Interdependenta Dintre Drept, Morala Si Religie

=== dcde8bae97715a9f0648a03105aa5082d0dd736b_507236_1 ===

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

cu titlul

Interdependența dintre drept, morală și religie

Coordonator științific:

Lector univ.dr. Mihail Niemesch

Absolvent:

BUCUREȘTI

2017

CUPRINS

Introducere 3

Capitolul I . Conceptul și noțiunea de drept 5

Secțiunea 1.Noțiunea generică de drept 5

Secțiunea 2. Relația sistemului dreptului cu celelalte sisteme de norme

sociale 7

Secțiunea 3. Dreptul și morală 8

Secțiunea 4. Dreptul și religia 10

Secțiunea 5.Dreptul și obiceiul 11

Secțiunea 6.Dreptul și politică 12

Capitolul II. Structura internă a sistemului dreptului 14

Secțiunea 1.Noțiune 14

Secțiunea 2.Elemente componente 15

Capitolul III. Raportul dintre drept și morală 17

Secțiunea 1.Pozitivismul exegetic 17

Secțiunea 2.Pozitivismul analitic 20

Secțiunea 3.Aprecierea raportului dintre drept și morală 21

Secțiunea 4.Trăsăturile normei și idealurile moralei 24

Capitolul IV. Raportul dintre drept și religie 29

Secțiunea 1.Drept și religie 29

Secțiunea 2.Religia, drepturile omului și câteva exemple creștine 33

Secțiunea 3.Tradiția ortodoxă 35

Secțiunea 4.Tradiția protestanta 38

Concluzii 40

Bibliografie 42

Introducere

Lucrarea, în sens larg, este structurată pe patru capitole și cuprinde noțiuni teoretice și practice cu privire interdependența care există între drept , morală, dar și religie.

În cadrul primului capitol am prezentat aspecte generale cu privire la noțiunea de drept și normele juridice care îl formează. Noțiunea de drept este folosită cu diferite accepțiuni. Astfel că, dreptul poate fi privit în sensul de știință a dreptului, știința care definește totalitatea noțiunilor și a principiilor ce exprima dreptul și prin intermediul cărora acesta poate fi gândit. Pe de altă parte, reprezintă totalitatea normelor că vin să reglementeze și să stea la baza unei vieții organizate în cadrul societății, nrome care impun obligații, acordă posibilitatea realizării unor drepturi și totodată stau la baza unei bune organizării a statului și a instituțiilor din cadrul acestora. Norma juridică este elementul de bază al ordinii de drept, elementul structural, relația dintre cele două noțiuni fiind o relație sistemică, de la parte la întreg, astfel că definirea normei juridice se află în strânsă legătură cu definiția dreptului obiectiv.

Tot în cadrul primului capitol am prezentat relația care există între diferitele categorii de normele sociale, respectiv relația care există între normele juridice, normele etice și normele religioase. De-a lungul timpului, au existat diferite opinii și teorii cu privire la legătura care există între drept și morală. În viziunea lui Hans Kelsen, norma juridică se caracterizează prin cinci trăsături: imperativul ipotetic, constrângerea, validitatea, înlănțuirea și eficacitatea. Astfel, norma juridică este un imperativ, prevederile sale sunt subordonate unei condiții, este concepută sub regimul constrângerii, constrângere organizată, specifică în raport cu normă morală. Norma morală este un imperativ categoric, fără condiție.

În ceea ce privește relația care există între normele juridice și normele religioase, există, de asemenea, ample opinii, însă important de precizat este faptul că dreptul se interferează cu religia, în grade diferite, în existența sa temporală și spațială, dobândind când un conținut profund religios când, din contră, un conținut absolut ateist, independent și delimitat de religie. În literatura specifică s-au exprimat poziții diverse: de la dizolvarea dreptului în religie, la separarea lor radicală, înregistrându-se însă și opinii intermediare. Un alt raport prezentat în cadrul primului capitol este cel dintre norma juridică și norma obiceiului. Este lesne de înțeles faptul că între aceste două categorii de norme există o strânsă legătură deoarece obiceiul este unul dintre principalele izvoare ale dreptului. Este important de făcut distincție dintre obicei și uzuri pentru că acestea prezintă tratament juridic diferit, astfel ca, spre deosebire de obicei care poate fi invocat în mod direct în fața instanței, fără a se face dovada lui, deoarece este privit ca un drept pozitiv, uzurile este nevoie să fie dovedite în fața instanței de judecată.

Un ultim raport studiat este cel dintre drept și politică. Sistemul politic este un instrument care ajuta la modelarea și la orientarea tuturor activităților din cadrul unei societăți. Totodată, statul este cel care asigură respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor astfel că, el este și cel care sancționează în caz de nerespectare a normelor juridice.

În cadrul celui de-al doilea capitol am prezentat aspectele generale cu privire la noțiunea de sistem al dreptului, dar și principalele componente pe care le prezintă acesta. Elementul de bază al sistemului dreptului îl constituie norma juridică. În cadrul sistemului dreptului normele juridice se grupează în instituții juridice, iar acestea, la rândul lor, dau naștere ramurilor de drept. Caracterul sistemic al dreptului rezultă, în primul rând, din faptul că normele juridice reglementează raporturi sociale care ele însele au un caracter sistemic, știut fiind că societatea însăși nu este o sumă de relații sau raporturi ci, un sistem de asemenea relații.

În ultimele două capitole am prezentat pe larg, raportul dintre norma juridică și norma morală, precum și cel dintre norma juridică și cea religioasă.

Capitolul I . Conceptul și noțiunea de drept

Secțiunea 1.Noțiunea generică de drept

Noțiunea de drept este folosită cu diferite accepțiuni. Astfel că, dreptul poate fi privit în sensul de știință a dreptului, știință care definește totalitatea noțiunilor și a principiilor ce exprimă dreptul și prin intermediul cărora acesta poate fi gândit. Pe de altă parte, reprezintă totalitatea normelor că vin să reglementeze și să stea la baza unei vieți organizate în cadrul societății. Așa cum am precizat, dreptul este un sistem de norme sociale de comportare și un sistem de norme juridice, însă norma juridică este o regulă sau o normă socială alături de alte norme sociale cum sunt cele morale, religioase, etice.

Dreptul poate fi privit, așa cum precizează Nicolae Popă, în cartea intitulata” Teoria generală a dreptului”, ca un ansamblu de necesitate și libertate, ansamblu care dă naștere dreptului obiectiv, deoarece necesitatea ia naștere din însăși scopurile generale ale societății, scopuri care sunt prefigurate în totalitatea normelor legale.

Norma juridică este elementul de bază al ordinii de drept, elementul structural, relația dintre cele două noțiuni fiind o relație sistemică, de la parte la întreg, astfel că definirea normei juridice se află în strânsă legătură cu definiția dreptului obiectiv. Așadar, în primul rând vom defini dreptul prin referire la normă juridica deoarece el este format din ansamblul acestora, ansamblu care se repezinta ca o tehnică de a conviețuirii umane, având rolul final de a organiza funcționarea generală a statului, dar și a organismelor nestatale.

Din punct de vedere etimologic, termenul de normă provine din cuvântul grecesc “nomos” semnificând “ordinea”. Ordinea normativă poate fi înțeleasă numai în raport cu înțelesul global de cultură cu toate componentele sale. Norma juridică și regula juridică în doctrină au același înțeles. În literatura franceză, fără să fie înlăturat cuvântul “ normă”, a fost consacrat cel de regulă, în timp ce în doctrina română este consacrată denumirea de normă juridică.

În general, cuvântul normă este echivalat cu cel de regulă. În majoritatea dicționarelor, definiția normei este făcută prin referire la regulile de conduită. Această situație se explică prin faptul că majoritatea normelor conțin reguli de comportament, atribuie drepturi și stabilesc obligații corelative, fixează praguri de comportament și sancțiuni pentru cei care neglijează sau se comportă în disprețul acestui comportament.

În opinia domnului Radu Stancu, norma juridică poate fi definită ca fiind regulă socială de comportament caracterizată prin generalitate, impersonalitate și obligativitate, instituită sau recunoscută de autoritatea publică având acest atribut conferit de societate și a cărei aplicare se asigură prin acceptarea conștientă de către destinatarii ei, nerespectarea fiind sancționată de către forța de constrângere specializată a statului. Din această definiție rezultă trăsăturile fundamentale ale normei juridice.

În viziunea lui Ion Dogaru, norma juridică este o regulă de conduită generală impersonală și obligatorie care exprimă voința electoratului înfățișat de organul legislativ, regulă al cărei scop este de a asigura ordinea socială și care poate fi dusă la îndeplinire pe cale statală, la nevoie, prin constrângere. Dumitru Baltag consideră însă că norma juridică, ca element constitutiv al dreptului, este o regulă de conduită instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată la nevoie prin forța coercitivă a statului.

În opinia unor autori, norma de drept îndeplinește o funcție dublă, una activă, pe care o are la dispoziție orice subiect de drept în valorificarea dreptului și alta pasivă, care echivalează cu “normă de comportare ce se adresează membrilor societății implicând obligația lor de a respecta un drept subiectiv. Norma juridică, pe lângă regulă de conduită sub care se prezintă, poate conține și unele principii generale de drept, definiții , descrieri de instituții juridice, explicarea unor termeni.

Din definiția normei juridice rezultă, în primul rând, că ea este o regulă de comportare socială, acest lucru însemnând că, pentru a exista o regulă de drept, trebuie să existe o societate, adică cel puțin două persoane. Toți autorii au definit și definesc normă juridică în baza trăsăturilor ei , în comparație cu celelalte norme sociale. Unii dintre ei pun accent mai mare pe una sau alta dintre caracteristicile sale, fără a le neglija însă pe celelalte.

I.Rossetti-Balanescu, Ovid Sachelarie și G. Nedelcu definesc norma juridică ca fiind” o regulă obligatorie generală, permanentă, dictată de către autoritatea publică investită cu puterea legiuitoare și sancționată prin forța publică. Nicolae Popa însă, pune accentul pe scopul normei juridice ,” acela de a asigura ordinea socială”, iar profesorul I.Ceterchi subliniază că norma juridică este “asigurată în aplicarea ei datorită conștiinței cetățenilor”, precizând că la nevoie se recurge la “forța coercitivă a statului”.

În concluzie, deși există o diversitate de puncte de vedere în ceea ce privește definirea normei juridice, în toate opiniile sunt ideile esențiale privind normele juridice și anume: sunt reguli de conduită și reprezintă un element constitutiv al dreptului, sunt o specie a normelor sociale, sunt instituite de puterea publică sau recunoscute de aceasta și nu, în ultimul rând, respectarea lor este este asigurată prin conștiința juridică sau prin forța de constrângere a statului.

În ceea ce privește originile și evoluția dreptului, trebuie menționat faptul că dreptul are la baza societatea și se fundamentează pe relațiile reciproce dintre membrii acesteia, astfel este lesne de înțeles ideel că dreptul se afla în strânsă legătură cu evoluția societății.

Secțiunea 2.Relația sistemului dreptului cu celelalte sisteme de norme sociale

Așa cum am precizat la începutul lucrării, dreptul este format din totalitatea normelor juridice, norme care alături de altele cum ar fi: normele morale, religioase, etice, alcătuiesc totalitatea normelor sociale.

