Interjectiile

CUPRINS

CAPITOLUL I ORIGINEA INTERJECȚIILOR …………………pag.5

1.1.Aspecte introductive…..…….……………………………………………….pag.5

1.2.Caracterizarea generală a interjecțiilor……………..…………………….pag.9

1.3.Distincția interjecții propiu-zise………………………………………..pag.10

CAPITOLUL II CLASIFICAREA INTERJECȚIILOR………pag.13

2.1.Clasificare după înțeles……………………………………………………………pag.13

2.2.Clasificare după origine …………………………………………………………..pag.14

2.3.Clasificare după formă……………………………………….…………………..pag.14

2.4.Clasificare după disponibilități sintactice……………………………………pag.15

CAPITOLUL III DESCRIEREA FORMEI INTERJECȚIILOR….pag.24

3.1.Descrierea interjecțiilor din punct de vedere al formei sonore………….. pag.24

3.2.Clasificare în funcție de numărul și tipul de componente………………….pag.26

3.3.Fenomene cu caracter flexionar specifice unei interjecții …………………pag.27

CAPITOLUL IV DESCRIEREA SINTACTICĂ A INTERJECȚIILOR……………………………………………………………………………pag.29

4.1.Interjecțiile independente sintactic……………………………..……………..pag.29

4.2.Interjecțiile integrate sintactic………………………………………………………..pag.31

4.3.Funcția sintactică a interjecției……………………………………………pag.36

4.4.Punctuația interjecției………………………………………………………..pag.37

4.5.Locuțiuni interjecționale…………………………………………………….pag.38

CONCLUZII…………………………………………………………………pag.39

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………….. pag.40

-1-

ARGUMENT

În această lucrare vom vorbi despre interjecție.Interjecția este partea de vorbire neflexibilă care sugerează cu ajutorul unei intonații specifice și într-un anumit context, stări fizice și psihice sau imită sunete și zgomote din natură.

Lucrarea prezentă reprezintă pe capitole o parte de vorbire neflexibilă, în relațiile ei cu celelalte părți de vorbire.

Ele sunt formate dintr-o vocală, o consoană și o silabă sau un număr redus de silabe.Interjecțiile se împart în trei categorii:interjecții propiu-zise, interjecții provenite din alte părți de vorbire și onomatopee.

Această parte de vorbire are un rol foarte important în viața noastră deoarece reprezintă anumite stări sufletești ale noastre cum ar fii:spaima, durerea, teama bucuria.Ele nu se leagă sintactic de părțile propoziției și pot apărea la începutul acesteia, intercalate sau la final.

-2-

CAPITOLUL I. ORIGINEA INTERJECȚIILOR.

1.1.Aspecte introductive.

În vorbire și în scris se folosesc mii de cuvinte, ele fiind foarte diferite dar totuși au și asemănări.Unele dintre ele sunt nume de ființe, de însușiri, altele de acțiuni unele sunt numai cuvinte de legătură, altele stau numai într-o anumită poziție față de celelalte, unele își schimbă locul.Unele dintre ele au mai multe forme, altele au numai una.

Pornind de la anumite asemănări ele sunt grupate în câteva clase care au una sau mai multe trăsături comune, aceste clase numindu-se părți de vorbire. Cuvintele limbii române se grupează în zece clase sau părți de vorbire:

Clasa substantivelor sau substantivul

Clasa adjectivelor sau adjectivul

Clasa numeralelor sau numeralul

Clasa pronumelor sau pronumele

Clasa articolelor sau articolul

Clasa verbelor sau verbul

Clasa adverbelor sau adverbul

Clasa prepozițiilor sau prepoziția

Clasa conjuncțiilor sau conjuncția

Clasa interjecțiilor sau interjecția

Clasa SUBSTANTIVELOR cuprinde cuvinte ce denumesc lucruri, ființe, persoane, însușiri, colectivități, evenimente.Pentru a stabili dacă un cuvînt este substantiv se pun întrebările:

Ce este acesta sau aceasta?

Cine este acesta sau aceasta?

Răspunsul obținut este obligatoriu un substantiv.

Clasa ADJECTIVELOR cuprinde cuvinte care însoțesc substantivele și adaugă ceva la înțelesul acestora.Ele răspund la trei întrebări:

Cum este…(substantivul)?

Cum este apa? (Este) rece (sau caldă sau limpede sau adîncă).

La întrebarea de mai sus nu răspund însă toate adjectivele.Astfel în grupul această carte, această este adjectiv dar nu răspunde la ,,Cum este cartea?”, ci la întrebarea:

-3-

Care… (substantivul)?

Care carte? Aceasta, aceea, asta, aia, cealaltă (carte).

Nici la cea de-a doua întrebare nu răspund toate celelalte adjective.De exemplu în grupul zahăr mult avem un adjectiv, pe mult. El nu poate fi obținut ca răspuns la cea de-a doua întrebare ci la a treia întrebare:

Cît, cîtă, cîți, cîte…(substantivul)?

Cît zahăr? Mult, puțin.Cîți inși? Mulți, puțini, nenumărați.(Răspunsul nu trebuie să fie însă un număr precis).

Clasa NUMERALELOR este formată din cuvinte care exprimă un număr precis:unu, una, o, doi, două, trei, (o) sută, o sută douăzeci și cinci, (o) mie, (un) milion, (două) miliarde, primul, al doilea, a doua, al, (o) sutelea, a (o) suta, (o)

miime, (o) cincime.

Numeralul răspunde la una din întrebările: cît, cîtă, cîți, cîte puse unui substantiv:Cît dintr-un întreg? Trei pătrimi.A cincea parte. Cîți (substantivul)?

Cîți inși?Patru! și la întrebările: Al cîtelea (substantivul)? A cîta (substantivul)?

De cîte ori? Cîți, cîte?

Numeralul seamănă foarte bine cu adjectivul, de aceea în gramatica unor limbi străine, el este numit adjectiv al cantității sau cantitativ.În limba română numeralul nu poate fi inclus printre adjective pentru că o parte din el se comportă ca substantivele.

