Interdependenta Dintre Personalitate Si Conducerea Carismatica In Sistemul Militar
INTRODUCERE
În zilele noastre, conducerea reprezintă o problemă intens studiată, deoarece stilul conducătorului condiționează eficiența oricărei organizații. Acesta reprezintă unul din motivele pentru care preocupările științifice actuale se axează pe studierea mijloacelor de perfecționare a conducerii și pe alegerea liderilor care prezintă abilități și capacități pentru exercitarea cu succes a unor astfel de funcții.
Problema fundamentală de la care se pornește este aceea că liderul contează, deoarece, oamenii din vârful ierarhiei influențează în mod cert productivitatea oricărei organizații. Prin stabilirea de standarde, obiective și priorități un lider poate să aducă schimbări în performanța de zi cu zi. El poate să influențeze sensul evoluției prin stabilirea unei viziuni strategice și formularea obiectivelor pe termen lung. Dintre diferitele feluri de organizații, una din cele mai implicate în evoluția de ansamblu a întregii societăți, o reprezintă organizația militară.
În domeniul militar problematica conducerii capăta o importanță și un specific aparte, deoarece pregătirea personalului și organizarea activităților se realizează în perspectiva unor condiții de activitate cu care nu se confruntă în prezent, și care pot furniza multe elemente imprevizibile, mult modificate față de așteptările și previziunile organizatorice. Restructurările rapide din domeniul mediului militar, implicațiile aderării țării noastre la alianțele militare internaționale, participarea cu efective în teatrele de operații, atrag tot mai frecvent atenția asupra însușirilor pe care cei din fruntea ierarhiei militare trebuie să le dețină pentru a putea organiza și coordona complexele activități care se derulează în sistemul militar. Din acest motiv, cunoașterea particularităților psihice ale conducătorilor, selecția și formarea lor reprezintă un obiectiv care deține prioritate.
Tematica centrală care interesează în acest caz în mod deosebit este bineînțeles problematica conducerii în contextul sistemului militar, acolo unde se pot urmări influențele asupra formării, dinamicii, eficienței și dezvoltării grupurilor de muncă, asupra motivației și satisfacției organizaționale, asupra conflictelor și negocierilor, asupra culturii organizaționale.
În particular, conceptul de conducere carismatică mi-a stârnit curiozitatea întrucât, în țara noastră (spre deosebire de alte state) este încă unul insuficient înțeles și utilizat, deși promotorii acestuia îi subliniază importanța în cadrul oricărei activități, ca factor primordial al succesului în viața personală sau profesională.
Lucrarea de față tratează legătura strânsă care există între personalitatea unui lider și stilul de conducere carismatică, legătura care poate conduce la îndeplinirea cu succes a obiectivelor oricărei organizații militare, deoarece adoptarea de către lider a unui stil de conducere carismatic, nu face altceva decât să sporească încrederea subordonaților în sistemul de comandă și crearea în acest fel a unei relații șef-subordonat mult mai strânsă și bazată pe principii reale.
Prin urmare, structura lucrării cuprinde trei capitole, primele două fiind destinate aspectelor teoretice privind personalitatea liderului militar, precum și legătura dintre acesta și conducerea carismatică, iar capitolul trei fiind destinat unui studiu de caz care este destinat să surprindă trăsăturile de personalitatea ale marelui lider carismatic francez, Napoleon Bonaparte.
Primul capitol prezintă aspecte teoretice generale privind conceptul de personalitate. Este descrisă personalitatea liderului militar, dar și competențele acestuia pentru a putea studia apoi interdependența dintre acestea și stilul de conducere carismatic.
În cel de-al doilea capitol am tratat probleme referitoare la conceptul de carismă pentru o mai bună înțelegere a acestuia, de asemenea am vorbit despre conducerea și dezvoltarea leadershipului carismatic dar și despre personalitatea unui lider carismatic, personalitate pe care am regăsit-o și în partea a treia a lucrării.
În ultimul capitol am ales să analizez personalitatea liderului militar Napoleon Bonaparte și să încerc să surprind legătura dintrea aceasta și adoptarea unui stil de conducere carismatică. De asemenea am ales să vorbesc despre acest subiect deoarece Napoleon a reprezentat un model de lider carismatic care a rămas în istorie datorită inteligenței și capacității acestuia de a comunica cu armata sa, reușind astfel să obțină numeroase victorii atât pe plan militar cât și pe plan politic și economic.
Lucrarea de față poate constitui o sursă de documentare pentru viitorii comandanți, lideri militari, precum și o bună sursă de inspirație pentru cei ce doresc să aprofundeze importanța leadershipului carismatic în organizația militară.
CAPITOLUL 1
PERSONALITATEA LIDERULUI MILITAR
1.1. Personalitatea – aspecte teoretice generale
Așa cum bine știm orice definiție a personalității este fragmentară deoarece realitatea umană nu poate fi încorsetată în cadrele rigide ale unei formule. Termenul de personalitate derivă din persona, ceea ce se traduce prin mască. Este vorba de mască teatrală, purtată de actori pentru a interpreta personaje. Etimologic, personalitatea reprezintă o amplificare a caracteristicilor individuale ale personajului interpretat de actor (referința la mască trimite la ceea ce apare la un subiect determinat). Această semnificație a rămas numai parțial, în accepțiunea curentă a termenului, uneori cu o conotație negativă sau ca o aluzie la impactul „carismatic” unor caracteristici definitorii, care adesea sunt mai curând în raport cu capacitățile de adaptare și afirmare socială ale individului. Cu timpul, conceptul de personalitate și-a pierdut conotația de aparență pentru a reprezenta nu atât masca, cât persoană reală, cu particularitățile sale cele mai profunde.
Personalitatea este astăzi studiată cu ajutorul unor diversități de abordări, tehnici și metode. Deși, în mod evident, cercetarea psihologică a personalității datorează deosebit de mult psihometriei și psihologiei dinamice-care i-au inspirat primele dezvoltări este astăzi stimulată de concepte și ipoteze care provin din domenii diverse: sociologie, antropologie, biologie, criminologie sau filozofie.
Majoritatea specialiștilor în domeniu susțin ca evaluarea personalității este un proces complex care poate atinge un nivel de coerență satisfăcător, cu condiția acceptării unor compromisuri care au drept consecință elaborarea unei imagini parțiale a funcționării personalității. Astfel se pune accentul pe ceea ce spune sau face individul, pe evaluarea structurilor stabile sau a aspectelor dinamice, dar, cu greu dacă nu chiar imposibil putem avea în vedere toți parametrii personalității.
Termenii persoana și personalitatea sunt atât de utilizați în limbajul de zi cu zi, astfel încât fiecare are sentimentul întrebuințării lui corecte în cele mai diverse situații. Termenul persoană desemnează individul uman concret, în timp ce personalitatea este o construcție teoretică elaborată de psihologie în scopul înțelegerii și explicării nivelul teoriei științifice modalității de ființare și funcționare ce caracterizează organismul psihofiziologic-pe care îl numim persoana umană.
O analiză generală asupra definițiilor date personalității scoate în evidență câteva caracteristici ale acesteia:
– Globalitatea-care evidențiază faptul că personalitatea cuiva este formată dintr-un ansamblu de caracteristici care permit descrierea acestei persoane și identificarea acesteia printre ceilalți.
– Coerența- majoritatea teoriilor nu fac altceva decât să sublinieze ideea existenței unei anume organizări și interdependente a elementelor componente a personalității. Atunci când în comportamentul cuiva apar acte ieșite din comun, ele surprind deoarece sunt în opoziție cu acest principiu, astfel încercând să înțelegem acțiunile curajoase ale unei persoane timide nu facem altceva decât să reduce incoerenta inițială utilizând modele propuse de o anume teorie a personalității.
– Permanența temporală – Chiar dacă o persoană se transforma, se dezvoltă, ea își păstrează identitatea sa psihică. Ființa umană are conștiința existenței sale, sentimentul continuității și identității personale, în ciuda transformărilor pe care le suferă de-a lungul întregii sale vieți.
Cele trei caracteristici ale personalității: globalitatea, coerența, permanența, evidențiază faptul că personalitatea este o structură, cu o modalitate de organizare specifică. Definițiile teoretice ale personalității au câteva aspecte comune:
Descriu personalitatea ca pe un anumit tip de structură sau organizare ipotetică, iar comportamentul poate fi organizat și integrat prin personalitate;
Pun accentul pe nevoia de a înțelege semnificația diferențelor individuale;.
Evidențiază importanța abordării personalității în termenii istoriei personale a individului sau a perspectivei în dezvoltare.
Teoriile și paradigmele din domeniul psihologiei organizaționale, precum și cele din aria studiului personalității și psihologiei sociale, au analizat de-a lungul timpului problematica contextului în care indivizii activează și rolul acestuia în modelarea continuă a comportamentelor, a formării acestora, a registrului de valori și norme, a performanței în muncă etc.
În domeniul psihologiei aplicate se observă în ultimii ani un interes deosebit pentru diferite studii de specialitate în ceea ce privește dimensiunile de personalitate, cu focalizare pe dimensiunile de personalitate Big Five, modelul cel mai larg cunoscut și utilizat de investigare a personalității. Costa și McCrae în 1994 pornesc de la modelul elaborat de Norman și pun bazele unei teorii sistematice privind semnificația celor 5 dimensiuni (extraversie, agreabilitate, neuroticism, conștiinciozitate, deschidere) pentru înțelegerea personalității și comportamentului uman.
Extraversia.
Persoanele extravertite sunt descrise ca asertive, active, comunicative, energice și optimiste. Collins consideră că extraversia este formată din două componente centrale: afiliere și sociabilitate. Pentru că sunt pozitivi, ambițioși și dominanți, generează încredere și entuziasm în rândul angajaților. Extravertiții au un nivel scăzut al excitabilității corticale și, de aceea, pe plan comportamental, inițiază acțiuni care să le crească stimularea (ex. Sociabilitate mare, căutarea contactelor, acțiuni riscante, căutare de senzații etc.).
Neuroticismul.
Persoanele neurotice tind să vadă lumea într-un mod negativ și au ca trăsături principale: ostilitatea, iritabilitatea, dominanța, rezistența la stres, control emoțional. Judge, Erez, Bono și Thoresen (2002) găsesc o asociere puternică între neuroticism și stima de sine scăzută precum și eficacitatea generală scăzută. Persoanele neurotice nu pot fi văzute ca modele de lider și nu sunt persoane care au viziune, pot fi anxioși în a face eforturi transformaționale uneori. Este improbabil ca aceste persoane să manifeste un comportament de lider carismatic. Persoanele neurotice au scoruri scăzute la încrederea în sine, în condițiile în care încrederea în sine este o caracteristică esențială a liderului carismatic. Deschiderea către experiență. Conceptul de deschidere către experiență include: cultura – aprecierea pentru artă și știință, o atitudine critică și liberală a valorilor societății etc.; inteligență – abilitatea de a învăța, rațiune etc. Aceste persoane au tendința de a fi creative, introspective, imaginative (John și Srivistava, citat în Bono și Judge, 2000). Ei tind să aibă o atitudine flexibilă și să se angajeze în gândirea divergentă. Din cauză că sunt creativi, persoanele cu scoruri ridicate în deschiderea către experiență obțin și scoruri ridicate în stimularea intelectuală, iar pentru că sunt imaginativi și introspectivi ei pot avea o viziune asupra viitorului organizației.
Agreabilitatea.
Agreabilitatea reprezintă tendința de a fi cooperativ, amabil etc. Indivizii care se înscriu aici, sunt modești, altruiști și tind să fie atât de încredere cât și încrezători. Persoanele cu scoruri înalte la agreabilitate valorează afilierea și evită conflictul. Modestia și bunătatea indivizilor agreabili nu sunt particularități ale liderului carismatic. Ei pot avea scoruri ridicate la influența idealizată și pot fi văzuți ca modele datorită încrederii și considerației pentru alții (Judge și Bono, 2004). Liderii agreabili sunt disponibili când ceilalți au nevoie ducând la scoruri scăzute la adoptarea unui stil de conducere pasiv. Liderul agreabil este înțelegător, de aceea este posibil ca angajații să nu se conformeze întotdeauna cerințelor sale.
Conștiinciozitate.
Persoanele conștiincioase au un simț puternic al direcției și muncesc din greu pentru a-și atinge scopurile. Datorită faptului că auto-disciplina și auto-realizarea sunt componentele majore ale conștiinciozității, pot fi argumente care să susțină faptul că între liderul transformațional și conștiinciozitate există o legătură puternică.
În ceea ce privește personalitatea și liderul în context organizațional interesul manifestat astăzi pentru cultul conducerii și a studierii persoanelor care au aceste atribuții, se află în atenția psihologiei prezente, acolo unde asistăm la fenomenul de creștere a puterii organizaționale, a jocurilor de putere, a medierii conflictelor și politicilor de negociere, a organizațiilor de succes sau aflate în plin declin. Toate aceste aspecte gravitează în jurul figurii liderului, cel care are puterea deciziei și viziunea acțiunii, cel care uneori în mod cameleonic adoptă un anumit stil de conducere, fiind influențat de context, situație, dispoziție sau personalitate.
1.2. Personalitatea liderului militar – personalitate complexă
Pentru un management eficient organizațiile și grupurile au nevoie de lideri autentici. În prezent, nevoia de lideri se simte la toate nivelurile ierarhice, astfel organizațiile pot să fie mai eficiente, mai competitive, pentru a se putea transforma cultura organizațională. „De eficacitatea angajaților – mai ales a celor aflați în posturi de lideri – depinde cât de bine funcționează mașinăria organizației “.
Este acceptat faptul că liderii au capacități înnăscute, acestea fiind înnobilate prin educație. Noel M. Tichý, unul dintre autorii importanți în teoria liderilor și leadership-ului, consideră că: „fiecare om dispune de un potențial de conducere nefolosit, după cum fiecare dintre noi avem un potențial fizic pe care nu-l utilizăm la întreaga valoare “.
O importanță deosebită în ceea ce privește cercetarea leadership-ului a fost reprezentată de-a lungul timpului de căutarea caracteristicilor universale care separă liderii eficace de cei ineficace. În general a fost dificil să se definească un profil definitiv, standard al caracteristicilor care asigură succesul leadership-ului.
De-a lungul anilor, au fost enunțate o serie de teorii care încearcă să explice modul în care ia naștere leadership-ul, apărând pe de-o parte problema liderilor cu calități înnăscute, iar pe de altă parte a celor a căror devenire este influențată de un factor situațional. Astfel unii cercetători consideră leadership-ul ca fiind un rezultat al carismei, în timp ce alții susțin că este doar rezultatul comportamentelor care pot fi deprinse sau învățate.
Se acceptă ideea că leadership-ul este un proces dinamic în care relația lider – subordonat este reciprocă și influențează atât performanța individului, cât și pe cea organizațională. Astfel, sunt multe modalități de a privi leadership-ul și de a interpreta semnificația sa. Leadership-ul poate fi interpretat, în termini simpli, ca:” a-i face pe alții să te urmeze”,” a-i face pe oameni să facă ceva prin voința lor” sau mai poate fi interpretat ca, de exemplu,” a utiliza autoritatea în luarea deciziilor”.
În urma cercetărilor putem identifica anumite trăsături de personalitatea specifice liderilor precum: capacitatea de a-i orienta pe oameni, încrederea de sine dar și capacitatea de a inspira încredere celorlalți, experiență suficientă astfel încât să privească greșelile drept o distragere de la drumul de succes și nu în ultimul rând îi fac pe oameni să se simtă mai puternici în preajma lor.
Liderul este acea persoană care exercită puterea sau o mare influență în cadrul unor grupuri sociale de diverse mărimi (societăți, națiuni, comunități, organizații, grupuri mai mici, etc.).
Dificultățile cu care se confruntă liderul, decurg din faptul că acesta trebuie să influențeze moralitatea, sensibilitatea estetică, posibilitățile de gândire, afectivitatea pentru ca subordonații să adopte atitudinile pe care acesta le consideră potrivite și corecte.
Liderul eficient trebuie să asigure îndeplinirea scopurilor individuale, de grup sau organizaționale. Eficacitatea unui lider este de asemenea dovedită în momentul atingerii scopurilor propuse. În funcție de satisfacțiile pe care le obțin oamenii în urma muncii prestate, este dovedită eficiența sau ineficiența liderului.