Toate aceste norme sociale sunt de natură a sta la baza relațiilor care există între oamenii din cadrul societății, prin intermediul cărora, toate acțiunile umane sunt influențate, fie direct, fie într-un mod mai îndepărtat, însă indiferent de modul de influență, comportamentul uman este supus normării, el neputându-se desfășura într-un mod dezorganizat.

Locul pe care îl are dreptul în care sistemului normelor sociale îl putem analiza din mai multe perspective. Astfel că, în primul rând, normele sociale fie sunt de natură a avea un caracter spontan, ceea ce înseamnă că influențează direct comportamentul omului, fără ca acesta să cântărească deciziile și să previzioneze rezultatele, fie sunt de natură a prezenta un caracter organizat. Urmare a acestui caracter pe care îl prezintă anumite norme, atitudinea pe care o are un anumit individ în cadrul societății apare ca rezultatul unor acțiuni întreprinse cu previziune și răspundere.

Sistemul dreptului, respectiv normele juridice se includ în categoria normelor sociale cu caracter organizat, spre deosebire de alte norme sociale importante, respectiv: normele religioase, normele morale, ce prezintă un caracter spontan. Cu toate acestea, între categoriile de norme enumerate anterior, există o relație strânsă și totodată numeroase modalități prin care acestea colaborează între ele deoarece prezintă trăsături asemănătoare sau chiar comune. Așadar, cu toate că unele dintre norme sunt respectate în mod spontan de către individ, iar altele preexistă conduitei și deciziilor pe care le ia acesta, toate sunt instituite în scopul de a regla și de a asigura un bun comportament și totodată de a eficientiza acțiunile pe care le desfășoară oamenii în cadrul societății actuale. Una dintre cele mai importante corelații care există între sistemele normative este cea dintre sistemul dreptului, respectiv a normelor juridice și sistemul normelor morale sau etice, corelație pe care o vom prezenta pe larg în secțiune următoare.

Secțiunea 3. Dreptul și morală

Așa cum am precizat anterior, una dintre cele mai importante corelații care există între normele sociale, este cea dintre normele juridice și normele normale. A fost studiată de-a lungul timpului, existând și numeroase teorii cu privire aceasta. Așadar, în vederea determinării relației care există între sistemul dreptului și cel al moralei, teoria juridică a urmat două mari direcții, respectiv cea în care dreptul a apărut ca urmare a normelor de morale, acestea fiind cele care preced normelor juridice și direcția conform căreia sistemul dreptului nu s-a desprins din normele etice, ci are un singur fundament, iar acest fundament este statul.

De-a lungul timpului, au apărut numeroase opinii cu privire la legătura care există între cele două tipuri de norme sociale. Unul dintre autorii importanți în teoria dreptului, Hans Kelsen, susține că nu se poate afirma faptul că dreptul este moral deoarece acest lucru ar duce la existența unei singure norme valabile, respectiv a unei morale absolute. Așadar, separând semnificația lui Sollen ( trebuie să fie) de semnificația lui Sein (ființă), Kelsen separă domeniul științelor naturii de științele morale, în special morala și dreptul. Dreptul, ca realitate în care sollen este principiul este un domeniu al normativității, norma stabilește cum trebuie să se comporte un anumit om. Când acest comportament se actualizează putem vorbi de o conformitate a sa cu normele. În acest sens, Kelsen afirmă că ” este adevărat că această conduită care corespunde normei, această conduită care există, se zice că ea este conduita care trebuie sau ar trebui să fie, înțelegându-se prin aceasta ca ea este astfel cum trebuie sau ar trebui să fie”. Normativismul kelsian scoate în evidență faptul că în domeniul dreptului și al moralei suntem plasați într-un spațiu al obligației cu tot ce decurge de aici .

În viziunea lui Hans Kelsen, norma juridică se caracterizează prin cinci trăsături: imperativul ipotetic, constrângerea, validitatea, înlănțuirea și eficacitatea . Astfel, norma juridică este un imperativ, prevederile sale sunt subordonate unei condiții, este concepută sub regimul constrângerii, constrângere organizată, specifică în raport cu normă morală. Norma morală este un imperativ categoric, fără condiție, așa cum a spus-o Kant.

Opinie contrară este cea a juristului francez Georges Ripert, conform căruia între sistemul dreptului și cel al moralei există o strânsă legătură deoarece morala se află la baza oricărei deciziei luate de către cei care activează în cadrul domeniului juridic, cu alte cuvinte sistemul moralei intervine în cadrul sistemului dreptului, reprezentant un element fundamental în luarea deciziilor, atât privitoare la conceperea normelor juridice cât și la aplicarea acestora. Alături de această opinie este și cea a Durand, conform căreia, morala prezintă o mare influență asupra sistemului dreptului, ea regăsindu-se atât în ceea ce privește conceperea dreptului cât și în ceea ce privește modalitatea sa de aplicare. Cu alte cuvinte, atât leguitorul este influențat de normele etice în momentul creării normelor juridice, cât și judecătorul în momentul în care aplică aceste norme în vederea soluționării cauzelor ce îi sunt deduse judecății.

Un alt mare filosof care vine să prezintă legătură ce există între sistemul dreptului și cel al moralei este Immanuel Kant. Filosoful dorește să facă distincția foarte clară între ceea ce aparține moralei și ceea ce aparține dreptului, sugerând că dreptul derivă din moralitate, o moralitate care funcționează ca o constrângere. ’’Pentru că o acțiune să fie ceea ce se numește legală , este suficient ca ea să fie conformă legii, oricare ar fi mobilul său, dar pentru că ea să fie morală trebuie în afară de aceasta să aibă în afară de mobil ideea de datorie pe care o prescrie legea” redă Immanuel Kant în lucrarea sa „Elements metaphisiques de doctrine du droit”.

Pentru că omul este afectat de mobiluri sensibile, aceste legi sunt constrângătoare, adică imperative, putând spune că omul din punct de vedere moral are un caracter dual, el fiind autonom și liber conform rațiunii și dependent și supus constrângerii conform sensibilității. Un lucru foarte important abordat de Kant în lucrările sale este dat de combaterea sistemelor de morală bazate pe utilitate. Astfel el consideră că tendința supremă spre fericire nu este dată de normă supremă de conduită, aceasta fiind doar un element variabil. Kant situează dreptul în cadrul acțiunilor externe, acesta raportându-se numai la aspectul fizic al acțiunii, făcând abstracție de motivația care o determină. Din ansamblu concepției Kantiene rezultă că dreptul natural este detașat de practică juridică, dar în același timp el se afirmă prin constrângere, distingându-se de actul moral, fără a se confrunta cu experinta juridică sau cu morală. În felul acesta, Kant provoacă o ruptură între lumea morală și lumea supusă dreptului. Sunt puțini oameni care au acces la morală, pentru cei mai mulți dreptul fiind necesar și suficient.

Un alt filosof care a prezentat relația dintre sistemul dreptului și cel al moralei este profesorul britanic H.L.A.Hart. Acesta respinge ideea potrivit căreia validitatea normelor juridice ar ține de conformitatea lor cu anumite principii morale, lucru ce ar însemna pierderea întregii autonomii a dreptului în raport cu morala, cât și teza pozitivistă conform căreia dreptul poate avea orice conținut ceea ce ar presupune dimpotrivă irelevanța completă a moralei asupra dreptului și autonomia completă a dreptului în raport cu morală. Dacă această conformitate a dreptului cu morală nu i se părea necesară pentru existența unui sistem juridic ea i se părea legată de dezvoltarea unui bun sistem juridic, beneficiind de o adeziune destul de largă a cetățenilor și de o stabilitate satisfăcătoare.

În concluzie, realizarea dreptului depinde pe de o parte de forța de constrângere a statului, iar pe de altă parte de moralitatea și raționalitatea sa, astfel că norma trebuie să corespundă unei necesități morale a societății și să exprime valorile acesteia, în lipsă fiind fără legitimitate.

Secțiunea 4. Dreptul și religia

Așa cum era de așteptat, ntre drept si religie există o strânsă legătură deoarece acestea sunt cele doua mari categorii de norme care au modelat societatea în care traim, ceea ce face ca între ele să existe o relație clară și inevitabilă.

Normele de drept și normele religioase, la momentul apariției lor au fost similare, încă odată cu dezvoltarea societății acestea, acestea au început să se diferențieze. Important de precizat este faptul că ambele categorii de norme au apărut ca urmare a nevoi de existența a unor reguli care să stea la baza comportamentului oamenilor din cadrul societății.

Diferențierea acestora este dată, așa cum va rezulta din analiza pe care o vom face în acest sens, în primul rând de natura rațiunii specifice fiecăreia.

Ca normă și spiritualitate, ce are drept centru de greutate ființa umană, dreptul se interferează cu religia, în grade diferite, în existența sa temporală și spațială, dobândind când un conținut profund religios când, din contră, un conținut absolut ateist, independent și delimitat de religie. În literatura specifică s-au exprimat poziții diverse: de la dizolvarea dreptului în religie, la separarea lor radicală, înregistrându-se însă și opinii intermediare.

În linii mari, putem aprecia apriori că autoritatea ordinii juridice are la bază originea divină și caracterul sacru al regulilor de drept. Legătura dintre drept și religie este dată în primul rând tocmai de faptul că cele două instituții au la bază sentimentul mistic. Un aspect ce diferențiază cele două sisteme normative, religios și juridic, are în vedere elementele de fond între care se stabilește relația. Preceptele religioase privesc, chiar și la nivelul sancțiunii, raportul omului cu divinitatea, pe când cele juridice au în vedere relația individului cu grupul social, care îl și sancționează de altfel.

Afirmarea principiului laicității dreptului, care e tot o normă juridică și care urmează a fi interpretată ca atare, este astăzi înțeleasă într-un sens pacificator. Laicitatea nu înseamnă negarea libertății credinței sau a religiei, ci recunoașterea acestei libertăți, cu consecința separării statului de biserică, a spațiul politic de cel religios. Laicitatea înseamnă neutralitatea autorităților, inclusiv în ceea ce privește învățământul, față de diversitatea de credințe religioase și implică toleranță religioasă. Deși astăzi este indiscutabil că între drept și religie nu mai există aproape nici un raport formal, între cele două se păstrează o legătură latentă, prin substratul lor comun mistic. Astfel, respectarea dreptului, chiar și a celui laic, se bazează nu numai pe raționament și observație, ci și pe sentiment și intuiție.

Secțiunea 5. Dreptul și obiceiul

În continuare vom prezenta raportul care există între sistemul dreptului și normele obiceiului, deoarece și acestea fac parte din sistemul normelor sociale, ocupând un loc important. Încă de la analiza conceptului dreptului s-a subliniat că norma juridică s-a desprins nu doar din morală, ci și din obiceiuri. Obiceiul ocupa un loc foarte important în cadrul sistemului dreptului deoarece este cel mai important izvor de drept, așadar această normă socială precede normei juridice.

