Interdependeta Dintre Etica Si Afaceri

Scandalurile mediatice din ultimii ani cu privire la moralitatea dubioasă sau incorectitudinea flagrantă a unor directori de corporații față de acționari au făcut ca interesul publicului occidental față de riscurile investitorilor de a fi înșelați de către executivii companiilor să atingă cote maxime.

Importantele modificări care s-au produs în statutul și în preocupările acționarilor în ultimii 20 de ani au adus în mod firesc la găsirea unor noi abordări teoretice și în deosebi practice ale implicării cât mai active a investitorilor mari și mici atât în redefinirea pe baze mai echitabile a raporturilor dintre executivi și acționari, cât și în activitatea piețelor financiare. Din ce în ce mai mulți acționari și investitori individual sau instituțional au reușit să găsească căi de acțiune prin care să forțeze, în lipsa unor reglementări legale, o mai serioasă responsabilizare morală a marilor corporații și a jucătorilor de anvergură de pe piețele financiare. Cele mai bune exemple sunt activismul acționarilor și investițiile etice.

Un mod de a forța corporațiile să fie răspunzătoare pentru comportamentul lor etic este acela pe care îl practică acționarii militanți, și anume, de a cumpăra acțiuni la corporațiile respective. Scopul acționarilor militanți este de a câștiga dreptul de a se pronunța în AGA în legătură cu politica și strategia unei corporații.

Forumurile acționarilor au drept subiect de dezbatere performanțele și politicile viitoare ale corporației. Dar ele oferă și posibilitatea acționarilor de a-și exprima nemulțumirea sau îngrijorarea față de anumite practici imorale ale unei companii.

Acest tip de acționari a apărut în anii `70 în Statele Unite. În Europa, din cauza tipului de capitalizare a corporaților, gupurile mici de acționari militanți s-au făcut mai greu remarcați, ei fiind dati la o parte de marii investitori instituționalizați. Cu toate acestea, fenomenul și-a făcut simțită prezența și în țările europene.

Problema acestei forme de activism constă în faptul că, prin cumpărarea unor acțiuni ale unor corporații, acționarii militanți pot fi tentați să treacă de partea lor.

Un alt mod de responsabilizare morală a investitorilor nu presupune admonestarea publică a directorilor executivi despre care se presupune că sunt vinovați de practici imorale. O dată cu creșterea interesului public față de răspunderea corporațiilor ia naștere și se extinde considerabil o nouă categorie de acționari, care nu sunt preocupați numai de profitul adus de investițiilor lor, ci și de corectitudinea morală și responsabilitatea socială a companiilor la care dețin acțiuni.

Adepții investițiilor etice sunt interesați să facă investiții profitabile și compatibile cu anumite standarde etice. În opinia lui Cowton investițiile etice reprezintă „utilizarea criteriilor etice, sociale și ecologice în selecția și administrarea portofoliilor de investiții, în general fiind vorba de acțiuni ale unor companii”.

Criteriile de evaluare și selectare a companiilor pot fi atât pozitive, cât și negative. Investitorii etici nu abordează companii ale căror produse dăunează mediului sau a căror fabricare este poluantă și consumatoare de resurse neregenerabile, cum ar fi companiile care produc și comercializează alocool, țigări, armament, etc.

Companiile sunt selectate după criterii pozitive, cele care sunt preocupate de conservarea și protecția mediului, de îmbunătățire transportului public și a condițiilor de locuit, de renovarea și conservarea clădirilor și a monumentelor arhitecturale, cele care promovează tehnologiile care nu poluează și care asigură egalitatea șanselor de promovare a salariaților, condiții de securitate a muncii.

Pe lângă motivația etic normativă, investițiile etice pot fi oportune și sub aspect strict economic. Riscurile boicotării de către public a unor produse neagreate sau riscurile unor dezastre ecologice pot influența dinamica acțiunilor. Companiile „etice” sunt cel mai puțin expuse unor astfel de riscuri. Pe de altă parte, succesul de piață al produselor „etice” poate face investițiile care le finanțează foarte atractive.

Cu toate slăbiciunile sale, mișcarea investițiilor etice are toate șansele de a lua rapid o amploare considerabilă, cu efecte de loc neglijabile. Îndreptându-și investițiile spre corporațiile care satisfac anumite standarde morale, investitorii nu exercită o oarecare influență numai asupra politicilor companiilor respective, ci stimulează și celelalte corporații să își reconsidere comportamentul etic spre a evita o posibilă și chiar previzibilă lipsă de atractivitate a lor pe piețele de capital într-o perspectivă temporală apropiată.

