Interogatoriul Ca Forma de Comunicare

Cuprins

Cap.I. Considerații generale_____________________________________

Noțiunea de interogatoriu judiciar_________________________

Caracteristicile interogatoriului judiciar ca situație de comunicare_

Coordonatele psihologice ale interogatoriului_________________

Cap.II. Relația anchetator-anchetat ca relație de comunicare______________

Contactul interpersonal în biroul de anchetă___________________

Reguli tactice specifice raportului de opozabilitate și confruntare în comunicarea de tip interogatoriu____________________________

Cap. III. Simulare și comunicare. Evidențierea comportamentului simulat prin studierea modului de manifestare a persoanei chestionate________________

Comportament simulat și comunicare________________________

Valoarea comunicațională a indicatorilor verbali, motori și fiziologici specifici conduitei simulate_______________________________

Cap. IV. Etape și strategii de comunicare cu inculpatul sau învinuitul______

Aspecte ale comunicării în diferite etape ale ascultării învinuitului sau inculpatului____________________________________________

Strategii de comunicare cu învinuitul sau inculpatul_____________

Adaptarea la particularitățile psihologice ale diferitelor categorii de infractori_______________________________________________

Cap. V. Aspecte psihologice implicate în comunicativitatea anchetatorului___

Calități morale și intelectual-afective

Tipuri de anchetatori, conduită și comunicare

Concluzii_______________________________________________________

Bibliografie____________________________________________________

Cap.I. Considerații generale

Noțiunea de interogatoriu judiciar

Conform Codului de procedură penală „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată” art.

În literatura de specialitate unele expresii folosite în articolul sus-menționat au fost explicate după cum urmează:

Prin „strângerea probelor” se înțelege atât operația de adunare a probelor cât și operația de evaluare și examinare a lor pentru a se verifica dacă fapte poate constitui obiectul judecății.

Prin „existența infracțiunii” legea are în vedere orice infracțiune indiferent de faza în care în care a ajuns aceasta – infracțiune consumată sau infracțiune.

„Stabilirea răspunderii făptuitorului” semnifică faptul că materialul probator trebuie să elucideze aspectele legate de materialitatea faptelor, de vinovăția făptuitorului ți de existența unor temeiuri în baza cărora acesta poate fi tras la răspundere penală pentru infracțiunea săvârșită.

În completare art. 202 prevede faptul că organele de urmărire penală sunt obligate să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului în vederea justei soluționări a cauzei.

Din cauză că nicio infracțiune nu seamănă cu alta, descoperirea și administrarea probelor presupune o muncă de înaltă calificare și talent profesional.

Comiterea unei infracțiuni conduce indubitabil la unele modificări pe plan psihic, pe planul conștiinței celui care a participat la săvârșirea infracțiunii. Aceste impresiuni materiale pot fi sesizate de un anchetator abil pe o cale indirectă și nu pe o cale directă precum în cazul probelor materiale. Astfel autorul, complicele, instigatorul unei infracțiuni devine purtătorul informației situându-se între faptă în sine și organul judiciar. Astfel Aurel Ciopraga în Tratatul de tactică criminalistică precizează: „cunoașterea acestor informații presupune exteriorizarea, comunicarea, adică transpunerea în imagini verbale a expresiilor păstrate în memorie”.

Realizarea acestui deziderat presupune contactul între organul judiciar(anchetator) și între purtătorul informației(anchetat), lucru realizat prin procedee asemănătoare numite fie ascultare, audiere, ancheta fie interogatoriu judiciar.

Astfel ascultarea reprezintă actul procedural prin care învinuitul, inculpatul, martorii sau celelalte părți sunt chemate să dea explicații organelor judiciare.

Acest termen precum și cel de audiere pare mai apropiat de schimbul unilateral de informații și nu caracterizează raporturile de opozabilitate și confruntare existente pe tot parcursul urmăririi penale.

Termenul de anchetă, cu toate că a fost folosit în trecut și mai este astăzi susținut de unii specialiști, pare mai apropiat sociologiei și este totodată asociat cu regimul abuziv promovat de organele statului de dinainte de 1989.

Cea mai potrivită noțiune folosită pentru a descrie complet aria de

cuprindere este aceea de interogatoriu judiciar.

Prof. dr. Butoi Tudorel definește interogatoriul ca fiind „contactul impersonal verbal, relativ tensionat emoțional, desfășurat sistematic și organizat științific, pe care îl poartă reprezentantul organului de stat cu persoana banuită în scopul culegerii de date și informații despre o faptă infracțională în vederea prelucrării și lamuririi împrejurărilor în care sa comis fapta, a identifica făptuitorii și în funcție de adevăr a stabili răspunderile”

Această definiție cuprinde o serie de elemente care aplicate conduc la realizarea următoarelor deziderate:

strângerea și coroborarea probelor;

stabilirea existenței infracțiunilor;

identificarea și stabilirea făptuitorilor(autor, complice, instigator);

stabilirea răspunderii penale a făptuitorilor;

Dicționarul explicativ al limbii române definește interogatoriul ca fiind

„totalitatea întrebărilor adresate de organul judiciar persoanelor care sunt ascultate în procesul penal cu privire la faptele ce formează obiectivul procesului și a răspunsurilor date de acesta”.

Caracteristicile interogatoriului judiciar ca situație de comunicare

În urma analizei structurii interogatorului dar și a practicii judiciare se desprind câteva trăsături specifice:

Interesele contrare;

Inegalitatea statului;

Tensiunea comportamentului expresiv;

Demersul neuniform, contradictoriu;

Intimitatea, stresul și riscul;

Opozabilitatea de interese

Se explică cel mai ușor prin statutul diferit a celor doi participanți la proces: pe de o parte anchetatorul și de partea cealaltă învinuitul sau inculpatul.

Anchetatorul este motivat de însăși natura profesiunii sale aceea de a afla adevărul, de a stabili vinovăția fiecărui participant în cauză, de a elucida fiecare aspect al cauzei.

Pe de cealaltă parte învinuitul sau inculpatul încearcă să-și ascundă vinovata, să-și diminueze participația la faptă, să ascundă participația altor persoane la fapta prevăzută de legea penală. El este animat de protejarea libertății sale cu orice preț.

Inegalitatea statului

Inculpatul apare în poziția autorului infracțiunii, în postura celui care nu a respectat legea penală și care urmează a fi tras la răspundere urmând să suporte consecințele acțiunilor sale. În schimb investigatorul este investit cu autoritatea funcției și instituției pe care o reprezintă și urmărește tocmai tragerea la răspundere a persoanei care a săvârșit o infracțiune. Organul judiciar îl poate ține în control pe făptuitor, îi poate induce acestuia o stare de tensiune emoțională pentru a-i observa acele elemente surpriză-date și informații de care făptuitorul nu știe că au ajuns la cunoștința investigatorului. Aceasta poate duce la dezechilibre din partea anchetatului și eventual la unele mărturisiri.

Dar investigatorul ne este tot timpul în avantaj și nu tot timpul poate controla intr-un mod eficient și productiv situația. Este vorba despre faptul că investigatorul trebuie să acționeze în limitele legale în timp ce învinuitul sau inculpatul poate folosi și mijloace din afara legii fără a fi neapărat sancționat. El poate induce anchetatorul pe o pistă greșită, poate minți sau poate chiar intimida anchetatorul prin amenințări la dresa acestuia.

Rezultă că „ascultarea învinuitului sau inculpatului constituie o luptă, un joc al inteligenței, purtat înainte de toate, cu arme psihologice”.T. Butoi Psihologie judiciară

Tensiunea comportamentului expresiv

Comportamentul anchetatului în timpul interogatoriului este unul voluntar, el încercând să se controleze ținând cont de situația lui de la momentul respectiv și de consecințele actelor sale. Atitudinea anchetatului este rezultanta a două caracteristici importante: obișnuințele sale sociale și instinctul de autoconservare.

În timpul unei interogări, datorită interacțiunii dintre investigator și anchetat apar mai multe tipuri de reacții observabile:

Trăsături de comportament: mers, timpul de reacție ….

Expresii emoționale: tremurul, spasm glotic, paloarea….

Atitudinea socială

Raționamentul învinuitului.

Demersul neuniform, contradictoriu.

De multe ori infractorii(mai ales cei ocazionali) ajung la mărturisiri dar parcurg un drum sinuos până la recunoașterea finală. Ei pot recunoaște la început anumite lucruri și apoi să le nege categoric. În final pot face mărturisirea finală dar de mai multe ori incompletă.

Sinuzitatea mărturisirii depinde și de felul cum învinuitul îl privește pe anchetator: dacă îl consideră inferior lui din punct de vedere intelectual sau al materialului probator pe care îl deține, învinuitul va da cât mai piține informații și va fi foarte atent la ceea ce afirmă. Când anchetatorul este în mod evident superior, învinuitul va încerca doar să minimalizeze participația sa la cauza penală.

Intimitatea, stresul și riscul

Interogatoriul nu este doar tehnic ci cuprinde multe chestiuni psihologice care caracterizează drama judiciară prin care trece învinuitul. El de multe ori trebuie să recunoască fapte reprobabile precum viol, incest, crima fiindu-i greu să treacă peste sentimente de teamă sau e rușine. De aceea interogatoriul trebuie să aibă loc intr-o cameră specială pentru interogatoriu care să aibă luminozitate, să fie izolată fonic, în care să nu aibă acces persoane decât anchetatorul, întrucât relația interpersonală devine specială prin intimitate.

Cu toate acestea mărturisirea nu este posibilă decât odată cu câștigarea încrederii învinuitului.

Coordonatele psihologice ale interogatoriului judiciar

Din perspectiva psihologică interogatoriul este o sumă de relații interpersonale ale unui subiect constant, care este anchetatorul și ceilalți subiecți-învinuit, inculpat.

Investigația specifică anchetatorului, pornește de la o problematică dificilă, dar și de la o diversitate căreia anchetatorul trebuie să i se adecveze pentru a reuși să-ți îndeplinească obiective privitoare la : strângerea probelor, care consta în operația de adunare a lor, cât și de examinare și interpretare a lor; existența infracțiunilor consumate sau rămase în stare de tentativă; identificarea făptuitorilor și a poziției acestora față de infracțiune – autori, instigatori, complici; stabilirea răspunderii penale a făptuitorilor.

În toate aceste obiective, psihologia este implicată în mod decisiv, “întrucât construcțiile juridice ale dreptului se fundamentează pe psihologie,pe fenomenele ce constituie obiectul de studiu ale psihologiei, între care menționăm marile probleme ale intenționalității și voinței de drept”.

Oricare din obiectivele interogatoriului judiciar le avem în vedere, urmărirea lor debutează prin stabilirea unei relații primare interpersonal cu o anumită persoană al cărei loc se va contura pe măsură ce se înaintează spre aflarea adevărului.

Imaginea poziției psihologice a anchetatorului nu va putea fi înțeleasă și nici dimensiunea reală a responsabilității sale sociale, inclusive stresul professional, dacă se ignoră complexitatea fenomenelor de criminalitate și dificultățile cauzelor complexe, fără să mai luăm în calcul riscurile profesiei și amenințările la care sunt supuși aceștia.

“Profesiunea anchetatorului judiciar este, psihologic vorbind, o profesiune stresantă, de risc, de curaj și de spirit de sacrificiu”.

Stările de tensiune generate de permanent confruntare a anchetatorului cu partenerii săi nu trebuie să depășească cadrul legal stabilit pentru interogatoriu, recursul la mijloacele prohibite de lege putând compromite întreaga activitate. De reținut în acest sens este faptul că orice fisură în metodologia interogatoriului va fi exploatată în demontarea întregii acuzații formulată în rechizitoriu și susținută în instanță. Interogatoriul este asemenea unei partied de șah în care se confruntă doi adversary cu stiluri diferite, tensiunea psihologică fiind comparabilă: investigatorul, ethnic și plin de imaginație și infractorul viclean și speculativ.

Așadar “ un bun magistrat ar trebui să aibă înțelepciunea lui Solomon, logica lui Aristotel, răbdarea lui Hristos, rigurozitatea științifică a lui Pastuer ți inventivitatea lui Edison”.

Din perspective experinței practice se disting următoarele patru situații:

1. Planul situațional deschis. Este caracterizat de situația în care datele despre comiterea infracțiunii sunt cunoscute de ambele părți. În această situație totuși infractorul, deoarece cunoaște informațiile legate de caz sau despre care are cunoștință și anchetatorul, le poate nega, pe considerentul că nu sunt probe suficiente împotriva sa. În alte circumstanțe infractorul poate recunoaște anumite fapte pentru a acoperi altele mai grave, despre care investigatorul nu are practic informații. Pentru a evita rezultatele negative trebuie acordată o atenție deosebită întregului context și dacă infractorul a recunoscut totul cu ușurință, trebuie să fie analizată cu atenție acestă poziție.

Planul situațional orb. Este caracterizat de situația în care informațiile despre comiterea infracțiunii, probele materiale sunt cunoscute numai de anchetator. În această situație investigatorul nu trebiue să prezinte probele prin procedeul frontal, deoarece este posibil să mai existe date și informații despre care investigatorul să nu știe. Interogatoriul trebuie să decurgă lent, urmărind toate detaliile, iar probele trebuie administrate pe rând de la cele complexe, urmărind reacția infractorului de fiecare dată când îi sunt sancționate erorile flagrante din declarațiile sale.

Planul situațional ascuns. Este caracterizat de situația în care informațiile despre infracțiunea comisă sunt cunoscute doar de persoana interogată. Aceste situații sunt cel mai des întâlnite în cauzele cu autori necunoscuți. De regulă este vorba de infracțiuni grave, complexe, faptele fiind comise cu premeditare, în săvârșirea acestora infractorii ștergându-și urmele, denaturând și dezinformând, creându-și alibiuri. În practica judiciară se cunosc situații în care infractorii au fost cunoscuți în calitate de bănuiți în cadrul interogatoriului, dar audierile clasice nu au dat nici un rezultat. În acest sens poate fi utilizată metoda investigării comportamentului simulat prin poligraf, care deseori aduce rezultate pozitive.

Planul situațional necunoscut. Este caracterizat de situația în care datele despre comiterea infracțiunii nu sunt cunoscute nici de anchetator (acesta nu știe dacă suspectul este cel care a săvârșit infracțiunea), nici de infractor (suspectul neștiind dacă investigatorul cunoaște date despre infracțiunile comise de el).

În acest plan discuțiile purtate sunt oarecum lipsite de substanță, iar respectarea prezumției de vinovăție blochează orice dialog constructiv pentru investigație. În apărarea sa suspectul poate acuza organele de urmărire penală de abuz.

Din discuțiile purtate în prezența acestui plan situațional pot apărea situații întâmplătoare, neprevăzute care exploatate pot conduce la descoperirea infracțiunilor. Aceasta presupune calm, tact în discuțiile purtate de către anchetator cu orice persoană care aparent nu are legătură cu fapta comisă. Prin practică se exersează intuiția, calitățile și aptitudinile personale, care combinate în timp conduc la ceea ce se numește fler profesional.

În cadrul relațiilor interpersonale din interogatoriul judiciar, investigatorul trebuie să dea mare importanță comportamentului său expresiv. Autocontrolul este o necesitate ce are scopul de a contracara studierea anchetatorului de către suspect. În realitate există unii infractori extrem de intuitivi și vicleni, capabili să interpreteze reacțiile anchetatorului, dându-și seama de reacțiile care le produc declarațiile sale în ochii interlocutorului. Astfel el poate deduce ce probe are anchetatorul speculând aceasta în defavoare sa.

Cap. II. Relația anchetator-anchetat ca relație de comunicare

Contactul interpersonal în biroul de anchetă

Relația interpersonală anchetator-anchetat pune în evidență, în primul rând, trăirea emoțională creată de contactul cu reprezentantul official al autorității, în cadrul căreia se va desfășura o activitate cu caracteristici special – interogatoriul judiciar. Atitudinea oficială, politicoasă dar rezervată, profesională, prin ținută și vocabular a anchetatorului care chestionează, pune în vedere, precizează, creează un fond emoțional difuz pentru persoana anchetată, fapt resimțit de oricare altă persoană chemată în mod official pentru a da relații în cauză.

Din diferite motive persoana anchetată manifestă teamă. Din această cauză, majoritatea cercetărilor se desfășoară într-o anumită tensiune emotivă sau nervoasă, anchetatul apreciind uneori exagerat reacțiile anchetatorului.

Ca urmare a contactelor anterioare, anchetatorul apreciază comportamentul expresiv, ca pe o realitate evident, ca pe o totalitate de trăsături care evidențiază stări, sentimente și dispoziții sufletești a căror interpretare corectă este o necessitate absolută.

Prin urmare anchetatorul trebuie să fie atent asupra comportamentului expresiv al anchetatului pentru a detecta reacțiile care pot indica că acesta spune adevărul sau dimpotrivă doar simulează, deghizându-și, mascându-și adevăratele trăiri. Suspectul poate simula stăpânirea de sine,calmul, nedumerirea, unele stări de suferință, atitudine de revlotă ori de protest. Lipsa de naturalețe și de convingere a acestor simulări este evident în fața unei conduit ferme, ofensive a investigatorului. Spre deosebire de reacțiile simulate, manifestările involuntare reprezintă reacții fiziologice interne ale anumitor sisteme funcționale aflate preponderant sub dependența sistemului neuro-vegetativ, aceste fiind greu controlabile.

