Intergrafemele. Functii Si Distributiedoc

=== Intergrafemele. Functii si distributie ===

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

MASTERAT STUDII DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

DISERTAȚIE

Conducător științific,

Lector univ. dr. Ovidiu DRĂGHICI

Absolvent,

MANICI I.A. Alexandra Florentina

Craiova

2015

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

MASTERAT STUDII DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

Intergrafemele. Funcții și distribuție

Conducător științific,

Lector univ. dr. Ovidiu DRĂGHICI

Absolvent,

MANICI I.A. Alexandra Florentina

Craiova

2015

CUPRINS

Introducere…………………………………..………………………………3

I. Istoria ortografiei românești …………..………………………….8

II. Principiile ortografiei românești……………………………………………10

III. Ortografia și structura morfologică……………………………………..29

Concluzii……………………………………………………………………….51

Bibliografie……………………………..……………………………….…54

INTRODUCERE

Ortografia limbii române este fonetică (mai bine spus fonologică), afirmație ce poate fi considerată absolut valabilă doar atunci când se are în vedere opoziția cu alte tipuri de scriere – pictografică sau figurativă, ideografică, silabică – sau cu ortografii esențial etimologizante adaptate și susținute de alte limbi.

O scriere prin excelență fonetică (analoagă celei folosite exclusiv de specialiști), pe lângă faptul că este irealizabilă într-un cadru normal de comunicare lingvistică, nu ar putea să-și exercite funcțiile interne, afectând transmiterea informațiilor – fapt sesizabil mai ales într-o perspectivă diacronică. În plus, ar fi costisitoare pentru economia limbii, realitatea rostirii fiind practic constituită din fapte unice și irepetabile.

Un sistem ortografic trebuie așadar să dea seama de relațiile complexe existente între o limbă (în forma ei scrisă) și comunitatea vorbitorilor, stabilind un echilibru între ponderea diferitelor criterii luate în considerare pentru adoptarea unor soluții privind corespondența celor două coduri.

Valoric e demonstrat că scrierea care notează fonemele este rezultatul unui proces firesc de evoluție a limbilor naturale. Este, astfel, firesc ca o limbă modernă, cum este limba română, să se afle în posesia unei ortografii fundamental fonologice.

Eticheta de "fonologică" explică în mare parte realitatea faptelor de ortografie: nu se urmărește surprinderea, delimitarea și inventarierea tuturor variațiilor din rostire, ci numai a unor categorii ce reunesc trăsăturile esențiale și comune ale unor fapte de limbaj cu aceeași funcție. Fiind vorba de sunetele articulate, această manieră de a transpune vizual lanțul vorbit vizează delimitarea unităților identice funcțional, fie că e vorba de analiza subiectivă, empirică în sunete-tip sau de descrierea fonemelor și, bineînțeles, de raportarea lor la unitățile sistemului grafematic.

O serie de alți factori (ce țin, fie tot de caracterul natural al limbajului, fie de orientarea lui din afară), impun ca scrierea să oglindească și alte realități decât pronunțarea reală.

Astfel, într-o stare de limbă considerată ca atare, ne aflăm în fața diferitelor rezultate ale manifestărilor limbii (adesea divergente), implicând mai mult sau mai puțin direct "urme" în aportul ei scris. Redarea în cadrul grafic a realității lingvistice într-un moment bine definit presupune în primul rând continuitatea cu realitatea imediat anterioară. Strict sincronic putem spune că scrierea în acel moment oglindește modul cum s-a scris și mai ales modul cum s-a pronunțat. În ciuda faptului că în mod real (dar oarecum inconștient – știut fiind faptul că schimbările lingvistice sunt sesizabile în diacronic) există diferențe între rostiri sau grafii (nu neapărat consecutive primelor) contemporane și cele selectate încă (!) de normă, un sistem ortografic "rigid" asigură stabilitatea limbii scrise în plan sincronic și totodată stocarea și transmiterea informațiilor în timp.

Astfel, normele ortografice contravin uneori habitudinilor curente în scriere, unele dintre ele, la rândul lor, deja tradiționalizate .

Trecerea timpului nu ne dă voie să scriem așa cum vorbim iar reformele ortografice radicale sunt fenomene condiționate de prefaceri socio-istorice și culturale profunde și au oarecum caracter de unicat, ținând doar de o etapă decisivă în constituirea unei limbi moderne.

În afară de realitatea internă a unei limbi (o putem numi așa doar făcând abstracție de faptul că, istoricește vorbind, ea este un conglomerat de straturi, de fiecare dată considerate la momentul respectiv ca influențe) scrierea reflectă fapte ce țin de influențe externe, de contacte între limbi, de situații de bi- și multilingvism. Un sistem ortografic este rezultatul unei evoluții interne îndelungate ținând în ultimă instanță de coordonatele esențiale ale unei comunități lingvistice, ceea ce numim bază de articulație fiind una dintre ele. Astfel că, adecvat în cea mai mare măsură rostirii autohtone, un sistem ortografic se dovedește uneori (sau de regulă) refractar unor fapte lingvistice străine care, în virtutea influențelor culturale, se manifestă "pe terenul" său.

Urmare (sau condiție) a adaptării unui termen străin este "filtrul" exercitat de normele ortografice. Bineînțeles că este o perspectivă artificializată, mecanismele adaptării în diferite grade sau de neadaptării unui cuvânt străin țin de realitatea uzului, mai ales a celui scris .

În afară de tradiția (internă) și de influențe externe, fonetismul își împarte aria de acțiune și cu alți factori, ținând mai puțin de realitatea socială cât de structura internă a limbii și de manifestarea ei în procesul de comunicare.

Lăsând în urmă etimologismul extern, soluțiile adoptate de ortografia românei actuale tind către dezideratul unei corespondențe 1:1 între sistemul fonematic și cel grafematic. Dotarea anumitor sunete (plecând firesc de la latină) a urmat uneori modelul altor limbi romanice sau a găsit soluții proprii. S-a ținut seama de cerința unui sistem grafic economic, eficient, riguros, care să evite folosirea redundantă a mijloacelor și în același timp să răspundă oportun dinamicii normale a rostirii. De asemenea, în situațiile deloc sau mai puțin implicate de structură gramaticală și lexicală – prin unitățile celei de-a doua articulări – ortografia, ca mediator între cele două coduri, acționează în direcția evitării observațiilor grafice și a formelor greu analizabile și implicit greu recognoscibile, a situațiilor de omografie sau a celor simțite ca inestetice din anumite considerente.

O grafie justă (și deci motivată) orientează (și influențează subiectiv) pronunția, exercitând o funcție nivelatoare.

Ca atare ortografia limbii române se manifestă ca rezultantă a mai multor principii, păstrând o anumită proporție a aportului lor. Luând în considerare acest aspect, se evită caracterizarea limbii române ca fiind "fonetică" (am văzut deja inconvenientele acestui termen) preferându-se formularea și evidențierea principiului corectiv-funcțional – o categorie supraordonată ce include, bineînțeles, în primul rând pe cel fonematic, ca raportare la rostire. Scrierea este însă, în mod necesar, MORFOLOGICĂ. Așa funcționează.

I. ORTOGRAFIA ROMÂNEASCĂ.

SCURTĂ PREZENTARE DIACRONICĂ

Ortografia este un sistem de reguli precise, fixe și unitare, care constau din explicarea valorii semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi și din formularea condițiilor de folosire a acestor semne, sistem menit să generalizeze și să stabilizeze varianta cultivată a limbii date.

După cum se știe, scrierea limbii române s-a practicat cu două tipuri de alfabet: chirilic și latin. În aceste două tipuri alfabetice sunt păstrate și cele mai vechi texte românești cunoscute până astăzi. Pentru tipul de scriere cu alfabetul chirilic, cel mai vechi text românesc păstrat este “Scrisoarea lui Neacșu” (1521), iar pentru tipul de scriere cu alfabet latin, “Cartea de cântece”, cunoscută și sub denumirea “Fragmentul Todorescu”, după numele celui care a descoperit textul, tipăritură conținând cântece cu temă religioasă, traduse din maghiară. Cartea este de proveniență bănățeană și datează, probabil, din anii 1570-1573.

Vechimea scrierii românești nu trebuie raportată exclusiv la aceste prime texte păstrate. Condițiile istorice în care a trăit poporul român nu i-au permis să-și dezvolte o bogată cultură scrisă în limba sa și, mai ales, să păstreze în scris cele mai vechi forme de cultură pe care le-a creat. Așa se explică faptul că cele mai vechi monumente de limbă românească scrisă cunoscute datează din secolul al XVI-lea, când factorii sociali, economici, politici creează un cadru istoric propice manifestării mai ample a conștiinței românești prin acte de cultură.

Aceasta face ca acest secol să fie considerat ca secolul de început al limbii române literare, a cărei existență și evoluție sunt foarte puternic legate de folosirea limbii în scris. Este sigur că practice scrisului la români are o vechime mult mai mare. În ceea ce privește scrierea chirilică, se pare că, la data la care boierul Neacșu din Câmpulung trimitea scrisoarea sa către judele Brașovului (în mai 1521), românii aveau o bine formată tradiție a scrisului cu litere chirilice. Aceasta înseamnă că ei practicau scrisul cu litere chirilice de multă vreme. Există dovezi, legate de natura slovelor folosite, precum și de anumite forme date cuvintelor românești, care arată că tradiția scrierii românești cu litere chirilice era formată în a doua jumătate a secolului al XV-lea și că ea s-a cristalizat la capătul unui proces îndelungat.

În ceea ce privește scrierea limbii române cu litere latine, aceasta s-a păstrat, pentru perioada veche, în prea puține texte pentru a putea face afirmații categorice cu privire la vechimea unei tradiții românești în această direcție. Interesant este însă faptul că această scriere a fost, la începuturile ei cunoscute astăzi, în secolul al XVI-lea, o scriere conținând unele elemente de etimologism, care atestă, și ele, conștiința unor cărturari români asupra latinității limbii noastre.

În ceea ce privește perioada veche (sec. XVI-XVIII), treptat, odată cu răspândirea practicii scrisului în limba română, se înmulțesc și textele scrise cu litere latine. Până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aceste texte românești, ca și cele, mult mai numeroase, scrise cu litere chirilice, nu sunt însoțite de norme ortografice explicite. De asemenea, nu ni s-au păstrat nici gramatici ale limbii române din această perioadă, precum nici lucrări care să formuleze norme ortografice pentru limba română scrisă în vreunul din cele două alfabete.

Despre regulile ortografice ale limbii române cu litere chirilice (numite și slove), cele mai vechi informații se găsesc în prima gramatică românească păstrată, cea de la 1757, a lui Dimitrie Eustatievici – Brașoveanul. Pentru scrierea limbii române cu litere latine, primele reguli ortografice sunt formulate în prima lucrare tipărită a Școlii Ardelene, o carte de rugăciuni, scrisă, cu litere latine, de Samuil Micu în anul 1779. Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în ortografia limbii române se duce lupta pentru introducerea oficială a alfabetului latin. Această acțiune a fost pregătită prin utilizarea unui alfabet mixt, chirilic și latin, cunoscut și sub numele de alfabet de tranziție. În această perioadă, a jucat un rol important în domeniul ortografiei Ion Heliade Rădulescu, care, în “Gramatică românească“ (1828), simplifică alfabetul chirilic și susține principiul fonetic.

Între anii 1860 și 1862 se introduce alfabetul latin ca formă oficială de scriere a limbii române, în toate provinciile românești, inclusiv în Transilvania și Bucovina, aflate atunci încă sub dominație străină. Până în anul 1881, când Academia Română votează primul sistem ortografic oficial și general, cu obligativitate în școlile românești de toate felurile, ortografia românească cu litere latine era foarte puțin unitară și, în cele mai numeroase variante ale ei, etimologică. Sunetele limbii române erau notate cu literele corespunzătoare sunetelor limbii latine din care proveneau. Astfel, sunetul notat azi prin ă era notat cu e, ĕ, ă, â, o. Se scria foră și fâră, vel și vĕl, pentru fără, văl, cu scopul de a reproduce grafic cât mai bine forma originară a cuvintelor. În cazul fâră se urmărea diferențierea lui ă accentuat de á neaccentuat. Existau în acea perioadă și cărturari care nu acceptau acest etimologism exagerat și greoi. Cea mai intensă activitate a fost dusă de școala creată în Bucovina de Aron Pumnul. Sistemul ortografic propus de el era însă greu de acceptat, fiind în mare măsură rupt de tradiția scrisului cu litere latine din țările romanice apusene, care căpătase o largă circulație și în cultura românească. Aceasta a făcut ca școala lui Aron Pumnul să nu se impună nici prin sistemul alfabetic propus și nici prin normele ei ortografice.