Obiceiul este, cu alte cuvinte, este una dintre regulile de conduită care stă la baza acțiunilor umane ce a dobândit un caracter statornic ca urmare a respectării îndelungate a acestei reguli. Deosebit de obiceiuri apar uzurile care prezintă un caracter convențional deoarece ele desemnează modalitatea în care părțile din cadrul unui raport au ales să convină. Este important de făcut distincție dintre obicei și uzuri deoarece acestea prezintă tratament juridic diferit, astfel ca, spre deosebire de obicei care poate fi invocat în mod direct în fața instanței, fără a se face dovada lui, deoarece este privit ca un drept pozitiv, uzurile este nevoie să fie dovedite în fața instanței de judecată pentru că, așa cum am precizat anterior este prezintă doar caracter convențional intre părți.

Secțiunea 6. Dreptul și politică

În cadrul ultimei secțiuni a acestui capitol voi prezenta relația care există între sistemul juridic și politică, în cadrul unei societăți. Sistemul politic este un instrument care ajută la modelarea și la orientarea tuturor activităților din cadrul unei societăți. Cu alte cuvinte, nicio societate nu poate exista fără a avea la bază o forță de impulsionare care să fie de natură a controla activitățile desfășurare de către membrii societății.

Rolul politicii din cadrul unei societăți este acela de a asigura coeziunea societății, având scopul de a ține împreună ansamblul elementelor sale constitutive prin utilizarea combinată a ideologiei și a coerciției. Totodată, este important de menționat faptul că statul este cel care are rolul de a garanta realizarea și respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale membrilor societății.

De-a lungul timpului, statul a fost definit în mod diferit de numeroși autori. Una dintre definiții a fost dată și de către Leon Duguit, care definea statul ca fiind puterea politică, pe de o parte, sau guvernanții pe de altă parte, ori însăși societatea în cazul în care exista diferența între guvernanți și guvernați și totodată există și putere politică.

Așa cum am menționat anterior, statul este cel care asigura respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor astfel ca, el este și cel care sancționează în caz de nerespectare a normelor juridice. Această putere sancționatorie are la baza relația care există între normele juridice și forța materială a acestora, astfel ca, normele se sprijină pe forța materială exercitată de către stat prin care este garantată executarea tuturor prevederilor legale.

Capitolul II. Structura internă a sistemului dreptului

Secțiunea 1.Noțiune

În cadrul acestui capitol voi prezenta noțiunea de sistem de drept, dar și principalele structura internă pe care acesta o prezintă. Prin noțiunea de sistem de drept se desemnează totalitatea normelor juridice care alcătuiesc dreptul din cadrul statului român, precum și gruparea acestor norme pe categorii în funcție de domeniul pe care îl reglementează, respectiv în ramuri și subramuri de drept. Nu în cele din urmă, pentru o definire completă a sistemului de drept este necesar să amintim și instituțiile juridice. Cu toate că, normele juridice se grupează în funcție de domeniul pe care îl reglementează, pentru funcționarea cât mai eficientă a acestora, între ele există diferite tipuri de relații, care le permit existența. Astfel că, normele trebuie să se coordoneze între ele, iar în cazul de necoordonare să se asigure excluderea reciprocă a uneia în fața alteia.

Sistemul de drept este foarte important în cadrul societății deoarece ajuta la înțelegerea cât mai ușoară a normelor ce îl formează și totodată la o cât mai bună interpretare a acestora.

Așa cum am precizat și anterior, elementul fundamental din cadrul sistemului dreptului este reprezentat de către normele juridice, acestea fiind și cele care dau caracterul sistemic al dreptului deoarece rolul lor este acela de a reglementa relațiile sociale, relații care prezintă un caracter sistemic, societatea fiind un ansamblu de astfel de relații.

Pe de altă parte însă, caracterul sistemic poate apărea ca urmare a faptului că știință, pe de o parte, și practica juridică și politică, pe de altă parte, dau naștere unui total de norme ce se afla într-o strânsă relație de dependența și corelație, cu alte cuvinte dau naștere unui sistem normativ. Așadar, caracterul sistemic al dreptului este determinat și de substanța cunoașterii științifice pe care se întemeiază elaborarea, dezvoltarea și aplicarea dreptului.

Noțiunea de sistem al dreptului trebuie privită însă diferit de cea de “sistematizare a dreptului”, deoarece acestea sunt două concepte diferit, întru-cat sistematizarea redă clasificarea normelor ce formează dreptul în funcție de anumite metodologii, tehnici și criterii.

Secțiunea 2. Elemente componente ale sistemului dreptului

În cadrul acestei secțiuni voi prezenta elementele componente pe care le prezintă sistemul dreptului. Așa cum reiese și din cadrul definiției, sistemul dreptului este format din mai multe elemente. Primul dintre ele și totodată elementul de bază este reprezentat de norma juridică. Normele juridice asociate în funcție de relațiile dintre ele și de domeniul pe care îl reglementează dau naștere instituțiilor juridice care în cele din urmă formează ramurile de drept. Aceasta este una dintre opiniile juriștilor cu privire la sistemul dreptului. Au existat, pe de altă parte, și alte structuri în viziunea altor autori.

Astfel ca, profesorului Mircea Djuvara a fost de acord cu opinia conform căreia sistemul dreptului este format din alte elemente și anume: categorii juridice, instituții juridice și nu în cele din urmă, ordinile juridice, ceea ce l-a determinat să stabilească propriile elemente ale sistemului dreptului, în strânsă corelație cu cele menționate și anume, ca fiind format din dreptul public și dreptul privat, dreptul intern și dreptul extern precum și dreptul determinator și dreptul sancționator.

Între cele două categorii de drept, respectiv drept public și drept privat, există numeroase diferențe. Prima dintre ele apare ca urmare a calității subiecților. Astfel că, spre deosebire de dreptul public, care se aplică în raportul dintre autoritățile publice sau între cele dintre autoritățile publice și cetățeni, dreptul privat se aplică doar în raportul dintre cetățeni, niciuna dintre părțile raportului neavând calitatea de autoritate publică. Această prezentare a sistemului dreptului în drept public și drept privat a fost abordată și de alți autori, însă sunt, de asemenea, juriști care nu acceptă ideea de separație a dreptului public de dreptul privat deoarece consideră că toate normele care formează legislația în vigoare sunt de natură a avea caracter public pentru că provin de la autoritățile publice și totodată sunt garantate prin intermediul forței coercitive a statului.

Așa cum am precizat anterior, normele juridice ce formează sistemul dreptului, se ordonează în subsisteme, respectiv instituții juridice și ramurile de drept. În continuare voi prezenta aceste subsisteme importante ale dreptului. Instituția juridică definește ansamblul de norme juridice care sunt ordonante în jurul unei idei directoare și vin să formeze un sistem permanent și totodată durabil, ce are ca și scop reglementarea unui raport social de bază.Noțiunea de instituție este utilizată în drept, în două accepțiuni. Prima dintre ele definește instituția ca fiind un ansamblu complex de norme juridice, în timp ce ceea de-a doua definește instituția ca fiind un organism al statului ce prezintă personalitate juridicș.

În ceea ce privește ramura de drept, aceasta este un ansamblu distinct de norme juridice legate organic între ele care reglementează relații sociale care au același specific, cu ajutorul aceleiași metode de reglementare și pe baza acelorași principii. Ramurile dreptului constituie subsisteme ale sistemului dreptului. Totodată, prin corelație cu celălalt element al sistemului dreptului, respectiv instituția juridică, evidențiez faptul că un grup de instituții juridice formează o anumită ramură de drept, cu alte cuvinte instituția juridică este partea, iar ramura este întregul. Între ramurile dreptului există interacțiuni, legături funcționale sau relații de subordonare care se manifestă în procesul aplicării dreptului. De exemplu, normele de drept penal nu se pot aplica decât prin intermediul celor de procedură penală. De aceea, prof. Djuvara afirma că ramurile dreptului depind din punct de vedere juridic unele de altele.Un alt aspect relevant în ceea ce privește structura dreptului este acela că este un sistem complex, procesul de formarea a elementelor acestuia fiind unul continuu. Așadar, din ramura dreptului civil s-a desprins dreptul familiei, din cea a dreptului administrativ s-a desprins dreptul financiar, iar dreptul mediului s-a format din norme desprinse din dreptul administrativ și dreptul civil.

Astfel, ramurile noi, desprinse din cele vechi, și-au căpătat o anumită autonomie. Cu toate acestea, în cazul lipsei unei norme care să reglementeze un raport juridic născut în sfera de aplicare a ramurii noi se apelează la reglementările din ramura-mama, care astfel devine dreptul comun pentru nouă ramură. Deosebirea dintre ramurile de drept este un fenomen modern. În trecutul îndepărtat nu se făcea această deosebire, dreptul înfățișându-se ca un ansamblu ale cărui elemente se confundau. Ulterior, după ce a intervenit această distincție, ramurile noi ale dreptului au reprezentat reglementarea de excepție. În cadrul sistemului dreptului, dreptul comun reprezintă normele generale, cuprinse în coduri, mai ales în părțile generale. Acestuia i se opun normele speciale, rezultate din specializarea ramurilor de drept.

Capitolul III. Raportul dintre drept și morală

Secțiunea 1.Pozitivismul exegetic

Pozitivismul juridic vine să stabilească problemele ce aparțin dreptului fără a mai fi implicate cele filosofice, acestea din urmă fiind doar cadru juridic pentru primele. Unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai pozitivismului este profesorul britanic, personalitate reprezentativă a filosofiei analitice a dreptului, H.L.A.Hart. Aceasta a prezentat diferite teze cu privire la diferența care există între normele juridice și normele morale. În primul rând, filosoful a introdus ideea potrivit căreia nu există nicio relație între drept și normele morale ori între concepțiile de “sein” și “sollen”, respectiv dreptul, așa cum este și așa cum trebuie să fie. O altă teza prezentată de profesorul britanic are la baza ideea potrivit căreia deciziile juridice luate în cadrul unui sistem de drept nu au la baza referințe morale, sociale sau politice, ci se stabilesc doar pe baza logicii.

Curentele pozitiviste pot fi prezentate sub mai multe forme. Vorbim în primul rând despre curentele pozitiviste mai restrictive care vin să arate că activitatea de natură a depăși observația simplă a fenomentele și a raportului care există între acestea nu ar avea niciun rezultat. Important de menționat este faptul că aceste opinii sunt împărtășite de cei mai mulți dintre juriștii contemporani. Cel care a pus bazele acestei concepții este Auguste Compte.

Hans Kelsen este un jurist austriac, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai școlii de la Viena, cea care a rezultat din raționalismul de sorginte kantiană. Cea mai importantă lucrare a sa este “Teoria Pură a dreptului”, lucrare care a fost apreciată ca fiind expresia desăvârșită a pozitivismului juridic și a normativismului, respingând în totalitate pozițiile dreptului natural, ale sociologiei sau ale școlii istorice. Pentru a crea o astfel de teorie, Kelsen a delimitat cunoașterea juridică de autoritatea juridică care crează dreptul. Conform gândirii kelsiene, “știința dreptului are ca obiect al cunoașterii, dreptul ca exterioritate și pe baza acestei cunoașteri, să-l descrie și să-l analizeze așa încât în timp ce organele juridice crează dreptul, știința dreptului îl cunoaște și îl descrie”. Despre această creație, Kelsen afirmă în prima parte a cărții că “teoria pură a dreptului” e o teorie a dreptului pozitiv în general, deoarece “ea își propune numai și exclusiv să cunoască obiectul său, adică să stabilească ce este dreptul și cum este el “.

