel macrosocial. Astfel, o mare importanță în generarea dezechilibrului mintal îl au influențele educative, în special carența de autoritate, dezorganizarea familială, instabilitatea mediului de viață. Odată instalate aceste tulburări de comportament, aceste dezechilibre, sunt tot mai greu de înlăturat.

Toate aceste aspecte multiforme și complicate pot fi identificate, analizate, clasificate în multiplele lor ipostaze, care se regăsesc de regulă într-o instituție de profil: un centru de reeducare pentru minori.

În zilele noastre, delincvența juvenilă cunoaște mai multe forme de manifestări, de la vagabondaj la vandalism, la prostituția infantilă, consum de droguri și de aici mai departe până la furt, viol și omucidere.La baza caracteristicilor generale ale conduitelor delincvente ale minorilor, așa cum apar ele în unele statistici neoficiale, delincvența juvenilă poate fi clasificată în patru mari categorii: infracțiuni contra proprietății; infracțiuni contra persoanei; infracțiuni contra moravurilor; alte conduite specifice minorilor ( delincvența de grup, violența, traficul și consumul de droguri, furtul vehiculelor cu motor ).

Literatura de specialitate alcătuiește următoarea tipologie a actelor și faptelor antisociale comise de minori: acte delincvente ocazionale sau întâmplătoare, comise de unii minori care prezentau suficiente indicii de socializare morală, familială și școlară; aceste acte constând în manifestări contra autorităților, agresivității verbale, tulburarea liniștii publice etc., nu au o periculozitate socială deosebită; ele se declanșează spontan, fie din spirit de bravadă, teribilism, solidaritate cu alți minori, fie la incitația unor persoane, a alcoolului; acte delincvente structurate și organizate, comise de copiii care prezentau deficiențe serioase de adaptare și integrare socială, profesională și culturală, ca și tulburări de comportament, având deja o serie de fapte cu caracter deviant (fuga de acasă sau de la școală, vagabondaj, consum de alcool etc.); acte delincvente recurente/reiterative, săvârșite de minori care proveneau din familii dezorganizate, unde există modele comportamentale definite prin criminalitate, agresivitate, imoralitate, alcoolism, promiscuitate; asemenea fapte constând în omoruri, tâlhării, ultraje, violuri, etc., au o periculozitate socială deosebit de ridicată, mai ales prin faptul că, de regulă, sunt săvârșite în grupuri organizate și structurate anume pentru comiterea de acte antisociale.

2.3 Tipologii psihologice ale infractorilor

Tipologiile psihologice efectuate de specialiști în caracterizarea infractorilor au fost distincte în funcție de criteriul folosit, cum este corelația dintre structurile bio-constituționale și trăsăturile psiho-comportamentale. O tipologizare laborioasă a infractorilor a fost realizată de A. Zdrenghea prin luare în seamă a modului în care personalitatea infractorului afectează comportamentul deviant. Astfel autorul împarte delicvenți în:

Criminali socializați sunt cei care în urma contactului cu mediile viciate moral și cultural, aceștia își vor însuși acele aspecte normative nedorite, va învăța normelor și valorile deviante. Aceștia prezintă tulburări emoționale mai mult decât persoanele ce nu au comis infracțiuni, astfel de infractori apar mai mult drept violatori ai proprietăți decât criminali violenți.

Criminali nevrotici sunt cei ce comit acte infracționale datorită compulsiunilor nevrotice. Aceștia nu percep lumea în mod distorsionat, fiind conștienți că există ceva rău în comportamentul și gândirea lor, cei mai mulți comit infracțiuni de tipul cleptomanieie, piromaniei. Comportamentul infracționaț al acestora nevrotici este datorat distorsiunilor personalității ori distorsiunii asupra lumii din jur.

Criminali psihotici sunt indivizi cu severe dezordini ale personalității, ce au o percepție complet distorsionată a mediului social. Chiar dacă nu își deliberează crimele, aceștia pot să comită acte infracționale grave drept urmare a perceperii denturate, a izolării socialului. Înclinația acestora este mai ales spre acte violente lipsite de sens.

Criminali sociopați pot să comită facil acte grave sancționate de legea penală dat fiind că minimalizarea sentimentelor de vinovăție ori anxietate. Aceștia pot fi caracterizați printr-o personalitate egocentrică, fără lipsă de compasiunea față de ceilalți.