Practica judiciară dar și literatura de specialitate evidențiază în acest sens: înroșirea feței, creșterea volumului glandelor sanguine( la tâmple și la carotidă), spasmul glotic, tremurul vocii, sudorația temporal, frământatul mâinilor, perioadă de latent în răspunsuri, evitarea pivirii anchetatorului. Este evident că un anchetator experimentat nu poate negija un asemenea comportament. Pentru acesta tremurul vocii, al mâinilor, culegerea unor scame imaginare, contraîntrebările vor fi sufficient de lămuritoare asuora conduitei unei personae suspecte.

Nu rareori inhibiția emoțională este interpretată ca indiciu al vinovăției, iar comportamentul învinuitului se apreciază ca fiind simulate. Cu privire la interpretarea corectă a tabloului psihocomportamental, ea își fundamentează temeiurile în psihologia persoanei, psihologia medical dar nu se poate pune în formuleprecise interpretarea mimicii, a gesturilor, a expresiilor unei personae.

În general, prin discuții introductive, legate de situația familial, profesională, antecedente, stare de sănătate, probleme de perspectivă se obține o anumită deconectare a individului, o încălzire la nivelul relației interpersonal, absolute necesară trecerii către chestionarea cu privire la bănuiala care i se adduce.

În cazul persoanelor sincere dar labile emoțional, fără experință în raport cu astfel de situații, este necesar, ca o condiție a reușitei, crearea unui climat de siguranță și încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat în care ele să-și înțeleagă statutul în fața autorității și ce obligații le revin. Nerealizarea acestui climat poate duce odată cu atacarea problemei critice, la inhibări emoționale. Labilul emoțional (chiar fără a fi vinovat) va reacționa împovărat de disconfortul psihic al temerii pe care o resimte cauzată de învinuirile care i se aduc. Gesturile de nervozitate, ridicarea tonului pe lângă faptul că reprezintă lipsă de profesionalism, pot provoca dezorganizare în gândire și în stările sufletești ale învinuitului emotive.

Există, în cazul acesta, pericolul de a se interpreta în mod greșit așa numitul moment psihologic, prin chestionarea directă cu implicare, precizări cu caracter acuzator sau prezentarea de probe poate complica și mai mult tabloul psiho-comportamental al învinuitului emotive, el putând ajunge la recunoașterea unor fapte pe care nu le-a comis.De aceea trebuie privită cu multă atenție declarația făcută de o persoană emotivă, dacă îi este defavorabilă.

Dacă labilului emoțional i s-a creat un climat introductive de încredere(în situația în care totuși este nevinovat) i se poate adduce în față problematica critic fără riscuri.Aceasta prilejuiește de regulă, un comportament în care se descifrează ușor indiciile naturaleței și dezinvolturii în argument și justificări, iar învinuitul va manifesta mai degrabă curiozitate față de învinuirile care i se aduc decât teamă și va răspunde promt la întrebări.

Lucrurile iau altă întorsătură dacă în postura învinuitului se află chiar autorul faptei. În acest caz se constată, de regulă, că discuțiile introductive pe problematica colaterală nu dau roadele scontate.Atmosfera rămâne rece, răspunsurile sunt scurte, iar învinuitul nu se angajează în discuții. În urma analizei mimico-gesticulare a învinuitului, o fină interpretare va surprinde faptul că dacă totuși pe fondul sărac al discuțiilor colaterale se pot obține informații, chiar infime, în cazul atacării problemelor critice discuțiile se vor bloca. Mai ales în cazul infracțiunilor grave precum omorul, învinuitul va nega stereotipic ( nu știu, nu cunosc), va evita privirile anchetatorului, va avea pause înainte de răspuns, va prezenta semen de sudorație etc.

Manifestarea acestor tipuri de tulburări psiho-comportamentale se explică printr-un mechanism subtil. Învinuitul care a săvârșit infracțiunea nu are predispoziții pentru tematici colaterale, cu alte cuvinte nu are capacitatea de a se gândi decât la infracțiunea pe care a comis-o. Centrul excitației sale nervoase polarizează întreaga personalitate exclusive către fapta săvârșită și consecințele acesteia. Chiar dacă i se oferă posibilitatea destinderii, el va rămâne prizonierul condiției sale de învinuit în cauză.

Cu toate acestea, învinuitul-autor va încerca să-și ascundă temerile, să braveze dar stă în puterea organului de urmărire penală să desprindă cu ușurință și să interpreteze correct notele artificialului, lipsa de participare, starea de discomfort psihic, teama și suspiciunea continuă în întreaga expresie a învinuitului nesincer. Autorul este preocupat de ceea ce banuiește că va urma după aceasta, fiind continuu în gardă cu privire la aspectele critice pe care le intuiește că urmează și în raport cu care își creează alibiurile.

Învinuitul care nu a săvârșit fapta care i se impută se dăruiește tematicii abordate, participând cu naturalețe la dezvolatrea ei. Odată ce îi sunt lămurite drepturile, statutul și rolul pe care îl are acesta va alunga din plan psihic toată problematic ace îi provocase temere, iar cu privire la învinuire va argument natural, dezinvolt, participative, dezinhibat, neavând nimic care să-i inspire teamă.

În cursul interogatoriului se pot obține rezultate importante prin interpretarea manifestărilor psihocompotamentale și a reactivității de expresie a învinuiților față de întrebările directe în raport cu aspectele critice:

-Pe cine bănuiți, dacă susțineți că nu ați săvârșit crima?

– Credeți că autorul acestei fapte va fi descoperit?

– Ce credeși că ar merita autorul pentru fapta sa?

Învinuitul care nu a săvârșit fapta va fi caracterizat printr-o participare original, persoana sinceră fiind spontană în răspunsuri și își va exprima părerea deschis chiar dacă nu bănuiește o persoană, în special. De regulă aceștia își vor exprima părerea că adevărul va ieși la iveală, că autorul va fi prins și pedepsit etc. Dacă îi va fi cerută părerea depre pedeapsa ce îi trebuie aplicată vinovatului, acesta se va pronunța pentru maximum posibil.

Învinuitul care a comis fapta, punându-i-se aceleași întrebări va răspunde ezitant, încurcat deoarece aceste întrebări au effect paralizant asupra acelora care au comis fapta și mai ales dacă i se pun în momentele propice ale discuției. Referitor la identificarea autorului și tragerea la răspundere penală a acestuia răspunsurile obișnuite sunt: “eu știu ce să zic”, “ nu știu”, “ depinde“, iar în privința pedepsei care îi va fi aplicată autorului răspunsurile uzitate sunt : “ nu mă pricep“ , “ ce-o vrea legea “

Etc. În mintea anchetatorului trebuie să trezească suspiciuni nu numai răspunsurile ci mai ales efectul aproape paralizant al întrebărilor.

Învinuitul-autor va fi neparticipativ, ostil, rămânând în expectativă, de regulă nu are puterea de a bănui pe cineva, vine cu justificări și temeri de genul că nu poate să dea vina pe nimeni ori s-ar putea să greșesc, nepropunând soluții care să contribuie la identificarea autorului.

Manifestările comportamentale și psihofiziologice amintite nu pot fi controlate, vor acompania întreaga stare de disconfort psihic pe care o trăiește învinuitul. Cu toate că aceste manifestări dau indicia importante anchetatorului, acestea nu trebuie considerate veritabile probe de vinovăție, la fel cum nu trebuie considerată incontestabilă o declarație venită din partea unei persoane sigură pe ea care dă răspunsuri cu promtitudine. Efectele emționale, corroborate cu probe verificate, pot sublinia, adică pot confirma că un argument în plus constituie indicia orinetative asupra comportamentului simulate cu promptitudine.

2.Reguli tactice specific raporturilor de opozabiliate și confruntare în comunicarea de tip interogatoriu

În cazul interogatoriului judiciar comunicarea nu se realizează doar prin intermediul limbajului articulate, ci se realizează transfer de informații și prin alte modalități orecum mimica, gestuca, tonalități etc. Canalele non-verbale realizează un surplus de comunicare. Avantajele acestor modalități de transmitere a informațiilor prezintă avantajul că scapă controlul voluntar, creându-se astfel posibilitatea ca anchetatorul să descopere date pe care învinuitul nu dorește să le transmită.

O altă chestiune specific în cadrul anchetei judiciare este controlul din priviri pe care emițătorul îl efectuează periodic, chiar și în timpul în care el vorbește. Pe parcurs el urmărește reacția partenerului și în funcție de ceea ce observă el își modifică sau nu mesajul. Astfel de controale sunt făcute des în timpul interogatoriului, mai ales când învinuitul nu știe de ce probe dispune anvhetatorul. Pe învinuit îl interesează dacă strategiile sale au produs efectul scontat și anchetatorul crede declarațiile sale.

Cunoașterea valorii informative a pendulării privirii trebuie să îl facă suspicios pe anchetator, care trebuie să-și controleze mimica și privirea sa. Cu cât anchetatorul vrea să fie mai puțin permisiv, să nu se lase tatonat de bănuit, cu atât trebuie să fie mai stăpân pe cele mai mici reacții involuntare care l-ar putea trăda și ar da o armă valoroasă bănuitului.

Privirea anchetatorului nu trebuie să fie un mijloc de informare pentru învinuit ci un mod de condiționare, deci bănuitul nu trebuie să știe sub nicio formă sacă răspunsurile sale au valoare de adevăr în ochii anchetatorului.

Evitarea privirii celor investiți cu autoritate, de către cei audiați, în opinia specialiștilor este un semn de frustrare. Pierderea, chiar și temporară a libertății, contribuie la acea stare de frustrare care în multe cazuri duce la agresivitate, manifestată prin răspunsuri insolente, sfidare și ca reacție la privirea anchetatorului, evitarea de a-l privi în ochi.Deci starea de frustare nu trebuie confundată cu sinceritatea sau nesinceritatea subiectului.

În practica judiciară cât și în literature de specialitate, sunt câteva reguli care pot adduce un opponent în situația de a colabora și ghidează desfășurarea întregului interogatoriu:

Anchetatorul trebuie să conștientizeze că este privit îndelung înainte de a fi ascultat;

La rândul lui anchetatorul trebuie să știe să observe și să asculte; Învinuitul trebuie observant în ansamblul său, apoi fiindu-i studiate gesturile, mimica. Sunt importante atât răspunsurile pe care le dă cât și pauzele pe care le face înainte de acestea;

Se recomandă a avea o atitudine deschisă față de învinuit, care uneori trebuie încurajat prin folosirea unor formule de generalizare , nu de particularizare (“ nu ești singurul care a făcut asta“) la speța în cauză, ori de minimalizare a riscurilor sau pericolului la care se expune.

Bănuitului trebuie să i se lase impresia că a fost ascultat cu atenție, acest fapt semnificând respectul față de interlocutor . În perioadele când suspectul este de părere că a fost integral crezut, i se pot pune întrebări de verificare pentru a specula momentele psihologice create.

Trebuie să se țină cont de regula conform căreia timpul trece în devafoarea învinuitului într-un interogatoriu, deoarece presiunea psihică asupra subiectului cerște, intervine starea de oboseală asupra acestuia. Starea tensionată poate conduce la mărturisiri complete. De aceea după ce se crede că s-au epuizat toate mijloacele de persuasiune, trebuie să se insiste în continuare. Prin urmare anchetatorul va avea o atitudine calmă, echilibrată dar și de rezistență.

Chiar dacă învinuitul este autor al unor fapte grave, o atitudine umană, corectă față de acesta adduce beneficii anchetei, deoarece se creează un climat favorabil pentru a obține în limitele posibilului cât mai multe informații. Un sfat, istorisirea unei povești asemănătoare, oferirea unei țigări sau a unei cafele pot conduce în final la confesiuni complete. Dar aceste gesture nu trebuie confundate cu iertarea sau bunăvoința. Pentru a se crea acest climat este imperios necesar ca ancheta să se desfășoare în cabinetul de interogatoriu, în prezența doar a învinuitului și a anchetatorilor, în condiții optime de luminozitate și de liniște.

Cap. III Simulare și comunicare

Evidența comportamentului simulate prin studierea modului de manifestare a persoanei chestionate

Comportamentul simulat și comunicare

Una din formele de simulare o constituie minciuna, atunci când este comunicată prin limbaj. Rousseau comenta definiția în felul următor: “ a minți înseamnă a ascunde ce trebuie dat în vileag“.

Sinceritatea este o prescripție morală care nu poate fi întotdeauna o realitate psihologică. Minciuna afirmată de subiect este justificată sau nu, astfel ea reprezintă starea unei încercări de a falsifica răspunsul just la o întrebare, ascunzând stările emoționale demascatoare.

O altă formă mai intimă de simulare, nu mai putin răspândită însă, o constituie refuzul de a-și mărturisi și de a recunoaște o anumită atitudine reală față de o persoană oarecare sau încercarea de a-și camufla față de sine însuși o anumită dorință pe care totuși o simt.

Simulând, oamenii caută să-și convingă autorii de poziția pe care și-o expun aparent. La anxioși, de exemplu, se observă adesea tăinuirea adevărului motiv de anxietate. Simularea îmbracă în exterior intenția de a induce în eroare prin trei procedee mascate:

Printr-o atitudine prin care individul încearcă să ofere rațiuni cât mai plauzibile pentru justificarea unor greșeli sau a unui comportament pe care sigur îl bănuiesc a fi condamnabil;

Alții căuta să-și proiecteze atitudinile personale în contul altora;

Inversul acestui tip de mascare o constituie identificarea, prin aceasta individual atribuindu-și voit component sau atitudini ale altor personae;

Schema acestor procedee de mascare a motivelor reale, care sunt surse ale anxietății aparține lui Coleman.

Ca și minciuna, în orice alt tip de simulare există un anumit grad de a înșela. Intenția este acea caracteristică esențială care deosebește o eroare de un fals.Simularea este deci o semnificație social. Odată cu complicarea vieții sociale, tipurile de simulare devin tot mai numeroase și uneori niște necesități.

Cazul simulării absolute, a falsificării voite a adevărului printr-o formă exprimată verbal –minciuna- cu ascunderea expresiilor aparente ar putea-o demasca. Oricărui comportament aparent îi corespunde, cu necessitate comportamentul inaparent. Ceea ce este fals este sensul imprimat de individ componentei oferite spre observație directă.

Comportamentul este, în fapt, inseparabil de formele sale de manifestare și acționează ca un tot. De aici și posibilitatea cunoașterii sigure a simulării comise. Inaparența în simulare este până la urmă nu numai ce se încearcă a fi ascuns, ci produsul dintre inaparență care corespunde cu ceea ce este lăsat voit să se exteriorizeze și inaparența care trebuie să rămână un secret personal.

Acțiunea simulării are un aspect aparent ( care ne poate duce în eroare), dar și unul inaparent. Formele comportamentului inaparent, indicate cu ajutorul indicatorilor fiziologici sunt numeroase, de la modificări bioelectrice surprinse de EEG, până la creșterea tonusului sau la mișcări musculare care anticipează direcționarea unor organe sensitive sau apatice către obiectul atenției.

Valoarea comunicațională a indicatorilor verbali, motori și fiziologici specifici conduitei simulate

Fiecare persoană la întâlnirea cu o altă persoană realizează în cursul unui proces, care la început eset pur intuitive și care devine conștient, o cunoaștere a însușirilor psihice ale persoanei respective și în funcție de care își adaptează propriile manifestări. Această cunoaștere se realizează la început pe baza elementelor : statură, ținută, gesture, fizionomie, mimică și exprimare. Se poate forma așa numita prima impresie. Uneori prima impresie este eronată și de aceea trebuie să acordăm credit limitat primei impresii și să apelăm ori de câte ori este nevoie la o observare atentă, lucidă.

Există în fiecare om tendința de a părea în fața celorlați, în lumina cea mai bună și dacă se poate ceva mai mult decît este : mai intelligent, mai atrăgător, mai important. Aceasta duce la intensificarea unor trăsături pozitive și la diminuarea unor defecte. De regulă, o reacție cu cât este mai spontană cu atât este mai adevărată. Unele persoane afișează o mască sau o poză, ceea ce dă la un comportament ascuns, forțat. De aceea, observațiile asupra conduitelor oamenilor trebuie să fie mereu supuse analizei pentru a discerne ceea ce este adevărat și ceea ce este mimat, fiind doar o aparență.

Cercetările despre minciună arată că nu există nicio diferență între femei ți bărbați din punct de vedere al minciunilor spuse, dar că există anumite tipuri de minciuni preferate de fiecare categorie. Unii oameni consideră că a minți este o crimă indiferentde importanța minciunii sau de efectele ei, în timp ce alți oameni consider că anumite minciuni sunt îndreptățite, poate chiar necesare.