Climatul filosofic al secolului XIX și-a pus amprenta asupra gândirii juridice în sensul pozitivismului. După adoptarea Codului lui Napoleon, rolul juristului se mărginea la explicarea textelor normative, considerate a fi în epocă suma înțelepciunii și al căror respect religios era o condiție indispensabilă a securității la care aspiră societatea franceză după Revoluție. Această școală, numită „exegetică”, nu respingea dreptul natural, considerând dimpotrivă, că el este exprimat perfect de codurile în vigoare, ci doar excludea critica legii pozitive.

Cei mai importanți dintre reprezentanții pozitivismului exegetic sunt, așa cum menționează și lector univ.dr. Viziteu Madalina, filosofi precum: Saleille, Labbe, Bendant, Demogue etc.

Concepția exegetică consideră textul de lege ca ceva intangibil în abstracția lui; și orice s-ar întâmpla, judecătorul îl aplică în mod mecanic cazurilor concrete chiar cu riscul de a face nedreptăți mari câteodată. A face cu știință o nedreptate pe baza legii este însă în principiu o călcare a ei, căci mai presus de textul mort al legii stă scopul ei din urmă, care este realizarea dreptății prin ea. Așadar, una dintre cele mai importante atribuții a judecătorului este aceea de a soluționa cauzele ce îi sunt deduse judecății ținând seama atât de normele legislative aplicabile cât și de idealul de justiție. De asemenea, în soluționarea cauzelor judecătorul are îndatorirea de a efectua cercetării cât mai amănunțite pentru a oferi o soluție justă, pentru că în lipsa cercetărilor există posibilitatea să ofere soluții nedrepte, respectiv greșite. Acestea sunt așadar, principalele idei ale școlii pozitiviste în drept.

Pozitivismul exegetic însă, are ca fundament ideea de perfecțiune și atotputința a legiuitorului, considerând că judecătorul va trebui doar să aplice legea, deoarece aceasta nu are lacune în baza cărora s-ar ajunge la soluționarea în mod eronat a cauzelor în lipsa interpretării și cercetării de către judecător. Cu alte cuvinte, se consideră că legiferarea este realizată în mod perfect, toate situațiile sunt prevăzute în lege, iar judecătorul trebuie doar să o aplice așa cum este ea. Aceasta consideră că judecătorul are un rol mecanic, de a aplica, prin mijloace de pură deducție logică, un principiu formulat în mod desăvârșit în lege, neexistând nicio relație între normele juridice și cele morale. În Franța, mișcarea împotriva școlii exegetice este recentă. Ea a început mai ales cu Saleilles și cu Geny.

Și în Germania a existat această școală de gândire în secolul al XIX-lea, școală care a venit să infirme ideea de codificare, considerând că dreptul este un element organic, care evoluează în aceeași măsură în care evoluează și celelalte fenomene sociale și, de asemenea, adepții acestei școli, consideră că dreptul prezintă elemente proprii care îi permit să se dezvolte în mod absolut normal. Cel care a fondat această scoală de interpretare este Savigny, ulterior, apărând însă și cea a lui Dernburg și Regelsberger,care face referire la o idee nouă, potrivit căreia, judecătorul trebuie să interpreteze și să aibă în vedere toate faptele pentru a înțelege mod concret care este dreptatea în speța care i-a fost dată spre soluționare .

După cum am menționat anterior, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai pozitivismului exegetic este francezul Raymond Saleilles. Conform acestuia, acolo unde legea este clară, judecătorul nu are dreptul să încalce adevăratul izvor de drept. În acest caz legile și cutumele sunt obligatorii judecătorului pentru soluționarea cauzei. Dar, în atâtea și atâtea cazuri, judecătorul nu mai întâlnește o expresie clară a legii. Atunci trebuie să constate întâi faptele, împrejurările morale, împrejurările sociale, aprecierile juridice din conștiința societății respective, pe care să le constate cu toată rigoarea științifică și nu în mod arbitrar. Cu alte cuvinte, conform acestui jurist francez, adept al școlii exegetice, judecătorul trebuie să aplice întocmai legea fără a ține cont de alte tipuri de norme, inclusiv de cele morale, cu excepția situațiilor în care legislația nu este clară și este nevoie de soluționare ținând seama de alți factori, inclusiv de cei morali. Alături de opinia lui Saleilles există și cea a altui jurist francez, Geny, care a prezentat aceeași idee, însă într-o manieră mai elaborată.

Curentul de gândire pozitivist francez, a fost fundamentul curentelor de gândire și din alte țări. Menționăm în acest sens Anglia, unde gândirea a urmat aceeași direcție cu cea franceză, fiind îndreptată spre cunoașterea cazurilor concrete și nu spre speculații, așadar s-au ajuns la aproape aceleeași concluzii ca în cazul pozitivismului francez.

Tendința empirică engleză s-a manifestat încă de la începutul evoluției gândirii moderne chiar cu Baco de Verulam.

Concluzionând, adepții pozitivismului exegetic consideră textul de lege ca ceva intangibil în abstracția lui; orice s-ar întâmpla, îl aplică în mod mecanic cazurilor concrete chiar cu riscul de a face nedreptăți mari câteodată.

2.2.Pozitivismul analitic

În ceea ce priveste pozitivismul analitic, acesta are la baza ideea potrivit căreia dreptul apare ca urmare a procesului, iar autoritatea acestuia de creare a dreptului nu poate fi pusă la îndoială de nimeni. Dreptul înseamnă totalitatea normelor în vigoare, dintr-o epocă data și dintr-un stat dat. Din perspectiva pozitivismului analitic această realitate normativă cât și realitatea conceptelor juridice, constituie obiectul veritabil al doctrinei și filosofiei dreptului.

În conformitate cu tezele pozitivismului analitic, dreptul are la baza patru elemente fundamentale, respectiv ordin, sancțiune, îndatorire și suveranitate, iar aceste elemente au permis identificarea trăsăturilor fundamentale ale normelor juridice, precizate de către unul dintre reprezentanții pozitivismului analitic, Georg Jellinek. În primul rând, normele juridice sunt norme care iau naștere ca urmare a procesului de creare a acestora de către o autoritate exterioară, în conformitate cu care apare și a doua trăsătură respectiv aceea de forța obligatorie garantată de autoritatea exterioară. Pozitivismul analitic a luat naștere în momentul în care a fost acceptata ideea de drept, așa cum este, pe de o parte, și așa cum trebuie să fie, pe de altă parte, cu alte cuvinte a apărut odată cu înființarea statelor naționale moderne. Conform adepților acestui curent, singurele care sunt recunoscute sunt normele juridice și doar acestea au valoare, respectiv normele care formează legislația din cadrul unui stat la un anumit moment. Așadar, nu se pune problema dacă normele sunt sau nu juste, dacă legislația poate fi aplicată tuturor situațiilor așa cum este fără nicio cercetare sau interpretare. În general, această concepție consideră că dreptul este expresia autonomă a voinței statului, este un fenomen statal care este redus, deseori, la arbitrariul puterii sau la politica forței. Numeroși adepți ai pozitivismului analitic au avut, în special în secolele XIX-XX, preocuparea de a elabora, defini și clasifica diferite concepte. Așadar, au apărut următoarele idei fundamentale ce stau la baza pozitivismului analitic:

legile reprezintă reguli, ordine, al ființei umane;

dreptul nu trebuie să fie raport la normele morale, de asemenea nu trebuie să se facă raportarea nici a dreptului așa cum este el la așa cum ar trebui să fie;

Studiul sensului conceptelor juridice merită să fie realizat dar acesta trebuie să fie separat de cercetarea istorică a cauzelor și a originii legilor;

sistemul de drept se prezintă ca fiind un sistem închis ce este format din norme juridice prestabilite de natură a constitui baza pentru luarea unor decizii juridice corecte, fără a se ține cont de normele morale, scopuri politice sau sociale;

În baza acestor teorii concluzionam faptul că adepții pozitivismului analitic, afirmă că definirea dreptului trebuie făcută prin excluderea elementelor morale, ei susținând că nu există nici un raport conceptual necesar între drept și morală. Non-pozitiviștii, dimpotrivă, afirmând că în definirea dreptului trebuie incluse și elemente morale, sunt liberi fie să susțină existența unui raport conceptual necesar între drept și morală, fie să evite afirmația privind existența acestui raport.

Secțiunea 3. Aprecierea raportului dintre drept și morală

În opinia multor autorii, morala și dreptul prezintă multe elemente comune, astfel că pot fi privite ca un tot. Cei ce au studiat problematica realității juridice, au ajuns la concluzia că se poate pune semnul egalității ntre realizatea juridica și cea morală, putând fi desemnate împreună că realități etico-juridice, fiind astfel diferențiate de toate celelalte realități sociale. În felul acesta dreptul și morală sunt arătate ca făcând parte din același grup de discipline, indicându-se prin aceasta o strânsă conexiune între cele două realități. Într-adevăr există elemente comune esențiale între drept și morală, elemente pe care le voi prezenta pe larg în cadrul acestei secțiuni.

În primul rând, este important de menționat faptul că atât normele morale cât și normele juridice fac parte din categoria regulilor normative logice, ambele categorii fiind de aceeași natură, în sensul că relația juridică cuprinde un element normativ, cu caracter logic rațional, care se aplică unei realități de fapt.

Dacă nu ar fi o realitate de fapt, căreia să i se aplice regulă, ea nu ar avea nici un sens și nici nu s-ar putea concepe. Atât în drept cât și în morală, aprecierea care se aplică realității de fapt este o apreciere rațională, de altă natură decât o simplă constatare. Această apreciere rațională cuprinde anume ideea de obligație care se manifestă foarte puternic în drept, unde vorbim mereu de obligații și unde ele stau la baza întregii construcții a dreptului, dar există la fel și în morală. Aceeași idee fundamentală de obligație stă la baza, atât a regulii de morală cât și a regulii de drept.

Așa cum am precizat, există destul de multe asemănări între drept și morală, însă în opinia unor autori, cel mai important este faptul că regulile morale sunt cele care stau la baza normelor juridice, altfel spus dreptul se întemeiază pe morală.

Legătura care există între drept și morală este foarte relevantă, astfel că acolo unde legislația juridică duce din punct de vedere practic la imoralitate, ceea ce se întâmplă destul de frecvent din cauza dificultății de fapt a reglementării situațiilor juridice, putem fi siguri că ne aflăm în fața unei erori juridice, fie legislativă, fie de interpretare. De aceea, ori de câte ori, în fapt, în procesul de aplicare a normelor juridice există o divergență între cele două tipuri de norme sociale, în loc să se tragă concluzia că acestea sunt diferite fundamental, ar trebui, din contră, să se fundamneteze ideea potrivit căreia există o eroare juridică care trebuie îndreptată, fie pe cale legislativă, fie pe cale judecătorească, dacă se mai poate.

Dar, dreptul, spre deosebire de morală, nu apreciază intențiile psihologice, ci faptele persoanelor, dacă ne gândim, așadar, că dreptul are ca obiect nu un element propriu-zis psihologic, ci legătura care se stabilește între oameni prin faptele lor materiale, legătură care constituie însăși societatea în care oamenii trăiesc.

