Interjectia

Interjecția a constituit de-a lungul timpului un subiect de studiu foarte controversat deoarece statutul său lingvistic a impus întotdeauna anumite probleme. Încă din antichitate gramaticienii încercau să definească statutul ei presupunând că aceasta ar fi constituit o parte de vorbire sau o clasa gramaticală independentă. Iată de ce nu e deloc întâmplător faptul am decis să cercetez mai profund pentru a găsi o explicație acestei dileme lingvistice. Actualitatea subiectului meu de cercetare se axează în prealabil asupra diversităților funcțiilor interjecțiilor, ale valorilor sale conotative atât în română cât și în franceză deoarece m-am orientat asupra studiului acestor două limbi de proveniență latină ceea ce este mult mai ușor a observa unele tangențe grație complexului sonor realmente asemănător. Consultând diversele surse, diversele opinii ale cercetătorilor în acest domeniu precum: Serge Karcevski, Rozalia Osipovna pentru gramatica franceză și Gheorghe Constantin-Dobridov, Ștefan Găitănaru, Sextil Pușcariu, Mioara Avram pentru limba română, am remarcat faptul că interjecția are un caracter polemic și este tratată în ordinea unei suite întregi de criterii.

Astfel în urma unui studiu amplu de cercetări ajungem la concluzia că interjecția este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă o stare afectivă: bucurie, emoție, supărare, surpriză, îndoiala locutorului. Acest aspect general este tratat în primul capitol ale tezei mele “Interjecția –parte de vorbire neflexibilă care transmite o suita de stări afective” accentul fiind pus asupra evoluției interjecției pe parcursul secolelor, dat fiind faptul că se consideră a fi una dintre cele mai arhaice forme ale discursului . În general interjecțiile se prezintă sub următoarele forme: strigăte : « ah, oh, eh, hi » onomatopee (ce traduce printr-o imitație aproximativă zgomotele reale, din natură) cucurigu-cocorico, paf- paf, miau-miau cuvinte, subiect- doamne, nom (Dieu), adj. splendid adj. (bon, parfait), adv. repede adv.(vite) expresii numite adesea locuțiuni interjecționale Pe cuvântul meu, doamne ferește, ucigă-l crucea. (Grand Dieu, attend un peu, ma parole).Vorbind despre variabilitatea de forme ale interjecției trebuie să remarcam faptul ca aceasta presupune și o diversitate de funcții și valori. Am atras atenție anume asupra acestei dimensiuni ale valorilor în contextul operelor literare atât în româna cât și în franceză.

În particular în studiul meu am atins problema ce vizează frecvența utilizării înjurăturilor, în ce măsură sunt utilizate în ce contexte și care ar fi valoarea stilistică ale acestora în nuanțarea coloritului local. În general înjurăturile sunt o modalitate de exprimare libertină datorate unui moment de umor sau unei emoții puternice. In cele mai frecvente cazuri acestea exprimă: supărarea, surpriza, bucuria amplasate într-un context privat, amical și din ce în ce mai rar utilizat. Daca în capitolul unu am abordat problema în nuanța generalului, în capitolul doi am abordat situații mult mai clare dând-ui un aspect mai particular aplicând metoda comparativă: interjecția „ei bine” și echivalentul său în franceză “et bien”.

Capitolul III se distinge mai mult prin aspectul practic în abordarea subiectului cercetării accentul fiind pus pe următoarele dimensiuni: interjecțiile și modurile de organizare textuală unde vom distinge tipurile de texte, tipurile de discurs și diferitele cazuri de utilizare a interjecțiilor.

Vorbind totuși despre aspectul practic ale cercetării o deosebită atenție a fost acordată frecvenții utilizării interjecției în poveștile pentru copii unde distingem un amalgam de valori stilistice: diversitatea stărilor afective, pline de emotivitate printre care se enumeră: tristețea, bucuria, dorința, surpriza, dezamăgirea, dezolarea, curajul, entuziasmul etc.

Practic toata atenția este atrasă asupra valorii estetice ale interjecțiilor în operele literare atât române cât și franceze deoarece anume interjecția contribuie într-o mare măsură la individualizarea caracterului, personalității personajului prin depistarea emotivității lui. Interjecția fiind criteriul numărul unu de delimitare a stării de spirit ceea ce pune accent și pe temperamentul personajului, atunci interjecția va reprezenta informația iredutabilă în sensul delimitării a 2 coordonate afective și pragmatiuce ale personajului.

Aceste două dimensiuni stau la dispoziția autorului care stăruie cu precizie să prezinte anumite valori, calități, virtuții personajelor sale, creând o suită întreagă de valori stilistice în concordanță cu mesajul central care vizează a fi transmis pe cale afectivă.

Capitolul I: Interjecția –parte de vorbire neflexibilă care transmite o suită de stări afective

Evoluția interjecției în română și franceză în plan diacronic

Interjecția, este o parte de vorbire neflexibilă care este utilizată pentru a transcrie, exprima o stare afectivă(bucurie emoție, supărare, surpriză, dezamăgire, entuziasm, melancolie, mirare, îndoială, ironie) a locutorului. In accesași ordine a expresiei vom clasa și onomatopeele(cuvinte care vor transmite emisia unor sunete din natură de exemplu bum, tic-tac, sfâr. Accesași situație este valabilă și pentru limba franceză, cuvinte care vor traduce acelea și sunete zgomote, strigate: miau, bum, tic-tac). In urma investigației făcute întru formularea și definirea acestei părți de vorbire afirmăm ca interjecția înscrie o categorie de cuvinte general invariabile permițând emițătorului de a exprima o emoție spontană trăită la moment (surprindere, mirare, admirație, durere) aceasta ar putea fi considerată cea mai scurtă adresare dar cu un mesaj afectiv bine definit precum am putea denumi: salutare, ordin, acceptare, negare etc.) în același timp o realizare aproximativă a unei imagini sonore a strigătului unui animal, explozie, sau a unui sunet oarecare. Interjecția poate consta dintr-un cuvânt, sintagmă, grup de cuvinte sau poate lua forma unui întreg enunț. Gramaticienii francezi o definesc uneori ca pe o particulă ce poate introduce o întreagă frază exclamativă. Prin urmare fenomenul interjectiv este unul extrem de complex iată de ce îi atribuim mai multe definiții în dependență de aspectul nuanțat

Privită din perspectiva gramaticală: parte de vorbire care exprimă stări afective pasiuni, reacții actualizate într-o exprimare scurtă dar cu un grad de intensitate afectiv: Drăcie! La naiba, fr. Oh ! Helas

Din perspectiva retoricii. Figură de stil care constă în întreruperea sensului pentru a plasa o exclamație pentru a sublinia mai nuanțat mesajul ce tinde a fi transmis și reactualizat, care are tendința de a denota drept rezultat o reflecție mai mult sau mai puțin constantă. Adevărata dificultate înfruntată de către lingviștii francezi constă în elaborarea unei clasificări fixe și standard ale interjecțiilor.

Aceștia lansează o definiție generalizând funcția interjecției, cuvânt invariabil, autonom (cu sens dependent) înserat într-un conținut pentru a exprima intr-o manieră vie o emoție, un sentiment, o satisfacție, un ordin, un apel, dezgust, descrierea sau reproducerea unui zgomot, unui strigăt :

– Helas ! Chut! Zut! Haut Ies mains ! A'ie ! Nom d'une pipe !

• Interjecția permite de asemenea posibilitatea exprimării sau manifestării unei emoții violente, de durere, surpriză, contrarietate, impresie senzorială : Aoleu!, uf!, ah! vai! (rom) – Ah !Aîe! Bah! Eh! Hein! Helas! Mince! Oh!Zut!Ouf! (fr).

Interjecția poate fi un sunet sau o onomatopee (cuvânt a cărui sunet imită sunetele lucrurilor, fenomenelor care le reprezintă) : – Atchoum ! Chut ! Crac ! Pan! Pst sau Psitt! elle s'avanca sur le mur, et crac ! elle tomba, ea urcase peretele și crac! căzuse. Interjecția atestă și forme la plural: – Miile diables ! Allez ! Tenez !( haideți, uitați-vă,)

• Interjecția este urmată în general de semnul exclamării în scris iar oral se manifestă printr-o intensitate afectivă.

– Semnul exclamării echivalent punctului care marchează sfârșitul unei fraze este urmat de o majusculă:- Mais il n'a jamais reussi, que diable! Cest bien dommage pour
tout le monde. – Dar el niciodată nu reușește, drăcie ! Ce păcat pentru întreaga lume. Dacă ea nu marcheză sfîrșitul unei fraze este echivalent cu funcția virgulei și cuvântul care urmează se va scrie cu minusculă: – Diable ! il ne reussit jamais. Drăcie! Niciodată nu reușește.

In sens general interjecția nu precedă nici un spațiu (chiar dacă unii tipografi preferă de a plasa un spațiu fin pentru a releva o stare afectivă oarecare în dependență de intenția mesajului transmis).

NATURA INTERJECȚIEI :

Interjecția este un cuvânt invariabil, neflexibil, fără a avea un rol gramatical într-o frază, lipsită de orice funcție gramaticală decât de cea stilistică.

Interjecția se distinge net de:

De adverbe care are funcția unui complement

– De prepoziție și conjuncție care îndeplinesc funcția de conectori ai frazei fiind desemnate instrumente gramaticale.

UTILIZAREA INTERJECȚIEI FRANCEZE:

Interjecțiile sunt urmate în marea majoritate a cazurilor de semnul exclamării:

Alez – Enfinl – N'importe! Haideți- finalmente- nu importă.

Uneori, ele sunt urmate de un semn de interogație ( ? ) : Cum? (Comment?) – ce? Quoi?

FORMELE INTERJECȚIIOR:

Interjecțiile se pot prezenta sub următoarele forme:

1) a sunetelor (exclamațiilor): ah, ha! ehl, hei, hi! ho! huel oh, o!( N.B constituite prin prezența vocalelor)pst! kss! brr!…( remarcăm cazuri când acestea sunt constituite numai din consoane).

2) onomatopeelor: (sunete imitate din natură (strigăte, zgomote, sunete a anumitor fenomene) pan! vlan! crac! paf! plouf! boum! miaou! meuh! cucurigu!

3) morfemelor: (substantive, adjective, pronume, verbe, adverbe), utilizate ca interjecții: Doamne!, Drăcie!, Perfect! Acolo! Iată! Aici! Repede! Haide-ți! Uitați-vă! Ce! Dieu! diable! ciel! dame! bon! parfait! hardi! ici! la! vite! assez! allons! allez! voyons! quoi!

4) sintagmelor(îmbinărilor de cuvinte): (uneori constituite din fraze întregi, numite locuțiuni interjecționale) : Doamne ferește,! Pe cuvântul meu!, așteaptă oleacă, grand dieu! juste ciel! bon sang! Ma parole! dis donc! a la bonne heure! attends un peu!

Interjecția este cea mai arhaică parte de vorbire deoarece aceasta reprezintă prima formă de manifestare verbală a omului. Ea este independentă de cuvintele care o precedă și cele care urmează după ea. Informația adusă de interjecție este una de accentuare, nuanțare, subliniere, negare a unui mesaj sau altul. Este considerată ca o particulă lipsită de valențe sintactice dar care păstrează o suită de valențe stilistice.

Interjecția pune în discuție probleme delicate atât din punct de vedere semiologic, (situația privind semnul arbitrar), (libertate sau constrângere frastică, nuanțele semantice relevante, diferențele formelor) cât și varietatea funcțiilor sale stilistice.

In acest vast ansamblu al problematicilor impuse privind această parte de vorbire a trezit interesul cercetătorilor încă din evul mediu. O atare atestare este considerată a fi manuscrisul Aucassin et Nicolette, atestat încă din secolul al XV- lea care pune în discuție următoarele fapte:

1. Înainte de toate este aspectul formal al interjecțiilor, fiind selectate conform principiului structural.

2. O altă dimensiune pusă în discuție se înscrie în analiza nuanțelor sintactice privind aceasta parte de vorbire depășind cadrul formal și abordând pe cel funcțional. O lacună considerabilă înfăptuită de către cercetătorii anteriori este faptul că acestea au estimat interjecția ca pe o unitate ce este valabilă doar pentru expresia orală (adică forma verbală) și nu pentru cea scrisă, caracteristica uzajului comun a vorbitorilor unei comunități.

Acestea au formulat câteva definiții privind aceasta parte de vorbire :

Secolul al XV-lea — Strigătele, gânguritul copiilor, exteriorizările emoțiilor în forma verbală poartă numele de interjecții.

Secolul al XV-Iea. — Interjecția este vocea unei pasiuni excesive fie prin admirație, curaj, melancolie, dezamăgire.

O altă explicație lipsită de orice nuanță științifică ar consta în faptul că interjecțiile sunt acele particule care înlocuiesc cuvintele în exclamarea anumitor mesaje ținându-se cont de starea afectivă a locutorului în momentul emiterii enunțării.

Luând în considerație cercetările realizate în secolul XX care este considerat a fi o etapă a cercetărilor în masă privind toate domeniile, nu putem spune ca acestea au atins un apogeu privind studiul interjecțiilor. Însa secolul VIII este considerată a fi epoca numeroaselor teorii asupra originii limbii, lingviștii încercând să stabilească fondul de bază al unei limbi, vor include aici și interjecțiile (onomatopeele) fiind considerate cuvinte primare ale actului vorbirii. Marea majoritate a a acestor reflectări se datorau studiilor făcute în plan diacronic.

In general , deși în istoria ideilor lingvistice nu s-au dedicat studii în exclusivitate și în totalitate interjecțiilor dar fiind studiate în contexte diferite , astăzi aceasta merită o cercetare mult mai profundă și mai detaliată delimitând cu certitudine care ar fi statul ei. Cu toate aceste în istoria studiilor interjecției putem distinge mai multe etape:

– Una dintre cele mai importante este publicarea cursului de Lingvistică Generală de către F. de Saussure care a impulsionat mai multe direcții în cercetare mult mai pronunțate.

– Pe lângă aceasta trebuie remarcat și meritul cercetătorilor ruși care s-au ocupat în egală măsură de studiul interjecțiilor formați și ei în sucul școlii saussuriene. Aceștia sunt: Rozalija Osipovna Sor (1894-1939) et Sergej Osipovici Karcevskii (Serge Karcevski) (1884-1955). Dar înainte de a analiza care este noutatea cercetărilor făcute de acești lingviști trebuie sa ne reîntoarcem la abordarea dată în gramaticile de căpătâi.

Clasificarea interjecțiilor

Criteriul etimologic

Interjecțiile se pot clasifica după structura morfologică și funcția lor în procesul de comunicare. De clasificarea interjecției s-a preocupat mai mulți specialiști în domeniu. Gheorghe Constantin-Dobridov a clasificat interjecția după următoarele criterii:

După criteriul etimologic: interjecțiile moștenite, interjecțiile împrumutate și interjecțiile formate pe terenul limbii române. Sunt moștenite, probabil din latină:

vai (?), zău (zeu) Sunt împrumutate din limbi diferite:

din vorbirea slavă: aleluia!, amin!, of (oh) ;

din turcă: aferim, aman. amarnica, bre, haide, halal, haram;

din bulgară: huideo, ia, iată. na;

din rusă: pașol, uitiu;

din ucraineană: Iată;

din franceză (pe cale savantă): alo, merci;

din franceză (prin filieră rusă): ura;

din italiană: hasia!, bravo!;

din engleză (prin filieră franceză): stop.

Și unele cuvinte de salut sau de politețe, pătrunse la noi pe cale savantă, din alte limbi, au valoarea unor interjecții:

din italiană: adio:

din franceză: mersi,pardon:

din latină: salve, vivat;

din maghiară: servus.

Sunt formate pe terenul limbii române, din cele mai vechi timpuri, potrivit cu reacțiile specifice ale vorbitorilor și cu sistemul fonetic al limbii noastre: ah!, aha!, aho!, ah!, au!; boc!, halangl. boldihic!. bir!, hoz!, bruh!, cea!, chiaff cioc!, ciur!, cir!, cit!, clanț, clap!, cling!; dang!,de!,deh!;eh!,clic!,ehei!,ei!;hm!,ho!;jap!;hop!;oho!;măi!;nea!; paf!, pleosc!: leleap!, trosc!: uf!; vai!: zbrr!, zhirr! etc.

Tot în această grupă sunt incluse și interjecțiile provenite din alte părți de vorbire prin conversiune: amar (adj „vai și-amar") <subst. amar: drace! <subsl. drace; doamne! <subst. doamne;Dumnezeule subst. Dumnezeule: fifă -"subst. fală poftim! <verbul poftim; mă rog.

Substantivele Dumnezeu, drac, fa, moarte, naiba și păcat pot apărea cu forme de dativ și cu valoare interjecțională. Sau construcții de tipul Ce Dumnezeului face acolo, de nu mai vine?".

Nu trebuie considerate interjecții unele cuvinte cu valoare de adresare sau exclamative care nu și-au pierdut sensul inițial. Ele formează de fapt niște propoziții nominale imperative, cu conținut verbal datorat intonației. E vorba de unele substantive, adjective sau adverbe, foste componente ale unor locuțiuni verbale: ajutor! (<veniți în ajutor), foc! (<dați foc, a luat foc), liniște (<faceți liniște), tăcere (<păstrați tăcere), înainte! (i-mergeți înainte), înapoi! (<mergeți înapoi), jos! (<stați jos); foste componente ale unor expresii: rușine! (<să vă fie rușine) sau elemente independente ale: unor îmbinări ocazionale: pace! (<dorim, vrem, cerem pace), drepți! (<stați drepți). La aceste categorii se mai poate adăuga și imperativul stai!, tot component al unei locuțiuni verbale (<stai pe loc).

După origine

Gr. Brâncuși clasifică interjecțiile în: interjecții proprii, interjecții improprii și false interjecții.

Interjecții proprii sau propriu-zise, strigăte scurte care reprezintă manifestarea exterioară a senzațiilor, a emoției, a voinței sau a dorinței vorbitorului, nelegate ca origine de alte părți de vorbire: ah!, of!, hai!, mr!, vai. „Haiti! Lipsești dinaintea mea" (Ion Creangă).Interjecțiile improprii sunt cele provenite de la alte părți de vorbire prin conversiune, rezultând și o pierdere a sensului lexical. Ele provin din vocative sau din imperative. Vocative precum doamne, frate, soro, domnule, drace, când se folosesc ca interjecții, sunt golite de sens. Total delexicalizate apar: dracii' (Ce dracii' vrei și tu?), dumnezeu (Unde dumnezeu ai umblat până la ora asta?), păcatele (Ce păcate spuse?), de fapt, devin cuvinte parazite care încarcă inutil enunțul, fără să transmită ceva. Poftim, poftiți sunt interjecții cu forme verbale (provin de la verbul a pofti). Dovadă transformării lor în interjecții o constituie pierderea semnificației gramaticale a desinențelor verbale: m pentru persoana 1 plural. ți pentru persoana a II-a plural. Ex: Poftim, intrați vă rog! Poftim (poftiți) toți alături! Forma verbală mă rog, folosită ca un clișeu verbal, devine interjecție: Mă rog, vrei să fii și tu băgat în scamă! False interjecții sunt cuvintele aparținând altor părți de vorbire care își păstrează sensul lexical, dar sunt folosite exclamativ, similar interjecțiilor prepoziționale. Substantive: Ajutor!, Liniște!, Foc!, Salut!. Valea! Adverbe: Afară, Aiurea!, înainte!, înapoi!. Jos!, Sus! Unele elemente interjecționale sunt provenite de la formulele de salut: Neața! Bună! Toate aceste interjecții sunt plasate la granița cu propozițiile eliptice de predicat.

Câteva forme verbale se apropie de interjecții datorită folosirii lor frecvente în construcțiile exclamative din vorbirea directă: mulțumesc (de la indicativul prezent al lui a mulțumi), Mulțămi (de la popularul a mulțumi); Trăiască…! (de la să trăiască). Imperativele populare păzea, ghici, feri surit folosite interjecțional.

În funcție de acest criteriu (proveniența) Corneliu Dimitriu clasifică interjecțiile în: interjecții universale; interjecții moștenite, interjecții românești.

Interjecțiile universale sunt numite astfel pentru că au forme fonetice apropiate sau identice în mai multe limbi, în cadrul acestei subclase, se poate face distincție între: interjecții universal primare, care sunt sunete reflexe general umane prin care se
semnalează stări psihice sau fizice (bucurie, plăcere, tristețe, suferință etc.): o, oh, a, ah etc. interjecții universal neologice — nu prea multe la număr — care la origine au aparținut unei limbi de circulație, dar care în timp prin contacte mai ales culturale, au trecut și în alte limbi, aclios. bis, bravo, bravisimo. hali, servus, stop.

Interjecțiile moștenite ca atare din latină sau preluate ca atare din alte limbi. Dacă facem distincție între interjecțiile moștenite ca atare din latină și interjecțiile formate pe terenul limbii române din cuvinte moștenite din latină, atunci româna continue din latină doar interjecția vai din lat. medievală. Limba română are și un număr redus de interjecții preluate din diverse limbi cu care a venit în contact de-a lungul timpului: rom. bre < te. bre, rom. haide < te. hayde, rom. huideo < bg.. sb., cr. u/de, rom. hгis < sb.. cr. ais. a/s. mg. hajsz etc. Trebuie de reținut că unele din interjecții preluate din alte limbi au fost în circulație la început, în zilele noastre devenind arhaice.

Interjecțiile românești

„Cea mai mare parte a interjecțiilor românești a lut naștere pe terenul limbii noastre prin diferite precede. Unul din procedeele de creare a interjecțiilor pe terenul limbii noastre constă în imitarea (aproximativă) a sunetelor și zgomotelor produse de (diverse) acțiuni; prin acest procedeu iau naștere interjecții onomatopee care sugerează acțiuni privitoare — mai ales, dar nu numai -~ la ființa umană (coho-coho, Gogîlț. sfor-sfor etc.), la alte ființe cunoscute de om {bee. cucurigu,, ham-ham. miau etc.) sau la natura inanimată (bang, pleosc, scorț, tic-tac, zvîrrr etc.)

Un alt procedeu de formare a interjecțiilor pe terenul limbii române este conversiunea, prin care se creează interjecții propriu-zise de la părți de vorbire diferite de proveniențe diferite, interjecția zău provine din substantivul moștenit din latină zeu; interjecția pui-pui, născută din substantivul pui, moștenit din latină: interjecția poftim (poftiți, poftește), din verbul românesc de origine slavă a pofti.

La procedeele de formare a interjecțiilor pe terenul limbii române interesează și perifrazarea, prin care rezultă:

—interjecții formate din două interjecții aglutinate: aho <a+ho, ehei <e+hei, valeu <vai+aoleu etc.

—interjecții formate din două-trei părți de vorbire diferite neaglutinate, care împreună pot reprezenta la origine:

a) propoziții /fraze

Ex: ferească Dumnezeu. Doamne ferește. Doamne iartă-mă

b) resturi de propoziții /fraze

Ex: Ce Dumnezeu / Dracii, Naiba, provine din ce Dumnezeu /Dracii. Naiba se întomplă?; pentru Dumnezeu provine din Fă asta pentru Dumnezeu; păcatele mele provine din Astea sunt păcatele mele etc.

Pe terenul limbii române, interjecțiile se mai pot forma uneori și prin procedeul derivării cu sufixe diminutivale (aolică <aolcu+ică, sugurel <suge+urel etc), prin derivarea regresivă (fa provine din fată, hai provine din haide etc.) și prin trunchierea cuvintelor, în sensul renunțării — din comoditate — mai ales la prima parte a acestora: era/ora provine din гrac, (ani din mulțam (la rândul lui trunchiat din mulță/umesc) etc.

Criteriul semantic

Potrivit acestui criteriu semantic Brâncuși face următoarea clasificare a interjecțiilor: propriu-zise, interjecțiile onomatopeice (onomatopeele).

interjecțiile propriu-zise exprimă

scuzații: a! ah! au! hrr! hop!

stări psihice: aoleu! ah! aha! bravo! deh! ei! ehei! ha! haiti! mare! o! of! uf. ura! vai!

— impulsuri de voință (adresare, salutare. îndemn etc.): bre! fa! hei! mă(i)! alo! na! nani!
ho! stop! pardon! mersi! Sunt incluse în această categorie și cuvintele ce exprimă chemarea alungarea, îndemnul animalelor domestice: pis! cuțu! hor! nea! hăis! cea!pui-pui!

Interjecțiile onomatopeice (onomatopeele) sunt de fapt, cuvinte imitative care redau:

zgomote din natură: buf! cioc! hat! pah!ciat!

sunetele viețuitoarelor: hoz! Chiț! cucurigu! Guiț! ham! etc.

sunetele ce însoțesc acte fiziologice omenești (exprimând uneori și o stare psihică): gogîlț! ha-ha! hapciu! sfor! țoc!

Există o anumită aproximație semantică a interjecțiilor, în sensul că aceeași interjecție poate avea diferite semnificații, în funcție de context (ex: ah! vai! — admirație sau durere, mă — adresare sau admirație) și invers, mai multe interjecții pot reda aceeași stare (ex: ptiu! halal! — disprețul; de! hm! — îndoiala).

Ștefan Găitănaru face aceeași clasificare ca și Brîncuș, însă numind clasele puțin diferit de ale lui Brăncuș: interjecții afective (piopriu-zise), hortative, apelative și imitative (onomatopeice).

1.Interjecțiile afective — sunete ce simbolizează diferite stări psihice, (ex: ei! halal! vai! aoleu! etc.)

2.Interjecțiile hortative — exprimă sfatul. îndemnul, porunca, (ex: cea, ho, na, pa, pardon, pașol, prrr etc.)

3.Interjecțiile apelative au de regulă, un sens opus celor hortative: ele nu înlătură, nu obligă la ceva, ci cheamă, apropie, se adresează: hă. mă. fă, pis-pis, gusi-gusi etc.

4.Interjecțiile imitativc(onomatopecle) — redau zgomote produse de anumite acțiuni umane (ex: gol-gol! pleosc, horp), segmente din limbajul animalelor (ex: hoz, cri-cri, cucu, piu etc.), zgomote din naturг (ex: boc,cioc, pic, trosc etc.)

O serie de gramaticieni cum ar fi: Constanlin-Dobridor. Coteanu, Iordan acceptă următoarea clasificare a criteriului semantic:

1.Interjecțiile care sugerează stări fizice și stări emoționale

2.Interjecțiile care evocă prin imitare aproximativă sunetele însoțitoare ale actelor fiziologice umane sau animale, sunetele emise de viețuitoare, sunetele și zgomotele din natură (onomatopeele)

1. Interjecțiile care sugerează stări fizice și stări emoționale sunt destul de numeroase, în mod teoretic, toate reacțiile afective pot fi exteriorizate cu ajutorul interjecțiilor. Prin aceste interjecții pot fi redate mai multe stări sufletești sau senzații

1. durere: au! ah! vai! valeu!

ex: „valeu cumătră, tapele mele!"' (I. Creangă)

2. frig: bruh! brr!

ex: „Bruh! Mi-i frig" (M. Eminescu)

3. oboseală: uf! vai!

ex: „Ce-am alergat! … Ufff! Toată-s un lac de apă."

teamă, spaimă: ah! vai! hait! aoleo!

Nemulțumire: deci! eh! na! Of!

Dispreț: ptiu! ptiu! halal!

Saturație, plictiseală: uf! ei!

mâhnire: a! of.

supărare, amărăciune, deznădejde: a! vai! oh!

ciudă, necaz: iii! phii! ti! ih!