Analizând comportamentul delicvent V.Dragomirescu propunea, cu scopul de a explica fenomenul, acesta considerând semnificative afecțiunile psihiatrice în predilecția individului către comportamnetele delicvente, antisociale. Autorul a sugerat următorarele tipuri de personalități ce conturează comportamente delicvente:

personalitatea nevrotică caracterizată de inadaptare prin instabilitate, intoleranță sau contracție. Prezintă conduite agresive, fiindu-i teamă de propria violență și dorință;

personalitatea dizarmonică sau psihopatică cu următoarele particularități: comportament delincvent prin inadaptări sociale; mare potențial de asocialitate; comportament delictual polivalent; spontaneitate în acțiunile delictuale care decurg nu din incapacitatea de deliberare, ci din cea de satisfacere imediată a pulsiunilor instinctiv-emoționale și imaturitate afectivă.

personalitatea psihotică dezvoltă o degradare a mecanismelor ce susțin funcțional viața psihică. În rândul psihoticilor cea mai gravă formă de manifestare este comportamentul melancolicilor, caracterizați printr-o formă ambivalentă de agresivitate care merge de pruncucideri la omucideri și de la mutilări până la suicid. Un mare grad de periculozitate îl prezintă și schizofrenicii paranoizi prin frecvența conduitelor deviante patologice și actele agresive săvârșite cu ferocitate precum și provocarea de leziuni multiple prin mijloace de atacare din cele mai diverse.

personalitatea demențială – autorul consideră definitoriu în diagnosticarea degradării personalității în sensul unei regresiuni a eficienței proceselor psihice globale obiectivată în conduite predominant agresive impulsive, reactive sau instabile.

Pentru analiza și, chiar, judecata faptelor comise de delincvenți este extrem de semnificativ a se ține seama de gradul de sănătate psihică a individului cu scopul de a stabili nivelul de responsabilitate intelectuală și volitivă (prezența / lipsa discernământului) a acestuia în momentul săvârșirii actului delincvent.

Aspectul intelectiv reprezintă gradul de conștientizare al persoanei asupra pericolul social al faptei comise, transgresarea normelor sociale și a urmărilor produse.

Aspectul volitiv constă în procesul de pregătire a infracțiunii de către delincvent în vederea atingerii unor scopuri sau interese bine delimitate. Din perspectivă juridică răspunderea penală pentru delictul săvârșit, prevăzut de legea penală reprezintă o capacitate psihologică atât sub aspect intelectiv cât și volutiv.

În absența implicării conștientizate a celor două aspecte (intelectiv și volitiv) în plan psihologic ne aflăm în fața unei incapacități psihofizice, iar în plan juridic a unei iresponsabilități sau a lipsei de răspundere penală, ambele prevăzute în legea penală. Este evident că incapacitatea psihofizică se constată extrajudiciar. Investigația pentru stabilirea existenței sau inexistenței discernământului în momentul comiterii faptei prevăzută de legea penală și ca urmare stabilirea incapacității psihofizice semnifică lipsa discernământului. Lipsa discernământului înlătură caracterul penal al faptei cu semnificație de iresponsabilitate în comiterea faptei. După cum se poate deduce, legiuitorul obligă specialiștii psiholog și psihiatru să stabilească post-actum discernământul prin diagnosticarea capacității psihofizice sub aspect intelectual și volutiv, a făptuitorului din timpul comiterii faptei.

2.4 Evaluarea de tip profiling privind personalitatea făptuitorului

Metodele de elaborare a profilului infracțional (criminal profiling) au fost îmbrățișate ca metode științifice ale investigării penale, în mai multe state, însă acestea neavând valoare probantă în accepțiunea procesual-penală. În România, investigația de tip profiling nu a fost adoptată strict în acești termeni, iar din punct de vedere legal, aceasta nu se află printre mijloacele de probă limitativ prevăzute de Codul de procedură penală.

Adesea tehnicile profiling sunt grupate împreună ca reprezentând una și aceeași metodă, cu un singur set de proceduri și practicate de persoane cu același tip de pregătire.