Oamenii diferă foarte mult din ounct de vedere al înclinației spre minciună. Oamenii care obțin scoruri înalte la scalele de manipulare sunt mai înclinați să mintă și să nu aibă remușcări în această privință. Același lucru este valabil și pentru persoanele foarte sociabile și expressive. Escrocii trebuie să fie mincinoși foarte pricepuți ; de fapt, capacitatea de a proiecta o imagine a cinstei, fără niciun fel de remușcări, este o trăsătură esențială a rolului pe care trebuie să-l joace. Deși minciunile formează o bună parte din schimbările informaționale cu ceilalți, nu ne putem da seama întotdeauna dacă o persoană ne induce în eroare sau nu. Asta din cauză că nu svem indicia, pentru că 90% din minciuni sunt însoțite de indicatori care, ca și amprentele unui criminal, lasă în urmă dovezi ale înșelăciunii. Deseori unii se mândresc cu capacitatea lor de a detecta dacă o persoană spune adevărul sau minte, mai ales dacă își cunosc interlocutorul. Însă s-a mai descoperit că și în cazul persoanelor care se cunosc bine capacitatea lor de a sesiza minciunile interlocutorului nu devine mai mare, ci uneori chiar scade. Aprecierile lor nu devin mai exacte, doar încrederea lor crește. Când oamenii ajung șă se cunoască bime, emoțiile încep să interfereze cu capacitatea lor de analiză și acest lucru duce la scăderea capacității de adetecta reciproc minciuna. În final, când fiecare ajunge să știe ce tip de dovadă a înșelătoriei căuta celălalt în comportamentul său, își poate modifica comportamentul pentru a reduce șansele detectării acestor indicatori.

Motivele care conduc la performanțe reduse în descoperirea minciunilor ar putea fi următoarele:

Ignoranța

Chiar și atunci când există semne clare că o persoană minte, acestea pot trece neobservate, pentru că uneori oamenii nu vor să recunoască fața de ei înșiși că o persoană minte. Escrocii înțeleg perfect acest principiu. Sunt mereu atenți să spună ceea ce interlocutorul vrea să audă. Dorința de a nu descoperi adevărul este prezentă și în politică.

Înălțimea pragului

Este probabil ca persoanele foarte încrezătoare și care nu acceptă să fie înșelate să își stabilească un prag foarte înalt. Prin urmare, vor identifica foarte corect persoanele sincere dar nu și pe cele care le duc în eroare. Cu persoanele foarte suspicioase lucrurile stau invers – pentru că își fixează un prag de detectare foarte scăzut, identifică majoritatea încercărilor de a induce în eroare, dar nu reușesc să identifice persoanele sincere. În acest sens, ofițerii de poliție sunt un exemplu bun pentru că ei tind să își fixeze pragul foarte jos. Motivul pentru care au succes în detectarea mincinoșilor este faptul că tratează pe toată lumea ca pe niște potențiali mincinoși.

Intuiția

Există două moduri de a identifica un mincinos – căutând active indicatori ai minciunii sau bazându-ne pe intuiție. Recent s-a descoperit că persoanele care se bazează pe intuiție au o probabilitate mai mică de a detecta mincinoșii decât acele care iau decizii pe baza unor dovezi concrete.

Cauze multiple

Deseori oamenii fac greșeala de a considera că anumite acțiuni sunt semen clare ale inducerii în eroare și că acestea nu pot avea și alte cause. De exemplu, uneori se presupune că persoanele care își ating nasul în timp ce vorbesc spun automat o minciună; că gestul respective nu indică decât minciună. Aceste presupuneri trec cu vederea faptul că acțiunile și afirmațiile care sunt uneori indicatori ai minciunii, pot fi uneori indicatori ai unei stări mentale care nu are legătură cu minciuna. Oamenii care au încredere totală în testarea cu poligraful cad frecvent în această capcană. Poligraful măsoară frecvența respirației, ritmul cardiac și transpirația palmelor. Când oamenii devin anxioși, ritmul lor respirator și cardiac crește, iar palmele încep să transpire din abundență. Când o persoană minte ea este deseori îngrijorată și anxietatea ei poate fi detectată de poligraf. Totuși sunt situații în care persoanele sunt anxioase fără să mintă, așa cum există personae care mint fără niciun fel de teamă.

Concentrarea pe odirecție greșită

Un motiv pentru care oamenii nu reușesc să detecteze minciunile este căutarea indicatorilor pe o direcție greșită. Locul în care oamenii caută de obicei semne care să arate intențiile interlocutorului este determinat de idea loe despre posibili indicatori ai minciunii. Unii, în activitatea lor de detecatre a minciunii, se ghidează după privirea furișă și mobilă sau agitația vizibilă la nivelul mâinilor. Alte semne ale minciunii pe care oamenii le menționează des sunt zâmbetul, clipitul rapid, pauzele lungi și debitul verbal prea mare sau prea mic. Unele din aceste comportamente sunt întradevăr indicatori ai minciunii, dar multe nu sunt.

În continuare vom analiza sursele de elemente semnificative din cadrul simptomaticii labile și câteva concluzii posibile:

Privirea

Majoritatea oamenilor consider că evitarea privirii este un semn de inducere în eroare. Se presupune că mincinoșii se simt vinovați, jenați și îngrijorați și că le vine greu să-și privească victima în ochi, deci își feresc privirea. În realitate lucrurile nu stau așa. În primul rând paternurile privirii sunt destul de instabile – în timp ce unii mincinoși își feresc privirea, alții dimpotrivă măresc intervalul în care își privesc în ochi interlocutorul. Privirea fiind destul de ușor de controlat, mincinoșii își folosesc ochii pentru a proiecta o imagine de sinceritate. Știind că în general evitarea privirii este un semn de minciună, mulți mincinoși fac exact invers, ei măresc deliberat durata contactului visual pentru a da impresia că spun adevărul. Deci dacă vreți să aflați dacă cineva minte, nu căutați să priviți doar privirile lăturalnice ci căutați și momentele în care interlocutorul vă privește mai intens decât de obicei.

Un alt semn al minciunii este clipitul rapid. Este adevărat că atunci când trăim o emoție intensă sau atunci când activitatea mental se intensifică, ritmul clipirii suferă o accelerare corespunzătoare. Rata normală de clipiri este de 20 de ori pe minut, dar aceasta poate deveni de 4-5 ori mai mare când suntem în tensiune. Când cineva minte, deseori emoțiile li se intensifică și când mincinoșii caută un răspuns la o problemă incomodă, procesul gândirii se accelerează. În acest fel, deși minciuna esre deseori asociată cu clipirea totuși nu trebuie să uităm că există moment când persoanele au o rată mai înaltă a clipirii nu pentru că mint ci pentru că sunt sub tensiune. De asemenea, există moment când mincinoșii au o rată normal a clipirii.

Gradul de deschidere a ochilor este în mare măsură edificator pentru situația în care se află persoana. Astfel ochii larg deschiși pot semnifica : neștiință, absența sentimentului de culpă sau de teamă, receptivitate, interes, căutare.

Deschiderea mai redusă a ochilor poate semnifica : atitudine de neacceptare, de rezistență față de informațiile primate, suspiciune, tendința de a descifra intențiile interlocutorului, tendința de a se ascunde, de a masca propriile gânduri sau intenții, oboseala sau starea de plictiseală.

Direcția privirii joacă un rol important în determinarea expresiei feței.

Privirea în lateral poate semnifica atitudine de umilință, sentiment al vinovăției, rușine.

Privirea în sus, peste capul interlocutorului, denotă lipsă de respect pentru acesta.

Ochii îndreptați ferm către interlocutor, susținând fără dificultate privirea acestuia, arată sinceritate, atitudine deschisă, hotărâre, sau în altă situație atitudine critic sau provocatoare.

Persoanele cărora privirea le fuge în permanență, în toate direcțiile, neputându-și fixa și susține pe cea a interlocutorului se pot caracteriza prin lipsă de fermitate, tendința de a-și ascunde intențiile, gândurile. Privirea fixă imobilă, denotă o anumită lipsă de aderență, de contact cu realitatea sau uneori, atitudine de înfruntare a interlocutorului. De regulă, când două persoane se privesc, coborârea sau întoarcerea privirii în altă parte de către una din ele semnifică retragerea acesteia pe poziții defensive.

În domeniul judiciar, utilitatea cunoașterii comunicării extraverbale constă în faptul că pe acest canal se transmite un surplus de informații, iar în condițiile tensionate ale audierii acestea scapă cenzorilor interni ai învinuitului.

Atitudinea sau ținuta corpului

Ținuta exprimă printr-o anumită poziție a corpului dar și printr-un anumit conținut psihic răspunsul sau reacția individului într-o situație dată față de efectul unei solicitări, modul de a aștepta confruntarea cu un anumit eveniment. Cel mai adesea poziția corpului este edificatoare pentru trăirea psihică a individului în momentul respective. Astfel atitudinea caracterizată prin umeri căzuți, trunchiul și capul aplecat, mâinile întinse de-a lungul corpului denotă în mod frecvent fie o stare de oboseală fie o stare depresivă, în urma unui eveniment neplăcut. Poziții corporale asemănătoare pot indica : modestie, lipsa de opoziție sau de rezistență, atitudine defensivă, tristețe etc.

Umerii drepți, capul sus, mâinile evoluând larg pe lângă corp, picioarele ușor depărtate, denotă cel mai adesea siguranța de sine, tendința dominatoare.

Nervozitatea și mișcările stângace ale mâinilor sunt considerate indicatori siguri ai minciunii, fiindcă atunci când oamenii mint, devin agitați și acest lucru dă naștere unor mișcări ale mâinilor. Există o clasă de gesturi numite adaptori care include acțiuni ca mângâierea părului, scărpinatul în cap și frecarea palmelor. Când oamenii mint, uneori se simt vinovați sau îngrijorați că vor fi descoperiți și această îngrijorare îi determina să producă adaptor. Acest lucru tinde să se producă , miza este mare sau când mincinosul nu preae experiență. De cele mai multe ori se întâmplă exact invers. Din nou, pentru că mincinoșii sunt îngrijorați să nu dea de gol, tind să își inhibe gestica normală.

Mișcările mâinii ca și cele ale ochilor tind să fie controlate conștient. Din acest motiv mișcările mâinii nu sunt o sursă sigură de informații despre minciună. Există totuși și alte părți ale corpului care se află sub control conștient , dar pentru că sunt trecute cu vederea sau neglijate, oferă deseori mai multe informații despre înșelătorie. Cercetările arată că atunci când li se cere să mintă, oamenii tind să producă mai mulți indicatori în partea inferioară a corpului. Când un alt grup este rugat să evalueze înregistrările video cu aceste personae și să spună dacă sunt sincere, evaluările sunt mai exacte dacă arată partea inferioară a corpului. Categoric picioarele și corpul sunt o sursă de informații destul de neglijată în cazul minciunilor. Se pare că mincinoșii își concentrează eforturile de camuflare asupra palmelor, brațelor, feței pentru că știu că interlocutorii lor vor urmări în special aceste zone. Deoarece picioarele se află mai departe de aceste arii pe care se concentrează atenția persoanei, mincinoșii nu își bat capul prea mult cu ele, astfel deseori mici modificări ale poziției picioarelor și tălpilor îi dau de gol.

Gesturile

Reprezintă unul dintre cele mai vechi mijloace de exprimare a reacției organismului la o modificare survenită în mediul interior sau exterior. Gesturile pot fi împărțite în trei categorii :

Gesturi instrumentale – sunt cele prin intermediu cărora se efectuază o anumită activitate. Din analiza raportului dintre viteza și precizia gesturilor instrumentale se pot obține concluzii psihologice cu privire la dinamica personalității.

Gesturile rapide, dar de o precizie mediocră, denotă în general o stare de hiperexcitabilitate (caracteristică a comportamentului coleric).

Gesturile prompte, sigure și precise denotă calm, stăpânire de sine, încredere în forțele proprii, prezență de spirit ( temperament sangvinic).

Gesturile lente, dar sigure și precise, semnifică meticulozitate, grijă deosebită pentru detalii ( temperament flegmatic sau melancolic).

Gesturile retorice – sunt cele care, fie însoțind, fie înlocuind vorbirea au drept scop să convingă pe interlocutor sau să îi provoace o anumită stare emoțională, afectivă. O serie de concluzii psihologice pot fi desprinse din caracteristicile formale, precum frecvența, amplitudinea și energia.

Gesturile rare de mică amplitudine pot denota : atitudine defensivă, teamă, nivel scăzut al mobilizării energetice, plictiseală, apatie.

Gesticulația bogată, impetuoasă, largă poate denota :bună dispoziție, veselie, mobilizare energetică, receptivitate.

Gesturile rapide, violente când însoțesc vorbirea cu un ton ridicat semnifică : stare de iritație, dorință de afirmare proprie, de dominare, exercitarea autorității.

Gesturile reactive – sunt considerate acele mișcări ale corpului și membrelor efectuate ca răspuns la diferite solicitări sau situații neașteptate cu care se confruntă subiectul. Gesturile reactive au un rol de apărare și de obicei nu sunt elaborate conștient. În funcție de promptitudinea declanșării, viteza de desfășurare, frecvența, amploarea și intensitatea se pot obține indicia importante cu privire la dinamica neuropsihică.

Atingerea nasului

Unul dintre gesturile care indică minciuna este și acoperirea gurii. Când apare, este o încercare de mascare a sursei, bazându-se pe presupunerea că dacă alte personae nu le pot vedea gura, acestea nu vor ști de unde a pornit minciuna. Acțiunile care urmăresc acoperirea gurii merg de la versiunile complete în care palma acoperă gura în totalitate, până la gesturi în care palma susține bărbia și un deget atinge pe furiș colțul gurii. Punând mâna pe gură sau în aproprierea ei mincinosul se comport ca un criminal care nu poate rezista tentației de a revedea locul crimei. Ca și criminalul, mâna se oferă detectării în orice moment cei din jur pot observa că atingerea gurii este o încercare de a ascunde minciuna.

Cu toate acestea, există și un substituit pentru acoperirea gurii – atingerea nasului. Atingându-și nasul, mincinosul trăiește confortul momentan al acoperirii gurii, fără riscul de a atrage atenția asupra sa. În acest caz atingerea nasului funcționează ca un substituit al atingerii gurii, este un indicator al ascunderii, o persoană își scarpină nasul în timp ce intenția sa reală este de a-și acoperi gura.

Există o școală de gândire care afirmă că atingerea nasului este un semn de inducere în eroare separate, care nu are nicio legătură cu gura. Unul din promotorii acestei idei este Alan Hirsh, care a făcut împreună cu Charles Wolf o analiză amănunțită a mărturiei lui Bill Clinton în fața Curții Supreme în 1998, când președintele ar fi negat că ar fi avut o relație cu M. Lewinsky. Ei au observant că atunci când Clinton spunea adevărul, nu-și atingea nasul deloc, dar când a mințit a făcut acest gest. Hirsh a numit acest gest sindromul Pinocchio. Hirsh a menționat că atunci când oamenii mint, fluxul sanguin la nivelul nasului crește foarte mult, creând o senzație neplăcută care este atenuată de atingerea sau frecarea nasului.

Existăcel puțin două argument împotriva sindromului Pinocchio. Primul este că atingerea nasului poate fi pur și simplu un simptom al anxietății și nu al inducerii în eroare. Altul este că atunci când oamenii mint sunt deseori îngrijorați și anxioși de posibilitatea de a fi descoperiți și că aceste acțiuni sunt associate cu paloarea facial, altfel spus cu vasoconstrucția nu cu vasodilatarea. În final este posibil ca atingerea nasului să nu aibă legătură cu anxietatea sau inducerea în eroare și să fie o formă inconștientă de respingere. Ray Birdwhistell consider că atunci când o persoană își freacă nasul în prezența alteia își manifestă respingerea față de interlocutor.

Zâmbetul

Dintre toate expresiile faciale zâmbetul este cel mai ușor de produs. În același timp este și dezarmant pentru că îi trezește interlocutorului sentimente positive și îi reduce suspiciunile. Dar ceea ce recomandă zâmbetul ca o armă este faptul că majoritatea oamenilor nu reușesc foarte bines să facă diferența între un zâmbet authentic și u nul fals și tind să ia zâmbetul ca atare. Oamenii de obicei pot detecta zâmbetele amestecate care exprima emoții negative. Le este foarte ușor, de exemplu, să recunoască un zâmbet nefericit în care colțurile interne ale sprâncenelor sunt ridicate, în timp ce colțurile gurii sunt fie ridicate, fie coborâte.

Dar cum știe multă lume că de cele mai multe ori încercarea de a identifica falsele zâmbete amestecate eșuează, acest tip de zâmbet este folosit pentru mascarea emoțiilor negative asociate cu minciuna.

Cercetările despre minciună arată că persoanele care mint zâmbesc mult mai putin decât cele care spun adevărul. Se pare că mincinoșii de ocazie adoptă un comportament diametral opus celui pe care ne-am aștepta să-l aibă persoanele care mint. Dar nu înseamnă că mincinoșii au abandonat de tot zâmbetul ci pur și simplu că ei zâmbesc mai puțin decât persoanele care spun adevărul. Când o persoană care simulează produce un zâmbet, deseori aceasta o dă de gol pentru că este unul artificial. Un zâmbet contrafăcut are mai multe caracteristici identificabile:

Durata – zâmbetele contrafăcute durează mult mai mult decăt cele spontane, sincere.

Montajul – zâmbetele contrafăcute sunt asamblate mult mai repede decât cele autentice și sunt descompuse tot atât de repede.

