Intermediari In Asigurari Brokerii

=== aecffa8a7267a0b5e59c62187f8ddd7d4e96cbf6_514380_1 ===

CUPRINS

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Obiectul activității de asigurare

Categorii de intermedieri

CAPITOLUL II INTERMEDIARI ÎN ASIGURARE

Noțiuni generale

Brokerii în asigurare

Agenții de asigurare

Agentul de asigurare persoană fizică

Agentul de asigurare persoană juridică

Prepuții intermediarilor

Asemănări și deosebiri între brokerii de asigurare și agenții de asigurare și alte categorii de intermediari

CAPITOLUL III SOLVABILITATEA INTERMEDIARILOR ÎN ASIGURĂRI

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctul

vol. – volumul

CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Obiectul activității de asigurare

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 32/2000 privind activitatea și supravegherea intermediarilor în asigurări și reasigurări, actualizată, intermediarii în asigurări sunt ”persoanele fizice sau juridice, denumite în continuare broker de asigurare, asistent în brokeraj, agent de asigurare, subagent sau agent de asigurare subordonat, care desfășoară activitate de intermediere în asigurări, în schimbul unui/unei comision/remunerații, autorizat sau înregistrat în condițiile stabilite de prezenta lege și de normele emise în aplicarea acesteia, precum și intermediarii din statele membre care desfășoară pe teritoriul României activitate de intermediere în asigurări, conform dreptului de stabilire și libertății de a presta servicii, după caz”.

Obiectul activității de intermediere în asigurări constă în introducere, propunerea ori îndeplinirea altor activități preliminarii încheierii contractelor de asigurare sau oferirea de asistență pentru administrarea ori îndeplinirea unor contracte, îndeosebi în cazul unei dune.

Nu sunt considerate activități de intermediere furnizarea de informații în mod ocazional, al cărei scop nu constă în oferirea de asistență clienților în vederea încheierii sau administrării unui contract, administrarea daunelor unui asigurător pe baze profe- acnale și nici regularizarea daunelor.

Intermedierea de tip bancassurance se referă la produse de asigurări care sunt complementare la produsele instituțiilor de credit și instituțiilor financiare nebancare și se desfășoară prin rețeaua acestor instituții.

Categorii de intermedieri

Legiuitorul enumeră limitativ categoriile de intermediari în asigurări. Potrivit art. 2 pct. 11 din Legea nr. 32/2000, aceștia pot fi: broker de asigurare, asistent în brokeraj, agent de asigurare, subagent sau agent de asigurare subordonat, care desfășoară activitate de intermediere în asigurări precum și intermediarii din statele membre care desfășoară pe teritoriul României activitate de intermediere în asigurări,

Pentru a putea funcționa ca intermediari, aceștia trebuie să fie autorizați de Autorității de Supraveghere Financiară sau, dacă au sediul într-un stat membru UE, de autoritatea competentă din statul.

Deși asigurătorii nu pot, în principiu, să apeleze la intermediari neautorizați și/sau neînregistrați, prin excepție se acceaptă intermediaerea unor contracte de asigurare care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

contractul de asigurare intermediat necesită doar cunoștințe referitoare la riscul acoperit prin acesta.

nu fac parte din categoria asigurărilor de viață;

nu acoperă riscuri de răspundere civilă;

sunt complementare altor produse sau servicii prestate de alt furnizor, atunci când acesta acoperă următoarele riscuri: întreruperea activității, pierderea ori deteriorarea mărfii acelui furnizor, deteriorarea sau pierderea bagajelor, alte riscuri legate de călătoria rezervată de acel furnizor, chiar dacă contractul de asigurare intermediat acoperă riscuri din categoria asigurărilor de viață ori de răspundere civilă, dacă acesta este un risc auxiliar al riscului principal legat de acea călătorie;

primele anuale nu depășesc echivalentul în lei a 500 euro și durata contractului de asigurare intermediat, inclusiv orice reînnoire, nu depășește 5 ani.

Intermediarilor în asigurări le revine obligația de a pune la dispoziția clienților, în scris, înainte de încheierea, modificarea ori reînnoirea contractului de asigurare sau de reasigurare, cel puțin următoarele informații referitoare la: denumirea (numele) intermediarului; sediul (adresa) și registrul în care a fost înscris, precum și modalitățile prin care se poate verifica înscrierea; deținerea a minimum 10% din drepturile de vot sau din capitalul unui asigurător, respectiv reasigurător, deținerea de către o societate de asigurare sau o societate mamă a unei anumite societăți de asigurare a minimum 10% din drepturile de vot sau din capitalul intermediarului în asigurări/reasigurări; procedurile de soluționare amiabile sau pe cale judecătorească a eventualelor neînțelegeri sau litigii dintre clienți și intermediar, precum și orice alte informații în conformitate cu prevederile normelor emise în aplicarea prezentei legi.

CAPITOLUL II
INTERMEDIARII ÎN ASIGURĂRI

Noțiuni generale

La nivelul Uniunii Europene, problema intermediarilor în asigurări și a activității de
intermediere și-a găsit reglementare prin Directiva 77/92/CEE din 13 decembrie 1976, având ca principal obiectiv consacrarea principiului libertății de stabilire și de prestare a serviciilo de intermediere.

A urmat Directiva nr. 2002/92/CE privind intermedierea de asigurări, ale cărei
dispoziții au urmărit armonizarea legislațiilor naționale în vederea creării unei piețe unice în această materie. De asemenea, s-a introdus sistemul unicității publicității intermediarilor prin grija autorităților administrative din domeniu, s-au lărgit modalitățile și mijloacele de distribuție a produselor de asigurare (prin ghișeele băncilor, a unităților poștale), s-au instituit
reguli cu privire la cerințele profesionale etc.

În sistemul nostru de drept, principala reglementare a intermediarilor în asigurări o
constituie Legea nr. 32/2000, actualizată.

Menționăm că intermediarii în asigurări sunt agenții de asigurare, agenții de asigurare subordonați și brokerii de asigurări.

Brokerii în asigurare

Definiție și autorizare

Brokerul de asigurare este persoana juridică română, autorizată, în condițiile legii, care negociază pentru clienții săi, persoane fizice sau juridice, asigurați sau potențial asigurați, încheierea contractelor de asigurare sau de reasigurare și acordă asistență înainte și pe durata derulării contractelor ori în legătură cu regularizarea daunelor.

Brokerul de asigurare poate fi și un intermediar dintr-un stat membru care care desfășoară activități de intermediere pe teritoriul României, conform dreptului de stabilire și
libertății de a presta servicii.

Conform art. 35 alin. (5) din Legea nr. 32/2000, pentru a obține autorizația de la Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, un broker de asigurare trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să fie persoană juridică, în a cărei denumire să fie cuprinsă obligatoriu sintagma broker de asigurare, broker de asigurare-reasigurare sau broker de reasigurare, după caz, sau într-un limbaj uzual pentru activitatea de asigurare;

să aibă un capital social vărsat în formă bănească, a cărui valoare nu poate fi mai mică de 150 milioane lei; această valoare va fi actualizată prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;

să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă, a cărui valoare trebuie să fie în concordanță cu prevederile normelor emise în aplicarea prezentei legi, care, după data dobândirii de către România a statutului de stat membru, să fie valabil pe întreg teritoriul Uniunii Europene și al statelor aparținând Spațiului Economic European;

 valoarea contractului de asigurare de răspundere civilă, prevăzut la lit. c), va fi actualizată periodic, prin norme emise în aplicarea prezentei legi și în conformitate cu dispozițiile legislației europene în materie.

să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de broker de asigurare și/sau de reasigurare;

să păstreze și să pună la dispoziție Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, la cerere, registrele și înregistrările contabile care să evidențieze și să explice operațiunile efectuate în timpul desfășurării activității, incluzând informații asupra contractelor de asigurare și/sau de reasigurare încheiate și asupra înțelegerilor cu asigurătorii și/sau cu reasigurătorii;

să se conformeze solicitărilor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în ceea ce privește raportările, precum și activitățile pe care le desfășoară, astfel cum vor fi stabilite prin norme;

să nu fi fost declarat anterior în faliment și să nu facă obiectul unei proceduri de reorganizare judiciară și/sau de faliment la data solicitării autorizării.

să aibă personal angajat care să corespundă criteriilor de calificare și pregătire profesională conform normelor privind cerințele profesionale pentru intermediarii în asigurări;

să deschidă și să mențină Jurnalul asistenților în brokeraj, ale cărui regim, formă și conținut vor fi stabilite prin norme emise în aplicarea prezentei legi.