Amenințare: auleo! vai!

Regret:auleo! de! hei! u! vai!

nostalgie:, ah! ehe! vai!

îndoială, nesiguranță: de! hm!

15. nerăbdare of! vai!

mirare, uimire, surpriză: aa! au! bre! ini! o! oho! etc.

satisfacția: a! ah! ha! o!: satisfacția răutăcioasa: vai; satisfacția de a se lămuri:aha!

Admirație: a! ah! ehe! mă!

entuziasm, aprobare: aferim! bravo! ura!

Interjecțiile care sugerează stări voliționale

Ele prezintă unele trăsături comune cu vocativul și cu imperativul și anume: pot apărea izolat în fraze, se rostesc cu o intonație specială și servesc spre a ne adresa cuiva. De aceea interjecțiile acestea pot însoți un vocativ sau un imperativ ele exprimă:

1. un îndemn, un ordin

de a începe acțiunea: hai! haide! hei! na! stop! tiva!pașol!

de a înceta acțiunea: aho1 ho! halt! pst! chemarea îndemnarea, forțuirea și oprirea animalelor: aho! bir! ! cutiu! nea! pis! ho!

rugăminte: aman!

adresarea:

se adresează unei persoane direct sau în invocații: bre! ehei! ei! fa! hăi! mă! o! măi!

se atrage atenția unei persoane asupra unui lucru sau asupra unui fapt: ia! iaca! ian! iată!

3. Onomatopeele

Sunt în număr foarte mare, dată fiind multitudinea și varietatea acestor sunete și zgomote. Cele mai folosite interjecții din această categorie sunt: boc! boz! Chiț! Clanț! gol! groh! hapciu! morr! mor! oac! trosc! zbrr!

Onomatopeele se definesc prin trei caracteristici:

— redau pe plan lingvistic sunetele care însoțesc unele acte fiziologice omenești:

buf! gol-gol!hor! hop! horp! pleosc!

transpun pe plan lingvistic sunete și zgomote emise de animale: bau! bee! behehe! bozz! corr! cotcodac! ateu! groh! huit! ham! morr! oac! pit-pu! etc.

reproduc pe plan lingvistic diverse sunete și zgomote din natură ori produse de obiecte: boc! buf! cioc! dang! Foș! Huștiuliuc! jap! leop! pac! scori! tac! tic-tac! trop! tanc! voj! zhorn! zdup! zvoc! zvorr! etc.

Sextil Pușcariu afirmă că nu este o prea strânsă legătura între cuvintele expresive și cuvintele cu simbolism fonetic pe de o parte, și onomatopee pe de altă parte, ceea ce, după părerea noastră nu corespunde în totalitate realității, deoarece ele au trăsături comune și se pot ușor explica unele pe altele.

Folosindu-ne și de cercetările lui Grammont, putem afirma că simbolismul fonetic și formațiile onomatopeice sunt înrudite; la baza lor stă valoarea expresivă a sunetelor, considerate din punct de vedere al impresiilor pe care le trezesc în conștiința vorbitorilor. Nu întâmplător forma acestor interjecții-onomatopee conține ceva din ceea ce redau ele. Între sunete și înțelesul lor fundamental se stabilește o anumită legătură forma fiind motivată oarecum de conținut. Această motivare a relației dintre expresie și conținut reiese din faptul că, în limbi diferite, apar aproximativ aceleași simboluri de expresie pentru imitarea unor zgomote, indiferent dacă acestea sunt produse de oameni, de animale, ori însoțesc fenomene din natură.

Se admite, în general, că onomatopeele exista de la începutul limbajului, stând la baza formării unor cuvinte din lexicul fundamental. în lingvistica generală se poartă ample discuții cu privire la originea cuvintelor în imitarea sunetelor caracteristice mișcării obiectelor și efectuării unor acțiuni. Se consideră că, chiar dacă ele nu constituie unicul principiu de elaborare a denumirilor obiectelor și fenomenelor, onomatopeele au constituit totuși un important punct de plecare în această privință în orice limbă există un număr mare de cuvinte cu caracter onomatopeic, cuvinte uzuale și larg răspândite, care exprimă noțiuni curente, se integrează adică în lexicul de bază încă din timpurile cele mai îndepărtate. Faptul că nu există o corespondență exactă între cuvântul onomatopee sau de origine onomatopeică și sunetele sau zgomotele naturale, nu infirmă această teză, mai ales dacă avem în vedere că limbile de azi se află la distanțe considerabile în timp de faza lor primitivă. O cercetare a vocabularului limbii române ne-ar duce la rezultate interesante în această privință.

Cum observă Sextil Pușcariu, cântecul cucului este redat în germană prin ki-ki-ri-ki, iar în română, printr-o formă sonoră apropiată — cucurigu. Si adaugă că „organele noastre(articulatorii) nu sunt în stare a reproduce exact decât foarte puține sunete din natură. De aceea și cuvintele imitative nu vor fi o reproducere fidelă a acestora, ci vor prezenta o asemănare numai relativă cu ele. Oricât de sumară ar fi cercetarea vocabularului limbii române ne duce la concluzia că marea majoritate a interjecțiilor au derivate verbale (iar din acestea, substantive în -ii, -at, -ura): a behăi, a bocăni, a coroi, a dudui, a gânguri, a icni. a lipăi, a morăi, a nănăi, a ofta, a plesni, a pica etc.

Dacă pentru unele dintre aceste cuvinte putem stabili etimonuri străine (cum e în cazul cu a plesni, căruia DLRM îi dă etimonul v.sl. pleoscăi), problema nu se schimbă, fiindcă, din moment ce există interjecția pleosc, nu vedem de ce trebuie să apelăm la etimonuri străine pentru a explica fapte de vocabular care pot lua naștere prin mijloace și din materialul limbii române.

(Pe a foșni DLRM îl derivă din trosc, iar pe a trăsni din v.sl. trosni; dar se poate afirma că a trăsni este varianta moldovenească a lui a trosni, cum se și vede din numele propriu Trăsnea).

In spiritul acestor păreri putem aduce și bogatul material faptic cu care N. Vicol susține ideea creației originare în domeniul lexicului. Aici afirmăm că și chiar în limbile popoarelor europene crearea de nou material lingvistic nu a încetat niciodată.

Cuvintele pe care, datorită unor anumite cauze, le putem considera creații lexicale recente, înseamnă, în marea lor majoritate, diferite categorii de sunete și mișcări, au adică un element imitativ evident." Intre numeroase exemple din limba germană invocate de autor apar, foarte multe care și în limba română pot fi considerate formații onomatopeice, cărora nu le folosește însă nici un corespondent în vreo limbă indo-europeană: klimpăn (=a clămpăni), knarschen (=a scorțoi), zwitschern (=a ciripi).

Supra evaluând împrumuturile, am putea foarte bine să găsim etimonuri germane pentru unele dintre aceste cuvinte numai pe baza asemănării fonetice și a semnificației lor în cele două limbi.

Un mare număr de cuvinte din limbajul copiilor au un caracter onomatopeic și reduplicația joacă un rol mare în vorbirea celor mici. Înseși cuvintele de bază — tata, mama, papa, caca, pipi sunt reduplicări onomatopeice; asemenea cuvinte nu sunt elaborate însă de copiii care învață să vorbească, ci le sunt transmise treptat, odată cu celălalt material al limbii, și sunt încărcate cu semnificațiile unor comunicări servind scopurilor pedagogice elementare ale părinților în instruirea lingvistică a copiilor, în formarea competenței lor lingvistice. Legătura interioară dintre sensuri și complexele sonore ale unor asemenea cuvinte s-a păstrat astăzi din timpuri străvechi când au luat naștere în vorbirea copiilor cu ajutorul părinților, care „au interpretat", nu întotdeauna în același fel, silabele fără semnificație propriu-zisă ale copiilor; în același timp, această legătură apare din nou de fiecare dată, ceea ce ușurează înțelegerea și acceptarea ei.

H. Paul subliniază că ,.obișnuința de a vedea o asemenea legătură este în asemenea măsură statornică încât chiar o parte dintre cuvintele celor mari, aparținând limbii lor deja al învățării limbii, sub aspectul unor sintagme cu cuvinte din limbajul copiilor: pisica miau; ham-ham cățelușul; mu-mu vițelul; ța-ța frumos (mumos!); fu! nu-i buna (aruncă); na-na bătaie; mac-mac rățușca; ga-ga gâsca; piu-pin puiul etc. Aceasta nu înseamnă însă că putem nega caracterul arbitrar al semnului lingvistic, care rămâne dominantă a limbajului.

Criteriul sintactic

Pe lângă criteriile analizate mai sus Mioara Avram mai clasifică interjecțiile încă după criteriul disponibilităților sintactice. Mioara Avram afirmă că după disponibilitățile sintactice interjecțiile se clasifică în două categorii:

interjecții care se integrează în structura unei propoziții, constituind părți de propoziție;

interjecții neintegrate în propoziție, care constituie ele singure propoziții neanalizabile; aceste categorii de interjecții sunt numite uneori neizolate și respectiv izolate.

Din categoria interjecțiilor integrate în propoziție sau neizolate fac parte interjecțiile care pot avea funcții mai ales de predicat:

ex: „Și când răcnește o dată cât poate, eu zvrrr! chibriturile din mână, țuști la spatele lui Zaharia, și-ncepem a horăi, de parcă dormeam cine știe de când.

și de nume predicativ ex: „Până ce fu Horea crai

Pe domnie era vai”.

Interjecția folosită cu funcție de predicat poate primi toate complimentele verbului:

complement direct-ex: „Atunci Dănilă… ia o drughineață groasă… și poc! la tâmpla dracului cea dreaptă una… Trosc! și la stânga una”

complement indirect

ex: „Eu atunci hat! de sumanul moșneagului” (Ion Creangă)

complement circumstanțial

ex: „Dracu neavând ce-i face, huștiuliuc! in iaz!" (Ion Creangă)

Interjecțiile predicative au mai rar funcția de atribut (ex: o friptură iute) sau de element predicativ suplimentar (ex: I.-a lăsat praf).

Interjecțiile predicative pot avea toate complinirile verbelor auto semantice la diateza activă: subiect,

ex: se auzea chiu și în toate părțile" (Ion Creangă)

complement direct, complement indirect," complemente circumstanțiale, de diverse tipuri, element predicativ suplimentar și propozițiile subordonate corespunzătoare (ex: „Iată că vine. Bravo cui a reușit"). Interjecțiile integrate în propoziție nu sunt separate, de obicei, prin nici un semn de punctuație de complinirile lor." Spre deosebire de interjecții predicative ca bravo, hai, ia, iată, na, vai, care nu se despart niciodată printr-un semn de punctuație de complementele lor, după interjecțiile onomatopeice cu funcție de predicat este posibilă — dar nu obligatorie — folosirea semnului exclamării: de exemplu. Cioc! în ușă; EI (uite-i după noi).

Interjecțiile compuse

Sunt compuse interjecțiile care au aspectul unui grup de termeni, care sunt alcătuite din două sau mai multe unități de expresie (interjecții diferite): balanga-langa!, cioc-boc!, cioaca-hoca!, haihahe!, hap-lea!, hei-mă!. Horț-scorț!, hodoronc-tronc, ceart-part!, tic-tac!, tronca-trancai, heopa-leopa!, trosc-pleosc!etc.

După cum am amintit anterior Ion Bгâncuș distinge o clasificare puțin diferită de cea a gramaticienilor amintiți mai sus. El include interjecțiile secundare (provenite din alte părți de vorbire) sunt destul de productive, căci diferite cuvinte și îmbinări de cuvinte, datorită unei întrebuințări foarte frecvente își pierd sensul lexical de bază, capătă o valoare afectivă și devin interjecții.

Cu valoare de interjecții unele substantive (Doamne! păcat! ajutor! rușine! halal! foc! Dumnezeule! amar! mamă! Măiculiță! pojar! frate! soră! etc.), verbe la imperativ (auzi! vezi! (aci! las! uite! stai! poftim! ș.a.), adjective (sărăcan, cu cuvintele: aracan, aracan, aracan, oretcan ș.a.), adverbe(o.y cu variante: așa! ași! uncie, aiurea), conjuncții (dar! dacă! ș.a.).

Exemple:

„Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre, pe când începusem și eu, drăguliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei" (Ion Creangă)

„Aracan, cumătro, parcă-i viu" (I. C. Ciobanii)

Pot îndeplini funcția de interjecție și unele grupuri de cuvinte însoțite / sau nu de interjecții propriu-zise: aracan de mine și de mine! aoleu și vai de mine! măi al dracului! măi al naibii! apoi iaca! apoi dă! ia păcatele! da de unde! vai și amar! of Doamne! maică măiculiță! ei drace!

S-au specializai cu valoare interjecțională și o serie de propoziții: Acu-i acu! Aici e aici! Auzi acolo! Dă-o dracului! Doamne iartă-mă! Ca să vezi! Las-o naiba! Na-ți-o bună! Nu mai spune! Ian cată, bre! Ia te uită! Ce spui ș.a.

Locuțiunile interjecționale sunt puține și se comportă de obicei ca niște cuvinte incidente.
Unele conțin o interjecție în structura lor: ia uite! ia te uită! ei bine! nu zău?! Alte reprezintă sintagme eterogene: pe naiba! da de unde! Doamne ferește! Doamne iartă-mă! Păcatele mele!

Corneliu Dimitriu face următoarea clasificare potrivit acestui criteriu:

1.interjecții sintetice 2.interjecții perifrastice

Interjecții sintetice sunt acelea care, indiferent de proveniență, sunt constituite în momentul de fază al limbii române dintr-un singur corp fonetic. Într-adevăr aici vorbim despre interjecțiile universale primare de felul o! oh! a! ah! etc. la care se pot adăuga toate vocalele limbii române luate izolat sau mai ales prelungite (uuu, ooo, aaaaaa / aud etc.) și chiar consoane izolate sau în mod deosebit prelungite cu o vocală implicită (m /, s/sss etc.); interjecții moștenite din latină. împrumutate ca atare din alte limbi și cu etimologie necunoscută, de felul vai, haide. hăis. aferim, bă / băi. mă / măi, na etc.; onomatopee ce pot apărea izolate, de felul mor, ho, gogâlț, bec. cotcodac, țiu, zvrr etc. (Ex: „Și gogâlț, gogâlț, gogâlț mergeau sarmalele întregi pe gât. (Ion Creangă),…. eu zvrrl chibriturile din mână (Ion Creangă);

Interjecții realizate prin convertirea altor părți de vorbire / unități sintactice românești ori din alte limbi ( zău, poftim, cutii, bogdaposti, alivanta etc.), prin derivarea cu sufixe sau regresivă ( sugurel, fa, hai etc.) și prin trunchierea unor cuvinte (ura, lom etc.): interjecții provenite din perifrază aglutinate {aho, ehei. valeu etc.) sau din resturi de propoziții / fraze (Dumnezeule, Drace etc.)

Interjecții perifrastice sunt constituite din îmbinări stabile de două sau mai multe cuvinte fonetico-lexicale neaglutinate putând fi reprezentate prin: interjecții primare repetate, eventual asociate și cu alte părți de vorbire (of-of-of of și iar of au-au-au, au și aoleu etc.) la care se pot adăuga și interjecțiile Iară mesaj de felul la-lala, tra-Ia-la. fiu-fiu-fiu etc: interjecții moștenite din latină sau preluate ca atare din diverse limbi, repetate, eventual asociate cu alte părți de vorbire (vai-vai-vai, vai și iar vai, vai și-amar. bre-bre-bre. haida de, nani-nani etc.); interjecții onomatopee repetate (cri-cri. ham-ham, mac-mac. oac-oac etc.) sau asociate în așa-numitele „cuvinte rimate" (cioc-boc cioca-boca, hodoronc-tronc, lic-tac etc.); interjecții rezultate din conversiune, repetate (pui-pui, culu-cutu, uiti-uitiu etc.); perifrază neaglutinate provenite din foste propoziții / fraze (ferească Dumnezeu, Doamne ajută, Doamne ferește etc.) sau resturi de propoziții (Ce Dumnezeu/Dracii, Naiba, pentru Dumnezeu, păcatele mele etc.)

Aspectul structurii morfematice

Mioara Avram , Constantin-Dobridor , potrivit acestui criteriu clasifică interjecțiile în: simple și compuse. însă Ion Hristea, Brâncuși și Ion Toma mai adaugă o grupă: locuțiuni interjecționale.

Ion Brâncuși și Ion Ciornoi numesc aceste clase: primare și secundare. Iară Comeliu Dimitriu le grupează în sintetice și perifrastice.

1. Interjecțiile simple sunt acele interjecții care au aspectul unui singur termen, care sunt alcătuite dintr-o singură unitate de expresie. Ele sunt formate dintr-un cuvânt de regulă foarte scurt și sunt neanalizabile: ah! au! ei! hal! hop! na ! of! vai! etc.

Unele s-au format prin compunere: iaca <ia+că. iatăle <iacă+iată. păi provine din conversiunea adverbului apoi iar zău a apărut în limba veche, rezultând dintr-o sintagmă de tipul „mă jur pe Dumnezeu".

Unele interjecții se întâlnesc și în alte limbi {ah! hai! na! oh! vai!). Câteva sunt împrumutate: amin, bogdaposte, na din slavă, bre, haide, halal din turcă (halal înseamnă „binecuvântare, fericire"), merci. parol, pardon din franceză, prostil din germană, salve, servus,vivat din latina savantă. Printre neologismele internaționale se încadrează și interjecțiile: adio, alo, bravo, stop, ura. Interjecțiile repetate trebuie să fie considerate tot simple: cucii; ga-ga; gol-gol; ha.'ha!; lipa-lipa; mac-mac; măi, măi; mor-mor; oac-oac; pa.pa: piu-piu.

Ion Bujor spune următoarele despre această clasă de interjecții: în primul rând el le numește interjecții primare care sunt, de fapt interjecții propriu-zise. Ele se utilizează în vorbire numai ca interjecții. După structura morfematică se clasifică în interjecții simple și compuse.

Interjecțiile simple sunt alcătuite dintr-un singur component, fiind divizate în:

interjecții alcătuite dintr-o singură vocală: A! Of Ah! U!ex: A. dacă-aș zvâcni alunec / spre stele. / S-ar smulge și vița de vie / Cu tălpile mele. (Gr. Vieru)

Interjecții alcătuite dintr-un diftong: Au! Iii! la! Iu! Ui! ș.a. ex: „Ei,ei! acum groapa este gata, zise Sfânta Duminică." (Ion Creangă)

interjecții alcătuite dintr-o vocală și o consoană: Ah! Of! Ho! Hă! Aș! Uf! Eh! etc. ex: „Ah și of. Ionul, se tângui comisoaia…"' (M. Sadoveanu)

interjecții bisilabice: Ah! Aho! Uhu1 Oho! Ehei! E/ei! Ehe! Ceala! Hăisa! etc.

ex: „Aha! Ia acu i-am găsit locul, zice ea în ghidul său" (Ion Creangă)

(Funcția predicativă frecventă duce la transformarea interjecției într-un verb — defectiv, dacă se adaugă desinențe verbale: este cazul lui haidem pers. I plural și haideți pers .II plural, forme verbale provenite din interjecția haide.)

Interjecțiile neintegrate în propoziție sau izolate constituie singure propoziții neanalizabile, care sunt independente chiar în unele cazuri ca însoțitoare ale unor propoziții analizabile (mai ales exclamative); în ultima situație interjecțiile pot fi așezate înaintea, în interiorul sau la sfârșitul propoziției însoțite. Interjecțiile din această categorie sunt marcate cu un semn de punctuație, și anume de semnul exclamării sau / și de virgulă: ele pot fi urmate în orice situație de semnul exclamării. {Vai!: I'ai! am greșit:. Vai!; Aici e, vai! mai rău.) Interjecțiile incidente pot fi separate și prin linie de pauză prin paranteze (Aici e — vai — mai rău).

Unele interjecții sunt total neintegrabile în propoziție (de exemplu: ah, au, bre, de, ei, măi, of etc.), altele ;— mai puține — sunt de cele mai multe ori integrate (iată), iar altele se pot găsi frecvent în ambele situații (de exemplu: bravo, na, vai): să se compare exemple ca Bravo lui! cu Bravo! bis!

După cum se observă și din exemplele date, semnul exclamării pus după interjecție nu este considerat semn de punctuație finală: după o interjecție urmată de acest semn comunicarea poate sau — uneori — trebuie să continue cu inițială minusculă. Se poate scrie atât Vai! Am greșit!; Ei! Ce facem'/: cât și Vai! am greșit!; Ei! ce facem?, dar numai Am greșit, vai! din nou.

Interjecțiile neintegrate în propoziție însoțesc adesea vocative sau imperative (ori conjunctive cu valoare de imperativ). Când sunt strâns grupate cu acestea, punctuația poate prezenta unele excepții de la regulile descrise mai sus, în sensul că nu e obligatorie prezența unui semn de punctuație:

între o interjecție de chemare și vocativul următor sau precedent (de exemplu: măi Ioane!, fată hăi;

între interjecția ia și imperativul sau conjunctivul următor (de exemplu: Ia vezi! sau Ia să vedem!):,

între interjecția hai și conjunctivul următor (de exemplu: Hai să mergem!).

1.3. Funcția și Valorile de utilizare a interjecțiilor

Între interjecție și vocativ sau imperativ (unități morfologice) există o anumită relație. Interjecția dispune, ca si acestea, de o intonație specifică, se poate folosi singură, cu valoare de adresare, are o topică asemănătoare în cadrul propoziției (la începutul, la mijlocul sau la sfârșitul acesteia: „Hai înainte, căluțule" — Dumitru Stănescu; „Roibul mare, de-mi vedea / Semn cu ochiul că-i făcea" — Antologie I; „Da ce cauți tu aicea, măi?" — Dumitru Stănescu) și poate apărea împreună cu acestea (interjecție + vocativ, interjecție + imperativ, interjecție + vocativ+ imperativ).Si între interjecție (unitate morfologică) și propozițiile exclamative, interogative sau imperative (unități sintactice) există o anumită legătură: interjecția posedă ca și acestea o intonație specifică, iar de multe ori precedă asemenea propoziții „Vai de mintea noastră!" (Al. Vasiliu); ..Mai Zaharie. numai ai tu vreo poetă de cele pe undeva?" (Ion Creangă); „Ia îngăduiți oleacă, oameni buni!" (M. Sadoveanu)

Potrivit cu natura sensului verbal de care dispun unele interjecții, se disting și aici, întocmai ca la verbe, două categorii: interjecții momentane, ca de exemplu, bolbodocl, buf!, fleac!, haiti!, haț!, hop!, huștiuliuc!. ia!, iacă!, iacătă!, iată!, jap!, jart!, leop!, lip!, mară!, na!, pac!, poc!, stop!, franc!, tronc!, trosc!, (ac!, uite!, zdrancl, zdronc!, zdup!, zvoc! etc. și interjecții durative ca de exemplu: balang!. hura!, morr!, morr!, sforr!, sforr!, vojj!, zbrrl, zvrr! — fol-fol, gogâlț-gogâlț. hai-hai, haide-hai, lipa-lipa. teleap-teleap, tipa-tipa etc. Să se compare cele două interjecții din textul ce urmează: „Si hai,hai! haijtai! până-n ziuă, iacătă-ne în Tîrgul-Frumos" (Ion Creangă).

Interjecțiile limbii române întră în relație cu termeni în cazurile nominative, dativ și acuzativ {se observă chiar o grupare a interjecțiilor după preferințele cauzale): „…eu zvrr! chibriturile din mână" (Ion Creangă); „Eu. grăbii, căluții! intr-un picior. " (B. Ș. Delavrancea); „lot într-un rând iacătă conducătorul" (I. L,. Caragiale); „Ei acu na ție nuca seacă dintre căpătâi" (Dumitru Stănescu): „Halal de mărturii, dar păcat de parale " (Ghicitori și proverbe); „Haide, fată la ogor" (Antologie I); „Vai de omul ce zăhărelul-l împarte cu o muiere!" (Al. Davila): și șart! part! trosc! pleosc! patru palme" (I.L.Caragiale); „Iată și pe Fefeleaga" (I. Agârbiceanu); „Iacă, băiete, curtea drepturilor tale" (I. Slavici).

După interjecțiile iacă-tă, iată, na și uite urma dative posesive, întocmai ca după verbe.
Exprimate prin formule neaccentuate ale pronumelui personal, aceste dative reprezintă niște atribute pronominale ale substantivelor articulate care urmează interjecțiilor: Iacătă-ți cartea"(=Ține cartea ta'); Iată-ți creionul" («Primește creionul tău!); „Na-ți servieta"(Primește servieta ta); „Uite-ți stiloul" (=Primește stiloul tău!) etc. Există și situații când după aceste interjecție (minus na) pot urma forme neaccentuate ale pronumelui personal în acuzativ, dublate uneori și de forma neaccentuată de pers .I singular a indicativului prezent a verbului a fi: „ iată-mă dinaintea lui George Radu Șerban" (G. Mihăescu); „…dar eu m-am ținut după voi și iacă-tă-s" (Dumitru Stănescu). Urmate de elemente introductive ale subordonatelor completive directe pe care le cer (pronume sau adverbe relative), subordonate care rămân în suspensie, interjecțiile iacă-tă, iată și uite atrag atenția interlocutorului la ceea ce urmează a fi povestit:“V-o vând, dar uite acum-spune, moșule! -Să-mi dați alte trei căciuli”(Dumitru Stănescu).

Interjecțiile bre, fă(fa), hei, mă ăi măi, interjecții de adresare, însoțesc frecvent vocativele, ca niște morfeme specifice care diferențiază acest caz de nominativ: „Dar ești vrednic tu, bre Nicule, se porni un când de oi?" (M. Sadoveanu); „Catrino, ia, fa, secerile astea!" (Marin Preda): „Fiți frați ai noștri! Suntem lingă voi" (E. Jebeleanu); „Măi fraților, spune care ai furat…" (L. Rehreanu); „Mă nebunule!…zice llalunga"

(C. Hogaș).

Interjecția ia preferă modurile conjunctiv și imperativ: ,Ja să-mi facă Nică Oșlobanu încredințarea…" (Ion Creangă): „Ia luați de aici…oleacă de must"(M. Sadoveanu).

Interjecțiile predicative sunt precedate sau urmate uneori, în limba populară de alte interjecții (de adresare): „Iau poftim, Jupâne mire. și dumneata nune mare" (Antologie I); ,,…/-am sorbii ochii…ia uite-i" (Dumitru Stănescu); „Haideți măi, că ne omoară stăpânul!" (Al. Vasiliu); ..Ho, mă, că mă calci!" (Dumitru Stănescu) etc.

Schimbarea unei vocale într-un context (deschis prin închisă: a > e > i) poate sugera distanța, ideea de apropiere sau depărtare: „Una, aici aproape, chiar Ungă gardul grădinii, zice deslușit: pitpalac! Altele, mai departe. îi răspund: Pedpedec! pedpedec! iar lor le răspund altele și mai departe, tocmai de colo, din poalele viilor: pidpidic! pidpidic! pidpidic!" (I. Al. Botescu-Voinești).