Localizarea – zâmbetele contrafăcute tind să de reducă la jumătatea inferioară a feței în timp ce în zâmbetele autentice sunt solicitați mușchii care ridică colțurile gurii și cei din jurul ochilor care trag ușor sprâncenele în jos. Zâmbetele contrafăcute sunt controlate de alte părți ale creierului față de cele autentice; zâmbetele contrafăcute sunt produse de niște centri voluntary, în timp ce zâmbetele autentice sunt produse involuntar.

Simetria – zâmbetele autentice apar pe ambele părți ale feței, în timp ce zâmbetele contrafăcute sunt de obicei mai accentuate pe o jumătate de față deoarece căile de conducere a expresiilor faciale voluntare și involuntare sunt diferite. Un zâmbet simetric poate fi autentic sau fals, dar unul care apare numai pe jumătate de față este probabil fals.

Mersul

Mersul poate furniza anumite informații despre personalitatea oamenilor.

Principalele particularități ale mersului sunt : viteza, elasticitatea și fermitatea. În urma combinării acestor caracteristici se disting mai multe tipuri de mers : lent și greoi, lent, nehotărât, timid, rapid, energic, suplu și ferm. Mersul reprezintă în bună parte o rezultantă a dinamicii neuropsihice. Mersul rapid denotă o mobilitate mare pe plan neuropsihic, iar un mers lent exprimă o mobilitateneuropsihică redusă. Deasemeni mersul exprimă fondul energetic de care dispune persoana și constituie un indiciu important despre afectivitatea unei persoane.

Buna dispoziție, optimismul, încrederea în sine corespund mersului vioi, ferm, cu pași largi, în timp ce tristețea, stările depressive determină un mers lent, cu pași mici. Însă emoțiile determină perturbări ale mersului. La unele persoane simpla senzație că sunt urmărite de cineva este suficientă pentru a le deregla automatismul mersului, iar emoțiile deosebit de puternice pot avea ca effect oprirea momentană a mersului.

Indicatori verbali

Vorbirea poate fi analizată și valorificată din punct de vedere psihologic. Analiza trebuie să vizeze atât aspectele formale cât și aspectele legate de semnificația termenilor din discurs.

Analiza formală distinge caracteristici de ordin fizic ale verbalizării , cum sunt : sonoritatea (intensitatea medie a sunetelor), fluența, debitul sau viteza, intonația, pronunția. Fiecare din aceste trăsături poate avea conotații la nivel psihologic. Intensitatea medie a sunetelor constitiue un indice al fondului energetic al individului, dar și unele însușiri ca hotărârea, autoritatea, calmul, încrederea în sine. Ca urmare, vocea puternică sonoră denotă energie, hotărâre etc. În timp ce intensitatea sonoră scăzută denotă lipsă de energie, oboseală, nesiguranță, emotivitate, nehotărâre.

În orice caz, cei mai buni indicatori despre sinceritatea unei personae pot fi identificați în discursul ei și mai puțin în comportamnetul ei. Aldert Vrij de la Universitatea din Portsmouth a sugerat că atunci când unii încearcă să prindă pe cineva cu minciuna acordă prea multă atenție comportamentului nonverbal și prea puțină discursului. Acest lucru se reflect în tendința de a supraestima șansele lor de a detecta falsul urmărind comportamentul unei personae și de a subestima capacitatea lor de a sesiza minciuna ascultând discursul interlocutorului.

Anumite caracteristici ale discursului pot oferi mai multe tipuri de indicatori ai minciunii. Unii vizează contextual verbal al mesajului transmis iar alții maniera în care sunt communicate informațiile.

Digresiunile- mincinoșii fac multe digresiuni de la subiect. Tind să dea explicații complicate și lungi, deviind deseori de la subiect, dar la întrebări dau răspunsuri scurte.

Tasarea imaginii de ansamblu- explicațiile mincinoșilor sunt axate pe generalități și imaginea de ansamblu, acordând foarte puțină atenție detaliilor. Rareori menționează coordinate spațiale, temporal sau sentimente ale oamenilor. Când mincinoșii oferă informații, sunt rareori în poziția de a le putea dezvolta și de a oferi detalii. De aceea un învinuit care minte, în cadrul unei anchete judiciare, dacă va fi rugat să dea mai multe detalii, de regulă va repeat ceea ce a spus anterior.

Dacă acest lucru i se întâmplă unei personae sincere, aceasta va da foarte multe detalii suplimentare.

Ecranarea- mincinoșii dau deseori răspunsuri care să stârnească confuzia( sună logic dar nu sunt). Acestea sunt răspunsuri evasive care ocolesc adevăratul scop al întrebării.

Negarea- minciunile iau deseori forma negării(nu știu nimic, nu cunosc, nu am fost de față) și în general mincinoșii au tendința de a folosi propozișii negative.

Alegerea cuvintelor- mincinoșii vorbesc foarte puțin despre ei, folosesc cuvinte ca „eu”, „mie” sau „al meu”, mult mai rar decât persoanele care spun adevărul. De asemenea sunt înclinați să generalizeze folosind frecvent cuvinte ca „întotdeauna”, „niciodată”, „nimeni” și „toată lumea” detașându-se mintal de minciuna lor.

Evitarea asumării discursului- mincinoșii sunt mult mai înclinați să nu își assume peternitatea mesajului, de exemplu prin fraze ca „nu o să-ți vină să crezi”, „știu că sună ciudat dar”, „ te asigur că”. Aceste expresii de repudiere a mesajului au rolul de a elimina orice bănuieli pe care le-ar putea avea interlocutorul și de a le contracta.

Formalismul- când oamenii spun adevărul într-un cadru informal, sunt mai înclinați să folosească eliziunea- de exemplu, să spună „nu-mi” în loc de „nu îmi”. O persoană care minte în aceași situație va fi tentată să spună „nu îmi” în loc de „nu-mi” pentru că oamenii sunt mai încordați când mint.

Fluența- caracterul continuu sau discontinuu al vorbirii constituie un indice direct al proceselor cognitive, al vitezei de conceptualizare, de ideație. Vorbirea fluentă denotă ușurința în găsirea cuvintelor, a termenilor convenabili pentru exprimarea ideilor dorite, ceea ce presupune rapiditate și precizie în desfășurarea proceselor cognitive, precum li un tonus neuropsihic ridicat. Dimpotrivă, vorbirea lipsită de fluență denotă dificultate de conceptualizare, deci dificultăți în găsirea cuvintelor potrivite. Desigur nu este vorba aici despre necunoașterea problemei în discuție în care orice individ poate prezenta o anumită lipsă de fluență în exprimare, ci de acela în care este evident că lipsa de fluență reprezintă o caracteristică a individului. Dificultăți de conceptualizare ce reies de aici pot avea cause multiple: tonus neuropsihic scăzut, desfășurare lentă a activităților neuropsihice în general și a celei cognitive în special, reactivitatea emoțională sporită, dificultate în luarea deciziilor. O formă special a lipsei de fluență o reprezintă vorbirea în slave. Aceasta se caracterizeză prin grupuri de cuvinte rostite precipitat, dar cu pause relative mari între ele, prezentând de regulă și mai multe aspect de incoerență – cel putin din puncte de vedere grammatical.

Tensiunea – fără să realizeze, mincinoșii au tendința de a mări distanța psihologică dintre ei și evenimentul pe care îl descriu. Ei pot realiza acest lucru prin alegerea cuvintelor. Un alt mod ar fi preferința pentru timpul trecut în locul prezentului.

Viteza exprimării – pentru a spune este nevoie de un efort mintal considerabil căci în afară de construirea unei replici credibile, mincinosul trebuie să țină adevărul și minciuna separate, un lucru destul de solicitant care, în schimb îi poate încetini ritmul. Din acest motiv oamenii fac o scurtă pauză înainte de a spune o minciună și minciunile sunt spuse într-un tempo mai lent decât adevărul – desigur cu excepția cazului cînd minciuna a fost repetată cu grijă și când nu ar mai trebui să mai existe o diferență de viteză. Viteza exprimării constituie și o caracteristică temperamentală. Astfel spus, în vreme ce colericul vorbește mult și repede, flegmaticul se exprimă cu un debit deosebit de redus. Pe de altă parte debitul depinde de gradul de cunoaștere a obiectului discuției, de relația afectivă în care se află individual care vorbește cu interlocutorul său. Debitul este mai mare cu cât cunoașterea obiectului discuției este mai profund. De asemenea, debitul este mai mare atunci când relația dintre indivizi între care se poartă discuția are un character de afinitate. Reacția de respingere, unilateral și cu atât mai mult bilateral, se caracterizează în primul rând prin reducerea sau chiar suspendarea comunicării verbale dintre indivizi în cauză. În aprecierea caracteristicilor fizice ale vorbirii este necesar să nu se facă confuzia între fluență și debit. Astefel debitul scăzut, deci viteză de exprimare redusă, nu înseamnă neapărat și lipsă de fluență. Vorbirea poate fi fluent și atunci când viteza de axprimare este mai mică, precum lipsa de fluență poate fi întâlnită și în condițiile exprimării cu un debit ridicat.

Intonația – are multe componente psihice. Cea mai important ar putea fi cosiderată capacitatea sau tendința exteriorizării pe plan social a trăirilor moral-afective. Intonația bogată în inflexiuni este caracteristică indivizilor cu un bogat fond afectiv și în același timp tind conștient sau nu să își impresioneze interlocutorul. În schimb intonația plată, monotonă, săracă în inflexiuni poate denota fie un fond afectiv sărac, fie anumite dificultăți sau inhibiții în comportamentul social ca :incapacitatea exteriorizării propriilor sentimente, dificultatea în stabilirea de relații cu oamenii din cauza timidității etc.

Pronunția – depinde pe de o parte de caracteristicile neuropsihice, iar pe de altă parte de nivelul de cultură general și profesională a individului. Ca tipuri se disting : pronunția deosebit de corectă, pronunția de corectitudine și claritate medie, pronunția neclară, neglijența (eliminarea din cuvinte a unor sunete, coborârea tonului și pronunția neclară a sfârșitului unor cuvinte, coborârea tonului și pronunția neclară a sfârșitului de frază) . Cel mai frecvent, formele defectuoase de pronunție pot fi întâlnite la temperamentele extreme, la colerici și la melancolici. Colericii, din cauza grabei deformează unele cuvinte, iar pe altele le elimină din vorbirea lor înlocuindu-le cu gesture sau prin expresii de mimică. Pe de altă parte la melancolici se constată adesea scăderea sensibilă a vocii și contopirea în sunete confuse a unor sfârșituri de fraze sau cuvinte. În strânsă legătură cu pronunția trebuie să fie luată în considerare eventualele particularități sau chiar defecțiuni de limbaj. Acestea pot servi pe de o parte la identificarea vocii, în absența imaginii interlocutorului, iar pe de altă parte ele pot da și unele indicații asupra unor trăsături psihice.

Pauzele – de regulă persoanele cu un comportament simulat fac multe pauze între cuvinte și propoziții. Unele din ele sunt umplute de discontinuități verbale ca “hm “, “mmm “. Efortul cognitive solicitat de o minciună spontană generează un număr mare de erori de vorbire, scăpări și starturi false, când persoana începe o propoziție și apoi o abandonează pentru alta.

Tonul vocii – tonul vocii unei personae este deseori un indicator foarte bun al stării ei emoționale, pentru că atunci când cineva se supără, tonul vocii sale începe să devină mai ascuțit. Emoțiile sunt strâns legate de ton și schimbările care se produc atunci când persoanele trăiesc o emoție intensă sunt foarte greu de camuflat sau de ascuns. Deși creșterea intensității sunetului este destul de constant, uneori schimbările sunt foarte mici și de obicei este nevoie să fi auzit persoana vorbind și în alte situații înainte de a decide dacă tonul ei a crescut sau nu.

Analiza semantică – este un alt element care ne poate da indicia despre personalitatea unei personae și dacă aceasta este sinceră sau nu. Analiza semantic vizează semnificația termenilor utilizați. Pot fi supuse analizei : structura vocabularului, cantitatea de informație și nivelul de abstractizare al termenilor, adecvarea lor la conținutul sau obiectul comunicării, coerența judecății și raționamente, plasticitatea și expresivitatea termenilor. Prin structură se înțelege, în linii mari, numărul și varietatea termenilor. Un vocabular bogat și variat denotă interes pentru cunoaștere, precum și o anumită capacitate intelectivă, respective capacitatea de a înțelege și rezolva mai ușor situațiile întâlnite în viață sau activitate. Cantitatea de informație reprezintă o dimensiune a limbajului. Cu cât vocabularul este constituit din termini comuni, de largă utilizare, cu atât cantitatea sa de informație, respective de noutate este mai scăzută. Ăn general nivelul de abstractizare este mai mare cu cât cantitatea de informație este mai mare. Desigur toate cuvintele abstractizează realitatea dar nu în egală măsură. Nivelul de abstractizare furnizeză și el o serie de indicații asupra calității instrumentelor cu care operează individual. Adecvarea la conținut reprezintă măsura în care termenii utilizați sunt potriviți pentru a exprima cele dorite. Se întâmplă ca unii oameni să utilizeze termeni de circulație mai redusă, dar fără a le cunoște semnificația complet. Aceasta reprezintă o supraevaluare a posibilităților proprii dar și o anumită aroganță. Un alt aspect al exprimării îl reprezintă coerența în judecîți și raționamente de gândire. Orice manifestare verbal a omului reprezintă independent de conținutul comunicării și o mostră a modului său de a judeca, a felului în care interpretează realitatea. Până la un punct, modul de a judeca este dependent de pregătirea școlară și profesională, de educația primită, de suma influențelor sociale ce s-au exercitat asupra individului. În același timp prin aceasta se dezvăluie și o parte din însușirile intelectuale propriei sale structuri.

Expresivitatea – de cele mai multe ori, pentru a exprima un lucru este necesar să se aleagă între mai multe expresii verbale, asemănătoare dar cu nuanțe diferite. Alegerea nu este niciodată întâmplătoare deoarece chiar fără voia învinuitului, ea este determinată de atitudinea față de realitatea luată în considerare : acceptarea sau respingerea, minimalizarea sau supraaprecierea etc. Astfel prin expresivitate, din punct de vedere psihologic, se înțeleg acele însușiri ale limbajului care reflect capacitatea individului de a reda nu numai realitatea ca stare, ci și atitudinea față de ea, într-un mod susceptibil de a provoca și la cei din jur aceeași rezonață afectivă. În cadrul simptomaticii labile intră ticurile, reacți stereotipe ce se repetă des, de mai multe ori fără voia individului, ce pot apărea fie numai într-una din categoriile menționate (gesture, vorbire), fie ca o manifestare complex împrumutând elemente din mai multe categorii. Uneori ticurile dezvăluie anumite particularități psihice ca nervozitate, emotivitate etc., ajutînd la particularizarea cunoașterii oamenilor, facilitând evocarea lor. Se întâmplă ca un detaliu în aparență neînsemnat, cum este un tic, odată reamintit, să fie sufficient pentru evocarea unei întregi serii de însușiri sau fapte ale unui om. În condițiile procesului judiciar, comportamentul învinuitului sau inculpatului este afectat de situația specială în care se află, de starea de frustrare în care se află, impunându-se o cât mai atentă analiză a datelor observației, pentru a elimina eventualele erori de apreciere a comportamentului.

În ultima perioada se discută foarte mult despre minciună și despre comportamentul simulate. Multe personae spun că dacă o persoană se scărpina la nas sau răspunde la o întrebare privind în stânga, înseamnă că minte. Niciunul dintre aceste lucruri nu este adevărat – nu există comportamente concrete care să arate că cineva spune o minciună. Aceste elemente pot arăta că cineva trăiește o stare conflictuală, o emoție puternică sau încearcă să ascundă un sentiment de discomfort, dar nu înseamnă că minte.

După cum a observant Paul Ekman,” Nu există niciun element care să poată fi considerat un indicator universal sl minciunii – nu există nici gesturi nici axpresii faciale sau tensiuni musculare care în sine, independent de context, să arate că o persoană minte”. O altă autoritate în domeniul detectării minciunilor, Bella DePaulo, repetă aceeași opinie când arată că indicatorii comportamentali și verbali au o asociere problematic cu minciuna : “ Ei se corelează cu minciuna dar nu perfect“.

Microindicatori

Când oamenii încearcă să își mascheze emoțiile, fața lor primește două seturi opuse de instrucțiuni – dacă procesele involuntare din creier trimit instrucțiuni pentru a determina fața să expună sentimentele adevărate, procesele vountare ordonă etalarea unei expresii faciale de camuflaj. Pentru ca acesta să reușească, procesele voluntare trebuie să fie mai puternice, astfel ăncât să ascundă emoțiile reale. Un camuflaj efficient depinde de o serie de factori, printer care se numără și capacitatea de a-și masca sentimentele sau intensitatea emoției reprimate. Dacă o emoție este foarte puternică, de multe ori poate depăși orice tentativă de a o suprima, astfel încât camuflajul cedează în fața emoției reale. Cu toate acestea există și moment în care o expresie apare pentru o fracțiune de secundă după care camuflajul se redresează aproape instantaneu. Aceste moment fugare în care sentimentele reale devin vizibile se numesc expresii micromomente sau “microindicatori”. Ei apar brusc și au viață foarte scurtă – de obicei nu mai mult de o secundă și ajung până la a 25-a parte dintr-o secundă. Oamenii nu realizează apariția acestor indicatori și majoritatea nu îi observă nici la late personae. Totuși în anumite meserii, precum cea de polițist, oamenii sunt antrenați ca să le detecteze și să le folosească pentru a interpreta comportamentul altor personae.