În anul 1881, se creează în ortografia românească un compromis între etimologism și fonetism, printr-o formulă succintă și clară “etimologism temperat din necesități fonetice”, ceea ce, de fapt, deschide ortografiei românești calea spre stabilirea regulilor ei pe baza principiului fonetic. Un rol hotărâtor a avut, în această privință, Titu Maiorescu, membru al Academiei, care a determinat înțelegerea corectă a naturii raporturilor existente, într-o ortografie bine întocmită, între litere și sunete, între pronunțare și regulile de scriere. Și alți reprezentanți de frunte ai culturii românești au militat pentru înlăturarea etimologismului și pentru stabilirea unui sistem ortografic bazat pe realitățile fonetice ale limbii române moderne.

Următoarele reforme ortografice ale Academiei Române duc permanent la întărirea caracterului fonetic al ortografiei românești. Astfel, în 1904, formula amintită cu privire la ortografia din 1881 se inversează, în sensul că ortografia are acum fonetismul temperat “din necesități etimologice”, aceste necesități etimologice fiind, de fapt, impuse de tradiția scrisului cultivat și din dorința, justificată până la un punct de păstrare a acestei tradiții.

În 1932, bazele fonetice ale ortografiei se accentuează și mai mult. Curentul în favoarea principiului fonetic în ortografie este atât de puternic printre cărturarii români, încât Academia Română a fost pe punctul de a înlătura litera â din alfabet.

Din considerente etimologice, în 1993, Academia Română a adoptat, cu privire la â și î, punctul de vedere al lui Sextil Pușcariu:

se scrie â în interiorul cuvântului și î la început și la sfârșit: când, român, începe, coborî;

cuvintele derivate sau compuse păstrează pe î din structura inițială: neînceput, într-însul, preaînalt;

derivatele verbale terminate în î se scriu cu â atunci când acesta ajunge în poziție medială: coborâtor 1.

Tot în februarie 1993 s-a hotărât revenirea la formele sunt, suntem, sunteți, sunt, justificate istoric.

II. GRAFEM ȘI INTERGRAFEM

Unitățile minimale constitutive și distinctive ale semnificantului grafic, realizat în aceste limite date de raportul dintre constrângerile și latitudinile substanței, sunt grafemele, delimitate de blancul intergraf sau de ligatură în scrisul de mână.

Conceptul de grafem cuprinde toate unitățile grafice minimale existente între limitele rândului, literele, semnele de ortografie și cele de punctuație.

Provizoriu, le putem repartiza în trei categorii, potrivit cu anumite caracteristici ale funcțiilor realizate și cu inventarele cărora aparțin:

– grafeme (propriu-zise): literele: <a, ă, â, b, c, d, e, f, g, h, i, î, j, k, l, m, n, o, p, q, r, s, ș, t, ț, u, v, w, x, y, z, A, Ă, Â, B, C, D, E, F, G, H, I, Î, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, Ș, T, Ț, U, V, W, X, Y, Z;

– intergrafeme: cratima <->, apostroful <’> și punctul <.>, parantezele <( )>;

– perigrafeme: blancul < >, virgula <,>, bara </>, linia de pauză <–>, linia de dialog <–>, punctul și virgula <;>, două puncte <:>, punctele de suspensie <…>, semnul întrebării<?>, semnul exclamării <!>, ghilimelele <„a”>, parantezele <( )>.

– paragrafeme: &, cifre, diverse simboluri, accente, emoticonuri, sublinieri etc

Așa-numitele diacritice (căciula, virgulița, diferită de sedilă, semnul scurtimii, chiar „punctul pe <i>”) fac parte din categoria trăsăturilor distinctive ale grafemelor, care, cu o siluetă compactă sau cu un desen întrerupt, rămân tot grafeme simple.

Grafemele sunt unități constitutive și distinctive. Niciunul din ele nu semnifică, nici măcar cele „de punctuație”. Ele constituie semnificanți grafici distincți. Semnul întrebării și intonația ascendentă nu semnifică „în sine” interogativitatea, ci, laolaltă cu celelalte unități cu care sunt articulate. Și, în niciun caz, semnele de punctuație nu semnifică unități ale rostirii.

Cu atât mai puțin este potrivit să afirmăm că „rolul sintactic sau sintagmatic al punctuației este, în mare măsură, o consecință a rolului său fonetic” (Stan 2005:950).

Poate tocmai de aceea vorbitorul instruit scrie uneori după cum „sună” vocea interioară sau, invers, caută să elimine posibilitatea mai multor „vocalizări”, uzaje în care norma academică nu intervine, astfel încât constatăm că „punctuația actuală din scrierea românească este foarte permisivă” (Drincu 2008b:3).

De la adoptarea alfabetului latin, cu 20 de grafeme, și până la sistemul grafematic actual s-au cristalizat soluții ortografice ce funcționează ca o convenție implicită pentru utilizatorul codului scris. Vorbitorul obișnuit trece în plan secundar istoria sistemului în care își produce enunțurile; sistem ce reprezintă „o operă cultural-științifică remarcabilă” (Iordan-Robu 1978:197).

III. INTERGRAFEMELE ROMÂNEI SCRISE

Sistemul grafic românesc dispune de 31 de litere (grafeme) pentru a reda în scris cele 33 de sunete-tip (sau, mai degrabă, foneme) ale limbii române literare.

În afară de grafeme, ortografia se bazează și pe anumite semne auxiliare (Drincu 1983), numite semne ortografice (DOOM2: XXXVII-XLIV).

Acestea sunt semne cu ajutorul cărora se consemnează în scris aplicarea unor norme ortografice. În limba româna sunt folosite cu aceasta funcție: apostroful, cratima, punctul, bara. Funcția care li atribuie este, de obicei, aceea că fiecare semn marchează anumite fenomene, mai ales de natură „fonetică”.

Cu excepția apostrofului, toate intergrafemele servesc și ca semne de punctuație, cu alte funcții, firește.

Apostroful <’> marchează grafic înlăturarea întâmplătoare (de regulă, în vorbirea grăbită, neglijentă, sau pentru scurtarea unor secvențe foarte frecvent folosite) a unor sunete (silabe) dintr-un cuvânt sau a unor cifre din notația unui an: ’mneata (dumneata), ’neața (bună dimineața), dom’le (domnule), pân’la (până la), ’90.

Îl găsim în împrumuturi din alte limbi (având alte funcții decât în limba română)

-substantive comune neadaptate (fiive o’clock)

-nume proprii( D’Artagnan)

-nume de firme , acest lucru s-a extins si la unele nume românești ( Mc Donld’s)

Deasemenea apostroful e folostit mai ales în stilul beletristic – în proză, teatru pentru a caracteriza personajele cu ajutorul reproducerii vorbirii lor, în poezie acesta elimininând o silabă ( „ O , vin’ , al nopții mele domn “- M. Eminescu )

Apostroful marchează căderea accidentală a unor sunete, mai multor sunete sau chiar a unor silabe. Un sunet ( vocala- numa’, făr’ de , vin’ , altădat’ sau consoane- al’fel, cân’va, da ’, dom’) .

Poziția apostrofului :

– la începutul cuvintelor ( ’nainte pentru înainte)

-în interiorul unor cuvinte ( dom’le pentru domnule )

-la sfârșitul unor cuvinte ( scoal’ pentru scoală )

-la nivelul propoziției ( altădat’ vine la tine )

-la nivelul ( altădat’ vine la tine, făr’ să zică nimic poa’ să confirme asta )

În căderea unui sunet scris cu cratimă deobicei se folosește apostroful ( acesta înlocuind și cratima ) : Mam’ mare pentru Mama-mare , înșir’te pentru înșiră-te ; sor’ta pentru sora-ta.

Cratima (sau linie/ liniuța/ linioară de unire/ despărțire) <-> marchează pronunțarea împreună a două cuvinte alăturate, cu elidarea vocalei din finalul primului cuvânt sau a vocalei de la începutul celui de-al doilea, ori cu transformarea lor în diftong sau triftong, iar alteori numai cu alipirea unor cuvinte reduse fonetic la cuvântul învecinat sau cu inversarea unor forme gramaticale analitice (Negomireanu 1982: 63-67): s-a (se+a) văzut, m-aș (ma+aș) duce, într-un (întru+un); las-o lasă+o), se-nțelege (se înțelege), parc-aud (parcă aud); mi-a zis, ți-i da, dă-i-o, vorba-i, pentru a-i spune, nu-i bine, de-a curmezișul, de-ar putea, l-am, mulți-s, spus-a părându-ni-se, du-ce-se-vor, face-li-se-va. Cratima se folosește și la: despărțirea cuvintelor în silabe (ma-sa), la scrierea unor cuvinte compuse sau derivate (prim-ministru, ex-senator, galben-auriu), la derivate ocazionale sau la articularea ori flexiunea unor neologisme neadaptate limbii române: CFR-ist, show-ul, site-uri.

Punctul <.>, ca semn ortografic, se folosește în abrevierile formate din inițialele cuvintelor (a.c. = anul curent, etc. = etcetera, id. = idem, v. = vezi) sau în unele abrevieri tradiționale (dr. = doctor, nr. = număr). Nu apare după abrevieri formate din inițiala unui cuvânt și finala lui vocalică (cca = circa, D-ta = Domnia-ta); după unele abrevieri oficiale și simboluri științifice (E = est, C = carbon, n = număr întreg, cm = centimetru); după componentele cuvintelor compuse din inițiale, când cuprind și fragmente de cuvinte (RENEL = Regia Națională pentru Energie Electrică). Îl folosim după una sau mai multe litere a cuvântului abreviat dar nu și ultima lui literă ( etc. , ian. , aug. , nr. pentru et caetera, ianuarie, august, număr ) și abrevierile numelor proprii (A. pentru Alexandra ). Trebuie precizat că nu se pune punct :

-abrevierile care păstrează litera finală a cuvântului abreviat(cca, dl, dle, dna, d-ta pentru circa, domnul, domnule, doamna, dumneata;)

-punctele cardinale (E , N, V, S)

-simbolul unităților de măsura ( cm, kg )

Substantivele compuse din literele inițiale pot fi scrise cu sau fără punct după fiecare componenta (ONU sau O.N.U./ CEC SAU C.E.C ) se scriu fara punct abrevierile care conțin fragmente de cuvinte (TAROM pentru Transporturile Aeriene Române) deasemenea unele abrevieri de cuvinte împrumutate care au dobândit status de cuvinte se scriu fara punct( HIV , SIDA) . Scopul acestor abrevierieste de a face economie de spațiu deasemenea cuvintele abreviate urmate de punct nu sunt precedate de blanc , în interiorul unor abrevieri complexe nu este urmat de blanc . (a.c., ș.a. pentru anul curent, și alții/și altele — dar nr. crt. pentru numărul curent). În abrevierile complexe uneori punctul poate aparea precedat de cratima (lt.-maj. pentru locotenent-major). Punctul se mai folosește pentru exprimarea cu ajutorul cifrelor a datei, precum și a orei: 28.9.2007 ora 12.00 (ora Parisului).

Bara </> ca semn ortografic se folosește în abrevierea unor formule distributive (km/h, m/s) sau a prefixului contra- (c/val = contravaloarea) Bara oblică nu este niciodată urmată de un blanc sau precedată de acesta.;

Un important dicționar ortografic din 1993 (cf. Șuteu-Șoșa, 1996) introduce și noțiunea de mărci ortografice, în care cuprinde blancul (sau pauza albă), literele folosite numai în neologisme internaționale (<k>, <q>, <w>, <x>,<y>), majuscula și logograma (abrevierile prin inițiale; denumirile literelor din alfabet; succesiunile de litere care reproduc cuvântul ca obiect de referință: de este prepoziție). Se mai folosește bara oblică în structura actelor normative (Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997 ; Regulamentul (CE) nr. 1275/2007 al Comisiei Directiva 73/240/CEE a Consiliului ) deasmenea în cauzele Curții de Justiție a Comunităților Europene, pentru a indica numărul cauzelor și părțile la procedură(hotărârea din 15 iunie 2006, Comisia/Franța, C-255/04 ) mai putem folosi bara oblică pentru a indica alternative ( fotografii si/sau desene ) . Bara oblică este folosită și în diferite exerciții financiare care nu coincid cu anii de comercializare ( anul 1991/1992 – exercițiu financiar cuprinde 12 luni) sau în scrierea cu cifre a numeralelor fracționare 2/3.