Liderul, reprezintă pilonul principal, „persoana care ocupă poziția centrală în cadrul unor organizări sociale de diverse mărimi (societăți, națiuni, comunități, organizații, grupuri mai mici etc.) “. Liderul își exercită puterea prin influențarea în vederea mobilizării și focalizării eforturilor membrilor grupului în direcția realizării sarcinilor comune, obținând astfel rezultate remarcabile în oricare domeniu de activitate, indiferent de obstacolele care îi stau în față.
În cadrul domeniului militar aceste aspecte sunt mai evidente. Astfel Manfred Kets de Vries îi caracterizează pe lideri ca fiind „vânzătorii de speranță “. În organizările sociale de tip militar, liderul a fost dintotdeauna persoana care a jucat roluri de prim ordin în cadrul organizării și desfășurării acțiunilor specifice. Formele sub care acesta și-a desfășurat activitatea în interiorul organizării sociale au diferit din punct de vedere istoric, fiind particularizate de factori de natură socială, culturală, economică, militară etc.
Dacă pe timp de pace armată pentru a-și îndeplini misiunea trebuie să dispună de administratori și manageri buni, pe timp de război acest lucru nu l-ar putea face fără a avea lideri competenți, care exercită un leadership autentic. În regulamentele Forțelor Terestre ale SUA, instituționalizându-se din punct de vedere conceptual și metodologic pregătirea liderilor militari, se afirmă că un leadership eficient este cheia armatei spre succes în pregătire și în luptă.
Astfel nevoia de lideri decurge cu necesitate din starea de nesiguranță și incertitudine ce caracterizează organizația militară pe timpul îndeplinirii misiunii sale constitutive. În acest context, o prioritate cu semnificație majoră o constituie formarea cadrelor, în special a celor cu pregătire superioară investite cu responsabilitatea de a conduce structuri sociale sau de a gestiona procese cu specializare strict. „Pentru a conduce eficient trebuie să ai viziune! Înainte ca oamenii să te urmeze, ei trebuie să vadă care este scopul acțiunilor tale și ce anume te aștepți de la ei”.
Ofițerul este lider militar prin ansamblul competențelor sale, care, ca expresie a rolurilor posibile și probabile ale ofițerului, dau profilul acestuia. Funcția de conducător a ofițerului interferează cu cea de luptător; funcția de specialist militar interferează cu cea de manager al instruirii și al educației militare. El trebuie format și perfecționat ca atare în învățământul militar.
Particularitățile posedate de un lider militar față de un lider civil sunt generate de existența problemelor specific pentru organizația militară. Unii comandanți aplicau exact aceleași principia ca și ceilalți pentru a-și atinge scopul propus, de a obține succesul. Niște exemple de lideri absolut remarcabili au fost personalități precum Hannibal, Alexandru cel Mare, Napoleon, Eisenhower.
Un lider militar trebuie să își păstreze calmul și să ia cele mai bune decizii având în vedere hazardul, criticile, obiective sau subiective, constructive sau distructive. Curajul este cel ce ajută în aceste situații cel mai mult. Nicolae Iorga afirma despre curaj ca fiind „vederea peste propria ființă și peste orice primejdie a unui scop “. Este curajul moral, dar și cel fizic. Este evidențiat faptul că liderul trebuie să dispună de curajul necesar pentru a apăra ceea ce este drept, excluzând orice tip de umilire. Trebuie să ia decizii. Liderii militari au mai multe responsabilități decât liderii civili, deoarece deciziile lor au implicații importate asupra structurilor pe care le conduc, dar și asupra vieții subordonaților săi.
Abilitatea de a conduce este fundamentală pentru a controla acțiunea.
Liderii trebuie să ia decizii conștiente, indiferent de gravitatea situației. Aceste decizii scot la iveală modalitatea în care procedează liderii aflându-se în situații limită în care de multe ori trebuie să ia acționeze pe loc. Un lider trebuie să fie capabil și rapid, capacitatea de decizie este în mare măsură o chestiune de practică și experiență.
Un adevărat lider militar pune adevărul, simțul datoriei și principiile morale peste tot. El rămâne intangibil la cei ce îl flatează peste măsură, are judecata dreaptă, găsește întotdeauna un mod pozitiv de a depăși impasul. De asemenea, el cântărește faptele și circumstanțele înainte de a lua o decizie. Experiența, rutina profesională sunt parte a procesului intelectual de a lua o decizie corectă și dreaptă. Fără un comportament adecvat un lider nu poate să îmbunătățească moralul al celor pe care îi conduce.
Liderul militar trebuie să-și urmărească și interesele proprii, precum avansarea în grad. Un comandant care nu are considerație pentru nevoile subalternului n-ar trebui să-l comande niciodată deoarece trebuie să cunoști nevoile și viața subordonatului pentru a fi în măsură să îi acorzi ajutorul șisprijinul de care are nevoie. Un bun lider trebuie să fie un bun organizator, capabil să se adapteze la condițiile de trai, de instruire și de comunicare organizațională ale subordonaților. Grija față de oameni trebuie raportată permanent la actul de conducere, fiind în fapt o componentă al acestuia. Datoria liderului este de a nu uita niciun moment că în cadrul acțiunii pe care îl gestionează, cei conduși sunt subiecți și nicidecum mijloace.
În toate marile organizații vor fi indivizi care vor tinde să opună rezistență inițiativelor noi cu excepția situației în care acestea sunt propriile lor idei. Prin urmare, liderul ar trebui, să lupte pentru a capta atât imaginația, cât și sprijinul subordonaților, permițându-le și acestora să vină cu idei noi.
Liderii trebuie să stimuleze inițiativa, îndrăzneala și participarea tuturor celor pe care-i conduc la îndeplinirea obiectivelor entităților structurale din care fac parte și chiar la elaborarea deciziilor. Liderii militari trebuie să își cunoască foarte bine subordonații pentru a putea să le folosească potențialul la maxim, obținând eficiența scontată prin numirea în funcțiile unde dau randamentul cel mai bun. De asemenea, stimulând formarea spiritului de echipă, liderii vor reuși să reducă animozitățile și competiția, contribuind la creșterea eficienței activității organizației. Liderii trebuie nu numai să aibă încredere în subordonați; ei trebuie să creadă în competența acestora, poate mai mult decât acești subordonați cred în ei înșiși.
De asemenea, este important ca liderii să pregătească lideri și subordonați pentru îndeplinirea unor responsabilități importante. Un motiv întemeiat pentru aceasta ar fi că, adeseori, în situații de criză sau de luptă, numeroși lideri sunt scoși din joc. Ei sunt uciși, răpiți sau au probleme de sănătate ori nu pot comunica cu subordonații lor. Dacă liderilor subordonați li s-a dat, anterior, posibilitatea de a crește, a fi creativi și de a-și dezvolta talentele lor de leadership, este mult mai probabil că ei să iasă în față și să exercite conducerea de care este nevoie.
Un lider priceput trebuie să știe să dezvolte un program de învățare pe care să-l actualizeze permanent cu tot ceea ce este mai nou în specialitatea sa militară, să fie conectat la procedurile și practicile noi de comandă, dar mai ales la evoluția evenimentelor interne, regionale și chiar globale. Un lider eficient nu poate conduce în secolul al XXI-lea numai după intuiție și bun simț. Din acest motiv este necesar ca un lider să fie animat de dorința de a studia permanent, pentru a fi bine informat și pentru a se putea adapta la cerințele mediului în care își desfășoară activitatea, caracterizat de varietate, schimbări dese și rapide de situații și incertitudine.
Liderul trebuie să-și proiecteze activitatea în toate detaliile. “Calitatea de comandant îl obligă să exercite și să traducă în practică, la nivelul subunității, toate funcțiile conducerii: organizarea, planificarea, îndrumarea, coordonarea, evaluarea, decizia și controlul activității subordonaților”.
Din punct de vedere formal, orice comandant este un lider. Reciproca nu este însă valabilă. Aceasta se poate constata prin lectura tabelului următor:
Tabelul nr. 1 Trăsăturile comandantului și liderului militar
1.3. Competențele liderului militar
Ofițerul este lider militar prin ansamblul competențelor sale, care, ca expresie a rolurilor posibile și probabile ale ofițerului, dau profilul acestuia. Funcția de conducător a ofițerului interferează cu cea de luptător; funcția de specialist militar interferează cu cea de manager al instruirii și al educației militare .
Calitățile personale cel mai adesea citate în studiile privind eficacitatea liderilor sunt: inteligența, competența, integritatea, echitatea, atitudinea binevoitoare, deschiderea spirituală, gândirea progresistă și curajul. Multe alte caracteristici ar putea fi adăugate la această listă, dar, practic, există diferențe și similarități într-o astfel de listă de calități sau alta. Disparitățile se explică probabil prin diferențe de metodologie (studii de caz, observații directe, sondaje, analize ale incidențelor critice), diferențe de eșantionare și de formulare sau de terminologie. Nu există o listă definitivă cu calitățile esențiale ale unui lider și posedarea unei părți sau a ansamblului de calități, cel mai adesea menționate, nu sunt un motiv de eficacitate.
Se pare că probabilitatea de a fi un bun lider crește atunci când acesta dobândește și dezvoltă competențe și capacități în următoarele domenii:
Cunoștințe și competențe
Liderii care ocupă un post de comandă sau un altul în care ei exercită o influență directă trebuie să exceleze în specialitatea lor militară. Stăpânirea cunoștințelor și a procedurilor legate de specialitate constituie desigur un avantaj concurențial esențial în succesul unei misiuni. Pe de altă parte, subordonații unui lider foarte competent sunt mai puțin expuși la risc decât cei al căror lider este de o competență îndoielnică. Competența tehnică este o necesitate pe plan funcțional și un imperativ pe plan etic. Aceasta este adevărat la nivelurile tactic și operativ unde șefii vin în contact direct cu tehnologiile și tehnicile proprii specialității lor. În schimb, la eșaloanele superioare competența tehnică este mai puțin importantă, aici absolut necesare sunt cunoștințele și competențele militare mai vaste, cu valoare strategică, legate de funcționarea sistemelor și a instituției însăși, a relației acesteia cu societatea în care ființează.
Capacitate cognitivă
Capacitatea de rezolvare a problemelor în mod inteligent (adică apelul la spiritul de analiză și la gândirea creatoare) a fost întotdeauna un indice fiabil al randamentului unui lider. La eșaloane superioare, capacitatea de a vedea situațiile în ansamblul lor, de a lucra cu idei abstracte, de a elabora modele teoretice, de a descoperi tendințe și de a face legături dobândește mai multă importanță. De altfel, capacitatea de a considera problemele și provocările în față cu ideile și valorile comune ansamblului forțelor armate, de a le analiza în conformitate cu principiile stabilite și de a comunica soluții și planuri de o manieră convingătoare este o caracteristică determinantă a unui leadership transformațional. „În definitiv, leadershipul nu este o chestiune de stil, ci de idei. În fond, ideile sunt cele care motivează oamenii și, pentru a ajunge la energizarea lor, trebuie în general concepte vaste și transcendente, chiar filosofice. … Ideile care au alimentat marii lideri sunt viziuni idealizate ale lumii de mâine, bazate pe principii morale și valori universale”.
Aptitudini sociale
Oricare ar fi nivelul influenței exercitate de un lider militar, atitudinile interpersonale – empatie, bunăvoință, capacitate de negociere, putere de convingere și de gestionare eficace a conflictelor – sunt esențiale în stabilitatea și menținerea relațiilor bune de muncă. Competențele sociale/interpersonale facilitează dezvoltarea rețelelor de contacte personale și a puterii ce emană de la aceste relații. Titularii posturilor strategice de înalt nivel trebuie să stabilească și să întrețină o complexă rețea de relații cu egalii șisuperiorii lor, precum și cu persoane de la periferia sau din afara organizației. De aceea, ei trebuie să stăpânească arta de a influența, în plus să fie excelenți comunicatori, (explicații, negocieri, inspirație),
pentru a reprezenta bine organizația și să poată promova adeziunea la schimbările din cadrul organizației.
Personalitate
Mulți dintre militarii de carieră estimează că integritatea personală este cea mai importantă virtute a unui military și o calitate esențială a unui lider. La fel ca cea mai mare parte a trăsăturilor de caracter, integritatea este o manieră de a fi, o obișnuință născută din repetiție, reflecție și voința de perfecționare.
Integritatea este indispensabilă în obținerea respectului și încrederii subordonaților. O altă trăsătură de personalitate o constituie adaptabilitatea, adică deschiderea la experiență, suplețea și încrederea în sine. Deschiderea la experiență este unul dintre cei cinci piloni ai teoriei contemporane a personalității. De aceea, liderul care posedă această caracteristică este mai în măsură să înfrunte eventualele schimbări, să învețe din experiențele sale și să efectueze schimbări la nevoie. În ceea ce privește suplețea spiritului și a comportamentului, ea este adevărata sursă a ingeniozității și adaptabilității. În timp de criză, unul dintre principalele atribute pe care trebuie să le posede un lider este capacitatea de a-și controla reacțiile și efectul lor asupra celorlalți și de a-și păstra sângele rece în situații dificile. Corelat cu adaptabilitatea, siguranța presupune o încredere în propriile competențe și capacitatea de a-și păstra calmul în focul acțiunii, doi factori ai analizei informației și ai luării deciziilor. În plus, stăpânirea de sine și adaptabilitatea unui lider pot avea o influență benefică asupra celorlalți. Dimpotrivă, instabilitatea emotivă este adesea un factor esențial în eșecul unei misiuni sau al carierei unui lider.
Motivație și valori
Este evident că nu toți militarii sunt motivați de dorința de a fi lider și cei care sunt nu caută în mod necesar același tip de putere. În general, se admite că liderii buni sunt împinși de țeluri sociale, adică de dorința de a uza de influența lor pentru binele colectiv și nu pentru propriile scopuri. Profesionalismul, care echivalează cu un ansamblu de atitudini și de valori incitative, se bazează pe următoarele țeluri: o atracție intrinsecă pentru profesia militară, un mare respect pentru competență acompaniată de dorința de a excela în abilități militare, adeziune fermă la responsabilități și la obiectivele profesiei (integritate profesională), ca și identificarea cu valorile etosului militar românesc.
Profesionalismul este un atribut dezirabil la întregul personal al Armatei României, dar el este indispensabil unui lider militar. Pentru că un mare număr de calități pe care trebuie să le posede un bun lider se dobândesc într-o mai largă sau mai puțin largă măsură, există mijloace de a se pregăti pentru asumarea acestui rol în instituția militară. Profitând pe deplin de ocaziile de perfecționare profesională și urmând un program personal de perfecționare, militarii care își asumă roluri de lider vor avea certitudinea dobândirii capacității și încrederii cerute pentru a conduce. De fapt, profesionalismul reflect o aderare fermă la responsabilitățile sociale ale profesiei, un mare respect pentru competența și abilitățile militare, dar și o identificare cu valorile etosului militar.
Pentru ca un comandant să poată să-și utilizeze competențele emoționale în activitatea de zi cu zi, o capacitate dezvoltată de a comunica eficient este deosebit de importantă.
Comandantul este cel care are un rol crucial în determinarea emoțiilor pozitive comune între subordonați. El este cel care vorbește mai mult decât oricine altcineva, iar spusele lui sunt ascultate cu mai multa atenție. El este cel care își expune primul punctul de vedere, prin ordinele pe care le dă în urma primirii de noi informații. Deoarece perspectiva pe care o au comandanții asupra lucrurilor are o greutate specială, ei sunt cei care „gestionează înțelesul” pentru cei din subordine, oferind o cale de interpretare și deci, o variantă de a reacționa emoțional la o situație dată.
Ușurința cu care ne molipsim de stările emoționale ale liderilor depinde de expresivitatea feței, vocii și gesturilor lor, atunci când își exprimă sentimentele. Cu cât abilitatea comandantului de a-și transmite emoțiile este mai mare, cu atât, acestea se răspandesc mai în forță. Capacitatea de a le transmite nu depinde, bineînțeles, de manevre teatrale; din moment ce oamenii își urmăresc cu mare atenție comandantul, chiar și expresiile emoționale subtile pot avea un mare impact. În orice caz, cu cât liderul este mai deschis, cu cât își exprimă mai limpede entuziasmul de exemplu, cu atât ceilalți vor resimți mai degraba aceeași pasiune contagioasă .