Unele interjecții (mai ales onomatopeele) însă eu elemente formate în structura unor locuțiuni verbale care dispun de o mare expresivitate: a avea vai, a se da hula, a da cu soc, a face buf a face cu hoz. a face ciuști, a face huzdup, a face nani, a face poc, a face tranc, a face tuști a face zdup. ); „Cimileaga grava înconjură dumbrava / Și face ciuști în nas la Sava" (Ghicitori și proverbe): „…a luai pe llгcгu de mână și odată a făcut huzdup! cu el pe pământ" (C. Rădulescu-Codin); ,,Și cum sta și el acolo de se răcorea, spinul face tranc! capacul pe gura fântânii" (Ion Creangă): „Talpa iadului, atunci face țuști! inlăuntru'; „Pe când mergea el bocindu-se, lupul numai ce face zdup! din spate." (Al. Vasiliu): „Când văzu dar pe fatmanu…începu a-i da cu huideo" (N. Pilimon).

Alte interjecții sunt incluse ca clemente formative în structura unor locuțiuni
adverbiale de factură populară: cor-mor, cu chiu cu vai, de chiu de vai, iac-așa, uite-așa etc.
— „abia a scăpat, cu chiu cu vai, și atunci…huduboști în lac!" (Din folclorul nostru); „…dar de chiu de vai merse mai înainte" (Antologie II): „…îl îmbucă pe de-a întregul și iac-așa se sfârși cu el".(Dumitru Stănescu); „cum îți dă calul banii?-Uite-așa că are dar calul meu.”

Interjecțiile zău și aș sunt folosite în limba română ca mijloace de afirmare sau negare, întocmai ca adverbele (în răspunsurile la interogative, dar și în structura unor propoziții): „E adevărat ce spui? —Zău!". ..Și ai primit? Aș!"; „…ha ce o fi pe colo, ba de dincolo,aș!"; (P.Ispirescu): „Că io, zău, n-oi lacomi" (Doine). Valoarea negativă гeîntărită și de prezența unor locuțiuni adverbiale negative, care urmează imediat după interjecția aș!; „Mai cercetată pe aici, mai cercetată pe dincoaci, băiatul, aș! nici pomeneală…" (P. Ispirescu); „Pe urmă îți crede că n-a mai cumpărat omul alte oale! Ferit-a sfântul!" (Din folclorul nostru). Există chiar interjecții întăritoare ale afirmației sau ale negației din propoziție; ele suplimentează comunicarea cu o notă afectivă nedeterminată și reflectă adeziunea vorbitorului la cele spuse: „Ei bine, lungirea asta ne se pare absolut nefundată" (I. L. Caragiale); „Poți oare ghici simțirea cu care am scris?.. O nu!" (M. Eminescu). Unele interjecții dispun de un alt tip de sens adverbial (de mod propriu-zis, cantitativ, de iminență etc); „…fata împăratului fură mărgica, o da harapului și haiti! (-deodată) bătăturile feciorului babei se prefac în bordei." (Antologie II); „Am să țin la pastrama hăt (mult) și bine" (Ion Creangă); „…trecu pe lângă frunza de lei..și Ita lia (-guta-gata) sг-lcalce" (Dumitru Stănescu).

Câteva interjecții sunt folosite cu valoare adverbială ca mijloace lexicale stilistice de realizare a valorii de superlativ absolut în limba populară: „într-o zi, he! tîrziu (=foarte tîrziu) se deșteaptă el din gândurile sale" (Din folclorul nostru); „…zise el, scoțându-mă repede murat până la piele și înghețat hăt bine" (Ion Creangă).

Interjecția haide, care dispune de un semn verbal de imperativ, a fost asociată de către vorbitori unui verb. Așa se explică prezența desinențelor de persoana a II-a singular și plural ale imperativului și de persoana I plural a indicativului prezent la această interjecție: haide!, haideți!, Haidem! — “Haide, fu copil cuminte!" (Ion Minulescu); „Haidem la tine, sunt foarte curioasă să-ți văd garsoniera" G. Mihăescu). Tot așa ne explicăm și prezența adverbului de mod de cantitate mai în fața acestei interjecții (întocmai ca la echivalentul ei verbal); „Maică, inimă de piatră / Mai hai ( mai vino) și la mine-o dată”.

Multe interjecții mai ales din categoria onomatopeelor, constituie o bază de derivare pentru verbe (și chiar pentru locuțiuni verbale) boc> a bocăni; balang> a bălăngăni; buf><v bufni; cioc> a ciocni; cor> a coroi; coț> a coțoi; clanț> a clănțăni: cotcodac> a cotcodăci; croncăni, a ciovăni; fîlfîi; foșni, a fîșîi; gol> a golgoi; groh.

1.4. Clasificarea interjecțiilor în limba franceză

Interjecțiile esențiale sunt considerate acele care sunt utilizate cel mai frecvent în vocabularul activ: zut!, ou!, vlan!, euh! Ele provin din majoritatea formelor expresive desemîind în cea mai mare parte un sunet. Astfel contrar principiului fonologic al formării cuvintelor în limba franceză interjecțiile pot lua diferite forme: fie constituite dintr-o suită de vocale ou, eu, sau formate dintr-o suită de consoane:(p/t! tss !) în timp ce limba franceză ca și limba română se bazează pe o înlănțuire de consoane și vocale. De asemenea repetarea consoanelor precum r (de exemplu grrr ! sau brrr !) constituie o anomalie referitoare la sistem. La nivel superior compoziția interjecției rezultă din repetarea unui element în egală măsură propriu acestei clase: plouf-plouf, blablabla, miam-miam, tchin-tchin( fr).

Interjecțiile accidentale

Interjecțiile accidentale sunt acele forme de expresie care au o altă întrebuințare în limba franceză: chouette !, bon sang!, la barbe !, nom d'une pipe !, etc. La fel ca și interjecțiile esențiale acestea reprezintă forme invariabile. Marca categoriilor gramaticale de gen și număr le sunt inerente ( aici atestăm formele verbale precum: (uite ) tiens !, voyons !, (haide-ți) allez acestea fără a face strict o referire la o persoană sau la mai multe persoane. Putem identifică de asemene: Bine , de acord, mă implic în proiectul ce-l lansați. Allez ! c 'est d'accord, je me lance dans le projet , Allez ! Laissez-vous tenter par le projet. În egală măsură putem avea: Mon ceil!, și nu Ton ciel! sau  la bonne heure ! și nu Aux bonnes heures!

Interjecțiile accidentale prezintă egalmente:

Strigăte sau onomatopeele: Ah! Eh! He! Euh! Ho! Oh! Aie! Bah! Fi! Chut! Ouf! Zut! Brr! Pf! Pst! Crac! Boum! Paf!

Substantive acompaniate de un determinativ (articol, prepoziție): Attention! Ciel! Juste ciel! Dame! Diable! Dieu! Mon Dieu! Par Dieu! Minute! Ma parole! Ma foi! Par exemple! A la bonne heure! La barbe!

Adjective,uneori acompaniate de un adverb: Bon! Mince! Tout doux!

adverbe și locuțiuni adverbiale: Bien! Comment! En avant!;

verbe, îndeosebi la imperativ: Allons! Gare! Tiens! Voyons! Tu parles! Qui
vive!;

fraze : Fouette cocher! Vive(nt) les vacances!;

unele interjecții pot avea și complemente: Gare a vous! Fin du loup! Chiche que je saute!

Daca am remarcat ca interjecția este o particulă invariabilă este necesar să indicăm totuși și atestarea unor substantive ce variază in gen și număr : Milles tonnerres! Miile diables! Salauds!. Un altă categorie de interjecții este constituită grație procesului de împrumut. Ele sunt uneori numite interjecții false. Când împrumutul este efectuat sin limba sursă are loc un schimb oarecare privind categoriile de gen și uneori de număr acest proces fiind numit derivare proprie. Și din contra când împrumutul vine dintr-o limbă străină vorbim despre un împrumut lexical:

Bon ! Bonjour ! Bravo ! Ca, alors ! Ciao ! Courage ! En avânt! Go ! Hourra ! Malheur ! Merci! Mon Dieu ! Non ! Ole ! Oui! Saperlipopette ! Si! Zut! Stop ! helas! Peace ! Oye !

Exclamații uzuale : Ah ! Aîe ! zgomote, sunete, strigăte : Boum ! Chut!

Substantive : Attention ! Diable ! Mon Dieu ! Par exemple !

Adjective, parfois accompagnes d'un adverbe : Bon ! Mince ! Tout beau !

Adverbe : Bien ! Comment!

Verbe : Gare ! Qui vive !

Fraze : Fouette cocher !

Una și aceeași interjecție poate marca diverse sentimente: Oh! deja de retour (surpriză) Oh! que vous etes belle (admirație) – Oh ! Que c'est douloureux (suferință)…

O locuțiune interjectivă care este un ansamblu de cuvinte echivalente unei interjecții : He bien ! Par exemple ! Fouette cocher !

Interjecția poate exprima și o întreagă frază dependente:

– Diable ! que vous etes belle ce matin.

Frazei exclamative îi corespunde intonația dată de autor exteriorizând o stare afectivă oarecare: – Le froid du matin, diable, gercait nos pauvres doigts sans gants !

EXCLAMAȚII (s. f.)

Un strigăt instantaneu de bucurie, de admirație, surprindere, indignare, etc.

II fit des exclamations douleureuses

Uneori limbajul sentimental este foarte rapide iată de ce exclamația va ține locul unei întregi fraze.

Tant de bouches ne parlent presque que par exclamation( multe guri exprimându-se doar prin exclamații)

Termen al gramaticii. Semnul exclamativ fiind nu doar punctul unde va indica sfârșitul enunțului dar va avea și o nuanță de stil(!).

Figură retorică, care constă în nuanțarea elanului pasional, de patos în momentul actului vorbirii, al enunțării discursului.

Etimologie

Exclamație, din spaniolă: exclamacion;italiană:exclamazione; din latină exclamationem,

de exclamare (creare de cuvinte) este o categorie de interjecții emise pentru a simula un strigăt în particular asociat unei ființe, unui animal, unui fenomen, obiect prin imitarea sunetelor produse de acesta. Unele onomatopeei sunt improvizate în mod spontan altele sunt convenționale. De exemplu expresiile: « cu-cu» și «piu-piu » sunt onomatopei desemnînd cîntul păsărilor, iar « crac » evocă ruperea unuei crengi sau a unui copac.

Onomatopeele la originea limbajului.

Una dintre teorii privind cristalizarea unei limbi subliniază natura sa onomatopeică în baza imitării sunetelor din natură auzite și mai apoi reproduse de către autohtoni. Numite și desemnate deasemeni a fi teză « ouah-ouah » (bow-wow theory), această teorie este a cea lui Gottfried Wilhelm von Leibniz în lucrarea: Nouveaux essais sur l'entendement humain (1165). Problematica ce presupune uzajul onomatopeelor a fost un subiect autentic al lingviștii generale de acum câteva secole.

In conformitate cu definiția etimologică greacă citată în preambul, onomatopeea este considerată a fi o modalitate de creare a cuvintelor, formată dintr-o suită de foneme, destinată imitării sau sugerării prin imitație fonetică a unui strigat, zgomot etc. Prin urmare onomatopeea nu este deci la fel de spontană ca interjecția și variază de la o limbă la alta. Incă de la Platon în lucrarea sa Cratylea numește termenul de prota onomatopa. Onomatopeele ce imit: trăsneala(troc), tremurul(fîl), fluxul( flic- flac) sunt considerate a fi printre primele acțiuni desemnate din natura. Lingvistica afirmă ca semnificatul onomatopeic se confundă cu semnificantul. Dihotomia dintre semnificant și semnificat nu este valabilă pentru onomatopee. Aceasta se poate demonstra luând în discuție axa durerii ceea ce nu poate exterioriza, sau accesași situație cu senzația în momentul strănutului, atunci afirmăm că semnificatul este o senzație internă. Lingvistica nu trebuie să se rupă definitiv de biologie, atunci ar fi de explicat unele rapoarte precum ca semnificatul este senzația de durere care în instanță provoacă sau duce la exteriorizarea unui strigăt,semnificant. Originea imitativă a anumitor cuvinte precum numele anumitor pasări este confirmată printr-o concordanță multilinguală. Astfel nostima pasăre pe care o numim cuc provenită din sanscrită kokilah , kokkux în greacă, cuculus în latină toate coresponzînd cu imitarea sunetului pe care îl imit. Distingem o suită de cuvinte ce au o proveniență onomatopeică precum: a urla, a mieuna, murmura, susura, șopti, ciripi, cârâi, foșni. Asemenea cuvinte se atestă în și în franceză: cliquetis, trictrac, brouhaha, froufrou, aboyer, miauler, beler, meugler, hennir, caqueter, hululer, piailler, roucouler, coasser, croasser, couiner, cracher, gronder, renifler, racler, craquer, peter, murmurer, susurrer, chuchoter, tinter, gazouiller, jaser, vrombir, zozoter, zezayer, etc Frecvența onomatopeelor în limba franceză: Crac boum huuuu! O limbă vie, după cum știm, este un laborator în evoluție constantă ceea ce complică cercetarea și investigațiile preconizate de către lingviști. Printre acestea evidențiem două încercări care s-au axat pe domeniul lingvistic până în prezent fiind un fenomen puțin studiat și anume constatarea lacunelor în domeniul onomatopeelor, clasificarea, prezența acestora în dicționarele uzuale, etc.), Pierre Enckell (autorul dicționarului de înjurături„ Dictionnaire des Jurons”) și Pierre Rezeau (lexicograf care a contribuit la redactarea dicționarului de mari proporții ”Tresor de la langue francaise” oferă aici rezultatele cercetărilor realizate, analizelor înregistrate intr-o ediție reînnoită, îmbogățită, revizită din 2003 care propune pentru orice remarcă extrase cu exemple viabile din operele literare contemporane ale limbii franceze care înregistrează o suită de expresii interjective cu un grad înalt de emotivitate. Ceea ce este foarte important că acestea prezintă în introducerea atașată la acest dicționar că există o distincție netă între onomatopee și interjecție. Un strigăt a unui animal poate fi exteriorizat sau exprimat printr-o onomatopee însă interjecția stimulată de emoție nu în toate cazurile este exprimată printr-o onomatopee. In realitate, funcția onomatopeei este dublă: în primul rând reflectă cu o aproximativă precizie sunetele care provin din natură, mediul înconjurător, în acest context vorbim aici de un mimetism subiectiv ( care se adaptă ușor la resursele sistemului fonologic, variabile în funcție de idiomuri și epocă, care permite de asemenea exprimarea bruscă, spontană a unui proces instantaneu. Numeroase interjecții nu mai sunt astăzi în uz, fapt datorat evoluției limbii, (menționăm printre altele că « clap clap » ce exprimă aplauzele în limba franceză înlocuiește forma veche, arhaică « ta ta »…) altele au fost recent împrumutate din engleză, „și anume prin intermediul desenelor animate” ca rezultat vorbim și de literatura destinată copiilor exprimată printr-un grad de emotivitate mărit, o altă subtilitate este lărgirea vocabularului prin apariția de noi cuvinte. Concentrându-se în mare măsură pe aspectul dimensiunii grafice, (transcrierea) pentru a reda aceeași nuanță de oralitate. Dicționarul prezentat de acestea conține o clasificare tematică excelentă(categoriile cele mai furnizate fiind zgomotele produse sub influența corpului uman, strigate ale animalelor, zgomote produse de obiectele confecționate manual, de asemeni o mică antologie onomatopeică, care cuprinde secolele(al XIV-lea până în secolul XXI) conținând texte inevitabile precum și unele exerciții în stilul lui Queneau, sau un « Comic strip» de Gainsbourg) și altele, aici menționăm abundența de stări afective relevate la Colette în fragmentul “Dialogue de chats „.În dicționarul lui Nodier, mică lucrare lingvistică, se demonstrează reflectarea naturii în sistemul limbii prin intermediul onomatopeelor. El consideră onomatopeea ca sursă unică valabilă pentru toate limbile. De exemplu:pentru „tinter, tintement”, Nodier scrie:”onomatopeea care va imita sunetul clopotului în latină va avea forma de tinnitus latin, tintinnire în italiană, tingle în engleză„.

Charles Bally se va opune explicației clasice și va aborda problema din alt unghi aducând și argumente convingătoare pentru "tinter" ( a zornăi) sugerează sunetul unui clopot însă "teinter" are cu totul o altă explicație. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că a zornăi (tinter este de origine acustică) în acest caz el nu are nimic comun cu echivalentul fonetic teint ceea este foarte aproape de domeniul disignului de culori (tenta, nuanță). Dar dacă "tentă" este un omofon pentru "a zornăi" el este utilizat în domeniul vizual, unul dintre acești termeni este forțat să stabilească corespondențele sinesteziei. În cazul în care "clinchet" se traduce ca a face zgomot și produce ecoul unui sunet de clopote, "tentă", este nuanța culorii. Cristian Dufor (2006) aduce o explicație privind însăși semnificația literei T, unde titer comporta in sine de fapt sensul de lovitură (tamtam, toc-toc) in timp ce t de la teinter se refera la pânză, draperii, covoare. Cuvântul eclat (explodat) care se traduce ca zgomot puternic este utilizat și în domeniul vizual cu sensul de culoare vie (aprinsă). In conformitate cu accepția lui Cristian Dufour aceasta explozie ne poate orbi cauzata de culoarea aprinsă a flăcării în timpul exploziei, egală cu verbul (cligner).

Obiectele materiale care sunt traductibile grație vizualului și auditivului sau senzației tactile pretind la o discriminare fină a sensului, în timp ce mirosul, aroma non vizibile, non palpabile sunt dificil transcrise în cuvinte în funcție de obiectul ce emană acest miros precum floarea de portocală, vanilia, parfumul de roze, lăcrămioare. Aceasta constatare lasă de gândit și trezește curiozitate lingviștilor clasici deoarece dacă cuvântul nu este decât un semn convențional atunci de ce acesta nu este viabil pentru toate limbile reflectând în fiecare dintre acestea aceeași nuanță.

Este probabil faptul ca interjecțiile reprezintă sursa principală pentru constituirea cuvintelor unui limbaj rudimentar. Însă ele trebuie considerate mai întâi de toate ca un rezervuar de perechi de foneme care însele reprezintă cărămizile principale în constituirea limbii sau cu alte cuvinte materia prima a unui protolimbaj. Printre altele, un exemplu veritabil în demonstrarea forării familiilor de cuvinte pornite chiar de la onomatopee precum vroum vroum în limba franceză care de la anumite cupluri fonice au format cuvinte noi cu păstrarea unei analogii semantice: vrillee (liseron), vriile de la vigne, chevrefeuille, chanvre, ivraie, livre (tourne Ies pages), ouvrir (tourne sur les gonds), Quelle ivresse! In timp ce interjecțiile sunt legate direct proporțional cu emoțiile, menționând diferitele stări ale acesteia , diversele tonalități, onomatopeea se va baza nu pe emoție ci pe senzație și percepție direct proporțională cu realitatea cotidiană, mediu, pentru a menține o legătură realizând acel lanț de asociere ale mediului cu ființa umană distingând și rolul acestuia.

Astfel onomatopeele sunt deci materia sonoră primă ale limbajului(unități ale inconștientului exteriorizate prin sunete).

Numeroase interjecții sunt lipsite de un conținut tematic: ah ! poate exprima simultan surpriza, decepția, bucuria, îndoiala etc. Aceeași situație avem și pentru euh !, oh !, etc. care pot traduce diferite sentimente. Doar forma orală îi permite interjecției să-și exteriorizeze conținutul afectiv ce-l aportă discursului grație intonației și accentului în momentul emiterii către locutor spre receptorul care decodifică și recepționează informația primită.

Alături de interjecții care permit exprimarea sau exteriorizarea unor sentimente, remarcăm nuanțe care au un rolul de a stabili, de controla sau întrerupe comunicarea între vorbitor și receptor: aceasta o reprezintă funcția fatică a limbajului. Bună ziua! permite vorbitorului de a comunica cu corespondentul său. In general, înjurăturile sunt provenite dintr-o priză eliberatoare, necondiționată, nerestrânsă, necontrolată. Este o expresie ce depinde de alte coordonate precum temperament și emotivitate. Aceste la rândul lor pot exprima supărarea, surpriza sau eventual bucuria. Folosite uneori vulgar sunt în general interschimbabile și lipsite de sens în unele cazuri foarte departe de nuanța semantica a cuvântului de la origine, deoarece utilizate ca înjurătură acestea vor prelua alta nuanță în dependență de starea locutorului, aici vom distinge funcția pejorativă a limbajului.

Înjuriile (le juron) este folosită pentru a da mai multă greutate sau forță cuvintelor grație spontaneității și sincerității pe care o exprimă. Atunci când spunem: "Ce frumoasa e mașina! "Este mai puțin puternică decât" A naibii de frumoasă mașina! Același mod de exprimare îl găsim și în franceză: Qelle belle voiture!, Putain de belle voiture! În această funcție, reclamantul expletiv poate avea o funcție revendicatoare. Acesta păstrează sensul de bază a enunțului ridicând un nivel mai înalt de emotivitate prin introducerea sau integrarea unor cuvinte interzise în discursul său. În aceeași ordine de idei, utilizarea de blestemelor poate marca integrarea unui grup de cuvinte specifice. Acestea sunt apoi integrate în același cadru ca instituirea unui slang (tic) care se vorbește astăzi. Atunci vom distinge două cazuri înjurături care vor reprezenta niște argouri și pe de altă parte cuvinte contemporane datorate evoluției societății. Înjurăturile sunt utilizate adesea într-un context privat amical, în principiu mai puțin în cadrul vieții sociale guvernat de regulile de politețe îl întâlnim tot mai rar. Cu toate acestea utilizarea înjurăturilor pe parcursul secolului al XX–lea s-a răspândit în toate clasele sociale prin intermediul mediatizării și anume a utilizării unui vocabular mai puțin cizelat în domeniul filmului. Cinematografia a fost anume vectorul liberalizării restricțiilor în vocabular, toate acestea fiind și explicația progresului societății. Mai multe motive pot fi menționate pentru a explica acest fenomen: pierderea sau relaxare a normelor de politețe și curtoazie, cultura permisivității mai mari, o mai mare libertate de ton, sărăcia de vocabular. Astfel, folosirea de cuvinte pejorative grosolane ca "rahat" –merde sau "conar " prostie nu a șocat. Cu toate acestea se impune o tendință de a reveni la o anumită formă de control social ale înjuriilor.

Concluzii

Luând în considerați faptul ca interjecția a reprezentat un subiect de studiu controversat încă din cele mai vechi timpuri, actualmente împărtășim două viziuni, privind rolul și statutul ei. Cealaltă explicând statutul ei ca parte de vorbire. In general, deși în istoria ideilor lingvistice nu s-au dedicat studii în exclusivitate și în totalitate interjecțiilor, dar studiate în contexte diferite, astăzi aceasta merită o cercetare mult mai profundă și mai detaliată delimitând cu certitudine care ar fi statul ei. Cu toate aceste în istoria studiilor interjecției putem distinge mai multe etape:

– Una dintre cele mai importante este publicarea cursului de Lingvistică Generală de către F. de Saussure care a impulsionat mai multe direcții în cercetare mult mai pronunțate.

– Pe lângă aceasta trebuie remarcat și meritul cercetătorilor ruși care s-au ocupat în egală măsură de studiilor interjecțiilor formați și ei în sucul școlii saussuriene. Aceștia sunt: Rozalija Osipovna Sor (1894-1939) et Sergej Osipovic Karcevskij (Serge Karcevski) (1884-1955). Dar înainte de a analiza care este noutatea cercetărilor făcute de acești lingviști trebuie sa ne reîntoarcem la la abordarea dată în gramaticile de căpătâi. Conform investigațiilor științifice realizate de-a lungul timpului, ajungem la următoarea concluziei vizând statutul acestea, prin urmare interjecția este cea mai arhaică parte de vorbire deoarece aceasta reprezintă prima formă de manifestare verbală a omului. Ea este independentă de cuvintele care o precedă și cele care urmează după ea. Informația adusă de interjecție este una de accentuare, nuanțare, subliniere, negare a unui mesaj sau altul. Este considerată ca o particulă lipsită de valențe sintactice dar care păstrează o suită de valențe stilistice. O altă dimensiune pusă în discuție se înscrie în analiza nuanțelor sintactice privind aceasta parte de vorbire depășind cadrul formal și abordând pe cel funcțional.

Capitolul II. Stilul comunicativ interjectiv român-francez.

2.1. Interjecția „ei bine” și echivalentul ei în franceză „eh bien”

Luând în considerație că studiul pe care m-am axat este unul comparativ trebuie explicate cele două ipoteze una care este mult mai generală – în care se explică că limbile au un caracter mai mult sau mai puțin interjectiv și altă ipoteză mai particulară în care s-a demonstrat faptul ca printre limbile romanice limba română este mai interjectivă decât limba franceză. Aceste ipoteze de pragmatică interculturală pornesc de la observațiile empirice care reprezintă cele mai concrete și veridice argumente în investigațiile lingvistice. În primul rând acest studiu va marca nuanța echivalentă ale interjecției eh bien(1) în română scoțând în evidență faptul ca pe lângă structura sonoră practic identică există și divergențele în funcție de uz. În al doilea rând abordarea contrastivă fondată pe cercetările în planul traducerii expresiilor din franceză în română am dedus că: româna utilizează mai degrabă interjecțiile primare în raport cu franceza care preferă planul secundar, și plus la aceasta interjecțiile în limba română sunt marcate. Toate aceste argumente pledează în favoarea unui stil comunicativ mai interjectiv pentru limba română în raport cu limba franceză.

Un studiu anterior făcut, în baza altor studii devenite deja clasice privind interjecția ei bine! Sirdar-Iskandar, Mosegaard Hansen, 1996, relevă faptul că multe dintre echivalentul său în limba română sunt lexical și semantic foarte diferite de formele întâlnite în franceză. Se constată că echivalentul lexical lui ei bine! – Eh Bien! 'este folosită de o clasa de vorbitori educați, instruiți acestă formulă a fost într-adevăr introdusă în limba română, prin intermediul calchierii din limba franceză.

Alte expresii, cel mai surprinzător, există în limba română pentru "a efectua " aceleași operațiuni discursive care le efectuează, ei bine! în discurs. Această observație fiind mai puțin ușor de explicat prin abordările convenționale asupra interjecției ei bine! – Sau un traseu prototip este mai puțin evident – l-am prezentat sub forma unei scheme foarte generale a discursului, în termeni de prim-plan și de fundal. În cadrul acestui sistem, ei bine pare să "anunțe" sfârșitul unei secvențe. Și acest cadru de referință discursiv foarte general care se relevă pertinent mai mult decât sistemul lexical – poate regăsi echivalentele expresiilor dintr-o limbă în alta. Mai precis, am stabilit că un curs de prototip ei bine! să raporteze, că o creștere în prim-plan în toate aceste tipuri de discurs (chiar dacă acestea sunt argumentativ "narative dialogică sau de altă natură), comparativ cu un fundal explicit sau implicit (spațiul de schimb al cunoștințelor, de obicei, mărcile cuvintelor prezentate în rapoarte de artă etc;). Intr-o perspectivă contrastivă franceză-română (în cazul nostru) ceea ce surprinde și ceea ce corespunde este ca adesea ei bine în română preia diverse expresii lexicale dar indică aceeași formă structurală, fie trecerea între planul de cunoștințe spre primul plan discursiv. Iată o schemă ale planului discursiv pe care l-am prevăzut pentru interjecția ei bine:

savoir – a ști bien / bine connaître / a cunoaște bon / bun

(rappels) vous avez dit / ați spus 'dans ces circonstances'/ în aceste împrejurări

quand, si / cînd, dacă « sur certe base »/ pe baza asta

avoir, etre / a avea, a fi…

Abordarea noastră a fost nu de a traduce texte din română în franceză scoțând nuanța interjecțiilor ei bine dar de a observa ce se petrece în momentul enunțării a vorbitorilor români utilizând mărcile semantice ale acestora în limba română. O traducere în franceză a fost propusă pentru fiecare dată pentru a demonstra în ultimă instanță dacă ei bine este sau nu un sinonim. Inclusiv abordarea lui Sirdar-Iskandar în Ducrot(1980), unde ei bine argumentativ este deosebit de bine descrisă ca un marker de concluzie neașteptată, ceea ce corespunde la anunțarea unei informații foarte puternice, plasate în prim-plan.