Tot semne ortografice sunt și așa-numitele semne diacritice (DOOM2, XXVI):

– căciula, cu o figură identică cu „circumflexul deschis în sus” sau cu semnul scurtimii din transcrierea fonetică (deasupra lui <a> și <i> pentru <â> și <î>);

– virgulița, diferită de sedilă (sub <t> și <s> pentru <ț> și <ș>);

semnul scurtimii (deasupra lui <a> pentru <ă>).

Regulile ortografice se clasifică în următoarele tipuri:

– reguli pur ortografice (folosirea literei <k> în raport cu <ch> și <c> );

– reguli de pronunțare (pronunțarea literei <x> ca [gz] în exemplu și [ks] în explicație.

– reguli de gramatică

Convențional sau „natural” orice sistem (ce cuprinde unități și reguli) este susceptibil de o variație nonfuncțională, păstrată în interiorul normei sociale, și de o „disoluție” mai mult sau mai puțin voluntară, variație ce depășește cadrul sistemului funcțional, afectându-i funcția semiotică.

IV. CRATIMĂ,BLANC SAU AGLUTINARE

În ceea ce privește scrierea derivatelor,prefixelor și sufixelor,DOOM2 adaugă la derivatele care se scriu într-un cuvânt:preaderare,proamerican,a exînscrie. De asemenea precizează că se scriu separat prefixele folosite cu rol de cuvinte (devenite adjective invariabile):extra,super.

Referitor la adjective DOOM2 susține scrierea într-un cuvânt a adjectivelor neologice care au în componență elemente de compunere :aeroportuar, autocopiativ, cronofag, electrocasnic, heliomarin,neolibera,socialcultural.

Se scriu cu cratimă adjectivele compuse nesudate cu structura:adjective+ adjectiv,având flexiune numai la ultimul component (bun – platnic) la ambele componente (a/be –argintii).

În DOOM2 se revine la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui niciunul și ale adjectivului pronominal corespunzător nici un( niciuna,nici o) la fel ca a lui vreunul,vreun-,prin aplicarea consecventă a principiului conform căruia compusele trebuie distinse și grafic de îmbinările libere asemănătoare:nici un adverb+articol (Nu e nici un om prost,nici un incult) adverb +numeral (Mă confundați,eu nu am nici un frate,nici mai mulți) nici unul adverb + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul,nici celălalt).

În DOOM2 se generalizează scrierea cu cratimă a compuselor nesudate care denumesc substanțe chimice distincte și specii distincte de plante sau de animale (cu nume științifice diferite).

În cazul despărțirii în interiorul cuvintelor DOOM2 prevede că regula generală și obligatorie a despărțirii cuvintelor la capăt de rând în limba română valabilă pentru ambele modalități,este interdicția de a lăsa la sfârșit sau la început de rând o secvență care nu este silabă.

Excepție:grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-/un,într-/însa),la care se recomandă pe cât posibil,evitarea despărțirii.

Normele actuale prevăd despărțirea după pronunțare. Este acceptată și despărțirea după structură,însă cu unele restricții față de recomandările din DOOM1.

SCRIEREA DERIVATELOR,COMPUSELOR,LOCUȚIUNILOR ȘI GRUPURILOR DE CUVINTE

Scrierea cuvintelor derivate și compuse,a locuțiunilor și a grupurilor relativ stabile de cuvinte pune unele probleme specifice,greutatea de a distinge uneori între formații aparținând uneia sau alteia dintre aceste categorii,putând crea și dificultăți suplimentare.

Din punctul de vedre al modului de scriere,nu are importanță dacă aceste formații au luat naștere în limba română în mod independent sau au fost calchiate după modelul altor limbi ori dacă au fost împrumutate gata formate. Ceea ce contează este modul în care structura lor este analizabilă în limba română actuală pentru vorbitorii nespecialiști.

Caracterul (semi)analizabil al cuvintelor este într-o anumită măsură relativ,fiind diferit de la un vorbitor la altul,și se poate modifica în cursul istoriei limbii. În practică,elementele componente ale unor cuvinte sunt adesea greu de identificat,chiar de către persoanele cultivate,îndeosebi când este vorba de cuvinte împrumutate gate formate din alte limbi,perceperea structurii lor presupunând cunoașterea formei și a sensului componentelor. Este mai ales cazul cuvintelor aparținând unor terminologii de specialitate,a căror structură este analizabilă aproape numai pentru unii dintre specialiștii din domeniul respectiv.

Dificultatea de a distinge,uneori,între elementele de compunere și sufixe sau prefixe,respectiv cuvinte neologice nu are implicații asupra modului de scriere,deoarece derivatele,formațiile din/cu elemente de compunere și compusele cu cuvinte asemănătoare acestora se scriu în același fel.

Reguli generale:

-derivatele se scriu într-un cuvânt (situațiile în care un prefix sau un sufix se scrie cu cratimă sau separat fiind rare);

-compusele se scriu,în funcție de partea de vorbire căreia îi aparțin și de gradul de sudură al compusului,în unul dintre cele trei moduri posibile:într-un cuvânt,cu cratimă sau în cuvinte separate;

-formațiile din/sau cu elemente de compunere se scriu într-un cuvânt;

-locuțiunile se scriu în general în cuvinte separate,mai rar cu virgulă sau cu cratimă;

-grupurile relativ stabile de cuvinte se scriu cu cratimă sau cu apostrof numai din rațiuni fonetice.

SCRIEREA CUVINTELOR COMPUSE

Ca unități lingvistice purtătoare de semnificație,cuvintele se asociază în procesul comunicării pentru a exprima/transmite semnificații mai complexe:o asociere (intenționată,neîntâmplătoare) de cuvinte este mai bogată ca informație decât oricare dintre componentele ei. Prin utilizare frecventă – determinată de condiții lingvistice și extralingvistice – anumite grupări de cuvinte capătă un anumit grad de stabilitate atât la nivelul expresiei,al asocierii de cuvinte,cât și din punctul de vedere al semnificației,pe care – ca grup – o reprezintă. Reluarea constantă și repetată în procesul de comunicare a grupărilor de acest fel afectează libertatea componentelor,conferind grupului un caracter oarecum fixat,și favorizează trecerea de la statutul de combinație liberă (de cuvinte) la cel de unitate lingvistică (complexă) stabilă,evoluție care explică apariția cuvintelor compuse și a locuțiunilor.

Ceea ce apropie formațiile de acest fel de statutul de cuvânt,deci de unitate participând la sistemul lexical al limbii,este asocierea constantă cu o semnificație (globală – rezultând din amalgamarea sensurilor,adeseori derivate,ale componentelor) și integrarea gramaticală a grupării ca ansamblu prin subordonarea/includerea ei în una dintre clasele lexico-gramaticale ale sistemului:untdelemn (unt de lemn),du-te-vino funcționează ca substantive,cuminte (cu minte),cumsecade (cum se cade),ca adjective,a (-și) aduce aminte,a-și bate joc,ca verbe,devreme (de vreme),alene (a lene) împotrivă (în potrivă),ca adverbe,împotriva,de-a lungul,ca prepoziții (compuse sau locuțiuni) etc.

Constituirea în unități/grupuri stabile – cuvinte compuse sau locuțiuni – se realizează în timp și presupune pierderea autonomiei componentelor,marcată de modificarea structurii accentuate a grupării (care păstrează un unic accent principal, Du-te {,} vino! și du-te-vino,de exemplu),uneori,mai ales în cazul formațiilor vechi,prin reducerea/contopirea unor componente fonice (gruparea originară:unt de lemn și cuvântul untdelemn,pronunțat {untdelemn}),dar și prin alterări semantice,care afectează transparența structurii și,implicit,recunoașterea componentelor;cuvintele compuse și locuțiunile păstrează adeseori în organizarea lor unități lexicale ieșite din uz care se păstrează cu sens modificat,pe de rost,untdelemn (unt ,,grăsime,ulei” de lemn ,,copac,arbore”).Stabilitatea formației compuse se manifestă prin diminuarea posibilităților de deplasare și de reducerea compatibilităților combinatorii ale componentelor,dar și prin suspendarea sau,dimpotrivă,instituirea flexiunii (unora dintre) constituenți.

Prin modificările gramaticale și diferențele semantice inerente,cuvintele compuse și locuțiunile se îndepărtează de combinațiile libere,organizarea originară pierzându-și –treptat – transparența pentru vorbitor. Gradul superior de sudură este marcat prin contopirea componentelor într-o unitate fonică,cu un comportament gramatical unitar. Prin transformarea din grupare liberă de cuvinte în asociere stabile – cuvânt compus sau locuțiune,o unitate discursivă (a comunicării)este inclusă în sistem,devine (și) unitate a sistemului,participând,ca și celelalte unități lexicale la organizarea de ansamblu a limbii date.Ca unitate semnificativă a limbii,cuvântul poate fi reprezentat printr-o realizare indivizibilă la nivelul unităților-semn sau printr-o grupare de unități semnificative minimale,a căror (eventuală) analiză pune în evidență unități fără semnificație intrinsecă,care nu aparțin nemijlocit nivelului semiotic al limbii,nu ,,comunică” decât participând la alcătuirea unor asocieri semnificative,de diverse extinderi.

Se revine la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui negativ compus niciunul,niciuna ,,nimeni” și ale adjectivului pronominal corespunzător niciun,nicio,care se încadrează într-un întreg sistem la care se aplică de mult aceste reguli.

Niciun(ul) era unicul pronume (în afara de ceea ce și spre deosebire,de exemplu,de pronumele cu o componență relativ asemănătoare vreun(ul),scris într-un cuvânt) redat grafic ca și cum ar fi vorba de două cuvinte diferite și independente și nu de un unic pronume/adjectiv compus sudat –între componentele căruia nu poate fi intercalat alt cuvânt;

-era singura combinație din seria celor din nici +când,cât,cum,de cât,de cum,o dată sau odată,odinioară,unde la care nu se făcea distincție și în scris între îmbinările libere și disociabile,în care componenta își păstrează individualitatea și cuvintele sudate. Astfel,și până acum trebuia să se distingă,de exemplu,și în scris ,între niciodată ,,în niciun moment” și nici odată,,nici cândva” (situație complicată în acest caz și de o a treia situație:nici o dată ,,nici o singură dată”, ,,nicio dată calendaristică” sau ,,nicio informație”) sau între grupurile ortografice fiecare,oarecare,oricine și respectiv,fie care,oare care,ori cine.

Tot atât de normal ca în aceste ultime exemple este să distingem,de pildă,între:

-niciun adjectiv pronominal (N-are nici un chef să facă ce i se cere.)și nici un adverb + articol (Nu e naiv și nici un om neștiutor) sau nici un conjuncție + numeral (Mă confundați,eu nu am nici un frate,nici mai mulți.);

-niciunul pronume (N-a venit niciunul ,,nimeni”)și nici unul conjuncție + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul,nici celălalt.);

-combinații în care nici este accentuat în frază și care se poate intercala,de exemplu,adverbul măcar (N-are nici măcar un prieten).

Grafia niciun etc. corespunde și pronunțării în două silabe {nic˘un}.

Ea nu numai că nu îngenunchează,ci,dimpotrivă,ușurează recunoașterea ca atare a pronumelui/adjectivului pronominal în cauză.

Această grafie a fost adoptată și de noua Gramatică a Academiei.

Ea respectă și paralelismul grafic cu celelalte limbi romanice în care există pronume cu o structură asemănătoare.

Se scriu ,,legat” și:

-adjectivele cu structura adjectiv + vocala de legătură o+adjectiv,care exprimă o unitate,având flexiune numai la ultimul element:cehoslovac ,,din fosta Cehoslovacie”,sârbocroat;

Dar ceho-slovac ,,dintre Cehia și Slovacia”,sârbo-croat ,,dintre sârbi și croați”.

-adverbul odată ,,cândva (în trecut sau în viitor),imediat,în sfârșit”:A fost odată ca niciodată,O să-ți spun eu odată ce s-a întâmplat,Termină odată,Odată terminat lucrul,am plecat.