Este evident însă că aceste tehnici sunt diferite și că pregătirea profesională a persoanelor care le aplică variază. Metoda FBI presupune compararea comportamentului unui infractor cu acei criminali pe care profiler-ul i-a întâlnit în trecut și cu grupuri/tipologii constituie prin studierea crimelor și a criminalilor asemănători.

Profiling-ul geografic este un instrument complementar, care nu recurge la informații de natură psihologică dar care, ca și celelalte tehnici profiling, are scop restrângerea ariei de căutare a suspecților și conturarea unei direcții cât mai precise pentru conturarea eforturilor investigatorilor de a stopa infracțiunile.

Această ramură a psihologiei, ce poate fi subscrisă, cel puțin parțial, domeniului criminalisticii, a fost adesea percepută, mai ales de cei din afara ei, ca fiind o pseudo-știință. Unul din motivele acestei desconsiderări ar putea fi profiling-ul, tehnică a psihologiei judiciare care s-a dovedit inexactă într-un număr de cazuri. Dar pentru a stabili credibilitatea științifică a acestei tehnici de determinarea a caracteristicilor comportamentale și de personalitate ale unui infractor, este necesară mai întâi cunoașterea și compararea diferitelor abordări ale profiling-ului.

Tehnica profiling a mai fost utilizată în cazul infracțiunilor care implică violență: violuri, crime care prezintă eviscerări, semne de tortură, mutilări sau elemente oculte, incendieri, abuzuri sexuale asupra minorilor, jafuri și amenințări prin intermediul scrisorilor (fie ele obscene sau teroriste).

Metoda FBI: analiza locului infracțiunii. Metoda inițială folosită de FBI a fost elaborată de agenții FBI Howard Teten și Pat Mullany și presupune formarea unei impresii de ansamblu asupra statusului mintal al infractorului plecând de la observarea globală a locului crimei. Ulterior, în 1979 și 1983, în urma unui studiu bazat pe intervievarea criminalilor condamnați, agenții Douglas și Ressler au modificat procesul profiling- ului în metoda actuală: analiza locului infracțiunii. Importanța cercetării locului crimei, caracterul său de urgență și de neînlocuit,precum și bogăția de probe care pot fi adunate (probe nu doar materiale, ci și psihologice) au fost înțelese de criminaliști cu mult înainte de elaborarea oficială a metodei FBI. La baza metodei FBI se află dihotomia infractor organizat – dezorganizat, în funcție de care sunt clasificate scenele crimelor. O scenă a crimei organizată evidențiază control și planificare atentă din partea infractorului în momentul comiterii crimei; acest lucru face trimitere la indivizi cu educație și competență socială, care este capabil să mențină relații armonioase cu cei din jur. La polul opus se află o scenă a crimei dezorganizată, care ar indica lipsa controlului și a capacității de a lua decizii inteligente.

Metoda denumită – modul de operare versus semnătura psio-comportamentală.În orice investigație se realizează analiza modului de operare al infractorului, care se referă la ceea ce face acesta pentru a comite o crimă. Modul de operare este important atunci când se încearcă realizarea unor conexiuni între diferite cazuri. Modul de operare ar putea fi un comportament învățat, care este dinamic și flexibil, care se dezvoltă în timp pe măsură ce infractorul câștigă experiență și încredere în sine. Prin urmare, nu se poate garanta că un infractor în serie va fi consecvent în modul de operare. Astfel, pentru constituirea unui profil este necesară analiza comportamentului care transcende modul de operare, adică acel comportament care este înnăscut, este static și rigid și care rămâne același în timp. Acest comportament, denumit și semnătură psihocomportamentală, se referă la actele pe care infractorul simte nevoia psihologică de a le face în plus față de ceea ce este necesar din partea lui pentru a comite o infracțiune. Această semnătură poate fi folosită de profiler pentru a infera nevoile emoționale și psihologice ale infractorului, ea reflectând personalitatea, stilul de viață și experiențele care și-au pus amprenta asupra dezvoltării lui. Importanța semnăturii psiho-comportamentale este larg recunoscută în domeniul psihologiei judiciare, motiv pentru care identificarea ei face parte din eforturile profiler-ilor, indiferent de tehnica utilizată de aceștia.