Clasa PRONUMELOR este formată din cuvinte care au rolul de a ține locul substantivului:eu, tu, el, meu, tău, său, acesta, aceasta, cine, oricine, ce, cineva, ceva.Unele pronume nu fac într-adevăr decât să țină locul substantivului, altele indică și ceva în plus.Acesta, de exemplu, ține locul unui nume de obiect sau de persoană și în același timp arată că obiectul sau persoana se află aproape de vorbitor, acela ține locul unei persoane sau al unui lucru aflat departe de vorbitor, cine, ce, țin locul unui obiect, ființe, persoane necunoscute sau intenționat nedefinite de vorbitor.

Clasa ARTICOLELOR. Articolul este uneori un cuvînt, alteori, nu.Cînd spunem, de exemplu:Astăzi este o zi frumoasă, punem înaintea lui zi cuvîntul o, dar nu pentru ca să numărăm zilele, ci pentru a arăta că una dintre ele, cea de astăzi, este frumoasă.

-4-

Cuvîntul o este articol.Tot astfel, în A fost odată un moș și-o babă, un și o sânt articole, căci cu ele nu începem să numărăm și nici să arătăm că este vorba despre moșul sau baba cu nr.1, ci despre un moș oarecare și o babă oarecare.

Să comparăm cuvîntul creion dintr-o propoziție ca N-am creion (am numai pix) cu același substantiv din Creionul acesta este bine ascuțit. Creion nu are articol, creionul însă are. Articolul lui este –l, dar –l nu este cuvînt.

Clasa VERBELOR. Cuprinde cuvinte care arată că obiectele fac ceva:sînt, se mișcă, gîndesc, mânîncă, dorm, muncesc, lenevesc, se ceartă.

Pentru a vedea dacă un cuvânt este verb punem întrebarea:Ce face?

La substantiv sau la pronume, iar când nu avem această posibilitate, punem întrebarea: Ce se întâmplă (aici, acolo)?, la care putem primi răspunsuri ca: arde, plouă, fulgeră, se întunecă, dar și ca se face (curățenie), se muncește.

Clasa ADVERBELOR. Adverbul este un însoțitor al verbului, la înțelesul căruia se adaugă ceva: (citește) mult, (zboară) sus, (merge) agale. În general, el indică împrejurările în care se petrece lucrarea verbului.

Unele adverbe s-au specializat ca auxiliare ale adjectivelor și altor adverbe: mai frumos, foarte frumoasă, mai bine, tare bine.

Clasa PREPOZIȚIILOR. Prepozițiile sunt cuvinte care leagă substantivele și pronumele de verbe, substantivele între ele, dar nu și verbele între ele; de exemplu: merge (verb) spre casă (substantiv), alunecă pe șine (substantiv), vorbește (verb) cu el (pronume), cel despre care se vorbește, ceas de mînă, călimară cu cerneală, struguri din vie. Prepoziția stă totdeauna înaintea substantivului sau cuvintelor pe care le leagă.

Clasa CONJUCȚIILOR. Conjuncțiile sunt cuvinte care leagă între ele propoziții, verbe, adjective, adverbe, substantive: Nu bea, nici nu mînâncă.Văzând și făcând.Bun sau rău. O fată și un băiat.

Clasa INTERJECȚIILOR. Interjecțiile sunt strigăte, țipete, suspinuri, mormăieli, zgomote reproduse cu ajutorul sunetelor articulate: ah! Of! Vai! Hăis! Cea! Ptrruuu! Hm! Hîrșt! Pleosc! Trosc!.

-5-

Ele sunt cuvinte numai în măsura în care sânt formate din sunete vorbite.

Primele șapte părți de vorbire au calitatea de a se modifica în cursul vorbirii după anumite reguli.Această calitate se numeste flexiune , iar cuvintele care o au sunt flexibile. Celelalte trei părți de vorbire (prepoziția, conjuncția și interjecția) nu au această calitate, ele fiind neflexibile.

1.2. Caracterizarea generală a interjecțiilor.

Interjecțiile se diferențiază de toate celelalte clase lexico-gramaticale prin faptul că nu sunt semne lingvistice, nu denumesc un referent prin intermediul unui concept.Interjecțiile sunt un fel de semnale lingvistice care nu denotă, ci exprimă diverse senzații, sentimente, impulsuri sau imită diverse sunete și zgomote.Unele interjecții au o semnificație instabilă care se precizează prin contextul situațional sau lingvistic, prin intonație și prin mijloace de comunicare non-verbale.

Interjecțiile pot avea diverse valori comunicative- emotivă, fatică, injonctivă, prezentativă, sugestivă sau pot funcționa conectori pragmatici.Din punct de vedere sintactic, interjecția reprezintă o clasă eterogenă, deoarece unele interjecții pot fi parțial echivalente funcțional și semantic cu verbe, substantive, adjective sau adverbe, preluând o parte din caracteristicile sintactice ale acestora.Ele pot avea anumite particularități fonetice și fonologice care le disting de celelalte clase de cuvinte.

În marea lor majoritate, interjecțiile nu sunt „creații spontane”, produse odată cu starea care le-a generat, deși exprimarea lor poate avea un caracter spontan, uneori involuntar, fiind aproape concomitente cu reacțiile pe care le semnalează.Interjecțiile aparțin unui inventar deja existent, cuprizând forme mai mult sau mai puțin stabile, convenționalizate, majoritatea dintre ele specifice unei limbi date.

1.3.Distincția interjecției propiu-zise.

În funcție de sursa referențială și de natura semnificației lor se disting două tipuri de interjecții:interjecții propiu-zise, care exprimă stări psihice, reacții la senzații fizice, diverse impulsuri sau funcționează ca mărci conversaționale, și onomatopee, care imită sunete din realitatea înconjurătoare sau sugerează mișcări.

