Interculturalitati Romano Indiene In Opera Lui M. Eliade
Cuprins
I. Mircea Eliade și contactul său cu India
1.1. Originile.Copilăria.Adolescența.Tinerețea
1.2. Studiile
1.3. Contactul cu India
1.4. Mircea Eliade – profesor de istoria religiilor
II. Scrierile indiene
2.1. Conexiuni indo-europene
2.1.1. India și Europa
2.1.2. India și poporul român
2.1.3. Eminescu și Eliade – mesageri ai Indiei în România
2.1.4. Sergiu Al-George – medic și indianist
2.1.5 Amita Bhose – indianca îndrăgostită de poezia lui Eminescu și de România
2.2. Isabel și apele diavolului
2.3. Maitreyi
2.4. Șantier
2.5. India. Nopți la Serampore. Secretul doctorului Honigberger. Biblioteca maharajahului
III. Interferențe culturale româno-indiene în opera lui Mircea Eliade
3.1. Aspecte religioase
3.2. Mituri indiene și românești
3.3. Raporturile dintre indieni și europeni
3.4. Căminul și familia la indieni
3.5. Situația femeii indiene. Situația femeii române
3.6. Ritualuri de dragoste
IV. Mircea Eliade în literatura și cultura română
4.1. Receptarea critică a „scrierilor indiene” ale lui Mircea Eliade
4.2. Mircea Eliade și alte mari personalități ale culturii române
Concluzii
Anexe
Bibliografie
Motto: „Fii lumină ție însuți!” (Buddha)
I. Mircea Eliade și contactul său cu India
1.1. Originile.Copilăria.Adolescența.Tinerețea
Mircea Eliade s-a născut pe 13 martie 1907 la București, fiind al doilea fiu al lui Gheorghe Ieremia (devenit din 1899 Eliade) și al Jeanei Eliade (născută Ioana Stoian Vasile).
Originile lui Mircea Eliade coboară pe de o parte în Moldova, iar pe de altă parte în Țara Românescă. Din partea tatălui provine dintr-un neam răzășesc de moldoveni după cum ne informează chiar el în Memorii : „Tatăl bunicului din Tecuci fusese răzeș…”. În ceea ce privește ascendența pe linie maternă, străbunicul matern provenea de undeva din sudul țării: „De la Dunăre, spunea Unchiul Mitache. De la Olt, pretindea una din mătuși și-mi spunea chiar numele satului: «Arvirești».”
Tatăl lui Mircea Eliade, născut Ieremia, și-a schimbat numele în Eliade în 1899 din admirație pentru I. Heliade Rădulescu și a activat ca ofițer în armată.
Datorită meseriei tatălui familia Eliade își va muta domiciliul de mai multe ori, prima dată chiar la câteva luni de la nașterea micuțului Mircea, când se mută la Râmnicu Sărat. În 1912 se vor muta la Cernavodă, oraș în care Mircea Eliade își va petrece copilăria „la marginea Dunării, într-o Dobroge căreia nu-i lipsește vraja”. Aici, în Dobrogea, Mircea Eliade va lua contact pentru prima dată cu o cultură orientală, cea a tătarilor (iar doica sa a fost turcoaică) astfel că relația sa cu Orientul s-a realizat încă din fragedă copilărie: „Așa că între mine și Orient se stabilise un contact, încă de când nu eram decât un sugar”.
În 1914 Familia Eliade revine la București unde vor locui în casa de pe strada Melodiei. Aici Mircea Eliade descoperă noi locuri în jurul Bucureștiului, învață oina, joc pe care îl practica adesea cu mare plăcere deși suferea de miopie.
La București adolescentul Mircea Eliade își petrece foarte mult timp căutând și studiind diferite specii de plante și animale, duminica petrecându-și toată ziua cu astfel de expediții.
Pasiunea pentru științele naturii fiind foarte puternică în acestă perioadă, Mircea Eliade capturează, conservă și studiază numeroase specii de animale inferioare: viermi, insecte, amfibieni și reptile.