Echivalentele literale ale expresiilor discutate sunt notate între ghilimele, în timp ce echivalentele natural utilizate sunt relevate cursiv. Diferența mare dintre română și franceză este că, chiar dacă un echivalent lexical în limba română, limbă vorbită preferă să înlocuiască lexical forme foarte diferite.

Din aceste constatări, prealabile în abordările contrastive, am realizat o distincție clară între sinonimele lexicale și sinonimele discursive, acestea din urmă fiind echivalente funcționale non-formale. Un echivalent literal ale lui ei bine în limba română este întotdeauna posibil, dar el ar fi de multe ori irelevant la un nivelul de eliberare de limbaj (oral), sau este foarte rar utilizat. Cu toate acestea, observarea de corpusuri orale românești sugerează, în special prin forme literalmente intraductibile în franceză, pentru că aceeași operație – numită de noi ", montat în prim plan discursiv" – româna folosește o varietate de forme, nuanțe de atenție, mai degrabă decât mărci meta-discursive de structurare. Asta este ceea ce vom arăta în cele ce urmează. În limba română foarte des se utilizează în locul formulei ei bine alte forme:

substituți ale pronumelui personal tu 'toi', mă(i) he ! bre he ! băi'he!

apelativele nominale, dintre care unele sunt desemantizate cele ca dom(nu)le 'monsieur în raport cu doamnă 'madame'), unde sensul lexical rămâne intact.

Forme combinate (pronume + substantiv) precum măi frate 'he frere', sau sintagme nominale precum „ mama dracu(lui)”, „mere du diable”;

Verbe cu nuanță conotativă precum uite 'regarde', știi ? 'tu sais ?', să știți 'sache(z)';

forme complexe mai mult sau mai fuțin fixe (pronume + verbe + adverbe) precum măi uite-acuma 'he ! toi, regarde maintenant. Echivalentul lor în francază ar putea fi: eh bien, eh, he, regarde, ecoute, vous comprenez, atestate toate lîngă lexemul domnule „monsieur”= eh bien”

In transcrierea orală din Corpus Pop, am remarcat nuanțele următoare: creșterea intonației, descreșterea ei, intonația cu randament neutru așa numita plata informație precum: făceau diverse scheme/ o dat în geam/ mă/ ș-o prins lumea pe unu care-o dat în geam ș-o spart geamurile la Consiliul Județean de partid și l-o prins/ era securist domnule/ c-avea armă din aia mică/ o femeie când i-a băgat mâinile domnule în obraz/ așa/ și i-a tras/ așa era ca și când tragi în pământ (Corpus Pop) (ils ont fait plein de trucs/ ils ont jete des pierres contre Ies vitres/ vous comprenez/ et Ies gens ont rattrape un type qui a jete des pierres et a casse Ies vitres du Conseil Regional du parti et l'ont rattrape/ eh bien c'etait un homme de la Securitate/ car ii avait une de ces petites armes/ eh bien une femme lui a saisi le visage/ oui/ et lui ii a tire/ comme on tire en pleine terre) i-au imobilizat văzînd că ăștia fac uz dă armă/ i-au imobilizat/ i-au degradat/ i-au dezarmat/ au rupt legăturile telefonice și au zis demie/ ori ei ori noi/ mai bine murim\ (Memorialul durerii. Corpus Pop) (voyant qu'ils se servaient des armes ils Ies ont immobilises/ ils Ies ont immobilises/ ils Ies ont degrades/ ils Ies ont desarmes/ ils ont coupe Ies liaisons telephoniques et ont dit eh bien (ecoutez)/ c'est eux ou c'est nous/ ii vaut mieux mourirY) măi frate'he \ here'= eh bien măi uite-acuma 'he ! regarde maintenant' = eh bien și ne-am dus acolo și le-am făcut pompă/ le-am tencuit casa/ le-am săpat în grădină cu ascensoare din alea/ seara la nouă pornea/ dimineața la cinci s-oprea/ tot automatizat/ i-am făcut … și zic/ măi uite-acuma ți-am făcut casa/ te-am pus la punct pe tine/ am vrut să plec din Timișoara […]/ măi frate și plec […]și am plecat (Corpus Pop) (on est alles lâ-bas, on leur a installe une pompe/ on leur a crepi leur maison/ on a creuse dans leur jardin avec ces ascenseurs vous savez/ șa demarrait a neuf heures du soir/ 9a s'arretait â 5 h du matin/ tout ce que je lui ai fait c'etait automatise… et je dis/eh bien (regarde) je t'ai fait ta maison/ j'ai tout mis au point pour toi/ j'ai voulu quitter T […]/ eh bien je pars […] et je suiș parti) să știți 'sachez' = eh bien— ați spus mainte că viața dvs aici a fost o luptă pe viață și pe moarte doamnă/ a fost/ să știți/ o luptă/ nu s-a…copiii mei și io personal/ io/ am fugit că n-am mai avut ce să fac/ dar am luptat (id.) vous avez dit avânt que votre vie ici avait ete une lutte entre la vie et la mort eh bien madame/ c'etait une lutte/ on n'a pas… mes enfants et moi personnellement/ moi/je suiș parti car j'avais pas le choix/ mais j'ai lutte) iată (iacă) 'voici', 'voilâ' = eh bien .

Am cunoscut ingineri agronomi care/ fiind specialiști în agricultură/ într-o perioadă în care- regimul politic se reclamă de la specialiștii nu/ că așa au venit la putere c-au 15 000 de specialiști/ așa/ iată mi-am dat seama că specialiștii în agricultură sânt niște sinucigași.

J'ai connu des ingenieurs agronomes qui/ etant des specialistes en agriculture/ â une epoque ou le regime politique se reclame des specialistes – n'est-ce pas/ c'est comme qu'ils sont arrives au pouvoir en disant avoir 1 500 specialistes/ bon/ eh bien je me suis rendu compte que Ies specialistes en agriculture sont des suicidaires.

Când mă duc ș-ajung în capu sătuli/ auz că se scutură oaia cu clopotu// am cunoscut clopotu/ iacă oile-s aicea/, (quand j'arrive au bout du village/j'entends la brebis faire sonner sa cloche//j'ai reconnu la cloche/ eh bien je dis Ies moutons sont la).

Interogările uzuale:

Imitând un discurs acestea sunt privite general ca niște indicatori ce presupun nuanța semantico-afectivă contextuală ținând în suspans receptorul, locutorul grație acestor interogări specializate, vom ridica gradul de emotivitate al receptorului, aici menționăm unele din ele: așa că vin și te întreb 'donc je viens te demander' , ce-mi spui? qu'est-ce que tu me dis ?' , acuma ce să vezi ? 'maintenant qu'est-ce qu'on voit ?, ce-a făcut ? 'qu'est-ce qu'il a fait, traductibile toate cu ei bine!( eh bien !), după cum se arată mai jos: așa că vin și te întreb je viens donc te demander' = eh bien

Bre Marko ! Noi suntem cea mai mare minoritate din România. Practic, în raport cu celelalte minorități sunte o majoritate. Așa că vin și te întreb : de ce mama dracu' să nu învețe evreii, lipovenii și țiganii limba majorității maghiare ?

(He! I Ecoute Marko ! nous sommes la minorite la plus grande de Roumanie. Pratiquement, par rapport aux autres minorites nous sommes une majorite. Eh bien je vous demande : pourquoi donc Ies Juifs, Ies Lipoveni et Ies Tziganes n'apprendraient-ils pas la langue de la majorite hongroise ?) ce-mi spui ? 'que me dis-tu ?' = eh bien ?

Și strigă la mine/ și io am ieșit afară / și-mi spune : « ti-aduc o bucurie »// zic « ce-
mi spui ? »/ zice « să știi că s-o făcut pace »(et ii m'appelle/ et moi je
sors/ et ii me dit: « je t'apporte une bonne nouvelle »//je dis « eh bien ? »/ ii dit « eh bien ! c'est la paix ») acuma ce să vezi ? 'et maintenant que voit-on ?' = eh bien !« ș-am rămas de babă// ș-acuma am pierdut-o și iacă am întunecat aicea și… n-am
unde să mă culc »// he/ feciorii mei/…se gîndiră « oare unde să-1 găzduim ?// da l-om duce-aci la Bodorita »// așa-i zice la vecina aia acolea// acuma ce să vezi ?// mă scol/ să mă ieiesă mă duc-acolea… et je suiș reste en arriere// et j'ai perdu ma vieille et voilâ lanuit qui tombe et… moi sans abri // eh bien / mes jeunes gens/. ..ils se dirent « ou lui offrirun toit ?// mais on l'emmenera chez B. »// on l'appelle comme a cette voisine qui habite la//eh bien I je me leve/ pour qu'ils m'y emmenent…) ce-a făcut?'qu'est-ce qu'il a fait ?' = ehbien !și-n marginea rîpii acolo unde era/ era un fag// un copac// copacu-acela/ avea maimultă uscătură// și era o uscătură/ un…lemn/ gros așa/ cam cît credea mama/ ca pe mîn-așa/ca să-1 poată să-1 rupă ea// ce-a făcut ?// s-a apucat cu mîinile de creang-aceea… (et au bord du fosse ou elle se trouvait/ ii y avait un hetre// un arbre// cet arbre etaitassez sec// et ii y avait un machin sec/ une… branche/ grosse comme 9a/ et maman pensait pouvoir la briser// eh bien /elle a saisi cette branche-lâ…)

Remarcînd, nuanțînd aceste echivalențe surprinzătoare între cele două limbi și totuși lexical atât de diferite. Prima comcluzie pe care o putem face este că limba română preferă mărcile apelativ – injoctive, atunci marca bine definită ale nuanței ei bine este prin excelență una meta-discursivă(MSC). Aceste mărci fatice și interogative sunt foarte uzuale în română, devenite expersii pragmatice(standart). Echivalența lor se explică prin concurența lor în momentul segvenței discursive de acelașii tip (conținut) cu precădere atunci cînd locutorul intenționează sa introducă se reliefeze o informație în prim-plan.

Interjecțiile contrastive

Încercând a traduce în limba franceză o unitate interjectivă din limba română, am remarcat ca interjecțiile apelative fie ( primare sau secundare) sunt mult mai dificile în traducere sau găsirea unui echivalent, ca în cazul traducerii unei interjecții din franceză în română. Aceste două stiluri de comunicare numite și moduri pragmatice sunt diferite atât pentru română cât și pentru franceză.

Interjecțiile primare și secundare.

Pentru unele apelative în română precum: mă, bă(i) "hei tu", "domnule", desemantizate în cele din urmă fiind și gramaticalizate privind acordul ce este viabil și pentru limba franceză, numai ca trebuie remarcată o mică nuanță, că franceza presupune uzul frecvent ale interjecțiilor secundare în locul celor primare și anume a verbelor marcatoare, precum: auzi, tu vezi , așteptați, asculta! (tu entends!, tu vois! , attends!, ecoutez!

-sub masă avocatu meu și cu avocata ei să jucau cu picioarele, așa\ zic bă :n/ aici nu e-n regulă (Corpus Pop), sous la table mon avocat et son avocate â elle se faisaient des signes des pieds vous voyez\ je dis attends / ii y a quelque chose qui cloche lâ\) (ou moment I he la!) domnule 'monsieur' = ecoutez !/

-Domnul Meleșcanu , A vi se pare să aibă șanse/,Ddomnule Meleșcanu pentru mine: A e un mister, (Monsieur M.A aurait des chances d'apres vous/ M. pour moi-./C est un mystere) (ou ecoutez) mă 'he !' = O/tu entends,-nu mai înjura măi da\ nu mai înjura mă/ că intrăm înăuntru și-ți scoatem ochii mă, n'injurie plus / oui\ n'injurie plus / sinon on va foncer et te crever les yeux, tu entends /).

Je remercie mon collegue Todor Ionescu et mon amie Claude Balmand pour leurs. remarques en marge de ces traductions.

Domnule 'm'sieur' = eh bien!, păi dacă ești politician deștept , domnule iei compromisuri, faci compromisuri domnule uite aici 'monsieur, regarde ici' = regardez eh bien !, iși zice- domnule uite aici cine-i comandantul lor, et il dit -regardez qui est leur commandant).

Româna pare să se fi specializat în anumite forme de apel (demi literare) pentru structurarea acestui tip de funcție, și având forjate formule mai complexe decît în limba franceză.

Astfel se remarcă structura domnule, uite aici (litt. 'monsieur regarde ici', în franceză vom distinge doar forma regardez) utilizată cu același efect. Prin urmare trebuie menționat faptul că există submarcaje specifice atât în română cât și în franceză însă în cazul limbii române vorbim despre submarcajele apelative.

Formele injonctive:

Limba franceză distinge pentru injonctivele din română următoarele forme:

hai 'viens!', 'allez!', haideți 'allez!', ia 'regarde !' sau anumite sctructuri specifice pentru ei bine ca: eh bien , bon , ben, mais , dar tot aici putem menționa și unele structuri hai domnule 'allez ! monsieur' = bon ! d'accord

deci io l-am votat pă Constantinescu fără să mă cobor deloc după el. A în ideea că trebe o schimbare. A că hai domnule încercăm și altceva.

donc j'ai vote pour C. sans en raffoler du tout. A avec cette idee qu'il fallait un changement. A bon ! d'accord, on va essayer autre chose)haideți 'allez !

io nu m-am omorît niciodată după- acest personajA R : haideți că ne-am oprit la domnul, c'est ca, oui

je n'ai jamais raffole de ce personnage mais on parlait de M. C.) (ou bon domnule 'monsieur' = mais si

io n-am cochetat domnule ați cochetat. A în sensul că l-ați vrut președinte : moi je n'ai pas caquete ,mais si, vous avez coquete A dans ce sens que vous le vouliez president).

Trecerea de la un verb la altul.

Ceea ce trebuie remarcat este faptul că la traducere verbul care reprezenta structura injonctivă poate schimba forma sa, pastrînd nuanța sa semantică : s-auzim 'entendons !' (tradus în franceză va lua forma voyons !, allons-y ia s-auzim 'entendons' = voyons, allons-y, ecoutons, deci vom vorbi despre o relație metonimică.

2.2. Cazurile de utilizare ale interjecțiilor « vai » și« zău »

Este indiscutabil faptul că mecanismele complexe de natură lingvistică precum: mecanisme fonetice, flexionare, semantico- pragmatice și tot odată cele afective, cognitive, interlocutoare, interactive cooperează între ele și se află într-o strânsă legătură pentru a produce enunțuri complete și de sinestătătoare sub toate aspectele, păstrând și conținutul implicit pe care în ultimă instanță o numim interjecție

Percepem interjecția ca pe un modelizator epistemic de natură enunțiativă, evaluativă, axiologică și interactivă. Interjecția este un semn lingvistic cu statut triplu: indicațional, iconic sau simbolic. Vocația performativă și delocutivă a anumitor clase de interjecții asigură acestei părți de vorbire adică interjecția o proeminență de comunicare.

Origini și ipoteze

Ne-am propus să descriem funcționarea a două interjecții uzuale din limba română – ZĂU și VAI cu referire și la limba franceză. Am abordat anume aceste două forme care sunt emblematice pentru mai multe titluri grație comportamentului lor gramatical datorat uzului frecvent. Aceste interjecții sunt de origine latină: din lat. DEUS – zeu .

W. Meyer-Lubke semnalează că acest etimon este valabil pentru toate limbile romanice: it. dio, log. deus, engad. dieu, frioulan gio, francais et provencal dieu, catalan deu, espagnol, dios, port, deus, judeo-esp. dio, ital. iddio < il dio. Ceea ce este cel mai interesant că în anumite idiomuri romanice derivatele din Deus au preluat și valori modale: esp. fardiez «într-adevăr », «vraiment»in fr ; dialectul de la Vallee Maggia forde « peut etre » fr. În italina veche madio, madie din vechea spaniolă: madios.Vom adăuga aici căinterjecția franceză pardieu! (formată în sec al XII-lea par + de < Dieu) și forma din franceza ordinară pardi, asimilată sub forma assertivo-categorică pardieu oui! ,va da naștere deasemeni unei serii informative și delocutive: Dieu !, Ah, mon Dieu!, Bon Dieu !, Grand Dieu !, Dieu du ciel! Luînd în calcul înterjecția VAI care provine din latinescul – < lat. VAE (+ DATIV, de exemplu : victis). Ipotezele pe care ne vom axa vizează a scoate în eviență următoarele subtilități : caracterul delocutiv ale acestor interjecții. Funcționarea interjecției ZAU și VAI ca delocutive generalizatoare. Trecerea statutului exofrastic la un statut endofrastic, anume uzul denotativ ale acestor modalizatori interjectivi. Natura gramaticalizării prin derivare lexico- semantico- sintactică. Percepem procesul de gramaticalizare, conversia unei unități lexicale (interjecția) într-o structură sintactică care va juca rolul său în fraza.O mutație semantică care acompaniază această gramaticalizare: trecerea de la dimensiunea expresivă la cea evaluativ-descriptivă. Traducerea acestor dimensiuni ce se opun este foarte dificilă în franceză și opune probleme mari. Modularea proprie a acestei traducții dezvăluie faptul că intensitatea interjectivă se pierde iar în unele cazuri aceasta se poate pierde total.

2.3. Uzul interjecțiilor VAI și ZĂU

Interjecția zău se utilizează pentru a anunța două valențe semantice: ale negației și ale afirmării. Iată câteva cazuri de utilizare ale interjecției ZAU:

Exagerează, ZAU (așa) = « Vraiment, il exagere. / Ma foi, il exagere ».

Nu mai vreau, ZĂU ! / ZĂU că nu mai vreau ! = « Vraiment, je n'en veux plus ». ZAU exprimă în același timp o rugăminte, un sfat , un îndemn, un:

Dă-mi drumul. Ionică…, ZĂU, Dă-mi drumul! « Lâche-moi ! / Ah, mon Dieu,
lâche-moi! ».

sau alte secvențe care sunt nuanțate în exemplele următoare: NU ȘTIU, ZĂU; DA,
ZAU ; NU ZAU (= « Je ne sais vraiment pas » ; « Oui, vraiment » ; «Non,vraiment») unde interjecția exprimă îndoiala, mirarea, surpriza:

NU ȘTIU, ZAU ce să zic = « Je ne sais vraiment pas quoi dire » / « Ma foi, je ne sais que dire ».

Tipul de ieri a fost ucis. — NU ZĂU ? = « — Le type d'hier a ete tue.— Sans blague ! (pop) Sans char ! / Sans charrier ! ». –

Identificăm și cazul cînd interjecția Zău este urmată de conjuncția că provenită din latină (< lat. quod), introducînd o completivă :

ZAU CA nu era acum momentul pentru o revoltă ostășească ă = « Ma foi, c'etait pas le moment pour une revolte militaire ! / Bon Dieu… !/ Grand Dieu… ! »

ZAU CA e adevărat! = « C'est, ma foi, vrai ! / C'est vrai, parole d'honneur ! / Je te jure que c'est vrai! / J'en mets ma main au feu / Vrai de vrai ».

ZAU CA nu pot veni = « Je vous assure que je ne peux pas venir ».

Interjecția ZĂU, implică în egală masură actele directive sau expresive care reprezintă o modalitate de exprimare mai veridică a nuanței semantico-afective. Această evidentă este în egală măsură transmisă și prin echivalentul ei AȘA.

Ex.-Cum să-mi atribuiți mie sentimente de așa perfidie ? Prea e nedrept, ZĂU AȘA !,— Comment me preter, a moi, des sentiments d'une semblable perfidie ? Cest trop d'injustice, en verite ! »).

O altă situație apărută întro structură specială mai ales în traducerea ei în limba franceză este-ZĂU DACĂ ȘTIU!, glosabil în limba franceză cu «Du diable si je sais!».(exprimând confesiunea).

În toate aceste cazuri de întrebuințare modelizatorul ZĂU se referă la faptul ca locutorul îl lasă pe dumnezeu să certifice justețea celor indicate. Diacronia etimologică explică valorile, cazurile de întrebuințare ale limbii actuale. S.Anscombre în 1979 vorbește despre trecerea în prisma diacronică din forma deus la forma ZĂU (în română explicându-se această proveniență de la cuvântul ZEU ceea ce și a însemnat în latină DEUS.

Este foarte important de subliniat faptul că româna populară care utilizează frecvent expresia :A ZICE ZĂU, care semantic este aproape cu verbul a jura, ceea ce în franceză vom avea același caz însă doar cu prezența verbului jurer : Zău asa e ./ Je te jure moi .

Cazurile de întrebuințare ale interjecției VAI

Dacă facem o referire la valorile de întrebuințare a le interjecției Zău care are un spectru mult mai restrîns și accentuat, sițuația privind gradul de utilizare ale interjecției Vai diferă. VAI este un modalizator interjectiv polysemic, care exprimă o gamă largă de reacții sau stări afective: durerea (fizică sau morală), suferința, disperarea, tristețea, regretul, bucuria, entuziasmul, admirația:El ar răcni ca leii, dar, VAI !, nu poate plânge (Eminescu)(= «il rugirait comme le Lion, mais, helas!, il ne peut pas pleurer»). Subliniată fiind de nuanța iterativă interjecția , VAI apare adesea în discursul direct sau indirect liber exprimînd spontanietatea locutorului, starea sa afectivă:Aglae își cuprinse capul cu mâinile și se lamenta disperată : — VAI, VAI, VAI!(= « Aglae prit sa tete entre ses mains et se lamenta desesperement : — pauvre de moi! pauvre de moi!»). Interjecțiile he în română și et eh în franceză impun anumite deficiențe nu nuami în momentul expresiei orale afective dar și problema transcrierii lor. Ele pun în discuție principiul universalității pentru a combate reflecțiile gramaticienilor limbilor vulgare demonstrînd fenomenele interjective actuale și acre s-au rupt de la originea lor latină sau greacă. Aceștea susțin că totul depinde de natura biologică a omului influențat de climatul în care trăiește și temperamentul colectivității în care se formează.

Concluzii:

Luând în considerație că studiul pe care m-am axat este unul comparativ trebuie explicate cele două ipoteze una care este mult mai generală – în care se explică că limbile au un caracter mai mult sau mai puțin interjectiv și altă ipoteză mai particulară în care s-a demosntrat faptul ca printre limbile romanice limba română este mai interjectivă decît limba franceză. Aceste ipoteze de pragmatică interculturală pornesc de la observațiile empirice care reprezintă cele mai concrete și veridice argumente în investigațiile lingvistice. În primul rînd acest studiu va marca nuanța echivalentă ale interjecției eh bien(1) în română scoțind în evidență faptul ca pe lîngă structura sonoră practic identică există și difergețe în funcție de uz. În al doilea rînd abordarea contrastivă fondată pe cercetările în planul traducerii expresiilor din franceză în română am dedus că: româna utilizează mai degrabă interjecțiile primare în raport cu franceza care preferă planul secundar, și plus la aceasta interjecțiile în limba română sunt marcate. Toate aceste argumente pledează în favoarea unui stil cominicativ mai interjectiv pentru limba română în raport cu limba franceză. Încercând a traduce în limba farnceză o unitate interjectivă din limba română, am remarcat ca interjecțiile apelative fie ( primare sau secundare) sunt mult mai dificile în traducere sau găsirea unui echivalent, ca în cazul traducerii unei interjecții din franceză în română. Aceste două stiluri de cominicare numite și moduri pragmatice sunt diferite atât pentru română cât și pentru franceză.

Este indiscutabil faptul că mecanismele complexe de natură lingvistică precum: mecanisme fonetice, flexionre, semanctico- pragmatice și tot odată cele afective, cognitive, interlocutoare, interactive cooperează între ele și se află într-o strânsă legătură pentru a produce enunțuri complete și desinestătătoare sub toate aspectele, păstrînd și conținutul implicit pe care în ultimă instanță o numim interjecție

Percepem interjecția ca pe un modalizator epistemic de natură enunțiativă, evaluativă, axiologică și interactivă. Interjecția este un semn lingvistic cu statut triplu: indicațional, iconic sau simbolic. Vocația performativă și delocutivă a anumitor clase de interjecții asigură acestei parti de vorbire adică interjecția o proeminență de comunicare.

Capitolul III: Valoarea stilistică a interjecțiilor

3.1. Interjecțiile în operele literare române

Există în vocabularul limbii noastre unități lexicale al căror corp fonetic are valoare imitativă sau parțial-imitativă, deoarece s-a demonstrat că zgomotele din natură nu se pot reproduce cu exactitate – onomatopeele. Acestea constituie o grupă distinctă în cadrul clasei interjecțiilor. Datorită naturii lor pur fonetice, ele creează imagini auditive, fiind înzestrate cu o mare forță de sugestie. Reacții voluntare sau involuntare ale subiectului vorbitor, având caracter convențional și simbolic, onomatopeele, numite de unii lingviști și cuvinte imitative, caracterizează stilul oral, popular sau familiar, precum și limbajul infantil sau argotic, dând discursului concretețe și dinamism. Creațiile adjectivale onomatopeice sunt deosebit de plastice, deși numărul lor este foarte redus. Acestea creează în limbajul poetic efectul de armonie imitativă. Faptul că foarte multe onomatopee au derivate expresive, cele mai multe dintre ele fiind legate de acțiuni, contrazice opinia lui Dumitru Irimia conform căreia, în limbajul scris, interjecțiile și onomatopeele au „un palid corespondent în prezența unor verbe sau substantive de origine interjecțională sau onomatopeică.”

Pentru exemplificare, am ales pentru început un scurt fragment din opera lui Ion Creangă: „Ș-au început dracul a țipa cât îi lua gura; și scăpând cu mare greu din mânile lor, hârșcâit și stâlcit cum era, a lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați după ceilalți.” (Dănilă Prepeleac) Din acest citat ne reține atenția cuvântul hârșcâit, considerat în acest context lingvistic adjectiv, deoarece ilustrează una din trăsăturile personajului – trăsătură prezentată în notă depreciativă –, neinteresând aici acțiunea în sine și autorul ei. Acest lexem este un derivat expresiv al interjecției hârști! (= hârș!), echivalent sinonimic al cuvintelor onomatopeice: hârșâit, hârjâit și al adjectivelor: scrijelit, zgâriat. Complexul sonor al onomatopeelor menționate denotă efectul, rezultatul unei acțiuni agresive și bruște declanșate asupra eroului.

Ion Luca Caragiale folosește într-una din Telegrame forma participială huiduită, ce impresionează în primul rând prin acustică: „Dama (…) plecând degrab huiduită di toți trii și cu vorbe triviale incapabile a vi le reproduce.” Acest cuvânt derivă de la interjecția huideó́! (= huo!), fiind sinonim cu alungată, batjocorită, dar și cu hătcăită, hâtcâită, tiohăită – unități lexicale a căror expresivitate constă tocmai în fonetismul lor. Se remarcă aici și alăturarea a doi termeni a căror semnificație contextuală se află în dezacord: dama și huiduită. În acest caz, cuvântul care s-a golit de conținutul denotativ, primind conotația [- persoană respectabilă] este, desigur, dama.