-6-

Între ele există deosebiri din punctul de vedere al semnificației sintactice și pragmatice.Onomatopeele pot apărea frecvent ca predicat, în timp ce dintre interjecțiile propiu-zise doar câteva au această funcție.

Interjecțiile propiu-zise pot avea rolul de conectori pragmatici, iar onomatopeele nu, ele sunt orientate asupra participanților la actul de comunicare iar onomatopeele asupra mesajului.Semnificația neconceptuală și apartenența la planul vorbirii directe sunt trăsături comune care justifică încadrarea lor în aceeași clasă.

Cuvinte care imită strigătele animalelor. Vorbitorul copiază prin sunete articulate, prin fenomene, limbajul specific unui animal și prin aceasta, stabilește un raport între el și animalul despre care se referă; rostul acestui tip de cuvinte este să semnifice direct, pentru vorbitor, o caracteristică sonoră a animalelor, arătând de exemplu, că pisica face miau!, musca:bîz!, cocoșul: cucurigu!, ursul: mor, mor!, șoarecele: chiț-chiț!.

Cuvinte pentru chemarea sau alungarea animalelor. În aceasta categorie relația om-animal primește valoarea de dialog, omul concepând animalul ca „interlocutor”, căruia i se adresează spre a determina o reacție într-un anume sens.Omul din mediul rural, a cărui muncă se conjugă cu viața și munca animalelor domestice, li se adresează diferențiat prin apeluri cu funcție specifică: interjecțiile cea! Si hăis! Indică direcția și se adresează animalelor înjugate; ho! Interjecție pentru oprire; ptru! și hi, interjecții de oprire, respectiv de pornire, de îndemn adresate numai cailor; pui! Pui!pui, interjecție pentru chemarea puilor de găină și a găinilor.

Cuvinte care imită zgomote din natură. Prin interjecții limba notează însă direct, prin chiar structura semnificantului, zgomotele caracteristice unor fenomene care au intrat în sfera interesului său: vântul, ploaia, scurgerea apei.

Vântul vîjîie (verb de origine interjecțională), picurii ploii cad ritmatic:pic! Pic! Pic!, apa gîlgîie, un obiect căzut în ea face pleosc!.

Cuvinte care imită zgomote ale lucrurilor. În procesul munci, obiectele confecționate de om, lucrurile creează zgomote pe care limba le-a copiat în sunetele articulate interjecționale: un obiect rostogolit produce, cu aproximație structura sonoră dura!; o scândură căzută creează senzația auditivă tronca-tronca; o pereche de palme: șart-part!; căderea unui sac cu cereale este copiată în sonoritatea interjecției zdupp!; ceasornicul face tic-tac!; sunetul clopoțeilor și clopotelor e copiat în interjecțiile:ting, ting, balang, bang-bang, dang!

-7-

Distincția interjecții primare și interjecții secundare. Interjecțiile propiu-zise pot fii împărțite în două subcategorii:primare și secundare.Interjecțiile primare sunt cuvinte a căror valoare inițială este aceea de interjecții, unele dintre ele sunt moștenite sau împrumutate din alte limbi, în care au altă valoare gramaticală, ele fiind folosite ca interjecții în contextele în care apar.1

Interjecțiile secundare sunt create pe terenul limbii române din alte părți de vorbire sau din diverse sintagme sau propoziții care în urma unei întrebuințări frecvente și prin accentuarea valorii afective, au căpătat statut de interjecții.

Când sunt folosite cu valoare interjecțională, aceste cuvinte sau grupuri de cuvinte își pierd total sau parțial sensul lexical propiu, căpătând nuanțe afective și își schimbă comportamentul gramatical, fiind invariabile din punct de vedere morfologic și independente sintactic.Măi, Maria, multă minte îți mai trebuie.

Interjecțiile secundare se încadrează toate în subclasa interjecțiilor propiu-zise și au o funcție comunicativă emotivă. Vai Doamne, păcatele mele.2

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

1Elemente de morfologie, Ed.Științifică și enciclopedie, București 1983

2 Elemente de morfologie, Ed.Științifică și enciclopedie, București 1983

-8-

CAPITOLUL II. CLASIFICAREA INTERJECȚIILOR.

2.1. Clasificare după înțeles.

Interjecțiile sunt formate dintr-o vocală, o consoană, o silabă sau un număr redus de silabe, adesea repetate: o! ss! vai!. În cuprinsul lor pot apărea sunete sau grupări de sunete care nu apar în restul vocabularului ( exemplu: r silabic în brr! sau grupul ptru!); din această cauză în scris unele dintre ele sunt notate aproximativ (de exemplu; țist! hm!).Ele nu au o structură morfologică caracteristică, nu sunt încadrate în nici un sistem de relații formale.

Forma lor este mai puțin stabilă decât a celorlalte cuvinte.Aceasta se datorează faptului că forma celor mai multe interjecții este legată de sunetele din natură pe care le imită sau de expresia fiziologică a sentimentului pe care îl exteriorizează, iar imitarea este totdeauna aproximativă și poate varia fără să împiedice înțelegerea. De exemplu: auleu! aleu! aoleu! aoleo! valeu! văleu!;bang! dang!.

Spre deosebire de interjecții forma celorlalte cuvinte nu se poate schimba, în general, fără să facă rău înțelegerii între oameni, deoarece legătura dintre forma lor și sens este arbitrară și adesea, schimbarea unui singur fenomen ar atrage după sine formarea unui alt cuvânt; (exemplu: casă, masă).

Interjecțiile nu denumesc ci redau pe scurt diferite sentimente și manifestări de voință ale vorbitorului, zgomote ale naturii.Sensul lor nu se precizează decât în situația în care apar, adică este întregit de context, de intonația specială cu care sunt rostite, de gestul care uneori le însoțește și de totalitatea împrejurărilor în care se găsește vorbitorul.

După înțeles interjecțiile pot fii:

1.Interjecții propiu-zise (exprimă sentimente, senzații, manifestări de voință):ah!, vai!, brr!, cea!.