În ierarhia militară, comandanții cei mai eficienți sunt persoane calde și deschise, democratice și inspiră încredere. Cei mai buni dintre ei sunt prezenți printre oamenii lor și intră în vorbă cu ei, întrebându-i chestiuni legate de viața personală. Lasă să se înțeleagă că doresc să fie informați, creând o atmosferă deschisă, propice unei bune comunicări. Pe aceste căi, oamenii se simt încurajați să-și tină la curent superiorii cu orice fel de informații. Unde comanda militară este mediocră, subordonații tind să ezite să transmită știrile superiorilor lor.
Ofițerii care realizează că unitatea și coeziunea se edifică prin relații personale, tind sa petreaca o parte din timpul liber cu subordonații, iar acest climat social naște un puternic simț al identității comune, care se face simțit prin prestații de calitate. „În schimb, ofițerii mediocri sunt mai preocupați de funcționarea aparatului decât de oamenii lor” .
E de la sine înțeles că a fi comandant implică și o anumită duritate. A comanda înseamnă a lua decizii fără ezitări și fără menajamente: cineva trebuie să le spună oamenilor care sunt obligațiile lor, să le explice clar care sunt consecințele.
O componentă esențială a oricărei activități de conducere, cu multiple consecințe în planul eficienței acțiunii individuale și colective, o reprezintă comunicarea, procesul transmiterii și recepționării unui flux continu de informații cu sens biunivoc între diferite trepte ierarhice.
În relațiile dintre oameni, cuvântul, la care se asociază gestul, mimica sau privirea, reprezintă atât o formă de comunicare, cât și un mijloc de recunoaștere în plan cognitiv și afectiv emoțional, acționând în zone de maxim interes în exercitarea actului de comandă.
Pentru orice cadru militar, dar mai ales pentru ofițerii cu funcții de conducere, competența comunicațională constituie una din trăsăturile de bază ale profilului lor psihoprofesional. Aptitudinea de comandă presupune o deosebită claritate în gândire și exprimare, adaptarea limbajului la cerințele și nivelul auditoriului (orice act de comunicare este inevitabil influențat de particularitățile psihosociale ale persoanei implicate). Se cere, de asemenea, ca aceste funcții să acționeze atât asupra componentei raționale, cât și asupra celei afectiv-motivaționale a colectivitații și, în același timp flexibilitatea și suplețea de a accepta opinii și chiar corective din partea grupului. Pentru a comunica eficient nu este îndeajuns ca șeful să întrebe și să-și exprime ideile și dorințele, ci este tot atât de necesar ca el să asculte ce spun ceilalți, să înregistreze, cât mai atent cu putință informațiile, mesajele, ca și nuanțele lor. A asculta și a percepe exact este o operație la fel de importanta și indispensabilă ca și a expune sau a te face înțeles. A ști să asculți este una din cele mai utile capacității ale unui conducator. Șefii care nu se pot stăpâni și ajung să vorbească numai ei, convinși ca lucrul acesta este în avantajul lor, comit o greșelă de neiertat, în detrimentul propriei lor eficiențe.
Comandantul trebuie să fie așadar un fin și subtil observator al reacției colectivității față de decizii, întrucât, odată cu transmiterea informației, orice om își dezvăluie și părerea lui despre cele întâmplate, cu intenția voită sau nu, de a-i înfluența pe cei ce o receptează spre adoptarea unei atitudini asemănătoare.
Totodată, comunicarea între subordonați și șefi este de un real folos pentru eficiența conducerii, întrucât prin aceste raporturi, comandantul poate aprecia calitatea și stadiul îndeplinirii obiectivelor, poate stabili cine, unde și cu ce să intervină pentru optimizarea activităților.
Majoritatea competențelor inteligenței emoționale strâns legate de umor sunt din domeniul conștiinței sociale ori al gestionării relatiilor, deoarece acestea sunt cele mai expuse din punct de vedere social. Ele includ empatia, conștiința organizațională, influența și abilitațile de a conduce o echipa. Însă umorul are de asemenea legături strânse cu domeniul stăpânirii de sine, care reflectă autocunoașterea. Acest lucru sugerează că pentru comandanți, exprimarea celor mai multe competențe ale inteligenței emoționale se face adesea prin intermediul unui umor bine plasat și că acesta este în sine unul dintre elementele de baza ale succesului lor ca lideri.
CAPITOLUL 2.
CONEXIUNI ȘI INTERDEPENDENȚE ALE CONCEPTELOR DE PERSONALITATE ȘI CONDUCERE CARISMATICĂ
2.1. Conceptul de carismă
Carisma este o putere extraordinară ce necesită o pregătire pentru a fi evidențiată, carisma ligitimizează puterea și ne sporește autoritatea. Conform DEX, carisma (charisma) este un dar particular conferit oamenilor prin grația divină. Etimologic, cuvântul charisma provine de la zeița greacă Charis. Acest personaj era unul de o frumusețe și de o bunătate extraordinare. Astăzi, cuvântul se referă la magnetism, intensitate, vivacitate.
Asul pe care îl au în mânecă persoanele care se află mereu în centrul atenției, chiar dacă nu fac nimic, se numește carismă. A fi carismatic înseamnă a avea abilitatea de a-i influența pe ceilalți într-un mod pozitiv pe baza unei conexiuni fizice, emoționale și intelectuale, înseamnă a avea o putere de atracție irezistibilă.
Oamenii cărora le face plăcere să ne vadă, oameni care sunt foarte ocupați dar care atunci când le cer sfatul lasă tot deoparte și spun mereu că te ascultă, acești sunt adevărații oameni carismatici. Suntem mereu atrași de acest gen de oameni. Oameni care au un optimism și un zâmbet permanent și cărora nimic nu le poate sta în cale. O conversație cu ei este spumoasă, te împrospătează, te umple de energie. Uiți că erai obosit, uiți că aveai treabă și începi să visezi.
Sunt persoane care prin simpla lor prezentă într-o încăpere reușesc nu doar să atragă atenția (în sens pozitiv) celorlalți, ci și să-i facă pe aceștia să se declare încântați de ei.
Putem spune că, dacă astfel de persoane încep și să comunice verbal, în mod sigur audiența nu doar că le va sorbi fiecare cuvânt, dar va fi și inclinata să se supună celui în cauză.Astfel de persoane sunt binecuvântate cu însușirea cunoscută sub numele de carisma. Majoritatea oamenilor considera carisma ceva mistic, aproape nedefinit, considera că este o calitate genetică, înnăscută. Însă carisma poate fi cultivată.Ca să putem folosi simplu și practic termenul de carismă pentru al folosi cu eficiență, vom defini noțiunea de carismă astfel:
Charisma este văzută drept atuul liderului eficient, cu tot ce presupune acest lucru: energie și entuziasm personal, abilități de comunicare verbale și nonverbale, relații interumane pozitive, spirit de echipă, franchețe și loialitate, onestitate și transparență. Gheorghe Arădăvoaice a detaliat zece pași de urmat pentru obținerea carismei: atitudinea, credința, principiile, comunicarea, inteligența emoțională, entuziasmul, încrederea în sine, persuasiunea, mentalitatea învingătorului și succesul. Autorul a alcătuit și o listă de inventariere a trăsăturilor de bază caracteristice liderului charismatic și a tras concluzia că în fapt, charisma poate fi privită și ca o stare de spirit – tonifiantă și contagioasă – izvorând din lăuntrul ființei umane și care, prin deschidere spre oameni, înțelegere și solidaritate, angajare și onestitate, prin recunoașterea valorii celorlalți își sporește propria-i valoare. Charisma se poate dobândi și deveni astfel nu doar o” corolă de lumină”, ci și o virtute de certă utilitate a personalității liderului de succes.
Carisma este de departe cea mai importantă caracteristică a liderului transformațional. Cuvântul este derivat din limba greacă, desemnând inițial „dăruit” sau „favorizat”. Indivizii carismatici au fost portretizați de-a lungul istoriei ca având calități personale care le dau o putere extraordinară de a-i influența pe alții. Subordonații ajung să creadă și să se identifice cu liderul carismatic și să internalizeze valorile și obiectivele acestuia.
Carisma pare a fi un complex de trăsături (încredere în sine, spirit dominator, tăria propriilor convingeri). Carismaticii acționează adesea astfel încât să creeze impresia succesului și realizărilor personale, au mari așteptări de la subordonații lor și în același timp își exprimă încrederea în capacitățile acestora. Obiectivele propuse au adesea o tentă morală sau ideologică.
Stadiile carismei
Într-un prim stadiu, liderul evaluează starea de fapt pentru a vedea care sunt posibilitățile de schimbare. Sunt estimate mai ales nevoile angajaților și constrângerile organizaționale. În același timp, liderul caută sau chiar provoacă deficiențe ale stării curente a lucrurilor.
În stadiul al doilea, liderul formulează o viziune care pune în discuție situația curentă și care corespunde cumva nevoilor și aspirațiilor secondanților. Este importantă în acest pas controlarea impresiilor angajaților.
În al treilea stadiu, liderul îi face pe subordonați să realizeze nouă viziune, adesea dând exemplu de autosacrificiu sau expunând cu ostentație un grad ridicat de expertiză pentru a crește încrederea angajaților. Va lucra multe ore peste program, îi va provoca pe acei membri care amenință viziunea și va propune soluții neobișnuite dar fezabile.
În contextul actual plin de complexitate și neliniște, carisma este percepută ca o soluție reprobabilă.
În concepția lui Weber, carisma reprezintă un mecanism social care exprima schimbarea societății printr-un dublu proces de factură și dezvoltare continuă. Ea reprezintă, în același timp, o forță de inițiere” creatoare” și „revoluționară” dar și o forță de adaptare, declanșându-se din momentul în care ordinea se restabilește în societate. Acțiunea carismatică penetrează lent vechile instituții, dotându-se astfel cu o bază materială de transformare socială, care conduce la instaurarea unei noi ordinii. O dată ce nouă putere se instalează, carisma intra într-o fază de rutină, când inovația urmează să cedeze locul continuității: efervescenta începuturilor se stabilizează,” revoluția” intra în normalitate, leadershipul carismatic se metamorfozează pentru a deveni tradițional și ulterior birocratic.
2.2. Conducerea și dezvoltarea leadershipului carismatic
2.2.1. Activitatea de conducere în mediul militar
În ziua de astăzi, organizația militară este puternic ierarhizată, mai exact, aceasta dispune de un număr ridicat de trepte ierarhice, iar regulamentele și normele în vigoare prescriu exact atribuțiile fiecărei trepte ierarhice, precum și relațiile de subordonare, de autoritate, cooperare și control. La nivelul fiecărui individ se stabilesc relații organizatorice formale intre titularii de posturi, indiferent de subdiviziunea căreia îi aparțin. Raporturile dintre șef și subordonat se stabilesc atât în plan formal, cât și informal, spontan, în funcție de afinități și caracteristici psihologice individuale.
Atunci când vorbim de stiluri de conducere prezente în mediul militar, ne referim în primul rând la autoritate, la modul și la măsura în care se manifestă această (exces de autoritate, echilibru sau insuficientă), întrucât nu se poate vorbi despre activitate în mediul militar în absența autorității. Fiecare lider militar și manifesta autoritatea cu care a fost învestit, fie prin conduite restrictive, dominante, iar subordonații percep constrângerea și frustrările, fie prin competenta profesională și abilități sociale, iar oamenii simt respect și satisfacții în muncă.
Constatăm de cele mai multe ori că stilul de conducere al celui aflat în vârful ierarhiei (comandantul) se propaga la toate nivelele ierarhice din subordine. Însă, chiar și în aceste condiții, fiecare conducător și va pune amprenta sa personală asupra modului în care și exercită atribuțiile de conducere și va ține cont și de particularitățile grupului condus (mărime, pregătire profesională, nivel de disciplina etc.). Totodată, el va influența grupul condus sub aspectul coeziunii acestuia, climatului psihosocial existent în interiorul grupului, atitudinile, motivația și satisfacția în munca a fiecărui membru.
La nivelul subunităților militare se constată uneori că atmosfera din interiorul grupurilor este diferită, iar aceste diferențe se datorează atât capacității de organizare și de acțiune a fiecărui grup sau subunitate, profesionalismului membrilor acestora, cât și stilului de conducere al fiecărui lider militar chiar dacă în situații asemănătoare, grupuri asemănătoare atât prin componenta cât și prin sarcinile de executat, obțin performante diferite.
Dacă vom sta să analizăm ce anume favorizează sau chiar determină participarea sau intrarea în funcțiune a unui stil de conducere găsim răspunsuri parțiale în teoriile și modelele conducerii elaborate de-a lungul anilor și chiar în tipologiilor stilurilor de conducere. Pentru autorii care consideră conducerea ca fiind expresie a trăsăturilor de personalitate, fără îndoială că prezența sau dobândirea în timp a unor trăsături de personalitate explică preferarea și practicarea de către lider a unui anumit stil de conducere.
În ceea ce privește principalii factori determinanți ai stilurilor de conducere, Tannenbaum și Schmidt (1958), au reușit să desprindă trei factori și anume: factori care țin de lider, factori care țin de subordonați și cei care vizau anumite caracteristici situaționale.
Factorii care țin de lider sunt în principal în strânsă legătură cu trăsăturile de personalitate dar și de cunoștințele și experiența liderilor. Printre aceștia putem evidenția: sistemele de valori ale liderilor, încrederea în subordonați și înclinația spre activitatea de conducere.
În toată lumea civilizată, conducerea reprezintă o problemă care este intens studiată, deoarece stilul conducătorului condiționează eficienta oricărei organizații sociale. Acesta reprezintă unul din motivele pentru care preocupările științifice actuale se axează pe studierea mijloacelor de perfecționare a conducerii și pe alegerea liderilor care prezintă abilități și capacități pentru exercitarea cu succes a unor astfel de funcții.
Premiza fundamentală de la care se pornește este aceea că liderul contează, ca oamenii din vârful ierarhiei influențează în mod cert productivitatea oricărei organizații. Prin stabilirea de standarde, obiective și priorități un lider poate să aducă schimbări în performanța de zi cu zi. El poate permanent să-i influențeze sensul evoluției prin stabilirea unei viziuni strategice și formularea obiectivelor pe termen lung. Dintre diferitele feluri de organizații, una din cele mai implicate în evoluția de ansamblu a întregii societăți, o reprezintă organizația militară.
În domeniul militar problematica conducerii capăta o importanță și un specific aparte, deoarece pregătirea personalului și organizarea activităților se realizează în perspectiva unor condiții de activitate cu care nu se confrunta în prezent, și care pot furniza multe elemente imprevizibile, mult modificate față de așteptările și previziunile organizatorice. Restructurările rapide din domeniul profesiei militare, implicațiile aderării țării noastre la alianțele militare internaționale, participarea cu efective în teatrele de operații, atrag tot mai frecvent atenția asupra însușirilor pe care cei din fruntea ierarhiei militare trebuie să le dețină pentru a putea organiza și coordona complexele activități care se derulează în sistemul militar. Din acest motiv, cunoașterea particularităților psihice ale conducătorilor, selecția și formarea lor reprezintă un obiectiv care deține prioritate.
Omul este o entitate complexă și unică în felul său de gândire și manifestare. Fiecare individ este produsul a trei factori importanți – ereditate, mediu educație. Prin ereditate se moștenește un potențial genetic care apoi este valorificat pe parcursul devenirii noastre sub influența condițiilor de mediu în care creștem, trăim, muncim și sub influența factorilor care acționează asupra noastră permanent.
Nu toate trăsăturile noastre fizice și psihice sunt vizibile la exterior și pot fi observate cu ușurință, dar ceea ce ni se arata este o oglindă a ceea ce nu poate fi văzut. Se constată că oamenii au reacții și manifestări diferite în funcție de fiecare individ și în funcție de fiecare situație trăită, deoarece fiecare om își formează un sistem propriu de valori, atitudini și convingeri, care alături de celelalte trăsături psihice și mentale, a-l ajuta să-și modeleze comportamentul și să se adapteze la orice situație ți factor cu care intra în interacțiune.
Procesul de modelare a personalității și în special al laturii atitudinal -valorice este continuu, pe măsură ce omul își exercita rolul său de ființa socială. A trăii și a muncii într-un mediu sau altul, își pune amprenta asupra noastră, aducând modificări și elemente specifice gândirii, limbajului și caracterului.