Cu toate acestea, între regulile morale și cele juridice există și diferențe, altfel nu ar fi mai fost evidențiate ca două tipuri de norme sociale diferite. Este vorba în primul rând de diferența care apare în funcție de obiectul reglementării. Astfel ca, dreptul vine să reglementeze faptele exterioare, de natură materială, ale indivizilor, în timp ce morală are ca obiect de reglementare faptele interne ale indivizilor și intențiile pe care aceștia le au. Când regula morală comandă cuiva să fie bun, îi comandă o atitudine sufletească, o intenție sinceră. Atunci când această intenție s-a manifestat în afară printr-un fapt în legătură cu altă persoană, îndată apare fenomenul de drept. Fenomenul juridic nu există decât prin fapte externe, el prinde faptele externe și le analizează, însă la lumina unei instituții pe care o interpretează în mod logic, adică în conformitate tocmai cu prescripțiile morale ale rațiunii.

Între drept și morală apar diferențe și în ceea ce privește sancțiunea aplicabilă în cazul încălcării normelor. Astfel, în ceea ce privește normele juridice, așa cum bine știm, sancțiunea este cea juridică, prevăzută în legislație, care diferă în funcție de importanța normei încălcate. În cazul normelor morale, sancțiunea prevăzută și aplicabilă este cea a reprobării sociale. O altă diferență ce apare între cele două tipuri de norme sociale este aceea că, în timp ce juridicul are tendințe de prolificare, moralitatea tinde spre simplificare. Căci faptul intern este unul, nu se repetă, pe când faptul extern totdeauna se repetă în esența lui, fiind de natură cantitativă matematică; acesta e însăși elementul caracteristic al fenomenului științific: o cunoștință externă e cu atât mai perfectă cu cât e mai matematizată. De aici rezultă că faptul extern este supus reglementării raționale, pe când faptul intern scapă generalizării matematicii și este supus numai unei analogii cu alt fapt intern.

Așa cum am precizat anterior, regulile morale tind spre o cât mai mare simplificare a reglementării. Așa ne explicăm cum în morală avem un număr restrâns de reguli, pe când în drept sunt enorm de multe; așa se poate clădi în fine întreaga tehnică juridică pe o idee rațională, pe aceea ce Geny numește datele științifice ale dreptului.

În opinia filosofului Kant, așa cum am menționat și anterior, morala este pur formală: ea este indiferentă față de cuprinsul material al voinței, față de interesele, dorințele, plăcerile, înclinațiile noastre. Ea cere că actele noastre să fie făcute numai pe bază rațională, adică numai în scopul împlinirii datoriei. Aceasta nu înseamnă un nou principiu al moralității, ci este singura explicare a moralității existente luate ca un fapt variabil în loc și în timp.

Morala lui Kant nu e astfel nici eudemonistă, nici utilitaristă, nici psihologică, ci curat logică. Legea fundamentală a moralei este numai opură idee rațională, care întocmai că adevărurile matematice și-ar pierde evidența sa absolută, dacă s-ar încerca a se întemeia pe experiență, adică pe exemple sau pe modul cum se înțelege în fapt perfecțiunea sau fericirea.

Concluzionând, constituirea și afirmarea dreptului reprezintă rezultatul efortului de voință al unor personalități morale autentice ce are la baza conștiință socială și al cărei scop este acela de a determina persoana să respecte valorile comune ale societății în care trăiește. Pe de alta pate, regulile morale privesc dreptul ca element al schimbării și totodată că factor ce dinamizează viața socială și politică. Morala este cea care impune dreptului rolul de standard în ceea ce privește factorii favorizanți ai personalității umane și cei inhibatori, precum și lupta dintre bine și rău care exista în cadrul societății, precizându-se totodată faptul ca justiția și adevaraul sunt factorii de baa care stau la baza formării conștiinței morale. Un alt aspect important de menționat este acela că morala este cea care completează regulile juridice în ceea ce privește spațiile din cadrul personalităților indivizilor în cadrul cărora actele juridice nu reglementează.

Secțiunea 4.Trăsăturile normei și idealurile moralei

Pentru a înțelege trăsăturile normei juridice, precum și structura sa, este necesar să plecăm de la premisa că norma de drept conține ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect, ceea ce el este îndreptățit să facă sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să îndeplinească. “ Legis virtus haec est: imperare, vetare, permitere, punire”.

Una dintre principalele trăsături ale normei juridice este dată de caracterul său general, care rezultă din faptul că “ea are o aplicare repetată în cazuri nelimitate “. Încă din antichitate, Ulpian afirma că :”dreptul se rânduiește nu pentru fiecare om în parte “, adică dreptul, normele juridice care îl alcătuiesc, vizează un număr nedeterminat de cazuri. Norma juridică are în vedere o generalitate de relații, nu un caz izolat, aspect ce a fost subliniat și de Hegel, atunci când caracteriza norma juridică ca fiind o determinare universală ce se aplică unui caz concret. Caracterul general al normei o deosebește de actul individual, care este concret, personal. La momentul creări normei juridice nu se cunoaște în ce împrejurare anume se va aplica, așa cum se întâmplă în cazul actelor juridice cu caracter individual când, de la început, se cunosc împrejurările, locul, dată, cui se adresează și cine trebuie să execute actul individual.

Prin faptul că norma juridică este generală, nu înseamnă că ea se va aplica de fiecare dată pe întreg teritoriul țării sau asupra întregii populații, existând norme juridice care vizează doar anumite părți determinate ale teritoriului și anumite categorii de subiecte. Caracterul general reiese și din modul de aplicare al normei, aceasta aplicându-se indiferent dacă este sau nu cunoscută de toți . Caracterul general al normei juridice mai presupune că aceasta se aplică, în principiu, în mod repetat, la un număr de cazuri de același gen. Un alt aspect legat de această trăsătură a normei juridice este dat de faptul că norma juridică nu are în vedere un caz întâmplător și deasemenea nu poate să cuprindă toate cazurile care s-ar putea ivi în relațiile sociale, ci pe cele mai frecvente. Generalitate este indispensabilă în normele juridice pentru că societatea și fiecare dintre membrii săi trebuie să beneficieze atât de un drept cert, cât și de un drept egal. Numai prin generalitatea ei, norma juridică poate reprezenta o unitate egală de măsură, un criteriu unic în aprecierea conduitei membrilor grupului social din punct de vedere al conformității ei cu cerințele legii. Din caracterul general al normei juridice s-a născut obligația pentru toți cetățenii de a cunoaște legea, necunoașterea ei nu poate să îl exonereze de răspundere pe cel care a încălcat-o. Caracterul de generalitate al normei juridice se poate circumscrie într-un sistem gradual astfel, există norme juridice care se adresează fie tuturor cetățenilor unei țări, fie tuturor locuitorilor de pe teritoriul țării, indiferent dacă sunt sau nu cetățeni ai statului respectiv și indiferent de funcție, loc de muncă, domiciliu, stare civilă. Constituția țării noastre prevede că cetățenii au dreptul și obligația de a apăra România, ceea ce înseamnă că această prevedere nu se adresează tuturor persoanelor care se află la un moment dat pe teritoriul țării noastre, dar mai este prevăzut și faptul potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, ceea ce înseamnă că este obligatorie pentru toți cei care se află pe teritoiul țării noastre.

Caracterul general este în strânsă legătură cu caracterul impersonal, aceasta constând în faptul că norma juridică nu se adresează unei persoane anume, ci este incidentă unui subiect general, unei categorii de persoane. Acest caracter este cel mai ușor de perceput, astfel norma juridică nu vizează soluționarea litigiului unei singure persoane, ea se aplică tuturor persoanelor ce se afla în condiții determinate de lege independent de clasa lor socială. În primul rând, prin faptul că nu permite adresarea normei juridice unei persoane prestabilite și identificate ca atare, constituie o garanție împotriva oricărei discrimări personale, contribuind astfel și la realizarea principiului egalității în fața legii. În al doilea rând, impersonalitatea unei norme juridice nu presupune cuprinderea tuturor cazurilor și nici a tuturor situațiilor în care se poate afla un subiect. Multitudinea de situații și ipoteze normative sunt reglementate abstract, fiind ignorate interesele particulare ale unei anumite persoane. Caracterul impersonal duce la clasificarea normelor în norme juridice ce se adresează tuturor subiecților de drept ( normele cuprinse în Constituție), norme juridice ce se adresează unei singure categorii de subiecți de drepți sau mai multor categorii (ex:cele cuprinse în Codul Muncii), norme juridice ce vizează întreg teritoriul țării sau unele părți determinante ale teritoriului( ex: Zona maritimă). Norma juridică prescriind o conduiă generală și impresonală, îndrumă totodată comportamentul uman, rol ce este subliniat și de Codul Penal prin norme care precizează pedepsele pentru vătămarea integrității corporale sau a sănătății unei personale și cere tuturor oamenilor să se abțină de la comiterea unei asemenea fapte, să se comporte civilizat iar în cazul în care se ivesc anumite neînțelegeri să se soluționeze prin mijloacele prevăzute de lege, fără a recurge la fapte prin care să fie vătămată integritatea corporală sau sănătatea unei persoane.

Nu putem afirma însă că o normă juridică este mai mult sau mai puțin generală sau impersonală, în funcție de spera de aplicare deoarece ea conține un model abstract pentru orice individ participant la relațiile sociale căruia i se impune un anumit comportament în condițiile în care poate să aibă la dispoziție mai multe variante. Nici măcar faptul că unele norme juridice se referă la activitatea unor organe unipersonale nu sunt norme care au un caracter personal deoarece ele nu se referă la persoanele care ocupă funcția respectivă, ci la instanțele ca atare pe care le reglementează. Unele norme juridice se aplica numai unor categorii de subiecte, pe alte criterii precum sex, religie, vârstă, prin asta caracterul impersonal nu este afectat.

În strânsă legătură cu caracterul general al normei juridice este faptul că ea prescrie o conduită tipică, un etalon de comportament pe care trebuie să îl respecte toți subiecții. Caracterul tipic, conduita tipică, are în vedere însușirile semnificative ale relațiilor sociale și nu acele diferențe nesemnificative. Normă juridică devine, în mod necesar, un criteriu de apreciere al conduitei oamenilor”, un etalon cu ajutorul căruia statul apreciează conduita cetățenilor în diferite situații concrete”. Pentru a putea formula identicul, repetabilul, într-o normă juridică, leguitorul caută generalul, ceea ce este universal în relațiile sociale și în raport de aceasta, formulează tipul conduitei. Formarea tipului de conduită și grilă pentru acceptarea sau impunerea sa în practică relațiilor sociale se realizează în vederea codificării acțiunii, a uniformizării sale, a modelării acesteia în raport cu un interes social, protejat de lege.

Norma juridică implică în mod ideal un raport intersubiectiv, ea imaginează omul în raport cu semenii săi, reglementează comerțul juridic având în vedere schimbul just între persoane aflate permanent în relații. Afirmarea unei persoane în planul comerțului juridic implică o permanentă limitare reciprocă față de celelalte subiecte, o obligație posibilă a unui subiect față de altul. Fără acest caracter prin care sunt redate legăturile sociale multiple, norma juridică nu și-ar găsi rațiunea suficientă de a exista.