2.Interjecții de adresare:

a) cu valoare apropiată de vocativ: măi, bre, fa, băi;

b) cu valoare apropiată de imperativ:hai, iaca, iată, uite, na, dii;

3.Interjecții onomatopeice-imită sunete sau zgomote din natură:trosc, pleosc, miau.

-9-

2.2.Clasificare după origine.

Interjecții:

1. primare, moștenite din limba latină: zău, vai.

2.împrumutate din alte limbi:amin, bre, halal, bravo, pardon, salve, servus.

3. create spontan în limba română:ei, zdup, oh, aoleu.

4. provenite din alte părți de vorbire prin conversiune, schimbarea valorii gramaticale sau morfologice, prin compunere sau trunchiere:

a) din substantive: fă, dracu, păcat, naiba.

b) din verbe: poftim, păzea, uite.

c) din adverbe: aș, păi.

2.3. Clasificare după formă.

După alcătuire interjecțiile pot fii:

Simple: ah, boc, miau.

Compuse: (formate numai din interjecții):ei aș, haida-de, ia hai, tic-tac, hei-rup.3

După sensul lor, ele se împart în:

– Interjecții care redau o senzație fizică sau o stare sufetească;

– Interjecții care redau manifestarea unei voințe sau dorințe 4

Stările sufletești și senzațiile sufletești redate prin aceste părți de vorbire sunt multiple; în mod teoretic, toate reacțiile afective pot fii exteriorizate cu ajutorul acestora. Cu toate acestea numărul interjecțiilor nu este deosebit de mare deoarece cu excepția câtorva cazuri, prin aceeași interjecție pot fi redate mai multe stări sufletești sau senzații 5

durere: au! ah! of! phu! uf! vai! văleu! Au, ce cald e afară!

frig: bruh! brr!

Bruh! Ce frig este!.

oboseală: uf! vai!

Uf, ce-am obosit, tot alergând!

-10-

2.4.Clasificare după disponibilitate sintactică.

1. neintegrate în structura unei propoziții; nu constituie părți de propoziție, nu au funcție sintactică.

2.integrate în structura unei propoziții (au funcție sintactică).

Un loc aparte în această categorie îl ocupă interjecțiile predicative, care au valoarea unui verb (îl înlocuiesc) și au funcție sintactică de predicat verbal, sau interjecțional: Iată fata.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

3 Gramatica Limbii române, Ed.Academiei Republicii Socialiste române, p.423

4 Gramatica Limbii române, Ed.Academiei Republicii Socialiste române, p.423

5 Gramatica Limbii române, Ed.Academiei Republicii Socialiste române, p.423

-11-

CAPITOLUL III. DESCRIEREA FORMEI INTERJECȚIEI.

3.1.Descrierea interjecțiilor din punct de vedere al formei sonore.

Din punct de vedere sonor, interjecția prezintă caracteristici care o deosebesc de alte clase de cuvinte:unele dintre ele conțin sunete ce nu aparțin sistemului fonologic al limbii sau combinații de sunete care nu se întâlnesc la cuvintele aparținând altor clase lexico-gramaticale, unele interjecții sunt formate numai din consoane, multe sunt folosite repetate, iar câteva dintre ele pot fi exprimate fără deschiderea cavității bucale.

Interjecțiile reprezintă anumite particularități fonetice și fonologice care le deosebesc de alte cuvinte aparținând altor clase lexico-gramaticale ale aceleași limbi cât și de interjecțiile din alte limbi care au aceeași sursă referențială.

Interjecțiile au tendința de a se conforma sistemului fonologic al limbii, iar pe de altă parte au tendința de a se sustrage, de a rezista constrângerilor sistemului fonologic recurgând frecvent la sunete sau combinații de sunete care nu se întâlnesc la alte categorii de cuvinte pentru a obține mai multă expresivitate.

Un exemplu este interjecția rezultată din țuguiarea buzelor și inspirarea puternică a curentului de aer fonator printr-o deschizătură mică, rezultând o africată bilabială prin care se îndeamnă caii să pornească.

Prin fluierare se produce un alt sunet care nu face parte dintre fenomenele limbii române, de obicei drept fiu-fiu!. Grafia care notează fonemele, nu sunetele încearcă să apropie sunetele respective de un fonem aparținând sistemului fonologic al limbii astfel că redarea lor în scris este aproximativă.

În această situație se află mai ales unele onomatopee al căror complex sonor conține sunete care încearcă să se apropie cât mai mult de sunetul imitat ieșind astfel din sfera fonemelor limbii.

Printre interjecțiile care conțin combinații de sunete care nu se regăsesc la alte cuvinte se află interjecția prin care se atrage atenția-pst, interjecția prin care se opresc caii-ptruu, onomatopeea care imită bâzâitul insectelor-bzz.

O particularitate a clasei interjecțiilor este că există cuvinte aparținând acestei clase care sunt formate numai din consoane.

-12-

În cazul acestor interjecții, unele consoane au rol vocalic, de centru silabic: brr, bzz, nț, pst.

O altă particularitate a unor interjecții este că modul de articulare nu implică deschiderea cavității bucale, iar sunetele rezultate emise faringal sau faringo-naazal și cu diferite intonații sunt redate aproximativ în scris prin:hm/hâm- exprimă nedumerirea, nemulțumirea, mmm pentru a reda impresia produsă de un gust savuros sau o durere de dinți.

Majoritatea onomatopeelor din diverse limbi care imită același sunet nu sunt identice, deoarece nu numai imitarea este influențată de sistemul fonologic, ci și receptarea stimului acustic ( interjecția românească cucurigu are drept echivalent în franceză cocorico și în italiană chicchirichi). Onomatopeele compuse și cele formate din mai multe silabe pot prezenta aliterații:bâldâbâc, cotcodac, cucurigu, guguștiuc, trosc-pleosc.