Dar se scriu în două cuvinte o dată numeral adverbial (Așa ceva ți se întâmplă numai o dată în viață,Te mai rog o dată,O dată la două luni) și o dată substantiv ,,zi,dată calendaristică” sau ,,informație”.

Noua ediție a Dicționarului ortografic,ortoepic și morfologic al limbii române se orientează în mai mare măsură în funcție de uzul în vigoare și transformă uzul în normă. Este vorba despre o normă care acceptă în cea mai mare parte variantele libere,iar acestea sunt direcții bune,pentru că ele simplifică cunoașterea normei literare.

În momentul în care norma complică ceea ce era mai simplu,lucrurile nu mai sunt binevenite:este cazul lui nici un,nici o,nici una,nici unul.

În articolul ,,Noutăți Normative”,Rodica Zafiu afirmă:,,nu sunt întotdeauna de acord cu inovațiile propuse;mi se pare bine-venită recomandarea de scriere odată (cu),dar nu și cea privind scrierea pronumelui și a adjectivului negativ niciunul,niciuna,nici un,nicio,justificată din punct de vedere gramatical,al gradului de sudură (cele două componente,nici și un(ul),formează într-adevăr o unitate;justificată în parte de tradiție (acest gen de scriere a mai existat,antebelic;așa cum a mai existat și scrierea legată a prepoziției compuse della),poate și prin comparația cu alte limbi romanice (italiană;nessuno,spaniolă:ninguno) – dar modificând o obișnuință de o scriere a multor generații care vor fi destul de șocate de aspectul grafic al reunirii. În fond,scrierea compuselor e mai mult decât orice alt capitol ortografic o convenție;care poate fi încărcată de conotații suplimentare prin tradiția culturală”.

Academia Română,instituția care a editat noua Gramatică,a făcut apel pentru folosirea unui singur sistem ortografic,respectiv cel care impune scrierea cu ,,a” și nu ,,i”,respectiv ,,sunt” și nu ,,sînt”.

,,Trebuie să renunțăm la orgolii. Am făcut din ortografie o cauză nenorocită a politicii. Nu cred că ,,a” sau ,,i”,respectiv ,,sunt” sau ,,sînt” ne califică capacitatea noastră intelectuală sau morală. Nu cred că această schizofrenie care se manifestă în societatea românească mai trebuie accentuată și prin două sisteme ortografice.”,a mai spus Eugen Simion.

Ortografia limbii române nu e doar rezultatul implicațiilor morfologiei în scriere,că principiul morfologic nu guvernează totalitatea normelor ortografice,că raporturile orografiei cu morfologia sunt complexe și variate – oricum,nu exclusiv de dependență. Însușirea practică a orografiei pretinde cunoașterea,uneori măcar empirică,a sistemului și a structurii limbii literare în genere – și nu numai atât,de vreme ce ortografia este investită cu o anumită autonomie,chiar relativă.

Ortografia actuală este indisponibil legată de pronunția literară în varianta ei pretențioasă,academică,solemnă,fără să o reflecte deplin,fără să depindă integral de ea și fără să se limiteze a reglementa scrisul doar din perspectiva ortoepiei.

Zona de concordanță este definitorie pentru specificul ortografiei actuale,pentru natura relațiilor ei cu rostirea literara și pentru paralelismul relativ dintre concordanță ortografie-ortoepie și corespondența grafem simplu (literă) – fonem sau sunet-tip.

O ortografie fonetic-fonematică,așa cum este cea a limbii române,ajunge într-un fel,treptat,și tradițională,atâta vreme cât nu scriem chiar așa cum vorbim,nici nu reproducem exact ceea ce auzim,ci scriem în mare măsură cum au scris înaintașii noștri,după norme impuse de societate prin școală,presă. Ortografia rămâne convențională și atunci când tinde să reprezinte pronunția literară.

ORTOGRAFIA CUVINTELOR COMPUSE

Scrierea cuvintelor compuse este unul dintre cele mai dificile capitole ale ortografiei românești:în primul rând,că aici pronunțarea nu poate constitui un reper și,in al doilea rând,pentru că statutul de cuvânt unic (compus) și delimitarea unui asemenea cuvânt față de grupuri stabile sau nu –sunt interpretabile,iar factorii care trebuie luați în seamă sunt numeroși și diferiți de la un caz la altul ; cei mai importanți sunt gradul de sudură semantică și morfologică dintre termenii constitutivi,tipul de compunere,existența sau inexistența independentă (în limba actuală) a unui termen constitutiv și tradiția grafică,legată in bună parte și de un criteriu estetic.

Alegerea între scrierea într-un cuvânt și cea în două sau mai multe cuvinte comportă două aspecte:cu sau fără spațiu alb (numit blanc) între termenii constitutivi și cu sau fără cratimă. Cratima poate marca un tip de compuse opuse atât la cele scrise împreunat,intr-un cuvânt,cât și unor grupuri,stabile sau nu,scrise cu spațiu alb intre termeni. De aceea există situații în care alegerea grafiei corecte trebuie făcută între trei posibilități.:un compus sudat,un compus cu cratimă și un grup de cuvinte;botgros nume de pasăre,bot-gros epitet și bot gros grup liber.

Orientarea scrierii după comportamentul morfologic este posibilă numai la compusele flexibile. Sudura morfologică sau ștergerea individualității morfologice se manifestă în două feluri:fie în pierderea flexiunii unui termen,fie în dobândirea unei flexiuni neașteptate în anumite structuri.

Pierderea flexiunii unui termen nu se poate produce,bineînțeles,decât la compuse în care amândoi sau toți termenii constitutivi și-ar putea modifica forma (substantive compuse din doua substantive în nominativ-acuzativ sau dintr-un substantiv și un adjectiv).De regulă,se scriu într-un cuvânt compusele la care în flexiune se modifică numai ultimul termen,nu și primul;de exemplu:

-substantive:

botgros ,,pasărea numită și cireșar”(art.botgrosul,pl.botgroși,etc..);

bunăvoință(art.bunăvoință,genitiv-dativ bunăvoinței);

fluorclometan (articulat fluorclometranul);

primăvară (articulat primăvara,genitiv-dativ primăveri(i),plural primăveri,etc.);

valvârtej(art.valvârtejul,pl.valvârtejuri etc.).

Regula nu este absolută,căci printre substantive există și compuse similare care se scriu cu cratimă (de exemplu,prim-planuri).

Se scriu în cuvinte separate prin blanc grupurile de cuvinte unitare sau aparent unitare din punct de vedere semantic la care flexiunea se modifică amândoi sau toți termenii constitutivi;de exemplu:

bot gros (articulat botul gros,plural boturi groase etc.);

bună purtare (articulat buna purtare,genitiv-dativ bune(i) purtări etc..);

liberă practică(articulat liberă practică).

Numeroase compuse cu flexiune similară se scriu totuși cu cratimă (de exemplu,contabil-șef).Unele compuse scrise cu cratimă permit anumite disocieri,de exemplu,bun-gust,bun-plac și bun-simț,articulate bunul-gust,bunul-plac,bunul-simț,permit intercalarea adjectivului posesiv sau a pronumelor personale de genitiv,situație în care se scriu separat,fără cratimă;bunul său gust,bunul ei plac etc.

Cele mai multe probleme de scriere împreunată sau separată apar la compusele din adjectiv+substantiv sau substantiv+adjectiv,mai ales că unele adjective se comportă diferit de la o combinație la alta sau chiar în combinație cu aceleași substantive în situații diferite.Cazul extrem este reprezentat de combinația adjectivului bună cu un substantiv (feminin) :

scriere împreunată:bunăstare ,,situație materială prosperă”, bunăvoie,bunăvoință;

scriere cu cratimă:bună-credință,bună-cuvință,Buna-Vestire;

scrierea separata prin blanc:bună purtare, bună seamă,bună știință.

Dobândirea unei flexiuni explicabile numai prin unitatea compusului se constată la compuse din prepoziție +substantiv sau din substantiv +prepoziție+substantiv. Regula este că se scriu într-un cuvânt compusele de acest fel la care substantivul final se articulează enclitic sau își schimbă forma după număr,caz și eventual și după gen;de exemplu:

substantive:deîmpărțit (art.deîmpărțitul);

demâncare (articulat demâncarea);

fărădelege (articulat fărădelegea);

untdelemn (articulat untdelemnul).

Orientarea scrierii după gradul de sudură semantică se aplică în special la cuvintele neflexibile(adverbe,prepoziții,conjuncții),dar și la unele compuse flexibile al căror prim termen este neflexibil (de exemplu ,substantive sau adjective cu structura de adverb + substantiv ori adverb +adjectiv),precum și la compusele invariabile din clase în general flexibile. Sudura semantică sau ștergerea individualității lexicale se manifestă și ea în două feluri:fie prin inexistența independentă(în limba actuală) a unuia dintre termenii constitutivi,fie prin faptul că sensul global al compusului diferă de sensurile termenilor constitutivi.

Se scriu într-un cuvânt compusele care conțin termeni lipsiți de existența independentă – în forma respectivă –în limba contemporană. De exemplu:

substantive:mijloc,mujdei,sânziană;

numerale:amândoi,tustrei;

pronume (adjective pronominale) :celălalt;(plural ceilalți,feminin cealaltă,plural celelalte),niscai;

adverbe:altminteri,cică,degeaba,deunăzi,împrejur,împreună,înadins,îndeosebi,laolaltă,odinioara,uneori;

compusele cu elemente de compunere:biogeneză,cvasiunanim etc.

De la această regulă există unele excepții:pe de o parte,locuțiuni în care se menține scrierea separată a unor cuvinte lipsite de existență independentă:de-a valma,o țâră,pe alocuri ;pe de alta,compuse cu elemente separate prin cratimă.

Se scriu într-un cuvânt compusele ale căror sens global nu rezultă din suma sensurilor pe care le au termenii constitutivi. De exemplu:

substantive:preaplin;

adjective:cumsecade;

adverbe:departe,desigur,îndelung;

prepoziții:despre;

conjuncții:fiindcă,încât,întrucât.

Această regulă servește la diferențierea grafică a compuselor respective față de îmbinările mai mult sau mai puțin libere –și chiar și unele succesiuni întâmplătoare –constituite din aceiași termeni;în delimitare se ține seama de legăturile sintactice existente sau nu între termenii susceptibili de a forma un compus.

Substantivele se scriu cu cratimă atunci când:

– termenii constitutivi nu corespund cu sens realității denumite de compus:de exemplu,nume de plante ca cinci-degete,gura-leului,traista ciobanului,nume de insecte de tipul calul popii,nume de pești ca nouă ochi,nume de substanțe,de instrumente sau operații tehnice ca gură-de-lup,scara-mâtei,nume de rudenie ca mamă-mare,epitete ca mălai mare,zgârie-brânză,nume proprii de aștri și constelații de tipul Carul-Mare,Ciobanul-cu-Oile;

– termenii constitutivi își păstrează individualitatea semantică,dar compusul are unitate morfologică,schimbându-și în flexiune numai ultimul termen:de exemplu,nord-est (articulat nord-estul),prim-plan (plural prim-planuri),scris-citit (articulat scris-cititul,genitiv-dativ scris-cititului);

– compusul are unitate semantică,dar nu și unitate morfologică,schimbându-și în flexiune fie numai primul termen (de exemplu:vagon-restaurant,plural vagoane(le)-restaurant;zi-muncă,articulat ziua-muncă,zile-muncă,genitiv-dativ zilei-muncă),fie chiar ambii termeni (de exemplu:contabil-șef,plural contabili-șefi,dar articulat contabilul-șef;economist-contabil,plural economiști-contabili;oraș-târg,plural orașe-târguri).

La adjective se întâlnesc de asemenea situații cu contradicții între:

– unitatea morfologică (flexiune exclusiv finală)și lipsa de unitate semantică:de exemplu,social-cultural (feminin social-culturală,plural masculin social-culturali,feminin social-culturale);

– unitatea semantică și lipsa de unitate morfologică (flexiune la ambii termeni):de exemplu,albastru-azuriu (feminin albastră-azurie,plural masculin albaștri-azurii,plural feminin albastre-azurii).

Unele structuri sunt comune adjectivelor și substantivelor (provenite din adjective)de exemplu,nord-american,nou-născut,social-democrat.

Adverbele și interjecțiile au de asemenea unele structuri comune,cum sunt locuțiunile sau compusele din termeni înrudiți (câine-câinește,vrând-nevrând,haida-hai) și cele din termeni asemănători (calea-valea,nitam-nisam;tic-tac,tura-vura).