Când oamenii mint, generează uneori microindicatori care revelează adevăratele lor sentimente. De exemplu, o persoană ar putea să povestească despre cum a reușit să scape dintr-o clădire în flăcări, lăsând impresia că a fost tot timpul stăpână pe sine în momentul respective. În timp ce povestește pe față are o expresie de calm și liniște. Dar mima i se schimbă brusc și transpare frica. Aproape imediat expresia i se schimbă din nou și revine la expresia de siguranță și calm. Dacă ați fi în fața sa și nu ați ști nimic despre microindicatori, rpobabil nu ați remarca schimbarea. Totuși pentru un observator avizat acest microindicator ar fi o sursă extreme de utilă de informație despre narrator – ar arăta că el încearcă să lase impresia că a fost stăpân pe situație, dar că de fapt în timpul incidentului a fost foarte speriat.

Deoarece microindicatorii sunt reacții involuntare, sunt ca un fel de trădători – fără știrea noastră, ei trădează sentimentele noastre adevărate dar numai persoanelor care le înțeleg sensul. Mark Frank și Paul Ekman au arătat că aceste imagini fugare ale emoțiilor reale pot devein instrumente valoroase în detectarea tentativelor de inducer în eroare. Deși nu sunt foarte frecvenți, microindicatorii pot furniza o mare cantitate de informație. De exemplu, după conflictul insulelor Falkland primul-ministru britanic, Margaret Thatcher, a aprut într-un program televizat și o persoană din public a întrebat-o de ce un submarine britanic a primit ordin de a torpila vasul de război argentinian, Belgrano. D-na Thatcher a arătat că Belgrano se afla în apele teritoriale britanice și din acest motiv atcul a fost legitim. Acest lucru nu era adevărat- Belgrano era în afara apelor teritoriale britanice și chiar se îndepărta de insulele Falkland când a fost atacat. Când d-na Thatcher a dat răspuns incorrect, părea foarte calmă și sigură pe sine. La un moment dat a afișat și un zâmbet fals. Totuși pentru o fracțiune de secundă, masca ei a căzut și s-a putut vedea o imagine fugitivă a furiei, ochii s-au mărit și bărbia a fost împinsă în față. Furia pe care d-na Thatcher reușise să o ascundă a străpuns masca și a ieșit la iveală. Dar imediat ce a devenit vizibilă, expresia de furie a și dispărut și camuflajul a revenit.

Modul în care reacționează oamenii când nu mai au nevoie să convingă pe cineva de adevărul spuselor lor poate fi foarte util pentru detectarea indicatorilor minciunii. De exemplu, majoritatea călătorilor care trec prin vamă nu au motive să se teamă pentru că nu au la ei mărfuri de contrabandă. Pe de altă parte, contrabandiștii trebuie să mențină aparența normalității și de obicei reușesc să facă acest lucru. Una dintre caracteristicile care îi trădează deseori pe contrabandiști este tensiunea corporală. Pentru că nimeni nu poate cunoaște mersul lor obișnuit, aceste tensiuni sunt foarte greu de detectat. Totuși reacția persoanei la ieșirea din controlul vamal poate fi observată. În acest moment, când nu mai are de ce să își facă griji, contrabandistul își va relaxa corpul dând naștere unui indicator al destinderii. Schimbarea care se produce este rareori dramtică- de obicei umerii se lasă ușor în jos- dar poate fi detectată. Faptul că o persoană se relaxează la ieșirea din vamă, arată că pentru ea controlorii vamali reprezintă o amenințare și că are ceva de ascuns. Inevitabil, unii oameni sunt încordați la idea trecerii prin vamăchiar dacă nu au nimic de ascuns și sunt înclinați să producă aceleași sentimente de destindere ca și contrabandistul. Acest lucru arată că, deși indicatorii conțin o mare cantitate de informații, nu sunt întotdeauna un reper perfect pentru intențiile reale ale interlocutorului.

În concluzie, deși nu există o metodă garantată pentru detectarea minciunilor, se poate face totuși ceva pentru a mări șansele de a descoperi o minciună:

Pentru a detecta cu success o minciună, pragul încrederii nu trebuie să fie nici prea sus și nici prea jos. În acest fel veți evita concluziile de tipul „nimeni nu minte niciodată” și „toți mint tot timpul”.

Ori de câte ori este posibil, comparați acțiunile unei personae care minte cu comportamentul ei din momentele când spune adevărul.

Pentru a ajunge la performanțe înalte în detectarea minciunilor trebuie să urmăriți și comportamentele care se află în afara controlului conștient sau cele pe care oamenii sunt înclinați să le ignore.

Când aveți ocazia, concentrați-vă pe ceea ce spun oamenii și pe felul în care transmit mesajul, mai puțin pe ceea ce fac.

Este important să aflați dacă minciuna este spontană sau exersată și dacă are la bază o miză important sau una neimportantă. Dacă miza e mică sau minciuna a fost exersată sufficient, detectarea ei devine mult mai dificilă.

Pentru s detecta o minciună trebuie să vă concentrați pe o gamă largă de indicatori comportamentali și verbali. Dacă aveți impresia că puteți descoperi un mincinos bazându-vă pe un singur indicator, vă păcăliți singur.

Cap. 4. Etape și strategii de comunicare cu învinuitul sau inculpatul

Aspect ale comunicării în diferite etape ale ascultării învinuitului sau inculpatului

Audierea învinuitului sau inculpatului cuprinde trei etape atât în faza urmăririi penale cât și în faza cercetării judecătorești:

Verificarea identității civile a învinuitului sau inculpatului, adică cunoașterea statutului de persoană fizică a învinuitului sau inculpatului, în sensul legii civile

Ascultarea relatării libere

Adresarea de întrebări, din partea anchetatorului în faza de urmărire penală, a procurorului și a părților în faza cercetării judecătorești, prin intermediul președintelui completului de judecată și de către președintele sau membrii completului, tot prin intermediul președintelui de complet.

Verificarea identității civile a învinuitului sau inculpatului

Parcurgearea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi învinuită altă persoană decât aceea care a săvârșit infracțiunea. Verificarea identității constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, situația civilă a învinuitului.

Un moment important al acestei etape îl constituie introducerea în atmosfera învinuitului, scop în care i se pot sdresa întrebări ce nu au legătură cu cauza, în vederea stabilirii contactului psihologic. În continuare se adduce la cunoștință invinuitului fapta care face obiectul cauzei, punându-i-se în vedere sădeclare tot ce știe cu privire la fapta și învinuirea care i se adduce în legătură cu aceasta. Înainte de a fi ascultat, învinuitului i se solicit să dea o declarație scrisă personal cu privire la învinuirea adusă. Prima etapă a ascultării reprezintă, de fapt, primul contact dintre învinuit și cel care efectuează ascultarea și este hotărâtoare pentru orientarea modului cum se va desfășura activitatea ulterioară a organului de urmărire penală.

Verificarea identității nu constituie doar un simplu act tehni, ci un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului față de situația în care se află, modul cum reacționează la întrebările ce i se sdresează, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care le afișează. Aceste observații aută la stabilirea procedeelor tactice de ascultare; cu cât ele sunt mai complete și mai temeinice, cu atât ascultarea va fi mai ușoară.

Ascultarea relatării libere

Aceasta începe prin adresarea unei întrebări cu caracter general prin care învinuitului i se solicită să declare tot ceea ce știe în legătură cu învinuirea care i se aduce. În acest mod, organul de anchetă judiciară oferă învinuitului posibilitatea de a declara tot ceea ce consideră că interesează cercetarea. O astfel de întrebare ar putea fi formulată în maniera: „ sunteți învinuit de săvârșirea infracțiunii de omor, faptă prevăzută și pedepsită de art. 188 C.P., constând în aceea că în ziua de ……. ați aplicat numitului G.V. mai multe lovituri de cuțit, în urma cărora acesta a decedat.

Ce aveți de declarat cu privire la această învinuire?

Învinuitul are posibilitatea să prezinte faptele în succesiunea lor firească, fără a i se limita în vreun fel expunerea prin adresarea altor întrebări. În același timp, anchetatorul are posibilitatea să-l studieze pe învinuit, să-l observe și să noteze omisiunile, ezitările, aspectele cu privire la care apar contradicții pentru ca ulterior, pe marginea lor, să-și stabilească procedeele tactice ce le va adopda în ascultare.

În timpul ascultării libere, anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmațiilor acesteia, să-și manifeste satisfacția sau nedumerirea. În funcție de poziția celui ascultat trebuie să dovedească stăpânire de sine, răbadare, calm și o atitudine prin care să nu-și exteriorizeze sentimentele față de învinuit.

Relaatarea libera este un bun prilej pentru anchetator de a cunoaște și de a analiza poziția învinuitului prin compararea celor prezentate cu materialul probator existent la dosarul cauzei. Toate observațiile făcute în cursul acestei etape vor constitui temei pentru stabilirea procedeelor tactice care vor fi folosite în continuare. De aceea, chiar și atunci când învinuitul neagă faptele, denaturează adevărul, nu trebuie adoptată o poziție rigidă, ostilă față de acesta, deoarece există posibilitatea ca ulterior, să i se demonstreze poziția obstrucționistă în anchetă.

Adresarea de întrebări și ascultarea răspunsurilor învinuitului sau inculpatului

După ce învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei și învinuirii. Adresarea de întrebări în scopul lămuririi tuturor împrejurărilor cauzei reprezintă ultima etapă a ascultării învinuitului sau inculpatului, etapa în care se oglindește în cel mai înalt grad modul cum a fost pregătită această activitate.

Întrebările adresate trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții :

Să fie clare și precise;

Să fie formulate la nivelul de înțelegere al celui ascultat;

Să nu sugereze răspunsul pe care îl așteaptă organul de urmărire penală;

Să oblige pe învinuit să relateze și să nu determine un răspuns scurt de genul da sau nu;

Să nu pună în încurcătură pe învinuit, mai ales atunci când acesta este bine intenționat, interesat în a declara adevărul.

În această etapă se adresează întrebări prevăzute în planul de ascultare care pot fi completate cu întrebări formulate pe parcursul ascultării, în funcție de răspunsurile învinuitului, de poziția sa, de problemele nou apărute în timpul ascultării.

Întrebările folosite în timpul ascultării pot fi clasificate în mai multe categorii, în raport cu scopul urmărit, cu natura și aria de cuprindere a aspectelor care urmează a fi lămurite, astfel:

Întrebări temă, cu caracter general, care vizează fapta, învinuirea în ansamblul ei, coordonatele generale ale problemei;

Întrebări problemă prin care se urmărește lămurirea unor aspecte ale activității ilicite desfășurate, anumite particularități ale anchetei;

Întrebări detaliu, au caracter strict limitat la anumite detalii prin care se urmărește obținerea de explicații ce pot fi verificate. Aceste întrebări pot fi de precizare, de completare, de control, prin adresarea cărora se urmărește determinarea cu exactitate a unor împrejurări, pentru lămurirea unor aspecte omise cu ocazia relatării libere, pentru verificarea siguranței și constanței în declarații a persoanei ascultate;

Modul de abordare a învinuitului, alegerea întrebărilor ce urmează a fi folosite în timpul anchetei depinde de poziția învinuitului cu privire la învinuire, poziție ce poate consta în recunoașterea faptei și a învinuirii, negarea, respingerea învinuirii, atenuarea învinuirii prin recunoașterea parțială, de regulă a unor aspecte mai puțin grave ale activității ilicite desfășurate, refuzul de a face declarații.

După terminarea expunerii libere, în cazul recunoașterii învinuirii, dacă se apreciază că declarația nu este completă sau unele probleme sunt neclare, se procedează la adresarea unor întrebări de completare, de control. Întrebările trebuie să se refere strict la fapte și nu trebuie să conțină aprecieri subiective ale învinuitului.

Dacă învinuitul neagă faptele atunci se pot folosi întrrbări de detaliu cu ajutorul cărora se poate demonta întreaga falsă mărturisire a învinuitului. O situație aparte apare atuni când învinuitul refuză să facă declarații. Bineînțeles că aceasta ridică semne de întrebare anchetatorului, care trebuie să stabilească motivele pentru care acesta refuză să facă declarații.

Strategii de comunicare cu învinuitul sau inculpatul

Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului cuprinde mijloace și metode folosite în activitatea de ascultare, în scopul obținerii unor declarații complete și veridice, care să contribuie la aflarea adevărului și clarificarea tuturor aspectelor cauzei. Dispozițiile legale și regulile tactice criminalistice reprezintă elemente de bază în stabilirea tacticii. O tactică adecvată presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea celui ascultat și la poziția învinuitului.

În practică autoritățile judiciare au mai multe procedee tactice de interogare, care pot fi folosite separat sau combinate.

Folosirea întrebărilor detaliu

Modalitatea aceasta de abordare se folosește pentru a obține de la învinuit amănunte referitoare la diferite împrejurări, care să permită verificarea explicațiilor. Aceste întrebări se utilizează în scopul de a demonstra bănuitului netemeinicia susținerilor sale și de al determina să renunțe la negarea faptelor săvârșite. Această strategie are rezultate bune în interogarea infractorilor recidiviști care deși își pregătesc atent declarațiile, comit totuși erori și inconsecvențe logice, fapt confirmat de practică. Tocmai aceste inconsecvențe trebuie exploatate, prin folosirea acestui gen de întrebări, pentru a determina furnizarea datelor necesare aflării adevărului, colaborarea învinuitului, clarificarea problemei cauzei. De aceea, întrebările detaliu, împreună cu alte procedee de ascultare, sunt folosite fercvent în cazul în care învinuitul face declarații nesigure, contradictorii.

Strategii de interogare repetată

Tactica aceasta constă în reaudieri ale învinuitului cu privire la aceleași fapte, împrejurări, amănunte, la intervale de timp. Între declarațiile învinuitului vor apărea inevitabil contraziceri, nepotriviri, cu toate că încercările de a reproduce cele relatate anterior, pentru că detaliile nu vor putea fi puse la punct,nu vor putea fi repetate, cu toate pregătirile făcute în acest sens de către acesta, demonstrându-i-se astfel netemeinicia afirmațiilor pe care le-a făcut amterior și putând fi determinat să recunoască adevărul.

Strategii de interogare încrucișată

Scopul acestui procedeu este de a înfrânge sistemul de apărare al învinuitului nesincer, care se situează pe poziția negării totale a faptelor săvârșite. Este un procedeu ofensiv și constă în ascultarea învinuitului de către doi sau mai multi anchetatori ce s-au pregătit în mod special în acest scop și cunosc problemele cauzei în care se face ascultarea. Procedeul prezintă un anumit avantaj dar și dezavantaj. Avantajul constă în faptul că învinuitului sau inculpatului nu i se dă posibilitatea să-și pregătească răspunsuri mincinoase, întrebările fiind adresate de către fiecare anchetator alternativ, într-un ritm susșinut, alert. Dezavantajele acestui procedeu sunt derutarea persoanelor cu structură psihică slabă, încurcarea celui ascultat, anchetatorii înșiși putându-se încurca reciproc, mai ales atunci cînd nu toți stăpânesc perfect problema.

Strategii de interogare sistematică

Acest procedeu se folosește atât în cazul învinuitului sincer, pentru a-l ajuta să lămurească complet problematica cauzei și în cazul învinuiților nesinceri pentru că îi obliga să dea explicații logice și cronologice desore toate aspectele cauzei.

Prin intermediul întrebărilor problemă, învinuitului i se solicită să clarifice sistematic cum a conceput și pregătit infracțiunea, persoanele participante și modul în care a acționat fiecare. Atunci când cel ascultat a săvârșit mai multe infracțiuni, în raport cu personalitatea și psihologia acestuia, anchetatorul va stabilidacă ascultarea va începe în legătură cu infracțiunea cea mai ușoară sau cea mai gravă. Când există mai mulți învinuiți în cauză, fiecare trebuie ascultat cu privire la activitatea proprie, cât și separat, cu privire la fiecare particiapant.

Strategii de interogare vizând tactica compexului de vinovăție

Constă în adresarea alternativă a unor întrebări care conțin cuvinte critice privitoare la fapta și rezultatele ei și a unor întrebări ce nu au legătură directă cu cauza dar care apelează la conștiința făptuitorului. Pentru obținerea de declarații sincere trebuie observate atent reacțiile invinuitului la diverse întrebări ce i se adresează, întrucât reușita interogatoriului nu mai depinde de răsounsurile celui ascultat ci de observarea și apreciera acestuia.

Strategii de interogarea vizând folosirea probelor de vinovăție

Acest procedeu se poate folosi în ascultarea învinuitului nesincer care încearcă să îngreuneze cercetările denaturând faptele numai în măsura în care este convins despre existența și temeinicia probelor administrate împotriva sa. Această modalitate de abordare se folosește numai dacă se cunoaște poziția exactă a învinuitului. Această presupune luarea unei declarații scrise.