Profilingul geografic este un sistem de management al informației și în același timp o metodologie de investigare care evaluează locațiile crimelor în serie pentru a determina cea mai probabilă zonă în care locuiește făptuitorul. Această tehnică se poate aplica în cazul crimelor în serie, a violurilor, a jafurilor, incendierilor și plantării bombelor

Prin profiling geografic sunt prezise cele mai probabile locuri în care infractorul locuiește, muncește, relaționează sau cele mai probabile rute pe care acesta le urmează, datele referitoare la timp, distanță și mișcare către și de la locul crimei sunt analizate obținându-se un model tridimensional numit și suprafață de risc. Suprafața de risc cuprinde locurile cele mai probabile în care poate fi găsit infractorul și ajută investigatorii să-și concentreze eforturile pe zonele în care acesta este activ.

Metodologia profilingului geografic presupune o serie de proceduri precum: examinarea dosarului: declarațiile martorilor, raportul de autopsie, profilul psihologic (dacă există); inspectarea locului crimei; discuțiile cu investigatorii; vizite la locurile crimelor (dacă există posibilitatea); analiza statisticilor locale referitoare la criminalitate și a datelor demografice; studiul străzilor și al rutelor mijloacelor de transport; analiza globală a acestor date și realizarea raportului.

CAPITOLUL IIII.

TIPURI PARTICULARE DE CRIMINALI

Criminalii nu constituie o masă de oameni uniformă ci, după cum se constată din practică sunt de o mare diversitate și varietate. Fiecare criminal este unic în felul său , fiind constituit dintr-un șir de trăsături fiziologice, psihologice și sociale, care nu se repetă întocmai la ceilalți criminali. De aici, cercetarea științifică și clasificarea infractorilor este dificilă, fiindcă, operându-se cu o masă neuniformă și heterogenă de indivizi, nu se pot trage concluzii generale referitoare la cauzele și condițiile criminalității.

Personalitatea este un rezultat al relațiilor sociale. Ea îndeplinește un sistem de funcții, care determină șirul relațiilor sociale. Comportamentul personalității este determinat de factorii sociali, economici, politici, psihologici și psihici, aceștia aflându-se în legătură strânsă cu statutul și rolul individului în viața de toate zilele.

Din această cauză, majoritatea cercetătorilor și criminologilor, încă din cele mai vechi timpuri, au stabilit că indivizii umani pot fi uniți în anumite clase sau grupuri în funcție de posedarea unor trăsături comune de natură biologică sau socială. Așa a apărut noțiunea de tip, tipuri de criminali sau tipologii criminale. Dar nici o tipologie clasică sau contemporană nu reușește să întrunească toată varietatea personalităților umane, noțiunea de „tip” fiind un construct mental, care ne facilitează procesul de ordonare al realității sociale, servind drept etaloane a căror cunoaștere ne poate oferi o înțelegere și o tratare a comportamentului individului studiat.

Știința criminologică confruntându-se cu aceste probleme a recurs la știința tipologiei, „care se ocupă cu clasificările în tipuri și criteriile după care acestea se fac”, cu descrierea tipurilor și metodelor prin care aceștia pot fi determinați. Această știință preconizează existența unor grupe de persoane, a unor categorii de criminali cu trăsături asemănătoare. Persoanele cu astfel de trăsături alcătuiesc și aparțin aceluiași tip, formând un model care le reprezintă. În acest mod, tipul este un concept, o idee, o schemă care reprezintă pe toți cei care au asemenea trăsături și fac parte din același grup sau categorie.

Prin noțiunea de „tip” înțelegem o totalitate de trăsături caracteristice și distinctive ale unui grup social. De exemplu, tipul militarului, caracterizat prin disciplină, organizare, punctualitate sau tipul artistului – om plin de imaginație, mai puțin organizat etc.

Tipul poate fi studiat doar în cadrul tipologiei, care ar putea fi definită ca știința tipurilor, claselor, grupurilor. La rândul său, tipologia personalității infracționale nu poate fi studiată separat de tipologiile general-psihologice, pentru că nu avem un „psihic criminal” sau o „moștenire genetică criminală”, dar atât psihicul, cât și constituția genetică contribuie la determinarea conduitelor umane, inclusiv la cele criminale. La acestea se alătură componența socială a personalității care are o mare importanță. Modul în care individul a trecut prin procesul de socializare, a asimilat normele sociale, și-a creat un sistem de valori individuale, care corespund sau nu celor unanim acceptate de majoritatea indivizilor, este important în determinarea și alegerea viitorului comportament.