Deși derivatele adjectivale onomatopeice stau în umbra celor substantivale sau verbale, atunci când apar, ele încântă sau frapează prin sonoritate. Dintre puținele exemple de adjective – formații onomatopeice culese din opere literare am reținut câteva care redau ideea de zgomot foșnit sau freamăt de păduri și ape: „În cumpăna cerului lucea rotundă luna, iar de-o parte și de alta a drumului se întindeau la nesfârșit lanuri înalte de porumb, adevărate păduri dese și foșnitoare.” (Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit); „Alunecam cu luntrea pe apa foșnitoare.” (Al. Philippide, Râul fără poduri), de vuiet: „(…) în această clădire veche, înconjurată de copaci vâjâitori sub palida lună.” (George Bacovia, Dintr-un text comun); „Răsuflarea îi era scurtată, urechile vâjiitoare, și fiori-fiori îl treceau prin inimă.” (Alexandru Macedonski, Pe drum de poștă) sau de fâlfâire: „Doar câțiva pași făcui și mă oprii / În faldurile unor înalte draperii, / (…) / Prelung și muzical fâlfâitoare, / (…)” (Al. Philippide, Apropieri); „Cândva, copil, în vis am pomenit / Pe pajiști largi, cu flori fâlfâitoare / (…)” (Al. Philippide, Odă blestemată). În exemplele următoare adjectivele se fac remarcate prin sunetele ascuțite, de o tonalitate stridentă chiar: „Rosteau cu glasul urei becisnicul său nume / Prin gemete scrâșnite strivindu-i-l în dinți.” (George Coșbuc, Golia ticălosul); „Tipsia luminoasă a gândului de guri / Și dalte scrâșnitoare în zimți mărunți e roasă.” (Ion Barbu, Ixion).

Valoare expresivă poate avea însă orice sunet în anumite circumstanțe / contexte (lingvistice și extralingvistice). Prin impresia acustică sunetele pot produce în mintea și în sufletul nostru diferite ecouri, devenind semne speciale, adevărate simboluri. Cuvintele care pot, grație texturii lor sonore, să exprime anumite stări afective sunt numite cuvinte expresive, acestea deosebindu-se, mai mult sau mai puțin, de onomatopee. Însă, dacă expresivitatea naturală este rar întâlnită, simbolismul fonetic cunoaște o sferă largă de întrebuințare atât în limba vie, populară, cât și în beletristică. Fenomen fonetic-fonologic, acesta „se întemeiază pe asociația de idei”, astfel că „între un sunet, existent în mai multe cuvinte înrudite din punct de vedere semantic, și înțelesul lor fundamental se stabilește o legătură care face ca în mintea noastră să se trezească ori să se poată trezi nuanța semantică respectivă, ori de câte ori sunetul acela apare într-un cuvânt oarecare, indiferent de sensul curent al acestuia.” Simbolismul fonetic se înrudește cu figurile sonore cele mai cunoscute și mai expresive: aliterația și asonanța.

De studiul configurației sonore a cuvântului s-a ocupat și Dumitru Caracostea, care afirma că „relevanța pe linia armoniei crește prin repetare.”. Un capitol al lucrării Expresivitatea limbii române este dedicată tipologiei cuvintelor românești, posibilităților expresive ale vocalismului nostru accentuat, centrul de organizare a vocalismului românesc fiind vocala a. Caracostea distinge vocale luminoase (a, e, i) și vocale întunecoase (ă, â, î, o, u), exemplificându-le pe diverse texte. În ceea ce privește problema consonantismului, autorul analizează, printre altele, un cunoscut vers eminescian: „Trăind în cercul vostru strâmt”, în care cuvântul final, prin corpul său fonetic, redă ideea de limitare, închidere, îngustare a orizontului, întuneric al cunoașterii, am spune noi.

Totuși, deși exemplele și argumentele oferite de D. Caracostea sunt numeroase și relevante, în multe situații absolutizarea valorii expresive a sunetelor în cuvânt, motivarea excesivă a expresivității acestor unități fonice, prin utilizarea metodei fonologice de tip impresionist, constituie, după părerea noastră, și nu numai, una din limitele concepției caracostiene.

În continuare vom prezenta câteva valori afective virtuale ale sunetelor în limba română. Vocala a poate trezi în mintea și în sufletul vorbitorului / ascultătorului imaginea unui obiect mare, îndepărtat în timp și-n spațiu. Aceeași idee de spațialitate, dar de data aceasta de circuit închis, se obține prin frecvența vocalei o. În partea finală a Nopții de noiembrie Alexandru Macedonski apelează la adjective ce conțin vocala melodică a pentru a ilustra zborul spre infinit, deschiderea universului, depărtarea sau întinderea: „(forță) și tainică și mare”, „(rază)-albastră”, „(zbor) fantastic”, „(mările) albastre”. Vocala anterioară i creează impresia unui obiect mic, apropiat, mai ales când apare în cuvinte hipocoristice. Una din funcțiile expresiv-estetice ale sunetului i s-a considerat a fi „impresia de prelungire în infinit”. Să observăm, de pildă, complexul fonic al adjectivelor utilizate de I. Al. Brătescu-Voinești în caracterizarea puilor de prepeliță: „drăguți, mici, cuminți, liniștiți, fericiți” (Puiul). Prin apariția sa, vocala i trezește aici imaginea unor vietăți mici, firave, drăgălașe. În alte contexte, același sunet – alăturat unor consoane explozive și/sau spirante – poate exprima durere, suferință, amărăciune: „(oftat) sâlnic”; „(trupul) chinuit”; „trist (amurg)”; „(tovarășul) zdrobit (de luptă), înfiorat”; „biet (cosaș)”; „zdrențuita (zeche)”; „(ochii) stinși”; „(mâinilor) nerăsplătite”; „(sufletu-mi) strivit”; „trudită, chinuită (coasă)” (Octavian Goga, Cosașul). Vocala u, la care apelează frecvent George Bacovia, poate fi purtătoarea sentimentelor de tristețe, suferință, solitudine, spleen, expresia atmosferei sumbre, pesimiste, morbide: „(amurg) pustiu”, „(târgul) pustiu”, „(câmpiile) pustii”, „(amurg) sumbru”, „sumbrul (muzeu)”, „(decor de doliu) funerar”, „(veștminte) funerare”, „(marș) funebru”, „(amor) defunct”, „(negru) profund”, „(sufletu-mi) mut” etc.

Expresive pot fi și consoanele în anumite structuri lingvistice. Valoarea lor semnificativă reiese din contextul fonic în care acestea apar. În partea a VIII-a a poemului eminescian Călin (file din poveste) este utilizată frecvent consoana lichidă l, care deșteaptă ideea de alunecare, curgere, sau delicatețe: „(ropot) dulce”; „(tăpșanul) prăvălatic”; „(bulgări) fluizi”; „(râuri) sclipitoare”; „(poala) lung-(a) albei (rochii)”; „(păr de aur) moale”; „(umerele) goale”; „(vine) mlădioasă”. Repetarea acestui sunet constituie o variantă expresivă a aliterației, numită labdacism.

În romanul Ce mult te-am iubit Zaharia Stancu utilizează multe adjective, deseori repetate, al căror complex sonor include vibranta r, alături de consoane oclusive și/sau fricative: „(pământ) ars, scorojit”; „(fața) aspră”; „(mâini) aspre, noduroase, dure”; [mâini] „atât de aspre, atât de noduroase”; „- ah, ce aspre sunt, ce noduroase sunt!” [mâinile]; „(fețe) triste, încrețite”; „capul lui aspru, trist”; „(mărul) strâmb și chircit”; „(obrazul) zbârcit”; „(merii) strâmbi, sfrijiți, piperniciți, mărunți”; „(copaci) strâmbi și noduroși, sfrijiți”; „(Kire) cel sfrijit” etc. Toate aceste adjective au ca sem comun ideea de realitate deformată care, de cele mai multe ori, supără, deranjează sau stârnește compasiune, fie că este vorba de marca semantică [+ uman], fie de [- uman]. În același roman se repetă obsesiv cuvinte care conțin consoana spirantă s, sugerând în contextele următoare stingerea, moartea: „(ochii) stinși, secați”; „(mâna) uscată”; „Gornistul Kire sună stingerea, stingerea din viață a mamei o sună el în goarnă, în cântecul acesta sfâșietor.” Alăturăm acestor exemple polisigma din enunțul: „Kire cel scofâlcit sună în scofâlcita lui goarnă stingerea.” – enunț ce se repetă de-a lungul romanului în mai multe variante: „(…) iar acum această veche și scofâlcită goarnă de tinichea sună stingerea.”; „Kire cu goarna lui scofâlcită, (…)” etc. În sintagmele următoare aceeași consoană surdă este expresia durerii excesive care macină din răsputeri sufletul actanților: „(capul) aspru, trist”, (buze) uscate”, „(limba) uscată”, (fețe) triste”, „(durere) sfâșietoare”.

Exemplele pot continua, însă, neintenționând a recurge la o prezentare exhaustivă a simbolismului fonetic, ne vom opri aici cu exemplificarea, având convingerea că am relevat rolul său în obținerea expresivității. Acest fenomen trebuie supus însă unui studiu atent, având în vedere că, de regulă, numele este exterior obiectului. Cuvântul este un semn (abstract) în raport cu realitatea semnificată.

În limba vorbită, dar și în limbajul operelor literare se fac remarcate și alte fenomene ce se încadrează nivelului sonor-afectiv al limbajului: apariții, dispariții de sunete, modificări fonetice. Sincopa, apocopa, sinereza, proteza, epiteza, epenteza se produc în strânsă legătură cu starea afectivă a vorbitorului, cu caracterul oral al comunicării, cu ritmul vorbirii, cu registrul popular – regional al limbii noastre. La Creangă, sporirea expresivității se obține și prin utilizarea fonetismelor regionale – surse ale oralității, spontaneității și individualizării graiului moldovenesc. Exemple ca: „horopsită, hazulie, hazuliu, sprințăroiu, naltă, ferbinți, tremțuros, supțiratic, spăriet(ă), oftigoși, uricioasă, sprincenat(ă), nemulțămitoare” au mare relevanță în evocarea culorii locale, în crearea unei ambianțe spirituale. O parte din eroii lui Caragiale vorbesc peltic, sâsâit, înlocuind, de pildă, sunetul [č] prin [ts]: „țivil, central, finanțiar(ă), conștiințioși, vițios”. Acest fenomen constituie un mijloc indirect de satirizare a societății și de conturare sugestivă a unor caractere. În cazul operei celor doi clasici se poate vorbi de o dublă expresivitate: afectivă și estetică, care rezultă din acel stil vorbit (popular, familiar sau periferic), dar „stilizat”.

Alături de faptele de limbă discutate exemplificăm în continuare alte fenomene aparținând aceluiași nivel al limbii noastre: lungirea sau repetarea sunetelor, accelerarea sau încetinirea ritmului vorbirii, accentul, intonația. Vorbirea obiectivă a românilor nu cunoaște deosebiri cantitative între sunete indiferent de contextele în care ele apar. Totuși, sub imperiul afectului, putem lungi sau repeta anumite vocale sau consoane, „ca urmare a unei maxime concentrări de energie [n.n. articulatorie] într-o anumită zonă a cuvântului”. De exemplu, când Gerilă e nemulțumit de faptul că a trebuit să răcească încăperea, exclamă cu ironie: „Bu…nă treabă!” (Ion Creangă, Povestea lui Harap – Alb). Avem de-a face aici cu un enunț brevilocvent care redă sugestiv atitudinea de moment a personajului.

Prelungirea duratei unui sunet din structura semnificantului adjectival poate constitui și un mijloc de exprimare a superlativului absolut: Ce băiat drăgu…ț!. Există enunțuri în care substantivul intonat afectiv preia și sensul de superlativ al adjectivului absent fizic, dar subînțeles: A fost o vreme…!. De asemenea, în stilul colocvial, alocutorul poate apela doar la morfemul de exprimare a categoriei intensității: – Are un copil frumos? / – Foarte!. În cazul acestor cuvinte marcate stilistic avem de-a face cu un cumul de procedee: morfologice, fonetice, grafice, exprimându-se atât superlativul însușirii, cât și atitudinea de moment a vorbitorului / scriitorului. I. L. Caragiale creează un superlativ absolut apelând la o forma prescurtată a adverbului:

„Pristanda: Coane Fănică! o depeșă fe-fe urgentă!” (O scrisoare pierdută)

Pentru a critica naționalismul demagogic, reprezentat cel mai bine de savantul și gazetarul român, același autor recurge deseori la repetiția consonantică, reclamând o anumită intonație: „Fii sigur că ai să-l găsești oriunde e vreo manifestație (…) a studenților mai mult sau mai puțin rrromâni!”; „El constată în fiece moment cu mândrie progresul prodigios al științelor rromâne.”; „Culmea moftangiului savant: (…) – a acestui mare luptător național în ogorul științei rromâne!” (Moftangii); „Un dor nesecat pentru binele națiunii rrromâne, patriei rrromâne, poporului rrromân l-a împins pe arena publicității…” (Succesul „Moftului român”).

Starea afectivă a subiectului vorbitor poate influența ritmul vorbirii. De obicei, nerăbdarea, indignarea, mânia, furia accelerează tempoul, în timp ce tristețea, mâhnirea, resemnarea, refuzul încetinesc ritmul. Încetinirea ritmului vorbirii poate conduce la întreruperea acesteia, din cauze exterioare sau interne. Aceste sincope în lanțul comunicării, numite și pauze afective, corelate cu morfemele suprasegmentale – intonația și accentul –, uneori și cu procedeul sintactico-expresiv al repetiției, caracterizează stilul lui Caragiale, ilustrând satiric, prin inconsecvența și discontinuitatea gândirii eroilor, efecte ale radiografierii sociale:

„Jupân Dumitrache: (…) Știi cum e Veta mea…rușinoasă.

Ipingescu: Mie-mi spui? (…)

………………………………………………………………………………

Jupân Dumitrache: Știi cum e Veta mea…

Ipingescu: Rușinoasă, mie-mi spui?

………………………………………………………………………………

Jupân Dumitrache: Știi cum e dânsa…

Ipingescu: Coana Veta? rușinoasă,…mie-mi spui?

………………………………………………………………………………

Jupân Dumitrache: (…) știi dumneata, nene Nae, cum sunt cocoanele…

Ipingescu: Rușinoase…mie-mi spui?”

(O noapte furtunoasă)

„Pampon: (…) – femeie! ochi alunecoși, inimă zburdalnică!…(…)

………………………………………………………………………………

Pampon: (…) femeie! ochi alunecoși, inimă zburdalnică!…

………………………………………………………………………………

Pampon: (…) pe Didina … o femeie! ochi alunecoși, inimă zburdalnică!…(…)

………………………………………………………………………………

Crăcănel: (…) Vorba d-tale: femeie! ochi alunecoși…

Pampon: Inimă zburdalnică!…”

(D-ale carnavalului)

„Tipătescu: Lasă-mă să vorbesc… pentru că ești…

Cetățeanul: Alegător…

Tipătescu: Nu…bețiv…vițios…păcătos.”

………………………………………………………………………………

„Cațavencu: Da! (cu putere din ce în ce crescândă.) Voi progresul și nimic alt decât progresul: pe calea politică… (îngrașă vorbele.)

Popescu: Bravo!

Cațavencu: Socială…

Ionescu: Bravo!

Cațavencu: Economică…

Popescu: Bravo!

Cațavencu: Administrativă…

Ionescu: Bravo!”

(O scrisoare pierdută)

Nici schițele lui I. Al. Brătescu-Voinești nu sunt lipsite de pauze afective care lasă cititorului – copil sau matur – impresia unui dialog imaginar purtat cu naratorul. (v. Blana lui Isaia, Nicușor, Bietul Tric)

Morfem suprasegmental, intonația, „modulația vocii (variațiile de ton) în timpul emisiunii unei tranșe sonore” creează, alături de accent, un efect artistic deosebit, la fel ca și refrenul. În limba română intonația nu are rol fonologic. Vorbirea afectivă a românilor exprimă însă o multitudine de reacții, de la durere, tristețe, amenințare, teamă la fericire, bucurie, entuziasm, sentimente exteriorizate prin intonație. Limbajul afectiv este caracterizat deseori de intonația interogativă sau de cea exclamativă, mărci stilistice ale oralității.

Procedeu lexical, dar și fenomen fonologic, refrenul are la bază procedeul repetiției, prin care se declanșează fluxul sonor, simfonismul. Această tehnică transformă o parte din Nopțile macedonskiene în adevărate poeme simfonice. Un exemplu în acest sens ni-l oferă Noaptea de mai, poem neoclasic construit în jurul unui refren sufletesc pe tema primăverii, care apare de trei ori neschimbat:

„Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit.”

și cu subtile și melodioase modificări, de patru ori:

„În aer e parfum de roze. – Veniți: privighetoarea cântă.“

„Veniți: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.”

„Veniți, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.”

„În aeru-mbătat de roze, veniți: privighetoarea cântă.“

Acest laitmotiv face din Noaptea de mai o adevărată poemă a simțurilor. Prin cântecul inconfundabil al privighetorii, simbol al katharsis-ului universal, teluricul se unește cu celestul. În contemplarea universului, eul liric își găsește liniștea și împlinirea, simțindu-se încă tânăr.

Remarcabilă sub aspectul compoziției rămâne cunoscuta Noapte de decemvrie, în care multe versuri revin, uneori chiar obsesiv, astfel încât întreaga poemă este alcătuită dintr-o alternanță de refrene, între care sunt prinse celelalte versuri care nu se repetă. Acest fapt l-a determinat pe Tudor Vianu să numească acest tip de creație „compoziție împletită“.

Un procedeu deosebit de sugestiv îl constituie repetiția fonologică: aliterația și asonanța. Aliterația este figura de stil care constă în „repetiția unor consoane (sau a unor silabe), de obicei din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic, imitativ (onomatopeic) ori expresiv (simbolic); efectul a. se datorește și accentului afectiv pe care îl poartă sunetele repetate”. Varianta sa onomatopeică se mai numește „armonie imitativă”. Asonanța constă în „repetiția vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte, mai ales în vers”, fiind denumită de unii cercetători „rimă interioară” sau „rimă imperfectă”, în funcție de locul apariției în vers. Cele două procedee de expresivitate artistică construiesc imagini auditive și motorii cu ajutorul anumitor foneme. Sugestia muzicală este comunicată prin sunete, ritmuri și rime. Oferim ca exemple de aliterație două versuri macedonskiene ce se remarcă prin sonoritatea adjectivelor – epitet, polisigma subjugând semnificanții și penetrând semnificații:

„Veștejește-te-a mea buză pe o buză veștejită”

(Noaptea de iulie)

„Sălbatică fiară, răstriștea-l sfâșie”

(Noaptea de decemvrie)

Imaginea luncii în anotimpul mohorât este conturată plastic de Vasile Alecsandri cu ajutorul epitetului adjectival antitetic, dar și prin repetiția fonologică:

„Vesela verde câmpie acu-i tristă, veștejită;

Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;”

(Sfârșit de toamnă)

Zgomotul provocat de corbi este redat prin aglomerarea sunetelor c și r, producând o aliterație imitativă:

„Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori.”

(Sfârșit de toamnă)

Simetria acustică produsă prin repetarea insistentă a consoanelor t, p și r creează o imagine auditiv-dinamică, dar și hiperbolică, sugerând dezlănțuirea, năpustirea hergheliei mânate de Fulga:

„Deodată se aude un tropot pe pământ,

Un tropot de copite, potop rotopitor!”

(Dan, căpitan de plai)

Aceleași sunete-simbol: c, r, p, t, o și aceeași senzație dinamic-auditivă constituie constante ale liricii lui Al. Philippide: „În hohote sonore văzduhul se destramă / Când clopotele-n tropot de copite / Îndeamnă sufletele toropite” (Clopotele); „Și-acum – / într-un vârtej cotropitor, / Ca un vulcan lumina-n mine fiarbă! / (…) / Bulboana soarelui clocotitor / Pe veșnicie să mă soarbă!” (Izgonirea lui Prometeu); „Cu suliți sângerate gonind cotropitoare” (Feerie).

Din creația poetică macedonskiană am selectat următorul exemplu de repetiție sonoră, ce creează un deosebit efect muzical obținut printr-o pură orchestrare a sunetelor, adjectivul generând rima:

„Privighetoarea-nvietoare.

…………………………..

Privighetoarea-nvietoare.

…………………………..

Și printre tihna lucitoare

…………………………..

De viață e redătătoare

…………………………..

Privighetoarea-nvietoare.”

(Rondelul privighetoarei)

Din romanul Ce mult te-am iubit am reținut două fragmente reprezentative ce se remarcă prin cumulul de procedee artistice (grafice, fonetice, lexicale) : „Tata își aduce aminte că altădată – de mult, de mult – mama a fost tânără și că tot în vremea aceea – atât de îndepărtată… atât de îndepărtată… – a fost și el om tânăr… om tânăr… om tânăr…”; „Intrăm în tindă – e tinda casei noastre, dar acum mi se pare atât de străină… atât de străină!”. Punctele de suspensie care marchează pauzele afective, intonația, superlativul ascuns și figura repetiției sugerează nostalgia anilor de tinerețe, pierduți prea devreme.

Fapte expresive care pot fi studiate atât la fenomenele fonetice (la capitolul modificări de sunete), cât și la cele lexical-semantice sunt etimologiile populare, ce constau în interpretarea greșită a semnului nou, necunoscut, în raport cu semne cunoscute, privind atât forma, cât și conținutul . Este un „fenomen prin care subiectul vorbitor, bazându-se pe o serie de asemănări sau asocieri superficiale, alătură în mod spontan o formă lexicală (cuvânt) de o alta cu care nu este legată genetic (…). Asociațiile acestea se produc în procesul de pătrundere a împrumuturilor dintr-o limbă în alta și se datorează atât unui anumit grad de ignoranță, cât și nevoii subiectului vorbitor de a se manifesta ca factor activ în procesul de comunicare. Asociațiile fiind spontane, sursele lor sunt multiple și deci greu de fixat tipologic.”. Cuvântul nou, fiind pus în legătură cu unul cunoscut, este transformat în așa fel încât să semene cu cel vechi, deși etimologic n-au nimic în comun. Etimologia populară se poate manifesta în orice mediu social și lingvistic, la orice individ, presupunând existența a trei componente: cuvântul supus etimologiei populare (elementul indus), cuvântul care o provoacă (elementul inductor) și asociația de idei pe care subiectul vorbitor o realizează.

Etimologia populară poate fi privită ca joc al expresiei și al conținutului mesajului. Pentru exemplificarea acestui tip de etimologie populară [n.n. falsă etimologie populară] am apelat din nou la opera lui Ion Luca Caragiale. La un moment dat, Pristanda, unul dintre personajele comediei O scrisoare pierdută, se adresează lui Cațavencu astfel: „(…) să pardonați în considerația misiei mele, care ordonă (serios) să fim scrofuloși la datorie.” Aici, cuvântul scrofuloși, de regulă, derivat al substantivului scrofulă (= ganglion limfatic din regiunea cervicală, inghinală sau axilară atins de scrofuloză – afecțiune cronică, stare de debilitate…cf. DEX, 1975, p. 842), prin atracție paronimică, prin simpla apropiere sonoră, a luat locul adjectivului scrupuloși. Putem avea în vedere aici și o relație de antonimie între scrofulos (ca derivat figurat al substantivului obscen scroafă = persoană lipsită de seriozitate, de bun-simț) și scrupulos (= cinstit, corect, conștiincios, meticulos). Bineînțeles, intenția este satirică, eroul lui Caragiale caracterizându-se prin ignoranță și ridicol.

Alături de etimologiile populare semnalăm jocurile de cuvinte: „efectul produs de asemănarea fonică imperfectă a cuvintelor care au însă sensuri diferite și grafie diferită (…) sau de asemănarea fonică perfectă și de scrierea identică, dar cu sensuri diferite”. Ele sunt folosite în limbajul oral, popular, familiar, cu notă umoristică, ironică sau ca afișare a unei atitudini dezinteresate, gratuite: analiză pisicologică (psihologică), femeie fidea (fidelă), persoană tipicoasă (tipicară), domnișoară aerogantă (arogantă), student plopist (nepregătit), elev binoclist (ochelarist), metodă aiuristică (euristică); „Maică-ta de-i vie, / Bine-ar fi să vie / Pân’ la noi la vie.” etc. Trebuie să remarcăm totuși o realitate lingvistică: sferele celor două fapte de limbaj – etimologia populară și jocul de cuvinte – se suprapun deseori, ambele funcționând după principiul analogiei și fiind consecințe ale modificării complexului sonor. Anumite construcții ale gramaticii expresive ilustrează valoarea stilistică a aliterației și a asonanței, evidențiind totodată legătura dintre nivelul fonematic și cel prozodic. Este cazul prozei rimate constituite din expresii create pe baza unei simetrii: „multe și mărunte”, „înalt și căscat”, „mare și tare”, „grasă și frumoasă”, „sărac și curat”, „mort-copt” etc. Aceste idiomatisme intrate în uzul comun sunt deosebit de plastice datorită rimei și ecoului ritmic, constituind adevărate expresii ale înțelepciunii poporului nostru. Limbajul paremiologic nu este privat de ocurența adjectivelor propriu-zise sau a celor substantivizate. Expresii ale înțelepciunii și experienței de viață a românului, proverbele și zicătorile alcătuiesc un orizont distinct în stilistica adjectivului românesc. Acestea reliefează valoarea limbii vorbite, demonstrează spontaneitatea românului, inteligența, imaginația și simțul fin de observație. Pe lângă caracterul ancestral al parimiilor se adaugă o valoare practică, dar și una expresiv-pitorească. În exemplul următor: „Nalt ca bradul / Prost ca gardul.” efectul estetic se desprinde din cumulul de procedee lingvistice specifice acestui gen de mesaje populare: concizia, comparația, elipsa, rima, simetria.

Cimilitura (ghicitoarea), una dintre speciile literaturii populare, constituie o „figură de compoziție” ce se remarcă prin jocul de cuvinte, prin simbolismul fonetic și uneori prin rima interioară, ca în exemplul următor: Lată – peste lată, peste lată – îmbojorată, peste îmbojorată – crăcănată, peste crăcănată – măciulie, peste măciulie – limpezeală, peste limpezeală – gălbeneală și peste gălbeneală – huduleț. (Ion Creangă, Povestea lui Stan Pățitul). Din exemplele oferite până acum ajungem și noi la concluzia că sunetele „nu sunt nici frumoase, nici urâte, nici atrăgătoare și nici respingătoare” (deși M. Grammont afirmase că unele vocale sunt vesele, altele triste, iar D. Caracostea considera că unele cuvinte par frumoase, în timp ce altele par urâte), doar că în structuri ele pot genera o exprimare eufonică sau neeufonică. În limba literară exprimarea trebuie să fie armonioasă, plăcută auzului, evitându-se sunetele stridente, nemuzicale, cacofonice. În limbajul literar-artistic, termenul eufonie poate fi sinonim cu muzicalitate, sugestia muzicală fiind transmisă prin sunete și ritmuri alese cu măiestrie de fiecare scriitor. Versul trebuie să devină astfel muzică a cuvintelor, portativ al afectelor. Textul poetic se construiește prin conexiuni eufonice, declanșând conexiuni semantico-afective. În studiul de față, prin exemplele culese și prin interpretarea acestora, am urmărit să demonstrăm cum „în jurul <<sensului>> s-au țesut adevărate <<câmpuri sonore>>”, cum „culorile și sunetele <<vorbesc>> despre o lume a subiectivității”. Caracterizându-se prin autonomie semantică și funcțională, adjectivul contribuie la sporirea expresivității limbii noastre, oferind uzului figurat un material abundent. Prin expresivitatea lor sonoră, prin relevanța acustică deosebită, multe adjective îmbogățesc zestrea artistică a poporului nostru, desăvârșind funcția estetică a limbii.