Obținerea de rezultate bune este asigurată de respectarea unor cerințe:

cunoașterea de către anchetator a tuturor probelor din dosar;

cunoașterea valorii fiecării probe din dosar;

stabilirea ordinii care vor fi adresate cu ocazia interogatoriului ;

De reținut este faptul că orice eroare din partea anchetatorului poate compromite munca, determinarea învinuitul să facă declarații veridice și complete ; luând cunoștință prematur de probele existente, cel ascultat va recunoaște numai ceea ce este dovedit sau convingându-se de insuficeința ori de forța probantă redusă a dovezilor de vinovăție prezentate, va continua să persevereze în a respinge învinuirea adusă . În raport cu personalitatea și psihologia învinuitului se poate proceda la prezentarea frontală sau prezentarea progresivă a probelor de vinovăție. Prima metodă presupune prezentarea în mod neașteptat, de la început, a probelor care îi dovedesc vinovăția și adresarea de întrebări directe cu privire la fapta săvârșită, înaintea acestui moment învinuitul sau inculpatul trebuie să fie întrebat în legătură cu împrejurările dovedite prin probele care urmează a fi folosite, urmărindu-se astfel crearea momentului psihologic necesar cunoașterii faptelor, renunțării la poziția de nesinceritate.

În practica organelor de anchetă judiciară este mai frecvent folosită prezentarea progresivă a probelor de vinovăție, ce constă în ascultarea în mod treptat, plecându-se de la aspecte mai puțin importante, cu prezentarea de probe care nu dovedesc nemijlocit săvârșirea faptei, vinovăția, continuându-se cu cele ce au relevanță deosebită, din care rezultă direct vinovăția.

Strategia interogării unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii

Procedeul se aplică atunci când în cauză există mai mulți învinuiți (inculpați) participanți la săvârșirea aceleiași infracțiuni. Cunoașterea învinuirilor inculpaților implicați în cauză permite anchetatorului să găsească veriga cea mai slabă în rândul participanților și cu aceasta să înceapă ascultarea. Se solicită celui ascultat să declare ceea ce cunoaște despre activitatea celorlalți participanți la infracțiune, lăsându-i impresia că persoana sa interesează mai puțin organul de urmărire penală. În acest mod, învinuitul poate prezenta date valoroase în legătură cu infracțiunea săvârșită, date pe care ulterior, va trebui să le explice, iar apoi să facă declarații despre propria activitate.

Procedeul prezintă și dezavantaje pentru că nu întotdeauna cel ascultat este dispus să divulge activitatea participanților, având în vedere înțelegerile stabilite înainte, dar mai ales după săvîrșirea infracțiunii, privitoare la modul de comportare în eventualitatea descoperirii faptelor. Neștiind dacă și ce au declarat ceilalți participanți, fiecare va avea rețineri, dar va manifesta, în schimb, un interes deosebit pentru a afla din anchetă care este poziția celorlați învinuiți. Cu răbdare, tact și perseverență se poate ajunge la determinarea învinuiților să facă mărturisiri, să declare despre faptele comise de către ceilalți participanți.

Prin confruntarea datelor obținute din declarațiile participanților, chiar dacă nu au declarat totul despre propria activitate, anchetatorul poate desprinde concluzii cu privire la sinceritatea celor implicați în cauză. Acest procedeu permite obținerea unor rezultate pozitive, întrucât fiecare învinuit aflat în fața unor date cunoscute de anchetator, despre care el nu declarase nimic anterior, va fi mai cooperant în relatarea activităților infracționale a celorlalți participanți, în măsura în care le cunoaște.

Strategia interogării vizând spargerea alibiului sau justificarea timpului critic

Timpul critic reprezintă suma duratei activităților ce au precedat săvârșirea infracțiunii, a acțiunilor ce caracterizeză săvârșirea infracțiunii și perioada imediat post-infracțională. Acest procedeu se folosește, de regulă, atunci când bănuitul refuză să facă declarații. Cunoscându-se activitatea bănuitului i se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a întreprins înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii. Explicațiile date vor fi verificate minuțios pe zile, ore, minute și locuri. De asemenea, procedeul se folosește în ascultarea infractorilor nesinceri, refractari, oscilanți în declarații, care încearcă să îngreuneze aflarea adevărului. Acestora li se va cere să arate ce au făcut pe zile și ore, să prezinte locurile unde s-au aflat și persoanele cu care au luat legătura.

Verificarea datelor furnizate de bănuit oferă anchetatorului posibilitatea constatării nesincerității relatărilor, întrucât în declarațiile acestuia apar neconcordanțe în justificarea timpului critic.

Pe baza rezultatelor verificărilor, folosindu-se starea psihică a bănuitului, acesta va putea fi determinat să recunoască faptele cu ocazia unei noi ascultări. În cazul acestui procedeu se mai poate solicita bănuitului să justifice sursa mijloacelor de existență (în cazul celor neîncadrați în muncă) să dea explicații cu privire la provenința bunurilor, valorilor găsite cu ocazia perchezițiilor corporale sau domiciliare.

Utilizarea procedeului de justificare a timpului critic permite extinderea anchetei judiciare asupra altor infracțiuni și făptuitori mai ales că, așa cum demonstrază cazuistica judiciară, tăcerea reprezintă, la fel ca și alibiul, încercarea de a ascunde și alte fapte, ca și pe participanți.

Strategii vazând interogatoriul psihanalitic

Interogatoriul psihanalitic este interogatoriul viitorului, este inofensiv, curat, respectă “integral demnitatea, drepturile și libertățile cetățeanului din perspectiva prezumției de nevinovăție, este un joc al inteligenței prilejuit preponderent de o simplă discuție asupra cazului și care dă posibilitatea individului de a se apăra cu toate mijloacele-cele legale sau ilegale “.

Comportamentul judiciar este des întâlnit în practica judiciară, simularea desemnând efortul conștient întreprins cu perseverență de către subiectul interogat pentru a masca trăiri, unele stări sufletești, intenții, acțiuni, fapte și probe cu scopul de a adduce ancheta judiciară pe căi greșite, în vederea sustragerii de la pedeapsă. Duplicitatea (simularea) este caracteristică unei personae care adoptă două atitudini și joacă premeditat două roluri, afișează sentimente și gânduri diferite de cele pe care le simte cu adevărat. Analizând minciuna la intersecția dintre forma gândită, forma transmisă și factualitate, se reține:

-simularea este asigurată de divergența dintre forma gândită și cea exprimată;

Minciuna reprezintă constructul mental strategic, apărarea, pe care, din perspective psihologiei judiciare, bănuitul o îndreaptă împotriva celui ce îl interoghează, adoptând un comportament voit contrafactual cu referință voit pragmatic și vizând o finalizare persuasive intențională.

În timpul anchetei apare la individual supus ei, un dezechilibru psihic provocat de excesiva acumulare de energie determinată de conflictele interpsihice. Astfel, conflictul dintre pulsiunile inconștientului și actul conștient determinate de raportul eu-realitate, se concretizează în manifestări ce scapă cenzurii conștientului, fiind localizate la nivelul preconștientului.

Altfel spus, conținuturile intelectuale sunt response, refulate de conștiință ca stări ce trezesc anchetatorului atitudini de autocontrol în scopul acoperirii manifestărilor emoționale, dar ele continuând să-și exercite presiunea asupra cenzurii conștientului, provocând acte greșite, în interogatoriul care se adresează făptuitorului acesta se va autodemasca sub influența eu-lui sedimentat în subconștient, alături de Eu-ul primitive și brutal, identificând la aceștia lapsusuri, erori caracteristice, acte simptomatice, uitarea sau deformarea unor nume familiare etc.

Lăsarea obiectelor, în cursul cercetării câmpului faptei, specialistul criminalist identifică primele acte simptomatice ale subconștientului care sunt veritabili indici orientativi în direcția identificării făptuitorului. Acest act symptomatic de uitare a obiectelor în câmpul faptei se explică prin faptul că se scapă de sub controlul cenzurii a unora din elementele asupra cărora acesta veghează, aceasta slăbindu-se din cauza instinctului de conservare activat de teama de a fi identificat.

Revenirea la locul faptei este consecința necesității detensionării psihice a făptuitorului sub presiunea Eu-lui social care sezaprobă inconștient actul criminal. Unii autori cred că eternal reîntoarcere la locul faptei este generată de plăcerea înfiorătoare și dulce a tensiunilor emoțional affective pe care o dă făptuitorului retrăirea actului infracțional și descărcarea treptată a tensiunilor. Psihanalitic credem că revenirea vine din instinctual de conservare, de a asigura că nu s-a comis nicio greșeală.

Lapsusul este tributar imaginilor flotante care sunt în apropierea conștiinței. Influența lor se resimte făcând devieze curgerea normal a vorbirii, nu din cauza asemănărilor pur acustice dintre două cuvinte, ci din cauza unui gând ascuns sau din cauza unei stări generale contradictorie celei pe care o afirmă verbal.

Uitarea cuvintelor și a numelor proprii: cercetarea numelor proprii în interogatoriu este de o mare importanță. Atenția trebuie îndreptată asupra numelor în legătură direct cu vina, asupra cărora conștiința veghează cu rezonanță sau contiguitate în acest sens.

Erorile de lectură și de scris: cauza este aceeași ca și la producerea unui lapsus. O idée este refulată sub presiunea unei neplăceri ulterioare, imaginile flotante din jurul conștiinței prin forța lor dinamică modifică mersul normal al scrisului și cititului, de aceea ne este lipsit de importanță obiceiul unor magistrați de a-l pune pe reclamant să-și citească singur declarațiile.

Actele simptomatice accidental, sunt mărturisiri involuntare ale unor gânduri, afecțiuni, repulsii, care scapă de sub controlul vigilant al Eu-lui conștient. Autorul unui act simptomatic își dezvăluie o intenție a subconștientului într-un moment când cenzura nu își exercită cu strictețe rolul său.

Asociațiile de idei se bazează pe aglutinarea ideilor și centrarea lor pe un trunchi ideativ, un cuvânt sau o idee ce face parte dintr-un complex psihic. Condiția interogatoriului psihanalitic este realizarea atmosferei de intimidate din care se obține starea de conflanță permițând Eu-lui social, matricei morale să se srmonizeze cu tensiunile refulate prin actul mărturisirii, acceptării comiterii faptei și a pedepsei.

Adaptarea la particularitîțile psihologice ale diferitelor categorii de infractori.

Încercările de clasificare și descriere a fiecărei categorii de infractori prezintă importanță din punct de vedere teoretic, cât și practic. Teoretic, deoarece ajută la elaborarea unor modele explicative privind modul de structurare a personalității infractorilor și totodată la evidențierea unor aspecte privind formarea și evoluția unor asemenea structuri în timp.

Practic, deoarece ajută la organizarea unor acțiuni sociale de prevenire și la elaborarea unor programe de recuperare și reinserție socială.

Cunoașterea cât mai exactă a profilului personalității infractorului permite, în primul rând organizarea unui program diferențiat și individualizat de reeducare, recuperare și reinserție socială. În al doilea rând, cunoașterea acestui profil este profitabilă organelor judiciare în finalizarea intenției lor de stabilire a adevărului și de soluționare legală a cauzelor.

În continuare, vom prezenta particularitățile psihologice ale diferitelor cstegorii de infractori:

Cerșetorul

Formează un clan deosebit în lumea infractorilor. Acesta este în posesia unor elemente ale artei dramatice, acționând prin intermediul rolului jucat verbal, prin mimica și costumația adecvată. Cei ce ajung la mâiestrie în cerșetorie, știu să utilizeze metode cu totul deosebite( mimica, modularea vocii, invocarea unor mari necazuri) pentru a atrage atenția trecătorilor și a obține mila lor.

Unii își adaptează rolul după sezon, clientelă, cartier, oraș. Eventualele infirmități sunt subliniate cu grujă și apar fie afișate ostentativ. Fie abia discret sugerate, neanțate. Acest tip de infractor profită fără jenă de orice sentiment sau interes al publicului, fiind totodată bun cunoscător empiric în sesizarea șiexploatarea trăsăturilor psihologice ale celor de la care cerșesc. Cerșetorii sunt organizați în adevărate rețele.

Hoțul

El săvârșește cea mai primitivă acțiune infracțională. Acțiunea în sine constă din mișcări relativ simple: întinderea mâinii, apucarea obiectului, atragerea lui spre infractor, camuflarea și transportarea obiectului într-un loc ascuns. Caracteristic furtului este modul discret al sustragerii obiectului și apoi îndepărtarea grăbită de la locul infracțiunii, ascunderea de cei care l-ar putea urmări.

Hoțul lucrează cu mâna și cu corpul, dar acest lucru se referă numai la acțiunea în sine, deoarece pregătirea unui furt necesită o activitate mentală minuțioasă, deosebit de laborioasă. Caracterul predominant fizic al acțiunii presupune din partea lui un antrenament deosebit. Dexteritatea lui caracteristică, mobilitatea fizică, rapiditatea mișcărilor sunt rezultatele în primulrând ale exercițiului și numai în al doilea rând, sunt favorizate și de unele predispoziții native( mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, nivelul de dezvoltare a analizatorilor). Automizarea unor mișcări specifice, declanșate de stimuli specifici, în urma unui exercițiu îndelungat, nuanțat și perfecționat îi fac pe unii hoți „să fure fără să vrea”.

Hoțul are un spirit de observație bine dezvoltat, orientare promptă la situația dată și organizarea imediată a unui plan de acțiune bazat pe elemente concrete și prezente. Mijloacele lui de operare, deși unele ingenioase, se bucură de puțină variabilitate. Sistemul de a acționa într-o situație sau alta, în general, se împrumută prin imitație, sau în cazul elaborării proprii devine frecvent, și de multe ori aplicat în situații inadecvate, ceea ce favorizează descoperirea lui. Ca și ceilalți infractori, nici hoțul nu are o gândire cu calități deosebite, deoarece ea este limitatăla procupările lui specifice.

În ceea ce privește voința și personalitatea, hoțul lucrează după rețete puțin variabile, sunt ușuratici, lipsiți de acele calități ale voinței ce au sens etico-social. Înclinația spre risc este foarte mare, fapt pentru care el mizează pe elemente cu extrem de puține șanse de reușită. Reacția tipică este debarasarea de obiectul furat și fuga. Acesta nu se apără și nu opune rezistență, numai în cazul când este atacat fizic. Coincindența unor factori externi cu nereușita acțiunii, îl face să fie superstițios, uneori chiar mistic.

Spărgătorul

Se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în bandă și prin utulizarea forței ca mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, în special cel modern, posedă cunoștințe temeinice de ordin tehnic. Deoarece comiterea actului infracțional presupune acțiuni complexe, de securitate individuală, spărgătorii se recrutează din rândul celor mai evoluați infractori. Ei au nevoie pe lângă iscusința necesară executării unor spargeri și de unele calități deosebite, ca de exemplu calm, aprecierea corectă a situației, curaj, sânge rece. Utilizând violența în apărare, spărgătorii, se apropie de tâlhari, iar prin faptul că tind să-și însușiească bunurile de hoți.

Tâlharul

Întreaga sa activitate se caracterizează prin violență, susținută de o constituție fizică, somatică adecvată. Ca particularități specifice dobândite în cursul activității infracționale, putem aminti o motricitate sporită față de normal, hotărâre și îndrăzneală în timpul operării, de mai multe ori cruzime, deși tâlharul recurge la asasinat numai în caz de nevoie și mai mult în scop defensiv. Se manifestă violent, odată planul fiind elaborat nu-și mai poate suspenda sau amâna cu ușurință acțiunea infracțională.

Infractorul intelectual

Escrocul, falsificatorul, șantajistul. Exercitarea pe scară profosională a unor asemenea acțiuni infracționale presupune, din punct de vedere psihologic, necesitatea unor mijloace intelectuale mai deosebite. La aceștia, forța fizică este mai puțin importantă, în general fizicul trece pe un plan secundar și joacă un rol de decor care facilitează în unele cazuri săvârșirea infracțiunii(escrocherii). În afară de unele ustensile de importanța minoră, intelectualii își comit infracțiunile preponderent pe cale verbală. De aici rezultă două particularități esențiale: un debit verbal adaptat rolului și adecvat scopului urmărit, accesil victimei. Principala armă de atac a infractorului intelectual este minciuna. Escrocii și șantajiștii se caracterizează, în special, printr-o elasticitate a gândirii, prin posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei și prin soluții rapide care duc la eschivarea și ieșirea din încurcătură.

Infractorul recidivist

Principalele caracteristici ale acestora, din punct de vedere psihologic, sunt: imaturitatea intelectuală, impulsivitatea mărită, agresivitate, egocentrism, indiferență afectivă, scepticism, tendința de opoziție, rezistența scăzută fața de stimuli.

Infractorii recidiviști au tendința de a percepe realitatea într-un mod neobișnuit și deformat, având impresia că nimeni nu le oferă ajutor și că în viață totul se petrece conform legilor norocului sau ghinionului. Acestora le este caracteristică prezența unor manifestări de indecizie și incertitudine interioară, dificultate de autoprezentare, tendința de a-și ascunde propria personalitate.