Nicolae Iorga a reprezentat idolul adolescenței și tinereții lui M. Eliade, în perioadele de cruntă oboseală și deprimare lectura operele marelui istoric român. Tot în această perioadă a început să studieze de unul singur limbile: ebraică, persană și sanscrită, de asemeni s-a simțit atras de istoria antică și de misterele Egiptului antic.
Cultura pe care a dobândit-o Mircea Eliade în perioada sa de adolescență și tinerețe se datorează spiritului său enciclopedic și acribiei în ceea ce privește studiul.
1.2. Studiile
Grădinița și prima clasă a ciclului primar le urmează la Cernavodă unde tatăl său se mutase cu garnizoana între 1912-1914.
Familia Eliade revine la București în toamna anului 1914 și va locui în casa de pe Strada Melodiei, a cărei mansardă va constitui camera de studiu a lui Mircea. Începând cu anul 1914 Mircea Eliade urmează cursurile la școala primară de pe Strada Mântuleasa până în anul 1917. În această perioadă Mircea începe studiul zoologiei și istoriei antice (materii care nu erau predate la școală, dar pe care le descoperise din manualul fratelui său mai mare). Începe să citească foarte mult după cum spune și Mircea Handoca: „ citește pe ascuns orice și oriunde…”.
În anul 1917, la vârsta de zece ani și jumătate, devine elev al Liceului Spiru Haret din București (liceu pe care îl va absolvi în 1925). Pe perioada liceului își dezvoltă și mai mult pasiunea pentru zoologie și tot acum își improvizează un laborator de chimie în mansarda casei.
Rezultatele la studiu ale lui Mircea Eliade din acești ani sunt mediocre și oscilante, înregistrând și câteva corigențe (la limba română, la limba franceză și la limba germană), dar nu se lasă descurajat și își continuă studiile de științe ale naturii.
Din 1921 până în 1925 colaborează la reviste precum: Ziarul științelor populare, Orizontul, Foaia tinerimii, Lumea, Universul literar, Adevărul literar etc.
Aici publică articole științifice, impresii de călătorie, eseuri de critică literară. Pe 24 mai 1921 publică primul său articol, tratând un subiect entomologic, intitulat Dușmanul viermelui de mătase. În același an mai publică și povestirea Cum am găsit piatra filozofală, povestire pentru care primește premiul I în cadrul unui concurs organizat de revistă.
Continuă să tipărească cca. 100 de articole până să împlinească vârsta de optsprezece ani. Este atras și de geologie având o colecție de roci alături de ierbare și insectare.
Acum Mircea Eliade începe să învețe limba italiană pentru a putea citi opera lui G. Papini și de asemeni începe să studieze limbile ebraică, persană și sanscrită. Citește cu pasiune operele lui Papini, Voltaire, Balzac, fiind deopotrivă atras de personalități românești precum B. P. Hașdeu sau N. Iorga.
Realizează numeroase recenzii, note și paralele ale operelor citite. Liceanul Mircea Eliade a participat activ și la piese de teatru, ca actor amator, având totodată și preocupări muzicale.
Treptat pasiunea lui Mircea Eliade pentru științele naturii este înlocuită de pasiunea pentru chimie, iar aceasta este mai apoi înlocuită cu pasiunea pentru filozofie, pentru orientalistică și pentru istoria religiilor. Ține un jurnal în care își notează toate întâmplările, chiar și pe cele mai banale. Vastitatea domeniilor de care Mircea Eliade s-a arătat interesat în adolescență și tinerețe (o perioada crucială în formarea sa intelectuală) îl apropie de renascentiști.
Cu puțin timp înainte de a finaliza studiile liceale publicase și cel de-al o sutălea articol. După ce absolvă bacalaureatul cu o medie mediocră (6.40) se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București. Receptivitatea și dorința sa de a studia au stat la baza formării sale intelectuale. Lectura în limbile: italiană, franceză, engleză și germană era un lucru firesc pentru studentul Eliade. În acestă perioadă, a studenției, ia contact cu străinătatea călătorind în Italia și Elveția.