Multe interjecții au o formă mai puțin stabilă decât a altor cuvinte.Semnificația unei interjecții este determinată în mare măsură de intonație și de context, forma ei poate să varieze fără ca acest lucru să împiedice înțelegerea semnificației (exemplu aoleu are variantele aleu, aoleo, auleu, oleo).Spre deosebire de celelalte părți de vorbire, unde legătura dintre forma și sens este foarte strânsă și schimbarea unui fonem poate antrena schimbarea sensului.

Există însă și cazuri când schimbarea formei are drept urmare modificarea conținutului a înțelesului. Cu o intonație diferită, interjecțiile măi și hei au fie o valoare adresativă, fie una emotivă.La cuvintele care aparțin celorlalte clase lexico-gramaticale intonația nu schimbă sensul cuvântului.

3.2.Clasificare în funcție de numărul și tipul de componente.

În funcție de numărul de componente interjecțiile pot fi simple, repetate sau compuse.Interjecțiile simple sunt formate dintr-un singur corp fonic: ah, hai, măi, miau, na, of, pleosc, tronc, vai.

Interjecțiile simple formate din mai multe silabe sunt în general onomatopee:cucurigu, pitpalac.Spre deosebire de onomatopeele compuse, onomatopeele simple formate din mai multe silabe alcătuiesc un grup fonic, consecința grafică fiind scrierea lor într-un singur cuvânt.

Interjecțiile simple pot fi repetate, de obicei o dată sau de două ori, fără pauză în rostire.Procedeul se întâlnește mai frecvent la interjecțiile adresative specializate pentru destinatari nonumani (pis-pis, cuțu-cuțu) și al onomatopee, dacă acțiunea ale cărei efecte sonore sunt imitate sau sugerate dă naștere al mai multe secvențe sonore (boc-boc, cioc-cioc, tronc-tronc).

-13-

Închipuieste-ți să vii pe drum cu birza ținți postii, hodoronc-hodoronc, sdronca-sdronca… Căruța face zdronca-zdroca.

Procedeul repetării se mai întâlnește și la interjecțiile propiu-zise cu funcție expresivă: măi, măi! Of, of! Vai, vai!.Repetarea poate avea caracter facultativ sau obligatoriu, în general repetarea este facultativă pentru interjecțiile expresive care prin repetare, capătă un grad sporit de intensitate.Repetarea este obligatorie sau aproape obligatorie pentru majoritatea interjecțiilor folosite pentru adresarea către animale, (pis-pis) la unele onomatopee (cioc-cioc, ham-ham, mac-mac, mor-mor) sau la unele interjecții injonctive (nani-nani).6

Secvența formată din două ocurențe ale aceleași interjecții adresative repetate poate fi: dislocată de un substantiv în cazul vocativ.

Interjecțiile compuse sunt formate din două sau trei componente între care există mici diferențe fonologice și care pot rima între ele.Unele dintre ele sunt onomatopee (ding-dang, hodoronc-tronc, tic-tac, tura-vura), altele sunt interjecții propiu-zise ( ei aș, ei na, ia uite).

Uneori elementele componente se pot folosi si independent ca interjecții simple, având o semnificație asemănătoare sau diferită de cea pe care o au când intră în componența interjecției compuse (aș, dang, ei, ia, scârț, tic, uite).

3.3.Fenomene cu caracter flexionar specifice unei interjecții.

Interjecțiile sunt prin definiție cuvinte neflexibile. Chiar și interjecțiile provenite din părți de vorbire flexibile își pierd caracterul flexionar, fiind fixate pentru valoarea interjecțională cu o anumită formă.Singurele interjecții care au forme flexionare sunt interjecțiile cu semnificație imperativă haide, poftim și uite, care au forme cu desinență verbală de persoana a II-a plural -ți: haideți, poftiți și uitați sau cu desinență verbală de persoana I plural –m: haidem, poftim.

Pentru interjecțiile uitați, poftiți și poftim, existența desinenței se explică prin originea lor verbală.

Există o opoziție între formele uite, poftim și haide, care se folosesc când este un singur destinatar, și formele uitați, poftiți și haideți care se folosesc când sunt mai mulți destinatari sau într-o exprimare politicoasă.

––––––––––––––––––––––––––––––

6 Gramatica, Limbii române vol.I, Cuvântul, Ed.Academiei Române, București 2005,p.661

-14-

În cazul interjecției hai(de), opoziția se completează cu un al treilea termen, folosit când locutorul se include printre destinatarii îndemnului sau ai ordinului (haidem).

Apariția sau menținerea acestor forme constituie un argument pentru a afirma că româna este o limbă sensibilă la parametrii plurarului si politeții.

Interjecția bravissimo este o formă de superlativ a interjecției bravo, formată cu sufixul –isim. De fapt sufixarea nu s-a produs pe terenul limbii române, ambele interjecții fiind preluate din italiană. Forma bravissimo reprezintă un intensiv al formei bravo din punct de vedere funcțional, dar nu și din punct de vedere derivațional.

Interjecția aolică are aspectul unui diminutiv, fiind formată prin atașarea sufixului diminutival –ică la interjecția aoleo. Apariția acestei forme diminutivale se datorește faptului că sufixul diminutival are o valoare afectivă, sporind conținutul afectiv al interjecției.

-15-

CAPITOLUL IV. DESCRIEREA SINTACTICĂ A INTERJECȚIILOR.

4.1. Interjecțiile independente sintactic.

Interjecțiile independente sintactic pot constitui enunțuri independente sau inserate într-un enunț, în poziția inițială, mediană sau finală.Între interjecție și enunțul în care este inserată sau enunțurile ce o urmează ori precedă se pot stabili diverse relații semantico-pragmatice.

Toate interjecțiile pot constitui enunțuri independente, nestructurate, în diverse contexte lingvistice. Uneori, enunțurile independente constituie din interjecții însoțesc alte enunțuri care apar în aceeași replică a locutorului și pe care le completează afectiv. Marș, de aici, câine rău! Interjecția marș dublează semantic enunțul Și acuma ieși afară!, aducând în plus o informație referitoare la starea psihică a locutorului.7

Interjecțiile pot apărea ca secvențe incidente într-un enunț, de obicei în poziție inițială sau mediană, mai rar finală: Ei, ce repede au trecut anii!.