Succesul abținut la prima infracțiune, acționează drept stimul pentru alte situații infracționale asemănătoare. Primește greu dezaprobarea, câtă vreme aprobarea îl stimulează pozitiv. Un indiciu deosebit de relevant periculozității persoanei infractorului îl constituie atitudinea sa din trecut față de exigențele legii penale. De aceea, individualizând pedeapsa, instanța nu poate face abstracție de lipsa sau de existența unor antecedente penale, chiar dacă a intervenit amnistia, grațierea sau chiar reabilitarea.

Asasinul

Este cel mai odios și mai nociv infractor. Acesta manifestă irascibilitate, impulsivitate și agresivitate crescută. Este egocentric, dominator, de obicei având o capacitate de raționalizare scăzută, instabil și superficial în contactul afectiv, ceea ce îl face să se angajeze în situații conflictuale, reacționând violent. Comiterea infracțiunii devine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care oferă situații conflictuale de la care el nu știe sau nu poate să se sustragă.

După motivul asasinatului( obținerea unor avantaje materiale, ura, răzbunarea, fanatism,…..) și gradul de violență cu care se săvârșește asasinatul, putem să ne dăm seama dacă avem de a face sau nu cu un infractor normal. În cazul asasinilor normali nu este vorba de o plăcere sadică, ci de o relaxare după o mare tensiune, în urma rezolvării unor situații conflictuale pe calea asasinatului. Este deci o aparentă satisfacție momentană după actul săvârșit. Situația conflictuală în care se află asasinul este dublată de un temperament impulsiv, de o motricitate mărită, care se exeriorizează prin violență de ordin fizic. Asasinul este insensibil la durerile fizice și psihice ale altora și de aceea este lipsit de compasiune față de ceilalți. Această inaccesibilitate nu este înnăscută, ci se câștigă ca urmare a modului de viață dusă în condiții de vicisitudini fizice și psihice.

Infractorul de profesie

Este format și socializat în direcția comiterii infracțiunii. Reprezintă ultimul grad de inadaptare socială prin faptul că unica lui sursă de existență o constituie infracțiunea. Obiectul principal al activității sale infracționale îl constituie câștigurile materiale și el nu se implică în comiterea unor infracțiuni cu violență, în afară de cazul în care violența este specialitatea sa(tâlharul). De obicei debutează în calitate de copil delincvent, având originea în păturile de jos ale societății.

Infractorul de profesie își formează deprinderile și abilitățile tehnice de înalt specialist, este capabil să-și planifice activitățile, să-și aleagă victima și să-și îndeplinească planul de comitere a infracțiunii în așa fel încât să evite depistarea sa. El planifică acțiunea infracțională mult mai amplu decât o face infractorul obișnuit, ocazional.

În general, este pregătit pentru arest și judecată, fiind mereu în perspectiva petrecerii unei anumire perioade în penitenciar, considerând aceasta ca făcând parte din viața sa. Aici, intrând în contact cu alți infractori, are posibilitatea de a învăța noi metode de comitere a infracțiunilor, participând la un adevărat schimb de experiență, profesorii lui făcând parte din categoria infractorilor profesioniști vârstnici. De asemenea, ca rezultat al infracțiunii, el poate avea bani puși de o parte pentru cheltuieli de judecată și pentru perioada de detenție.

Infractorul se deosebește de ceilalți oamenin, din punct de vedere psihologic, nu printr-o funcționare deosebită a proceselor sale psihice, ci prin faptl că acțiunile sale au un conținut antisocial. Aptitudinile lui specifice, elaborate în urma unei practici, care îl ridică în unele privințe deasupra omului normal, nu-i determină acțiunea infracțională fără un teren propice reprezentat de mediu social. Cunoașterea particularitățilorpsihice ale infractprilor ne duce la explivâcarea comportamentului, la posibilitatea depistării acestuia. Alături de factori interni, un rol important în structura dezarmonică a personalității infractorului îl au și factorii externi, de mediu.

La infractori, comportamentul agresiv, antisocial, este în mare măsură învățat, dobândit în contextul împrejurărilor de viață, disfuncționalitate din punct de vedere psihosocial.

Cap. 5 Aspecte psihologice implicate în comunicativitatea anchetatorului

Exigențele legale și morale, ca și cele de competență care se formulează față de un anchetator, responsabilde aplicarea legii și de protecția societății în fața recrudescenței criminalității sint înalte.

Exigențele legale cer anchetatorului cunoșterea profundă și nuanțată a dispozițiilor legii penale și procesual penale, a drepturilor fundamentale ale omului, la care ar trebui să se raporteze în permanență; de asemenea, a modului în care legislația procesuală, îndeosebi cea din materia probelor, permite abordarea procedeelor de tactică și metodică în efectarea anchetei judiciare.

Exigențele morale, într-o perspectivă mai largă, vizează raportarea reală și sinceră a anchetatorului la valorile umane – perene de adevăr, dreptate, justișie, bună-credință. Din acest punct de vedere anchetatorul va trebui să cunoască și cât au fost lezate valorile și interesele legitime ale omului în colectivitatea semenilor săi, în lumina drepturilor și obligațiilor sale. Atitudinea generală a anchetatorului se raportează la suma de valori și norme morale unanim acceptate, care se sprijină și vin în întâmpinarea literei și spiritului legii.

Exigențele de competență au în vedere pregătirea modernă de specialitate, experiența pozitivă și, nu în ultmul rând, abilitatea anchetatorului de a utiliza, în condițiile pe care i le permite legea, tehnologia judiciară integrată științei criminalisticii, de a solicita contribuția expertizelor de specialitate pe care le reclamă cauzele judiciare. Armonizarea, într-o sinteză echilibrantă a cerințelor generale ce fundamentează statutul deontologic al anchetatorului va permite acestuia să aplice legea conform gradului înalt de responsabilitate pe care îl va cere profesia lui.

Interesante prevederi în sensul considerațiilor menționate mai sus sunt cuprinse în „Codul de conduită pentru persoanele răspunzătoare de aplicarea legii„, adoptat de Adunarea Generală a ONU, în decembrie 1070, din care cităm:

Art. 1 – Persoanele răspunzătoare de aplicarea legii trebuie să se achite permanent de datoria pe care le-o impune legea, servind colectivitatea și protejând orice persoană împotriva actelor ilegale, conform înaltului grad de responsabilitate pe care îl cere profesia lor.

Art. 2 – În îndeplinirea sarcinilor pe care le au cei răspunzători de aplicarea legii trebuie să respecte și să protejeze demnitatea umană, să apere drepturile fundamentale ale oricărei persoane.

Art. 5 – Nicio persoană răspunzătoare de aplicarea legii nu poate aplica, provoca ori tolera un act de tortură sau orice altă pedeapsă ori tratament crdu(ă), inuman (ă) sau degradantă, nini nu poate invoca un ordin al superiorilor săi ori împrejurări excepționale, cum ar fi : starea de război, o amenințare contra securității naționale, instabilitate politică internă sau orice altă stare de excepție, pentru a justifica tortura sau alte pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante”.

Revista Internațională de Poliție Criminală, comentând aceste prevederi, subliniază: „ Persoanele responsabile de aplicarea legilor ce se conformează dispozițiilor prezentului Cod merită respectul, sprijinul moral activ și concursul colectivității în care își exercită funcțiile, pe cel al serviciului de care aparțin, precum și al colegilor lor”.

Calitățile morale și intelectuale-afective

Între calitățile ce structurează profilul intelectual și moral-afectiv al anchetatorului, psihologia judiciară se oprește în mod constant asupra gândirii, memoriei, integrității senzoriale, echilibrului psihologic și mai puțin sau deloc asupra capacității de a judeca diferite roluri și a bunei-credinte.

Gândirea este un proces psihic de integrare a informației la nivel conceptual prin care subiectul cunoașterii individuale „devine capabil să depășească limitele hic et nunc ale percepției și să pătrundă mai adânc nu atât constatativ, cât mai ales comprehensiv-explicativ, în esența realității„. În cazul anchetatorului gândirea sa orientată spre esența realității judiciare, a evenimentului, căci numai această esență poate fundamenta o soluție judiciară, trebuie să se caracterizeze prin claritate, profunzime, rigoare și să se bazeze pe un dezvoltat spirit critic autoreflexiv. De regulă, faptele relatate în ancheta judiciară par întotdeauna reale, verosimile, dar se întâmplă ca unele din afirmații să fie, mai ales la nivelul amănuntelor, contradictorii sau neplauzibile.

De aceea, pentru sesizarea inadvertențelor, a decelării aspectelor reale de cele imaginare sau a semnificativului de nerelevant, anchetatorul trebuie să acționeze cu perspicacitate și o mare putere de discernamânt. În felul acesta găndirea, ca proces psihic cognitiv, distinct de celelalte procese psihice cognitive, va putea să asigure:

Calitatea informației judiciare;

Integrarea informației în raport cu realitatea externă din care aceasta a fost extrasă(eveniment judiciar)

Informația să fie codificată într-un limbaj care să exprime în mod fidel esența evenimentului judiciar.

În cadrul sistemului psihic, memoria ocupă un loc distinct și are o individualitate specifică. Ea prezintă un subsistem ale cărui elemente le constituie conținuturile informaționale elaborate în cursul comunicației anterioare a individului cu mediu extern și a cărui dinamică rezidă în transformările de tip integrativ sau instrumental executiv efectuate de grupuri speciale de operatori asupra acestor conținuturi. Astfel spus, într-o primă aproximare, memoria este ceea ce se obține în urma operațiilor de stocare și conservare a informației despre stările surselor externe și despre acțiunile și trăirile subiective în raport cu ele. În structura memoriei nu vom găsi obiecte și evenimente ca stare, ci mesaje informaționale de tipul codurilor – imagine, codurilor simbolic conceptual sau codurilor „tensiunilor„ sau „relaxărilor„ variabilelor motivaționale afective. Caracteristica principală a acestor mesaje constă în faptul că ele dau „ dimensiunea istorică„ a sistemului psihic și a sistemului personalității în ansamblu, legând în timp și după principiul opus direcției de scurgere a timpului – cel al reversabilității sau recursivității – stările și comportamentele anterioare de cele actuale.

În activitatea de stabilire , pe bază de probe, a stării de fapt, anchetatorul operează reversibil și recursiv. Pe de altă parte, în procesul de coroborare și verificare a probelor, anchetatorul stochează informațiile și „menține continuitatea fluxului informațional în cadrul sistemelor analizatorilor un timp suficient pentru codificare –recodificare, prelucrare și interceptare„.

Anchetatorului îi este necesară memoria de lungă durată, adică acea memorie care prezintă „principalulrezervor de păstrare a experinaței acumulate în cursul activității anterioare„. „Memoria de lungă durată nu cuprinde numai informație pur constatativă despre evenimentele percepute sau trăite, ci și evaluările, interpretările ei prin prisma unor criterii și etaloane de esență socio-culturală, științifică, filozofică, etică estetică etc.„

Este limpede că întrucât ancheta judiciară debutează la nivelul fiecărui partener al relațiilor interpersonale, în mod oral, anchetatorului îi este necesară și memoria de scurtă durată pentru a reuși să consemneze și în scris relatările partenerilor relației, operațiune care este ulterioară convorbirii.

Integritatea senzorială are în vedere condiția fiziologică normală a analizatorilor anchetatorului, cunoscut fiin că „valorile funcției sensibilității sunt supuse unor oscilații ca urmare a fenomenelor de alăptare, depresie, oboseală, involuție, sau a celor de sensibilizare, contrast, învățare(evoluție)”. Integritatea senzorială a anchetatorului constituie fundamentul psihofiziologic al corectitudinii și exactității redactării documentelor de anchetă ce constituie suportul material al mijloacelor de probă. De aceea, anchetatorului trebuie să posede o stare corespunzătoare a sănătății și să dispună de o mare capacitate de efort voluntar. Integritatea senzorială definește în untimă analiză personalitatea anchetatorului, permițându-i acestuia un comportament profesional echilibrat pe fondul psiho-fiziologic general pozitiv.

Echilibrul emoțional vizează componenta afectivă a psihicului anchetatorului.

Procesele afective iau naștere prin „corelare informațională, din perspectiva sarcinilor de reglare sau a stării echilibrului optim, a cursului evenimentelor din planul intern al subiectului”.

Complexitatea și durabilitatea contactelor comunicaționale specifice activităților de anchetă judiciară implică întotdeauna acțiunea mai puternică sau mai slabă a unui factor de noutate, declanșînd mecanismul psihic al afectivității ce se poate exterioriza prin manifestări incompatibile cu profesiunea de anchetator, cum ar fi: plictiseala, sila, dezgustul, agresivitatea, etc. Asemenea manifestări trebuie contracarate prin autocontrolul pe care și-l impune anchetatorul și exercițiul perseverent al răbdării, toleranței, disponibilității de a asculta și stăpânirii de sine.

Dacă anchetatorul nu va reuși să-și asigure „o suprafață psihică perfect plană” și prin manifestările sale negative, va apare în fața interlocutorului ca un om impresionabil, nervos, agresiv, frământat de problemele priprii, atunci în cadrul general al desfășurării anchetei na deveni precar, șansele de realizare a scopurilor propuse diminuându-se.

Echilibrul emoțional al anchetatorului este condiționat și de lipsa de prejudecăți sau a dușmâniei față de persoana anchetată. Importante garanții juridice pentru eliminarea prejudecăților sunt stabilite în art. 267 C.P. care, incriminând tortura, menționează în mod expres „pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea”. De asemenea, în art. 2 din „ Codul de conduită pentru persoanele răspunzătoare” de aplicarea legii este stabilită obligația juridică a acestora „să respecte și să protejeze demnitatea umană, să apere drepturile fundamentale ale oricărei persoane”. Este, credem, în afara oricărei discuții că dispozițiile documentului de drept internațional citate oglindesc procuparea legislației penale moderne pentru înlăturarea prejudecăților din conduita autorităților judiciare răspunzătoare de aplicarea legii.

Importante din perspectiva echilibrului psihologic al anchetatorului sunt și dispozițiile art. 7 și 8 din Codul de conduitâ în conformitate cu care:

„ art. 7- persoanele care răspund de aplicarea legilor nu trebuie să comită nici un act de corupție. Ele trebuie să se opună cu vigoare oricăror acte de acest gen și să le combată.

Art. 8- persoanele răspunzătoare de aplicarea legilor trebuie să respecte legea și prezentul Cod. De asemenea, ele trebuie să împiedice orice încălcare a legii sau a prezentului Cod și să li se supună cu hotărâre, cu întreaga lor capacitate”.

Capacitatea anchetatorului de a judeca protagoniștilor din afacerile judiciare în literatura de specialitate se apreciază că anchetatorului îi este necesară și ocapacitate actoricească pentru a putea, la nevoie, să simuleze perfect orice stare sau trăire, sau să joace orice personaj pentru a-i înțelege mai bine motivele, stările afective și reacțiile existente în momentul comiterii faptei și, în general întreaga personalitate.

În activitatea de anchetă judiciară nu se justifică, nici legal și nici moral, procedeele artei teatrale și nici scenariile. Anchetatorul nu joacă un rol de infractorsau victimă, „nu intră în pielea infractorului sau victimei”, aceasta fiind numai expresia metaforică a abilității anchetatorului, inteligenței și talentului său profesional de a intui jocul infractorului sau al falsei victime.

Ancheta judiciară prezintă o anumită duritate, fiind presărată cu obstacole, cu răsturnări de situații, cu coincidențe stranii care solicită la maximum inteligența, priceperea și rezistența psihică a anchetatorului.

Legislașia procesuală asigură un cadru juridic adecvat anchetei, sobru și solemn, procedee suficiente pentru descoperirea adevărului, pricipii și garanții corespunzătoare pentru asigurarea drepturilor și respectarea demnității fiecărui participant la procesul penal, nefiind necesar împrumutul procedeelor din arta dramarică. De asemenea, metodele tactice, tehnica criminalistică, ca și cunoștințele operaționale de psihologie judiciară permit identificarea autorilor și adevărul faptelor lor în condițiile impuse de standardele moderne ale procesului penal.

Pentru toate aceste argumente, teza jucării rolurilor de către anchetator, după procedele artei dramatice, ni se pare vetustă, în realitate, anchetatorul face mai mult știință decât artă. Că uneori anumite rezolvări sunt spectaculoase, aceasta depinde tot de știința anchetatorului.

În realitatea judiciară nemijlocită cu care se confruntă anchetatorul, actul profesional fracvent utilizat este cel al analizei și judecării rolurilor pe care diferitele persoane implicate în afacerile judiciare le joacă și dacă acestea sunt reale sau fictive.

În toate cazurile prezentate, activitatea anchetatorului a fost una cerebrală, de

analiză psihologică a comportamentului persoanelor aflate în relația sa profesională. Această activitate s-a fundamentat pe informațiile obținute în anchetă, pe logică sau lipsa de logică a faptelor sau a unor împrejurări legate de faptă, pe analiza contradicțiilor apărute în anchetă.

Tactica de cercetare în exemplele prezentate se constituie pe indicii de probabilitate ce se grupează în algoritmul „ipostazelor pereche”, sperific în disimularea faptelor penle, algoritm frecvent utilizat în ancheta judiciară, îndeosebi în cauzele complicate în care este implicată și activitatea laboratorului de psihologie judiciară.