Norma juridică are un caracter obligatoriu intervenind în domenii esențiale ale societății, domenii care fie că sunt contingente guvernării, fie că privesc ființarea socială publică sau privată a individului. Norma juridică reprezintă un comandament al puterii publice a cărei respectare este obligatorie. Odată îndeplinite condițiile de aplicare, ea trebuie aplicată în mod necondiționat, în caz de încălcare a ei urmând a se aplica sancțiunea care o însoțește, în mod inerent. O altă trăsături fundamentală este eficacitatea pe care o prezintă normele juridice. Comparativ cu alte norme sociale, normele juridice prezintă o eficacitate mai mare doarece respectarea acestora este garantată prin forța de constrângere a statului. O ultimă trăsătură rezultă din însăși definiția normei juridice și anume aceea că vizează conduita exterioară a indivizilor și se aplică în cadrul relațiilor dintre aceștia.

Ideea de morală a capătat destul de târziu statut autonom de cercetare al acesteia, în cadrul disciplinei eticii . Astfel, cu toate că ideea de morală exista de câteva mii de ani, preocuparea de a o caracteriza a fost centrata mai ales pe consecințele acesteia asupra comportamentului individual și colectiv, pe starea de moralitate și pe determinațiile ei, termenul generic de morală considerându-se a fi de la sine înțeles. În ceea ce privește morala, trebui spus că aceasta există numai în raport cu societatea și cu grupurile umane distincte fiind, asemenea oricăror dimensiuni ale umanului, o realitate socială. Morala prezintă structuri și conținut distincte precum și un sistem categorial propriu deoarece aceasta nu este un dat incert și universal, având ca scop angajarea personalității individului social.

Morala se află în permanentă schimbare și transformare, aflându-se în strânsă corelație cu modificările care apar în cadrul civilizației și a culturii umane. În continuare voi prezenta câteva dintre principalele caracteristici ce stau la baza moralei sociale. Prima dintre ele este reprezentată de dinamism, astfel că normele morale își schimba conținutul și semnificația în funcție de evoluția civilizației. Morala socială este aderența la spațiul social, deoarece aceasta reglementează relațiile dintre oameni, dar și conștiința individuală a tutoror indivizilor din cadrul unei societăți. O altă caracteristică este aceea că prezintă unitate structurală, altfel spus ea este formată din categorii bine determinate, fiind o componentă de bază în cadrul vieții sociale

Capitolul IV. Raportul dintre drept și religie

Secțiunea 1.Drept și religie

Așa cum am precizat și în cadrul primului capitol, încă de la apariția religiei și a dreptului, între cele două a existat o strânsă legătură, niciuna dintre cele două noțiuni neavând o existență de sine stătătoare. Pentru a vedea această legătură care există între drept și religie voi prezenta cele mai importante asemănări dintre acestea:

pentru început este important de menționat faptul că atât religia cât și dreptul sunt două noțiuni care au apărut ca o consecință a faptului că, comportamentul oamenilor trebuie să aibă la bază anumite reguli, reguli care nu pot fi încălcate;

ambele materii au apărut ca urmare a intervenției factorului uman, fiind astfel creații ale acestuia;

atât instituția dreptului cât și instituția religiei, au la bază sentimentul mistic, pe lângă celelalte.

Cu toate acestea însă, există și elemente importante care fac ca cele două instituții să fie diferențiate:

un prim element care diferențiază cele două instituții este reprezentat de elementele de fond între care se stabilește relația, astfel ca preceptele religioase privesc, chiar și la nivelul sancțiunii, raportul omului cu divinitatea, pe când cele juridice au în vedere relația individului cu grupul social, care stabilește de asemenea și sancțiunea;

dreptul și religia se diferențiază, de asemenea, și prin faptul că dreptul poate fi respectat de către membrii societății prin forța de constrângere a statului, în timp ce în cazul normelor religioase nu se întâmplă acest lucru.

Raportul care există între drept și religie reprezintă și în prezent una dintre cele mai importante probleme. Astfel că, așa cum am precizat anterior, între normele juridice și cele religioase există atât asemănări cât și deosebiri, însă cel mai important, există influențe între ele, atât dintr-o parte cât și din cealaltă. Cu toate acestea, este clar faptul că cele două instituții sunt diferite, lucru care reiese și din obiectul lor de reglementare deoarece spre deosebire de drept care reglementează raporturile sociale dintre oameni, regulile religioase stau la baza relațiilor care se crează între oameni și divinitate.

Așa cum am precizat, unul dintre cele mai importante elemente care diferențiază normele juridice de cele religioase este obligativitatea celor întâi menționate, obligativitate care prezintă anumite particularități comparativ cu norma religioasă. Norma juridică reprezintă un comandament al puterii publice a cărei respectare este obligatorie. Odată îndeplinite condițiile de aplicare, ea trebuie aplicată în mod necondiționat, în caz de încălcare a ei urmând a se aplica sancțiunea care o însoțește, în mod inerent. Obligativitatea normei juridice este impusă prin modalități specifice, diferite de modalitățile de impunere a obligativității normelor religioase. Pentru a deveni efectiv obligatorie, norma juridică se bucură, spre deosebire de normele religioase, de exigibilitate, nefiind suficientă forța ce o impune, această forță trebuie să fie o forță eficace și legitimă. Statul reprezintă interesele colectivității naționale iar normă juridică, operă a statului, trebuie să creeze cadrul necesar juridic desfășurării vieții în cadrul colectivității naționale date. Această trăsătură a normelor juridice ține de esența lor, este definitorie, comparativ cu cele religioase.

Chiar dacă orice normă socială este obligatorie fie că este politică, religioasă, morală, normă juridică reprezintă un ordin al puterii care atrage angajarea răspunderii juridice a subiectului, a celui care a încălcat conduita prescrisă de aceasta. Obligativitatea normelor juridice are un caracter general, ea este o trăsătură caracteristică tuturor normelor, atât celor de drept public cât și celor de drept privat. Mai mult decât atât, aceasta nu rezultă din frecvență aplicării unei norme juridice, sunt norme care se aplică zilnic cum sunt cele privind transportul în comun, cele privind raporturile juridice de vânzare-cumpărare precum și norme privind comportamentul în timpul unei calamități, care se aplică foarte rar.

Faptul că normele juridice sunt obligatorii nu înseamnă că aceastea nu pot fi încălcate, acestea stabilind un model de comportament, care ar putea sau nu să fie urmat. Tocmai din acest motiv, în literatura de specialitate s-a insistat asupra faptului că dreptul și religia nu pot fi concepute fără libertate și că prin încălcarea lor, acestea nu sunt desființate . Ion Craioveanu arată că, spre deosebire de regulile sau legile naturii, norma juridică poate fi încălcată, ignorată, variantă care nu este însă dorită în raport de dispoziția normei. Însă, dacă s-ar pleca de la această premisă, că normă juridică este inviolabilă, sancțiunea acesteia nu ar mai avea sens. În legătură cu forța obligatorie a normei juridice, Sofia Popescu subliniază că aceasta provine din recunoașterea validității ei intrinseci și că dată fiind recunoașterea sau prezumția de recunoaștere a validității, oamenii au dreptul de a se aștepta la un anumit tip de conduit, unii din partea celorlalți în cadrul relațiilor dintre aceștia. În acest sens, îl citează pe Habermas care în lucrarea sa intitulată ”Theorie de L’Agir Communicationnel” caracterizează normele ca așteptări generalizate de comportament, nu ca așteptări probabilistice, ci așteptări care încorporează dimensiunea lui “trebuie să fie”.

Așa cum am specificat în cadrul primului capitol, dreptul este format din totalitatea normelor juridice care reglementează o societate, în timp ce religia totalizează ritualurile, riturile, precum și credințele cu privire la respectarea și supunerea în fața lui Dumnezeu, elemente care îi aduna laolaltă pe toți cei care le respectă. Cu toate aceste, există anumite elemente cu privire la care dreptul și religia coincid, fapt care explică acele situații în care aceste două instituții sunt considerate similare. Așadar, este evident faptul că, în cazul religiilor în care se impune credincioșilor respectarea regulilor juridice și a celor sociale, instituția dreptului și cea a religiei pot fi ușor confundate, religiile fiind cele care infirmă sau confirmă valorile ce stau la baza dreptului pozitiv.

Un alt aspect foarte important de menționat care arată modul în care se poziționează cele două instituții este reprezentat de modalitatea prin care se valorifică normele ce le formează. Astfel că, în cazul religiei, normele religioase se valorifică prin intermediul riturilor, în timp ce modalitatea de valorificare a normelor juridice este cea a procedurii juridicare. Cu toata acestea, este evident faptul că și religia este constituită ca un ansamblu de norme, la fel ca sistemul dreptului. Religia cuprinde un cadru juridic, în care sunt transmise principalele prescripții ale dreptului, ce apreciază că trebuie respectate de credincioșii săi și invers, există sisteme de drept, evident religioase: dreptul talmudic, dreptul musulman sunt considerate ca forme relevante de drept religios, pe când dreptul canonic este o formă atenuată, fiind privit ca un drept pozitiv al bisericii creștine, făcând parte din familia sistemelor de drept născute din dreptul roman

În continuare voi vorbi despre influența pe care o prezintă religia în cadrul sistemului dreptului. Astfel că, atât în cadrul legislației, cât și a doctrinei juridice sau a practicii judiciare, există în mod evident elementele religioase care să le influențeze. Menționez în acest sens, unul dintre cele mai evidente și importante momente în care religia intervine în sistemul dreptului, și anume acela al depunerii jurământului în cadrul dreptului procesual, jurământ care se realizează prin folosirea unei formule religioase și totodată prin utilizarea crucii sau a bibliei.

Raporturile dintre drept și religie variază în funcție de religia și dreptul intern la care se referă. În România, regulile religioase nu sunt reluate de drept, dar nici nu sunt ignorate. Dreptul nostru, ca și dreptul altor state cuprinde norme care au în vedere faptul religios, ca de exemplu cele 10 porunci din Decalog, ce se regăsesc aproape în toate legislațiile. Constituția României admite celebrarea căsătoriei religioase, după oficierea căsătoriei civile. Importanța religiei în România reiese și din reglementarea articolului 29 din Constituția României, în conformitate cu care libertatea credințelor religioase nu poate fi îngrădită niciunui cetățean și totodată nimeni nu poate fi obligat să adere la o anumită credința religioasă, dacă aceasta este în contradicției cu convingerile sale. De asemenea, articolul 29 din Constituția României vorbește și despre cultele religioase. Astfel că, în cadrul alineatului 2 al acestui articol este prevăzută libertatea organizării cultelor religioase în cadrul țării noastre, dar și sprijinul pe care acestea sunt îndreptățite să îl primească din partea statului.

Nu în ultimul rând, este important de evidențiat faptul că, comparativ cu normele religioase, normele juridice se bucură de o eficacitate mai mare. Eficacitatea este definită ca fiind conformitatea normelor cu comportamentul destinatarilor acestora sau al autorităților însărcinate cu interpretarea și aplicarea lor. Un minim de eficacitate este deci o condiție obligatorie a validității normei juridice. Cu toate acestea este important de precizat faptul că o normă izolată care nu este eficace, nu este aplicată sau nu este respectată într-un anumit număr de cazuri în care ar trebui să fie , nu este considerată ca nefiind valabilă; astfel că afirmația lui Kelsen vizează modul general, nu cazuri izolate.