Uneori, interjecțiile dau impresia contractării unor relații sintactice în enunțul din care fac parte, ca și cum ar fi regenții unor propoziții introduse prin conjuncția că: Hai că mă grăbesc!.

Interjecția hai acceptă calitatea de regent al unei propoziții subordonate, datorită conținutului său imperativ care face să poată fi echivalentă cu un verb.

Propoziția subordonată care detaliază ordinul sau îndemnul vizat de interjecție este introdusă prin conjuncția să (Hai să plecăm).Interjecția hai poate fi urmată și de propoziții subordonate introduse de conjuncția că (de obicei, circumstanțialele de cauză, însă între interjecția și conjuncția subordonatoare se face o pauză în vorbire, marcată în scris prin virgulă (Hai (să mergem) că a început filmul.)8

––––––––––––––––––––––––––––––

7Gramatica, Limbii române vol.I, Cuvântul, Ed.Academiei Române, București 2005,p.672

8Gramatica, Limbii române vol.I, Cuvântul, Ed.Academiei Române, București 2005,p.672.

-16-

Conjuncția că s-a păstrat din construcții în care introduce propoziții subordonate cauzale, interjecția hai fiind completată de propoziții subordonate, prin care se exprimă un ordin sau un îndemn (Hai (să nu mai discutăm) că mă iau cu vorba și uit de pâine), însă își pierde parțial sau total sensul cauzal în construcțiile în care formează o unitate prozodică cu interjecția hai.

Și alte interjecții pot fi urmate de propoziții introduse în discurs prin conjuncția că, propoziții care nu se subordonează sintactic interjecției: Na c-a început să ningă!. Unele interjecții pot fi urmate în enunț de propoziții precedate de conjuncția coordonatoare adversativă dar, dând impresia că interjecția este coordonată adversativ cu o propoziție.

Măi! dar deștept copil, mai ești tu, îi spune tatăl său!

Prezența conjuncției poate indica încălcarea unei așteptări a interlocutorului:Vai, dar nu trebuia să-mi aduci flori! .Uneori înterjecțiile apar în diverse contexte cu conjuncția copulativă coordonatoare și.Coordonarea se face între aceeași interjecție repetată (Of, of of și iar of), între interjecții care au aceeași semnificație sau între o interjecție și cuvinte aparținând altor clase lexico-gramaticale (Mersi și pe mâine!). Unele interjecții au rolul de conectori pragmatici.

Locuțiunea interjecțională ei bine se apropie, prin unele utilizări ale sale, de jonctivi, cu o vagă funcție concluzivă în contextele în care face legătura între două părți distincte ale enunțului , una expozitivă sau explicativă și relatarea propiu-zisă, informația nouă ori o parte concluziona9.

De obicei interjecțiile nu pot fi negate, nici măcar când ocupă poziția de predicat, întrucât ele nu se supun logicii condițiilor de adevăr. Singura interjecție care apare cu adverbul negativ nu este zău, formând locuțiunea interjecțională nu zău.

4.2. Interjecțiile integrate sintactic.

Interjecțiile integrate sintactic pot contracta relații sintactice datorită unei relații de echivalență semantică pe care locutorul o stabilește între interjecții și anumite cuvinte aparținând altor clase lexico-gramaticale.

––––––––––––––––––––––––––––––

9Gramatica, Limbii române vol.I, Cuvântul, Ed.Academiei Române, București 2005,p.673

-17-

În virtutea acestei relații, se transferă asupra unei interjecții posibilitatea de a contracta relațiile sintactice pe care le poate avea verbul, adjectivul sau adverbul echivalent. Un rol în definirea funcției sintactice a interjecțiilor respective îi revine intonației. Pot avea funcții sintactice onomatopeele și unele interjecții propiu-zise.

Majoritatea interjecțiilor secundare nu pot contracta relații sintactice, cu excepția celor provenite din verbe. Într-o situație mai specială se află interjecțiile care reprezintă secvențe de vorbire directă citată.Acestea ocupă diverse poziții sintactice, însă unele dintre ele nu aparțin aceluiași plan discursiv ca restul enunțului: Pisica făcea miau-miau. Cele mai multe onomatopee pot avea rolul de predicat datorită echivalenței semantice care se stabilește între onomatopeea care imită efectele sonore ale unei acțiuni și verbul care denumește acțiunea respectivă.

Astfel onomatopeea este subtituită verbului și, în urma acestui transfer semantic și funcțional, ea poate avea rolul de predicat, preluând preluând și unele dintre determinările facultative sau obligatorii ale verbului înlocuit: complement direct, complement indirect (Vasile, trosc! O palmă lui Ion.), predicativ suplimentar (Rățușca, lipa-lipa grăbită pe cărare), circumstanțiale Ele mergeau teelap-teleap10.

Enunțurile în care onomatopeea are rol de predicat pot fi interpretate și ca enunțuri eliptice, în care verbul predicat lipsește iar onomatopeea reprezintă o secvență citată care are rolul unui circumstanțial de mod, dar se află la alt nivel discursiv decât restul enunțului: Vasile (îi dă) trosc! O palmă lui Ion. Elipsa verbului cu funcția de predicat este facilitată de faptul că informația semantică a acestuia se recuperează prin onomatopee.

Interjecțiile prezentative și injonctive pot avea funcția de predicat, admițând unele dintre complinirile verbului: complement direct exprimat prin substantiv, pronume sau prepozițional, complement indirect (Bravo tuturor!), complement prepozițional (Mersi pentru sfat), dativ posesiv (Bătrânule!na-ți căciula, nu sta cu capul gol), circumstanțiale ( Hai mâine cu mine la film!).

Interjecțiile cu funcție de predicat pot avea subiect exprimat:

Hai și noi, măi băieți, să dăm ajutor la drum.

Pasărea, zbrrr! Pe-o policioară.