Mediul militar, datorită caracteristicilor sale restrictive nu permite formarea și dezvoltarea comportamentelor non- conformiste și avangardiste, ci dimpotrivă cultiva spiritul de ordine, disciplina și responsabilitate. Pe lângă caracteristicile mediului, caracteristicile liderului, relațiile dintre șef și subordonat, au un rol hotărâtor în modelarea trăsăturilor de caracter ale fiecărei persoane. Stilul de conducere este vizibil și se reflecta mai ales la nivelul opiniilor și atitudinilor iar în funcție de acestea se conturează și motivația pentru activitate, perseverență, încrederea, satisfacția în munca etc.
Conceptul de atitudine desemnează o componentă fundamentală a caracterului, ce rezulta din relațiile pe care individul le stabilește cu societatea și se exprima printr-un mod specific de a fi, de a se comporta în situații diferite. O atitudine cuprinde elemente cognitive afectiv motivaționale și volitive. Ea are la baza reprezentări, noțiuni, judecați morale, este susținută energetic și direcționată de aspirații idealuri stări afective și convingeri.
Formarea oricărei atitudini începe cu cunoașterea obiectului social care se impune la un moment dat în viață și activitatea omului. Apoi, acest obiect social este evaluat și determină o anume atitudine care va influența comportamentul. Obiect social poate fi orice situație său persoana care exercita o influență pozitivă sau negativă asupra unui individ și a unui grup. Însuși atitudinea liderului poate deveni obiect social ce va determină formarea sau modificarea atitudinilor subalternilor. Pentru activitatea și performanța unui grup sau unei organizații, un rol hotărâtor îl au atitudinile fiecărui membru față de activitate, față de ceilalți oameni cu care intra în relații de subordonare sau cooperare și nu în ultimul rând atitudinea față de sine.
Atitudinea față de sine este foarte importantă întrucât se integrează în conștiința de sine și se exprimă prin demnitate, respect de sine, conștiința propriei valori, încrederea în forțele proprii, capacitatea fiecăruia de a se privi obiectiv, de a-și cunoaște forțele și disponibilitățile și de a le valorifica.
Un lider cu atitudine restrictivă, dura, autoritară care nu are încredere în subordonații săi și le adresează adesea cuvinte jignitoare și umilitoare sau îi pedepsește prea des și îi compensează mai rar, va determina la aceștia sentimente de inutilitate și tensiune nervoasă. Omului îi va scădea treptat imaginea de sine, încrederea în sine, va ajunge să creadă el însuși că nu e bun de nimic, va scădea inițiativa și nivelul de acceptare a responsabilității sociale. El nu va mai fi capabil să facă ceva de unul singur de teamă că va fi pedepsit sau admonestat de către șefi, se va feri să ia decizii, ba chiar mai mult își va sâcâi șeful cu o mulțime de întrebări despre lucruri mărunte, pentru a fi sigur că nu greșește sau va tendința de retragere de amânare a activității până la abandonarea acesteia.
În aceste condiții, eficientă și performanțele scad, iar munca devine o sursă de insatisfacție.Pe de altă parte, un lider democratic, care este preocupat și de problemele specific umane ale subordonaților va avea în echipă să oameni curajoși, plini de inițiativă, creativi, responsabili și capabili să facă față la situații dificile, pentru că el însuși va ști să-i motiveze, să-i facă să se simtă importanți și să se implice cu plăcere atât în activitățile specifice muncii, cât și în cele recreative.
Atitudinea față de muncă poate fi exprimată pozitiv sau negativ și se manifesta prin înțelegerea de către individ a necesității de a desfășura o activitate utilă și de a-și pune în valoare aptitudinile. O atitudine pozitivă presupune atașament față de profesie, capacitatea omului de a fi conștiincios, dornic să progreseze de a fi creativ, de aș planifica judicios activitățile, de a-și organiza timpul astfel încât să facă tot ce și-a propus și de a fi pregătit oricând să facă față unor sarcini complexe.
În dezvoltarea acestor aspecte sunt avantajați tot acei oameni care sunt conduși de lideri ce valorizează activitatea susținută și performanță – sursa de satisfacții morale și materiale pentru toți – dar și oamenii, cu randamentul și posibilitățile lor ce trebuiesc încurajate și valorificate.
Un astfel de șef își va cunoaște foarte bine subordonații, va ști care este potențialul fiecăruia și va căuta să plaseze întotdeauna "omul potrivit la locul potrivit", adică va avea în vedere compatibilitatea dintre om și funcția ocupată.
Atitudinea față de ceilalți în general se exprimă prin gradul de deschidere față de cei din jur, față de colegi, și exprima gradul de prețuire, respect, față de ceilalți fasa de om în general.
Atitudinea față de ceilalți este expresia stilului de cooperare, a respectului dintre oameni, factori importanți pentru coeziunea și succesele unui grup de muncă. Atunci când liderul îi încurajează pe oameni sub aspectul relațiilor sociale când le arata respect, sprijin în activitate, când încurajează munca în echipă, bună înțelegere și prietenia în rândul celor pe care îi conduce aceștia vor fi altruiști, înțelegători loiali, sinceri, vor acționa ca un tot unitar pentru îndeplinirea îndatoririlor ce le revin.
Pe de altă parte, atitudinea antagonică a șefului, care nu vede cu ochi buni relațiile interumane de prietenie și întrajutorare, va determina în cadrul grupului condus reacții de antipatie între oameni, concurență neloială, conflicte, suspiciuni și chiar agresivitate între colegi.
Desigur, în formarea, dezvoltarea, modificarea atitudinilor subordonaților este foarte importantă și atitudinea liderului militar, dar nu este suficientă, nu este singurul factor determinant în acest sens, deoarece, în mediul militar vin oameni cu nivele educaționale diferite, din medii diferite, cu structuri de personalitate diferite. În aceste condiții, anumite moduri de acțiune sunt stabilite prin regulamente și norme specifice, însa, formarea unor atitudini pozitive, favorabile activității depinde în mare măsură de capacitatea empatică, de tactul pedagogic și de abilitățile manageriale ale comandanților și șefilor tuturor nivelelor ierarhice.
2.2.2. Leadershipul carismatic
Leadershipul sau stilul de conducere apare atunci când anumiți indivizi exercită o influență asupra atingerii obiectivelor de către alții într-un context organizațional. Un lider eficient exercită influența astfel încât atinge obiectivele organizaționale prin: creșterea productivității, inovație, satisfacție, angajarea morală a muncitorilor.
Leadershipul charismatic se întâlnește la persoanele considerate carismatice, care au un talent nativ deosebit în a-i influența într-o manieră profundă pe cei din jur. Liderii carismatici au realizări importante de mici copii și evoluția lor confirmă calitățile pe care le-au moștenit de la generațiile anterioare.
Acest tip de leadership se bazează în mare parte pe capacitatea liderului de a negocia. Pentru a obține implicarea personalului și a-l atrage de partea sa el promite o serie de recompense în schimbul adoptării anumitor decizii și comportamente. Pentru a direcționa energia susținătorilor săi, el trebuie să-și dezvolte în permanență abilitățile de negociator și să fie empatic cu ei, astfel încât să reușească să înțeleagă pe deplin factorii ce-i motivează pe aceștia. Un element ce-și pune puternic amprenta asupra succesului liderului tranzacțional îl reprezintă accesibilitatea să la resursele organizației, care se poate dovedi un factor critic pentru acesta. Dacă liderul promite anumite recompense în schimbul anumitor decizii, comportamente, performanțe ce-i sunt satisfăcute, dar el nu reușește să ofere într-un timp rezonabil recompensele promise, vom asista la pierderea credibilității acestuia în fața susținătorilor. Odată pierdută credibilitatea, foarte puțin mai este posibil ca acea persoană, acel lider să poată să recupereze terenul pierdut și vom asista la o amplificare a influenței unui rival, a unui nou lider, ce va dori să-și extindă și să-și oficializeze puterea.
Atunci când vorbim despre leadership, cel mai adesea ne referim la viziunea pe care un lider ar trebui să o aibă și la carisma lui – acea abilitate misterioasă prin care liderul îi influențează pe cei din jurul său să îl urmeze. Carisma este baza influentei pe care o are un lider.
Vorbim despre leadership de calitate, în momentul în care liderul are capabilitatea de a acționa structurat, centrat pe obiective și rezultate, când este încrezător în ceea ce este și ce poate face, calm, optimist, când are compasiune și poate fi atent la nevoile celorlalți. Iar în clipa în care reputația pe care o creează în jurul său este una pozitivă, în care angajații spun despre el/ea că este o persoană de încredere, te poți baza pe el/ea și pe ideile/inițiativele pe care le are fără să fie inflexibil.
Leadershipul charismatic se întâlnește la persoanele considerate carismatice, care au un talent nativ deosebit în a-i influența într-o manieră profundă pe cei din jur. Liderii carismatici au realizări importante de mici copii și evoluția lor confirmă calitățile pe care le-au moștenit de la generațiile anterioare. În condițiile în care calitățile native sunt șlefuite prin educație, prin diferite experiențe, liderul devine o personalitate marcantă a comunității în care își desfășoară activitatea.
Liderii carismatici se caracterizează printr-o încredere foarte mare în propriile resurse, în propriile valori, dar și în abilitatea lor de a obține ceea ce își doresc. De altfel, mult timp s-a considerat că poți fi un lider adevărat doar în măsura în care te naști cu un astfel de talent, așa cum nu poți fi un pictor sau artist strălucit dacă nu ai un talent înnăscut. Un lider carismatic prezintă următoarele calități:
Capacitatea de a crea o viziune ce este de natură să evidențieze un viitor dorit, strălucitor pentru susținătorii săi. Această capacitate are în vedere următoarele elemente:
• articularea unei viziuni convingătoare;
• stabilirea unor așteptări înalte;
• modelarea unor comportamente competitive.
Capacitatea de a energiza, în special printr-o implicare personală ridicată. Liderul carismatic conduce prin propriul său exemplu, el nu cere altora să facă ceea ce el însuși nu face. Capacitatea de energizare cuprinde următoarele aspecte:
• evidențierea propriului angajament;
• exprimarea încrederii personale;
• obținerea și utilizarea succesului.
Capacitatea de a dezvolta și utiliza potențialul susținătorilor săi în concretizarea viziunii organizaționale pe care a transmis-o acestora. Obținerea implicării raționale și afective a susținătorilor săi este un proces important pentru oficializarea și amplificarea puterii unui lider. În acest sens, se au în vedere următoarele:
• exprimarea sprijinului personal;
• manifestarea empatică;
• exprimarea încrederii în oameni.
Liderii carismatici se pricep foarte bine să creeze alianțe. Știu ce să facă astfel încât interlocutorii lor să se simtă prețuiți, știu să scoată în evidență un individ sau un grup. De asemenea, reușesc să dea oamenilor un exemplu bun, fiind fideli propriilor declarații. Unii dintre cei mai buni, au și ceva prin care îi alina pe oameni, prin care îi fac să se simtă bine. Fiind un “recipient” pentru emoțiile celorlalți, se pricep să îi liniștească pe cei din jur. Oricât ar fi de ocupați, sunt maeștri în a crea iluzia că au tot timpul din lume ca să te asculte.
Prin rolul carismatic, un lider creează viziunea unui viitor mai bun, îi împuternicește și-I însuflețește pe cei din jurul său. Prin rolul arhitectural, se ocupa de aspectele legate de structura în care activează echipa sau organizația, de procesele care îi conduc pe toți la rezultate.
Există prea mulți lideri cu idei foarte bune despre unde trebuie să se îndrepte și ce este de schimbat în organizația lor, dar care nu acorda nici o atenție detaliilor funcționarii ei. Sau invers, exista mulți lideri foarte orientați pe structura și procese, încât acționează doar dintr-o paradigmă tehnică, care uneori este percepută de cei din jur că fiind rigidă. Pentru a-și pune viziunea în practică, liderii au nevoie să adapteze sistemele de recompensare și control ale organizației, pentru a le face să stimuleze atitudinile și comportamentele de care are nevoie pentru atingerea obiectivelor. Uneori au nevoie să modifice întreaga concepție organizatorică, pentru a asigura transpunerea în practică a viziunii și valorilor organizaționale.
În zilele noastre societățile moderne oscilează între două component psihopatologice, care conduc la instaurarea unei lumi reci, sterile ce se îndreaptă spre distrugere. Există, pe de o parte, societatea paranoică asociata cu un leadership charismatic și o societate depravată asociata unui leadership tehnocratic. Liderul charismatic se prezintă însă ca un salvator al lumii în sensul mistic al termenului. El se considera nemuritor și atotputernic, însă fuziunea palpabilă și directă cu mulțimea este cea care-I conferă statutul mult așteptat: de zeu între oameni.
2.3. Personalitatea liderului carismatic
Sociologia clasică identifică, în maniera confuză, liderul carismatic, după un ansamblu de calități personale, cu alchimia necunoscută, în același timp, de toți: personalitatea excepțională. Carisma est astfel percepută în lumina unor atribute superlative, uneori absolut contradictorii, precum: prestanță, prezenta, aura, farmecul, siguranță, inteligenta, afectivitatea, energia, magnetismul, forța persuasiva, talentul oratoric, simpatia, puterea, atracția, seducția etc.
Cercetări recente au confirmat existența unor funcții psihosociale proprii leadership-ului carismatic: în primul rând, ameliorarea coeziunii grupurilor și, în egală măsură, dezvoltarea tolerantei interne, lărgirea participării, luarea deciziei, stabilirea de relații eficiente cu personalitate diferite, capacitatea de a se identifica cu aproapele.
Cu toate acestea cercetările au stabilit că marii lideri cu carisma notorie sunt diferiți din punct de vedere al inteligenței, al fizicului și valorii lor.Cu toate acestea putem spune că nu exista trăsături universale pentru a putea identifica un lider, deoarece trăsăturile nu sunt statice ci sunt dinamice, ceea ce ne conduce la concluzia că statutul de lider nu este pur și simplu produsul unui ansamblu de trăsături de personalitate, ci convergenta unor calități cu o situație socială particulară.
Studiile recente asupra carismei au reliefat faptul că există două mari stiluri de conducere: orientarea (rațională) spre un scop și orientarea (afectivă) către ceilalți. Astfel putem spune că, căutarea liderului carismatic trebuie făcută prin căutarea stilului de conducere orientat spre aproape., dar în același timp convergenta celor două dimensiuni în același individ antrenează o percepție a carismei.
Pe de altă parte carisma pecetluiește fuziunea competentelor liderului cu interesele partizanilor săi într-un elan care determină stimularea misiunii comune.
Liderul carismatic își pune în valoare calitățile de seducție prin modul în care îi abordează pe cei din jur fie ei cunoscuți sau necunoscuți. El deține capacitatea de a face pe oricine să se simtă bine, fie că este sărac, fie că este bogat. Acesta are cu toți cei care îl înconjoară un contact liniștitor. Nimic nu este mai rău pentru acesta lider decât răceală sau calculul într-o elație, de aici venind și reticența pe care o manifestă față de intelectuali.
În realitate, omul carismatic acumulează calități afective și cognitive, dar le pune pe cele afective în fața celor cognitive, pentru că astfel să le poată stimula pe cele cognitive.
Deși cunoaște faptul ca emoția este principalul element în controlul maselor, la un moment dat ajunge că logica rațională să stea la baza luării deciziilor. Probabil aceasta elasticitate devine o armă de atracție pentru anumite personalități care gravitează în jurul lui.
Cu ajutorul unui soi de „inteligenta emoțională” omul carismatic este un revelator al adevărurilor ascunse. Recenta teorie a lui Goleman (1990) ne permite să legăm dimensiunea afectivă a carismei de procesele cognitive clasice: liderul realizează pentru toți o apreciere clară a situațiilor complexe și aduce luciditatea în demistificarea realității puterii.
Putem spune că liderul carismatic prin felul lui de a spune adevărul, aparent sincer și spontan, e în contrast cu limba folosită de profesioniștii politici, tocmai de aceea subtilitatea îl face să mânuiască cu precizie ambiguitățile celorlalți.
Acesta vorbește deschis despre greșelile sau ezitările sale și astfel conduce cu gândul la asocierea acestuia cu bunul simț.Cu toate acestea perspicacitatea carismei se exersează atât față în față cât și în fata maselor.
Majoritatea încearcă să sublinieze capacitatea oratorică a liderului carismatic, al cărui secret nu este neapărat tehnică, ci comunicarea afectivă pe care o stabilește prin cuvânt. Experiența este deseori spectaculoasa deoarece acesta cu o dialectică aparte reușește deschis și explicit în opiniile sale să îi convingă pe ceilalți de sinceritatea să.