Noțiunea de modernism este un termen generic care include mai multe curente literare ce încep să se afirme în Europa la sfârșitul secolului al XX-lea. Modernismul este, de fapt, o etichetă aplicată celor mai noi forme de expresie ale spiritului în planul creației artistice. Modernismul este anticonvențional, antitradiționalist, radical, uneori anarhic – o mișcare estetică pentru care literatura este un spațiu al permanentei metamorfoze și înnoiri.

În literatura română, noțiunea de modernism se impune odată cu Eugen Lovinescu, pentru care acesta reprezintă un principiu de progres. El pledează pentru „sincronizarea” literaturii românești cu tendințele occidentale, pentru racordarea intereselor ei la „spiritul veacului”, pentru rafinarea expresiei, astfel încât să poată ilustra mai fidel complicațiile sufletului modern.

Termenul modernism are o acoperire foarte largă, el putând desemna, în lirica românească, poetici dintre cele mai diverse, postromantice. Se pot încadra în această categorie nu numai ultima etapă a creației eminesciene, cea a Glossei și a Odei (în metru antic), parnasianismul macedonskian, simbolismul și expresionismul unor George Bacovia sau Lucian Blaga, poetica antipoeticului ilustrată de Tudor Arghezi, ermetismul și infrarealismul barbian, anvargadismul, dadaismul, suprarealismul, dar și poetici contemporane, cum e cea a lui Nichita Stănescu sau a lui Marin Sorescu.

Literatura insasi este un joc al timpului si al spatiului, al miscarii epice semnificative, al epocilor si al modelor. Poezia e un joc de cuvinte care creeaza un spatiu imaginar de o complexiatate fascinanta.

Poeziei moderne îi este specifică „acuitatea cu care-și pune problema limbajului (…), dramatica ei conștiință lingvistică” (Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie), dar și tentația experiențelor ce vizează însăți atingerea marginilor limbajului, anularea granițelor care îl despart de muzică (simbolism), pictură (caligramele lui Apollinaire) și chiar pulverizarea limbajului însuși. Lirica modernistă proclamă primatul ambiguității, al polisemiei, al obscurității asupra retoricii, ca și pe acela al imaginației asupra imitației sau al confesiei. Eugen Lovinescu consideră că „înnoirea limbajului” și „intelectualizarea emoției” sunt proprii poeziei moderniste.

Tema jocului a fost tratată atât în texte ficționale, cât și nonficționale. Jocul nu este doar un mod de existență (joaca animalelor, a copiilor și a adulților, jocul de îndemânare, de putere, de inteligență și de noroc, reprezentațiile și spectacolele), ci și, în bună măsură, o temă culturală și literară. În opinia lui Johan Huizinga, „jocul este o acțiune sau o activitate efectuată de bunăvoie înlăuntrul anumitor limite stabilite, de timp și de spațiu, și după reguli acceptate de bunăvoie, dar absolut obligatorii, având scopul în sine însăși și fiind însoțită de un sentiment de încordare și de bucurie, și de ideea că este altfel decât viața obișnuită. (…)

Jocul este mai vechi decât cultura, pentru că noțiunea de cultură, oricât de incomplet ar fi ea definită, presupune în orice caz o societate omenească, iar animalele nu l-au așteptat pe om ca să le învețe să se joace. Ba chiar se poate afirma, fără risc, că civilizația omenească nu a adăugat nici o caracteristică esențiala noțiunii generale”.

După Roger Caillois, jocul nu este numai „activitatea specifică pe care o denumește, ci totalitatea figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare activității respective, sau funcționării unui ansamblu complex”. Caillois realizează o grupare a jocurilor în patru clase, identificând două principii ale acestuia: pe de o parte „Paidia” se refera la o oarecare fantezie necontrolată, un principiu comun de divertisment, lipsa regulilor și a constrângerilor; la extremitatea opusă se situează „Ludus”, care presupune disciplina, supunerea în fața unor convenții, a unor imperative. Astfel, nu se pot opune jocurile de cărți celor de îndemânare. Trebuie să se țină seama de atmosfera jocului și de natura participanților, de modul în care ei sunt angrenați în joc. Un joc poate mobiliza mai multe energii sau calități. Jocurile pot deveni, astfel, AGON (competiție), ALEA (noroc), MIMICRY (simulacru) și ILINX (vertij).

Jocul poate fi considerat drept unul dintre elementele spirituale fundamentale ale vieții. Literatura însăși este un joc al timpului și al spațiului, al epocilor și al modelor. Poezia e un joc de cuvinte care creează un spațiu imaginar de o complexitate fascinantă. Activitatea poetică născută în sfera jocului rămâne în mod constant în această sferă. Poiesis este o funcție ludică. Ea se desfășoară într-un spațiu de joc al minții, într-o lume proprie pe care și-o creează mintea, o lume în care lucrurile au alt chip decât în viața obișnuită și sunt legate între ele prin alte legături, decât prin cele logice.

Jocul este un element atât de inerent naturii poeziei, iar fiecare formă a poeticului pare strâns legată de structura jocului, încât ne determină să considerăm această corelație intimă indisolubilă, termenii joc și poezie fiind pe punctul de a-și pierde autonomia semantică.

Ideea fundamentala a jocului este aceea de luare in discutie a universului cotidian, de redirectionare a granitelor acestuia, in sensul dorit: omul preia o parte din puterea divina, din actul demiurgic, pentru a-l folosi intr-un scop propriu: omul trebuie sa ramana o fiinta mult mai frumoasa, spiritualizata, mai puternica decat este.

In studiul de fata mi-am propus sa cercetez, jocul” in creatia lui Tudor Arghezi.

Tudor Arghezi este unul dintre autorii care au valorificat cel mai mult tema jocului în creatiile lor fictionale

. În dorinta de a evidentia dimensiunea ludica a creatiei argheziene, St. Aug. Doinas crede ca „… ludicul constituie vectorul principal al poeticii sale”. Aceasta afirmatie este sustinută de insusi Arghezi,  care în articolul Ars poetica. Scrisori unei fetite, isi prezintă propria poezie ca pe un exercitiu ludic, marturisind: „N-am făcut altceva nimic, m-am jucat”.  Creatia, existenta, dragostea, moartea, poezia sunt pentru poet ipostazele unui joc cosmic, pe care il joaca, om sau Dumnezeu, cu inocentă si naivitate.

Jocul poseda  la Arghezi  o facultate mimetica.Imaginatia infantila isi ingaduie o mare libertate,dar se complace mereu sa reproduca actiunile mature,in variante insolite.Pe o ipoteza de plecarehimerica,fantezia colipului construieste un edificiu delirant,cu logica riguroasa a vietii curente.Jicul produce astfel un ricoseu o serie de caricaturi ale ocupatiilor „Serioase”,carora Arghezi  se amuza sa le releve absurditatea.

Jocul vine la Arghezi sa lumineze aceasta situatie absurda.Activitatea ludica,”neserioasa”,pastreaza o ingenuitate sufleteasca,o inventivitate si o libertate spirituala pe care preocuparile grave ,omenesti le-au pierdut.

Poetul face din joc un detector ultrasensibil al proceselor de osificare morala. Dispozitia la zbenguiala copilareasca e incompatibila cu orice forma de uscaciune launtrica.fiind dusmana rutinei.

Infantilismul apare frecvent ca motiv liric la Arghezi, presupunand de cele mai multe ori ludicul. Astfel, „totul, dintr-o data, se copilareste” (Drumul cu povesti), poetul indicand si sensul în care se petrece fenomenul: „Marele se face din ce în ce mai mic, / Pana la tipicul mic al jucariii, / Ca sa-l ia cu mna mai usor copiii.” Copilarirea implica, asadar, conventiile ei (dimensiuni reduse, gratuitatea gesturilor, copierea, etc.),  adoptate de Arghezi candid si cu umor.

Arghezi priveste jocul ca eliberare de constrangeri; omului matur fiindu-i aproape imposibil această eliberare, poetul propune, în Prefata la Tara piticilor,  ignorarea constrangerilor, iesirea din „dogma” prin „copilarire”. Este o atitudine, mai degraba, intelectuala, lucru dovedit si de marea frecventa a referirilor la actul de a scrie, ivite în cele mai surprinzatoare contexte. In volumul Hore, este prezentata pe un ton glumet Geneza ca act scriitoricesc: „A vrut Dumnezeu să scrie / Și nici nu era hârtie. / N-avea nici un fel de scule / Si nici litere destule. / C-un crampei de alfabet / Mergea scrisul foarte incet. / N-as vrea nici atat sa-l supar / Cat piperul de ienupar, / Dar o sa va spui ceva: / Nici carte nu prea stia. / Orisice învatacel / Stia mul mai mult ca el.” (Abece)

Definitorie pentru Arghezi nu este gratuitatea, ci tentativa de a se elibera de constrangeri. In ciuda dispozitiei ludice, jocul se dovedește, cel mai adesea, „impur”, de vreme ce ii lipseste gratuitatea deplina. In poemul Evolutii, numai aparent ludic, poetul sugereaza o tragedie: despiritualizarea progresiva de-a lungul dezvoltarii civilizatiei („Pământul antic s-a civilizat.”). Insa, regasim si elemente pur ludice: „Hercule-i petrolist dactilograf, / Si Joe insusi, farmacist de treaba, / Severste în cutiute la taraba/ Cate un hap, cate un praf. / (…) Pavel din Tars e-acum zaraf sarac, / Si Chrisostom baiat de pravalie, / Iar Sfantul Duh, inchis în colivie, / Facutu-s-a pui mic de pitpalac”. Jocul este aici expresia ironiei amare, iar problematica este filosofica. Ludicul nu poate fi redus la amuzament, fiind confundat cu frivolitatea. Arghezi considera ca dezvoltarea civilizației duce la pierderea inocentei.

Nu este singurul caz în care ludicul nu presupune automat gratuitatea. Tot astfel se petrec lucrurile in ciclul de opt poeme „Hore” (1939). Autorul „horelor’ vede in joc o  gimnastica salutara impotriva anchilozelor mintii.Este remarcabila mplicația de fabula  poeziei Hora e baieti o tara ceafost / Era mare cel mai prost. / Bi-ba, ba-ba / Li-ba, La-ba. / Tra unde-i bun tutunul / Avea prosi unul și unul. / Bi-bo, bo-bi / Ri-bo, ro-bi.” Aspectul ludic pronuntat, evidentiat  de onomatopeele grotesti, este menit a estompa fabula. De asemenea, memorabilaeste Hora deucenici. Poetul mizeaza pe tehnica absurdului: „Ia seama sanu te-nsei, / Catrecem la socoteli. / Zece, spte, noua una / Deopotrivas totdeauna. / Ba pe ca mi se cam pare, / Nula e ceva mai mare, / Si un chil e cat un dram. / Bine. Nici nu m-asteptam.” Relativizarea măsurilor se face în scopul contestării etaloanelor general acceptate. Întrebările de tip antonpannesc sunt urmate de raspunsuri opuse logicii empirice: „Cum sunt puse oasele? / La om, pe de-a-ndoasele. / (…) Ce ia cofa din izvoare? / Picura si apa tare. / Ce-ti fac vacile-n pasune? / Ce sa faca? Rod carbune. / Ce e cercul? Un patrat. / Cum e unghiul? Cracanat. / Un catel? E un purcel. / Ce-i altfel? Tot ce-i la fel.”

Arghezi duce mai departe tehnica lui Caragiale, nepropunandu-si insa reliefarea prostiei, ci absurdul. Absurdul ludic, raportabil la „Evolutii” si la „Hore”, il intalnim si in „Intelepciune” (titlu plin de umor), in volumul Una suta una poeme. Si aici sunt relativizate masurile traditionale si chiar formele geometrice: „Compasul scrie cercul stramb, / Cantarul e scalamb, / Si cotul s-a scurtat de tot, / Sa faca zece coti un cot, / Si greutatile din tirizie / Se cumpanesc cu foaia de hartie.” Noua logica s-a instaurat pe ruina ordinii lumii: „Un icusar e-asisderi cu lascaia. / Tacu o mierla, canta cucuvaia. / Scaperi amnarul, nu mai da scanteie. / Nu s-a lovit cu broasca nici o cheie. / (…) Cine sopteste are dor de duca, / Si cine pleaca vrea sa stea: / Lipseste fitecui cate ceva.”

Analizand viziunea ludic – caricaturala din „Hore”, Ion Pop arata ca „jocul are, aici, o funcție ironica, poemele fiind un fel de parabole absurde, cu implicațti polemice, dar evidentiind si pura placere a regiei unei lumi pe dos”.

Nu poate trece neobservata o marturisire argheziana din 1927: „Toată viata am avut idealul sa fac o fabrica de jucarii si lipsindu-mi instalatiile, m-am jucat cu ceea ce era mai ieftin si mai gratuit în lumea civilizata, cu materialul vagabond al cuvintelor date.”

Dacă admitem că seriozitatea este ceea ce se poate exprima corect în termenii vieții obiective, atunci poezia nu devine niciodată serioasă. Ea se află în acea parte a seriozității, mai originară, în care își are locul copilul, adică, în domeniul visului, al dorinței, al extazului și al râsului. Pentru a înțelege poezia, trebuie să ne înveșmântăm în sufletul copilului și să admitem că înțelepciunea acestuia este mai presus decât a adultului

3.2. Interjecția în momentele și schițele lui I.L. Caragiale

Concentrând substanța epica, momentele și schițele caragialiene își păstrează nealterata expresivitatea, furnizând cititorului posibilitatea noi de interpretare, fie din perspectiva gramaticala, fie stilistico-pragmatica. Ca specii literare ce surprind realitatea sub una dintre multiplele sale forme, decupând o parte din ea, acestea reprezintă adevărate exerciții de stil. I.L. Caragiale își caracterizează frecvent personajele prin limbaj, de altfel foarte colorat, plin de ticuri verbale, structuri exclamative ori interjecții. „Eroilor” săi le place sa vorbească, sa fie în lume, iar pentru a se face auziți apelează la dialog, replicând scurt si exteriorizându-si cele mai nuanțate stări fizice si psihice. Spontaneitatea vorbirii lor este cel mai bine surprinsa prin folosirea abundenta a interjecțiilor, prezente în aproape toate momentele/schițele, unele repetându-se la nesfârșit si creând de nenumărate ori ambiguitate. Semnificația lor se decodează în context, prin apelul la intonație sau mijloace nonverbale de comunicare (în special gesturi, mai ales unde apar indicații scenice). Uneori aceeași interjecție dobândește mai multe înțelesuri, exprimând diverse senzații fizice sau emoții puternice ori poate fi utilizata cu valori comunicative distincte (unele interjecții expresive pot funcționa ca mărci dialogale). Regăsim în proza scurta caragialiana toate tipurile de interjecții:1 interjecții expresive, interjecții adresative, interjecții prezentative, interjecții persuasive, interjecții fatice, formule de politețe, mărci dialogale/discursive, onomatopee și locuțiuni interjecționale. Pe lângă acestea, diferite substantive (în cazul vocativ) denumind grade de rudenie sau termeni adresative uzuali apar cu rol de interjecții secundare, exprimând reacții afective ale locutorului.

Interjecțiile expresive ocupa un loc central, materializând reacții afective la diverse senzații fizice sau emoții și stări mentale intense. Sunt folosite cu aceasta valoare cuvinte precum: a, aah, ah, as, auleo, aoleu (haoleu, aolio, aolica, olio, oleo), bravo, ce, cum, cât, Dumnezeule, Doamne, ei, ehei/hehei, halal, o/oi, off, poftim, u, uf/uff, vai. Ilustram, pe rând, semnificațiile lor contextuale.

Interjecția a cuprinde stările emoționale cele mai diverse:

– bucuria, încântarea: A! iată încă una… Asta e a douăsprecea astăzi. (Caut casa); A! domnule, cât sunteți de galant! cum sa va mulțumesc?, A! si daca ați ști ce plăcere simt când pot înșela pe vameși, pe cari nu-i pot suferi si cu care am de furca așa de des! (Poveste de contrabanda)

– admirația, entuziasmul: A! el trebuia sa se nască pe vremea când tirania sugruma popoarele, când nu erau încă proclamate drepturile omului, când lumea gemea… (Tempora)

– exaltarea: A! irezistibila gratie, cum știi de frumos sa poruncești! si ce bine s-a nimerit! (Lanțul slăbiciunilor); A! ce afacere!… ce calda recomandație!… ce amic! ce bun amic! (Infamie); Ce veselie! ce avânt! ce entuziasm!… A! sunt sublime momentele când un popor martir sfărma obedele și cătușele tiraniei… (Boborul)

– surpriza: Dar simt îndată o mâna pe umărul meu încovoiat: ridic ochii; a! ce plăcere! Este amicul meu X…, A! asta e Costica Arion? zic eu. (Amicul X); A! zic eu, si dumnealui? (Vizita…)

– ironia: A! e grozav sa ai ființe iubite, rătăcite departe de tine, si sa nu știi la un moment în ce loc se afla, ce fac, ce li se-ntâmpla, ce vorbesc, ce simt… (Tren de plăcere);

Copilul s-a făcut, din norocire, bine, dar, din nenorocire, blana nu s-a mai găsit! A! ce mediu social! (O blana rara)

– iritarea, revolta: A! dar nu mai merge! (Atmosfera încărcata); A! infamul! asasinul! strig eu. (O cronica de Crăciun); Infam! Auzi meserie! Auzi mijloc de a-si câștiga o bucata de pâine pentru un bărbat în toata firea! A! (Poveste de contrabanda); A! criminalul! Dar de data asta nu mai scăpa! (Boris Sarafoff!…); „A! si-a zis el în gândul lui. A! care va sa zică, Mizilul nu e capitala de județ!” (O zi solemna); A! striga atunci ministrul… A! infamy colectivist! tu mi le-ai luat? (Accident parlamentar)

regretul: A! de ce nu poate si pana mea, alergând far-a se poticni, străbate întinsele albe câmpii? (O cronica de Crăciun).

durerea: N. (vrând s-o arză la ceafa, face o mișcare rău calculata si cade): … A!…(Tatăl nostru)

ciuda: A! de ce n-am avut bunul gând sa scoatem un ziar politic grav, în loc de

Moftul asta! (Politica) Tot cu valoare expresiva este folosita interjecția a ca marca dialogala sau discursiva pentru întărirea unei afirmații sau aprobarea unui lucru: A! da! ala, da, ala era italian… (Ultima ora!…); „A! zic eu în gândul meu… atunci, partida nu-i pierduta!…”, A! zice tânărul; am înțeles… (Greu, de azi pe mâine… sau unchiul si nepotul). Alteori semnalizează un act al aducerii aminte: A! de degrabă sa nu pierd trenul, am uitat sa-mi iau chibrituri. (Bùbico…); Avocatul (după o prefăcută sforțare a memoriei): A!madam Zaharidi…, A! nu cumva ai vreo scrisoare de la șotia dumitale?…, A!… la Andrei…

În unele dialoguri, valoarea expresiva (mirarea) se îmbina cu funcția fatica, marcând interesul locutorului pentru cele comunicate, îndemnându-l pe alocutor sa continue:

– Doamna merge departe? – Da, domnule.

– Da, domnule, merg în Franța. – O călătorii de plăcere, desigur…

– A! în Franța. – Da, am fost la o ruda…

– Da, mă-ntorc acasă. – A! la o ruda…

– A, acasă… Si doamna a fost la Bruxelles? (Poveste de contrabanda)

Interjecția aah sugerează regretul: Aah! sa-i mai văz o data pe amicii noștri! frații

noștri!… ca de mult nu i-am mai văzut! (Leac de criza), pe când ah poate exprima o gama

variata de stări:

– mâhnirea, regretul: Ah! suspina doamna, ah! Mișule, încă o zi! încă douăzeci și patru de ceasuri! (Luna de miere); Ți-aș face curte, domnișoara, zice Mitica unei tinere telegrafiste, dar vai! N-am curaj; ah! știu cât ești de crudele! (Mitica)

– ciuda, necazul: „Ah! Bùbico, zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos, de capu-ti! vedea-te-as mânuși!”, „Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bùbico!” (Bùbico…)

– disperarea: Cine o hotărâse sa facă acel sacrificiu? Necazul… Capitanul… Misu! „Ah! Misule, poate ca sa mor!” iată ce si-a zis ea, într-un moment de desperare amestecata cu dispreț. (O blana rară).

– durerea: Mor! mor!… ah! Misule, fii fericit!… Scăpați-mă! scăpăta-mă!… sunt încă tânără! Nu! nu! nu vreau sa mor! (Groaznica sinucidere din strada Fidelității.)

– încântarea, mulțumirea: Ah! a fost o plăcere ce va rămânea neuitata… (Tren de plăcere)

– ironia: Ah! cât de rău îmi pare! am pierdut un atât de bun amic!… (Infamie…)

Interjecția as are cel mai frecvent conotate negativă, exprimând dezaprobarea: As! Un om așa de îndrăzneț ca Sarafoff are sa se teama de ploaie! vezi bine! (Boris Sarafoff!…); (Trebuie sa doarmă nenorocitul fără grija…) As! fără grija! nu l-ați văzut în ce hal era? (Inspecțiune); (Izvorul de unde capeți informațiile… Îl cunosc…) As! (Reportaj); As! nu mi-a scris azi Protopopescu al meu? (Five o’clock). Alte nuanțe ce se pot deduce din context sunt:- surpriza: As! asta e teribil… ca le-a scăpat! (Ultima ora!…); Tânărul s-a culcat de-a binele… As! E vreme de dormit acuma? (La conac) – mâhnirea: As!… S-a înserat de tot; nu se mai vede cartea, se aprind lumânări… (La conac) – amărăciunea: Soarta numai a chiriașilor? zic eu în gândul meu. As!… (De închiriat) Exteriorizarea unor stări emoționale negative se face prin interjecția aoleu si variantele sale:

– îngrijorarea: Ce, nene?… Aoleu! vai de biata tara asta! O s-ajungă râu, domnule!

(Atmosfera încărcata); Aoleu! strig eu. (Cum stăm); Auleo, ai și la oraș!!… Săracii de noi!!

(Arendașul român); „Vezi ce face pustia de dragoste, vere?… Aolică ce-am ajuns, sa iubim pe subt ascuns!” (O cronica de Crăciun).

– indignarea: Glasul: Cine-i acolo?, Mitica: Mitica, domnișoara., Glasul: Ești un măgar!, Mitica: Aolio!, Glasul: Și la prima ocazie, îți trag palme…, Mitica: Olio! (Tot Mitica); Leanca: Platim licența, domn’ judecător…, Prevenitul: Oleo! (Justiție).

– supărarea, frica: Haoleu! încep sa se bocească baba și copila, ce năpaste a fost sa caza pe noi!, Haoleu, mama! Săriți! c-a venit hala iar! (Doua loturi)

Interjecția bravo, cu variantele bravos, brav…, e ’mb’avo realizează acte expresive de felicitare, punctând bucuria si entuziasmul personajelor: Bravo! sa-ti trăiască, zic eu ușurat de grijă. (Cronica de joi); Ura! bravo patriot! sa trăiască nenea Nița! (Jertfe patriotice); Bravo, domnule Pricupescu! gîndesc eu… Cine sa fie puiculița? (Dascal prost); Avocatul (ca având o idee luminoasa): Bravo! vino mîne-poimîne dimineața cu scrisorile… poate sa avem o șansa… cine știe?; E rece, bravos! mai adio una. (La Moși). Când sunt enervate de cineva sau ceva, personajele caragialiene se revolta apelând la aceasta interjecție: L.: Eu! nu-ti sunt amic ție, eu? Bravo! mersi… (Amici); A! care va sa zică si d-ta, ca si doica noastră, ești d-ei cu inițiativă privata! Bravo!… Nu domnule! destul cu inițiativă privată… (Initiativa); Cocoana (râzând și aruncându-i fum în obraz): Bravos! Tot noi sa-ti dam? Sa-ti dea…; Bravo! care va sa zică tot eu sa ies… afara. Eu! Nu, domnilor, dvs. sa ieșiți afara! (Congresul cooperativ român)

În alte situații interjecția bravo(s) subliniază (auto)ironia: Bravo, tinere favorit al grațioasei Erato! Versurile dumitale sunt delicioase. Sper sa scoatem un cozonac hors concours. (O cronica de Crăciun); Bravo! zice nenea Stasache, bătându-se cu palma pe frunte! (Cadou…); A doua oara? Bravos! frumoasa șarlatanie! (La Mosi); Bravos, d-le Iancule! Mă lucrași car’ va s’ zică? Da’ nu face nimica! (Baioneta inteligenta); E ’mb’avo! i răspunde Costică; și pe urmă către mine: auzi ce ide’ f’umoasă a’vut ’mbou! (Repausul dominical) Diversitatea reacțiilor negative ale personajelor este susținuta și de interjecțiile ce și cum, însoțite de substantive în vocativ (interjecții secundare) ce le potențează semnificația.

Ele transmit indignarea, enervarea sau nedumerirea în fata unor situații neobișnuite: Ce? cocoana! ce? sunt nebun? (Tren de plăcere); Ce, domnule! care va sa zică, daca sunt o nenorocita, sa-si bata joc de mine dumnealui, pentru ca e de la politie… (Grand Hotel „Victoria Româna”); Cum? nici măcar apa n-aveți? zbiară Mitica. (Tot Mitica); (Amândoi amicii, după ce au râs tare, rămân foarte nedumeriți.) N.: Cum, cumnat?, A.: Daca-i fratele Mitii!… Da’ ce credeai?, G.: Atunci, n-am făcut nimic…, A.: Cum, n-am făcut nimic?, N.: Noi gândeam…, A.: Cum, nene? Apăi daca nu era frate bun, se putea? Cum, adică? Era sa las așa mândrețe de femeie… noaptea… (C.F.R.)

O alta nuanța afectivă exprimată de ce, cât și cum este uimirea: Ce!… ce ai la gît?… briliant? (Cadou); Ce! ai și tu proces? (Tot Mitica); Necsulescu? Ce! nu știi?… A murit! (Cum se naște o revista?); Cît?… striga băcanul, pufnind de râs. Ei, vezi, aici mi-ai plăcut: auzi fason de trei chile de icre moi!… (Politica și delicatețe); Cum, domnule Mitica? de unde știi? (Mitica); N.: Frate, cine e Mita asta? Fa-mă sa-nțeleg., A.: Cum? nu știi? (C.F.R.); Cum, domnule? întreba doamna amețita, care va sa zică… d-ta… (Poveste de contrabanda) Substantivul în vocativ Dumnezeule este utilizat cu valoare de interjecție pentru a exterioriza fie disperarea: Sunt pierdut!… Dumnezeule! aibă mila de familia mea rămasă departe în străine locuri… (Monopol), fie spaima: Iute, mă sui într-o birje… Ce vreme, Dumnezeule!… Am ajuns. (O cronica de Crăciun), fie surprinderea: Mi l-au adus pe tînărul… Dumnezeule! în ce stare! cu falca jupuita, cu un ochi vânat, umflat cât pumnul… (Cum devine cineva revoluționar și om politic?…)

Cu semnificații asemănătoare este întâlnita și interjecția Doamne – teama: Doamne, doamne! suspina el si cu dreapta-si face cruce. (La conac) sau mirarea (prin asociere cu o alta interjecție expresiva): Ce vârsta sa aibă doamna Cutopolu?O, Doamne! (O blana rară).