––––––––––––––––––––––––––––––

10 Gramatica, Limbii române vol.I, Cuvântul, Ed.Academiei Române, București 2005,p.674

-18-

Unele interjecții pot avea funcția de nume predicativ, fiind echivalente contextuale ale unor adjective calificative sau adverbe (El e cam tralala.)

Interjecția vai poate îndeplini funcția de nume predicativ în construcții impersonale, de tipul, e vai de……Tot o structură impersonală este expresia Halal să-mi fie! În care interjecția se construiește prin verbul a fi. 11

În poziția numelui predicativ se pot afla și grupurile interjecționale alcătuite în jurul interjecției vai, care funcționează ca niște locuțiuni adjectivale.Foarte rar interjecția se poate afla în poziția de atribut, în contexte în care ea are rolul unui adjectiv cu sens apreciativ. Au rolul de atribut interjecțiile emotive, prin care locutorul își exprimă reacția afectivă în legătură cu referentul nominalului-centru (Are o mașină mamă-mamă), sau mai rar unele onomatopee, folosite tot cu sens apreciativ:Ce veste bum-bum am auzit!

Interjecția halal apare destul de des cu funcție de atribut, în enunțuri exclamative formate din această interjecție exprimând o calificare, și substantivul pe care îl determină: Halal organizare!.Această interjecție poate fi și postpusă substantivului-centru, construcția având o intonație diferită de cea a structurii cu interjecția antepusă (Avem o organizare halal.)

Interjecția bravos poate fi folosită într-o structură exclamativă, alcătuită din interjecție și un substantiv pe care îl califică, asemănătoare cu structura care cuprinde interjecția halal:Bravo, ce fetiță cuminte!.

Aceste două interjecții se pot folosi numai în enunțuri nominale exclamative antepuse substantivului (El mi-a spus că țara sa are o halal justiție, Bravo, ce fetiță cuminte). Dacă este postpusă substantivului interjecția halal poate să primească determinări prepoziționale (Au o justiție halal de ea).12

Construcțiile formate în jurul interjecției vai, echivalente semantic cu adjective calificative, pot determina un substantiv, având funcția de atribut interjecțional:

Din zare se auzea îndemnul hei-rup!

––––––––––––––––––––––––––––––

11Gramatica, Limbii române vol.I, Cuvântul, Ed.Academiei Române, București 2005,p.675

12Gramatica, Limbii române vol.I, Cuvântul, Ed.Academiei Române, București 2005,p.675

-19-

Datorită echivalenței semantice dintre unele interjecții și adjective, poziția sintactică de predicativ suplimentar poate fi ocupată de interjecții sau de grupurile interjecționale construite în jurul interjecției vai: A lăsat-o paf cu mașina lui cea nouă. Onomatopeele pot fi predicative suplimentare în contextele în care se substituie unor forme verbale nepersonale gerunziale: Vedeam iepurele țup-țup. Onomatopeea poate reprezenta o secvență citată, aflată în poziția unui predicativ suplimentar echivalent semantic cu o formă verbală nepersonală gerunzială: Aud câinii ham-ham.

Onomatopeele constituie circumstanțialele modale ale verbelor care denumesc acțiuni folosite pentru a ilustra efectele sonore ale acțiunilor respective, fără să aducă o informație semantică suplimentară.Rolul lor este unul stilistic:

Interjecția poate preceda verbul fiind mult mai expresivă decât acesta.Între interjecție și verbul din aceeași sferă semantică se poate considera că se stabilește o relație de tip apozitiv, verbul explicând interjecția:

Când s-a apropiat de ea, poc, a pocnit din palme!

Interjecția stabilește foarte rar relații apozitive, în situații în care este simțită ca fiind prea ambiguă și este urmată de diverse secvențe explicative: Mergea pâș-pâș, adică încet, ca să nu trezească copilul.13

După verbele dicendi și cele care denumesc perceperea auditivă pot apărea interjecții care, aparent, se află în poziția unui subiect sau a unui complement direct. Onomatopeele pot fi introduse în enunț de verbul a face, care se folosește cu valoare de verb dicendi:

Zarurile fetiței făceau zang-zang când se apropiau! În aceste situații interjecția apare ca o secvență citată, aparținând planului vorbirii directe, în timp ce verbul aparține planului narativ, al vorbirii indirecte. În aceste exemple interjecția nu are funcție sintactică.14

––––––––––––––––––––––––––––––

13Gramatica, Limbii române vol.I, Cuvântul, Ed.Academiei Române, București 2005,p.676

14Gramatica, Limbii române vol.I, Cuvântul, Ed.Academiei Române, București 2005,p.676

-20-

4.3.Funcția sintactică a interjecției.

De obicei interjecțiile nu au funcție de parte de propoziție, sunt totuși construcții în care interjecțiile au funcție sintactică.Cea mai obișnuită funcție sintactică este ceea de predicat:Hai la mine!

Pot avea funcție de predicat: interjecțiile care exprimă un îndemn sau o poruncă, adică acele interjecții al căror sens se apropie de al imperativului: hai! Ho! Na! Nani!.

Interjecțiile de adresare iată, iacă, uite: Uite (iată) o albină! Aceste interjecții exprimă din partea vorbitorului îndemnul pe care îl adresează cuiva pentru a privi un obiect sau pentru a asculta o comunicare.

Interjecțiile-cuvinte onomatopee-care imită zgomotul făcut de o acțiune în timpul executării ei:Și tranc! (trânti).

Interjecțiile care redau repeziciunea unei acțiuni (haț, țuști).

Onomatopeele și interjecțiile care redau repeziciunea unei acțiuni pot fi urmate de un verb ce exprimă acțiunea la care se referă și interjecția:El atunci țuști! Sări de lângă ea..

În acest caz interjecția nu mai are funcție de predicat, ci servește numai pentru a imita zgomotul sau pentru a arăta repeziciunea acțiunii.