Pe de altă parte rolul liderului este acela de a semăna speranței acolo unde ea lipsește, deoarece de cele mai multe ori, lipsa speranței poate genera depresie. Atunci când subordonații identifica în liderul lor speranță mult așteptată, se produce o schimbare internă, a cărei diverse manifestări sunt: deșteptarea, apetența relațională, aspirația spre bunăstare, investirea energiei și bucuria.
Această dimensiune personală presupune să-ți cunoști stările, preferințele, resursele și intuițiile, precum și efectele lor asupra celorlalți. Cele trei competențe pe care le presupune sunt: conștientizarea emoțională (în sensul de a ști ce emoții simți și de ce, de a realiza legătura dintre ele și ceea ce gândești, spui sau faci și modul în care îți afectează performanța), autoevaluarea realistă (îți știi punctele tari și slabe și înveți din experiențele anterioare) și încrederea în sine (știi să te faci observabil, ai puterea să susții anumite lucruri în care crezi și ești capabil să iei decizii, în ciuda unor presiuni sau incertitudini).
Intuiția și ceea ce americanii numesc "good feeling" (tremurul pe care îl simțim în stomac) vorbesc despre capacitatea de a simți mesajele venite din rezervorul nostru intern de memorie emoțională și despre reacția somatică pe care acestea o produc.
Pentru a ajunge la multe decizii importante e nevoie de intuiție: un conducător trebuie să simtă când o activitate merge pe o pantă descendentă, chiar dacă lucrurile par să se dezvolte în direcția corectă; un director trebuie să simtă dacă un produs nou merită banii și timpul necesare pentru a-l dezvolta; un specialist în recrutare trebuie să-și dea seama dacă un candidat se potrivește cerințelor acelui post.
Un om care are un grad înalt de auto-cunoaștere știe de ce este capabil și nu ajunge să eșueze din cauză că și-a asumat prea multe sarcini. El știe, de asemenea, când să ceară ajutor. Atunci când candidează pentru un post își va admite cu franchețe eșecurile și le va povesti adesea cu umor.
Oamenii carismatici par că dețin o doză de magie și sunt înzestrați cu un magnetism care îi ajută să transforme relațiile și circumstanțele.
A atribui această calitate unei intervenții supranaturale implica riscul de a ne lăsa orbiți de ea, de a accepta orice, de la oricine. Atunci când vorbim despre carisma este important să o cultivăm, dar să nu o sacralizam, mai ales ținând cont de faptul că azi exista tendința de a o fetișiza.De asemenea, personalitatea, dar și contextul socio-cultural sunt elemente care influențează felul în care este percepută și folosită carisma”, completează Vasile Tran. Aceasta însușire este una periculoasă, deoarece ea poate conduce cu ușurință spre un tip de putere greșit înțeles și gestionat. Doar pusă în slujba comunității, ea poate fi folosită în mod benefic. Carisma cel mult se poate mima, dar numai pe o perioada scurtă de timp.
Capacitatea de a mobiliza oamenii, de aconvinge de spusele tale, de a le impune teme și acțiuni, de a-i determina să accepte și să adopte anumite valori deriva dintr-o dotare specială a individului, care însă trebuie să fie în consonanță cu nevoile comunității”, arata analistul de imagine Bogdan Teodorescu. Cele mai cunoscute personalități carismatice se regăsesc printre liderii politici. „Cred că în politica nu avem nevoie de carisma, ci de reguli. Liderii carismatici resping regulile, ierarhiile standard și tradiția, accepta exclusiv dominația eului propriu. Deși seducători și spectaculoși, liderii carismatici nu au, în general, capacități de manageri, iar în epoca actuală politicienii unor țări stabile și echilibrate trebuie să fie, în primul rând, capabili să gestioneze sisteme și mai puțin să electrizeze mulțimile”, completează Bogdan Teodorescu. Un om carismatic comunica ușor, atrage simpatia celor din jur, se descurca aproape în orice situație, o face cu șarm și îi fascinează pe cei din jur”. Istoria este plină de personalități carismatice, de la actori că Audrey Hepburn, la lideri precum Che Guevara sau Jack Kennedy. Cum și-au folosit astfel de persoane o asemenea însușire este o altă poveste. Aceasta, deoarece mai important decât ea însăși, este felul în care o folosim sau în care suntem educați să facem acest lucru. Carisma este un dat natural. Important este, însă, ceea ce alegem să facem cu ea, ce finalitate ii conferim. Spre exemplu, Hitler a fost o persoană carismatică, care a ales să-și folosească acest dat în scopuri negative. Ea poate fi, în schimb modelata, iar scoală are un rol important în acest sens. Dacă observăm că un copil manifesta calități de lider informal, trebuie să-i dezvoltăm și să-i cultivăm charisma în sens pozitiv”, spune expertul în comunicare Vasile Tran.
Carisma nu se poate învăța, deoarece este un aspect ce ține de personalitate și se manifesta prin magnetism personal, fascinație, influența, atractivitate, iar aceste caracteristici pot fi dezvoltate de-a lungul timpului de acei oameni care au anumite calități personale.
Studiile efectuate de cercetătorii de la Universitatea Mentor din Statele Unite au demonstrat că oamenii carismatici au în comun șapte trăsături de personalitate:
• Vorbesc cu autoritate, dețin capacitatea de a articula ideile în mod eficient
. • Transmit mesaje nonverbale puternice atât fizice cât și emoționale și intelectuale.
• Asculta atent. Ascultarea este crucială în comunicare, îi face pe cei ce vorbesc să se simtă speciali.
• Sunt persuasivi. Carismaticii îi motivează pe ceilalți să le urmeze exemplul său să le adopte ideile.
• Respecta părerile celorlalți, le câștigă încrederea și evita tensiunile.
• Sunt adaptabili și îi tratează pe cei din jur așa cum și-ar dori ei să fie tratați.
• Au viziune și dețin abilitatea de a-i influența pe ceilalți într-un mod pozitiv, de a le schimba mentalitatea și de a-i indemna către acțiune.
Avantajele liderului carismatic
• Atrag în viața lor oameni pozitivi
• Pun bazele unor relații productive
• Au capacitatea de a îmbunătăți relațiile pe care deja le au
• Sunt ascultați de ceilalți
• Îi influențează pe alții într-un mod pozitiv
• Se adaptează ușor la schimbările lumii moderne.
Trăsăturile/abilitățile carismei:
1. Încredere 16. Abilități de inter-relaționare
2. Congruență 17. Influență
3. Optimism 18. A povesti cu măiestrie
4. Putere pozitivă 19. Contact cu ochii
5. Energie și echilibru 20. Ascultare
6. Umor și fericire 21. Raport
7. Autodisciplină 22. Inspirație
8. Competențe 23. Stimă
9. Intuiție 24. Credibilitate
10. Scop 25. Motivație
11. Integritate 26. Bunăvoință
12. Curaj 27. Viziune
13. Creativitate 28. Empatie
14. Concentrare 29. Respect
15. Abilități de prezentare 30. Controlul stărilor emoționale
Liderul carismatic poate să reasambleze stilurile mai sus amintite deoarece aceștia inspiră entuziasm echipei lor, fiind energici și reușind să-i motiveze pentru a merge mai departe. Atitudinea lor crează o altă implicare în rândul echipei lor, ceea ce reprezintă un beneficiu foarte mare.
Diferența dintre acest tip de lider și cele deja amintite constă în intenția lor. Dacă cei dintâi vor să-și transforme echipele conform propriilor viziuni, liderii carismatici pun mai mult accent pe ei și nu vor să schimbe nimic în echipele lor.
Putem cnsidera că cel mai mare dezavantaj al liderului carismatic este acela că poate crede mai mult în el însuși decât în echipă sa. Acest fapt crează riscul prăbușirii unei organizații dacă liderul lor alege să plece. Liderul carismatic trăiește cu intenția ca el nu face nimic în neregulă, chiar dacă este prevenit de alte persoane ca acest lucru se petrece deja. Sentimentul invincibilității poate ruina o echipă sau o organizație.
De asemenea, în ochii celorlalți, succesul este conectat direct cu prezența liderului carismatic. Așadar, stilul de leadership carismatic presupune multă organizare și necesită un angajament pe termen lung din partea liderului.
2.4. Personalitatea și conducerea carismatică
Diferitele stiluri de conducere precum și dimensiunile de personalitate care le recomandă adoptarea lor au fost puse în legătură și cu studierea principalelor tactici de influențare pe care le utilizează liderii în organizații. Fie că se discută despre persuasiunea rațională, apelurile inspiraționale, consultarea, „gudurarea”, apelurile personale, schimbul, coaliția, legitimarea, presiunea s-a concluzionat că aceste tipare influențează eficiența aplicării anumitor stiluri de conducere contextual și situațional în organizații. Cable și Judge (2003) au arătat într-un studiu că persoanele confruntate cu un lider democratic aveau tendința mult mai mare de a apela la tactici de influență rațională pe când cei confruntați cu un lider autoritar utilizau mult mai frecvent „gudurarea” sau apelurile personale.
Studierea relației dintre trăsăturile de personalitate, stiluri de conducere și tactici de influență se centrează pe modalitățile în care liderul relaționează cu subordonații săi și cum ultima componenta din această triadă este influențată de tipul de personalitate deținut și stilul de conducere adoptat. Spre exemplu un lider transformațional va face uz de apeluri inspiraționale, de consultare sau persuasiune rațională pe când un lider autoritar la celălalt pol va utiliza în mod frecvent presiunea și legitimarea ca forme de exercitare a puterii și impunere în echipa de lucru.
În prezent adoptarea unui anumit stil de conducere este văzută drept expresia manifestării unui anumit tip de personalitate sau amalgam de trăsături în care este vitală alinierea intereselor personale la cele ale organizației pentru ca scopurile stabilite să fie atinse.
Triada personalitate – stil de conducere – putere oferă o imagine multinivelară asupra fenomenului de influență socială aplicat în organizații. Se observă cât de complex este acest domeniu iar perspectivele sale sunt multiple – de la tipologia tehnicilor de influență utilizate până la prezența trăsăturilor de personalitate, care motivează alegerea unei tehnici sau nu, până la stilul de conducere prezent în organizație
Ca stil de conducere, carisma există și își face simțite efectele numai în contextul unei relații, al interacțiunii conducător – conduși. Modelul interacțional (modelul interdependenței) al carismei susține că tipul de conducere carismatică se exercită atunci când o persoană posedând calități remarcabile este recunoscută astfel de către membrii grupului (interacțiune carismatică), iar aceștia răspund prin respect, venerație, devotament și dependență emoțională.
Unii autori apreciază că abordarea trăsăturilor liderului în domeniul conducerii ar fi fost preluată și declanșată chiar de către analiza lui Weber asupra autorității carismatice, în cadrul lucrării ce plasă birocrația că țip ideal de organizare (apud Vlăsceanu, 1993). În accepțiunile curente, termenul carismă" desemnează o calitate specială, pozitivă și deosebit de captivantă a liderilor al căror obiectiv, ale căror putere și extraordinara determinare îi diferențiază de alții, făcându-i pe mulți oameni să-și dorească să fie conduși de către ei.
Originea puterii oricărui lider putem spune că este tocmai charisma, cuvânt care în sens tradițional face referire la un personaj sacru. În concepția lui M. Weber, autoritatea carismatică este asociată unei vocații. În jurul liderului, subordonații formează o zonă de fidelitate și speranță, ceea ce evidențiază faptul că gruparea de dominare este o comunitate emoțională.
În detalierea și continuarea teoriilor lui M.Weber, S. Moscovici identifica charisma ca un har, o relație de o anumită calitate între credincioși adepți și stăpânul în care au încredere și căruia I se supun. O dată recunoscut acest har, el acționează ca un placebo simbolic. La fel ca un medicament inofensiv care atenuează durerea ori chiar vindeca numai pentru că a fost prescris și administrat de către medic, fără a avea însă proprietăți curative, fizice sau chimice, intrinseci, liderul fascinează mulțimea deoarece omul constituie un remediu pentru om, cel mai universal dintre droguri. Că toate forțele primare și iraționale, carisma are o dublă față-de grație și de stigmat-trezind pasiuni puternice, dar ambivalente. Autoritatea unui astfel de lider este plasată deasupra tuturor instituțiilor și corpuscurilor intermediare între el și mulțime.
Carisma, așa cum este definită de dicționar, semnifică un dar personal care îi face pe cei din jur să fie atrași de persoana respectivă, să fie loiali și entuziaști față de acea persoană. Acest dar poate fi tradus în 6 competente ale inteligenței emoționale, care au un rol important în rolul carismatic al unui lider:
Auto-conștientizarea emoțională, gradul în care o persoană pare a fi în contact cu propriile emoții;
Detecția emoțiilor celorlalți, gradul în care o persoană pare conștientă de emoțiile și natura gândurilor celorlalți;
Auto-reglarea emoțiilor, gradul în care o persoană pare capabilă să mențină o stare emoțională pozitivă;
Influențarea, gradul în care o persoană pare capabilă să afecteze în mod intenționat stările emoționale, gândurile și comportamentele celorlalți;
Exprimarea emoțiilor, gradul în care o persoană pare capabilă să comunice eficace stările emoționale dorite;
Empatia, gradul în care o persoană pare capabilă să simtă ceea ce simt ceilalți.
DuBrin (1998) inventariază caracteristicile liderilor carismatici, într-un gest de integrare a concepțiilor promovate de-a lungul timpului în literatură de specialitate:
– Liderii carismatici își inspiră oamenii printr-o viziune, oferindu-le acestora imaginea unei perspective de succes și precizând pașii care trebuie parcurși pentru a ajunge acolo; viziunea da sens, atrage, motivează și mobilizează oamenii.
– Liderii carismatici stăpânesc tehnicile de comunicare interpersonală, împărtășindu-le oamenilor viziunea și direcțiile de acțiune într-o manieră expresivă, simbolică, prin mesaje cu o mare încărcătură emoțională; ei fac apel la analogii și metafore pentru a angaja gândirea, imaginația și valorile oamenilor, fascinează și coagulează sentimente, idei, aspirații și valori, concepând și relatând anecdote și povestiri pilduitoare, adaptându-și
Permanent stilul de comunicare în funcție de particularitățile, nevoile și interesele auditoriului;
– Liderii carismatici au capacitatea de a inspira încredere grupului; maniera expresivă și fascinantă în care își prezintă viziunea convinge oamenii de propria hotărâre în înfăptuirea ei; aceștia sunt într-atât de siguri de integritatea liderului, încât ar fi dispuși să-și riște propriile cariere în urmărirea viziunii propuse de el;
– Liderii carismatici au capacitatea de a-i face pe oameni să se simtă capabili de a acționa în direcția viziunii; folosind dimensiunea motivaționala și tehnicile de comunicare, liderul carismatic sporește încrederea membrilor în resursele lor și în valoarea recompenselor asociate eficienței;
– Liderii carismatici sunt persoane dinamice, energice, orientate spre acțiune, evidedentiindu-se că modele pentru membrii grupului pe care îl conduc;
– Liderii carismatici au o bogată expresivitate emoțională și sugerează, prin comportamentul lor verbal și nonverbal, apropierea față de oameni; în discurs și în interacțiunea cu membrii grupului, liderul carismatic își exprimă fără rezerve emoțiile pozitive sau negative: încântarea, mândria, afecțiunea sau, dimpotrivă, dezamăgirea, tristețea, furia, râzând, lăcrimând, îmbrățișând, atingând oamenii;
– Liderii carismatici idealizează riscul; viziunea, direcția lor de acțiune este proiectată în viitor, este o cale nebătătorită care va duce la un rezultat nou; o astfel de călătorie" implica numeroase riscuri, majoritatea complet imprevizibile; dar capacitatea și curajul de a înfrunta și a-ți asuma riscul sunt premisele succesului; liderii carismatici îndrăgesc riscul, acesta fiind fundalul fiecăreia dintre acțiunile și întreprinderile lor; această caracteristică le sporește carisma, întrucât oamenii obișnuiți admira și valorizează indivizii care își asumă riscuri;
– Liderii carismatici abordează strategii neconvenționale în obținerea succesului: tipuri noi de organizare a oamenilor și afacerii, stil diferit și unic de vestimentație și prezentare etc.;
– Liderii carismatici se autopromovează; ei își prezintă și descriu în mod public abilitățile și nu uita să-și treacă în revistă succesele anterioare; în plus, s-a constatat că au tendința de a-i provoca pe ceilalți în cadrul dialogurilor, testându-le curajul și încrederea în ei însiri.