2.2 Responsabilizarea etică a consumatorilor

Între afaceri și consumatori există o relație dialectică. Pe de o parte, producția generează nevoile consumatorilor și, pe de altă parte, nevoile consumatorilor stimulează dezvoltarea continuă a afacerilor, pe care le alimentează cu banii necesari pentru investiții, crearea de noi produse și servicii. Producătorii și consumatorii nu sunt două categorii distincte de oameni. Fiecare producător este, în acelaș timp, și un consumator, atât în viața profesională, cât și în cea privată. Relațiile dintre înreprinzători și furnizorii lor de utilități, servicii și mijloace de producție sunt un domeniu problematic de sine stătător în cadrul eticii afacerilor.

Relațiile dintre întreprinzători și consumatori sunt complicate în economia de piață, ele se bazează pe raportul dintre cerere și ofertă. Pe piața liberă, producătorii concurează acerb între ei cu scopul de a atrage consumatorii, oferindu-le produse și servicii de calitate superioară, la prețuri cât mai convenabile. Libertatea consumatorului în ceea ce privește alegerea produsului sau serviciului dorit conferă acestuia o poziție mult mai puternică, deoarece el nu este obligat să cumpere ceea ce unii producătorii și comercianții îi oferă, în condițiile impuse de ei.

Pe o piață sofisticată, care oferă produse și servicii de mare complexitate, consumatorul are nevoie de cât mai multe informații, credibile, pentru a putea face o alegere rațională din punctul său de vedere. Dacă aceste informații lipsesc sau capacitatea consumatorului de a le percepe este redusă, atunci acesta riscă să fie înșelat de către un ofertant mult mai bine documentat.

Din afirmațiile de mai sus reiese că în economia de piață consumatorul este suveran, deoarece el decide care producători și comercianți rămân pe piață. Dar de cele mai multe ori, consumatorul, nu ia deciziile corecte, datorită lipsei de informare și de competență.

Practicile monopoliste nu reprezintă singura încălcare a dreptului consumatorului de a alege pe piața liberă, astfel încât legislația antimonopolistă nu este suficientă pentru a-i soluționa toate problemele. Libertatea de a alege a consumatorului depinde în mare măsură de calitatea informației de care dispune această legătură cu bunurile și serviciile de pe piață.

Majoritatea problemelor etice privind relația dintre afaceri și consumatori se referă la principalele instrumente ale politicii de marketing, cunoscute sub denumirea tehnică de „marketing mix” – politicile privind produsele, comunicarea publicitară, prețurile și practicile de distribuție.

În aria problematică a eticii afacerilor legate de consumatori, probabil că nici un alt subiect nu a fost atât de intens și îndelung dezbătut pe cât a fost publicitatea. Totuși, reclama nu este decât un aspect al comunicării de marketing, alături de tehnicile și stilurile de desfacere, campaniile promoționale, sondajele de marketing, relațiile publice și alte mijloace de comunicare cu consumatorii. Criticile aduse tuturor acestor aspecte ale activității de marketing sunt extrem de variate, dar pot fi clasificate pe două niveluri: individual și social. La nivelul consumatorului individual, criticile țintesc îndeosebi practicile de înșelare sau dezinformare, care urmăresc să creeze false credințe și așteptări ale cumpărătorului față de anumite produse sau companii, pentru a-l stimula să cumpere.

În ceea ce privește practicile de înșelare și dezinformare prin care consumatorii sunt dezavantajați, trebuie să pornim de la cele două funcții în general atribuite comunicării de marketing: funcția de informare a consumatorilor în legătură cu oferta de bunuri și servicii și cea de persuasiune, menită a-i face pe consumatori să cumpere diferite produse. Dacă mesajele publicitare nu ar avea decât o funcție de pură informare, atunci problema practicilor de amăgire a publicului ar fi exclusiv legată de adevărul sau falsitatea unor afirmații pe care le conțin diferitele reclame. Însă acest mod de a simplifica problema suferă de câteva neajunsuri.