Interjecția ei dezvolta și ea semnificații negative, traducând:

– iritarea sau nerăbdarea: Ei! prea exagerat! a întrerupt Manolache… (Om cu noroc!); Ei! haide odată, Mihalache, zise scurt vodă. Haide odată, ca m-ai plictisit: plec singur! (Reforma)

– dezaprobarea: Profesorul (vesel): Ei, pe dracu! ca-z doar n-o sa aibă sapke!… (O inspecțiune); M.: Ei! după ce mă judeca dumnealui pe mine ca sunt zevzec? (Amici)

– ironia, batjocura: Profesorul (cu siguranța): Ei! pe dracu, talent!… ca-z talent nu-I doar ghe vreo sama! (O inspecțiune)

– disprețul: Ei, mă-ta! ca-z doar nu era sa ti le fac eu! (Ajunul examenelor)

– regretul: Ei! frumoase vremuri! exclama unul. (Cam târziu)

Ehei marchează surpriza, asumându-si uneori si rolul fatic: Cocoana: Ehei! sabalerosu, taica părinte!, Popa: Cocoana Prioteasa! Ptiu! bata-te mama Ana! (Art. 214) sau ironia: Tânăra?… cu chibriturile? m-a întrebat unul, apăsând ironic pe fiecare vorba… Ehei! Dumneata sa fii sănătos! (Groaznica sinucidere din strada Fidelității) Varianta hehei întărește o afirmație, având rol de aprobare: Avocatul: A! nu cumva ai vreo scrisoare de la soția dumitale?…, Cocoana: Hehei! câte, de când trata amor. (Art. 214)

Interjecția halal exprima admirația fata de o persoana: Buna mâncare! pâine caldă, rață friptă pe varză, cârnați de purcel prăjiți, și niște vin! si cafea turceasca! și rîs și vorba… halal sa-i fie cocoanii Marghioalii! (La Hanul lui Mînjoala); Halal sa-ti fie! se vede ca ai buna protecție! (1 Aprilie); Halal de Pricupescu! zic în gândul meu… În paradis îl invita nenea Iancu si consoarta! (Emulațiune) Starea de exaltare sau bucurie este sugerata si de interjecția o: Astăzi? O! Astăzi… Ați venit voi, oameni noi, cu știința, sa smulgeți din rădăcini acea planta divina, ce-și trăgea seva din fundul inimii noastre!… (Duminica Tomii); O! când îți ordona Venus, e așa de ușor sa faci din unul zece! (Cele trei zeițe); O, Moft! tu ești pecetea si deviza vremii noastre. (Moftul român); O, sfânta libertate! (La Pasti).

Aceeași interjecție poate semnaliza mâhnirea: (Nu pot face nimic pentru protejatul dtale, tocmai ca mi-e nepot… Iartă-mă, am scrupulurile mele de conștiința…) O, Doamne! Am exclamat. (Greu, de azi pe mâine… sau unchiul și nepotul) sau însoțește actul aducerii aminte: O! răspuns eu; este un lucru intim, pe care am uitat sa-l spun mai dinainte. Iată… (Premiul întâi)

Interjecția off, asociata cu substantive în vocativ, evidențiază iritarea provocata de mediu: Off!… Mișule!… Mamito!… mamito! Mi-e cald! nu pot sa dorm… (Luna de miere). Aceeași reacție negativă se transmite și prin utilizarea formei poftim: A. (catra D.): Poftim! doua fără douăzeci și cinci! Unde e?… (Boris Sarafoff).

Senzația de jena este marcata de interjecția u: U! Anghelica, bat-o focu! În alt context, aceasta susține actul aducerii aminte: U! Bata-te norocul! uitasem! (Scoate din buzunar o sticla de spițerie și o da avocatului).

Tot cu valoare expresiva se întrebuințează și uf pentru a exprima:

– enervarea: Uf! când mă gândesc, sa plec iar cu troacele, sa le mai hodorogesc iar! (De închiriat); Uf! Lasă-mă dracului și dumneata, mamițo! nu vezi cum m-a pocit dobitoaca? (La Peleș)

– oboseala: Uf! zice amicul meu; grozava căldura azi!… (Amicul X…); Uf! ce zăduf! zice madam Niculescu. (Gazometru); Uf! nu mai poci! zice coana Anica. (Tren de plăcere); Uf! un ceas și jumătate! Ce căldura! sunt leoarcă… (O conferența)

– mulțumirea, satisfacția: Știu unde sunt! acum știu!… uf!… le-am găsit! (Doua loturi); Uf!… Niciodată n-am sa uit ce bine m-am odihnit o noapte în orașul meu natal… (Grand Hôtel „Victoria Româna”); „Uf! am scăpat de pustiul lumii!” (O cronica de Crăciun); Uf! Mia zis norocita matroana româna, oferindu-mi un pahar de șampanie; am scăpat! Am dat și bacaloriatul asta! (Bacalaureat)

Interjecția vai surprinde teama: Pe dracu o sa-l scoată, vai de capul vostru! (Ultima emisiune…); Iată un sublim ideal; dar… este un dar… de la paradisul închipuit si pîna la infernul real, nu este, vai! decât un pas! (Antologie…)

În afara interjecțiilor emotive, locuțiunile interjecționale reprezintă o alta sursă de expresivitate în momentele și schițele caragialiene. Majoritatea lor au aspectul unor înjurături, cu valoare stilistica de imprecații, fiind îndreptate asupra propriei persoane și a celor din jur.

În principal conțin substantive din sfera religioasa (Dumnezeu, drac), iar forma verbala este fie un condițional (inversat), fie un conjunctiv sau un imperativ.

Ele sugerează enervarea sau nerăbdarea personajelor: da-l dracului (Examenul anual, Luna de miere); sa mă trăsnească Dumnezeu, sa hie al dracului (Doua loturi); fir-ar a dracului, trasni-te-ar Dumnezeu sa te trăsnească (De închiriat); sa fie ai dracului, fir-ar/ați ai dracului (Întârziere); trasni-i-ar Maica Domnului (Ultima emisiune…); sa fie al dracului (Justiție); fi-s-ar fi stîrpit sămânța (de liberali), suplima-le-ar Dumnezeu luminițele ochișorilor ; sa n-am parte de ochii mei (Accident parlamentar); fir-ar al/ai dracului, bata-te Dumnezeu (de boanghen) (Luna de miere); lașa-mă dracului, fir-ar afurisita sa fie, trasni-o-ar Dumnezeu, fir-ar a dracului s-afurisita de viața, fir-ar a dracului sa fie (La Peleș).

Altădată furia personajului se îndreaptă spre un animal, câinele: lua-te-ar hengherul

(De închiriat, Bùbico); lua-te-ar dracu (de javra), lovi-te-ar jigodia, (potaia dracului), vedeate- as la Babes, (jigarie îndracita), vedea-te-as mânuși, mînca-i-ai coada (Bùbico). Unele locuțiuni interjecționale se comporta ca intensificatori, echivalând cu o negație: Ei! pe dracu! sa se miște… poate doar cu spirikismus!; Ei, pe dracu! ca-z doar n-o sa aibă sapke!… (O inspecțiune); Pe dracu o sa-l scoată, vai de capul vostru! (Ultima emisiune…); Ei, ass! te sa mai pat; daca n-am pățit eu cât am fost una! acuma, haber n-am! (La Mosi); Ei, as!… nici o duzina de gamalii… (Groaznica sinucidere din strada Fidelității). Ce dracu, ce Dumnezeu, pentru Dumnezeu exprima iritarea, indignarea, ba chiar disperarea: Ești nebuna, soro! tipa madam Piscopesco, ce dracu!chioara ești… m-ai fript! (La Peleș); Canuta maica, fie-ti mila! e nevasta-ta, iart-o! se prăpădeșe fata, moare! Ce Dumnezeu! Canuta maica, pentru un crap! (Canuta, om sucit); Sa nu-l scapi pe fereastra!… pentru Dumn… (Bùbico)

Unele interjecții specializate (formule convenționale specifice limbajului religios) se regăsesc în vorbirea familiara a personajelor: Dumnezeu sa-l ierte, Doamne ferește/iartă-mă, sa (mă) ferească/sa dea Dumnezeu, slava Domnului. Alte locuțiuni interjecționale cuprind expresiile: vai de mine/păcatele noastre/capul ei, păcatele mele, pace buna, sfinte Nicolae, ei bine, ei si, ei bravo. Ei și funcționează ca marca dialogala, solicitând un răspuns, iar ei bravo exprima uimirea: Ei, si…? – Ei! si am trimis-o acuma pe soția mea: sa vedem e-n stare sa-l traducă… (Diplomație); Ei, bravo! se putea fără scrisori?… (Ultima ora…). Ei bine e folosita cu valoare concluziva sau ca preambul al unei expuneri: Pe onoarea mea, nu. Ei bine, tu… tu ești un bărbat devotat și conștiintios… (Dasca prost); Ei bine, preastimatele mele doamne, știți dvs. câte și mai câte trebuiesc, afara de răbdare, spre a ajunge sa obținem o pereche de ghete de lac elegante? (O conferența) Interjecțiile apelative mă (maa, mî, mai) si bre (bri) sunt folosite cu precădere alături de substantive în cazul vocativ. Uneori aceasta asociere are sens peiorativ, sugerând gradul nejustificat de superioritate asumat de locutor fata de alocutor, disprețul sau ironia. Este cazul pedagogului sau al profesorului caragialian (relevante sunt, în acest caz, si indicațiile scenice ale autorului): Mă! prostovane! tu ala ghe colo… Spune-mi tu doară: ce naște ființa și ce naște lucru, mă?, Bravo, mă! prostovane!, Spania-i lângă Portocalia, mă boule, și vitaversa!, Nu Vitavercea, ma! Danimarca, mă! Dania, mă! Dania tatînă-tău! Merji la loc, boule! (Conferința, O inspecțiune).

Valoarea adresativă a interjecțiilor se combină cu diverse nuanăe afective:

– mirarea: Maa, zice popa; mulți copii am botezat de când sunt preot… să va trăiască! dar așa copil sucit n-am mai văzut! (Canuța, om sucit)

– simpatia: Vezi că și eu am greutăți, mă Ioane. (Arendașul român); Mă, Costică!… știi tu la cine ne-am gîndit noi toți trei adineaori?… (Cam tîrziu)

– indignarea, enervarea: Bine, mă! da’ nu vedeți voi ce murdărie? Voi trăiți ca vitele, mă! (Karkaleki); Ia ascultă, măi Stane, ce mă tot fierbi cu diplomație? (Istoria se repetă); Măi! el… mai am doi ani pîna să ies la pensie… douazeci o să mi se pară… (Dascal prost)

– mustrarea: Cu mine sa joci tu, mă! tîngăule mucos? (La conac)

– îngrijorarea: „Mai încet, mă! că mi le dogiți!” și ne înjură… (Duminica Tomii)

– nerabdarea: Haide, bre omule, odată! strigă m.-șa de dincolo… (Reforma)

Apelarea unei persoane de sex feminin se face prin interjecția fa, aceasta dezvoltând un sens depreciativ: Unde-i mă-ta, fa? întreaba d. comisar. (Două loturi).

Multe substantive în cazul vocativ își pierd rolul adresativ, intrând în categoria cuvintelor interjecționale, marcând apropierea sau distanțarea afectivă a locutorului față de alocutor. Câteva dintre ele se folosesc diminutival: nene (neica, ’ne); monser (maser, monsar, mon cher, ma chère), mon bon; frate (fraților), confrate, soro, maică, taică, parintele, vere; domnule (dom’le, domnul meu, domnilor), domnișoara, doamna mea/doamnele mele; madam (mamuazel), musiu; tato, coane (conașule, cocoane), cocoana (conița, coconițelor); amice (bunul meu amic), jupâneasa etc.

Foarte frecvente sunt aparițiile dialogale/discursive ale unor interjecții, situându-se ca recurentă în apropierea celor expresive. În plus, ele își suprapun de cele mai multe ori și o semnificație emotivă. Pot fi întâlnite cu una din urmatoarele valori:

– întarirea unei afirmații: (Pentru numele lui Dumnezeu! coane Manolache, aici ai fost!?) Ei, da, raspunde simplu prezidentul, nu ma vezi? (Sah și mat!); Ei! e greu unui părinte să se despartă de copii așa de fragezi… (Deziderate legitime); Eu zic, coniță, mai bine sa asteptăm baiatul… zău! mai bine să asteptăm băiatul. (Canuța, om sucit); De! nene Iancule; eu ti-am spus: asa e în lumea asta – a se plăti orce consumație! (Tal!); (Acu, dumneata îl cunoști pe Ovidiu de cînd era mic… Stii ce creștere i-am dat!…) Ei! bravo! (Bacalaureat); A! Domnule! e un baiat plin de frumoase sentimente morale… (Slabiciune); Ești teribil, monser, cînd îti abate ție ceva; ești teribil, parol! Lasă-mă, domnule sa termin, și mergem… Ești teribil, parol! (O lacună…)

– atenuarea raspunsului negativ, evitarea raspunsului direct: Zău, nu mai țiu minte, zice dragalașa mea amică… (Lanțul slăbiciunilor); Zău… nu… stiu! (Autoritate); (Mamițo! întreaba încetițor doamna cea tînara, ridicînd capul de pe rezematoare; ce face Misu? doarme?) Ei! aș! Raspunde și mai încet domnul din fața mea. (Luna de miere); Aș! Unde manînc eu d-alea?! Să mă ferească Dumnezeu! eu postesc… (Politică și delicateăe); Apoi de! n-a învațat toata lumea carte ca d-ta! (D-l Goe…); De! zic; știu și eu? (Atmosfera încarcată);

Pai?… eu știu ca le-am făcut. (Arendașul român); A! nu, domnule; cecul este foarte bun… decît fară hîrtiile dv…. (Identitate).

– dezaprobarea: Ei!… Intelectualul e prea blînd fiu ca să-și maltrateze cumva mama. (Intelectualii); (Pocovnicul o ținea întruna că în fundul căciulii îmi pusese cocoana farmece și că iedul și cotoiul erau tot una…) Ei aș! am zis eu. (La Hanul lui Mînjoala)

– îndoiala, ezitarea: Economii? Hm! Zice că face economii… mofturi! (Situațiunea); Ei! ei! Un punct… Apoi aia trubuie ca sa fie conziderat, ma rog frumos la doamna. (Premiul întîi); Bine-bine, întelegem noi, dar… în sfîrsit, tocmai d-aia… parca… de… o femeie singură… (Bacalaureat); Domnul: Ma rog, jupaneasa, știi dumneata unde e strada Pacienții?, Baba: Asta e, maiculița., D.: Ei, aș!… Teribil e de ramolită!… (Căldura mare); (Îti spun eu ca le-ai citit undeva.) Zău, nu… (Dasca prost); E!… mai nimic… fleacuri! (Amici).

– ironia: He!… ca-z doar nu era sa le vaza-n bordei… (Despre cometa)

– dezamăgirea: Dar, de!… asta e soarta noastra a chiriașilor! (De închiriat)

– enervarea: Ei! ce e, soro? ce mai poftești? (Luna de miere).

Tot ca marci dialogale funcționează și interjecțiile ai, ha și a, având funcție interogativă și accentuând o reacție de indignare: Nu puteai merge pe podul Mogosoaii, pe unde e maturat și cu cenuse pe jos? Ai? (Canuța, om sucit); Ai venit iar la belete, ai! Urla batrîna. (Două loturi); N-ați vin’t ieri la școala, ha?… (Emulațiune); Profesorul: Frica, ha?… No, du-che. (Despre cometa); Apoi, de cînd ma freci, amice! cît o sa umblu dupa d-ta?… Cognac, a?… extrafin… Tigarete, a?… Regale, a?… (Accelerat no. 17) Pentru a păstra activă atenția în cadrul dialogului, personajele se folosesc de interjecții fatice:

– Ei! mă întreabă amicul meu. Ai fost? L-ai gasit pe omul dumitale?

– Da, zic eu, rîzînd.

– Ei! ai reușit? ce ti-a zis? (Infamie…)

– Ei! și?

– Ei! și… a vrut el s-o întoarcă, s-o rasucească, s-a contrazis și l-am arestat. (Ultima ora!…)

D.: A!… Spune-i ca sa ne-ntîlnim negreșit., F.: Unde?, D.: Știe dumnealui… Da’ sa vie negreșit., D.: A!… și daca vede pe amicul nostru…, F.: Care amic? (Căldura mare).

Interjecția aha apare îndeosebi în pasajele descriptive, la începutul enunțului, ilustrând că naratorul a decodat mesajul și urmărește atent firul întâmplărilor. Este ți o modalitate de a dinamiza discursul, provocând imaginația cititorului: …Aha! trenul nostru trece pe sub o ploaie; rapăie pe acoperișul vagonului și plescăie pe geam. (Luna de miere); Aha! a venit stapîna cațelului. Alerg la fereastră. (Grand Hotel „Victoria Româna”) Acelașii rol de dinamizare, prin posibilitatea de implicare afectivă a cititorului, revine interjecțiilor prezentative iată (iaca, iaca), iacăta, uite și, mai rar, poftim. Utilizarea lor este:

– deictică, i.e. introduc persoane, obiecte, întâmplări din contextul situațional: Aha! Iată doamna Cutopolu! iată cea mai splendidă, cea mai infatigabilă dintre elegantele bucureștene! (O blană rară); Iată, în rezumat, economia acestui proiect… (Initiativa…); Uite, zice madam Georgescu, căsuțele alea galbene de lîngă bacănie… (Bacalaureat); Poftim. Si-i întind filele mototolite. (Accident parlamentar); În sfîrsit, iacată conductorul cu biletele. (D-l Goe…) – discursiva, i.e. introduc un enunț al cărui conținut este accentuat: Dar iată că se aude prin toata uruiala un sunet de timbru: un tren sosește. (La Moși); Uite, frate Popescule, să lăsăm chestiile de principiu. (Bacalaureat); Pe cînd gîndeam așa, iacată, dau piept în piept cu amicul meu Costica Parigoridi… (Repausul dominical). Se apelează foarte des și la interjecțiile persuasive, în special hai (haide, haideti, aide, ai, a’), ia și poftim, acestea realizând acte directive (ordine, îndemnuri): Haide odată, soro! Ca te las și merg singur! (La Peleș); Ai să mai umblăm… mai rau e cînd șezi! (La Pasti); Ia asculta-mă, de la țară oi fi eu, dar nici așa de prost… (Politica înaltă); Madam Parigoridi… îmi face un semn grațios cu manușa… poftim, nene Iancule, începe! (O conferența). Pe lângă redarea celor mai variate stări fizice și emoționale ale personajelor prin interjecții expresive, I.L. Caragiale a exploatat onomatopeele, vrând sa transpună cât mai exact și efectele sonore ale unor acțiuni: lovitura (fleasc, pac, paf, pac! paf!, sart, sart-part); caderea (bîldîbîc, poc, zdrong); râsul (haha, hahaha, hahahahà, ha-ha-ha, hîhî, hehei); sarutul (toc); mersul agale (hîta-hîta, sotînc-sotînc, tica-taca); fumatul unei tigari; latratul (ham) etc.

Deopotrivă de atent a fost în privința comportamentului social al eroilor săi, facându-i sa se adreseze unii altora și într-o maniera politicoasă, chiar daca uneori adoptă frantuzismele (bonsoar, bonjur/bonjour, merci): Mersi, frate Iancule, zic eu; doua, destul… (Mici economii); Pardon, doamna! Nu vedeti ca nu mai avem loc? (La Moși); La revedere! Bon amusement! Nu ne uitati p-acolo! la revedere! (25 de minute…); Sarut mîna, madam Georgescu, zic eu, apropiindu-mă. (Bacalaureat).

Unele formule de politețe sunt deturnate câteodata în ironie: Intri la „Gambrinus”; te apropii de Mitica și-l saluți; el îți răspunde amabil: Adio! (Mitica); Mersi, nene Caracudi!… Bine ti-ai batut joc de mine, dragutele! (O cronică de Craciun)

Câteva interjectii repetate abuziv sau inconștient au devenit ticuri verbale: no (specific

pedagogului/profesorului și persiflându-l); ei, aș (în Cam târziu, unde se repeta de 9 ori ca enunț independent); uite, vezi?! (în Amici, de 6 ori).

În alte situatii, repetitia mai multor interjectii (fatice, apelative, expresive,

prezentative, marci dialogale) duce la prolixitate, ambiguizând discursul și creând absurdul. Cum sa înteleg țăranii ilustreaza exasperarea produsă de limbaj. Ambiguitatea textului rezultă și din încălcarea maximelor cooperării: maxima calității (nu exista certitudinea ca informația oferită este adevarată) și a relevanței (locutorul formuleaza înadins enunțuri neclare, obscure):

– Hei, mă din casa! – Cine? – Tu! – Eu? – Păi cine! – Ce-i? Cum ce-i? – Păi ce-i? – Ai o scrisoare! – Cine, mă? – Tu. – Eu? – Păi cine. – Ad-o-ncoa! – Ce, mă? – Scrisoarea. – Ce scrisoare? – Stiu eu ce scrisoare? – Trebuie sa platesti! – Ce, mă? – Cum ce? – Ce sa platesc? – Porto. – Cine? – Tu. – Eu? – Pai tu. – Ce porto, mă? – Iaca porto. – Cum asa? – Pai, stiu! – Nu i platită? – Ce? – Scrisoarea. – Ehei! – Cum ehei? – Ai să dai, mai? – Ce? – Bani. etc.

Fără doar și poate interjecția este o parte de vorbire cu o putere latentă de sugestie. I.L. Caragiale a mizat cu succes pe infinitele ei semnificații, dând naștere unor personaje unice, unele dintre ele „împietrite” în propriul limbaj. Este impresionantă cantitatea de interjecții folosite în Momente ți schițe . Fără apelul la contextul lingvistic și situațional, multe dintre ele ar fi fost dificil de decodat. Nu am încercat decât să exploatăm câteva dintre semnificațiile lor și să relevam unicitatea stilului caragialian prin folosirea acestora.

Prin faptul că trăiesc adesea momente conflictuale, personajele își ies din fire și înjură ca orice oameni. Nu mă voi referi la blestemele lirice cu o veche tradiție în literatura noastră din vechime până la Arghezi și parodia lui Topârceanu, și nici la injuriile directe din poezia contemporană,. Ci numai la personajele literaturii de imaginație care își răcoresc nervii prin rostirea de cuvinte mai mult sau mai puțin grele. La I.L. Caragiale, numirea preopinentului moftangiu sau mai ales măgar este o insultă destul de gravă. Citind că, în scrisoarea caldă de recomandare, un amic îl făcuse de fapt măgar, povestitorul replică prin palme. Invers, la palmele primite de Mache, Lache îl numește măgar. Doar pentru că le spune urecheați mai mari ca el, fanii măgarului tenor îl bat măr pe Ion. Gudurău când se revoltă politic numește guvern bandiți.

Este înjurat la rândul său de dumnezei mami. Nu pare grav. În rest, tot lucruri benigne care nu ar putea constitui azi prilej e mare supărare: moftolog, „nifilist”, mangafa, mitocan, prea sec, mazetă. Chiar în atmosfera încărcată politic, bandiții și mizerabilii sânt numiri maximale. Blestemele sânt mai colorate. Zița își blestemă viața – a dracului și-afurisită – pentru că nu merge la Iunion îi urează soră-sii – parol – s-o îngroape. Mitocanul Țircădău e calificat disprețuitor: pastramagiule, dar azi nu vedem de ce ar fi asta o vorbă de rușine. Călătorul din Bubicó blesteamă cîinele în gînd să-l ajungă turbarea – vedea-te-aș la Babeș. Blestemul îi dă, se vede, idei pentru că scoate cățelul din așternutul coșului său tocmai sub pretextul pericolului de turbare prin supraîncălzire. Îl duce să ia aer și îl face scăpat pe fereastră. Apoi șoptește diabolic stăpînei un blestem devenit imposibil: mînca-i-ai coada! Trebuie să regretăm că cele mai cumplite injurii și blesteme ale literaturii noastre ne rămîn necunoscute. Exact prin arta prozatorului – Mateiu Caragiale – de a le descrie fără să le numească. Le rostește, la beție, Pena Corcodușa. Ce va fi spus ea încît să-l lase pe Pirgu însuși cu gura căscată nu vom afla și probabil nu-și imagina nici măcar autorul. Pirgu îl face pe Pașadia nebun, iar acesta replică prin bufon abject. Cam atît, sîntem încă în belle epoque. Dar și în lumea bună, unde o stăpînă ca madame Piscopesco își poate denumi servitoarea, față de terți, "dobitoaca". La Kirițescu, guvernanta nemțoaică, "Fraila", înjură atît stăpînii, cît și slugile (țigan împuțit). Doamna casei o face și ea dobitoacă, dar este auzită de apriga femeie ce nu rămîne datoare. La alt nivel social, se vorbea mai crud. Topârceanu descrie un conflict de stradă comercială printr-o minunată perifrază: un combatant își exprimă dorința de a face amor cu Paștele matern al celuilalt. Nici văduva ultragială a lui I.L. Caragiale nu îi va reproduce judecătorului insultele lui Iancu Zugravul rezumîndu-le sub: facu-ți, dregu-ți. Nu se înjură deloc la Camil Petrescu, deși se merge cu birja. Autorul e preocupat doar de tensiunea intelectuală a pasagerilor. Asupra limbajului frust al conducătorilor de vehicule, un personaj al lui Panait Istrati povestește anecdota vizitiului care îl transportă pe mitropolit. Nu își permite limbajul obișnuit și caii nu percutează. Pasagerul, în criză de timp, dă dezlegare la sudalme și echipajul ia viteză. La destinație, înalta față îi va reproșa doar că a înmulțit în injurii evangheliile, apostolii, tainele și arhanghelii. Birjarul răspunde că a făcut-o conștient pentru că patru, șapte, doisprezece sânt numerale prea mici pentru o înjurătură savuroasă, cum se cuvine pentru o deplasare veloce. Caii lui funcționează pe numere mari.

E bizar că harabagiul lui Creangă nu înjură, poate tot de sfială față de jupînița transportată. Vorbe tari la autorul Caprei cu trei iezi se află doar în ilustra Poveste a poveștilor. Conflictul e chiar declanșat de nervozitatea țăranului care, întrebat ce seamănă, răspunde cu obrăznicie. Dumnezeu răspunde cu blestem, urându-i să răsară exact ce a pretins, și uimindu-l pe Sf. Petru cu vorba buruienoasă. Se pare că puterea de anticipare a Domnului e slabă: blestemul se dovedește rentabil țăranului, ce-i drept sfătuit de o babă care a tăiat lemne pe unde dracul însuși abia a cules surcele. Baba primește ca răsplată un "vraf" de produse agricole. Ea indică țăranului că, pentru încetarea acțiunii, elementele recoltate trebuie suduite: Ho, ho, haram nesățios. Iată că injuria are efecte depresive! Până să afle de posibilitatea valorificării, agricultorul are timp să înjure savuros: băga-mi-aș genunchiul în vîjoiul cui știu eu.