Respingerea cererii de eliberare a autorizației și retragerea autorizației

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va refuza eliberarea autorizației în cazul când condițiile arătate mai sus nu sunt îndeplinite, precum și în următoarele situații arătate de dispozițiile art. 35 alin. (6) din Legea nr. 32/2000:, actualizată:

asociații sau acționarii persoane fizice, precum și persoanele semnificative, după caz, au cazier judiciar pentru infracțiuni contra patrimoniului sau infracțiuni prevăzute în legislația financiar-fiscală;

conducătorul executiv nu îndeplinește condițiile privind pregătirea și experiența pentru a deține această poziție, în conformitate cu normele elaborate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;

numele solicitantului induce în eroare publicul;

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va retrage brokerului de asigurare autorizația acordată dacă va constata că se găsește într-una din următoarele situații prevăzute de art. 35 alin. (7) din Legea nr. 32/2000:

se află într-unul dintre cazurile arătate mai sus, în care nu ar fi primit autorizație de funcționare;

nu a achitat taxele legale de autorizare și funcționare;

nu a început să desfășoare activitatea de broker în termen de 6 luni de la data eliberării
autorizației;

într-o perioadă de 4 luni nu a trimis nici o raportare la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;

solicită retragerea autorizației pentru faptul că renunță la activitatea de broker;

încalcă în mod repetat dispozițiile legale.

Capitalul social minim

Prin derogare de la dispozițiile art. 35 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 32/2000, actualizată, care prevăd pentru brokerul de asigurare un capital social minim de 150 milioane lei, în cazul când intermediarii în asigurări au forma juridică a societății pe acțiuni, capitalul social minim trebuie să fie ni conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990.

Brokerul de asigurare autorizat va trebui să includă în toate documentele emise înscrisul „Autorizat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor” și codul unic alocat prin registru

Potrivit art. 35 alin. (15) din Legea nr. 32/2000, toate raportările, documentele și corespondența brokerului cu Comisia vor fi emnate numai de către persoanele semnificative.

Orice împuternicire, inclusiv cea emisă de administratori sau administratorul unic, dacă acesta din urmă nu face parte din conducerea executivă, este nulă de drept.

Obligațiile brokerului de asigurare

În conformitate cu dispozițiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 32/2000, „intermediarii în asigurări sunt obligați să pună la dispoziția clienților, în scris, înainte de încheierea, modificarea ori reînnoirea contractului de asigurare sau de reasigurare, cel puțin următoarele informații referitoare la: denumirea (numele) intermediarului; sediul (adresa) și registrul în care a fost
înscris, precum și modalitățile prin care se poate verifica înscrierea; deținerea a minimum 10% din drepturile de vot sau din capitalul unui asigurător, deținerea de către o societate de asigurare sau o societate mamă a unei anumite societăți de asigurare a minimum 10% din drepturile de vot sau din capitalul intermediarului în asigurări și/sau reasigurări; procedurile de soluționare amiabilă sau pe cale judecătorească a eventualelor neînțelegeri sau litigii dintre clienți și intermediar, precum și orice alte informații prevăzute în norme”.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din Norma privind informațiile pe care asigurătorii și
intermediarii în asigurări trebuie să le furnizeze clienților , brokerul de asigurare va trebui să își informeze clientul cu privire la faptul că, dacă este împuternicit de către asigurător, are dreptul să colecteze primele, să plătească despăgubirile în numele acestora, în moneda prevăzută în contractul de asigurare, după caz, și să emită documentele de asigurare în numele asigurătorului.

De asemenea, brokerul trebuie să își informeze clienții dacă informațiile despre
contractul de asigurare propus sunt furnizate în baza studiului condițiilor unui număr suficient de mare de contracte de asigurare disponibile pe piață, care îi dau posibilitatea să facă o
recomandare fundamentată și profesională, conform cerințelor formulate de clienți în mandatul de brokeraj.

Obligația de plasament a asigurării este însoțită de obligația de informare exactă și precisă asupra riscului. Brokerul de asigurare trebuie să îl informeze pe clientul său dacă propunerea pe care a facut-o unui asigurător a fost sau nu acceptată de acesta sau dacă a fost modificată. Neîndeplinirea acestor obligații pe parcursul negocierii contractului nu îi poate fi reproșată brokerului decât dacă, la rândul său, a fost informat în mod precis și cu bună-credință de către propriul client.

Brokerul de asigurare va răspunde în situația în care plasează asigurarea cu întârziere, timp în care sinistrul s-a produs. De asemenea, brokerul va răspunde față de asigurat în cazul când a plasat riscul pentru o primă mai mare decât nivelul maxim fixat de către asigurat, fară a cere acordul asiguratului în acest sens.

Brokerul va răspunde față de clientul său dacă îl sfătuiește să nu încheie deloc o asigurare, deși l-ar putea sfătui să o încheie sub condiție suspensivă.

Răspunderea brokerului se va angaja dacă are inițiative intempestive sau neconforme cu instrucțiunile asiguratului, cum ar fi modificarea unei polițe fără franșiză într-o asigurare cu franșiză, care nu acoperă riscul în mod convenabil. De asemenea, se va angaja răspunderea brokerului de asigurare în cazul în care garanțiile cuprinse în nota de acoperire nu sunt conforme cu instrucțiunile clientului său. Proba existenței și conținutului acestor instrucțiuni revin clientului care se prevalează de ele.

Alegerea asigurătorului

În ceea ce privește alegerea de către broker a partenerului contractual al asiguratului, doctrina franceză apreciază că obligațiile brokerului se pot schematiza sub forma a patru
afirmații: brokerul de asigurare este garantul identității și existenței asigurătorului; brokerul
trebuie să aleagă un asigurător a cărui solvabilitate să fie notorie; în alegerea sa, brokerul trebuie să opteze pentru un asigurător autorizat să acopere riscul asiguratului; brokerul trebuie să informeze clientul despre un eventual interes personal în alegerea asigurătorului.

Brokerul trebuie să se informeze exact asupra identității asigu- i.norului, deoarece va răspunde față de asigurat dacă negociază încheierea contractului cu un asigurător
neînmatriculat, neluat în evidențele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, neautorizat să acopere clasele de riscuri pentru care asiguratul dorește să încheie contractul.

Cu privire la solvabilitatea asigurătorului, trebuie observat că brokerul nu va răspunde, în principiu, pentru insolvabilitatea mciunuia dintre clienții săi, nici chiar pentru a asigurătorului.

Brokerul este dator însă să se informeze asupra stării financiare a asigurătorului, asupra marjei de solvabilitate a acestuia și va răspunde față de asigurat numai în situația în care
ascunde acestuia anumite date relevante despre situația financiară a asigurătorului, care ar fi
determinat un asigurat prudent să nu încheie contractul.

Cu atât mai mult, răspunderea sa va fi angajată atunci când brokerul a apelat la un
asigurător a cărui insolvabilitate era notorie.

Această obligație a brokerului de asigurare este una de mijloace, iar nu de rezultat,
asiguratului revenindu-i obligația să facă proba neîndeplinirii acestor obligații.

Astfel, obligația brokerului de a se informa cu privire la existența, independența,
capacitatea de a contracta a asigurătorului și chiar cu privire la solvabilitatea sa, este obligație de diligență, brokerul fiind obligat să facă toate demersurile pentru a obține aceste date. I se poate reproșa însă brokerului de asigurare alegerea unui asigurător notoriu insolvabil sau rău platnic.

Obligația de informare

Brokerul de asigurare este obligat să îi furnizeze asiguratului toate informațiile despre contractul pe care îl încheie. Aceasta presupune informarea precisă despre riscurile acoperite și excluse de la garanție, despre durata contractului, importanța declarației de risc, sancțiunile prevăzute în contract pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, necesitatea plății primei într-un anumit termen, despre orice alte clauze relevante pentru decizia încheierii contractului.

Obligația de informare nu se execută numai în faza prealabilă încheierii contractului, adică a negocierii, ci și pe parcursul derulării contractului de asigurare, dacă brokerul a fost mandatat în acest sens de către asigurat.

Brokerul de asigurare poate răspunde de omisiunile asiguratului său în cuprinsul declarației de risc, dacă acestea sunt rezultatul faptei sale, în calitate de mandatar al asiguratului. în acest caz, el va putea fi obligat să repare prejudiciul cauzat clientului său.

În cazul coasigurării, în situația în care un coasigurător se retrage, brokerul trebuie să îl informeze imediat pe asigurat și să găsească un înlocuitor pentru coasigurător.

Într-o asigurare de bunuri, dacă nu se poate stabili că brokerul a micșorat în mod voit valoarea reală a bunului asigurat, prevăzând în contract o sumă asigurată mai mică, nu putem considera că brokerul are obligația de a face el însuși operațiunile de evaluare a bunului și riscurilor, deoarece nu are competența necesară și nici nu trebuie să suporte cheltuielile pentru expertiză.

Brokerul de asigurare trebuie să îl informeze pe asigurat despre refuzul asigurătorului de a garanta un risc nou sau agravat sau, în cazul expirării contractului fără o reînnoire tacită,
despre apropierea termenului de încetare a contractului.

Obligația de informare implică furnizarea unor informații exacte. De exemplu, brokerul va fi în culpă dacă, prin reticența sa, îl lasă să creadă pe clientul său că a obținut o garanție
pentru toate riscurile pe care le-a avut în vedere și pentru care l-a mandatat sau că trebuie să plătească integral prima de asigurare la încheierea contractului, iar nu în tranșe periodice.