Publicul are nu numai dreptul de a fi informat corect și de a nu fi manipulat prin tactici persuasive amăgitoare, ci și dreptul de a nu fi agresat prin imagini sau texte indecente și nepoliticoase – chiar dacă unele categorii de consumatori ar putea fi atrași tocmai de asemenea ingrediente.

La nivelul impactului social și cultural al publicității asupra vieții sociale, criticile vizează nu efectele sau tehnicile de manipulare ale unei anumite campanii publicitare asupra consumatorilor ca indivizi, ci consecințele negative ale activității de promovare asupra climatului în care se desfășoară viața oamenilor moderni, supuși unui adevărat bombardament informațional și unui permanent asediu persuasiv care, pe lângă stimularea vânzărilor, modifică percepția socială și sistemul de referențiale valorice ale receptorilor, de multe ori fără voia și fără știința lor. Iată care sunt cele mai frecvent auzite critici aduse publicității.

Discuțiile și reproșurile de natură etică privind activitatea de targeting ce vizează categorii de consumatori vulnerabili au în vedere două aspecte principale: gradul de vulnerabilitate a publicului „țintă” și periculozitatea produselor pentru consumatorii vulnerabili.

Vulnerabilitatea publicului „țintă” nu poate fi definită decât contextual, pornindu-se de la faptul că anumite categorii de consumatori sunt mai puțin capabili decât alții să ia decizii raționale și în deplină cunoștință de cauză în ceea ce privește calitățile, utilitatea și eventualele riscuri ale produselor pe care le cumpără.

Vulnerabilitatea poate fi generată de mai multe cauze:

lipsa educației sau informației necesare pentru utilizarea sigură a produselor sau pentru deplina înțelegere a consecințelor acțiunilor întreprinse;

vârsta înaintată;

apariția unor necesități fizice sau emoționale excepționale, datorită bolii, infirmității sau altor împrejurări nefericite;

sărăcia și incapacitatea financiară de menținere a unui nivel rezonabil de trai pentru individ și cei pe care acesta îi întreține;

vârsta fragedă și incompetența decizională, absența discernământului și a responsabilității unei persoane independente.

În cazul consumatorilor vulnerabili dintr-un motiv sau altul, ideea kantiană potrivit căreia consumatorii trebuie tratați ca „scopuri în sine” și nu ca simple mijloace de îmbogățire stă la baza obligației ofertanților de bunuri și servicii de a avea grijă de cumpărători. Atunci când vânzătorul are posibilitatea să exploateze vulnerabilitatea unui potențial consumator – de exemplu, când o companie farmaceutică poate impune un preț excesiv de ridicat unor medicamente vitale necesare bolnavilor sau când un agent de asigurări poate să exploateze lipsa de educație a unui potențial client, păcălindu-l în ceea ce privește termenii și clauzele poliței de asigurare – se poate spune că ofertantul are datoria să acționeze în așa fel încât să respecte, deopotrivă, interesele consumatorilor și interesele sale.

Distanța dintre societatea și economia românească de piață „funcțională” și țările capitaliste dezvoltate este foarte vizibilă și în ceea ce privește problemele consumatorilor. Piața abundă de oferte de produse și servicii de o calitate execrabilă, nesigure pentru sănătatea și viața utilizatorilor, prețurile sunt de foarte multe ori artificial umflate, prin diferite mijloace, iar campaniile publicitare sunt încă departe de orice tolerabilitate. Toate acestea se petrec din multe motive, dintre acestea, două sunt cauzele principale.

Unul din motive este reprezentat de faptul că, consumatorii nu sunt educați cum să se comporte și cum să-și protejeze interesele pe piață. Lunga perioadă de întuneric comunist, urmată de perioada haotică a tranziției, au creat majorității oamenilor niște reflexe de „victime” dezarmate în fața unor comercianți discreționari și necinstiți. Însă există și un număr mic de consumatori mai exigenți față de calitatea și modul de desfacere a bunurilor pe care la cumpără. Un studiu făcut pe piața de la noi, a scos în evidență faptul că mai puțin de 10 % din consumatori citesc datele înscrise pe ambalaj, pentru a verifica termenul de expirare și compoziția alimentelor cumpărare.