Putem susține astfel că un lider carismatic este orice persoană sub conducerea căreia se obțin anumite rezultate la un nivel deosebit așadar putem enumera următoarele efecte de tip carismatic : membrii grupului au încredere în corectitudinea convingerilor liderului; convingerile membrilor grupului sunt similare celor ale liderului; acceptarea directă, fără îndoieli, a liderului; afecțiunea față de lider; dorința membrilor de a-și asculta liderul, de a se supune voinței acestuia; identificarea cu liderul și emulația liderului; implicarea emoțională a membrilor în misiunea propusă de lider; obiective înalte ale membrilor grupului; sentimentul membrilor grupului că sunt capabili să îndeplinească sau să contribuie la îndeplinirea misiunii.
CAPITOLUL 3
STUDIU PRIVIND INTERDEPENDENȚA DINTRE PERSONALITATE ȘI CONDUCEREA CARISMATICĂ ADOPTATĂ DE CĂTRE NAPOLEON BONAPARTE
Pentru a analiza corelația care există între personalitate și stilul de conducere carismatic am decis să analizez personalitatea lui Napoleon Bonaparte, pentru a identifica astfel principalele trăsături care îl diferențiază de ceilalți conducători și care îl transformă într-un lider carismatic și astfel să pot sublinia interdependența care există între personalitate și stilul de conducere adoptat și anume stilul de conducere carismatică.
Napoleon, a trezit interesul contemporanilor săi, dar și mai mult celor care au trăit după el, continuând și în zilele noastre să prezinte un real interes, viața lui, fiind un roman citit din toate timpurile, cu multă pasiune. Am ales să abordez o astfel de temă datorită faptului că Napoleon a reprezentat pentru fiecare generație, atât un idol și un etalon demn de urmat, cât și un personaj care a atras după sine o multitudine de critici.
Napoleon nu a fost doar un extraordinar comandant militar, ci și un om de stat care a pus temeliile noii Franțe. El a redat țării încrederea în sine, prestigiul și forța de care aceasta fusese atât de lipsită în ultimii ani ai Vechiului Regim. Puterea lui de muncă l-a ajutat să rezolve toate problemele de care s-a ocupat: înființarea Băncii Franței (1800), concordatul cu Vaticanul (1801), crearea ordinului Legiunii de Onoare (1802), reforma administrației și introducerea instituției prefecților (1802), reforma sistemului educațional și crearea liceelor (1802), dar mai ales Codul Civil (1804) care îi poartă numele și care a rămas în vigoare până în zilele noastre.
Fiind o personalitate marcantă a istoriei, am încercat să evidențiez principalele momente care l-au făcut să se transforme într-un adevărat strateg militar, care a reușit să își conducă armata spre cele mai înalte culmi ale victoriei dar în același timp datorită ambiției nemărginite și setei de putere a ajuns să cunoască eșecul în momentul în care a hotărât să atace Rusia.
Așadar în cadrul studiului pe care îl întreprind mi-am propus să determin gradul de compatibilitate care există între trăsăturile de personalitate și adoptarea unui stil de conducere carismatic.
3.1. Obiectivele studiului
O1: Identificarea principalelor trăsături de personalitate ale liderului Napoleon Bonaparte.
O2: Investigarea relațiilor dintre personalitate și conducerea carismatică în scopul conturării unui model al liderului performant care poate fi întâlnit și în organizația militară actuală.
O3: Examinarea asocierilor referitoare la factorii “Big Five” ai personalității și conducerea carismatică care îl caracterizează pe Napoleon Bonaparte.
3.2. Ipotezele studiului
I1: Presupunem că trăsăturile de personalitate ale lui Napoleon Bonaparte l-au ajutat să devină un lider carismatic
I2: Presupunem că factorii „Big Five” ai personalității se regăsesc în persoana lui Napoleon Bonaparte.
I3: Presupunem că există o relație de interdependență între personalitate și conducerea carismatică.
3.3. Studiul de caz
Studiul de caz este una din tehnicile folosite de către sistemul social. Este o analiză amănunțită a unei persoane sau a unui grup, pentru a surprinde un model al unui fenomen social.
C. Robson considera că studiul de caz poate fi definit drept “o strategie de cercetare focalizată pe un caz concret care este interpretat în amănunt, adică prezentând referiri detaliate despre indivizi, grupuri, organizații, cu luarea în considerare a tuturor particularităților sale contextuale. Acesta necesita utilizarea mai multor metode complementare de culegere, analiza, prelucrare și stocare a informațiilor relevante, atât cantitative cât și calitative.
Condiții pentru realizarea unei cercetări de calitate folosind tehnica studiului de caz:
-Se analizează date din documente sociale, date de arhivă, interviuri, observația directă, observația participative, etc.
-Se caută serii de date convergente;
-Construcția teoriei presupune:
– Trecerea în revistă a literaturii
– Discuții cu specialiștii
– Experimente, reflecții
Unitatea de analiză
– Cazul-arată care sunt granițele cercetării;
– Nu este interzisă investigarea contextului (biserica, satul, colectivitatea umană);
– Poate avea alte unității de analiză cum ar fi indivizii;
– Pregătirea culegerii datelor;
– Formularea întrebărilor;
– Ascultarea;
Înțelegerea problemelor studiate
-Evitarea distorsiunilor
-Baza de date conține datele provenite din teren și alte date, de obicei de tip narativ care organizează datele din teren. Pe baza întrebărilor de cercetare și a protocolului cercetării se pot stabili temele care organizează baza de date. Noi teme pot apărea pe parcursul cercetării. O asemenea bază de date ajută la realizarea sintezelor ulterioare.
-Practic – rezultatele textuale (protocoale, sau fragmente de protocol etc.) pot fi grupate în bibliorafturi corespunzătoare temelor.
-Principiu – un lanț de date trebuie să fie continuu de la întrebările de cercetare inițiale până la concluziile finale.
Cum se asigură o astfel de coerență a argumentației:
– Raportul trebuie să facă trimiteri suficiente la porțiunile relevante ale bazei de date (protocoale de interviu, documente, observații);
– Baza de date odată analizată trebuie să dezvăluie datele reale și circumstanțele în care documentele au fost colectate;
– Circumstanțele trebuie să fie consistente cu procedurile și întrebările specifice conținute în protocolul studiului de caz);
– Protocolul trebuie legat de întrebările inițiale;
Analiza datelor în studiul de caz:
Avem două momente de analiza:
– În timpul culegerii datelor-triangulația, ajustări ale protocolului studiului de caz;
– După finalizarea studiului de caz – inspectare, categorizare, tabulare, recombinare;
Realizarea studiului de caz
Studiul de caz poate fi realizat de una sau mai multe persoane, acestea lucrând în echipă, care trebuie să fie implicate în primele etape de conceptualizare și de stabilire a problemei care trebuie cercetată.
Planul studiului de caz trebuie să conțină detalii despre modalitățile de culegere a informațiilor care trebuie utilizate, precum și reguli generale care trebuie urmate de către întreaga echipă.
Structura studiului de caz:
– Introducerea este partea studiului de caz care trebuie să surprindă informații esențiale despre palul studiului, cercetare, etape, toate acestea fiind prezentate într-o manieră conceptualizată;
– Metodologia face referire la sursele de informații, definirea clară a informațiilor necesare, evaluarea și asigurarea resurselor disponibile sau dezirabile, programarea activităților de culegere, prelucrare, analiza și interpretare a informațiilor, stabilirea perioadelor de timp necesare;
– Întrebările care completează modalitățile de obținere a informațiilor prin interviuri, chestionare, mărturii, dovezi;
– Concluziile;
3.4. Napoleon Bonaparte – biografie
Într-un studiu referitor la viața și activitatea lui Napoleon, sursa cea mai bogată de documentare, cea mai interesantă și cea mai variată, o constituie memoriile contemporanilor care au trăit în anturajul lui Napoleon, mai bine spus, în umbra lui, care au lucrat cu el și au fost simpli actori sau simpli figuranți pe scenă pe care s-a desfășurat întreaga epopee. Fascinați de gloria lui, de personalitatea lui, și fiind conștienți de rolul major și de locul aparte pe care Napoleon îl va ocupa în istoria omenirii, toți cei din preajma lui au îndrăznit poate mult prea devreme să își scrie memoriile: „politicieni, foști miniștri, înalți demnitari, mareșali, generali, scriitori, valeți de cameră, oameni simpli, femei cu o celebritate importantă sau mai puțin importantă, precum Doamna de Staël, Doamna de Rémusat, Ducesa d’ Abrantès sau Ida Saint-Elme”.
Indiferent câte lucrări legate de viață și activitatea lui Napoleon am fi tentați să lecturăm, într-o viață nu vom reuși să cuprindem tot ce s-a scris despre el. Istoriograful elvețian, Kircheisen a identificat peste 200 000 de lucrări de ansamblu, considerând că până în 1830, se crease, deja, o adevărată legendă napoleoniană.
Napoleon Bonaparte s-a născut la 15 august 1769, într-un orășel corsican Ajaccio ca fiu al unui avocat, Carlo Bonaparte. Copilăria lui Napoleon s-a desfășurat în anii când încă erau vii regretele după o independentă politică pierdută, când mulți din burghezii de la orașe se gândeau să devină în totalitate loiali Franței. Chiar și tatăl său se alăturase partidului „francez”, însă micul Napoleon îi rămăsese loial lui Paoli, apărătorul izgonit al Corsicii.
Încă din copilărie, Napoleon s-a dovedit a fi un temperament iute și neliniștit. Se supăra repede și ținea supărarea, nu căuta prietenia nimănui și se purta cu toată lumea fără respect.
În anul 1784, la vârsta de doar 15 ani, a terminat cu greu cursurile școlii din Brienne și a trecut la Școala de ofițeri din Paris. În februarie, anul următor, a murit tatăl său de aceeași boală ce avea să-l răpună și pe el mai târziu, cancerul la stomac (se presupune, istoricii încă dezbat moartea lui Napoleon, punând-o pe seama cancerului de stomac sau a otrăvirii cu arsenic), astfel ca acesta a rămas răspunzător de soarta mamei, a fraților și a surorilor. Încă din această perioadă timpurie s-a făcut simțită capacitatea sa intelectuală” Dacă pare că sunt întotdeauna pregătit pentru orice activitate, faptul se explică prin aceea că, înainte de a hotărî ceva, reflectez îndelung, caut să prevăd ce se poate întâmpla”
Devenit absolvent în septembrie 1785, Bonaparte este numit ofițer cu gradul de sublocotenent în regimentul de artilerie La Fère. A servit în garnizoanele de la Vălence și Auxonne până după izbucnirea Revoluției Franceze în 1789, deși în această perioadă a fost în permisie timp de aproape două luni în Corsica și Paris. Un naționalist corsican fervent, Bonaparte i-a scris liderului corsican Pasquale Paoli în mai 1789: „Pe când națiunea pierea, m-am născut eu. Treizeci de mii de francezi au fost vomitați pe malurile noastre, înecând tronul libertății în valuri de sânge. Astfel arata priveliștea odioasă care a fost prima ce m-a impresionat.”
Din momentul în care, la Saint-Cloud, în acea seară a lui 19 brumar (9-10 noiembrie, lovitura de stat) Murat raporta că sala Consiliului celor 500 este goală, generalul Bonaparte a devenit pentru o perioadă de 15 ani stăpânul absolut al poporului francez, proclamându-se prim consul. Cinci ani mai târziu s-a încoronat ca Împărat al francezilor.
Dictatura lui Napoleon a fost și dictatura instaurată de burghezia contrarevoluționară, acea burghezie care adusese Franta aproape de pieire, acea burghezia care a ajuns la concluzia că numai prin înăbușirea democratismului revoluționar și sub ocrotirea unei guvernări autoritare, se putea asigura libera circulație a capitalului particular.
Napoleon și-a însușit aceste principii, a desființat, a creat și a modificat instituțiile statului.” Mă fac când vulpe, când leu. Tot secretul guvernării sta în a ști când trebuie să fi când una când altă”, spunea Napoleon. Cruzimea lui Napoleon a izvorât dintr-o totală indiferență față de oameni, în care nu vedea decât mijloace și instrumente. Însă conducerea sa a dus la un lung șir de războaie cu Anglia și cu monarhiile absolutiste (Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de rivalitatea dintre burghezia franceză și cea engleză pentru supremație economică, dorința monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon. Cu o armată mare, Napoleon a reușit să obțină multe victorii asupra Austriei în 1805, prin bătălia de Austerlitz și asupra Prusiei în 1806. Singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Astfel că în anul1807, au încheiat un acord prin care Europa era împărțită între împăratul Franței și Tarul Rusiei, Alexandru I.
În anul 1812, Napoleon face o încercare dezastroasă de a invada Rusia, dar este învins. Astfel a început căderea lui Napoleon. În bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de către cele cinci națiuni și este obligat să abdice și este exilat în insula Elba, în anul 1814.
După căderea lui Napoleon, guvernarea Franței este preluată de dinastia Bourbonilor, mai exact de Ludovic al XVIII-lea, însă acest lucru se va dovedi, în scurt timp, prăbușirea întregului imperiu.
Reîncoronat după un an (aventura celor 100 de zile), Napoleon obține câteva victorii, însă este înfrânt la Waterloo în anul 1815 și este silit să plece în exil din nou, în insula Elba, unde a și murit în anul 1821.
Deși considerat un tiran de către oponenții săi, (statutul de tiran este încă discutat de către mare nume ale istoriei contemporane) el a rămas în istorie și datorită creării Codului Napolenian, care a pus fundațiile legislației administrative și judiciare în majoritatea țărilor Europei de Vest. De asemenea, Napoleon a lăsat ceea ce este cunoscut ca Primul Imperiu Francez sau Imperiul Napoleonian (deși destrămat la scurt timp după exilul lui Napoleon), a cărui întindere a cuprins aproape întreaga Europă continentală.
Napoleon Bonaparte, conducătorul primului Imperiu Francez a fost un strateg cu o viziunea geopolitică care a depășit cu mult mentalitatea vremii. Ceea ce este mai puțin cunoscut despre acesta, pe lângă numeroasele și incontestabilele victorii militare, este faptul că a fost un maestru al propagandei, inspirând mai târziu personalități precum Hitler sau Goebbels, precum și alți dictatori. De aici se poate înțelege cu ușurință faptul ca Napoleon a fost un dictator, însă istoricii nu se decid nici în prezent dacă există suficiente motive pentru care să-l integrăm în această categorie în această categorie, cea a despoților luminați, mai ales.
Napoleon Bonaparte s-a remarcat foarte mult în timpul Revoluției Franceze. În urma acesteia monarhia absolută ce conducea Franța de secole a fost distrusă în numai 3 ani. Ascensiunea acestuia a fost rapidă, iar acțiunile sale l-au făcut pe H.A.L. Fischer să declare faptul că” rolul lui Napoleon în istorie a fost să fuzioneze vechea Franța cu cea nouă”. Napoleon declara că „își dorește să cimenteze pacea acasă prin orice mijloace îi vor aduce pe francezi împreună și orice mijloace vor aduce liniștea în căminele acestora. El a realizat ceea ce Burbonii nu reușiseră până atunci: a îmbinat elementele monarhiei cu elementele revoluției și curând a realizat Primul Imperiu Francez, imperiu care cuprindea aproape întreaga Europă continentala. Imperiul Napoleonian s-a destrămat rapid după moartea lui Napoleon.