De asemenea, va fi în culpă dacă îi comunică asiguratului că are o asigurare pe deplin valabilă, deși a formulat doar o ofertă de a contracta, iar asigurătorul încă nu a acceptat oferta.

Obligația de consiliere

Brokerul de asigurare are obligația de a-și sfătui clientul atât înainte de încheierea
contractului, pe parcursul derulării acestuia, cât și în caz de sinistru.

Cu ocazia analizei modului de plasare a asigurării, de alegere a asigurătorului, am arătat care sunt principalele sfaturi pe care brokerul de asigurare este obligat să le dea clientului său înainte de încheierea contractului de asigurare.

Pe parcursul derulării contractului, brokerul trebuie să își consilieze asiguratul asupra necesității de executare cu bună-credință a iiiluror obligațiilor contractuale. Trebuie să vegheze asupra termenelor de plată a primelor de asigurare, asupra momentului producerii sinistrului, asupra riscului de prescripție extinctivă a drepturilor asiguratului.

În cazul producerii riscului asigurat, brokerul care este însăr- i mat cu primirea indemnizației din partea asigurătorului, nu o va putea accepta decât după consultarea asiguratului; de asemenea, el trebuie să își sfătuiască asiguratul să refuze o indemnizație insufi- i lentă, neconformă cu prevederile contractuale.

Obligația de asistență

Obligația de asistență decurge, de regulă, din obligația de consiliere, pentru că, de cele mai multe ori, brokerul nu numai că își sfătuiește clientul, dar îl și asistă în derularea principalelor etape din viața contractului de asigurare. Chiar dacă nu își asumă expres obligația de a încheia contractul în numele asiguratului, brokerul îl asistă în momentul încheierii contractului, al completării declarației de risc, al plății primelor, declarării inistrelor, modificării contractului, reînnoirii contractului etc.

Obligația de verificare

Pentru îndeplinirea obligațiilor de informare, consiliere, asistență a clientului său,
brokerul de asigurare trebuie să facă o serie de verificări atât înainte de încheierea contractului, cât și pe parcursul executării.

Astfel, se consideră că, în etapa încheierii contractului de asigurare, brokerul trebuie să verifice acceptarea riscurilor de asigurător în condițiile în care au fost solicitate de asigurat, modul în care sunt stipulate condițiile de garanție, riscurile acoperite și pe cele excluse de la garanție, corectitudinea declarațiilor asiguratului, modul de redactare al poliței de asigurare, precum și elementele tehnice ale riscului pentru a observa modul în care ele au fost luate în considerare de către asigurător. Brokerul de asigurare nu este obligat să facă un calcul pentru evaluarea bunurilor asigurate, dacă nu a fost însărcinat în mod expres în acest scop. În schimb, dacă a fost împuternicit pentru aceasta, va răspunde de eventualele erori de calcul.

Pe parcursul derulării contractului, trebuie să verifice modul de plată a primelor de asigurare, schimbarea condițiilor de risc, data la care încetează contractul și posibilitatea reînnoirii lui.

În caz de sinistru, brokerul va verifica modul în care se derulează inspecția de risc și întocmirea dosarului de daune. De asemenea, va verifica nivelul indemnizației de asigurare, modul în care se face plata, intervenția prescripției bienale etc.

Obligația de loialitate

Din examinarea atribuțiilor brokerului de asigurare, rezultă că, spre deosebire de agenții de asigurare, care apără interesele asigurătorilor, brokerii sunt persoane juridice care apără cu prioritate interesul asiguraților în raportul cu societățile de asigurare și recomandă asigurările cele mai avantajoase pentru clienții lor, împotriva riscurilor care amenință patrimoniul și activitatea acestora. Din această cauză, brokerul de asigurare este mai mult decât un intermediar, este un specialist în gestionarea riscurilor și un bun cunoscător al pieței de asigurări.

Brokerul de asigurare trebuie să găsească asiguratului tipul de asigurare care i se potrivește cel mai bine, iar aceasta presupune negocierea în vederea încheierii celei mai avantajoase asigurări pentru clientul său. Activitatea brokerului se poate extinde și asupra perioadei ulterioare încheierii contractului, prin acordarea de asistență în ceea ce privește plata periodică a primelor de asigurare, urmărirea plăților cu titlu de despăgubire etc.

Întrucât brokerii de asigurare apără interesele asiguraților, este firesc să existe o
independență totală între ei și asigurători. Din nefericire, această independență are doar caracter relativ, fiind afectată de faptul că, pentru activitatea lor, brokerii de asigurare sunt remunerați de către asigurător printr-o taxă de brokeraj ce reprezintă un procent din primele pe care asigurătorii le încasează de la asigurați. Din această cauză, aderăm la susținerea potrivit căreia remunerarea directă a brokerului, de către asigurat, ar contribui în mai mare măsură la asigurarea unei independențe în raporturile cu asigurătorul.

Independența care trebuie să existe între un asigurător și un broker de asigurare se reliefează prin două interdicții legale.

Prima interdicție privește obiectul de activitate al asigurătorului și brokerului de asigurare.

Obiectul de activitate al asigurătorului trebuie să fie exclusiv activitatea de asigurare, furnizarea de informații despre produsele de asigurare nu poate fi considerată activitate de intermediere. De asemenea, autorizarea brokerului de asigurare este condiționată de caracterul exclusiv al obiectului său de activitate, care este cel de intermediere.

A doua interdicție este prevăzută în art. 35 alin. (9) și art. 35 alin. (91) din Legea nr. 32/2000. Astfel, prin art. 35 alin. (9) din Legea nr. 32/2000, brokerul de asigurare și/sau de reasigurare este privat de posibilitatea de a fi acționar, direct sau indirect, ori administrator la un asigurător, reasigurător, agent de asigurare sau de reasigurare sau la un agent de asigurare
subordonat. În același limp, art. 35 alin. (91) prevede că un asigurător, reasigurător, agent de asigurare sau de reasigurare, persoana fizică sau juridică, sau un agent de asigurare subordonat, persoană fizică sau juridică, nu poate fi acționar, direct sau indirect, ori administrator al unui broker de asigurare și/sau reasigurare.

Deși, de regulă, brokerul de asigurare este apărătorul intereselor asiguraților, legiuitorul recunoaște posibilitatea acestuia de a reprezenta interesele asigurătorului, întrucât potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (10) din Legea nr. 32/2000, brokerii de asigurare, sub condiția împuternicirii primite din partea asigurătorilor, sunt îndreptățiți să colecteze primele, să plătească despăgubirile în numele acestora și să emită documente de asigurare în numele
asigurătorului sau reasigurătorului, după caz. Calitatea brokerului de asigurare de a putea fi mandatar al asigurătorului este prevăzută astfel expres.

Contractul brokerului de asigurare. Natură juridică

În ceea ce privește obiectul de activitate al brokerilor de asigurare, din definiția legală a activității de intermediere, se desprinde concluzia că acesta are trei părți componente:
negocierea în vederea încheierii contractelor de asigurare și reasigurare, acordarea de asistență înainte și pe durata derulării contractelor și acordarea de asistență în legătură cu regularizarea daunelor.

Brokerul execută în principal o activitate de mediere, de mijlocire, de punere față în față a clientului său, asiguratul (într-un contract de reasigurare) sau potențialul asigurat (într-un contract de asigurare), cu asigurătorul, în scopul încheierii unui contract.

Însă, aceasta nu înseamnă că legiuitorul a înțeles să excludă posibilitatea brokerului de
a-1 reprezenta pe clientul său, în baza unui contract de mandat, la încheierea unui contract cu societatea de asigurare sau reasigurare. Intermedierea este înțeleasă astfel într-un sens larg,
presupunând, în primul rând, o activitate de prestare de servicii, dar fară să excludă reprezentarea.

Mandatul de brokeraj este contractul dintre un asigurat sau un potențial asigurat, în
calitate de mandant, și brokerul de asigurare și/sau reasigurare, în calitate de mandatar, prin care se încredințează mandatarului negocierea sau încheierea contractelor de asigurare sau de reasigurare, acordarea de asistență înainte și pe durata derulării contractului ori în legătură cu regularizarea daunelor.

Între contractul de intermediere și contractul de mandat există două diferențe esențiale.

Prima privește natura prestației ce face obiectul contractului de intermediere, iar cea de a doua se referă la reprezentare .

Spre deosebire de mandat, care are ca obiect un act juridic, contractul de intermediere sau de courtage are ca obiect un act material – intermedierea. Apoi, mandatul presupune reprezentarea, adică încheierea actului de către mandatar în numele și în contul mandantului, pe când intermediarii nu încheie actul în numele și în contul părților a căror tranzacție o intermediază. Rolul lor este de a lacilita încheierea contractului, de a pune față în față părțile contractante, de a le prezenta condițiile ofertei și acceptării, în scopul de a ajuta la încheierea contractului. Intermediarul nu este nici reprezentant, nici comisionar al părților. El doar îi arată asiguratului care sunt cele mai avantajoase asigurări pe care le poate încheia.