Un alt motiv care trebuie să-l luăm în considerare este acela al sărăciei în care se zbat o bună parte din populația țării. Puterea scăzută de cumpărare a multor consumatori de pe piața noastră face ca, pentru alegerea de către ei a produselor și serviciilor pe care le cumpără, criteriul de selecție decisiv să fie prețul cât mai scăzut. În aceste condiții, nu e de mirare că multe mărfuri care nu ar avea ce să caute pe nici o piață cât de cât dezvoltă își găsesc un debușeu insațiabil pe piața de la noi, un adevărat rai pentru tot felul de produse contrafăcute și introduse nu de puține ori pe piață în condiții dubioase.

Cu toate acestea, în ultima perioadă se poate observa o schimbare pe piața din România, din punct de vedere al apropierii de lumea civilizată. Concurența dintre firmele private din sectoarele precum comerțul, de telefonie mobilă, turismul, construcțiile civile, etc., începe să dea roade în favoare consumatorilor.

Privatizarea furnizorilor de utilități ar putea asigura servicii de mai bună calitate și la prețuri acceptabile. Prezența corporațiilor multinaționale pe piață, oferă publicului imaginea vie a unui alt standard de respect față de interesele consumatorului. Exigența consumatorilor români față de ofertanții de bunuri și servicii de pe piață a crescut considerabil datorită faptului că tot mai mulți români au călătorit în străinătate și au putut observa cum sunt tratați consumatorii din țările civilizate.

Cu toate acestea, încă ne confrumtăm cu probleme de mult depășite de țările dezvoltate ale lumii. Una din cea mai gravă problemă fiind educarea primară a maselor de consumatori în cea ce privește protecția unor interese elementare, iar succesul acestei educații depinde în mod direct și decisiv de creșterea puterii de cumpărare a consumatorilor de rând.

În țările avansate, cu o îndelungată tradiție capitalistă, activismul consumatorilor atacă astăzi probleme cu totul diferite, la care noi nici nu ne putem gândi pentru viitorul previzibil. Inițial, grupurile militante în favoarea drepturilor consumatorilor și-au propus, în mod firesc, să utilizeze toate mijloacele de presiune ce stau la îndemâna societății civile pentru a se institui o legislație protectoare și pentru a demasca acele companii care au profitat incorect, într-o formă sau alta, pe seama consumatorilor. Țintele principale vizate de organizațiile de apărare a drepturilor consumatorilor au fost multă vreme calitatea și siguranța produselor, prețul echitabil și tehnicile de manipulare etic incorectă a publicului prin campanii publicitare lipsite de onestitate și decență.

Ideologia „consumului etic” promovează decizia conștientă și deliberată de a cumpăra diferite produse și servicii care satisfac nu numai interesele economice și utilitare ale consumatorului, ci și corespund valorilor și convingerilor sale morale.

Consumul etic are o mare varietate de manifestări: boicotul produselor acelor companii care sunt acuzate pentru politicile lor sociale, etice sau ecologice, cumpărarea de produse care nu sunt testate pe animale, refuzul de a cumpăra produsele fabricate în țările sărace, de către muncitori suprasolicitați fizic și prost plătiți sau de către copii; preferința pentru produse organice, reutilizabile sau reciclabile etc.

Un sondaj de opinie realizat în Marea Britanie arată că o treime dintre consumatori sunt „serios preocupați” de problemele etice, în vreme ce peste jumătate dintre cei chestionați declară că în ultimul an au cumpărat un produs și au recomandat o companie datorită bunei lor reputații. Studiile mai arată că acești consumatori nu aparțin anumitor clase sociale, categorii profesionale, niveluri de venituri sau orientări confesionale, ci formează un amalgam foarte greu de încadrat în grupurile societale tradiționale. Piața produselor etice din Anglia valorează 9 miliarde de euro, ceea ce nu reprezintă decât 2% din piață, dar crește de șase ori mai repede decât volumul pieței în ansamblu.

Rezultate similare oferă și prima anchetă pan-europeană din 2001, care, pe un eșantion de 12.000 de persoane din douăsprezece țări ale UE, a urmărit să contureze „atitudinea consumatorilor față de responsabilitatea socială a corporațiilor”. Câteva dintre rezultatele acestei anchete sunt elocvente:

70% dintre consumatorii chestionați au declarat că asumarea de către o companie a unor responsabilități sociale este pentru ei un criteriu important de selecție a produselor pe care le cumpără;