Pe lângă războaiele lungi și anevoioase întreprinse în timpul conducerii acestuia, au avut loc o mulțime de schimbări în interiorul imperiului. Stilul de conducere a lui Napoleon a fost unul bazat pe autoritate, așa cum spunea Albert Soboud „unul dintre principiile fundamentale al Revolutiei-libertate, egalitate, fraternitate-mai exact libertatea a avut cel mai mult de suferit sub Napoleon. Probabil acesta este și motivul principal pentru care Napoleon este văzut că un tiran sau despot. Iată câteva citate atribuite liderului de origine corsicană care înfățișează modul său de gândire:” Instituțiile mele, binefacerile mele, victoriile mele, iată adevăratele mele titluri de glorie. Că sunt corsican, caporal uzurpator, puțin îmi pasă. Oricât ar încerca să mă suprime, să mă mutileze, le va fi greu să mă facă să dispar complet.” Remarcăm cu ușurință în gândirea acestui principiul machiavelian” scopul scuză mijloacele”, iar în viziunea lui Napoleon scopul era liniștea în căminele francezilor, după cum spunea chiar el. Nu exagerăm dacă spunem că aceeași gândire o remarcăm și la Hitler, Stalin, Pol Pot, Idi Amin sau alți conducători cel puțin autoritari. Că nimeni altul, Napoleon a adus Franței o glorie imensă. „Dacă aș fi avut o presă liberă, nu aș fi rezistat (la putere) mai mult de trei luni” spunea împăratul francez. Și aici remarcăm poate cel mai important element al dictaturilor: cenzurarea presei.” Trei ziare ostile sunt mai de temut decât o mie de baionete” spunea el. Napoleon a fost conștient că pentru a deține puterea înseamnă a deține controlul, în primul rând, a mijloacelor de informare. Ca și în cazul Germaniei naziste sau a statelor comuniste, în frunte cu Uniunea Sovietică, presa trebuie să îndemne la fraternitate, să contureze o imagine perfectă a conducătorului care trebuie văzut că un Mesia, asemenea oricărui lider charismatic ce apare după o revoluție, conform tipologiei lui Max Weber. Această imagine inițială a eliberatorului Napoleon trebuia hrănita și îngrijită, iar o presă liberă ar fi dăunat cu siguranță acesteia, în condițiile în care cheltuielile de război își spuneau cuvântul pe întreg teritoriul imperiului. Și poate că acesta este motivul pentru Napoleon este văzut și în prezent de către poporul francez ca un eliberator, Codul Napoleonian stând și azi la baza constituției franceze.
Extrem de abil, Napoleon spunea că religia” va fi întotdeauna sprijinul cel mai trainic al oricărui guvern destul de abil pentru a ști să se servească de ea”. Aceasta este probabil principala deosebire a regimului napoleonian față de alte regimuri tiranice, în care religia era interzisă sau era permisă o anumită credința religioasă. Această bătălie fusese purtată mai devreme de Jean Calvin.
Arma secretă a lui Napoleon a fost, deci, propaganda. Împăratul a avut o grijă deosebită la proiecția imaginii sale asupra supușilor, folosind presa mai ales pentru a-și contura o imagine publică extrem de puternică în timpul vieții, și poate chiar mai puternică, după moartea sa. Istoricul Philip Taylor afirma că „sub Napoleon, Frântă a devenit primul stat modern bazat pe propaganda”. Pentru prima dată, în timpul lui Napoleon, „propaganda a fost totală”, exercitată prin intermediul unei cenzuri stricte. Un prim pas în construirea imaginii sale de erou revoluționar a fost transformarea celor două ziare militare sponsorizate de guvern: „Courrier de l`Armee d`Italie” și „La France vue de l`Armee d`Italie” în instrumente de promovare a personalității sale. Pe lângă această, Napoleon a redactat frecvent buletine și proclamații.
În perioada 1800-1801 a interzis 64 de publicații din cele 73 câte existau înFrântă și au apărut diverse publicații de propagandă precum” Corriere d`Italia”, „Monitorul de Westphalia”, „Gazeta de Madrid”, fiecare în limba țării respective. „Le Moniteur” a rămas singura publicație la îndemâna francezilor și aceasta transmitea ideile și poziția împăratului.
Pe lângă această, Napoleon a fost extrem de atent la imaginea pe care o va lăsa posterității, astfel că există numeroase picturi și sculpturi ale acestuia. Dar acestea nu au fost suficiente. Arhitectură a fost și ea exploatată prin Arcul de Triumf sau Podul Austerlitz de peste Sena. Și aici remarcăm un alt element comun dictatorilor, cultul personalității. Paradele militare, focurile de artificii au fost numai câteva din mijloacele folosite de aceasta pentru promovarea cultului personalității și de consolidare a imaginii sale de geniu infailibil. Cel mai important moment din cadrul șirului de evenimente ce urmau să îi creeze o imagine impunătoare a fost chiar încoronarea acestuia ca „împărat al tuturor francezilor” sub semnul „imperiul înseamnă pace”, cu toate că imperiul nu și-a găsit această pace sub conducerea lui Napoleon.
3.5. Interdependența dintre personalitatea și conducerea carismatică specifică lui Napoleon Bonaparte
În continuare voi vorbi despre trăsăturile de personalitate specifice lui Napoleon Bonaparte, trăsături care l-au situat pe acesta printre marii conducătorii ai lumii, care și-au lăsat amprenta asupra istoriei și a căror victorii și realizări își fac simțită prezența și în ziua de astăzi.
Așa cum bine știm Napoleon a fost un extraordinar strateg militar, acesta reușind nu doar să transforme armata Franței în cea mai mare armată a Europei de Vest dar a ajutat și la îmbunătățirea economiei Franței.
De asemenea pot spune că nu ne putem apropia de adevărata imagine a lui Napoleon, dacă nu raportăm fiecare etapă a carierei lui, la împrejurări, la epocă și la vârsta lui. Jean Burnat ne sfătuia să nu disociem destinul lui Napoleon, de noțiunea de timp, deoarece la vârsta de 26 de ani era general, la 30 de ani reușea prima și singura lovitură de stat, pur militară, din întreaga istorie, la 36 de ani era împărat, la 40-stăpânul lumii, iar la 44 de ani cunoștea decăderea. O asemenea existență nu poate fi explicată decât printr-un caracter excepțional și o șansă unică. Acținile sale militare uimesc toți scriitorii care au îndrăznit să îi transpună viața și activitatea în paginile lor, mai mult, maturitatea în gândire a generalului Napoleon, seriozitatea, suplețea în adaptare la circumstanțe, abilitatea politică, menționând și geniul militar și organizator, care reprezintă o bogată sursă de meditație și profundă inspirație pentru acei scriitori care au făcut din Napoleon un personaj literar.
Leadershipul manifestat de către acesta a fost atât unul charismatic cât și unul transformațional, astfel putem spune că cel mai important atribut pe care acesta îl poseda era capacitatea de a realiza o conexiune emoțională între el și subordonați. Acest lucru reiese din faptul că acesta reușea să își conducă foarte bine armata, oamenii având încredere în abilitățile sale de mare comandant, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care a obținut atâtea victorii.
Adevărații liderii carismatici au o multitudine de trăsături de personalitate care îi diferențiază de ceilalți, iar printre acestea se numără: viziunea, folosirea unor tehnici de comunicare complexe, asumarea riscului personal, exprimarea încrederii în subordonați și identificarea întru totul cu aceștia. Așadar putem spune că Napoleon posedă toate aceste calități care l-au ajutat să ajungă o personalitate marcantă. Acesta își depunea toată încrederea în armata sa și prin intermediul discursurilor sale și prin exprimarea publică a viziunii sale nu făcea altceva decât să își atragă subordonații de partea sa.
De asemenea putem evidenția faptul că abilitățile de lider charismatic au fost evidențiate și în momentul revoluției franceze, acesta fiind acolo la momentul potrivit reușind să se facă credibil datorită capacității sale de bun orator și de bun luptător, astfel acesta reușind să îi convingă pe ceilalți că au cu toții același scop. Așadar putem afirma că acesta nu ar fi obținut ceea ce a obținut dacă revoluția franceză nu ar fi avut loc, însă datorită faptului că el a știu să profite de șansa oferită de izbucnirea revoluției a ajuns acolo unde și-a dorit.
Este foarte important de știut că abilitățile unui lider charismatic sunt absolut recunoscute de către ceilalți în momentul în care acesta este capabil să producă rezultate pozitive. Deci se poate vedea faptul că, dacă Napoleon nu reușea să câștige câteva bătălii, acesta oricât ar fi încercat nu ar mai fi reușit să îi facă pe ceilalți să îl recunoască ca și un lider adevărat deoarece oamenii au nevoie de exemple pozitive care să îi convingă că pot să își lase soarta în mâinile celui care îi conduce.
Pe de altă parte așa cum bine știm Napoleon era o persoană ambițioasă fiind capabil să își creeze propriul destin datorită capacității sale mentale și intelectuale. De asemenea acesta a știut să profite de orice oportunitate utilizându-și abilitățile de a se pune pe sine însuși într-o mai bună poziție, ceea ce la și ajutat în proclamarea lui ca Împărat al Franței. Ambiția a fost cea care l-a conduc pe culmile cele mai înalte însă negestionarea corectă a acesteia în cele din urmă l-a costat înfrângerea.
Cea mai impresionantă strategie a acestuia a reprezentat-o dominația maselor. Dorința de putere l-a motivat pe acesta să cucerească lumea. Astfel ca împărat, cap al guvernului și mare comandant a fost capabil să își combine grandioasă strategie și propria ambiție pentru a putea ajunge la victoriile avute. Napoleon reușea să își domine subordonații datorită capacității acestuia de a-și exprima public gândurile și strategiile care trebuiau folosite pentru a avea avantaj în fața dușmanului.
O altă trăsătură importantă o reprezintă capacitatea acestuia de a muncii perioade lungi de timp fără odihnă, ceea ce subliniază ambiția care îl caracterizează și care îl conduce la îndeplinirea propriilor obiective. El putea să doarmă doar câteva ore pe noapte iar a doua zi era perfect capabil să planuiască și să își conducă armata până pe culmile victoriei.
Napoleon a fost capabil să învețe din experiența predecesorilor săi care s-au luptat înaintea războaielor revoluționare și astfel acesta și-a însușit tacticile folosite de aceștia, reușind în acest mod să își antreneze foarte bine armata și să le cunoască foarte bine punctele tari și punctele slabe.
Devotamentul armatei față de el a rămas neschimbat în pofida trădării mareșalilor, în schimb calitatea soldaților a scăzut constant, pe măsura pierderilor suferite în nenumăratele războaie purtate. Campaniile anilor 1814 și 1815 au fost duse cu tineri recruți, entuziaști dar lipsiți de experiență și vigoarea veteranilor. Aici putem surprinde un aspect negativ care l-a costat mult pe acesta, deoarece s-a lăsat condus de ambiție uitând de faptul că noii recruți nu erau suficent pregătiți și în acest mod armata lui devenea din ce în ce mai slab pregătită și nu mai putea face față complet numeroaselor cerințe ale războiului. Acest lucru trebui luat ca o învățătură și în zilele noastre, astfel este foarte important ca viitorii lideri să își axeze toată energia spre pregătirea temeinică a subordonaților deoarece ca în orice domeniu, resursa umană este cea mai importantă fiind factorul decisiv al oricărei organizații, astfel o resursă umană slab pregătită este echivalentă cu o organizație neproductivă care nu este capabilă să își îndeplinească sarcinile și obiectivele.
Deși liderii carismatici poseda multe calității pozitive este bine de știut că, aceștia au și o parte negativă, iar aceasta constă în faptul că aceștia au tendința de a lua decizii riscante care pot duce la efecte nefavorabile, deoarece a te baza mereu pe noroc nu este cea mai inteligentă mișcare, însă Napoleon fiind dependent de putere și succes a acționat instinctive de foarte multe ori, acesta fiind și motivul pentru care a pierdut ultima bătălie cu Rusia. Orbit de putere acesta a ajuns la un moment dat să nu îi mai pese de viața oamenilor săi și tot ce conta era victoria, iar acest egoism l-a condus la pierzanie.
Egoismul, comportamentul ambițios și dorința de a deține controlul absolut au fost cele care probabil l-au condus la înfrângere. Astfel un exemplu care poate fi surprins aici constă în faptul că deținerea controlului absolut fără capacitatea de a-l folosit într-un mod util nu duce altundeva decât la eșec.
Un factor care i-a atacat strategia a fost lipsa capacității de a construi pace în urma numeroaselor victorii pe care le-a avut. Acesta lucru a condus ulterior la construirea unor alianțe împotriva lui care au jucat un rol important în sfârșitul carierei politice și militare a lui Napoleon Bonaparte. Probabil că mândria prea mare a lui nu l-au lăsat să accepte tratate de pace, însă aici reiese faptul că ajunsese la un moment dat în care nu îl mai interesa soarta oamenilor săi, gândindu-se doar la propriul succes. Pot spune astfel că deși deținea extraordinare trăsături de personalitate, nu a știut să le dirijeze foarte bine, deci așa cum bine știm deși avea o armată puternică care avea încredere deplină îl el, acesta nu a fost capabil să le răspundă pe măsură.
Extrem de abil, Napoleon acesta era de părere că religia este un factor pozitiv pentru oricare guvern care știe să profite de ea. Acesta aspect este unul de o importanță desebită deoarece este printre puținii lideri care accepta religia și îi recunoștea importanța. Aici putem vedea un alt element prin care Napoleon și-a câștigat încrederea oamenilor, deoarece oamenii îl percepeau ca pe un om bun cu frică de Dumnezeu și care cu siguranță va aduce doar lucruri bune în viața lor, ceea ce a și făcut în mare parte, până în momentul în care situația i-a scăpat de sub control.
Nu in ultimul rand trebuie evidențiat faptul ca există doua mari strategii folosite de marele conducator Napoleon, strategii care sunt folosite și în zilele noastre. Prima dintre ele este cunoscută sub numele de apropierea indirectă, aceasta a fost o strategie de superioritate și a fost folosită de către Napoleon de mai mult de 30 de ori, acesta preferând să atace inamicul pe flacuri in locul confruntării directe. Cea de-a doua strategie este cunoscuta ca poziția centrală, sau mai exact în zilele noatre ca și concentrarea de forțe. Pe timpul adoptării acestei strategii, armata lui Napoleon atunci când era atacată de doua armate, încerca să le izoleze pe fiecare și să capete superioritate. Acestea sunt doar două din multitudinea de strategii folosite de acesta și care i-au adus succesul, însă sunt suficiente pentru a sublinia inteligența acestuia și marea capacitate de a lua decizii, de a analiza acțiunile dușmanului și de a se folosii de proprietățile câmpului de luptă pentru a câștiga.
Analizând personalitatea marcantă a lui Napoleon dar si conceptele și strategiile adoptate de către acesta putem sublinia importanța studierii în continuare a liderilor militari care au rămas în istorie datorită numeroaselor victorii și beneficii aduse statului pentru care au luptat. De asemenea trebuie evidenția faptul că trăsătuirile deosebite care îl caracterizau pe Napoleon l-au ajutat să devină un adevărat lider charismatic, lider care a reușit să stabilească o legătură deosebită între el și armata sa.
3.5.1. Napoleon Bonaparte – cei cinci factori ai personalității
În continuare voi analiza personalitatea lui Napoleon Bonaparte din perspectiva celor cinci factori ai personalității: extraversia, neuroticism, conștiinciozitate, agreabilitate și deschidere.
În ceea ce privește extraversia știm că persoanele care posedă aceste calități sunt active, asertive, comunicative, energice și optimiste, iar pentru că dețin toate aceste calități reușesc să genereze încredere și entuziasm în rândul subordonaților. Așadar analizând toate acestea putem spune că Napoleon deținea acestă trăsătură deoarece era o persoană deschisă, își exprima gândurile în fața subordonaților reușind în acest fel să le câștige încrederea, de asemenea își susținea sus și tare punctul de vedere și deținea un ridicat spirit de inițiativă, de asemenea era un bun orator și astfel reușea să stabilească o relație strânsă cu cei care îl urmau și care îl vedeau ca pe un model care avea să le aducă victoriile mult dorite datorită capacității sale de a planifica atacuri surpriză aupra inamicului..
Conștiinciozitatea este o altă calitate pe care o întâlnim printre trăsăturile marelui lider, acesta deține un puternic simț al direcției și muncește din greu pentru a-și atinge scopurile. Acesta deținea o impresionantă putere de muncă, astfel chiar dacă dormea doar trei ore pe noapte, a doua zi era capabil să ia cele mai bune decizii și să își conducă cu vitejie armata. Conștiințiozitatea acestuia era întărită de ambiția acestuia care era nemărginită, acesta fiind capabil de orice pentru a câștiga. Însă în cele din urmă fiind copleșit de anumite sentimete pe care nu le mai putea controla a ajuns să piardă prea multi oameni cu experiență în luptă, ajungând spre finalul ascensiunii sale să conducă o armata formată din oameni tineri care nu mai făceau față stresului și solicitările războiului Așadar, suprasolicitarea lui dar și a armatei sale atât din punct de vedere psihic cât și fizic poate că au condus la înfrângerea acestuia.