Nimic nu împiedică însă cumularea intermedierii cu un mandat pecial, expres sau tacit, în care va funcționa reprezentarea.

Dacă analizăm, comparativ, dispozițiile legale care definesc activitatea de intermediere cu cele care definesc mandatul de brokeraj, vom observa că nu totdeauna intermedierea
presupune un mandat cu reprezentare dat brokerului.

Atunci când acestuia nu i se dă dreptul să încheie contractul de asigurare în numele asiguratului au potențialului asigurat, vom fi în prezența unei intermedieri, iar nu a unui mandat. Intermedierea presupune prestații specifice ce aparțin fazei prealabile încheierii contractului și care se pot finaliza ni încheierea acestuia de către părți, tară ca brokerul să semneze, ca mandatar, încheierea contractului, ci, cel mult, să pregătească încheierea sa și să o asiste.

Dacă actele juridice sunt făcute în numele și în contul asiguratului, în baza unui contract prin care brokerul de asigurare are acest drept, suntem în prezența unui mandat de brokeraj.

Astfel, într-o cauză nrokerul de asigurare care are și calitatea de mandatar al unei întreprinderi de asigurare străine, fiind împuternicit de aceasta să soluționeze cererile de despăgubiri în eventualitatea accidentelor de circulație produse de autovehicule asigurate în străinătate, nu este parte la raportul juridic obligațional născut prin producerea faptului delictual.

Astfel, întrucât brokerul de asigurare este terț față de contractul de asigurare în temeiul căruia au fost solicitate despăgubirile, acesta nu poate fi obligat în nume propriu la plata despăgubirilor. 

Prin sentința civilă nr.22567/25.11.2011, Tribunalul București – Secția a VI-a civilă a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, în parte, formulată de reclamanții E.I., A.M., A.M., P.F., S.I. (L.), D.T., în contradictoriu cu pârâtele SC A.R.I. SRL și SC A.V. AG SRL; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A.R.I. SRL ca neîntemeiată; a obligat această pârâtă la achitarea sumelor datorate, după cum urmează:

suma de 198.277 euro, contravaloarea în lei, reprezentând daune patrimoniale (48.277 euro) și (150.000 euro) daune nepatrimoniale, către reclamantul E.I;  

suma de 10.000 euro, contravaloarea în lei, daune patrimoniale către A.M. și T.T. (5.000 pentru mamă și 5.000 pentru fiică).

suma de 17.400 euro reprezentând prestații periodice către T.T., câte 58 euro/lună, respectiv contravaloarea în lei, calculată la venitul pe economie.

suma de 220.000 euro, contravaloarea în lei, daune nepatrimoniale, (câte 120.000 euro pentru A.M. și 100.000 euro pentru T.T.).

Totalul sumei pentru cele două reclamante va fi de 230.000 euro, contravaloarea în lei, în care este inclusă și prestația periodică pentru o perioadă de 25 ani pentru minoră.

– suma de 9762 euro, contravaloarea în lei, pentru P.F. (5.000 euro) și S.A. (4.762 euro).

– suma de 14.616 euro, contravaloarea în lei, reprezentând prestații periodice, câte 58 euro lunar, timp de 21 ani, calculată la venitul mediu pe economie.

– suma de 250.000 euro, contravaloarea în lei, total daune nepatrimoniale (câte 100.000 euro pentru P.F. și 150.000 pentru S.A., minor).

Totalul sumei pentru cei doi reclamanți va fi de 259.762 euro contravaloarea în lei, în care este inclusă și prestația periodică pentru o perioadă de 21 ani.

– suma de 5.000 euro daune patrimoniale către A.M., contravaloarea în lei.

– suma de 300.000 euro, contravaloarea în lei, reprezentând daune nepatrimoniale.

Totalul datorat de pârâtă reclamantei A.M. este de 305.000 euro, contravaloarea în lei.

– suma de 9.757 euro, contravaloarea în lei, daune patrimoniale către A.M.

– suma de 17.280 euro, contravaloarea în lei, prestații periodice de 58 euro/lună, timp de 12 ani, calculată la venitul mediu pe economie.

– suma de 200.000 euro, contravaloarea în lei, daune nepatrimoniale.

Totalul pe care pârâta îl va achita reclamantului A.M. este de 218.114 euro, în care este inclusă și pensia pe 12 ani.

Pârâta va achita celor doi frați, A.M. și A.M. totalul de 523.114 euro, contravaloarea în lei, în care este inclusă și pensia pe 12 ani pentru A.M.

– suma de 30.000 euro, către A.(S.)L., reprezentând daune nepatrimoniale, contravaloarea în lei.

– suma de 1.000 euro către D.T., contravaloarea în lei, reprezentând daune nepatrimoniale.

Totalul sumelor datorate de pârâtă tuturor reclamanților este de 1.242.153 euro, contravaloarea în lei.

A obligat aceeași pârâtă și la plata penalităților de întârziere de 0,1% cu începere de la 20.03.2008.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut în esență următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, s-a reținut că în speță este vorba de un raport în materia asigurării de răspundere civilă față de terțe persoane, în urma producerii unui accident rutier.

A. SRL, în activitatea sa curentă, are și calitatea de corespondent, dobândită sub incidența Regulamentului General, caz în  care poate numai soluționa cereri de despăgubire în eventualitatea accidentelor de circulație produse în România de autovehicule asigurate în străinătate. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A. SRL, făcându-se aplicarea art. 54 din Legea nr. 136/1995 care se va interpreta în conformitate cu Directiva a IV-a pe care o transpune în legislația internă.

Pe fondul cauzei, tribunalul a analizat cererea și respectiv pretențiile fiecărui reclamant în parte, raportându-se la studiul întocmit de Institutul de Cercetare a Calității Vieții.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele A.V. AG și SC A.I. Broker de Asigurare Reasigurare SRL (A.).

Motivele de apel invocate privesc excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A. SRL, daunele materiale și morale acordate reclamanților și respectiv penalitățile de întârziere de 0,1% pe zi acordate de instanță.

Prin decizia civilă nr. 247/25 mai 2012, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de Societatea de Asigurare A.V. AG și SC A.I. Broker de Asigurare Reasigurare SRL, a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A.R.I. SRL și a respins acțiunea formulată împotriva acesteia ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată; a obligat pârâta SC A.V. AG, prin reprezentant SC A.R.I. SRL, la plata următoarelor sume:

– 67 euro lunar, în echivalent lei, cu titlu de prestații periodice, precum și suma de 20.000 euro, în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri nepatrimoniale către reclamantul E.I.;

– 5.000 euro, în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri nepatrimoniale către reclamanta A.M.;

– 58 euro lunar, în echivalent lei, până la împlinirea vârstei de 18 ani, dar nu mai târziu de 25 ani, către T.T., precum și suma de 30.000 euro, în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri nepatrimoniale;

– 5.000 euro, în echivalent lei, despăgubiri nepatrimoniale către reclamanta P.F.;

– 58 euro lunar, în echivalent lei, până la împlinirea vârstei de 18 ani, dar nu mai târziu de 25 ani, către S.A., precum și suma de 35.000 euro, în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri nepatrimoniale;

– 35.000 euro, în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri nepatrimoniale către reclamanta A.M.;

– 58 euro lunar, în echivalent lei, până la împlinirea vârstei de 18 ani, dar nu mai târziu de 25 ani, către A.M., precum și suma de 35000 euro, despăgubiri nepatrimoniale;

– 35.000 euro, în echivalent lei, daune nepatrimoniale, către reclamanta A.(S.)L.

A respins acțiunea față de reclamantul D.T., ca nefondată.

A obligat pârâta SC A.V. AG să plătească reclamanților penalități de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere din sumele la care a fost obligată, începând cu data de 1.07.2008 și până la data plății efective.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 14 septembrie 2012, Curtea de apel a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei civile nr. 247/22.05.2012 în sensul că pârâta SC A.V. AG va fi obligată la penalități de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere, și nu de 0,15% pe zi de întârziere, cum din eroare s-a trecut.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Apelanta-pârâtă A. are exclusiv calitatea de mandatar comercial al societății de asigurare A.V. AG în baza împuternicirii acordată de către aceasta din urmă în data de 26.09.2002, cât și în data de 16.11.2006, A. fiind desemnată reprezentant însărcinat cu soluționarea cererilor de despăgubire pentru România, aceasta nefiind parte în raportul judiciar obligațional cauzat de producerea accidentului de circulație din 19.07.2007, fiind terț față de contractul de asigurare în temeiul căruia reclamanții au solicitat despăgubirile.

A. nu este o societate de asigurare, ci prestează servicii conexe domeniului asigurărilor, în calitate de broker de asigurare, nu s-a făcut dovada niciunei legături între A. și apelanta A.V. AG cu privire la contractul de asigurare din cauză, astfel încât nu poate fi obligată în nume propriu la plata despăgubirilor.

Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reținut că soluția instanței de fond a fost bazată exclusiv pe un studiu al Institutului de Cercetare a Calității Vieții, acest studiu neputând fi asimilat unui înscris cu valoare probatorie.

Din punct de vedere procedural, este greșită soluția instanței de a lua în considerare acest raport având în vedere că a respins ca inutilă această probă solicitată, pentru ca ulterior să își întemeieze hotărârea exclusiv pe conținutul acesteia.

Pe de altă parte, conținutul acestui studiu, constatările acestuia nu au caracter cert, au doar caracter de predictibilitate, probabilitate, adaptând o serie de cercetări științifice și sociologice de natură ideatică la situații particulare.

Referitor la daunele morale acordate de către prima instanță, Curtea a apreciat că acest cuantum este mult prea mare raportat la consecințele pe care intimații sunt obligați să le suporte în urma producerii accidentului.

Curtea a analizat cuantumul despăgubirilor acordate fiecărui reclamant și a stabilit un alt cuantum al acestora.

Cu privire la intimatul D.T. s-a reținut că în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte producerea unui prejudiciu de orice natură față de acesta, simplul fapt că acesta s-a aflat în autocarul implicat în accident, nu justifică acordarea niciunei despăgubiri.

Cu privire la penalitățile de întârziere, s-a reținut că societatea de asigurare datorează penalizări de întârziere de 0,1% calculate pe fiecare zi de întârziere întrucât nu a respectat termenele și obligațiile prevăzute de art. 37 din Ordinul nr. 113133/2006 al CSA.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții E.I., A.M. și pentru T.T., A.M., A.M., P.F. și pentru S.A., S.I. și D.T., precum și pârâta societatea de asigurare A.V. AG.

Reclamanții au criticat decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Sunt invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și se arată că în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 294 C. proc. civ. cu argumentul că intimatele-pârâte au solicitat în fața instanței de fond respingerea pretențiilor reclamanților, apărându-se numai pe excepții, iar în fața Curții de apel au venit pentru prima dată cu cereri de fond, solicitând admiterea în parte a pretențiilor, cereri admise prin diminuarea sumelor acordate de tribunal.

Al doilea motiv de nelegalitate susținut de reclamanți este determinat de încălcarea art. 998, 999 C. civ. coroborat cu dispozițiile Directivelor europene 232/14.05.1990, 84/5/CEE în sensul că instanța de apel a ignorat principiul reparării integrale a prejudiciului în funcție de impactul pe care l-a avut evenimentul asupra persoanelor prejudiciate.

Dacă în fața instanței de fond a existat o departajare concretă și judicioasă a sumelor în funcție de raporturile pe care le-au avut recurenții cu persoanele decedate, reținându-se vârsta urmașilor, nevoia de a avea un părinte într-o anumită etapă a vieții, lipsa unui model de viață pentru viitor, lipsa unui sprijin în educație, creștere și dezvoltare, lipsa grijii și a afecțiunii, instanța de apel în mod nejustificat a cuantificat prejudiciul în mod egal atât pentru toți copiii decedaților cât și pentru partenerele de viață ale acestora.

Directiva a V-a, nr. 14/11.05.2005 impune limita minimă de 1 milion/victimă sau 5 milioane/eveniment fără a aduce atingere garanțiilor de o valoare mai mare stabilite de statele membre care sunt evidențiate în contractele de asigurare obligatorie auto.

În opinia recurenților-reclamanți sumele datorate păgubiților trebuie orientate către maxim în cazul catastrofelor, în situația de față fiind vorba de 7 decedați și aproximativ 20 de răniți.

Sunt invocate Recomandările Consiliului Europei din 1969 de la Londra care subliniază că principiul reparației daunelor morale trebuie recunoscut în cazul leziunilor corporale, despăgubirea având rolul de a da o compensare victimei.

Art. 998-999 C. civ. instituie principiul reparării integrale, astfel că despăgubirea nu poate fi decât expresia prejudiciului încercat, motiv pentru care reclamanții nu acceptă cuantumul despăgubirilor cu titlu de despăgubiri nepatrimoniale.

Al treilea motiv de recurs vizează admiterea în mod legal a excepției lipsei calității procesuale pasive a A.I. cu încălcarea art. 54 din Legea 136/1995 și a Directivei 2000/26/CE, deși tribunalul în mod corect a identificat că legiuitorul a realizat o partajare a răspunderii în cazul despăgubirilor din evenimente rutiere indicând două entități care răspund în fața jurisdicțiilor, competențele fiind diferențiate de locul producerii evenimentului și de apartenența celor implicați în accident.

Prin Directiva 2000/26/CE s-a creat instituția – Reprezentanții de despăgubiri – astfel că în speță sunt aplicabile dispozițiile privitoare la regularizarea despăgubirilor de către reprezentanta de despăgubiri A.I., deoarece accidentul rutier s-a produs într-un stat membru al SEE, altul decât cel de reședință al păgubiților, iar vehiculul responsabil a fost asigurat și staționează într-un alt stat membru al SEE.

Societatea de asigurare A.V. AG a arătat că prin obligarea sa la plata penalităților de întârziere, decizia este nelegală și a susținut că în cauză sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Este prezentată situația de fapt și corespondența purtată de recurenta-pârâtă și SC A.

Faptul că asiguratorul nu a făcut o ofertă de despăgubiri se datorează, pe de o parte, în primul rând lipsei de diligență a părților vătămate în a depune documente justificative pentru cheltuielile efectuate și, implicit, privind veniturile realizate de victimele accidentului anterior evenimentului rutier, iar în al doilea rând, raportat de valoarea despăgubirilor exagerat de mare solicitate de către reclamanți în sumă de 4.500.000 euro cu titlu de daune morale.

Prevederile art. 37 din Ordinul nr. 113133/2006 al CSA în referire la plata penalităților după trecerea celor 3 luni și 15 zile de la data avizării daunei și efectuarea investigațiilor de către asigurător nu pot fi aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât aceste prevederi privesc o altă situație de fapt, respectiv cea în care partea prejudiciată solicită daune de la asigurator doar în cazul evenimentului rutier soldat cu daune materiale la autovehicule (nu și cu victime), evenimentul fiind astfel instrumentat de poliție prin emiterea unui proces-verbal de contravenție.

În cazul unui accident cu victime vorbim de o excepție de la plata penalităților, excepție dată de legiuitor în situația în care accidentul face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice, respectiv organele de cercetare penală.

Art. 37 alin. (2) din Ordinul nr. 113133/2006 nu obligă asiguratorul la penalități în termen maxim de 3 luni și 15 zile de la data avizării daunei în cazul unui accident cu victime, ci după trecerea a 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

La dosar s-au depus înscrisuri.

Reclamanții au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de pârâta A.V. AG ca nefondat.

De asemenea, societatea de asigurare A.V. AG și SC A.I. Broker de Asigurare Reasigurare au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de reclamanți.

Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a apreciat recursurile ca fiind nefondate și acestea au fost respinse pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanți:

În cauză nu au fost încălcate prevederile art. 294 C. proc. civ. potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Astfel, prin apelul declarat de pârâte nu s-au făcut cereri noi, ci s-au adus critici de netemeinicie cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond. În niciun caz, în apel nu s-a schimbat calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Așa fiind, primul motiv de recurs este nefondat.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor materiale, în mod evident acoperirea prejudiciului material este reclamat de principiul de drept al reparării integrale a pagubei, în condițiile în care fapta persoanei care a cauzat accidentul rutier a atras de la sine pagube materiale reclamanților.

La stabilirea acestor daune materiale se au în vedere probele administrate de fiecare dinte reclamanți în parte.

În ce privesc daunele morale, la stabilirea întinderii acestora trebuie avute în vedere anumite criterii și principii care au fost formulate în doctrină, și care se regăsesc în jurisprudență. Acestea se referă la gravitatea prejudiciului nepatrimonial, la importanța valorii lezate, durata în timp a consecințelor vătămătoare sau perpetuarea acestora, natura suferințelor și intensitatea acestora, influența asupra vieții personale, importanța și interiorizarea efectelor vătămătoare cu elemente subiective de percepție care pot duce la alterarea personalității persoanei prejudiciate, aspecte și corelații legate de vârsta, sexul, poziția socială a persoanei prejudiciate.

Potrivit regulilor care guvernează răspunderea civilă delictuală, reparația consecințelor dăunătoare ale faptului delictual, în speță accidentul de circulație, trebuie să vizeze prejudiciul încercat de persoana păgubită, iar finalitatea acesteia este acoperirea pagubei și repunerea persoanei prejudiciate în starea sa materială anterioară, însă cu excluderea oricărei tendințe de îmbogățire fără justă cauză.

Este de necontestat că reclamanții sunt îndreptățiți să primească o compensație materială pentru suferința prilejuită de accident însă daunele morale trebuie să aibă efecte compensatorii.