În asemenea situații cercetările bazate pe algoritmul „ipotezelor pereche” aduc în fața anchetatorului datele(indicii) de disiminare care se polarizează în jurul versiunii anchetei și care, în mod firesc, îl orientează pe anchetator spre actul profesional al judecării și stabilirii adevăratului rol al protagoniștilor cazului judiciar.

În toate situațiile de infracțiuni disimulate au apărut perioade de blocaj a anchetei, lipsa acută de informații autentice i-a obligat pe anchetatori, pornind de la particularitățile cazului, să reconstituie variante a unor posibile moduri de acțiune, să încerce să penetreze necunoscutul. Toate aceste activități, esențialmente psihologice, nu sunt altceva decât activități de inferență operativă, de efort cerebral, de căutări care depășesc, indiscutabil, un simplu joc dramatic.

Prin urmare, anchetatorul nu joacă roluri, activitatea sa nu este cea a unui actor, ci esența activității sale constă în a gândi și așa cum constată Jean Piaget :„ a gândi înseamnă , în primul rând, a experimenta mintal pentru a se putea trece de la problemă la ipoteză, de la aceasta la verificarea ei„. A gândi logic ( a experimenta logic, cum se exprimă Piaget), implică posibilitatea unui control conștient asupra cursului operațiilor mentale, asupra mecanismului acestor operațiuni. Ori, acest control implică, în mod necesar, posibilitatea de a ne desprinde de succesiunea faptelor mentale, posibilitatea de a reveni la punctul de plecare, de a reface sau reconstitui unele secvențe etc, „într-un cuvânt, capacitatea reversibilității„.

Acestea sun argumentele pentru care pledăm pentru judecarea rolurilor, nu pentru jucarea lor, pornind – așa cum sublinia Piaget – de la problema (de soluționat) la ipoteză, iar de la aceasta la verificarea ei. În mod practic acesta este algoritmul anchetatorului în situația „ipotezelor pereche„ : problema de soluționat pusă în actul de sesizare este transpusă în „ipotezele pereche„, iar apoi se trece la verificarea acestora, una trebuind ssă se confirme, iar a doua, evident, să fie infirmată. Nu de puține ori, cazurile judiciare deosebit de grele au fost rezolvate prin utilizarea biodetecției judiciare.

Anchetatorul, magistratul, trebuie să fie profesioniști de bună-credință. În ce măsură buna-credință îți justifică tratarea într-un curs de psihologie judiciară vom încerca să demonstrăm în considerațiile următoare.

Buna-credință s-a cristalizat ca un concept juridic fundamental în dreptul roman și este specific sistemelor de drept din familia romano-germanică, deci și sistemului de drept român.

În lucrarea, pe care o considerăm de referință în materia bunei-credințe, „Buna-credință în raporturile juridice civile„, este citată și definiția ilustrului om politic, filosof, scriitor și jurist roman Marcus Tullius Cicero, conform căreia buna-credință constă în „sinceritate în cuvinte (veritas) și fidelitate (constantia) în angajamente„. „pornind de la această definiție, se poate spune că faptele generatoare ale bunei-credințe creează două stări de concordanță sau de conformitate : pe de o parte, conformitatea între ceea ce omul gândește și ceea ce el afirmă ( sinceritatea în cuvinte), iar pe de altă parte, conformitatea între cuvinte și actele sale (fidelitatea în angajamente)„ . La rândul lor, doctrinele moderne de drept dau diferite definiții bunei-credințe, toate pornind însă de la cunoscuta maximă romană „Honeste vivere, alterum non laedare, suum quique tribunere„.

Având în vedere ideea fundamentală ce ne preocupă, respectiv buna-credință a anchetatorului, am preferat, după autorul citat, o definiție analitică și deci mai didactică, pornind de la convingerea că o prezentare a laturilor conceptului bunei-credințe în știință și practica dreptului(aceasta din urmă incluzând și exercițiului psihologiei judiciare) servește mai eficient deontologia activității de anchetator și ideea de justiție.

Așadar laturile conceptului bunei-credințe pot fi grupate în următoarea ordine:

Un grup de fapte psihologice determinate care alcătuiesc onestitatea („honeste vivere„) constând în loialitate, prudență, ordine și temperanță, toate acestea având un conținut etic;

Un grup de elemente intrate în sfera dreptului ca o consecință a faptelor psihologice menționate și anume : intenția dreaptă, diligența, liceitatea și abținerea de la producerea prejudiciului.

Cum se caracterizează aceste elemente în activitatea anchetatorului și magistratului, vom încerca să răspundem, pornind de la datele pe care le furnizează practica anchetei și a instanței penale :

Intenția dreaptă : subordonarea activității autorităților judiciare obiectivului aflării adevărului, respectării legii și ordinii de drept; respingerea oricăror ingerințe în actul de justiție ; soluționarea cauzelor numai pe probe certe;

Diligența : circumscrierea eforturilor de soluționare a cauzelor judiciare în limitele admise de procedurile legale; evitarea abuzurilor de orice fel;

Liceitatea : utilizarea în ancheta judiciară numai a procedurilor admise de legislația procesual penală și procesual civilă ; respectarea garanțiilor procesuale, a prezumției de nevinovăție și a dreptului la apărare, precum și a drepturilor omului stipulate în actele de drept internațional, fără nici un fel de discriminare;

Abținerea de la producerea prejudiciilor : observarea posibilelor vicii în activitatea de urmărirea penală sau de judecată, sesizarea și înlăturarea acestora; receptivitatea la cererile apărării față de posibilele prejudicii.

Buna-credință va trebui să conducă la soluții temeinice și legale atât în activitatea de urmărire penală, cât și în cea a instanțelor judiciare. În antiteză cu buna-credință, „reaua-credință„ se va fonda întotdeauna pe fapte psihologice situate exact la antipodul celor menționate, adică : intenție răufăcătoare, imprudență, ilicitate și vătămare, toate ca rezultat al lipsei de onestitate.

2.Tipuri de anchetatori: conduită și comunicare

Contactul îndelungat cu învinuiții ori inculpații, în situații și împrejurimi complexe, își pune amprenta formativă în educarea (în condițiile unui fond nativ existent) la anchetatori a unor calități speciale ca:perspicacitatea, spiritul de observație,insistența,subtilitatea deducțiilor și a sintezelor, rapiditatea sesizărilor unor relații și forța argumentării logice a căror rezultantă formează intuiția profesională, așa-zisul fler. Un anchetator bun trebuie să fie o persoană căreia să-i placă să lucreze cu oamenii, pentru că, nu va reuși niciodată să câștige încrederea și respectul celui ascultat, nu va poseda niciodată forța de persusasiune , ca o condiție absolut necesară unei interogării eficiente.

Anchetatorul trebuie să posede capacitatea de a exprima clar și de a discuta în mod inteligent, atribut al unei gândiri suple și mobile și al unui înalt grad de profesionalism.

În contextul exigențelor menționate sunt incompatibile deontologic: mulțumirea de sine generată de încrederea exagerată în propriile calități și în experiența proprie; ruperea contactului cu elemente teoretice sau de noutate din profesiune, instalarea stereotipurilor, automatismelor și spiritului rutinei;bănuiala excesivă privind orice persoană anchetată; tendința de a suspecta orice om de activitate infracțională; amplificarea nefondată a unor date sau exagerarea semnificație acordată unor gesturi și manifestări secundare din conduita celor anchetați; modul uneori absent sau defectuos de a formula întrebări; impertinență, aroganță sau chiar vulgaritate în relațiile cu persoanele anchetate.

La toate acestea se adaugă atitudini absolut particulare adoptate în raport cu categoriile de învinuiți:vanitoși, orgolioși, sensibili la flatare și la aprecieri care și fac din statutul de infractor un renume. Oricum, a începe ascultarea fără a fi cunoscut în profunzime persoana celui cu care urmează confruntarea este ca și aruncarea în valuri fără cunoașterea înotului. La toate acestea se adaugă o serie de calități profesionale, între care: obișnuința de a privi interlocutorii în ochi pe tot parcursul ascultării sondându-le și interpretându-le corect comportamentul expresiv în raport cu întrebările semnificative; desprinderea de a asigura anchetei liniștea și intimitatea necesară;desprinderea anchetatorului de a nu-și permite gesturi de nervozitate, ticuri, ridicarea tonului ori alte excese de slăbiciune;desprinderea de a intra în anchetă cu încredere în capacitatea personală, calm și echilibrat, precum și tăria morală de a mai insista încă puțin din momentul în care s-a ajuns la concluzia că totul este zadarnic.

Studierea comportamentului anchetatorilor în relația anchetator-anchetat a condus la diferite clasificări între care cea mai frecvent întâlnită în literatura de specialitate îl categorisește pe anchetatori în următoarea tipologie, frecvent întâlnită și în clasificarea tipurilor de conducători:

Anchetator temperat: se caracterizează printr-un comportament firesc, își ascultă cu interes interlocutorul, răbdător, calm și analitic. Intervine oportun și eficient cu tactul corespunzător situației pentru lămurirea aspectelor esențiale ce interesează ancheta.

Anchetatorul amabil:manifestă o anumită transparență în relație cu interlocutorul și jovialitate, nu ezită să-și trateze interlocutorul cu o țigară sau o cafea. Atmosfera degajată pe care o creează oferă premisele unei studiu psihologic mai adecvat anchetatului. Dacă amabilitatea nu este constantă, echilibrul anchetei se poate rupe, anchetatul se inhibă iar investigația poate fi compromisă.

Anchetatorul autoritar: se particularizează printr-o atitudine rigidă, gravă cu accent pe solemnitate, impunându-și la modul imperativ voință în fața interlocutorului. Nu este interesat în studiul psihologiei anchetatului și din această cauză nu găsește modalități optime de a stimula pozitiv convorbirea. Anchetatorul autoritar mizează mai mult pe intimidarea anchetatului decât pe stimularea psihologică a acestuia pentru a coopera.

Anchetatorul vorbăreț: este un tip complexat de necesitatea afirmării sau necesitatea de a se descărca de o tensiune afectivă iar logoreea este modalitatea de a se elibera de aceste stări. Din motive menționat, sau a altora asemănătoare, anchetatorul vorbăreț intervine inoportun sau lipsit de eficiență în relatările anchetatului putând compromite ancheta.

Anchetatorul cabotin: este cel care exagerează în utilizarea procedeelor actoricești, ce caracterizează stilul unor anchetatori. Asemenea exagerări pot provoca stări improprii pentru ancheta judiciară, cum ar fi: amuzamentul, disprețul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului, situații ce pot prejudicia rezultatele anchetei.

Anchetatorul patern: adoptă un comportament blând în anchetă, manifestând uneori chiar compasiune față de anchetat. Asemenea atitudini pot fi speculate de infractorii recidiviști care nu vor ezita să-și atenueze faptele.

Nu am inclus în această clasificare pe anchetatorii violenți, întrucât în sistemul judiciar moderarea existenței acestora este greu de imaginat. Istoria cunoaște însă această categorie de anchetatori sub diverse denumiri, între care cea mai frecventă este cea de anchetatori torționari, categorie specifică sistemelor judiciare ale statelor totalitariste. În statele democrate astfel de atitudini sunt reprobabile, fiind incriminate de normele juridice.

6 Concluzii

Psihologia judiciară, nelipsită în modul specific de pregătire al polițiștilor și magistraților, conferă noi valențe algoritmului căutării adevărului pe terenul dreptului din perspectiva aplicațiilor practice folosite pentru soluționarea cauzelor concrete.

Această disciplină dorește să ofere persoanelor care se ocupă cu aplicarea legii, repere de permanent pragmatism deoarece cu toții suntem interesați de o specialitate operațională, spectaculoasă prin soluții pragmatice și eficiență în sprijinul domeniului juridic și nu de o psihologie narativ descriptivă. Astfel spus, psihologia judiciară și implicit lucrarea de față doresc ca informația să genereze simultan algoritmul soluției. Această idee este dictată de viață, de prezent dar mai ales de provocările viitorului. Dezideratul viitorului obligă la a ști dar în egală măsură de a ști să faci și a ști cum să faci.

Interogatoriul judiciar, subiectul prezentei lucrări a fost abordat aplicativ pragmatic, strategie cu strategie, soluție cu soluție în funcție de materialul cauzei forță probantă a coroborării incriminatorii, structura psihocomportamentală și caracterul persoanelor incluse în cercurile de bănuiți.

În abordarea subiectului am plecat de la definiția dat de prof.dr. Tudorel Butoi care descrie interogatoriul ca fiind „contactul impersonal, verbal, relativ tensionat emoțional, desfășurat sistematic și organizat științific , pe care îl poartă reprezentantul organului de stat cu persoana bănuită în scopul culegerii de date și informații despre o fată infracțională în vederea prelucrării și lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta, a identifica făptuitorii și în funcție de adevăr a stabili răspunderile„.

Astfel interogatoriului judiciar îi vor fi caracteristice, interesele contrare, inegalitatea statului, tensiunea comportamentului expresiv, demersul neuniform, contradictoriu, intimitatea, stresul și riscul.

S-a insistat pe specificul interogatoriului de tip psihanalitic , ca reper modern, ca strategie și tactică a viitorului, specific ce exclude violența și coerciția de orice fel. Interogatoriul psihanalitic este interogatoriul viitorului, este inofensiv, curat, respectă „integral demnitatea, drepturile și libertățile cetățeanului din perspectiva prezumției de nevinovăție, este un joc al inteligenței prilejuit preponderent de o simplă discuție asupra cazului care dă posibilitatea individului de a se apăra cu toate mijloacele-cele legale sau ilegale„.

Stările de tensiune generate de permanenta confruntare a anchetatorului cu partenerii săi nu trebuie să depășească cadrul legal stabilit pentru interogatoriu, recursul la mijloacele prohibite de lege putând compromite întreaga activitate. De reținut în acest sens este faptul că orice fisură va fi exploatată în demontarea întregii acuzați formulată în rechizitoriu și susținută în instanță. Interogatoriul este asemenea unei partide de șah în care se confruntă doi adversari cu stiluri diferite, tensiunea psihologică fiind comparabilă:investigatorul, tehnic și plin de imaginație, infractorul viclean și speculativ.

Aplicarea unui astfel de interogatoriu(de tip psihanalitic), în cel mai profesionist mod cu putință va duce indubitabil la scăderea numărului de erori-judiciare, evenimente nefericite, tragice pentru persoana incriminată și condamnată pe nedrept.

O atenție deosebită a fost acordată modalităților de evidențiere a comportamentului simulat prin studierea modului de manifestare a persoanei chestionate. Comportamentul este, în fapt, inseparabil de faptele sale de manifestare și acționează ca un tot. De aici și posibilitatea cunoașterii sigure a simulării comise.

Anchetatorul trebuie să fie atent asupra comportamentului expresiv al anchetatului pentru a detecta reacțiile care pot indica că acesta spune adevărul sau dimpotrivă doar simulează aceasta, deghizându-se, mascându-și adevăratele trăiri. Suspectul poate simula stăpânirea de sine, calmul, nedumerirea unei stări de violență, atitudine de revoltă sau de protest. Lipsa de naturalețe și de convingere a acestor simulări este evidentă în fața unei conduite ferme, ofensive a investigatorului. Spre deosebire de reacțiile simulate, manifestările involuntare reprezintă reacții fiziologice interne ale anumitor sisteme funcționale aflate preponderent sub dependența sistemului neuro- vegetativ, acestea fiind greu controlabile.

Nu a fost neglijată nici problema abilităților, competențelor psiho- morale de care trebuie să dea dovadă un bun anchetator. El trebuie să întrunească calități legale, morale si competență profesională. Așadar„ un bun magistrat ar trebui să aibă înțelepciunea lui Solomon, logica lui Aristotel, răbdarea lui Hristos, rigurozitatea științifică a lui Psteur și inventivitatea lui Edison„.

Astfel exigentele de competență au în vedere pregătirea modernă de specialitate, experiența pozitivă, și, nu în ultimul rând abilitatea anchetatorului de a utiliza în condițiile în care i lșe permite legea, tehnologia judiciară integrată științei criminalisticii, de a solicita contribuția expertizelor de specialitate pe care le reclamă cauzele judiciare. Aromizarea într-o sinteză echilibrată a cerințelor generale ce fundamentează statutul deontologic al anchetatorilor va permite acestuia să aplice legea conform gradului înalt de responsabilitate pe care îl cere profesia lui.

În această lucrare s-a încercat mai puțin descrierea tipologiilor și caracterizarea infractorilor dar s-a pus accent asupra comportamentului invinuitului sau inculpatului în situația reală a duelului judiciar desfășurat pe tot parcursul procesului penal și în mod special în camera de interogatoriu.Pe studentul în științe juridice îl interesează mai puțin și nu îl vor ajuta cu nimic în cativitate viitoarele teorii asupra agresivității, explicațiile și justificările asupra conceptelor, a definițiilor în materie, câtă vreme ele nu se sprijină pe analiză de caz și nu relevă periculozitatea latentă și potențialul agresiv al infractorului din perspectiva modului său de a reacționa cu ocazia interogatoriului și de ce nu în arest, în detenție