Eficacitatea ordinii juridice în întregul ei este condiția validității sale, la fel eficacitatea unei norme juridice, în particular, este condiția validității sale. De aici nu rezultă însă că eficacitatea este fundamentul validității. Fundamentul ordinii juridice, al normei, nu se găsește nici în actul creației sale, fundamentul validității fiind normă fundamentală presupusă. Putem spune că atunci când o anumită conduită este consecința unei sancțiuni, norma este eficace din cauză că este aplicată de organele abilitate. O normă este absolut eficace atunci când prin sancțiune determină subiecții să evite încălcarea acesteia, astfel ca ea nu este aplicată deloc, supunerea față de normă nefiind însă neapărat o urmare a sancțiunii cu care aceasta este prevăzută, eficacitatea să putându-se datora și respectării unei norme religioase.

Secțiunea 2.Religia, drepturile omului și câteva exemple creștine

Legătura care există între religie și drepturile omului a fost un element foarte controversat și dezbătut de-a lungul timpului, astfel că niciuna dintre cele mai mari religii, respectiv, iudaismul, creștinismul și islamul, nu prezintă drepturile și libertățile cetățenilor pe larg și în mod clar, ci prezintă mai multe aspecte cu privire la obligațiile pe care le au aceștia și pe care trebuie să le respecte. Cu alte cuvinte, toate religiile existente în statele lumii, de-a lungul timpului, vin să prezinte mai mult poruncile și îndatoririle pe care le au cetățenii, expunând destul de ambiguu aspecte cu privire la drepturile fundamentale ale acestora.

Drepturile religioase fac astfel inerent parte din dreptul la libertatea cuvântului, a presei, asocierii, din alte drepturi individuale, etnice, culturale, lingvistice și alte asemenea drepturi de asociere. Așadar, este evident faptul că sistemul de drept al oricărei țări trebuie să se fundamenteze având la bază respectarea rolului pe care religia trebuie să îl aibă în cadrul acestuia deoarece o ignorare a acestui lucru ar face ca sistemului dreptului să fie ineficient. De asemenea, în cazul în care nu se respectă rolul pe care trebuie să îl aibă religia în cadrul sistemului drepturilor omului, atunci este clar faptul că se pune prea mult accent pe garantarea acestora de către stat, religia fiind astfel mai puțin apreciată.

Așadar, există țări care stabilesc statul ca singurul garant al drepturilor omului, state care nu au adoptate și nu au acceptat declarațiile fundamentale privind drepturile omului. Însă acest lucru nu ar trebui să existe în cadrul niciunui stat deoarece religia joacă un rol foarte important în ceea ce privește realizarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Este vorba de toate categoriile de drepturile, deoarece instituțiile religioase influențează atât în realizarea drepturilor civile și politice, a celor sociale, culturale și economice, cât și în realizarea drepturilor legate de mediul înconjurător. În ceea ce privește drepturile culturale, sociale și economice, instituțiile religioase reprezintă cel mai important mijloc de venire în întâmpinarea acestora, în timp ce în cazul drepturilor civile și politice instituțiile religioase au rolul de a creea condițiile îndeplinirii acestora. Nu în ultimul rând, acestea asigură unele dintre cele mai adânci perspective interioare ale normelor creației, administrării și asistenței care stau la baza drepturilor privind mediul.

De-a lungul timpului, drepturile omului au reprezentat un domeniu de interes pentru toate țările, atât în rândul specialiștilor din domeniul dreptului, respectiv al teoreticienilor și al practicienilor în drept, cât și în rândul specialiștilor din domeniul religios, respectiv al teologilor și al omului religios. Această importanță pe care au primit-o drepturile omului a fost cu atât mai mare cu cât ele au fost încălcate în cadrul războaielor mondiale. Ca urmare a acestor încălcări au fost organizate procese de judecată, cel mai cunsocut dintre ele fiind cel de la Nurenberg. În pledoaria sa finală, Robert H. Jackson, judecător asociat la Curtea Supremă a Statelor Unite, consilier șef pentru SUA la Nurenberg, declara că este necesar să se solutioneaze aceste probleme, iar ca urmare a acestui lucru, s-a ajuns la elaborarea de către Națiunile Unite a Declarației Universale a Drepturilor Omului și a acordurilor privind respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale, a Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și la fondarea mecanismelor legale de implementare a acestui document de o importanță covârșitoare.

Unul dintre drepturile fundamentale ale cetățenilor este libertatea de conștiință, gândire și religie, care așa cum am menționat, este reglementat în cadrul Constituției României. Dreptul la libertatea de religie fiind unul dintre primele drepturi fundamentale recunoscute la nivel internațional, constituie o poziției cheie în toate actele internaționale de bază în domeniul drepturilor omului. Importanța acestui drept a fost relevată în repetate rânduri de organismele internaționale prin intermediul actelor emise de acestea și care au fost ratificate inclusiv de România. Ratificarea instrumentelor internaționale, aderarea la organismele internaționale presupune nu doar onoarea de a fi membru sau colectarea dividendelor politice sau economice. Aceste acțiuni dă naștere la o serie de îndatoriri în sarcina statul. Astfel, cunoașterea și asumarea obligațiilor consfințite în actele internaționale la care România este parte constituie un prim și posibil cel mai important pas în construirea unei societăți democratice și libere.

La nivel național, așa cum am precizat, dreptul la religie este reglementat în cadrul Constituției României, însă datorită importanței pe care o prezintă este reglementat și la nivel internațional, una dintre primele și cele mai importante astfel de reglementări fiind cea din cadrul Declarației Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948.

În conformitate cu articolul 18 din cadrul acestei declarații, orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerile, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în mod colectiv, atât în public, cât și particular, prin învățământ, practici, cult și îndeplinirea de rituri. Totodată, legiuitorul prevede în cadrul articolului următor, dreptul oricărei persoane de a își expune liber opinia și de a se exprima liber, fără a fi influențat în opiniile sale. La fel de important este și faptul că, în cadrul aceleași declarații este introdusă libertatea de asociere, respectiv dreptul la asocierea liberă în conformitate cu care nimeni nu poate fi obligat să facă parte dintr-o asociație și totodată oricine poate face parte dintr-o asociație pașnică dacă dorește acest lucru.

Pe lângă declarația prezentată anterior, la nivel internațional, a fost adoptată Convenția Națională cu privire la drepturile civile și politice adoptată de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966, în conformitate cu care orice stat are obligația de a declara anumite drepturi și totodată de a asigura respectarea acestora. Dreptul la religie este reglementat în cadrul articolului 18, în conformitate cu care orice individ posedă dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei.

Totodată, în cadrul celui de-al doilea paragraf al acestui articol, legiuitorul a institutit norma potrivit căreia nicio persoană nu va fi obligată să adopte o anumită religie sau să își păstreze o anumită religie pe care deja a adoptat-o. Ultimul paragraf al articolului vine să instituie o obligație și anume aceea de respectare a libertății părinților sau a tutorilor în ceea ce privește asigurarea unei educații religioase și morale potrivite, copiilor lor.

Secțiunea 3.Tradiția ortodoxă

Drepturile omului au devenit în zilele noastre un subiect foarte important pentru discuțiile care se poartă la nivel național sau internațional în cadrul instituțiilor politice. Odată cu adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, au apărut pe plan teologic mai multe analize pentru a se stabili care este raportul ce există între principiile ce stau la baza conceptului de drepturi fundamentale ale omului, pe de o parte, și perceptele scripturistice, de cealaltă parte. În ceea ce privește tradiția catolică și cea protestantă, este important de menționat faptul că, de-a lungul timpului, au fost adoptate mai multe documente oficiale cu scopul de a promova drepturile fundamentale ale omului, prin luarea diferitelor decizii practice. Tradiția ortodoxă se află de cealaltă parte, deoarece în acest caz nu au fost adoptate documente oficiale, însă drepturile fundamentale ale omului au fost respectate și promovate în funcție de morala creștină. Ca urmare a lipsei documentelor oficiale prin care biserica ortodoxă să promoveze respectarea drepturilor fundamentale ale omului, au apărut numeroase situații în practică în conformitate cu care a fost criticată poziția oficială a ortodoxiei, aceasta fiind acuzată de încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.  În comparație cu teologia catolică și cu cea protestantă, în special cea luterană, din perspectiva ortodoxă s-a scris foarte puțin despre drepturile omului, și aceasta în pofida realității că, în teologia ortodoxă, antropologia a atins cele mai înalte culmi ale prezentării sale și și-a descoperit cele mai profunde și sensibile nuanțe. 

În conformitate cu ortodoxismul, drepturile fundamentale ale omului reprezintă un respect adus în persoana oricărui individ ca urmare a creării acestuia după chipul lui Dumnezeu, așadar orice persoană deține aceste drepturi, încă din momentul în care se naște,cu alte cuvinte existența lor nu trebuie să depindă de anumite persoane sau instituții ale statului.

Bisericile ortodoxe consideră că există o lege naturală care este scrisă în inimile tuturor și care prezintă o serie de obligații pe care le are orice persoană, atât față de Dumnezeu, cât și față de ceilalți oameni din cadrul societății. Căderea umanității în păcat a provocat adeziune față de asemenea îndatoriri morale, strict necesare supraviețuirii comunității umane. Dumnezeu a chemat statul să-și asume principala răspundere pentru întărirea prin lege a acelor îndatoriri morale esențiale acestei supraviețuiri. Bisericile ortodoxe mediteraneene, din Europa de Est și Rusia și-au bazat teologia drepturilor omului mai puțin pe demnitatea persoanei, și mai mult pe integritatea legii naturale și a comunității umane.

Așa cum am precizat anterior, din perspectiva ortodoxiei, orice persoană dobândește anumite drepturi fundamentale încă din momentul în care este conceput, drepturi pe care le deține pe toată perioada vieții, și totodată și după moarte se poate vorbi de drepturile celor care au trăit înaintea noastră în viața pământească, iar acum trăiesc în realitatea eternității. De aceea, Biserica Ortodoxă subliniază faptul că drepturile omului trebuie să se refere nu numai la contemporani, ci și la cei de dinaintea noastră, precum și la cei de după noi. Raportarea drepturilor omului la demnitatea morală descoperă care trebuie să fie principiile calitative ce trebuie să stea la baza adoptării acestor drepturi.

Am menționat ca tradiția ortodoxă consideră că în cadrul fiecărui om există o lege nescrisă ce cuprinde totalitatea obligațiilor pe care le are față de ceilalți. Ca urmare, ortodoxia consideră că drepturile fundamentale ale omului apar corelativ cu obligațiile morale pe care le au. Altfel spus, obligația morală de a nu ucide, da naștere dreptului la viață în favoarea celorlaltor persoane, obligația morală a individului de a nu avea alți dumnezei sau de a nu jura strâmb, da naștere la dreptul de a sluji dumnezeul potrivit și de a jura cinstit. Pentru fiecare îndatorire morală, învățătură a legii naturale, există un drept moral reciproc. Așa cum statul trebuie să traducă îndatoririle morale în îndatoriri legale, el trebuie să traducă drepturile morale în drepturi legale.

Ca și încununare a demnității ontologice, demnitatea morală presupune acceptarea și valorificarea darului vieții primit de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, demnitatea morală reprezintă însăși împlinirea vieții în cel mai înalt nivel al său. Sub acest aspect, adoptarea sau negarea legislativă în numele drepturilor omului a ceea ce este în contrast cu realizarea demnității morale apare ca o luptă care se duce împotriva a ceea ce este mai de preț în om, și anume posibilitatea atingerii sfințeniei și desăvârșirii umanității.