Problemele de alegere a scrierii corecte se pun la numeroase cuvinte compuse: substantive comune ca drum-de-fier față de drum de țară și chiar față de cale ferată;apă-grea față de apă oxigenată;mai-marele față de mai mult ca perfect (articulat mai mult ca perfectul);nu-mă-uita față de propoziția Nu mă uita;prim-plan față de prim-ajutor;

substantive proprii ca: toponimele Bistrița-Năsăud,Broșteni-Deal sau Piatra-Neamț față de Baia Mare,Bolintinul din Deal,Curtea de Argeș sau Vatra Dornei;antroponimele Roșu-Împărat față de împăratul Roșu sau Baba-Cloanța față de baba Maria;astronimul Carul-Mare față de carul mare.

adverbe ca astă-iarnă,astă-noapte,față de iarna asta sau această iarnă;după-masă ,,după-amiază” față de după masă.

Ezitări se pot întâlni și în situații cu norme ferme,dar tot convenționale,cum sunt cele referitoare la succesiunile de forme pronominale neaccentuate și la îmbinările de verbe cu asemenea pronume. Se scrie corect:pare-se,dar se pare;pare-mi-se,dar mi se pare,(nu mi-se!);dându-i-se,dar i se dă (nu i-se!)

De asemenea,pot apărea ezitări în situațiile în care regulile produc neconcordanțe în scrierea unor formații înrudite:America de Nord,dar nord-american;(din) sudul Dunării,dar sud-dunărean.

Alegerea între scrierea cu cratimă și scrierea împreună,într-un singur cuvânt,vizează și ea două categorii de situații:unele cu norme mai mult sau mai puțin convenționale sau bazate pe o analiză lingvistică subtilă și altele cu norme ferme,bazate pe o analiză logică și lingvistică elementară.

O dificultate reală o constituie scrierea unor compuse propriu-zise,alcătuite din cuvinte întregi existente și independent,la care criteriul este comportamentul în flexiune:se scriu cu cratimă compusele lipsite de unitate morfologică (la care flexiunea afectează primul termen)și într-un cuvânt cele cu unitate morfologică (la care flexiunea afectează termenul final).Această regulă generală se concretizează în aplicații individuale care prezintă contradicții fie în cadrul aceleiași familii,fie între formațiile cu aceeași structură și chiar cu un termen comun. De exemplu,se scrie corect:

rea-voință (articulat reaua-voință),dar bunăvoință (articulat bunăvoința) și răuvoitor;

bună-credință (articulat buna-credință)și bună-cuviință (articulat buna-cuviință),dar bunăstare (articulat bunăstarea),bunăvoie (articulat bunăvoia) și bunăvoință (articulat bunăvoința);

primă-balerină (articulat prima-balerină) dar primăvară (articulat primăvara) și primadonă (articulat primadona).

Pentru unele compuse din cuvinte întregi există reguli orientate după primul termen al compusului;astfel,se scriu cu cratimă compusele cu prepoziția după (sinonimele după-amiază,după-masă,după-prânz),dar fără cratimă,într-un cuvânt ,cele cu prepozițiile de și față de (deochi,descăzut,fărădelege) sau cu prepoziția a+tot,toate (atotștiutor,atoateștiutor).

Pentru altele – mai puține – regulile se referă la ultimul termen al compusului:este cazul formațiunilor cu adverbul mite,care se scriu într-un cuvânt (cogeamite,darămite,pasămite și alte formații similare).

Scrierea compuselor tematice (cu așa-numitele elemente de compunere) este mai unitară și mai clar normată,încât nu ar trebui să pună probleme. Se scriu într-un cuvânt ,fără cratimă,toate compusele tematice,cu următoarele excepții:

– compusele arhaice cu elementele baș- și vel- (baș-caimacan,vel-armaș);

– compusele cu elementele care indică originea etnică aflate în raport de coordonare cu termenul următor:anglo-xaxon,austro-ungar-Austro-Ungaria -,indo-european (dar,istro-român ,,român(esc) din Istria”,iudeospaniol ,,evreu originar din Spania”,retoroman ,,roman(ic) din Reția”).

Alegerea între scrierea cu cratimă și cea fără cratimă și fără spațiu alb,într-un singur cuvânt,se bazează pe o analiză în același timp logică și lingvistică atunci când este vorba de distincția dintre un cuvânt unic și o succesiune de cuvinte diferite. Distincția fiind esențială și totodată simplă,orice ezitări sau greșeli în această privință sunt indicii sigure ale inculturii celui la care apar,constituind cele mai infamante greșeli de scriere.

SUBSTANTIVELE COMPUSE

Substantivele compuse sunt nume comune și proprii,primele cum este și firesc,mai numeroase decât ultimele. Deși între aceste două feluri de compuse nu sunt deosebiri esențiale,există totuși unele trăsături distinctive,de natură semantică,morfologică și sintactică,care impun adeseori studierea lor separată.

Substantivele compuse din unirea altor cuvinte,fiecare cu un sens propriu:

Prin alăturare:Delta Dunării,Marea Neagră,Maica Domnului,Mihai Eminescu,etc.;

Prin cratimare:Alba-Iulia,Făt-Frumos,copil-minune,câine-lup,bloc-turn,floarea soarelui,etc.;

Prin contopire:Câmpulung,Delavrancea,untdelemn,fărădelege,bunăstare,etc.;

Prin abreviere:B.N.R.,C.E.C.,o.z.n.,Plafar,Rompres,etc.;

Prin combinare de prefixoide și sufixoide:bibliofilie,calofilie,ortografie.ortoepie;

Compunerea numelor proprii:

Prin juxtapunere:Ana-Maria,Baia-Borșa,Bistrița-Năsăud,Cluj-Napoca,Tușnad-Băi,etc.;

Prin flexiune:Zâna-Zânelor,Păunașul-Codrilor,Ocna-Dejului,Sighetu-Marmației,etc.;

Prin acord:Baia Mare,Ștefan cel Mare,Mircea cel Bătrân,Mihai Viteazu,etc.;

Prin joncțiune:Vișeu de Jos,Radu de la Afumați,Bolintinul din Deal,Facultatea de Drept,etc.;

Prin combinarea de procedee:Institutul de Economie Mondială,Organizația Națiunilor Unite,etc.

Substantive proprii compuse prin cratimare:

– nume de persoane compuse din două prenume sau două nume:Ana-Maria,Raluca-Adriana,Simona-Ileana,Laura-Iuliana,Marius-Bogdan,Ioan-Andrei,Papadat-Bengescu etc.;

– nume de persoană + nume de toponime:Constantin Rădulescu-Motru,Mircea Rusu-Band,Brătescu-Voinești,etc.;

– nume geografice și teritorial-administrative compuse din două substantive:Cluj-Napoca,Bistrița-Năsăud,Borșa-Gară,Domnești-Târg,etc.;

– nume de personaje din basme sau sărbători religioase;Faurul-Pământului,Spaima-Zeilor,Rilă-Iepurilă,Vinerea-Mare,etc.;

– denumiri astronomice:Carul-Mare,Steaua – Polară,Crucea – Sudului,etc.;

– nume de persoane + o poreclă,funcție,rang:Valeriu-Birlic,Ștefan-Vodă,Por-Împărat,etc.

Substantive compuse,contopite (sudate):

– substantiv + substantiv:pomicultură,rachetomodel,Moșandrei,Dacoromania,etc.;

– substantiv + prepoziție + substantiv:untdelemn,Ochidebroască,Capdebou,etc.;

– prepoziție + substantiv:subdirector,subcolonel,Subpiatră,Delavrancea.etc.;

– articol posesiv + substantiv:Airinei,Avădanei,etc.;

– verb + substantiv:Pierdevară,etc.;

Substantive compuse,contopite (sudate):

– a unor cuvinte și părți de cuvinte:Cineamator <cine(ast) + amator,crolux<cro(itorie de)lux,casetofon<casetă + (magneto)fon,etc.;

– a unor părți de cuvinte:reportofon<repor(ter) + (magne)tofon,Aviasan<avia(ție) + san(itară),napodez ,,produs pentru lipit”<Napo(ca) + (a)dez(iv),etc.;

– a unor cuvinte și elemente de compunere:agroenciclopedie<agro ,,agricultură” + enciclopedie,biocombustibil<bio ,,viață” + combustibil,etc.;

– a unor părți de cuvinte și elemente de compunere:hidropter ,,ambarcație rapidă cu motor”<hidro ,,apă” + (elico)pter,diatecă ,,colecție de diapozitive și diafilme”<dia(film) + tecă ,,cutie”,etc.;

– numai a unor elemente de compunere:sonogramă ,,înregistrare a profilului vocii”<sono ,,sunet,voce” + gramă ,,scriere”,aerobioscop ,,aparat care determină gradul de poluare a aerului”<aero + bio ,,viață”+ scop ,,care privește,care examinează”,etc.;

Substantivele compuse necontopite (nesudate) obținute prin juxtapunere:

– sunt alcătuite din două sau mai multe substantive în nominativ sau acuzativ,care se găsesc pe plan de egalitate gramaticală unul față de celălalt (nu se subordonează unul celuilalt).Ele se mai numesc compuse prin alăturare și se scriu întotdeauna cu liniuță de unire.

Substantivele rezultate din acest tip de compunere pot fi:

-comune:actor-dansator-cântăreț,câine-lup,compozitor-interpret,redactor-șef,mașină-unealtă,vagon-cisternă,etc.,

– propri:Baia-Borșa,Popești-Leordeni,Târgu-Jiu,etc.

Substantivele compuse necontopite(nesudate) obținute prin subordonare,pot fi alcătuite din:

– substantiv + substantiv în genitiv:coada-calului,floarea- soarelui,Delta Dunării,Valea Vișeului;

– substantiv + substantiv în acuzativ:castravete-de mare,,,nume de animal marin”,floare-de-colț,Curtea de Argeș,Roșiorii de Vede,Întreprinderea de Morărit și Panificație,etc.;

-substantiv+adjectiv:coate-goale,Făt-Frumos,liber-arbitru,rea-voință,Baia Mare ,Ștefan cel Mare,Partidul Social Democrat,etc.;

– substantiv+prepoziție+adverb:Vișeu de Sus,Lunca de Jos,etc.;

Substantivele comune compuse(dintre care unele sunt și adjective )se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă. În cazul multor compuse,sensul componentelor nu corespunde total sau parțial,realității denumite de ele.

Se scriu într-un cuvânt substantivele compuse sudate,cu articulare și flexiune numai la ultimul element,formate din sau cu:

abrevieri:;agromec,elinvar;

cuvinte (nelegate prin vocală de legătură) care formează compuse cu unitate semantică și gramaticală mai mare decât acelor scrise cu cratimă,având structura:

adjectiv(inclusiv provenit din numeral ordinal) + substantiv:bunăstare ,,prosperitate”dreptunghi,duraluminiu,lungmetraj,scurtmetraj,triplusalt;

Compusele cu structură și componență asemănătoare dar nesudate,se scriu cu cratimă(bună-credință ,,onestitate”;neologismele analizabile compuse cu prim-),iar grupurile de cuvinte în care componentele își păstrează autonomia

– în cuvinte separate (bună stare ,,stare bună”).

– adverb (uneori substantivizat) + substantiv:binecuvântare,binefacere,răufăcător,răuvoitor;

– prepoziție+prepoziție+substantiv (uneori provenit din supin sau infinitiv lung):deîmpărțit,demâncare ,,mâncare” (pop),deochi,fărădelege,subsol,supat (pop);

Se scriu în cuvinte separate,sau,din motive fonetice,cu cratimă,secvențele în care își păstrează individualitatea (a da de mâncare;De mâncat,aș mânca,respectiv de-mpărțit).

substantiv+adjectiv:botgros (pasăre),vinars;

Se scriu separat secvențele în care cuvintele își păstrează individualitatea:bot gros(Ursul are un bot gros.).

Substantiv + substantiv(e)în nominativ (sau provenit(e) din construcții cu acuzativul):blocstart,concert maistru,electronvolt,fluorclormetan,locțiitor,metalazbest,omucidere,valvârtej(pop.,,vâltoare”;folosit mai mult adverbial);

Cuvinte unite prin vocala de legătură o:anotimp,aurolac,citomanie,ședințomanie;

Elemente de compunere neologice:acvplanare,aeroambulanță,duroflex,gastroenterolog,meta-loplastie,necomunism,policaalificare,politolog,primoinfecție,teleconferință;

Elemente de compunere vechi + cuvinte inexistente ca atare în limba română actuală:bașbuzuc,provoslavnic,protopop;

Compusele incluzând cuvinte care se regăsesc în limba română actuală se scriu cu cratimă:

baș-boier.