3.1 Criminalul în serie, un fenomen criminogen complex

3.2 Criminalul femeie

3.3 Grupuri criminale

În contextul marilor schimbări politice și sociale contemporane, al dezechilibrelor internaționale și al proceselor tensionate determinate de acestea, noile forme de criminalitate au luat o amploare deosebită mai ales în țările aflate în tranziție la economia de piață.

O organizație criminală, prin modul său de structurare, flexibilitatea și deosebita capacitate de infiltrare în zonele vitale ale politicului și economicii, prin întinderea sa mondială rapidă, prin recursul necondiționat la violență, corupție și șantaj, reprezintă un pericol direct și de mare actualitate, o sfidare la adresa societății mondiale.

Însemnul de organizație criminală semnifică activitățile infracționale ale unor grupuri constituite pe principii conspirative, în scopul obținerii unor importante venituri ilicite la cote deosebit de ridicate.

Codul lor moral presupune un deosebit simț al demnității individuale și pretinde o tăcere liber consimțită în problemele secrete. Acest sistem dăinuie de foarte mult timp și este respectat cu rigurozitate. Specificul local a fost dăltuit de-a lungul secolelor ca efect al rezistenței la umilințele provocate de cuceritorii străini, de guvernările locale rapace și de jaful bandelor de răufăcători autohtoni.

În concepția Interpol-ului, organizațiile criminale ar putea fi împărțite în patru mari grupe distincte:

a) Familiile mafiei, constituite pe structuri ierarhice stricte, norme interne de disciplină, un cod de conduită și o diversitate mare de activități ilicite ( familiile italiene, americane, columbiene )

b) Organizațiile profesionale a căror membrii se specializează în una sau două tipuri de activități criminale ( furtul și traficul de mașini furate, răpiri de persoane )

c) Organizații criminale constituite pe criterii tehnice, care sunt rezultatul unor împrejurări specifice precum închiderea granițelor, circulația dificilă peste frontiere, expansiunea geografică ( triadele, yakuza, jamaicanii ).

d) Organizații teroriste internaționale care practică asasinatul, deturnarea de avioane, răpirea de persoane etc., sub diferite motivații politice, militare, religioase sau rasiale.

Criminalitatea organizată sau crima organizată poate fi percepută ca și un proces social ,,pătruns în viața noastră politică și socială,, care apare din tendința diferitelor frupuri de a utiliza criminalitatea ca un mijloc de mobilitate socială și chiar de a acapara puterea. Această teorie dezvoltată în literatura de specialitate afirmă că la baza criminalității organizate se află un proces social. De pildă, explică literatura de specialitate, criminalitatea organizată este modalitatea în care grupurile de emigranți, grupuri sărace, se ridică deasupra condiției sale și acționează pentru a evita opresiunea și discriminarea, oportunitățile refulate, fenomene în mijlocul cărora trăiesc atât de mulți imigranți. Aceasta este una dintre explicațiile care se dau existenției mafiei italiene, ori altor modele de crimă organizată, precm grupurile columbiene, corporațiile cubaneze, organizațiile tong, mafia ,,neagră,, etc.

În opinia cercetătorilor, criminalitatea organizată, ca și fenomen, reprezintă o creație a ultimelor secole ale acestui mileniu apârînd în diverse puncte de pe mapamond ( de exemplu: China, SUA, Japonia, Italia etc.) în condiții și având cauze specifice, de ordin socio-istoric, sub diferite denumiri, ca de pildă: mafia, yakuza, triada etc. Aceste organizații criminale au abordat criminalitatea aducătoare de profit ridicat, în epocă, implicând în majoritatea cazurilor prostituția, traficul de orice tip – stupefiante, carne vie, armament, produse de contrabandă – , jocuri de noroc etc.

Conform opiniei autorilor, criminalitatea organizată s-a manifestat totuși cu mult înaintea acestei perioade, chiar dacă a fost utilizată sub alte denumiri. Astfel se exemplifică, în acest sens, existența treficului ilegal cu sclavi sau a unei dintre cele mai vechi fapte prevăzute de legea penală care a dăinuit de la începuturile navigației și există și astăzi – pirateria.