Având la baza aspectele prezentate putem spune ca tradiția ortodoxă susține existența mai multor sisteme de drepturi și îndatoriri, astfel:

un prim sistem format din drepturile și obligațiile stabilite potrivit principiilor legii universale naturale, existente de-a lungul timpului în toate locurile;

un sistem creștin de drepturi și obligații, ce se fundamentează pe dreptul canonic al bisericii și pe principiile legii naturale ale Scripturii;

un ultim sistem de drepturi și obligații fundamentale, ce iau naștere prin reglementarea lor în legile constituționale sau ca urmare a nevoilor sociale ale comunităților.

Declarația Universală a Drepturilor Omului reprezintă pentru biserica ortodoxă unul dintre cele mai importante momente ce evidențiază punctul de început al promovării valorii și al demnității umane prin intermediul recunoașterii drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei. De asemenea, trebuie menționat faptul că biserica ortodoxă are obligația de a proteja lumea, văzută ca, creația lui Dumnezeu prin respectarea demnității umane. Demnitatea persoanei umane constituie de fapt și cheia de bolta ce unește între ele dreptul la existență, dreptul la libertate și drepturile sociale ale comunității ce se regăsesc ferm exprimate în Declarația Universală a Drepturilor Omului. Drepturile omului au ajuns rapid punctul de intersecție dintre Biserică și statul democratic în plină reconstrucție juridică. Element constitutiv al culturii politice moderne europene, doctrina drepturilor omului este un produs cultural, politic, juridic, filosofic și nu în ultimul rând teologic.

Secțiunea 4.Tradiția protestantă

Spre deosebire de tradiția ortodoxă, tradiția protestantă a elaborat de-a lungul timpului diverse teorii cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului și, de asemenea, au contribuit la realizarea reformelor legale în vederea protejarii acestor drepturi și libertăți. În prezent însă, multe dintre bisericile protestante s-au rezumat la a confirma normele ce reglementează drepturile și libertățile omului și la condamnarea abuzurilor, fără însă a mai exista o reflecție teologică și colectivă corespunzătoare.

Grupurile protestante din Europa și America au turnat aceste doctrine teologice în tipare democratice menite să protejeze drepturile omului; doctrinele protestante ale persoanei și societății au fost turnate în tipare sociale democratice. Deoarece toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu, ei trebuie să fie egali și în fața agenților politici ai lui Dumnezeu în stat, iar pentru faptul că toți oamenii au fost înzestrați cu libertățile naturale ale vieții și credinței, statul trebuie să le asigure libertățile civile similare. Totodata, pentru că Dumnezeu le-a dat tuturor chemarea de a fi profeți, preoți și regi, statul trebuie să protejeze libertatea cuvântului, a predicării și a conducerii în cadrul comunității.

De asemenea, tradiția protestantă susține faptul că statul este cel care trebuie să protejeze biserica și familia, precum și alte instituții sociale importante, astfel ca atribuțiile politice ale tuturor celor ce lucrează în sarcina statului ar trebui protejate împotriva naturii păcătoase a acestora.

Pe de altă parte, un alt aspect important susținut de tradiția protestantă este cel potrivit căruia puterea politică trebuie să fie separată în cadrul oricărui stat, astfel că aceasta trebuie să fie împărțită în putere legislativă, executivă și judecătorească, fiecare având autonomie proprie și autocontrol. Funcționarii trebuie aleși pe perioade limitate ale funcției lor. Legile trebuie codificate clar, iar discreția bine păstrată. Dacă funcționarii abuzează de atribuțiile lor, ei nu trebuie ascultați; dacă persistă în abuz, trebuie schimbați, folosindu-se forța, dacă e nevoie.

În concluzie, tradiția protestantă vine să elimine extreme reducționiste, atât cele din partea socialismului care se caracterizează prin sacrificarea persoanei pentru binele societății , cât și cele din partea libertinismului ce urmăresc binele persoanei în defavoarea societății. De asemenea, această tradiție urmărește realizarea unui anumit echilibru între individualitate și comunitate, demnitate și umilință, precum și între libertate și responsabilitate, fundamentându-și normele pe ordinea creației, pe chemarea divină, dar și pe relațiile în acord.

Concluzii

În prezenta lucrare, am prezentat pentru început conceptul și noțiunea de drept, dar și raportul care există între acesta și alte sisteme de norme sociale. Sistemul dreptului, respectiv normele juridice se includ în categoria normelor sociale cu caracter organizat, spre deosebire de alte norme sociale importante, respectiv: normele religioase, normele morale, ce prezintă un caracter spontan. Cu toate acestea, între categoriile de norme enumerate anterior, există o relație strânsă și totodată numeroase modalități prin care acestea colaborează între ele deoarece prezintă trăsături asemănătoare sau chiar comune.

Cel mai important caracter al normelor juridice este caracterul obligatoriu, pe care l-am abordat într-un capitol separat, alături de izvoarele dreptului, din care derivă obligativitatea regulii de drept. Am constatat că obligativitatea normei juridice are un caracter general, ea se aplică atât normelor de drept public, cât și normelor de drept privat și totodată, acest caracter nu ține de frecvență aplicării respectivei norme. Important de menționat este că un element de bază al normei juridice este constrângerea, care dă caracterul de obligativitate, însă, cu toate acestea obligativitatea nu este condiționată de constrângere, forța coercitivă a statului fiind pusă în funcțiune doar în caz de nevoie. Obligativitatea normei juridice este dictată de scopul său și anume acela de a stabili ordinea de drept în societate, deci normele de drept fără caracterul lor obligatoriu ar fi lipsite de scop.

În ceea ce privește relația care există între drept și morală, am ajuns la concluzia că există două opinii cu privire la aceasta. Astfel, întâlnim pozitivismul exegetic ce are ca fundament ideea de perfecțiune și atotputința a legiuitorului, considerând că judecătorul va trebui doar să aplice legea, deoarece aceasta nu are lacune în baza cărora s-ar ajunge la soluționarea în mod eronat a cauzelor în lipsa interpretării și cercetării de către judecător. Așadar, se consideră că legiferarea este realizată în mod perfect, toate situațiile sunt prevăzute în lege, iar judecătorul trebuie doar să o aplice așa cum este ea. Pe de altă parte, exista pozitivismul analitic, în conformitate cu care singurele care sunt recunoscute sunt normele juridice și doar acestea au valoare, respectiv normele care formează legislația din cadrul unui stat la un anumit moment.

În opinia multor autorii, morala și dreptul prezintă multe elemente comune, astfel că pot fi privite ca un tot. Cei ce au studiat problematica realității juridice, au ajuns la concluzia că se poate pune semnul egalității între realitatea juridica și cea morală, putând fi desemnate împreună ca realități etico-juridice, fiind astfel diferențiate de toate celelalte realități sociale. Atât normele morale cât și normele juridice fac parte din categoria regulilor normative logice, ambele categorii fiind de aceeași natură, în sensul că relația juridică cuprinde un element normativ, cu caracter logic rațional, care se aplică unei realități de fapt.

Dar analizând cele două tipuri de norme am ajuns la concluzia că între regulile morale și cele juridice există și diferențe, altfel nu ar fi mai fost evidențiate ca două tipuri de norme sociale diferite. Este vorba în primul rând de diferența care apare în funcție de obiectul reglementării. De asemenea, apare diferență și în ceea ce privește sancțiunea aplicată în cazul încălcării normei, dar și din prisma faptului că ce juridicul are tendințe de prolificare, moralitatea tinde spre simplificare.

În ultima parte a lucrării am prezentat raportul care există între drept și religie, dar și principalele tradiții religioase, respectiv tradiția ortodoxă și tradiția protestantă. Concluzionând, între drept și religie există o strânsă legătură, astfel că cele două instituții sunt interdependente. În ceea ce privește tradiția ortodoxă, concluzia este că deși nu au fost adoptate documente oficiale, drepturile fundamentale ale omului au fost respectate și promovate în funcție de morală creștină. De cealaltă parte, tradiția protestantă se caracterizează prin promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, ca urmare a adoptării a cât mai multor documente oficiale.

Bibliografie

I.TRATATE, MANUALE,CURSURI

1. Alexy R., Conceptul și validitatea dreptului, Editura Paralela 45, Pitești 2008;

2. Ceterchi I., Craiovan I., Introducere în Teoria generală a statului și dreptului, Editura All Beck, București 1998;

3. Ceterchi I., Demeter I., Hanga, G.H. Boboș, Mazilu D., Teoria Generală a Statului și Dreptului, Editura Didactică și Pedagogică, București 1967;

4. Corbeanu I., Teoria Generală a Dreptului, Editrura Lumina Lex, București 2008;

5. Craiovan I., Introducere în filosofia dreptului, Editura All Beck, București 1998;

6. Cristea S., Doctrine juridice, Editura Universul juridic, București 2009;

7. Cristea S., Teoria Generală a Dreptului, Editura C.H.Beck, București, 2014;

8. Ionescu M, Melinești F., Teoria Generală a Dreptului, Universitatea Hyperion, București 2011;

9.Luburici M., Ceterchi I., Teoria Generală a Dreptului, Editura Universității “Dimitrie Cantemir”, București 1991;

10. Lupu Gh. Avornic Gh., Teoria Generală a Dreptului, Editura Lumina, Chișinău 1997;

11. Kelsen H. Theorie pure du droit, Bruylant, 1999;

12. Mazilu D., Teoria Generală a Dreptului, Editura All Beck, București 1999;

13. Mazilu D., Tratat de Teoria Generală a Dreptului, Editura Lumina Lex, București 2004;

14. Popa N. , Teoria generală a Dreptului, Ediția 3, Editura C.H.BECK, București 2008;

15. Popa N. și colectivul, Teoria Generală a Dreptului, Ediția a 2-a, Editura all Beck, București 2005;

16. Popa N., Dogaru I., Danisor Gh., Danisor D., Filosofia Dreptului ,Editura C.H.Beck, București 2002;

17. Popescu A., Teoria Dreptului, Editura Fundația” România de Maine”, București 1998;

18. Popescu S., Teoria Generală a Dreptului, Editura Lumina Lex, București 2000;

19. Rădulescu S.M., Homo sociologicus,Raționalitate și iraționalitate în acțiunea umană, Editura Șansă, București 1994

20. Semenescu D., Elemente de filosofia dreptului și antropologia juridică, editura Dacia, Cluj-Napoca 2010;

21. Staiculescu A.R., Trandafirescu B., Filosofia Dreptului, Editura Ovidius University Press, Constantă 2000;

22. Stan N.R., Biserica ortodoxă și drepturile omului. Paradigma, fundamente, implicații, Editura Universul Juridic, București, 2010

23. Tutunaru M., Filosofia Dreptului, Editura Măiastră , Târgu Jiu 2012;

II.MONOGRAFII

1. Dogaru L., Teoria Generală a Dreptului, Note de Curs;

2. Revista ProExcelsior, Anul II, Nr.2, Septembrie 2010;

3. Rotaru J., Iocsa I., Filosofia dreptului-note de curs, Editura Europolis, Constanța 2002;

III.STUDII ȘI ARTICOLE

Constituția României Revizuită

Declarația Universală a Drepturilor Omului