Compusele parasintetice:capîntortură,codobatură,gâtlegău,mânăștergură;

Tipuri izolate:atotputință,atotștiință,preaplin ,,dispozitiv”;sinucidere,sinucigaș;untdelemn ,,ulei”.

Secvențele cu structură similară în care componentele își păstrează autonomia se scriu în cuvinte separate:prea-plin,unt de cacao.

Se scriu cu cratimă substantivele compuse cu unitate semantică și gramaticală mai mică decât a celor scrise într-un cuvânt(și eventual,cu articulare și flexiune și la primul element),având structura:

– adjectiv+substantiv,și anume:

-bun,rău:!bună-credință ,,onestitate”;bună-creștere,!bună-cuviință,,politețe”;!bună-dimineața

(plantă),bun-gust,,simț estetic”,bun-plac, !bun-rămas ,,adio”,bun-simț ,,decență”;rea-credință,rea-voință;

Compusele sudate cu structură asemănătoare se scriu într-un cuvânt (bunăstare ,,prosperitate”)iar secvențele în care componentele își păstrează autonomia – în cuvinte separate (bună creștere ,,dezvoltare bună”,bunul gust al libertății).

-dublu,triplu:dublu-casetofon,dublu-decalitru,triplu-sec,triplu-voal;

Secvențele cu o structură similară în care componentele își păstrează autonomia se scriu în cuvinte separate (dublu ve/dublu vî,triplu exemplar)iar cele sudate – într-un cuvânt:triplusalt.

– prim și viceprim:prim-balerin,prim-balerină,prim-ministru,prim-plan,prim-pretor, !prim-procuror, prim-secretar,prim-solist,prim-solistă,prim-viceprim-ministru;

Primăvară și primadonă se scriu într-un cuvânt,iar grupurile de cuvinte prim ajutor,prim amorez– în cuvinte separate.

Scrierea cu cratimă deosebește grafic compusele de îmbinările sintactice libere de tipul X este primul (,,cel dintâi”) ministru care a demisionat.

– interjecție +interjecție(un) scârța-scârța (-pe-hârtie),,funcționar”;

– numeral cardinal+substantiv(+adjectiv):cinci-degete,doi-frați(plante),nouă-ochi(pește),trei-leșeștile (dans),trei-frați-pătați (plantă),unsprezece-metri ,,lovitură de la 11m”

– prepoziția după+un substantiv;după-amiază,după-masă ,,a doua parte a zilei”;

– substantiv +adjectiv:argint-viu ,,mercur”,burtă-verde ,,burghez”,cal-turtit ,,libelulă”,coate-goale ,,persoană săracă”,făt-frumos ,,tânăr frumos”,floare domnească( plantă),gură-spartă ,,persoană care flecărește”,iarbă-deasă (plantă),jur-fix ,,zi de primire”,lemn-câinesc (plantă),mamă-mare,,bunică”,mațe-negre (pește),mațe-fripte ,,persoană zgârcită”, !pește-auriu (pește),piatră-vânătă ,,sulfat de cupru”,rămas-bun ,,adio”,sânge-rece ,,calm”,tată-mare ,,bunic”,vorbă-lungă ,,persoană care flecărește”;

În formele cu apocopă marcată prin apostrof nu se mai pune cratima:mam ´mare.

Se scriu în cuvinte separate numele de funcții compuse de tipul:comisar principal,director adjunct,director general

substantiv+prepoziție+substantiv:arbore-de-cacao (plantă),bou-de-baltă ,,bâtlan;gândac”,

brânză-n-sticlă ,,persoană zgârcită”,cal-de-mare (pește),câine-de-mare ,,rechin”,drum-de-fier ,cale ferată,floare-de-colț (plantă),gură-de-lup ,,malformație;ochi de parâmă”,iarbă-de-Sudan (plantă),ochi-de-pisică ,,mineral;disc reflectorizant”, -pește-cu-spadă (pește),piatră-de-var ,,carbonat de calciu”,poale-n-brâu ,,plăcintă”,purice-de-apă (crustaceu), !viță-de-vie (plantă);

substantiv+substantiv în nominativ:an-lumină ,,unitate de lungime”,artist-cetățean basm-bariton,bloc-diagramă,bloc-turn,cal-putere, unitate de măsură”,câine-lup(specie de câini),contabil-șef,cuvânt-titlu ,,intrare în dicționar”,cuvânt-cheie,decret-lege,formular-tip,general-locotenent,locotenent-comandor,mamă-soacră,,,soacră”,marxim-leninism ,,doctrină”,mașină-cap-cană,mașină-unealtă,nord-est,pasăre-liră,pasăre-muscă (păsări),!pește-ciocan (pește),pușcă-mitralieră,situație-limită,volt-amper, !watt-oră(unității de măsură),zi-lumină,zi-muncă;

Se scrie într-un cuvânt blocstart (ca și blochaus,blocnotes).

În cazul compuselor complexe de tip nord_nord-est,nord-est_sud-vest,e recomandă scrierea cu linie de pauză între cele două grupuri principale.

– substantiv(articulat)+substantiv în genitiv:calul-dracului,,libelulă”,cerul-gurii ,,palatul bucal”;ciuboțica cucului,floarea soarelui,gura-leului,iarba-fiarelor,ochiul boului (plante),pasărea paradisului (pasăre),piatra iadului ,,azotat de argint”,roza vânturilor (reprezentare grafică),sângele voinicului (plantă), !vaca-Domnului (insectă);

– izolări de propoziții/fraze (majoritatea – epitete):cască-guură,persoană distrată”,ducă-se-pe-pustii ,,dracul”,du-te-vino ,,mișcare”,fie-iertatul ,,răposatul”;fluieră-vânt,flutură-vânt ,,haimana”,gură-cască ,,persoană distrată”,incurcă-lume,lasă-mă-să-te-las ,,persoană indolentă”,lă-mă-mamă ,,persoană incapabilă”,linge-blide ,,parazit”,nu-mă-uita (plantă),papă-lapte,,nătăfleață”,pierde-vară ,,persoană leneșă”,soare-apune,soare-răsare (puncte cardinale),sparge-val ,,parapet”,târâie-brâu,trei-păzește ( în expresii);ucigă-l crucea,ucigă-l-toaca ,,dracul”,uite-popa-nu-e-popa,vino-ncoa´/vino-ncoace ,,farmec”,zgârie-brânză ,,persoană zgârcită”,zgârie-nori ,,construcție foarte înaltă”;

– elemente de compunere vechi+substantive existente în limba română:baș-boier,treti-logofăt,vel-armaș,vtori-logofăt/ftori-logofăt;

Compusele de acest tip cu componente inexistente în limba română actuală se scriu într-un cuvânt:bașbuzuc.

– tipuri izolate: ca-la-Breaza (dans), !cuvânt-înainte ,,prefață”, !mai-mult-ca-perfect (timp verbal),de-doi(dans),iarba-datului-și-a-faptului(plantă),mai-marele ,,superiorul”,sânge-de-nouă-frați (plantă;rășină),terche-berchea ,,persoană de nimic”,trei-frați-pătați (plantă).

Secvențele cu structură și componență asemănătoare în care cuvintele își păstrează autonomia se scriu separat.

Multe compuse scrise cu cratimă sunt disociabile,situație în care cratima dispare:buna sa credință;dublul său casetofon;România,prin primul ei ministru…;blocul acesta turn;contabilul lor șef.

Unele substantive proprii(nume de persoane sau de locuri)compuse aparțin unor tipuri care se regăsesc și printre substantivele comune compuse și se scriu în același mod cu acestea,dar există și tipuri de compuse care se întâlnesc numai printre substantivele proprii sau chiar numai printre numele de locuri străine folosite în limba română.

Unele substantive proprii românești apar și cu alte grafii decât cele recomandate de normele academice:este vorba de nume de persoane,a căror scriere trebuie respectată,pentru a se respecta identitatea persoanei,și de nume de locuri,,care apar în acte oficiale sau în lucrări de specialitate sub forme diferite de cele din limbajul obișnuit.

În funcție de gradul de unitate,substantivele proprii se scriu:

– într-un cuvânt;

– cu cratimă;

– în cuvinte separate,astfel:

– se scriu într-un cuvânt substantivele proprii sudate cu structura:

– numeral cardinal+substantiv:nume de locuri (Șapte sate) sau nume de familie (Cincilei);

Dar Trei Brazi (cabană).

– prepoziție sau articol+substantiv:nume de locuri (Subcetate,Suplai) sau de familie (Amarie(i),Celmare,Delavrancea,Dinvale);

Dar și Cel Mare,Între Tarlale.

– substantiv+adjectiv:nume de locuri(Câmpulung,Satulung)sau de familie(Boubătrân);

Dar Baia Mare.

– substantiv+prepoziție+substantiv:Capdebo(u) (nume de familie);

– substantiv+substantiv cu formă de nominativ-acuzativ:nume de locuri (Iacobdeal (deal),Sândominic) sau de familie Hagiculea,Moșandrei);

Dar și Iacob Deal (sat),Hagi Culev.

– compuse cu abrevieri(nume de locuri formate din fragmente de cuvinte combinate între ele sau cu cuvinte):Eurasia;

– compuse provenite din izolări de propoziții sau fraze:nume de locuri (Vsideei) sau de familie (Sparionoapte);

– nume proprii religioase cu o structură complexă:Atotputernicul.

Se scriu cu cratimă următoarele tipuri de substantive proprii:

– nume de locuri(ce excepția toponimelor urbane) cu structura substantiv +substantiv cu forma de nominativ-acuzativ, și anume:

– formate din două nume proprii de loc :Cluj-Napoca (localitate),Bicaz-Tulgheș (pas),Bistrița-Năsăud,Caraș-Severin (județe),Guineea-Bissau (stat),Iezer-Păpușa (masiv muntos);

– cu structura nume propriu de loc+substantiv comun ce rol distinctiv (de cele mai multe ori în compuse cu termen generic geografic sau teritorial-adminisrativ):Devcea-Est,Devcea-Vest(vârfuri de deal),Domnești-Sat,Domnești-Târg (localități);

Dar și Iacobdeal (deal).

– cu structura substantiv comun+nume propriu de loc (de cele mai multe ori compuse cu un termen generic care nu se mai folosește actualmente pentru realitatea denumită sau are un sens care nu corespunde realității locale actuale):Baia-Sprie,Ocna-Șugatag (localități),Pârâul-Cărbuna (pădure);

– nume de persoane reale și de personaje,și anume:

– prenume și nume de familie compuse din două nume de persoane :Ana-Maria;Ioan Piuariu-Motru;

– nume de persoane reale și de personaje,și anume:

– prenume și nume de familie compuse din două nume de persoane:Ana-Maria;Ioan Piuariu-Molnar;

– nume de familie cu structura nume de persoană+nume geografic:Niculescu-Buzău,Rădulescu-Motru;

– nume de personaje istorice,literare,religioase cu structura nume de persoană+substantiv comun indicând un rang,un grad,o funcție,etc.(indiferent de ordine):Fărcaș-Aga,Roșu-Împărat (dar împăratul Roșu),Ali-Pașa,Negru-Vodă;Baba-Cloanța,Hagi-Tudose;

Unele nume de persoane se scriu și într-un cuvânt:Anamaria,Hagiculea.

– nume de personaje cu structura:

– substantiv+substantiv cu forma de nominativ-acuzativ:Rilă-Iepurilă;

– substantiv în nominativ-acuzativ+substantiv în genitiv:Păunașul-Codrilor,Zâna-Zânelor;

– substantiv+adjectiv:Barbă-Albastră,Făt-Frumos,Harap-Alb;

– substantiv+prepoziție sau adverb+substantiv:Craiul-de-Rouă,Șchiopul-cât-Cotul;

– adjectiv+ca+substantiv:Albă-ca-Zăpada;

– verb+substantiv(provenite din izolări):Strâmbă-Lemne;

– nume de personaje cu structură complexă: !Statu-Palmă-Barbă-Cot,Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop,Tic-Pitic-Inimă-de-Voinic;

Se scriu separat:

– numele proprii geografice sau administrativ-teritoriale,inclusiv din toponimia urbană,cu structura:

– prepoziție+substantiv:Între Tarlale (stradă),La Om (vârf);

Dar Subcetate

.- substantiv+adjectiv:Asia Mică,Baia Mare,Marea Neagră,Noua Zeelandă,Peninsula Balcanică,Piatra Arsă (platou montan);

Dar Câmpulung.