în toate cele douăsprezece țări investigate, jumătate din populație consideră că atitudinea companiilor față de responsabilitățile sociale Pe primele locuri s-au situat Spania (89% dintre cei chestionați) și Olanda (81%);

unul din cinci subiecți investigați au declarat că ar fi foarte dispuși să plătească mai mult pentru produsele cu impact social și ecologic pozitiv. Cea mai ridicată proporție s-a înregistrat în Danemarca (56%) și cea mai scăzută în Italia (24%);

aproape 60% dintre subiecți apreciază că afacerile nu acordă în prezent suficientă atenție responsabilităților lor sociale. Opinia a fost cel mai mult afirmată în Finlanda (75%) și în Marea Britanie (71%) și cel mai puțin frecvent împărtășită în Olanda (40%), în Danemarca (44%) și în Suedia (46%).

Aceste date statistice au în mod evident implicații semnificative în lumea afacerilor. Dobândirea, menținerea și accentuarea unei bune reputații a firmei devine o motivație importantă pentru trezirea interesului corporațiilor față de etica în afaceri. Atitudinea tot mai radicală a consumatorilor determină companiile să își reorienteze strategiile și politicile de marketing în direcția fabricării și promovării „entuziaste” a produselor etice.

Consumatorii exercită un control social asupra afacerilor. Dacă ei solicită prin mecanismul pieței un comportament etic mai exigent din partea companiilor, acestea percep semnalul și îi răspund. Consumatorii utilizează actele lor de cumpărare ca „voturi” pro sau contra anumitor practici de afaceri mai eficient decât prin depunerea la urne a voturilor politice, în favoarea unor reglementări legislative ale problemelor care îi preocupă.

Noreena Hertz remarcă faptul semnificativ că, în vreme ce populația din țările UE și din Statele Unite este tot mai amorțită de apatie politică, activismul consumatorilor se intensifică. Hertz ne oferă și câteva exemple în acest sens:

atunci când publicul european și-a manifestat îngrijorarea față de efectele alimentelor modificate genetic, guvernele diferitelor state din UE au făcut foarte puțin pentru reglementarea situației, pe când multe lanțuri de supermarket-uri au scos din standurile lor astfel de produse;

pe măsură ce nemulțumirea publicului față de exploatarea muncii minorilor în industria textilă și de încălțăminte din Lumea a Treia s-a amplificat, corporațiile (și nu guvernele) au acționat în direcția satisfacerii opiniei publice;

în vreme ce guvernele lumii au ezitat să aplice sancțiuni Birmaniei, consumatorii i-au aplicat propriile lor sancțiuni, iar amenințarea cu boicotul cumpărătorilor, orchestrată de Coaliția Birmaniei Libere, a determinat o serie de corporații multinaționale, precum Philips, Heineken, C&A sau Carlsberg, să se retragă din această țară.

Reglementarea gradului de securitate a alimentelor, protecția copilului sau descurajarea regimurilor opresive sunt probleme de care, în mod tradițional, se ocupau politicienii. După cum se exprimă Hertz, astfel de probleme au fost preluate pe tăcute de corporații, sub presiunea efectului bunei sau relei lor reputații în aprecierea consumatorilor. În acest fel, mișcarea pentru consum etic a depășit limitele angajamentului individual al consumatorilor față de anumite crezuri morale și s-a transformat într-un factor activ de schimbare socială și politică.

Cu toate progresele înregistrate până acum, mișcarea pentru un consum etic are și destule neajunsuri. Oricâtă „responsabilitate socială” ar afișa corporațiile, motivația lor este de ordin economic și nu moral. Tocmai din această cauză politicienii au prea puțin succes în comparație cu presiunile pieței. Problemele de slab interes public sau cauzele neprofitabile au toate șansele de a fi în continuare ignorate. Pe de altă parte, implicarea consumatorilor în urmărirea la supermarket a cauzelor nobile este condiționată de puterea lor de cumpărare, care le permite să suporte costuri suplimentare pentru a fi selectivi pe piață. Greu de presupus că aceiași consumatori și-ar mai putea permite astfel de costuri dacă puterea lor de cumpărare ar fi serios diminuată. Consumul etic este, trebuie să o spunem foarte clar, un lux al celor foarte avuți. Iar dacă plata la casă este un mod de „a vota”, atunci votul bogaților este mult mai consistent decât votul săracilor. Piața este mult mai puțin democratică decât alegerile politice. Iată de ce consumul etic nu poate fi nicicum un substitut adecvat al acțiunii politice, chiar dacă aceasta din urmă pare a fi în declin, pe când activismul consumatorilor este în plină ascensiune.