Napoleon era o persoană creativă ceea ce îl transforma în același timp într-o persoană deschisă, capabilă oricând să facă față oricărei provocări apărute, reușind să aducă la cunoștința oamenilor săi noile lui planuri tocmai datorită deschiderii spre nou care-l caracteriza.
De asemenea consider că neuroticismul și agreabilitatea nu reprezintă neapărat niște trăsături esențiale unui lider carismatic. Spun acest lucru deoarece persoanele neurotice au o stimă de sine scăzută, iar acest lucru nu poate să definească în nici un caz un lider carismatic, mai mult decât atât, Napoleon deținea un înalt grad de optimism și stimă de sine. În plus persoanele neurotice sunt introvertite, lucru despre care nu putem vorbi în cazul lui Napoleon.
Pe de altă parte deși agreabilitatea este văzută poate de către multe persoane ca fiind o trăsătură pozitivă, deoarece reprezintă tendința de a fi cooperativ, amabil, modest și bun, în cazul nostru a fi agreabil înseamnă a încerca să eviți conflictul, iar Napoleon nu dorea în nici un caz acest lucru. Mai mult decât atât probabil că acesta nici măcar nu era interesat să fie amabil deoarece acest lucru ar fi putut însemna pentru subordonați un semn de slăbiciune, iar acest lucru nu își are loc în aspirațiile unui lider carismatic care are ca și obiective cucerirea tuturor bătăliilor.
Prin urmare putem vedea că trei dintre factori îi putem regăsi în totalitate și în personalitatea lui Napoleon și anume extraversia, conștiințiozitatea și dschiderea, aceștia subliniind principalele trăsături ale marelui conducător care nu fac altceva decât să întărească relația care există între personalitate și leadershipul carismatic specific acestuia.
3.5.2. Napoleon Bonaparte – citate memorabile specifice personalității acestuia
În continuare voi analiza din punct de vedere al trăsăturilor de personalitate reliefate dar și al carismei, vorbele memorabile rostite de către Napoleon Bonaparte în diferite momente ale vieții sale.
„Războiul este totul, artă și creație” Analizând aceste cuvinte care au rămas în istorie putem surprinde intensitatea și importanța pe care o are războiul în viața marelui conducător, acesta nu vede în război distrugere, răutate ci îl privește ca pe un act de creație care aduce beneficii celor care îl vor câștiga, ceea ce ne indică faptul că acesta avea o minte sclipitoare deschisă inovației și în același timp era capabil să surprindă latura pozitivă a ceea ce înseamnă războiul. Aceste aspecte nu fac altceva decât să reliefeze marea capacitate a acestuia de a conduce, de a se impune ca lider dar și de a insufla o atmosferă pozitivă subordonaților.
„Zece oameni care-și exprimă părerea în public sunt mai puternici decât alte sute de mii care tac.” Așa cum bine știm, Napoleon era un maestru al propagandei, reușind să își manipuleze oamenii prin intermediul acesteia și în același timp era capabil să capteze atenția și încrederea oamenilor pe care îi conducea. Putem sublinia în aceste vorbe de asemenea și faptul că acesta era un bun orator, reușind să își exprime gândurile și obiectivele în public, deoarece acesta vedea masele de oameni ca pe un moment prielnic pentru a încerca să îi convingă de veridicitatea spuselor sale. De asemenea spiritul de inițiativă poate fi o altă trăsătură care reiese de aici, acesta fiind de părere că a-ți exprima părerile în public nu este altceva decât un act de curaj, trăsătură care trebuie să însoțească orice lider militar.
„Comandantul trebuie să aibă atâta caracter cât și inteligență. /Oamenii care au multă inteligență și puțin caracter sunt cei mai puțini indicați.”În viziunea acestuia un lider adevărat trebuie să fie capabil să găsească un echilibru între inteligență și caracter, acesta trebuie să fie capabil să-i vadă pe ceilalți cu puterea minții, să poată în orice moment să se pună în locul lor, să le înțeleagă sentimentele și să nu se lase ghidați doar de inteligență pe care o au, ci să se folosească de aceasta pentru a putea îndeplinii cu succes orice obiectiv.
„Capacitatea de a repurta victorii strălucite constă și în capacitatea, la nevoie, de a suferi înfrângeri.”Importanța acestor vorbe stă în faptul că acesta încearcă să sublinieze faptul că omul din greșeli învață. Este de părere că un adevarat lider carismatic este capabil să treacă peste orice înfrângere și mai mult decât atât, acesta extrage din fiecare pierdere esențialul și îl folosește pentru a câștiga următoarea confruntare. În plu de aceasta, este conștient de faptul că nu poți avea pe parcursul vieții doar victorii, deci trebuie să fi capabil să treci peste orice, să fi perseverent și să înveți din propriile greșeli.
„Victoria aparține celui mai perseverent.”Putem observa că pentru Napoleon, perseverența era calea sigură spre reușită. A nu renunța până a-ți atinge un scop pare a fi încă o caracteristică definitorie a lui Napoleon, ca lider carismatic. Acesta era conștient că doar prin munca și curaj poți obține victoria, iar perseverența nu face altceva decât să crească puterea liderului de a trece peste toate obstacolele, de a avea răbdare în orice situație pentru ca în cele din urmă victoria să aparțină celui care este capabil să analizeze în amănunt mișcările inamicului și să nu acționeze decât în momentul în care este sigur că va câștiga. De aici mai putem desprinde și abilitatea care îl caracteriza pe deplin pe marele lider.
„Franța înainte de toate și pentru totdeauna!”Pentru a întregi tabloul de trăsături definitorii ale unui conducător ca Napoleon, putem adăuga iubirea de patrie, Napoleon era însuflețit de spiritul patriotic în acțiunile sale. Să nu scăpăm din vedere sloganul revoluționar, care a devenit motto-ul național al Franței, folosit și de Napoleon Bonaparte pentru însuflețirea și convingerea auditoriului.
Așadar putem observa că doar prin simpla analiză a câtorva dintre vorbele care au rămas celebre în istorie ajungem la concluzi că Napoleon Bonaparte a reprezentant o personalitate memorabilă nu doar pentru Franța ci pentru întreaga lume, acesta fiind un deosebit lider militar dar și politic, reușind prin intermediul carismei care îl caracteriza să își determine subordonații să lupte cu destoinicie alături de el și astfel să iasă victorios din majoritatea bătăliilor pe care le-a condus. Putem spune deci că, personalitatea puternică a acestuia împreună cu adoptarea unui stil de conducere carismatic l-au ajutat să ajungă pe culmile victoriei. Dare în același timp trebuie luată ca o învățătură întorsura pe care au luat-o lucrurile în momentul în care Napoleon a dus la extrem toate calitățile pe care le deținea, ajungând astfel un om însetat da putere, putere care l-a condus de pe culmile victoriei direct la eșec.
CONCLUZII
Acest studiu de caz și-a propus să analizeze în amănunt personalitatea lui Napoleon Bonaparte pentru a putea stabilii astfel relația care există între aceasta și conducerea carismatică. Deci prin studierea acțiunilor sale, a modului de aș conduce armata, a vorbelor care au rămas în istorie am reușit să îndeplinesc obiectivele acestui studio de caz.
Așadar putem evidenția faptul că Napoleon Bonaparte a triumfat ca un mare strateg militar în ciuda sfârșitului acestuia, deoarece acesta a reușit nu doar să transforme armata sa în cea mai mare armată a Europei de Vest dar a contribuit și la reforma sistemului economic, social educațional și al relațiilor internaționale. Acesta a reușit să conducă armata franceză la vârsta de doar 27 de ani devenind în același timp împăratul Franței.
În această puternică personalitate găsim întrunite, cu dimensiuni excepționale toate aceste calități prin care el s-a ridicat și de care, abuzând, s-a prăbușit. O vastă inteligențǎ care se completă cu o putere de muncă inegalabilă și cu o voințǎ formidabilă ce sfida imposibilul, o gândire profundă, o imaginație rece, creatoare, o memorie uluitoare care înmagazina enorm și reținea totul, un spirit metodic, organizator, un diplomat cu surprinzătoare resurse, și un strateg revoluționar.
În ceea ce privește interdependența dintre personalitate și conducerea carismatică putem sublinia faptul că pentru a ajunge un lider carismatic în adevăratul sens al cuvântului trebuie să deținem calități și trăsături de personalitate definitorii cum ar fi extraversia, deschiderea, perseverență, inițiativa, creativitatea, curajul, spirit comunicativ, trăsături pe care le-am putut surprinde și în personalitatea lui Napoleon Bonaparte. Dar în același timp trebuie să fim capabili să gestionăm toate aceste trăsături și să nu facem abuz așa cum s-a întâmplat și în cazul marelui lider care datorită ambiției sale nemăsurate a ajuns în cele din urmă să nu îi mai pese de propria armată și tot ce a contat a fost propriul succes, însă acest lucru la condus spre eșec.
De asemenea un alt lucru important pe care am reușit să îl surprind a fost faptul că anumite strategii și modalități de acțiune în cadrul unui conflict au rămas în istorie și se folosesc și în ziua de astăzi de către marii conducători ai vremurilor noastre.
În concluzie este foarte important ca factorii care au dus la decăderea marelui lider să fie luați ca o învățatură și să nu mai fie repetați în viitor. În același timp trebuie să învățăm faptul că setea de putere nu face altceva decât să ne îngusteze orizonturile pentru ca în final să ne conducă la eșec, așa cum s-a întâmplat și în cazul lui Napoleon care epuizat fizic și psihic datorită dorinței arzătoare de a câștiga, a ajuns în cele din urmă să piardă.
CONCLUZII FINALE
Obiectivul principal al acestei lucrări a vizat expunerea influențelor și implicațiilor pe care le generează anumite trăsături de personalitate asupra adoptării unui stil de conducere carismatic, în organizația militară și legătura care se formează între acestea și leadership-ul carismatic.
Prin intermediul lucrării de față am analizat personalitatea umană surprinsă în raport cu stilurile de conducere, încadrate în structurile organizaționale militare, iar cu ajutorul studiului de caz am reușit să identific anumite trăsături de personalitate esențiale marilor lideri militari din toate timpurile.
Personalul din organizația militară trebuie să fie instruit astfel încât să-și înțeleagă propriile reacții la schimbare sau reacțiile proprii față de alți membrii ai organizației, față de lideri, față de propria personalitate, deoarece, de cele mai multe ori, scăparea din vedere a acestor diferențe duce la izbucnirea unui conflict și inadaptarea organizației la cerințele pieței, până la urmă componente naturale și expresii ale dinamicii organizaționale, dar care trebuie transformate în factori de progres, pentru realizarea obiectivelor organizației, cu cheltuirea eficientă a resurselor de orice natură.
În altă oridine de idei este foarte bine să știm că pentru a putea devenii un lider carismatic este nevoie de anumite calități pe care le poți dobândii de-a lungul vieții dar sunt și calități cu care te naști și pe care trebuie să ști să le gestionezi pentru a putea ajunge să fi un bun conducător .
Pentru a reuși să subliniez importanța pe care o joacă personalitatea în procesul de conducere, și mai mult în cadrul adoptării unui stil de conducere carismatică, am ales să analizez personalitatea marelui lider militar și politic Napoleon Bonaparte, așadar am reușit să surprind o serie de trăsături specifice acestuia care l-au transformat într-un lider charismatic și anume: oratoria, curajul, perseverența, deschiderea față de ceilalți, inteligența și extraordinara putere de muncă, ambiția și multe altele. Însă după cum bine știm nimeni nu este perfect, tocmai acesta fiind și motivul pentru care acesta a cunoscut și eșecul, sau mai bine zic datorită dependenței pe care o avea față de putere, față de dorința de a fi mereu învingător, a uitat de tot ceea ce l-a înconjurat, și astfel ajungând la epuizare fizică și psihică a cunoscut înfrânger
BIBLIOGRAFIE:
Autori români
Arădăvoaice, G., Stilul de conducere al liderului, Filipești (Prahova), Editura Antet, 2008.
Arădăvoaice, G., Managementul organizației și acțiunii militare, București, Editura Sylvi, 1998.
Bălan, N., Stilul de conducere și performanțele organizației militare, București, Ed. Militară, 1992.
Cochicescu, L., Probleme actuale ale psihologiei sociale, Pitesti, Editura Paralela 45, 2008.
Culda, L., Gestionarea organizațiilor- Utilitatea optiunilor fondatoare, București, Centrul de Studii Procesual-Organice, 2006.
Dulea, G., Sociodinamica grupului militar, București, Ed. Militară, 1991.
Gl. Mr. Mureșan, M., Riscul si decizia militara, București, Editura Militara, 1994.
Mihalcea, R., Androniceanu, A., Management: fundamente, interferențe, studii de caz, București, Editura Economică, 2000.
Mihuleac, E., Știința conducerii și profilul conducătorului, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1977.
Moraru, I., Introducere în psihologia managerială, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1995.
Moștoflei, C., Duțu, P., Liderul militar în România, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2007.
Iorga, N., Cugetări, București, Editura Albatros, 2004.
Roco, M, Creativitate și inteligențã emoțională , Iași, Editura Polirom, 2007.
Sfârlog, B., Leadership militar-îndrumar pentru seminar și activități practice, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2005.
Sfârlog, B., Bârsan G., Giurcă, D., Leadership militar – conexiuni, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2006.
Teleșpan, C., Merce, E., Leadership-ul în organizația militară – Abordări teoretice, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2003.
Zlate, M., Leadership și management, Iași, Editura Polirom, 2004.
Zlate, M., Tratat de psihologie organizațional-managerială, Vol II, Iași, Editura Polirom, 2007.
Zorlențan, T., Burduș E., Căprărescu G., Managementul organizației, București, Editura Economică, 1998.
Autori străini
Clausevitz, C., Despre război, București, Editura Militară, 1982.
Covey, S., Eficiența în 7 trepte, București, Editura ALL, 1995.
Goleman, D., Inteligența emoțională, București, Editura Curtea veche, 2005.
Goleman, D., Inteligența emoțională, cheia succesului în viață, București, Editura Allfa, 2004.
Goleman, D., McKee A., Boyatzis R., Inteligența emoțională în leadership, București, Editura Curtea Veche, 2005.
Kets De Vries, M., Leadership, arta și măestria de a conduce, București, Editura Codecs, 2003.
Lynn, A.B., Avantajul EQ: un plan magistral de mobilizare a inteligenței emoționale, București, Editura Codecs, 2006.
Maxwell, J.C., Totul despre lideri, București, Editura Amaltea, 2005
Hayes, N., Orrel, S., Introducere în psihologie, Ediția a III-a, București, Editura Bic All, 2003.
Sillamy, N., Dictionnaire de la psychologie, nouvelle edition mise à jour, Larousse, 1994.
Steven, S., Howard, E., Forța inteligenței emoționale. Inteligența emoțională și succesul vostru, București, Editura Allfa, 2003.
Tichý N., Noel M., Cohen E., Liderul sau arta de a conduce, București, Editura Teora, 2000.
Regulamentul Forțelor Terestre 22-101, Washington, DC, 1985.
Dicționare
***Dicționar Explicativ al Limbii Române, Ediția a II-a, București, Ediura Univers Enciclopedic, 1998.
***Dictionary of Human Resource & Personnel Management, Second Edition, Peter Colling Publishing, 1997, Reprinted 1998.
Periodice
Revista Ziarul financiar, 2002.
Spirit militar modern, nr.3/1994, Marin M., Impactul instrucției asupra soldatului.
Spirit militar modern Manolache I., Lider sau manager, în nr.3/2006, pp.17-19.
Smith Robert W. III, Katz MBA, The Wall Street Journal
Infografie
http://www.actrus.ro/Metodologia dezvoltării leadershipului militar, accesat în 19.04.2015.
http://www.armyacademy.ro/reviste/2_2005/a13.pdf, accesat în 16.05.2015.
http://www.cdaacd.forces.gc.ca/CFLI/frgraph/leadership/doc/DND_concept_f.pdf, accesat în 17.05.2015.
http://www.e-scoala.ro/psihologie/inteligenta_emotionala.html, accesat în 22.05.2015.
http://www.harvardbusinessonline.hbsp.harvard.edu/hbsp/hbr/articles/ article.jsp, accesat în 12.04.2015.
http://www.inteligenta-emotionala.ro, accesat în 28.04.2015.
http://www.leadership.ro, accesat în 04.05.2015.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Interdependenta Dintre Personalitate Si Conducerea Carismatica In Sistemul Militar (ID: 121826)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.