Ultimul deceniu al secolului al – XX – lea s-a caracterizat printr-o importantă modificare în toate domeniile socio-economice, a modului de viață și a gândirii. O doctrină retrogradă, de înăbușire a drepturilor cetățenilor se prăbușește și alta, opusă, își fac loc pe importante spații de pe glob, mai ales în Asia, America Latină, Europa de Est și Africa. Era, deci, normal ca această modificare să se repercuteze și asupra fenomenului infracțional, având în vedere că acesta reprezintă suma unui ansamblu de factori favorizatori. Asistăm în acest fel, la un fenomen al globalizării piețelor financiare, comerțului, protecției mediului înconjurător, drepturilor omului etc. această tendință a provocat două rezultate în același timp, și anume. Primul, dispariția linitelor între național, internațional și regional, lumea devenind per total un stat și al doilea, întrepătrunderea dificultăților socio – economice, politice, până în punctul în care nu mai pot fi despărțite. În cadrul acestor tendințe, globalizarea s-a extins și în sfera criminalității. Aastfel că apare criminalitatea organizată la nivel transnațional și la nivel transcontinental. Această tipologie a infracționalității îndreptându-și atenția spre diferite domenii, favorizate de globalizare, precum: traficul ilicit de armament, traficul de stupefinate, corupția, pedofilia, prostituția, terorismul, traficul de carne vie etc. Criminalitatea organizată a îmbrăcat un aspect mondial aducând atingere siguranței publice, suveranității statelor, a tulburat buna desfășurare a activitățiilor economice, politice, sociale. De la o zi la alte, formele în care se manifestă criminalitatea organizată s-au diversificat, trecând de la domeniile tradiționale, precum camăta, prostituția, la organizarea activitățiilor infracționale după modelul companiilor legale în sectoare de preluare, producție, transport etc.

În ultima perioadă, drept urmare a conflictelor naționale, etnice sau chiar dintre state, un număr însemnate de depozite militare a căzut sub controlul unor grupuri criminale, fapt care a făcut ca traficul de arme, substanțe toxice și radioactive să cunoască o dezvoltare fără precedent, fiind aproape scăpată de sub control.

Organizațiile criminale se implică tot mai mult în practici ilegale de dumping și înregistrarea unor pierderi fictive, operațiuni realizate de multe ori cu complicitatea diferiților funcționari corupți.

Un caz de noutate, exploatată de criminalitatea organizată, o reprezintă scăderea ofertei mondiale de organe umane, pentru transplant. Drept urmare, s-a dezvoltat o piață neagră cu produse de acest tip care exploatează sărăcia, mai ales în statele subdezvoltate, iar progresele înregistrate în tehnicile de transplant a organelor ce se prevalează sunt de natură a spori această activitate.

Sistemele electronice neputând avea un acces secret total, devin vulnerabile în fața acțiunilor grupurilor criminale ce se comit prin intermediul calcultatoarelor. Prejudiciul este major iar de cele mai multe ori autorii au șanse ridicate de a nu fi descoperiți. Ori, prin corupție, arma ceea mai perfidă și teribilă, criminalitatea organizată urcă până în vârful societății, cuprinzând instituții și indivizii vitalii ale unui stat, sugrumând independența și libertatea statală, punând chiar în pericol existența acestuia.

Nu există un unic model de grup criminal transnațional acestea diferă în structură, specializare, tradiții, zonă geografică în care acționează piețele acaparate. De multe ori, acestea cooperează și utilizează metode și tehnici specifice de date și autoprotecție. Drept urmare, criminalitatea organizată nu este confundată doar cu un anumit tip de organizație: mafia, yacuza, triada. Acestea sunt de bază, preluate în diverse țări și regiuni dub diferite denumiri. Datorită rezistenței lor în timp, s-au perfecționat și au reuși să reziste ofensivelor autoritălor contra lor. În prezent regăsim nu doar în zonele orginiare, ci aproape pe întreg mapamondul, reprezentând ca structură, baza pentru alte grupări, sub diferite denumiri.