Mai puțin vizibilă pe piață este strădania unor teoreticieni, filosofi și ideologi de a înscrie mișcarea pentru un consum etic pe coordonatele mai adânci ale reconsiderării consumului în sine ca scop al economiei, societății, politicii și, în ultimă instanță, al destinului individual. Poate că adevărata angajare etică a celor preocupați de sensul și de calitatea reală a vieții ar trebui să pună în cumpănă calitatea produselor consumate în exces, afișând o luxurianță absurdă și alienantă, cu cantitatea bunurilor și serviciilor de care avem cu adevărat nevoie pentru a trăi cu toții mai bine, într-o economie sustenabilă. Dacă privim însă jumătatea plină a paharului, este de salutat această mișcare pentru un consum etic, cu toate neajunsurile și limitele sale, întrucât întărește rolul și importanța criteriilor morale în strategiile și practicile firmelor comerciale, forțându-le nu numai să afișeze coduri de comportament etic în birourile somptuoase ale directorilor și managerilor sau pe Internet, ci și să acționeze în conformitate cu rigorile etice ale masei de consumatori.

2.3 Obligațiile morale ale angajaților

Angajații joacă un rol foarte important deoarece sunt direct implicați în activitatea firmei. În timp ce acționarii dețin toate bunurile materiale și imateriale ale firmei, angajații reprezintă efectiv corporația / compania. Ei sunt cel important factor productiv sau cea mai semnificativă resursă a companiei. De asemenea, ei reprezintă compania față de ceilalți participanți și acționează în numele companiei față de aceștia. Datorită acestei esențiale contribuții, cât și faptul că sunt afacetați atât de succesul cât și de eșecul companiei în cadrul căreia activează, angajații au drepturi aparte.

Relațiile dintre companie și angajați sunt reglementate de prevederile din contractul legal de muncă. Din păcate, cele mai multe contracte de muncă nu prevăd toate aspectele relației dintre angajat și angajator. Dacă termenii contractuali sunt relativ clari în cazul unui muncitor necelificat care este afiliat la un sindicat important, obligațiile de serviciu ale unui manager sau ale unui angajat de înaltă calificare nu sunt. Sarcinile și responsabilitățile specifice, programul de lucru, locația și mijloacele de transport nu pot să nu fie specificate în contract. Chiar și atunci când termenii contractuali sunt suficient de clari, rămâne deschisă întrebarea dacă firma și angajații săi au datorii morale reciproce, dincolo de cele contractuale.

Dreptul la muncă este considerat unul dintre drepturile fundamentale ale ființelor umane. Este derivat direct din alte drepturi fundamentale ale omului. În primul rând, din dreptul la viață, întrucât munca oferă bazele necesare subzistenței, și în al doilea rând, din dreptul la respect, știut fiind faptul că abilitatea de a crea bunuri prin muncă reprezintă o sursă majoră a respectului de sine al fiecărui individ.

În contextul economiei moderne au loc dezbateri aprinse pe tema dacă dreptul la muncă se convertește de la sine în dreptul fiecărui individ de a i se asigura un loc de muncă. La nivel macroeconomic, se poate argumenta că guvernele au responsabilitatea de a crea condițiile economice care să protejeze dreptul la muncă al fiecărui cetățean. Dar în economia capitalistă dezvoltată, guvernele nu se pot achita de această misiune decât cel mult în mod indirect, întrucât majoritatea locurilor de muncă sunt create de companiile private.

Din punct de vedere etic, trebuie să analizăm dacă dreptul la muncă al angajaților se armonizează cu drepturile angajatorilor și cu cele ale acționarilor. Angajarea și plata salariilor sunt posibili dacă o companie este capabilă să își vândă în mod profitabil bunurile și serviciile. Dacă acestă condiție nu este satisfăcută, un accent unilateral pe dreptul la muncă al angajaților violează în mod evident dreptul la proprietate și dreptul angajării libere pe piața forței de muncă. Prin urmare, dreptul la muncă în economia de piață nu poate să însemne că fiecare individ are dreptul la un loc de muncă.

Dreptul la muncă nu este pe deplin irelevant, dar el nu trebuie înțeles ca o obligație a statului sau a companiilor private de a găsi fiecărui individ o slujbă, ci numai ca o obligație de a fi asigurate tuturor indivizilor condiții egale de exercitare a acestui drept.