Aceste sume de bani acordate de instanță cu titlu de daune morale nu trebuie să constituie sancțiuni excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victime.

Înalta Curte reține că instanțele naționale, dar și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit.

Despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Față de aceste considerente, instanța de apel a făcut o corectă evaluare a prejudiciului suferit de reclamanți, iar acest motiv de recurs este nefondat.

Instanța de apel în mod corect a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A.I. Broker de Asigurare Reasigurare SRL.

Aceasta deoarece, potrivit Directivei 2000/26/CE, A. este doar un reprezentant cu soluționarea cererilor de despăgubire, având exclusiv calitatea de mandatar în România al întreprinderii de asigurare și este terț față de contractul de asigurare în temeiul căruia reclamanții au solicitat despăgubirile.

Directiva 2000/26/CE asimilează reprezentantul de despăgubiri cu mandatarul care este împuternicit de întreprinderea de asigurare să soluționeze cererile de despăgubiri, însă nu obligă sub nicio formă, în caz de litigiu, ca reprezentantul să stea în proces, în nume propriu și în locul întreprinderii de asigurare, iar în final să fie obligat la plata sumelor ce se vor stabili de instanțe.

A.I. Broker de Asigurare SRL nu este parte la raportul juridic obligațional născut prin producerea faptului delictual și ca atare, nu există identitate între persoana sa și aceea a persoanei obligate la plata despăgubirilor în temeiul legii sau a contractului de asigurare de răspundere civilă auto.

Legea 32/2000 face distincție între asigurator și brokerul de asigurare, așa cum este și A.I. SRL, iar brokerul de asigurare este intermediar de asigurări și negociază pentru clienții săi, persoane fizice sau juridice, asigurați ori potențiali asigurați, încheierea contractelor de asigurare sau reasigurare și acordă asistență înainte și pe durata contractelor, ori în legătură cu regularizarea daunelor, după caz.

Așa fiind, în mod corect a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A. și acest motiv de recurs este nefondat.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta A.V. AG.

În mod corect instanța de apel a obligat pârâta la plata penalităților de 0,1% pe zi de întârziere din sumele la care a fost obligată, începând cu 1.07.2008 și până la data plății efective.

Penalizările de întârziere sunt reglementate de legea specială, intervenind ca urmare a transpunerii în legislația internă a dispozițiilor Directivei 2000/26/CE.

Potrivit dispozițiilor art. 37 din Normele Ordinului 113133/2006:

„Despăgubirea se efectuează de către asiguratorul RCA în termen de 15 zile de la data la care acesta a definitivat investigația necesară evaluării sumei pe care este obligat să o plătească sau de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Asiguratorul RCA este obligat să desfășoare investigația privind producerea accidentului în termen de cel mult 3 luni de la data avizării producerii evenimentului asigurat, în condițiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice”.

De asemenea, asiguratorul RCA are obligația ca în termen de cel mult 3 luni de la avizarea procedurii evenimentului fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând oferta de despăgubire potrivit propriilor investigații cu privire la producerea evenimentului asigurat, fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Sancțiunea pentru nerespectarea obligațiilor în termenul prevăzut de art. 37 este aceea a aplicării unei penalizări de 0,1% calculată pentru fiecare zi de întârziere.

Instanța de apel a reținut în mod corect că asiguratorul nu și-a îndeplinit această obligație legală, respectiv nu a notificat nici acordarea despăgubirilor și nici refuzul de a aproba în parte sau în totalitate despăgubirile solicitate.

Susținerea recurentei-pârâte în sensul că dispozițiile art. 37, 38 din Normele Ordinului 113133/2006 s-ar aplica numai pentru daune aduse autovehiculelor, și nu la evenimente rutiere cu victime nu poate fi primită.

Prevederea art. 37 conform căreia asiguratorul trebuie să plătească despăgubiri în 15 zile de la primirea hotărârii are aplicabilitate în cazul în care există un proces penal sau dacă accidentul face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice.

În speță s-a dispus încetarea urmăririi datorită decesului autorului accidentului.

Singura condiție care atrage aplicarea penalizărilor de întârziere este aceea că asiguratorul este obligat să reacționeze în termenul legal de trei luni de la înaintarea cererilor de despăgubire, prin avizarea favorabilă sau nefavorabilă a pretențiilor, condiție nerespectată de către recurenta-pârâtă.

Față de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile au fost respinse ca nefondate. 

Deși în definiția mandatului de brokeraj, legiuitorul se referă atât la negocierea, cât și la încheierea contractului, adică are în vedere atât faza prealabilă încheierii contractului, adică negocierea, cât și încheierea propriu-zisă a contractului, brokerul nu va fi mandatar al părții decât dacă i se recunoaște dreptul de a participa personal la încheierea contractului în numele și în contul mandantului său.

Dacă activitatea sa se rezumă la negocierea viitorului contract, suntem în prezențai unei intermedieri, dar nu a unui mandat propriu-zis, chiar dacă, lato sensu, legea îl definește mandat de brokeraj.

Pe lângă diferențele legate de natura prestației și de incidența reprezentării, putem adăuga și o altă distincție, cum este cea legată de remunerația brokerului. Dacă acesta are doar rolul unui simplu mediator, el nu va încasa taxa de brokeraj decât dacă intermedierea a avut succes, adică dacă s-a încheiat contractul de asigurare. În cazul în care potențialul asigurat și brokerul au încheiat un contract de mandat, mandatarul va avea dreptul de a fi remunerat dacă a depus diligențele necesare, chiar în situația în care mandatul nu este dus la bun sfârșit

Brokerul poate să fie ales ca mandatar nu numai al asiguratului, dar și al celeilalte părți, adică al asigurătorului În asemenea cazuri, îi vor reveni drepturi și obligații referitoare la încheierea contractului de asigurare, la încasarea primelor, eliberarea chitanțelor, regularizarea sinistrelor care i-au fost declarate, eliberarea certificatului de asigurare în numele și în contul asigurătorului și altele.

În acest sens, în temeiul art. 35 alin. (10) din Legea ni Î2/2000, brokerii de asigurare și/sau de reasigurare, sub condiția împuternicirii primite din partea asigurătorilor au dreptul să colecteze primele, să plătească despăgubirile în numele acestora, în moneda prevăzută în
contract și cu respectarea prevederilor legale și să emită documentele de asigurare în numele asigurătorului sau reasiguratorului, după caz.â

Asistenții în brokeraj

Mandatul de brokeraj poate fi adus la îndeplinire de către brokerii de asigurare prin
intermediul asistenților în brokeraj. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 1, pct. 5 din Legea
nr. 32/2000, aceștia sunt ”persoane fizice sau juridice care, în baza unui contract cu un broker de asigurare și/sau de reasigurare, primesc o împuternicire în legătură cu un mandat de brokeraj al acestuia și, sub acoperirea contractului de răspundere profesională a brokerului în cauză, trebuie să întreprindă anumite activități necesare pentru ducerea la îndeplinire a mandatului de brokeraj:”

Asistenții în brokeraj sunt singurii care, alături de brokerii de asigurare, pot îndeplini mandatul de brokeraj și nu trebuie confundați cu personalul propriu al brokerilor de asigurare.

Pentru a-și putea desfășura activitatea, asistenții în brokeraj se înscriu în Jurnalul
asistenților în brokeraj. Contractul de brokeraj nu poate fi executat prin intermediul agenților de asigurare, subagenților sau agenților de asigurare subordonați.

Nimic nu poate împiedica părțile să încheie un contract cu dublă reprezentare, adică
brokerul să reprezinte, în același timp, atât pe asigurat, cât și pe asigurător. În astfel de cazuri, cei trei participanți la încheierea contractului de asigurare acționează cu bună-credință și în deplină cunoștință de consecințeleconduitei brokerului, pentru a se evita, de exemplu, anulare contractului pentru dol reticent sau pentru nerespectarea obligației de loialitate.

Subiect al dublei reprezentări poate fi nu numai brokerul, ci și agentul de asigurare, atunci când, atât asigurătorul, cât și asiguratul, au încredere deplină în corectitudinea și competența acestuia, motive pentru care fiecare îi conferă calitatea de mandatar pentru a încheia în numele și în contul lor contractul de asigurare.

Agenții de asigurare

Agentul de asigurare persoană fizică

Definiție și autorizare

În art. 2 alin. 1 pct. 3 din Legea nr. 32/2000, actuliazată, a fost definit agentul de asigurare ca fiind acea ”persoana fizică sau juridică împuternicită, în baza autorizării unui asigurător ori reasigurător, să încheie în numele și în contul asigurătorului sau reasigurătorului contracte de asigurare ori de reasigurare cu terții, conform condițiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, fără să aibă calitatea de asigurător/reasigurător, broker de asigurare și/sau de
reasigurare”.

Activitatea agenților de asigurare se poate desfășura prin intermediul subagenților de asigurare, care sunt persoane angajate cu contract de muncă ale agentului de asigurare persoană juridică și care acționează în numele acestuia.