– substantiv+numeral,indiferent de ordine:Bulevardul 1848,Trei Brazi (cabană),Zece Mese (stradă);

Dar Șaptesate.

– substantiv+prepoziție+substantiv sau adverb:America de Nord,Câmpia de Vest,Cuțitul de Argint (stradă),Gara de Nord,Vințu de Jos;

– substantiv+substantiv cu formă de nominativ-acuzativ (și valoare de apoziție):Câmpia Burnas (stradă),Republica Mali,Sultanatul Oman;

– substantiv+substantiv în genitiv:Balta Brăilei,Calea Victoriei,Delta Dunării,Gura Teghii (comună),Peștera Muierii,Piața Unirii,Valea lui Mihai (oraș);

– cu structura complexă:Cracul cu Doi Lupi (punct geografic),Oceanul Înghețat de Nord;

– nume de persoane reale și de personaje cu structura:

– nume propriu de persoană+prepoziție+nume propriu de loc:Pop de Băsești,Radu de la Afumați;

Când se consideră că prepoziția face parte din numele de familie,nu se scrie separat:Delavrancea.

– prenume +cel+adjectiv:Alexandru cel Bun,Mihai Viteazul,Mircea cel Bătrân,Petru Șchiopul,Stan Pățitul,Ștefan cel Mare.

Când se consideră că prepoziția face parte din numele de familie,acesta se poate scrie și într-un cuvânt:Cel Mare.

Numele de localități,de artere urbane sau de instituții provenite prin adoptarea altor nume proprii(în special de personalității,personaje,sau a unor nume geografice) trebuie sa respecte scrierea numelor proprii respective:Mihail Kogălniceanu,Mircea cel Bătrân (localități),Sfântul Gheorghe,dar aceasta nu se întâmplă întotdeauna,Mihai Viteazu,numele a cinci sate.

După felul obiectelor denumite,substantivele comune compuse se clasifică în următoarele categorii semantice mai importante:

– nume de persoane (nume de rudenie,de ocupații,de grade în diferite ierarhii sociale,epitete etc.):mamă-mare,inginer-șef,fooreporter,locotenent-colonel,copil-minune,târâie-brâu;

– nume de plante:barba caprei,floarea soarelui,rochița rândunicii,trei-frați;

– nume de animale (mamifere,insecte,păsări,pești etc.):câine-lup,cățelul pământului,vaca – Domnului,viespe-gărgăune,nasicorn,uligaie,pasăre-muscă,frunza-plopului,ac-de-mare,buhai-de-baltă;

– nume de lucruri (instrumente,substanțe,produse de toate felurile etc.):argint-viu,electrocauter,encefalogramă,P.A.S,piatra-iadului,poale-n-brâu,strung-revolver,triplu-voal;

– nume de boli:a-bubă,buba-bubelor,pleuropneumonie,rinofaringită,soare-sec;

– nume de dansuri populare și de jocuri (sau în legătură cu jocurile):biru-i-greu,popa-prostul,scara-mâței,tai-mălai(ul), (un) unsprezece metri;

– numele unor procedee sau metode:autoinducție,balneoterapie,telepatie;

– nume de unități de măsură:amper-oră,dublu-ster,hectolitru,kilogram;

– nume de noțiuni temporale (părți ale zilei,ale anului etc.) și de puncte cardinale:după-masă,miazănoapte,primăvară,soare-apune,sud-est,zi-ntâi;

– nume de sentimente,atitudini,stări psihice:bună-voință,rea-voință,vino-ncoace;

– nume de acțiune:automulțumire,binefacere,omucidere,sinucidere.

Substantivele proprii compuse aparțin unor sfere semantice mai puțin variate decât substantivele comune. Ele se pot clasifica în următoarele categorii generale:

– nume de persoane (nume de familie,prenume,porecle,nume de personaje de basme):Azidăriței,Dobrogeanu-Gherea,Mantaroșie,Maria-Laura,Papadima,Gură-de-Aur,Statu-Palmă;

– nume de animale:Coadă-Scurtă (nume de câine),Aude-Bine,Galben-de-Soare (ultimele două,nume de animale din basme și povestiri);

– nume geografice și teritorial-administrative:Balta-Albă,Dealul Spireim(cartiere,București),

Ceatal-Tepe (movilă, Dobrogea),Mărginenii-Răzești (sat,Bacău),Tifla Corbului (pisc,Muscel);

– nume din domeniul astronomiei:Cloșca-cu-Pui,Paiele-Țiganului,Steaua Polară,Ursa-Mare;

– nume ale unor evenimente și ale unor sărbători:Anul nou,1 Mai,Ana-Foca,Joimari,Tudorusalii (ultimele trei,nume de sărbători religioase populare);

– numiri ale unor instituții și întreprinderi:Agerpres,C.F.R.,Electroputere,Plafar,Steagul roșu.

Felul în care aceste categorii semantice sunt reprezentate în limba modernă,bogăția inventarului lor,frecvența cu care sunt folosite compusele aparținând diferitelor categorii depind în mare măsură de stilul limbii. În această privință deosebiri importante se înregistrează între limba literară și cea populară,pe de o parte,și între diferite stiluri ale limbii literare,pe de alta.

Comparând între ele categoriile semantice de substantive compuse comune întâlnite astăzi în limba literară și în cea populară,în linii generale se pot constata următoarele:

Dintre numele de persoane,unele,cum ar fi numele de rudenie și epitetele,se folosesc atât în limba literară,cât și în limba populară,în timp ce altele,de exemplu numele de grade din ierarhia socială sau numele de ocupații,aparțin mai ales limbii literare. Numele compuse de plante și de jocuri sunt caracteristice limbii populare. Din mulțimea formațiilor de acest fel,limba literară a preluat relativ puține,pe care la folosește destul de rar și la care a adăugat un număr redus de creații noi.

Substantivele compuse alcătuite din cuvinte independente sunt în marea lor majoritate formații lipsite de unitate morfologică,având un grad scăzut de unitate semantică. Există însă și substantive compuse din astfel de termeni,care,pe lângă o mai mare unitate semantică,se caracterizează și prin unitate morfologică. Substantivele compuse în structura cărora intră elemente de compunere și cele formate din abrevieri se situează pe o treaptă superioară în ce privește unitatea

Semantică,în comparație cu majoritatea substantivelor alcătuite din cuvinte independente,iar din punct de vedere morfologic se comportă întotdeauna ca niște cuvinte simple (electrodinam,electrodinamul,electrodinamuri)

În sistemul compunerii substantivului,categoria compuselor din cuvinte independente se situează pe primul plan ca importanță,varietate de tipuri,vechime și bogăție a inventarului,pe planul al doilea aflându-se compusele în structura cărora intră elemente de compunere,iar pe ultimul plan cele din abrevieri. Și în ce privește productivitatea în limba actuală,primul loc îl ocupă de asemenea substantivele compuse din cuvinte independente,însă numai datorită anumitor tipuri de compunere. Celelalte două categorii,a compuselor cu elemente de compunere și a celor cu abrevieri,deși productive,se situează din acest punct de vedere pe locul al doilea.

Ca origine,marea majoritate a substantivelor compuse din cuvinte independente sunt creații originare și calcuri,pe când compusele care conțin elemente de compunere sunt mai ales împrumuturi și calcuri,iar cele din abrevieri sunt împrumuturi și creații originale.

Posibilitățile de combinare a părților de vorbire care alcătuiesc substantivul compus sunt variate:

Cel mai bine reprezentate în limba actuală sunt tipurile de compuse formate din:

– două sau mai multe substantive cu formă de nominativ-acuzativ (câine-lup,oțel-beton,Piatra-Neamț);

– substantiv+(articol+) substantiv în genitiv (iarba-fiarelor,Fața-lui-Crai);

– substantiv+(articol+)adjectiv (bunăstare,baiul-cel-rău,Harap-Alb);

-(articol+) numeral+substantiv (primăvară,Cei-Trei-Cosași ,,nume popular al unei constelații);

Substantiv+prepoziție+substantiv (cap-de-cocoș ,,nume de plantă,Curtea-de-Argeș);

Verb la un mod personal (interjecție)+ (prepoziție +) substantiv,pronume,adverb sau participiu (compuse de tip propoziție:fluiră-n-biserică,zgârie-brânză;Cată-n-Sus);

verb la un mod personal + (pronume sau substantiv + )verb la un mod personal (compuse de tip frază:tace-face,du-te-vino,uite-popa-nu-e-popa).

A doua grupă,mult mai rare decât cea precedentă,o formează tipurile reprezentate în limba actuală printr-un număr mai mult sau mai puțin restrâns de compuse (uneori chiar și unul singur):

– prepoziție + substantiv sau altă parte de vorbire cu valoare de substantiv (deochi);

– prepoziție + verb la supin (descăzut);

Substantiv + prepoziție + adverb (Bengești-de-Sus);

– numeral + prepoziție + substantiv (jumătate-de-pasăre,Patru-zeci-de-Cruci,nume de localitate);

– prepoziție + adjectivul substantivizat tot + substantiv (atotștiință);

– articol posesiv + substantiv sau pronume (Adrăguței,al-lui ,,dracul”);

– pronume (articol) demonstrativ + (adverb +) adjectiv (cel-pierit,ăl-mai-rău);

– pronume (articol) demonstrativ + prepoziție + substantiv (cel-de-pe-comoară);

– pronume (articol)demonstrativ + prepoziție + adverb (Cel-de-Sus);

– pronume reflexiv + substantiv (sinucigaș);

– adverb + substantiv (jos-culcare;în limba actuală mai ales adjective substantivizate:nou-venit,sus-numit);

– substantiv sau adjectiv + adverb de comparație + substantiv (Albă-ca-Zăpada,Șchiopul-cât-Cotul);

– adverb + adjectiv sau adverb (preaplin);

– adverb + adverb de comparație + substantiv (mai mult ca perfect);

Pronume + pronume (unealtă);

– substantiv + prepoziție +pronume (apă-de-nimic);

– substantiv + conjuncție + substantiv (punct și virgulă);

– adjectiv + prepoziție + substantiv (Galben-de-Soare);

– interjecție + substantiv (țițivară).

Din punctul de vedere al raporturilor dintre termeni,substantivele compuse din cuvinte întregi existente și independent șunt sintactice și asintactice. Aceste din urmă formează o grupă relativ puțin numeroasă aparținând tipului de compunere din două sau mai multe substantive cu formă de nominativ-acuzativ (între elementele lor componente se poate subînțelege un raport de subordonare atributivă de tip prepozițional sau genitival:Șiclodul-Coastă ,,Șiclodul de pe coastă”,divan-ceauș ,,ceaușul sau ușierul divanului”) și tipul de compuse din pronume reflexiv + substantiv (sinucigaș ,,ucigaș de sine”).

Marea majoritate a substantivelor compuse din cuvinte întregi sunt însă alcătuite din părți de vorbire organizate conform regulilor sintaxei românești. Din punctul de vedere al raporturilor sintactice dintre termeni și al modului lor de exprimare compuse sintactice sunt de trei feluri:

– compuse cu structura unor părți de propoziții sau,mai pe scurt compuse-părți de propoziții;

– compuse cu structura unor propoziții sau compuse-propoziții;

– compuse cu structura unor fraze sau compuse-fraze.

Compusele-părți de propoziții sunt construite:

– ca niște grupuri sintactice din determinant substantival și determinantul lui atributiv;

– ca niște grupuri sintactice formate dintr-un adjectiv sau dintr-un adverb determinat și complementul lui;

– ca niște atribute,complemente sau nume predicative;

– ca niște părți de propoziții multiple (subiecte,atribute etc.).