În principiu, este extrem de greu să nu fii de acord cu dreptul fiecărui angajat de a fi retribuit corect, în funcție de valoarea muncii prestate. Economia de piață are însă reguli care sfidează simțul moral, distribuind recompensele bănești în funcție de raportul dintre cerere și ofertă, ceea ce face ca anumite forme de activitate să fie mult mai bine plătite decât altele, chiar dacă efortul, competența și talentul cerute pentru exercitarea lor nu sunt foarte disproporționate.

Acceptarea conceptului de salariu echitabil a stat la baza adoptării în majoritatea statelor dezvoltate a unor proceduri legislative privind salariul minim pe economie. Însă, în practică este foarte greu de evaluat salariul echitabil atunci când vine vorba de diferențele dintre retribuțiile cele mai mici și cele mai mari. La baza salariilor echitabile stau, de regulă, explicațiile față de angajați și performanța lor în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, estimată în funcție de orele de muncă prestate, pregătirea profesională, gradul de risc al profesiei, răspunderea față de baza materială, îndeplinirea sarcinilor postului, etc. Cu toate acestea, diferitele tipuri de activitate sunt evaluate extrem de inegal pe unele piețe comparativ cu altele.

Influența piețelor financiare asupra performanțelor economice pune în dificultate corporațiile deoarece schemele tradiționale de distribuție a salariaților adoptate de companie sunt amenințate, iar discrepanțele dintre salariile angajațiilor de vârf și ale celor de la bază creează frustrări și se expune acuzației de injustiție socială. De asemenea, firmele sunt nevoite să se concureze pentru recrutarea talentelor și a valorilor manageriale, a căror piață se supune cererii și ofertei. Un manager bun nu rămâne la o companie daca aceasta nu poate sau nu dorește să-i ofere condiții salariale avantajoase.

Companiile de top vor să reducă discrepanțele dintre salariile angajaților prin sistemul de retribuție în funcție de performanță, adică oferă tuturor angajaților posibilitatea de participare la profiturile firmei sau opțiuni pentru stocuri de acțiuni, cu intenția de a-i face pe toții angajații să participe la beneficiile companiei. Acest sistem are și dezavantaje, care vizează în principal pe angajații de bază, unul din dezavantaje ar fi acela că nimeni nu poate garanta că firma va avea întotdeauna profit.

Într-o societate capitalistă democratică este bine și este necesar ca angajații să lupte prin toate mijloacele legale pentru dobândirea și respectarea drepturilor care li se cuvin. Democrația și statul de drept presupun însă un contract social care dedică anumite drepturi numai în compensație față de asumarea și respectarea anumitor obligații.

Prin drepturile morale ale angajaților, se presupune, că aceștia sunt oameni competenți, harnici, onești și devotați companiilor pentru care muncesc. Dar din nefericire, în societatea noastră majoritatea merg pe premisa: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Din păcate foarte mulți gândesc astfel, având pretenția de a fi plătiți chiar dacă nu își iau în serios datoriile profesionale, nu sunt preocupați de calitatea produselor fabricate și a serviciilor prestate.

Unii din angajatorii români, foști angajați la stat, încearcă să schimbe mentalitatea angajaților lor, dar majoritatea o iau ca pe un dat „natural” și încearcă să-și apere interesele tratându-și angajații ca pe niște hoți și puturoși. Aceștia le oferă angajaților salarii mici, se comportă autoritar și îi concediază cu din motive nefondate.

Unele companii s-au angajat și stăruie într-un meritoriu efort de schimbare în bine a acestei mentalități, încercând și adesea reușind, prin selecție, training și educație, să formeze angajați compatibili cu economia de piață. Altele nu s-au angajat în această bătălie și au renunțat mai devreme sau mai târziu, lichidându-și afacerile din România.

Ca și drepturile, îndatoririle angajaților față de angajatori sunt înscrise în contractele de muncă, potrivit legislației în vigoare, precum și în regulamentele de ordine interioară ale diferitelor companii – respectarea sau nesocotirea lor dând naștere unor litigii de natură juridică. Dincolo de cadrul legal se deschide însă, ca de obicei, o zonă „gri”, în care se conturează anumite îndatoriri morale ale angajaților față de firmele pentru care lucrează. Și tot ca de obicei, aceste îndatoriri sunt într-o măsură sau alta controversabile.