4.4. Punctuația interjecției.

După o interjecție se folosește virgula, sau semnul exclamării în funcție de intensitatea a ceea ce exprimă interjecția. La interjecțiile de adresare cu valoarea unui vocativ se folosește în funcție de locul ocupat în enunț:

Măi, ce faci acolo?

Ce faci acolo, măi?

Dacă aceste interjecții sunt urmate de un substantiv în cazul vocativ, ele formează cu acesta un tot unitar:

Măi copile, ce faci acolo?

Ce faci, măi copile, acolo?

Ce faci acolo, măi copile?

-21-

După interjecții nu se folosește nici un semn de punctuație, în următoarele situații: a) Când interjecția este urmată de o parte de propoziție care o determină: Hai acasă. E vai de ei.

b) Când este o interjecție de adresare urmată de un verb la imperativ sau conjunctiv cu valoare de imperativ: Ia priviți! Ia să vedem!.

Uneori, când interjecțiile se repetă, în locul virgulei sau al semnului exclamării se folosește liniuța: Ha-ha-ha!

Liniuța se folosește și între părțile componente ale unor interjecții compuse: tic-tac!, hei-rup!, ga-ga!15.

4.5. Locuțiuni interjecționale.

Locuțiunile interjecționale sunt grupări stabilite de cuvinte, cu semnificație globală care semnalează, în general, sentimente sau reacții afective ale locutorului. La fel ca interjecțiile, locuțiunile interjecționale se asociază cu intonații specifice, de tip exclamativ.

Din punct de vedere sintactic, locuțiunile interjecționale sunt independente apărând fie ca niște secvențe incidente, fie ca enunțuri independente. Ele pot să aibă în componența lor o interjecție primară și unul sau două cuvinte provenind din alte clase-adverb, pronume, substantiv sau verb: ce mai, ei asta-i, ei bine, ei și, ia te uită, ia vezi, măi să fie16.

Îl prind pe cetățean că vinde zece filme, el spune: Ei, și care-i treaba?.

Tot locuțiuni interjecționale sunt și interjecțiile secundare care au în componența lor cel puțin două cuvinte: Pe naiba, iar a început să plouă afară!.

––––––––––––––––––––––––––––––

15Gramatica, Limbii române vol.I, Cuvântul, Ed.Academiei Române, București 2005,p.662

16Gramatica, Limbii române vol.I, Cuvântul, Ed.Academiei Române, București 2005,p.662.

-22-

CONCLUZII

În concluzie putem spune că, interjecția este partea de vorbire neflexibilă care sugerează, cu ajutorul unei intonații specifice și într-un anumit context stări fizice, pshice sau imită sunete și zgomote din natură.

Majoritatea interjecțiilor sunt specifice exprimării orale și au în general un caracter familiar fiind folosite mai ales în textele beletristice având caracter oral, adică redarea vorbirii directe a personajelor.

Interjecțiile sunt de mai multe feluri:interjecții propiu-zise, interjecții de adresare, interjecții onomatopeice. Onomatopeele sunt interjecțiile care imit diferite sunete, zgomote, sunete sau strigătul animalelor.Interjecțiile pot proveni din substantive, pronume, adverbe; ele pot apărea la începutul propoziției intercalate și pot avea diferite funcții sintactice cum ar fii: funcția de predicat, nume predicativ.

Locuțiunile interjecționale sunt grupări stabilite de cuvinte, cu semnificație globală care semnalează, în general, sentimente sau reacții afective ale locutorului.

În final putem spune că interjecția are un rol important în gramatica noastră având anumite funcții în exprimarea stărilor noastre.

-23-

BIBLIOGRAFIE

Andrei, Mihail, Ghiță, Iulian, Limba română · Fonetică, lexicologie, morfosintaxă (Sinteze și exerciții), Editura Corint, București, 1996

Avram, Mioara, Brâncuș, Grigore, Bulgăr, Gheorghe, Ciompec, Georgeta, Diaconescu, Ion, Hristea, Theodor, Bogza-Irimie, Rodica, Șuteu, Flora, Sinteze de limba română (ediția a II-a, revăzută și mult îmbogățită), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981

Avram, Mioara, Gramatica pentru toți (Ediția a II-a revăzută și adăugită), Editura Humanitas, București, 1997

Bejan, Dumitru, Gramatica limbii române (compediu), Editura Echinox, Cluj, 1995

Brâncuș, Grigore, Saramandu, Manuela, Gramatica limbii române, volumul I, Morfologia, Editura Atos, București, 1999

Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicționar de termeni lingvistici, Editura Teora, 1998

Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Morfologia limbii române (Ediție revăzută și îmbunătățită), Editura Vox, București, 1996

Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Editura Garamond, București

Coteanu, Ion, Gramatică. Stilistică. Compoziție, Editura Științifică, București, 1990

Gramatica de bază a limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2010 (volum coordonat de Gabriela Pană-Dindelegan)

Graur, Alexandru, Gramatica azi, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973

Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iași, 1997

Irimia, Dumitru, Structura gramaticală a limii române, Editura Junimea, Iași, 1987

Istoria limbii române, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978 (Volum coordonat de Florica Dumitrescu)

Ivănuș, Dumitru, Morfologia limbii române, Editura Universitaria, Craiova, 2000

Neamțu, G.G., Elemente de analiză gramaticală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989

Popescu, Ștefania, Gramatică practică a limbii române (cu o culegere de exerciții), ediția a VII-a revăzută, Editura Lider, Bucure;ti, 1998

-24-

Sinteze de limba română, Editura Albatros, București, 1984 (volum coordonat de Theodor Hristea)

Stati, Sorin, Bulgăr, Gheorghe, Analiza elementară a structurilor sintactice, Editura Didactică și pedagogică, București, 1979

Toma, Ion, Morfologia limbii române, Editura Fundației România de Mâine, București, 2001

Tomescu, Domnița, Analiza gramaticală a textului. Metodă și dificultăți, Editura All, 2003

Toșa, Alexandru, Elemente de morfologie, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1983

-25-