Compusele-părți de propoziții alcătuite dintr-un determinant și determinantul lui atribut le corespund tipurile morfologice:

– substantiv în nominativ – acuzativ cu funcțiune de apoziție (moș-tătuca);

– substantiv + substantiv în genitiv cu funcțiune de atribut substantival genitival (gura-leului);

– substantiv,pronume sau numeral+ prepoziție sau adverb de comparație+ substantiv sau pronume cu funcțiune de atribut substantival prepozițional;prepoziție+adjectivul substantivizat tot cu funcțiune de atribut-substantiv (buhai-de-baltă,jumătate-de-pasăre,atotputință,cel-din-baltă,Șchiopul-cât-Cotul,apă-de-nimic);

– substantiv+adjectiv sau numeral cu funcțiune de atribut adjectival (rea-voință,triplu-voal);

– substantiv sau pronume + (prepoziție+) adverb cu funcțiune de atribut adverbial (jos-culcare,Bengeștii-de-Sus,Cel-de-Sus).

Sunt construite ca niște grupuri sintactice constând din adjectivul sau adverbul determinat și complementele lor numai compusele de tipul:

– adjectiv+prepoziție+substantiv (Galben-de-Soare);

– adjectiv+adverb de comparație+substantiv (Albă-ca-Zăpada);

– adverb+adverb+adverb de comparație+substantiv (mai mult ca perfect).

Au construcția unor atribute,complemente,nume predicative sau,mai rar,subiecte compusele aparținând tipurilor morfologice:

– prepoziție+substantiv sau verb la supin (demâncare,descăzut);

– pronume (articol) demonstrativ + (adverb+)adjectiv (cel-pierit);

– articol posesiv+substantiv (Adrăguței);

– adverb+adjectiv sau adverb (preaplin).

Există două tipuri construite ca niște părți de propoziție multiple:

substantiv în nominativ-acuzativ (nord-vest,conjunctor-disjunctor);

În cadrul acestor tipuri sintactice se numără unele tipuri dezvoltate,alcătuite dintr-un singur substantiv determinat și două atribute adjectivale sau genitivale coordonate sau nu între ele (iarba-datului-și-a-faptului,trei-frați-pătați),dintr-un substantiv determinat și un atribut substantival prepozițional determinat la rândul lui de un atribut adjectival (ciocănaș-cu-două-cozi)etc.

Compusele-propoziții sunt mai puțin variate ca tipuri sintactice și morfologice și mai puțin bogate în formații decât compusele-părți de propoziții,prezentându-se totodată ca o categorie mult mai unitară decât acestea. Tipurile care se încadrează aici sunt deosebite între ele în special prin numărul termenilor componenți și implicit prin structura sintactică. Cele mai multe formații aparțin tipului:predicat+complement direct,căruia îi corespunde morfologic tipul:verb la un mod personal+substantiv (zgârie-brânză) sau,mai rar,pronume (nu-mă-uita).

Compusele-fraze,foarte puțin numeroase,sunt alcătuite din două predicate exprimate prin verbe la un mod personal și însoțite sau nu de alte părți de propoziție,formând împreună două propoziții în raport de coordonare copulativă (du-te-vino,tace-face) sau de subordonare finală (lasă-mă-să-te-las).

Ordinea termenilor compusului este strâns legată de felul părților de vorbire care îl alcătuiesc și de structura lui sintactică.

În linii generale majoritatea compuselor părți de propoziții formate dintr-un termen determinant și determinantul lui completiv sau atributiv se caracterizează prin topica determinant + determinant. Topica determinant + determinant este normală pentru compusele formate din numeral + substantiv (trei-culori,numele unui pește,dublu-decalitru,primăvară),excepțiile fiind și de această dată rare (zi-ntâi).

În ce privește locul adjectivului în compusele formate din substantiv și adjectiv,sunt numeroase atât situațiile în care adjectivul se situează după substantiv (argint-viu,iarbă-mare),cât și cele în care îl precedă (bunăstare,scurt-metraj).Compusele-propoziții constând din predicat+complement sau din subiect + predicat se caracterizează de asemenea prin topica sintactică obișnuită în asemenea cazuri:predicatul precedă complementul,iar subiectul precedă predicatul (meșter-strică,târâie-brâu).

Compusele asintactice între termenii cărora se subînțelege un raport de subordonare atributivă sunt formate uneori din elemente așezate în aceeași ordine ca și cuvintele din grupurile sintactice corespunzătoare (mazăre-siloz ,,mazăre de siloz”),alteori,în ordine inversă (sinucigaș, concertmaistru ,,maistru de concert”).

În linii mari,compusele pot fi grupate în trei categorii:

-compuse caracterizate prin unitate morfologică,compuse lipsite de unitate morfologică sau având unitate morfologică parțială,compuse care oscilează din punctul de vedere al unității morfologice.

Compuse caracterizate prin unitate morfologică se comportă din punct de vedere morfologic ca niște cuvinte simple.

Aici intră unele compuse-părți de propoziții,vechi sau foarte vechi în limbă ai căror termeni s-au sudat (primăvara,primăveri,primăverii,primăverile).

Acestora li se adaugă compuse mai noi care prezintă un stadiu avansat de compunere,datorită fie frecvenței cu care circulă în limbă,fie topicii neobișnuite etc. (marxim-leninism,marxim-leninismul,marxim-leninismului;scurtcircuit,scurtcircuitul,scurtcircuite).

Se comportă ca un cuvânt unic și compusele care au ca prim termen părți de vorbire invariabile(prepoziții,adverbe:după-masă,după-masa,după-mesele;mai-mare,mai-marele,mai-marii).

Marea majoritate a substantivelor compuse sunt încă formații lipsite de unitate morfologică,în care primul termen al compusului suferă modificări morfologice sau poate fi articulat cu articol hotărât enclitic (cal-de-mare,cai-de-mare,calul-de-mare etc.;rea-voință,reaua-voință,relei-de-voinței etc.;câine-lup,câini-lupi,câinele-lup,câinelui-lup,câinilor-lupi etc.).

Alături de compusele lipsite de unitate morfologică pot fi plasate și compusele caracterizate printr-un grad foarte scăzut de unitate morfologică. La acest fel de compuse unitatea morfologică se realizează numai cu ocazia articulării cu articol nehotărât,în timp ce în cursul declinării articulate sau la plural primul termen își modifică forma (floarea soarelui,o floarea-soarelui,dar florii-soarelui,florile-soarelui,florilor-soarelui).

Unele dintre substantivele compuse,în special dintre cele alcătuite din substantiv precedat de un adjectiv sau numeral (prim-ministru,bunăstare),se comportă în două feluri:fie ca niște compuse

caracterizate prin absența acestei unități (prim-ministrul,prim-ministrului,prim-miniștrii,dar și primul-ministru,primului-ministru,primii-miniștri;bunăstare,bunăstării,dar și buna-stare,bunei-stări etc.).

Un număr mare de substantive compuse comune și proprii alcătuite din cuvinte întregi existente și independent în limbă,mai ales formații originale din limba populară și din cea vorbită,au ca punct de plecare o figură de stil:metafora,hiperbola,metonimie. Acestora li se alătură și unele calcuri,al căror model străin a luat naștere într-un fel asemănător. Atât și unele,cât și celelalte se caracterizează printr-un grad înalt de expresivitate.

CONCLUZII

Orice gen de studiere a ortografiei pune,explicit sau nu,problema însușirii ei practice,a posibilităților ei de a fi învățată mai ușor sau mai greu. Deprinderea scrisului corect este rezultatul corelării efortului conștient de depășire a unor dificultăți cu asimilarea empirică a foarte multora dintre formele prescrise.

Numărul,gradul și importanța greutăților vorbitorului decurg mai întâi din dificultățile de fapt ale sistemului ortografic,din imperfecțiunile și din omisiunile lui,din ceea ce, în cuprinsul lui, nu se supune unei structuri raționale,din inconsecvențele,contradicțiile și neregularitățile lui,din excepțiile pe care nu le poate evita ori din exigențele pe care le impune peste nivelul elementar general de pregătire lingvistică a individului. Deși în număr redus iar uneori chiar izolate,asemenea motive de însușire mai anevoioasă a scrierii corecte sub aspect formal nu lipsesc,după cum au arătat capitolele acestei lucrări,ortografiei actuale a limbii române – astfel,modernă,necomplicată,logică și cu un înalt grad de adecvare fonetică și fonematică. În esență,polivalențele și poligrafiile,ambiguitățile decurgând din ele unele situații de folosire a majusculei și multe altele de scriere a cuvintelor compuse,,reglementarea neunitară a reprezentării juncturilor silabice interne,caracterul savant al formei unor neologisme și al cerințelor despărțirii cuvintelor la sfârșit de rând după principiul morfologic,concesiunile făcute uzului fluctuant sau chiar celui local contrar sistemului limbii literare,unele generalizări cu rest neavizat sau numărul excepțiilor sunt punctele critice ale ortografiei în vigoare. În cea mai mare măsură,ele provin din acțiunea parțială,neconstantă sau precumpănitoare a unui principiu în dauna altuia sau a altora ori în dauna unității ansamblului – lucru oarecum firesc într-un sistem normativ orientat după atâtea criterii de scriere.

Alt rând de greutăți e furnizat de sistemul și de structura limbii literare și de normele lingvistice literare,reflectate de ortografie. De pildă ,bogăția și complexitatea structurii morfologice a românei,mulțimea și varietatea finalelor de cuvânt purtătoare de informație gramaticală (și dificultatea de a preciza pe cea concretă,într-un caz dat),desele și importantele schimbări ale radicalului în flexiune și în derivare (soluționată de norma literară),numărul ridicat al cuvintelor cu inaptitudinea de a se grupa în tipuri de clase de declinare,cu neregularități și cu insuficiențe flexionare etc. fac achiziția scrierii corecte să solicite adeseori efort similar cu cel necesar însușirii oricărui alt bun de cultură.

În mod normal,un individ cu un ciclu școlar obligatoriu absolvit ar trebui să intre în viață având deprinderile ortografice formate și stabilizate. Cum lucrurile nu se petrec totdeauna astfel,este cel puțin probabil ca printre greutățile întâmpinate de vorbitor în însușirea ortografiei să se afle concepția organizării ei ca materie de învățământ și soluțiile didactice care-i sunt aplicate. Felul pregătirii lingvistice din școală este de regulă un motiv de înlesnire sau de dificultate,mai târziu pentru absolventul devenit om matur,în achiziția necesară de noi fapte ortografice sau în restructurarea unor deprinderi personale de scriere ca urmare a indicațiilor normative revizuite oficial. În lipsuri sau greutăți de acest fel sistemul normativ ortografic în sine nu este implicat,dar nici nu rămâne indiferent față de ele,atâta timp cât își găsește rostul tocmai în nevoia de a pătrunde în deprinderile generale:ortografia poate și trebuie să creeze prima formă de unitate deplină a limbii naționale – în scrisul tuturor vorbitorilor trecuți prin școală.

BIBLIOGRAFIE

Avram, Mioara, "Ortografia pentru toți", București, Editura Academiei, 1979.

Avram, Mioara, "Problemele alcătuirii unui nou îndreptar ortografic al limbii române", Limba română, Institutul de lingvistică din București.

Beldescu, G., "Ortografia în școală", București, E.D.P., 1973.

Ciobanu, Fulvia și Lidia Sfârlea, "Cum scriem, cum pronunțăm corect", București, 1970.

Graur, Al., "Mic tratat de ortografie", București, 1974.

Gheție, Ion, "Începuturile scrisului în limba română", Contribuții filologice și lingvistice, București, Editura Academiei, 1974.

Gheție, Ion, Mareș, Al., "Introducere în filologia românească", Probleme. Metode. Interpretări, București, Editura Enciclopedică, 1974.

Hristea, Theodor, "Sinteze de limba română", București, EDP, 1981.

Iancu, Victor, "Limbaj cotidian și rostire literară", Timișoara, Facla, 1977.

Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, "Limba română contemporană", București, EDP, 1978.

Mihăescu, Nicolae, "Norme, abateri și inovație de la limba română contemporană", București, Editura Albatros, 1984.

Mihăescu, Nicolae, "Aspecte lexicale și gramaticale ale limbii române literare", București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978.

Șuteu, Flora – Șoșa, Elisabeta –“ Ortografia limbii romane”, București,Ed. Floarea darurilor, 1996.

Tătaru, Ana, "Limba română. Specificul pronunțării în contrast cu germana și engleza", Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997.

Vasiliu, Emanuel, "Fonologia limbii române”, București, Editura Științifică, 1965.

***, "Dicționar explicativ al limbii române", București, Editura Academiei, 1996.

***, "Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române", București, Editura Academiei, 1989.

*** "Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație", ediția a IV-a, București, Editura Academiei, 1983.