Ca și birjarii, militarii, mai ales gradele mici, înjură mult, desigur doar pe inferiori, dar fără sclipire. Excepție face un plutonier de la Brăescu care avertizează un soldat: mă bag în famelia mă-tii. Lumea interlopă și suburbană a lui Eugen Barbu nu înjură. Când e cazul, hoții și gunoierii se insultă ceremonios ca niște prelați. Ucenicul își exprimă disprețul cu vorbe blânde: ca mielul ești, Treanță. Tu în pat ai să mori. Blestemul pentru niște oameni de acțiune ca tâlharii e moartea bună. Alt personaj, un vânzător ambulant de ziare din zona Gării de Nord, își câștigă existența și amintind, ca o piază rea: ai să mori, ai să mori. Se lasă alungat contra cost. La îndemnul unui negustor, se duce pe pragul concurentului și strigă moarte pomanagiilor.

Cu totul altfel stau lucrurile la Marin Preda. Colecția de înjurături a personajelor acestuia, rurale și urbane, este inegalabilă în literatura română. Încă din Moromeții personajele înjură abstract, chiar metafizic: …tu-ți strădania mă-tii, …adineaurea mă-tii. Nevasta e înjurată cu un regionalism inedit fa, dosădito. Blestemul curent la Siliștea e lovi-o-ar moartea (de vorbă, de Guică, de Bisisică). Catrina Moromete își blesteamă neamul oximoronic și exorcist: neamul, lovi-l-ar moartea, să nu se stingă! Deci ea invocă moartea, tocmai ca neamul să nu se stingă. Superb rînd și probabil cules de autor direct de la sursă! În toane bune, Ilie Moromete concede nevestei o moarte asistată religios: lovi-te-ar moartea cu popa-n brațe. Alt personaj urează: prăpădi-te-ar cîinii. Poreclele sînt însultătoare: Guica, Pațanaghel, Guica al doilea mai prost, Jupuitul, Chiorul (numele real e chiar mai rău – Bălosu). Urîtă e chiar A lui Parizianu, care amintește jignitor condiția de bastard a numitului.

Cel care înjură de lucruri concrete (briceag, candelă etc.) e Cocoșilă. El își abordează prietenii cu pîrlitule, prostule. Cu neutrii și dușmanii e mai sever: mănînci c… Dar înjurăturile nu sînt serioase. Cînd înjură Țugurlan, lumea sare-n sus. Numai Moromete neagă cu superbie că a fost insultat (nu, pe mine m-ai combătut). }ugurlan totuși îndeamnă țăranii să se c… în ea de politică. Ulterior, Niculae Moromete o va face, intrînd în partidul comunist.

Frații se înjură între ei fără reținere (boule, plăvane, tîmpito, țestosule). Un blestem inedit e adresat lui Niculae de soră-sa: stare-ai bumben. Ilie însuși e siderat, precum Pirgu de Corcodușa, de expresia care îi este tradusă: să fie bolnav și să stea cu dosul în sus. Marin Preda are și un fragment, în Viața ca o pradă, unde teoretizează asupra diferențelor de înjurături între regiunile istorice. Călca-te-ar vaca neagră a unui coleg ardelean nu îl impresionează ca o insultă reală. Acesta în schimb nu pricepe munteneasca injurie… în cur pe mă-ta. Adică de ce, la insulta de a fi sodomizat preopinentul, se adaugă și mama acestuia. Mai inventivă e sudalma, pe care se pare că Preda nu o cunoștea, că ar fi citat-o: muri-mi-ar mă-ta. Ea sugerează, pe lîngă urarea macabră, că între înjurător și mama inamicului există o anumită relație!

Și în Cel mai iubit… personajele înjură din belșug. Un deratizator își precede înjurătura bîlbîită bab în bida mă-sii, cu interjecția disprețuitoare jjj… Necazurile, literar vorbind, încep cînd autorul pune și lumea universitară imediat postbelică din Cluj să înjure ca la ușa bordeiului Guicii.

Un episod original legat de înjurături apare în romanul lui Constantin Chiriță Cireșarii. Un ingenios cireșar, stabilește detectivistic identitatea unui șofer după înjurăturile folosite și își pune ciracii, aspiranți și ei la sublimul titlu de cireșar, să-l identifice pe camionagiul care ar înjura de pămătuf.

După 1989, restricțiile la cuvinte cad. De acest lucru a beneficiat mai ales teatrul unde limbajul crud este folosit și azi din belșug pentru a sublinia realismul acțiunii. Așa a apărut piesa Ziua futută a lui Nils de Ștefan Peca și Morți și vii de Ștefan Caraman. În aceasta, personajele sînt niște autopsieri. Ei nu pot rosti nicio frază care nu conține cuvinte convențional denumite "obscene". Cum ele sînt relativ puține, dialogul devine extrem de monoton. Mai colorat este un personaj dintr-o piesă de T. Herghelegiu, un crainic radio care, cînd nu e la microfon, se descarcă repetînd obsesiv gîții mă-tii.

3.3. Interjecțiile în operele literare franceze .

Ceea ce am evidențiat pe parcusrsul întregii teze este faptul că interjecțiile sunt adesea încărcatăe de o dimensiune afectivă de excepție utilizate în diversele opera literare subliniind valoari stilistice care –i dau o încărcatură afectivă de excepție. Aceasta relevă o diversitate de stări private din toate perspectivele: bucurie, surpriză, surprindere, îndoială, ironie, admirație, plăcere stupiditate, rugăminte, etc.

Este indiscutaabilă importanța operii lui V. Hugo repreyentatntul de bază al romantismului franceză.. Opera sa abundă într-o suită de carctere, personajelor atribuindu -le un rol de bază atît prn caracteriyarea directă cît și cea indirectă. Pe lîngă aceasta trebuie să menționată și apelarea la inconctive, interjecții apelative, onomapopei ce stăruie asupra emotivității substanțiale ale personajului. Această emotivitate este reflectată atît în operele lirice cît și în proză. Pentru a aduce argumente viabile am luat în discuție una din poieziile lui V.Hugo cu titlui Reverie. Predilecția pentru această operă se datorește frecvenței utilizării interjecției universale Oh și în limba franceză, dar cu anumite schimbări privînd funcția sau nuanț semantică ce o exprimă de fiecare dată intr-un un anumit context stilisstic. Hugo îsi va începe discursul său poetic utilizînd foarte fecvent interjecția oh, legată foarte des de starea sa de spirit de melancolie, tristețe, revoltă.

Toate aceste cauzate și de experianța vitală pe care a avut-o, în primul rînd discrepanța cauzată de dilema privind ierarhizarea păturilor sociale exprimată foarte aprig în Les Miserables, moartea fiicei sale Leopoldine, și nu în ultimul rînd exilul său. Gradul de emotivitate al operelor lui Victor Hugo este unul incontestabil. Această justețe o putem reliefa prin prezența chiar de la începutul poieziei Reverie a interjectiei Oh-c are in cazul acesta va sublinia disperarea, dezilusionarea eului liric, dezamăgirea sa. În al doilea caz fiind repetată aceeași interjecție va denota o altă nuanță și anume: incertitudinea, nesiguranța, starea dubioasă, care îl aduce într-o stare de confuzie, de dezechilibru spiritual.

Oh! laissez-moi! c'est l'heure ou l'horizon qui fume

Cache un front inegal sous un cercle de brume,

L'heure ou l'astre geant rougit et disparaît.

Le grand bois jaunissant dore seul la colline.

On dirait qu'en ces jours ou l'automne decline,

Le soleil et la pluie ont rouille la foret.

Oh! qui fera surgir soudain, qui fera naître,

Lâ-bas, – tandis que seul je reve â la fenetre

Et que l'ombre s'amasse au fond du corridor,

-Quelque viile mauresque, eclatante, inouie,

Qui, comme la fusee en gerbe epanouie,

Dechire ce brouillard avec ses fleches d'or !

Qu'elle vienne inspirer, ranimer, o genies,

Mes chansons, comme un ciel d'automne rembrunies,

Et jeter dans mes yeux son magique reflet,

Et longtemps, s'eteignant en rumeurs etouffees,

Avec les miile tours de ses palais de fees,

Brumeuse, denteler l'horizon violet!

Victor Hugo, Les Orientales (1829), Coli. Ldp Classiques D'aujourd'hui, ed. Lgf, 2000.

În exemplul citat am observat faptul ca nu putem despre o valoare standart ale unei și aceleași interjecții nici în cazul lui Hugo pentru că una și aceeași interjecție poate reflecta pe lingă sentimentele cauzate de stările depresante, și alte nuanțe chiar în opoziție precum: admirația , entuziasmul vital.

„Oh ! comme Ies oiseaux chantaient au fond des bois !

Comme l'eau caressait doucement le rivage !

Je vis venir â moi, dans Ies grands roseaux verts,

La belle fille heureuse, effaree et sauvage,

Ses cheveux dans ses yeux, et riant au travers.”

V. Hugo, Les contempIations (1855).

Pe lângă faptul că interjecția oh relevă o nuanță semantico-afectivă, aceasta se caracterizează și prin funcția ei reverențială atunci când vine cu un apel, cu un îndemn destinat cititorilor.

Oh! Je ne vous hâtez point de murir vos pensees!

Jouissez du matin, jouissez du printemps;

Vos heures sont des fleurs l'un â l'autre enlacees;

Ne les effeuillez pas plus vite que le temps.

Interjecția oh poate releva și sentimentul de nostalgie sublimă exaltînd frumusețea anilor care sau scurs foarte repede din frumoasa perioadă a vieții precum este tinerețea. Aceasta perioadă feerică a vieții este refleatată în opera Barbara de către J.Prevert.

Sur le băteau d'Ouessant

Oh Barbara

Quelle connerie la guerre

Qu'es-tu devenue maintenant

Sous cettepluie defer

Defeu d'acier de sang

Et celui qui te serrait dans ses bras

Amoureusement

Est-il mort disparu ou bien encore vivant

Oh Barbara

Il pleut sans cesse sur Brest

Comme il pleuvait avant.

Interjecția joacă un rol important atât în operele lirice cât și în proză deoarece acestea sunt îmbibate cu diferitele conotații stilistice care degajă starea de spirit al autorului. Ne vom opri în egală măsură la analiza valențelor exprimate de către interjecția oh gratie caracterului polivalent și multitudinii de aspecte emotive pe care le exprimă. De exemplu:

—Oh! Je suis resistante! Ma jupe est lourde de pluie, j'ai les pieds trempes, et je ne me changerai que dans deux heures! Mais on ne fait rien, tu es lâ.

—Tu te negliges trop, Rose. Tu meprises trop…" Elle l'interrompit, croyant que c'etait

une louange!

Rupture (p 100) FrangoisMAURIAC.

În acest context interjecția oh subliniază o siguranță imobilă, stabilă, iredutabilă. Siguranța sau poziția fermă sunt acele valori care scot în evidentă persoana cu un caracter puternic, rezistibilă, convinsă, în cazul dat personajul principal ce este convins în propriile forțe și care nu are nici o temere privind circumstantețele, și cu atât mai mult consecințele.

O altă nuanță stilistică a acestei interjecții este nostalgia anilor ce sau scurs foarte repede și nu rămânem decât cu regretul și amintirile plăcute care s-au cristalizat pentru toată viața.

Exemplu: Oh! Ies lettres! Ca ne prouve rien… Moi aussi, j'ai recu de belles lettres. Et pourtant je suiș inquiet.

Le retour d'un prisonnier p 129 Andre Maurois.

De același statut complex putem vorbi și în cazul interjecției simple: «ah».Utilizată fiind într-o multitudine de contexte valoarea ei este strict dependentă de împrejurările ei lingvistice, aici trebuie pus în considerație și factorul geografic chiar daca este o interjecție universală. susținem că totul depinde de natura biologică a omului influențat de climatul în care trăiește și temperamentul colectivității în care se formează.

Exemplu: „Le desert. J'etais seule. Ah, comme c'etait calme et paisible autour, Ies gens endormis, Ies fenetres noires, sauf une ou deux derriere lesquelles quelqu'un veillait comme moi, seul, tranquille, jouissant de sa paix ! Je me suiș mise â aimer mes devoirs peu â peu”.

J'etais seule Christiane Rochefort Lespetits enfants du siecle p 24

În contextul dat interjecția ah denotă liniștea sufletească, echlibrul emoțional al personajulu principal inundat în liniștea nopții și bucurîndu-se de plăcerea de a rămîne unul singur în liniștea salvatoare a nopții de turbulența codiciană. Insă cu toate aceste interjecția ah ca și în cazul interjecției oh poate reflecta și starea de alertă totală. Astfel vom cita: Ah ! vous voulez savoir pourquoi je vous hăis aujourd'hui. II vous sera sans doute moins facile de le comprendre qu'â moi de vous expliquer ; car vous etes, je crois, le plus bel exemple d'impermeabilite feminine qui se puisse rencontrer.

Claire ETCHERELLI, Elise on la Vraie Vie ;Lesyeux despauvresp 89

In acest caz indignarea este transmisă cu adevarat, o revoltă interioară care se manifestă prin exteriorizarea regretului durerii cauzată de incapacitatea de a iubi.

Pe lîngă diversitatea valorilor afective pe care le poate exprima interecția ah poate reprezenta și o formulă de adresare, un appel, o formulă de încurajare .

Exemplu: „Ils y sont. Qa va. Et le pare-soleil ? Aie, dechire ! Vous ecrivez : pare-soleil dechire. Ah, mais ii faut aller vite, regardez ou nous sommes”

Sur la chaîne… J.P.Curtis

Apelînd la aceste fragmente ale operelor literare am demostrat polivalența semantică și stilistică ale interecțiilor. Astfel am dedus următoarea concluzie că interjecția poată un accent semantico- afectiv al locutorului ce trasmite un mesaj pe care îl lasă pe receptor să decodifice diversitatea nuanțelor în dependentă de intonație chiar dacă este cazul de ana și acceași interjecție.

Concluzii

Luând în considerație că studiul pe care m-am axat este unul comparativ trebuie explicate cele două ipoteze una care este mult mai generală – în care se explică că limbile au un caracter mai mult sau mai puțin interjectiv și altă ipoteză mai particulară în care s-a demosntrat faptul ca printre limbile romanice limba română este mai interjectivă decît limba franceză. Aceste ipoteze de pragmatică interculturală pornesc de la observațiile empirice care reprezintă cele mai concrete și veridice argumente în investigațiile lingvistice. În primul rînd acest studiu va marca nuanța echivalentă ale interjecției eh bien(1) în română scoțind în evidență faptul ca pe lîngă structura sonoră practic identică există și difergețe în funcție de uz. În al doilea rînd abordarea contrastivă fondată pe cercetările în planul traducerii expresiilor din franceză în română am dedus că: româna utilizează mai degrabă interjecțiile primare în raport cu franceza care preferă planul secundar, și plus la aceasta interjecțiile în limba română sunt marcate. Toate aceste argumente pledează în favoarea unui stil cominicativ mai interjectiv pentru limba română în raport cu limba franceză.

Încercând a traduce în limba farnceză o unitate interjectivă din limba română, am remarcat ca interjecțiile apelative fie ( primare sau secundare) sunt mult mai dificile în traducere sau găsirea unui echivalent, ca în cazul traducerii unei interjecții din franceză în română. Aceste două stiluri de cominicarenumite și moduri pragmatice sunt diferite atât pentru română cât și pentru franceză.

Este indiscutabil faptul că mecanismele complexe de natură lingvistică precum: mecanisme fonetice, flexionre, semanctico- pragmatice și tot odată cele afective, cognitive, interlocutoare, interactive cooperează între ele și se află într-o strînsă legatură pentru a produce enunțuri complete și desinestătătoare sub toate aspectele, păstrînd și conținutul implicit pe care în ultimă instanță o numim interjecție

Percepem interjecția ca pe un modalizator epistemic de natură enunțiativă, evaluativă, axiologică și interactivă. Interjecția este un semn lingvistic cu statut triplu: indicațional, iconic sau simbolic. Vocația performativă și delocutivă a anumitor clase de interjecții asigură acestei parti de vorbire adică interjecția o proeminență de comunicare.

Rezumat:

Putem afirma cu certitudine ca interjecția este o parte de vorbire invariabilă care impune caracteristicile și valențele sale atât în româna cât și în franceza. Astfel distingem în ambele limbi cele două forme:(cele simple și compuse), aceleași funcții semantice și stilistice. Pentru că interjecțiile pot exprima atât o emoție spontană (bucurie, suparare, surpriză, tristețe, admirație, durere etc.) adresînd un mesaj scurt destinatarului, printr-o salutare, ordin, indicație s.a. Deasemeni realizînd cu aproximație o imagine sonoră a unui eveniment, strigatul unui animal, o ezplozie, un oarecare zgomot.

Cu toate acestea numeroase interjecții sunt lipsite de conținut semantic fix sau standart. De exemplu: interjecția ah! poate exprima în același timp surprizăa decepția, bucuria, indoiala, admirația, suferința etc. Același lucru și pentru interjecțiile: Oh, euh care pot transcrie diferite sentimente. În vorbiorea orală interjecția își preia sensul, ea se distinge mereu printr-un accent și interlocutorul decodifică conținutul și nuanța semantică prin intermediul intonației celui ce a pronuntaț-o.

Alături de interjecții servînd la exprimarea unui sentiment, există unele nuanțe care au drept rolul de a menține ori întrerupe comunicarea între receptor și interlocutor, aceasta nu este altcevea decît funcția fatică a limbajului. Allo ! permite deasemenea locutorului de a intra în comunicare cu corespondentul său. Deci ajungem la concluzia că în afară de rolul interjecției ca identificator a registrelor vorbirii(standat) ea se identifică foarte des și cu vorbirea vulgară Interjecțiile sunt foarte des întilnite în povestioarele pentru copii unde limbajul este unul simplu accesibil și nu unul pompos.

O altă justețe e că interjecția realiefează și cauza emoției exprimată de subiectul pe care o pronunță. Ele sunt identificate din accelasi punt de vedere ale strigateleor și zgomotelor din natura cu diferență decisivă. La fel ca în situația dată strigătul cocoșului sau zgomotul unei pietre care cade în apă. Prin urmare interjecția prezintă direct împrejurările interjective. Rolul primordial al interjecției constă în dimensiunea sa afectivă care preia alură în operele literare ce încarcă conținutul de o expresivitate accentuată, fie a laturei spirituale ori ale celei pragmatice constrînsă prin substanța conținutului.

Resumé

On peut affîrmer avec certitude que l'interjection c'est une pârtie du discours invariable qui impose ses caracteristiques en franҫais et en roumain, c'est- â- dire on distingue Ies memes formes comme: (simple et composées), les mêmes fonctions sémantiques et stylistiques. Car elle peut exprimer une emotion spontanee (joie, colère, surprise, tristesse, admiration, douleur, etc), adresser un message bref au destinataire (acquiescement, denegation, salutation, ordre, etc), ou encore realiser — approximativement — une image sonore d'un evenement (cri d'animal, explosion, bruit quelconque, etc).

En revanche des nombreuses interj ections sont depourvues du contenu sémantique: ah ! peut exprimer a la fois la surprise, la deception, la joie, le doute, etc. Il en va de même pour euh!, oh!, etc. qui peuvent traduire differents sentiments. C'est â l'oral que l'interjection prend son sens. Elle porte toujours un accent et d’interlocuteur en decodant le contenu selon l'intonation avec laquelle se prononce.

A coté des interjections servant à l'expression d'un sentiment, il en existe certaines qui ont pour rôle d'établir, de côntroler ou d'interrompre la communication entre locuteur et recepteur : c'est la fonction phatique du langage. Allo ! permet ainsi au locuteur d'entrer en communication avec son correspondant. Donc on arrive à la conclusion que sauf que l'interjection joue un rôle important et comme identificateur du registre du langage (courant) surtout dans les discours populaires (vulgaires) très accentues dans les comptines enfantines. Une autre justesse c'est que 1'interjection est reliée de manière indexicale ou causale a l'emotion eprouvée par le sujet qui le prononce.

Elles sont donc identiqués de ce point de vue aux cris et bruits du niveau 1, avec la difference decisive qu'elles constituent des signes linguistiques, ce qui n'est pas le cas, on le rappelle des cris et des bruits. De même que le cri du coq ou le bruit de la pierre qui tombe dans l'eau «indiquent » qu'il y a un coq qui crie et que quelque chose est tomb â l'eau, la production d'une interjection emotive « indique» que celui qui emet l'interjection eprouve l'emotion en question.

De faҫon plus precise même, semblable a la relation indexicale fumée-feu, il s'agit d'une relation indicielle ou l'emotion fonctionne comme cause directe de l'interjection. L'emotion provoque directement l'occurrence interjective, de telle sorte que celle-ci fait pârtie, en tant que sa manifestation, de l'emotion elle-même. Mais le rôle primordial de l'interjection consiste en sa dimention affective qui prend allure dans les oeuvres litteraires qui charge le contenu de l'expressivité, affectivité qui mit en scene soit la coté spirituelle, soit la coté pratique contraine par la substance du contenu.

Bibliografie:

Dicționar de științe ale limbii, București, Editura Nemira, 2001.

Andrei, Mihail, Ghiță, Iulian, Limba română. Fonetică, Lexicologie, Morfosintaxă,

București, Editura Corint, 1996.

Caracostea, D., Arta cuvântului la Eminescu, Iași, Editura Junimea, 1980.

Idem, Expresivitatea limbii române, Iași, Editura Polirom, 2000.

Câmpeanu, Eugen, Stilistica limbii române. Morfologia, Cluj-Napoca, Editura Quo Vadis,1997.

Constantinescu Dobridor, Gheorghe, Dicționar de termeni lingvistici, București, Editura, Teora, 1998.

Idem, Morfologia limbii române, București, Editura Vox, 1996.

Coseriu, Eugenio, Introducere în lingvistică, Cluj [-Napoca], Editura Echinox, 1995.

Coteanu, Ion, Gramatică. Stilistică. Compoziție, București, Editura Științifică, 1990.

De Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Iași, Editura Polirom, 1998.

Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Iași, Institutul European, 1999.

Dragomirescu, Gh. N., Dicționarul figurilor de stil, București, Editura Științifică, 1995.

Idem, Mică enciclopedie a figurilor de stil, București, Editura Științifică și Enciclopedică,1975.

Drașoveanu, D. D., Teze și antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, Editura Clusium,1997.

Găitănaru, Mihaela, Adjectivul în limba română, Pitești, Editura Universității din Pitești, 2002.

Ionescu, Cristina, Cerkez, Matei, Gramatică și stilistică, București, Editura All Educational,1997.

Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, București, Editura Științifică, 1975.

Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Iași, Editura Polirom, 1997.

Idem, Introducere în stilistică, Iași, Editura Polirom, 1999.

Idem, Structura stilistică a limbii române contemporane, București, Editura Științifica Enciclopedică, 1986.

Miclău, Paul, Interjecțiile, în Semiotica lingvistică, p.179-186, [Timișoara], Editura Facla, 1977.

Munteanu, Ștefan, Stil și expresivitate poetică, București, Editura Științifică,1972.

Negreanu, Constantin, Procedee stilistice. Rima și aliterația, p.185-204, în Structura proverbelor românești, București,Editura Științifică și Enciclopedică, 1983.

Oancea, Ileana, Semiostilistica, Timișoara, Editura Excelsior, 1998.

Petraș, Irina, Teoria literaturii. Dicționar – antologie, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1996.

Seche, Luiza, Seche, Mircea, Dicționarul de sinonime al limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic, 1999.

Vianu, Tudor, Studii de literatură română, București, Editura Didactică și Pedagogică,1965.

Ala Bujor, Dictionnaire de la langue franqaise, Smilitudes et contraires, Epigraf, 2000

Annette Runge, Technîques de classe. Activites ludiques, Cle International, Paris, 1993

Annette Runge, Technîques de classes. La BD, Cle International, 1995

Armeo, Andy, Formulettes d'elimination recueillies a Saint-Nazaire, en Briere et dans la presqu'île guerandaise, Universite de Nantes .Centre d'Etudes metriques, 1988.

Amusons amusette. Comptines, formulettes, rondes […], recueillis dans Ies Deux-Sevres en Poitou, par un groupe d'institutrices (livret d'accompagnement), UPCP/Geste paysanne, s.d. [1975].

Baucomont, Jean et al. Comptines de langue franqaise, Paris : Seghers, 1970 [1961]

Bay, Andre. Tresor des comptines, Paris : Club des Libraires de France, 1961 ; 2« ed., 1996

Bazin, Herve. Leve-toi et marche, Paris : Grasset, 1952. Belleret, Robert, Ies Bruyeres de Becon, Paris

Cargo, Francis. Perversite, Paris : J. Ferenczi et fils, 1925.

Cayrol, Jean. Les Enfants pillards, Paris : Seuil, 1989 [1978]

Chalumeau, L. Neuilly, Brule-t-il ?, Paris : B. Grasset, 1997

Coulonges, Georges. La Terre et le moulin, Paris : L.G.F., 1985 [1984]

Cristine Tagliante, La classe de langue, Cle International, 1995Claude Germain, Le point sur la grammaire, Cle International, 1998

Carmen Vera Perez, E.O.I. de Hellin – Espagne, La bande dessinee francophone

Desroche H. (1971), Apprentissage en sclences sociales et education permanente, Les Ed. Ouvrieres

Delalande, Julie. La Recre expliquee aux parents, Paris : L. Audibert, 2003

Gerber, Alain. Le Faubourg des Coups-de-trique, Paris ; L.G.F., 1982 [1979]

Goldenberg, Daniel. Papa poule, Paris : L.G.F., 1989 [1980] (Le Livre de poche ; 5688).

Găitănaru Ștefan – Gramatica Actuală a Limbii Române (morfologia), Pitești,  Editura Tempora, 1998

Gravei R. J. (1978), Guide methodologique de la recherche, Sillery-Presses de L'universite du Quebec

Gerard Vigner, Enseigner le FLS, Cle International, 1995H.G.Widdowson, Une approche communicative de l'enseignement des langues, Hatier, 1992

http://www.morfologia.ro/schimbarea-valorii-gramaticale-7/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Interjec%C8%9Bie

Anexa 1.

Anexa 2.

Onomatopeea

Onomatopeea este un cuvânt alcătuit pe modelul armoniilor imitative, prin care se imită sau sugerează sunete naturale.

Ex.:Tropotele de pe coridor i-au determinat să iasă din sala de ședințe.

Introduce afirmații și replici, exprimând: a) nedumerire, șovăială, nesiguranță; b) resemnare; c) nepăsare față de cineva. Apoi de! ce să-ți fac!; d) supărare; e) ironie.

(Introduce replici care exprimă o atitudine de negare sau de dezaprobare) Ia te uită, asta-i acum. [Var.: (1, reg.) dă, (2, pop.) dec interj.] – Onomatopee.

Exclamație cu care se îndeamnă caii la mers. – Onomatope

Interjecții care redau o senzație fizică sau o stare sufletească. În mod teoretic, toate reacțiile afective pot fi exteriorizate cu ajutorul interjecțiilor. Cu toate acestea, numărul interjecțiilor nu e deosebit de mare, deoarece, cu excepția cîtorva cazuri, prin aceeași interjecție pot fi redate mai multe stări sufletești sau senzații:

Anexa 3.