Împuterniciți ai asigurătorului pentru încheierea unui contract de asigurare pot fi și agenții de asigurare subordonați. Aceștia sunt persoane fizice sau juridice care, pe lângă
activitatea profesională principală pe care o desfășoară, intermediază în numele și în contul asigurătorilor produse de asigurare care sunt complementare produselor furnizate de instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare.

În dispozițiile normei înscrise în art. 34 alin. (1) din aceeași lege, se menționează că o persoană fizică sau juridică poate desfășura o activitate de agent de asigurare, dacă deține o
autorizație valabilă, scrisă, din partea unui asigurător, denumită contract de agent, pentru a acționa în numele acestuia.

Din examinarea acestor două texte de lege se desprind câteva concluzii, după cum urmează:

în primul rând, agentul de asigurare poate fi atât o persoană fizică, cât și o persoană
juridică;

în al doilea rând, atribuțiile de agent de asigurare se exercită pe baza unui contract de mandat cu reprezentare, denumit contract de agent;

în al treilea rând, calitatea de agent de asigurare se dovedește cu o autorizație scrisă, valabilă (adică neviciată) din partea unui asigurător, autorizație care, deși este un act juridic unilateral, materializează contractul de reprezentare;

în fine, în al patrulea rând, agentul de asigurare negociază sau încheie contracte de asigurare numai în conformitate cu condițiile stipulate în contractul de mandat scris încheiat între el și asigurător.

Pentru a putea fi agent de asigurare, o persoană fizică trebuie să îndeplinească
următoarele condiții:

să aibă o pregătire profesională de specialitate, competențele, mnoștințele și aptitudinile corespunzătoare exercitării acestei activități, în concordanță cu cerințele impuse de CSA;

să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă profesională sau o garanție echivalentă furnizată de asigurătorul în numele căruia acționează agentul de asigurare, cu valabilitate pe întreg teritoriul Uniunii Europene și statelor din Spațiul Economic European;

să nu aibă cazier judiciar pentru infracțiuni contra patrimoniului sau pentru infracțiuni prevăzute de legislația financiar fiscală;

să îndeplinească cerințele legale privind angajarea gestionari lor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenților economici, autorităților sau instituțiilor;

să se bucure de o bună reputație.

La rândul său, pentru a desfășura o activitate de agent de asigurare, persoana juridică trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de agent de asigurare;

să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă;

să nu fi fost declarat anterior în faliment și să nu facă obiectul unei proceduri de reorganizare judiciară și/sau de faliment la data solicitării autorizării;

să se bucure de o bună reputație, iar denumirea agentului să mprindă, obligatoriu, sintagma agent de asigurare;

asociații, acționarii semnificativi, precum și persoanele semnificative, după caz, să nu aibă cazier judiciar pentru infracțiuni contra patrimoniului sau pentru infracțiuni prevăzute de legislația financiar-fiscală;

conducătorul executiv să îndeplinească condițiile privind pregătirea și experiența necesare pentru a deține această funcție, conform normelor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

În conformitate cu dispozițiile legii speciale asigurătorii sunt obligați să deschidă și să mențină un registru, denumit Registrul agenților de asigurare, în sistem computerizat și cu arhivarea obligatorie a tuturor modificărilor, care face parte din Registrul intermediarilor în asigurări și/sau în reasigurări, prevăzut la art. 5 lit. q). Forma și conținutul acestui registru se vor stabili prin norme emise în aplicarea prezentei legi.

Agentul de asigurare persoană juridică

Legislația din domeniul asigurărilor conține puține dispoziții cu privire la constituirea agenților de asigurare persoane juridice. Așa fiind, agenții de asigurare persoane juridice vor urma procedura de constituire reglementată de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale

Forma juridică

În lipsa unor prevederi exprese în Legea nr. 32/2000, agenții se pot constitui și funcționa în oricare din cele cinci forme juridice de societate comercială consacrate de Legea
nr. 31/1990, inclusiv în varietatea societății cu răspundere limitată cu asociat unic.

Se observă că, dacă în privința asigurătorilor legiuitorul îngăduie înființarea acestora doar ca societăți pe acțiuni, în cazul agenților nu există niciun fel de îngrădire sub aspectul formei juridice.

Actele constitutive ale agentului de asigurare persoană juridică

Actele constitutive ale agenților de asigurare persoană juridică vor diferi în funcție de forma juridică pe care urmează să o îmbrace. În concret, agentul societate în nume colectiv și societate în comandită simplă se constituie prin contract de societate; agentul societate pe acțiuni, în comandită pe acțiuni și cu răspundere limitată, prin contract de societate și statut, iar când se optează pentru societatea cu răspundere limitată cu asociat unic se va întocmi numai statutul.

Contractul de societate și statutul pot fi încheiate sub forma înscrisului unic denumit act
constitutiv.

Forma actului constitutiv este cea a înscrisului sub semnătură privată. în mod excepțional, când agentul de asigurare se constituie sub forma societății în nume colectiv, a societății în comandită simplă ori se înființează sub forma societății pe acțiuni prin subscripție publică sau când printre bunurile aduse ca aport se află și bunuri imobile, atunci actul constitutiv va îmbrăca forma autentică.

Cuprinsul actului constitutiv va fi cel reglementat de art. 7 și art. 8, după forma juridică a societății, iar principalele clauze vor fi cele privind identificarea asociaților, identificarea viitoarei societăți, caracteristicile societății, conducerea și gestiunea, drepturile și obligațiile asociaților, sediile secundare ale agentului, dizolvarea și lichidarea societătii.

Condițiile dobândirii calități de agent persoană juridică

Pe lângă cerințele prevăzute de Legea nr. 31/1990 relative la constituirea societăților comerciale, agentul persoană juridică mai este supus unor condiții speciale, reglementate de Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor.

Astfel, potrivit art. 34 alin. (3) din Legea nr. 32/2000, agentul de asigurare persoană juridică trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de agent de asigurare, cu excepția prevăzută la art. 33 alin. (2)t;

Spre deosebire de societățile din dreptul comun, unde asociații sunt liberi să stabilească operațiunile ce vor constitui obiectul de activitate al societății, cu precizarea domeniului și a activității principale, agentul de asigurare persoană juridică poate avea un singur obiect de activitate, acela al intermedierii în asigurări.

Cu alte cuvinte, agentul societate comercială are obiect unic de activitate și nu poate exercita alt fel de comerț decât acela de agent de asigurare.

să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă, a cărui valoare să reprezinte 75% din cea prevăzută la art. 35 alin. (5) lit. c);

La fel ca asigurarea agentului persoană fizică, și asigurarea agentului persoană juridică este tot de natură profesională, deoarece acoperă prejudiciile pe care agentul le produce asiguraților sau potențialilor asigurați, în exercitarea activității pe care o desfășoară. Asigurarea agentului, fie că este persoană fizică sau juridică, poate avea ca obiect inclusiv acoperirea prejudiciilor pe care aceștia le-ar produce asigurătorilor de la care au primit mandatul de intermediere.

Suma asigurată minimă a contractului de asigurare pe care trebuie să-l încheie agentul persoană juridică este în cuantum de 75% din asigurarea brokerilor.

Potrivit Ordinului nr. 15/2010 privind punerea în aplicare a Normelor privind
autorizarea brokerilor de asigurare și/sau de reasigurare, precum și condițiile de menținere a acesteia, brokerii trebuie să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă, valabil pe întreg teritoriul României, cu o limită minimă de acoperire de 1.121.000 euro/eveniment și suma agregată de 1.700.000 euro/an, fără franșiză. Se înțelege că și limita minimă de acoperire a agentului persoană juridică va fi tot fără franșiză.

să nu fi fost declarat anterior în faliment și să nu facă obiectul unei proceduri de reorganizare judiciară și/sau faliment la data solicitării autorizării, adică la data încheierii contractului de agent;

Această condiție privește bonitatea financiară a agentului persoană juridică și se realizează prin verificarea dacă a făcut obiectul procedurii de insolvență reglementată Legea nr. 85/2014.

Este ușor de constatat că cerința bonității sub aspectul insolvenței își găsește aplicare numai în cazul societăților care s-au înființat și au desfășurat alt gen de comerț anterior dobândirii calității de agent de asigurare.

să se bucure de o bună reputație, iar denumirea agentului să cuprindă obligatoriu sintagma „agent de asigurare”;

Similar agentului persoană fizică, și agentul persoană juridică trebuie să se bucure de o bună reputație în câmpul raporturilor comerciale.

Includerea mențiunii „agent de asigurare” în denumirea agentului persoană juridică are scopul de a atenționa în legătură cu statutul de intermediar în asigurări și este un efect al principiului transparenței în exercitarea activității comerciale.

asociații, acționarii semnificativi, precum și persoanele semnificative, după caz, să nu aibă cazier judiciar pentru infracțiuni contra patrimoniului sau pentru infracțiuni prevăzute de legislația financiar-fiscală; în lipsa unor mențiuni exprese în materia intermediarilor, înseamnă că noțiunea de „acționar semnificativ” va avea același înțeles cu cel dat de lege acționarilor semnificativi ai asigurătorului societate comercială.