Mafia. În limbajul uzual, cei mai mulți confundă criminalitatea organizată, ca și fenomen, cu mafia. Drept urmare, pentru a include manifestările unei organizării criminale în sfera criminalității organizate s-ar înțele că aceasta trebui neapărat să fie una de tip mafiot. Mulți cercetători, dar și organisme guvernamentale și-au pus întrebarea ,,ce este mafia?,, pentru a cunoaște mecanismele de formare, funcționare și spălare a profiturilor, a căilor și metodelor utilizate, a domeniilor accesibile acesteia și cauzele care o pot genera. Desigur nu este facil și nici până acum nu este cunoscut totul despre mafie, pentru că anumite trăsături cu privire la organizarea și codul de comportament al componenților săi sunt dificil de penetrat. În opinia doctrinarilor conceptul ,,mafia,, – ca și modalitate a criminalității organizate – derivă din limba arabă și semnifică ,, locul de refugiu,, , termen ce pare că s-a adoptat și în Sicilia în perioada stăpânirii arabe. Conform unei alte opinii, mafia ar constitui o organizație secretă constituită în anul 1282, în timpul unei revolte, cunoscută sub denumire de ,, viespile siciliene,, , în istorie, îndreptată contra ocupanților francezi, iar conceptul de mafia ar corespune precurtării cuvintelor unor lozincii folosite frecvent ,,morte alla Francia, Italia anela,, ( moarte Franței, strigă Italia).Drept urmare, în ambele opinii, existența unei forme de stăpânire a născut automate o formă de rezistență, de protejare a bunurilor, valorilor și vieții și, în același timp, o posibilitate de luptă, de contracarare. Normal că pentru a realiza așa ceva trebuie să se formeze un spirit puternic de nesupunere, să fie de adaptate unele forme de organizare bine ascunse, cunoscute de puține persoane, un anumit cod comportamental, o lege a tăcerii și pedepse severe pentru cei ce trădeze organizația. Toate aceste caracteristici s-au perfecționat de-a lungul timpului, devenind instinctuale, având și un sens pozitiv în anumite momente istorice.

Yacuza reprezintă o organizație criminală în sfera criminalității organizate, specifică Japoniei. Cercetătorii susțin că , în istoria Japoniei, începând încă din epoca feudală, organizațiile yacuza au avut o imagine pozitivă la nivelul indivizilor simpli, în sensul că au acordat sprijin celor care au suferit opresiunilor autorităților. Yacuza pretinde că membrii grupării sunt războinici (samurai) moderni ce își păstrează valorile tradiționale japoneze. Faptul că aceasta a fost acceaptată de societatea japonează de mult timp, încă, influențează modalitatea în care inbdivizii și chiar autoritățile gândesc cu privire la aceasta. Pe de altă parte, cultura japonează promovează armonia dintre indivizi în detrimentul instaurării unui sistem penal și civil de pedepse aspre, lăsând rezolvarea unor abateri la nivelul unor ,,instanțe,, de mediere. Ori yacuza era recunoscută pentru acest fapt, sustrăgându-se de asemenea autorităților. De asemenea, yacuza a furnizat servicii de sprijin autorităților statale în colectarea datoriilor, evacuarea chiriașilor și într-o gamă de alte tranzacții. Aceasta reprezintă că linia dintre lumea interlopă și lumea obișnuită a fost în umbră, astfel că infiltrarea în afaceri legitime de către criminalitatea organizată nu a constituit p problemă pentru Japonia. Sistemul organizației este unul piramidal având la bază familia pe principiul ,, pater familias,, (șeful ori tatăl). Membrii familiei (ikka) executând fără ezitare la ordinele șefului, indiferent dacă acestea sunt bune, juste ori rele.

Triada chinezească. Este considerată una dintre cele mai vechi grupări criminale asiatice, constituite inițial din grupuri de rezistență contra dinastiei chineze Manchu, care a condus China de la începutul secolului al XVII – lea, având ca și scop răsturnarea acesteia. Cuvântul ,, triadă,, este un concept englezesc, utilizat încă de la începutul dominației englezești asupra unor porturii și regiunii chineze, el constituind emblema sacră a organizărilor criminale autohtone, respectiv triunghiul cu cele trei mari puteri de bază, și anume: omul, pământul și cerul. După formarea Republicii China în anul 1912, dezvoltarea acestor organizării s-a accentuat în Hong Kong și Taiwan, regiunii rămase sub tutelă britanică. Cu toate că structura triadei din prezent diferă de ceea din trecut, aceasta acre la bază, în măsură ridicatp, aceleași tradiții și modalității.