În principiu, nu există argumente valide care să susțină ideea că standardele etice în afaceri ar trebui să difere față de cele din viața privată, astfel încât să poată fi legitimată comportarea conformă unor alte norme la serviciu decât cele respectate în afara acestuia. Dacă o companie sau angajații ei se comportă moralmente incorect în raport cu valorile și normele morale valide în orice context, este foarte probabil că faptele comise sunt incorecte și din perspectiva eticii în afaceri. În realitate, mulți oameni se comportă ca și cum ar recunoaște un anumit cod etic în viața lor de toate zilele și un altul, mai puțin strict, în viața de afaceri. Din acest motiv, acei angajați care vin la serviciu cu convingerile lor morale cu tot se pot găsi adeseori în situații dificile.

În practică, afacerile pun mare accent atât pe veniturile acționarilor, cât și pe loialitatea angajaților, iar modul lor de acțiune se pliază conform acestor două priorități. Chiar și atunci când au o clară dimensiune morală, deciziile sunt luate pe considerente mai degrabă comerciale decât morale, iar „fluierașii” sunt fie concediați, fie încurajați să plece în altă parte. Întrebați cum s-ar comporta într-o astfel de situație, directorii companiilor necruțătoare față de „infideli” s-ar simți datori să predice onestitatea și transparența, iar retorica lor sugerează că sunt conștienți de imoralitatea represaliilor față de angajații care îndrăznesc să scoată adevărul la iveală.

Confruntat cu o neregulă oarecare, orice angajat este dator să reacționeze în mod responsabil, ferindu-se să dăuneze firmei pe baza unor zvonuri neîntemeiate și acordând angajatorului posibilitatea de a remedia eventualele nereguli. Cu condiția de a nu se pripi și de a se adresa mai întâi superiorilor săi din cadrul companiei, unui angajat nu i se poate pretinde cu argumente solide să se comporte altcumva decât ar trebui să acționeze o persoană morală din afara companiei.

Lupta obsesivă împotriva discriminării categoriilor de angajați minoritari s-a afirmat inițial ca o problemă specific americană din cauza diversității rasiale, etnice și religoase din Statele Unite, precum și evidentele contraste de avere, educație și statu social. America a fost zguduită zeci de ani la rând de mișcări politice și civice radicale, care, în cele din urmă, au dus la adoptarea unor măsuri legislative menite să protejeze drepturile minorităților.

Există argumente utilitariste în sprijinul acestei acțiuni în politica de angajare și promovare a indivizilor în cadrul societăților comerciale. Se poate susține faptul că o societate se destabilizează dacă un număr imortant de cetățeni sunt sistematic excluși de la ocuparea celor mai râvnite slujbe. Se poate afirma și că o companie își limitează competitivitatea dacă își recrutează angajații dintr-un bazin demografic din care este exclusă peste jumătate din polulație.

În ceea ce privește minoritățile etnice, țiganii constituie o problemă serioasă a societății noastre. Din păcate, lipsa de resurse financiare ale guvernanților, combinată cu refuzul majorității țiganilor de a-și însuși un mod de viață european fac ca situația acestei minorități să se deterioreze continuu, iar șansele de a vedea schimbări spectaculoase în viitorul apropiat sunt destul de reduse. Poate că modelul american al acțiunii afirmative nu este potrivit României actuale, dar unele probleme comune există și trebuie să urmărim cu atenție strategiile adoptate de țările occidentale.

Avem tot dreptul să visăm la ziua de mâine, când vom atinge și noi acest nivel de abordare a stimulării potențialului angajaților prin respect, încredere și responsabilizare și, dacă suntem raționali, trebuie să gândim de pe acum viitoarele strategii. Deocamdată însă angajatorii noștri ar trebui să poată crea mai multe locuri de muncă și să poată plăti niște salarii decente salariaților, care nu se așteaptă atât de mult să fie „împuterniciți” pe cât ar fi de mulțumiți să fie tratați ca niște ființe umane. Pe de altă parte, angajații noștri ar trebui să aibă răbdare până când vor fi pregătiți pentru „automanagementul creativ”; fiecare angajator ar fi extrem de mulțumit dacă toți și-ar face meseria cinstit și cu pricepere, în fiecare zi.