Tot astfel, sintagma „persoane semnificative” va avea același conținut cu cel aparținând asigurătorilor și are în vedere membrii consiliului de administrație, ai consiliului director și cei ai consiliului de supraveghere. Infracțiunile pentru care se cere să nu existe cazier sunt cele contra patrimoniului respective furtul, tâlhăria, înșelăciunea, delapidarea, gestiunea frauduloasă, abuzul de încredere, tăinuirea

Până la apariția normelor care să reglementeze pregătirea și experiența necesară conducătorului executiv al agentului persoană juridică, pot fi luate spre orientare cerințele conducătorilor executivi ai brokerilor de asigurare. Ordinul nr. 15/2010 dispune că pot îndeplini această funcție persoanele care au studii superioare și o experiență de cel puțin doi ani într-o funcție de conducere operativă în domeniul asigurărilor sau de cel puțin patru ani într-o funcție de conducere operativă în domeniul financiar-bancar și/sau al pensiilor private.

Înregistrarea agentului de asigurare persoană juridică

După întocmirea actelor constitutive în forma prevăzută de lege, acestea, împreună cu documentele justificative, vor fi depuse la oficiul registrului comerțului în vederea înmatriculării (înregistrării) agentului societate comercială.

Potrivit art. 34 din Legea nr. 32/2000, asigurătorii sunt obligați să deschidă și să mențină un registru, denumit Registrul agenților de asigurare, în sistem computerizat și cu arhivarea obligatorie a tuturor modificărilor, care face parte din Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor și intermediarilor în asigurări și/sau în reasigurări.

Asigurătorii sunt obligați să înregistreze în Registrul agenților de asigurare atât agenții de asigurare, persoane fizice și juridice, cu care au încheiat contracte de agent, cât și subagenții și agenții de asigurare subordonați; asigurătorii vor actualiza periodic toate datele din acest registru, conform prevederilor normelor menționate mai sus. Prin înregistrarea agenților în registrul de specialitate se realizează o adevărată publicitate a acestora. La nivelul Uniunii Europene s-a decis instituirea unui sistem de publicitate a intermediarilor în asigurări prin Directiva nr. 2002/92/CE.

După înregistrare, asigurătorii sunt obligați să elibereze intermediarilor în asigurări persoane juridice, un certificat de înregistrare, iar intermediarilor în asigurări, persoane fizice, o legitimație.

Anual, acest registru va fi trecut pe suport hârtie, și va fi certificat pentru conformitate de conducerea executivă a asigurătorului sau reasigurătorului.

Datele înscrise în registrul agenților se transmit în sistem computerizat atât Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, cât și asociației sau uniunii profesionale din care face parte asigurătorul, acestea fiind permanent accesibile publicului la sediul și pe site-ul Internet al asigurătorului, autorității de supraveghere și asociației sau uniunii profesionale sus-menționate; aceste date se verifică periodic de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Coroborând dispozițiile Legii nr. 31/1990 cu cele din materia asigurărilor, observăm că agenții de asigurare, societăți comerciale, sunt supuși unei duble publicități: prin registrul comerțului, ca orice alt comerciant, și prin registrul agenților de asigurare gestionat de fiecare asigurător în parte.

Înmatricularea agentului societate comercială în registrul comerțului are ca efect dobândirea personalității juridice, dar nu și a calității de agent de asigurare. Societatea devine agent de asigurare numai din momentul autorizării de către asigurătorul care l-a mandatat prin contractul de agent să intermedieze operațiuni de asigurare. În lipsa unei prevederi exprese în legislația asigurărilor, suntem de părere că înregistrarea agenților în registrul agenților de asigurare are caracter de publicitate, iar nu atributiv de calitate. Astfel spus, agentul nu dobândește această calitate de la data înregistrării în registrul agenților de asigurare, ci din momentul încheierii contractului de agent cu asigurătorul.

Prepușii intermediarilor

Fiecare dintre intermediari poate folosi în activitatea pe care o desfășoară diferite persoane pe care le-am denumit în mod convențional prepuși. Aceasta pentru că raporturile lor cu agenții și, respectiv, cu bro- kerii sunt atât de strânse încât se înfățișează ca veritabile raporturi de prepușenie.

O caracteristică esențială a tuturor prepușilor intermediarilor în asigurări este aceea că raporturile se stabilesc cu intermediarii și nu cu asigurătorii sau reasiguratorii, excepție făcând agenții de asigurare subordonați.

Asistenții în brokeraj și subagenții acționează în baza mandatului dat de către intermediar și nu în temeiul vreunui raport cu asigurătorul sau reasigurătorul ori cu asiguratul sau potențialul asigurat. Principala consecință ce decurge de aici este că nu se pot exercita acțiuni directe între asigurător și prepușii brokerilor și ai agentului de asigurare și nici între aceștia și asigurați sau potențiali asigurați.

Asemănări și deosebiri între brokerii de asigurare și agenții de asigurare și alte categorii de intermediari

Asemănări

Deși, ambele entități exercită intermedierea în asigurări, între acestea există unele asemănări și deosebiri.

Sub aspectul asemănărilor, semnalăm faptul că ambele categorii de intermediari pot mijloci atât operațiuni de asigurare, cât și de reasigurare.

Tot astfel, brokerii și agenții se pot folosi de serviciile diferiților prepuși, cărora legea le reglementează statutul juridic, în vederea protejării, atât a lor, cât și a asiguraților sau potențialilor asigurați.

Deosebiri

În același timp, între agenții de asigurare și brokerii de asigurare există importante deosebiri.

În primul rând, dacă agent de asigurare poate fi atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică, brokerul de asigurare se constituie și funcționează doar sub forma persoanei juridice.

Apoi, potrivit textelor legale, agentul de asigurare are un câmp de activitate mult mai restrâns, el poate intermedia aceleași clase de asigurări în numele și pe seama unui singur asigurător, pe când brokerul poate fi intermediarul mai multora. Reținem în acest sens dispozițiile art. 34 alin. (8) din Legea nr. 32/2000, care stipulează că un agent de asigurare, persoană fizică sau juridică, nu poate intermedia aceleași clase de asigurări decât pentru un singur asigurător.

O ultimă diferență pe care o remarcăm este legată de poziția și interesul pe care îl au cele două categorii de intermediari pe piața asigurărilor. Agentul de asigurare, fiind utorizat de un asigurător, încheie contracte în numele și în contul asigurătorului.

În schimb, brokerul negociază pentru clienții săi încheierea contractelor de asigurare sau de reasigurare și acordă asistență înainte și pe durata încheierii contractelor. Rezultă că, dacă agentul de asigurare este un mandatar supus regulilor stricte, prescrise de asigurător, brokerul de asigurare este un comerciant independent care este atașat propriei clientele.

De aici consecința potrivit căreia agentul de asigurare promovează, în principal, interesele asigurătorului, pe când brokerul de asigurare va apăra interesele clienților săi, adică ale asiguraților ori potențialilor asigurați, cărora, așa cum dispune legea, le poate acorda asistență pe întreaga perioadă a asigurării. Din această cauză, brokerii de asigurare sunt un fel de consilieri ai asiguraților.

De altfel, în doctrina franceză, acest statut de „consilieri în asigurări” le este recunoscut curtierilor și societăților de curtaj. La fel, și în literatura de specialitate italiană, brokerii mai sunt denumiți și mediatori, datorită rolului pe care îl au de a găsi asigurarea optimă de care o persoană are nevoie.

Agenții de asigurare subordonați

Am văzut că o a treia categorie de intermediari sunt agenții de asigurare subordonați, în legătură cu care vor fi făcute câteva mențiuni în continuare.

Specificul activității agenților de asigurare subordonați constă în împrejurarea că intermedierea operațiunilor de asigurare are caracter accesoriu, complementar, în comparație cu ceilalți intermediari care trebuie să aibă obiect unic de activitate, dacă sunt persoane juridice.

Tot astfel, agenții subordonați mijlocesc doar asigurările ce însoțesc operațiunile din domeniul financiar-bancar, precum creditele de diferite tipuri, imobiliar, ipotecar, de consum, contractele de leasing, garanțiile bancare etc. Activitatea desfășurată de agenții de asigurare subordonați, datorită specificului pe care îl prezintă, poartă denumirea de bancassurance.

În concepția Legii nr. 32/2000, bancassurance reprezintă activitatea de intermediere a produselor de asigurări care sunt complementare la produsele instituțiilor de credit și instituțiilor financiare nebancare, desfășurată prin rețeaua acestor instituții în condițiile prevăzute prin norme emise în aplicarea legii.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

V. Ciurel, Asigurări și reasigurări: abordări teoretice și practice internaționale, Editura All Beck, București 2000;

V. Nemeș, Dreptul asigurărilor, Ediția a 4-a, Editura Hamnagiu București 2012;

Legislație internă