Mafia, triadele și yacuza sunt tipuri tradiționale de manifestare și organizare a criminalității care s-au dovedit a fi longevive și care au avut, la început, un rol pozitiv, dar au degenerat abandonându-și scopul, menținându-și însă principiile de luptă. La baza acestora, în procesul de formare, au stat opresiunea esternă asupra statului, opresiunea internă asupra unei pături sărace și generalizarea sărăciei, arătând în acest fel că se poate organiza criminalitate organizată oriunde și oricând aceste condiții vor exista. Insipirate din aceste trei tipuri, într-o serie state criminalitatea organizată se manifestă, de mai mult timp sau de mai puțin timp, abordând aceleași fapte interzise de legea penală, ori altele mai moderne, important fiind însă câștigul. Țările sărace ori în proces de transformare socio – politică, sunt victime ale criminalității prezente, care se cristalizează, cât și piețe ale criminalității externe, transnaționale care deja există. În acest mod au apărut organizările de tip mafie constituite de către alte grupuri etnice – vietnamezi, kurzi, turci, ruși, țigani, nigerieni ( organizările criminale nigeriene dețin al doilea loc, după chinezi, în SUA pe piața stupefiantelor), columbieni etc. triadele ori yacuza serves drept model popoarelor din Asia de care sunt legate prin tradiții și obiceiuri, reprezentând un pericol real pentru ordinea planetară, având în vedere că aceste popoare depășesc cu mult jumătate din populația globală.

Țara noastră, ca și celelate țări ce se aflau sub regim totalitar, cunoaște 2 perioade în evoluția fenomenului infracțional în sfera criminalității organizate:

Anterior instaurării regimului democratic exista un control absolut aproape în toate sferele socio – economice, control ce se exercită mai ales pentru a menține sistemul dictatorial, dar și pentru permanentul control în interiorul țării, în tranzit, ori în exterior, al cetățenilor țării. Astfel, prin sistemele informatice și de supraveghere, puteau fi identificați germenii creării unor structuri infracționale importante și legislația deosebită de represivă putea stopa orice evoluție în acest sens. Totodată, condiițiile favorabile principale dezvoltării criminalității organizate lipseau: aporoape imbosibilă circulația transfrontalieră a cetățenilor, cu atât mai puțin a infractorilor și deci, înfreunarea importului de tipologii și tehnicii criminale ori perfecționarea ori extinderea celor ce existu deja. Astfel, unele forme clasice ale criminalității organizate nu puteau pătrunde ori nu se puteau dezvolta, ca de pildă traficul și consumul de stupefiante, traficul de armament, traficul de carne vie etc.. acest fapt nu a făcut însă din țara noastră o zonă curată, fără infractori și infracțiuni. Dimpotrivă, infracțiunile grave atingeau cote alarmante. De pildă, rata criminalității cu privire la infracțiuni de corupție în anul 1986, era superioară celorlalte infracțiuni.

Instaurarea regimului democratic în anul 1989 a făcut, ca pe lângă dobândirea tuturor drepturilor democratice de către cetățeni, atât români cât și străini de pe teritoriul țării, să se spargă și barierele ce existau și împiedicau dezvoltarea criminalității organizate. Astfel că pentru multe persoane, și chiar categorii de persoane, autentica libertate a constituit, de fapt, conturarea unor șanse ușoare de a săvârși unele infracțiuni, cu grad înalt de violență și cu modalități grave, și de îmbogățire rapidă prin săvârșirea infracțiunilor. Astfel, apar și sunt consolidate trăsăturile criminalității organizate: organizare ierarhică a grupărilor, caracter transfrontalier și racordare la grupări criminale transnaționale, utilizarea violenței, mai ales pentru reglarea de conturi, practicarea intimidării, practicare corupției etc.. Drept urmare, în țara noastră există în prezent criminalitatea organizată, opini exprimată și acceptată în mediile juridice și politice.

Concluzii

Bibliografie