Pentru Mircea Eliade facultatea nu era un loc atât de necunoscut precum era pentru colegii săi, Mircea Eliade publicase Itinerariul spiritual, definitivase Romanul adolescentului miop și de asemeni urmarea acestuia, Gaudeamus.
În mediul universitar îl cunoaște pe profesorul Nae Ionescu care preda logică și metafizică, personalitate care îl va marca pe Mircea Eliade. În timpul facultății Eliade citește, din nou, foarte mult din autori diverși: Bacon, Kant, Malebranche, Salomon Reinach, Frazer, Pettazoni, Buonaiuti, Tucci, iar favoriții săi sunt: Papini, Hașdeu, Iorga, Fabre, Balzac, Novalis, Dostoievski, Knut Hamsun, Kierkegaard. Aceasta este perioada în care colaborează cu reviste precum: Sinteza, Foaia tinerimii, Est-Vest, Viața literară, Pasul vremii etc., fiind unul dintre fondatorii Revistei universitare.
În activitatea de publicist a lui Mircea Eliade trebuie amintită și revista Cuvântul al cărei redactor va deveni în decembrie 1926. La acestă revistă a colaborat cu Lucian Blaga, Perpessicius, Nae Ionescu, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, O.W. Cizek etc.
În perioada facultății Mircea Eliade intră în polemici cu Mihail Dragomirescu, Camil Petrescu, Tudor Teodorescu-Braniște, mai apoi va deveni prieten foarte bun cu Camil Petrescu.
Eliade este cel care introduce o nouă rubrică în revista Cuvântul, rubrică ce avea titlul Miturile și legendele orientale, încercând să familiarizeze cititorii români cu literaturile egipteană, asiro-babiloniană, ebraică și sanscrită.
Între 14 aprilie și 10 mai 1927 Mircea Eliade participă la o excursie în Italia, excursie organizată de Liceul Spiru Haret, ocazie cu care îl va întâlni pe Giovanni Papini. În vara și în toamna lui 1927 petrece câteva luni la Geneva fiindcă primise o bursă din partea Națiunilor Unite. Această experiență stă la baza Itinerariului spiritual, lucrare ce va primi aprecierile lui Mircea Vulcănescu.
Mircea Eliade revine în Italia în aprilie 1928 și vizitează pe îndelete obiective importante precum: Forul, Circul, Catacombele, Vaticanul. Acum Mircea Eliade lucrează intens la teza sa de licență asupra filozofiei Renașterii italiene. Teza a fost intitulată Contribuții la filozofia Renașterii și a fost notată cu calificativul „magna cum laude”. Aflat în cea de-a doua vizită în Italia, Mircea Eliade îi scrie filozofului și profesorului Surendranath Dasgupta și îi cere să studieze cu el filozofia indiană. Concomitent îi scrie și maharajahului Manindra Chandra Nandi din Kassimbazar, un adevărat mecena, cu scopul de a-i solicita o bursă de studii, pe care o va și obține. După obținerea celor două răspunsuri afirmative din India Mircea Eliade începe demersurile pentru a pleca la studii în India, prilej cu care se lovește de o serie de obstacole. Dar în final obține viză pentru India, obține bani de la Unchiul Mitache și pornește la drum spre India la 22 noiembrie 1928.
1.3. Contactul cu India
După plecarea din România Mircea Eliade poposește, în trecere, în Egipt (unde stă 3 zile). Ajunge la Alexandria și de aici merge la Cairo unde vizitează Muzeul de Antichități și templul de sub Sfinx (unde datorită întrebărilor pe care le adresează ghidului este numit „Herr Direktor”). La 1 decembrie pleacă la Port Said și de aici se îmbarcă pe vapor traversând Marea Roșie și Oceanul Indian pentru a ajunge pe 12 decembrie în Ceylon (Sri Lanka). Odată ajuns în Ceylon este fascinat de acestă „perlă” a Orientului, de miresmele plantelor orientale, de orașul Colombo și de călătoriile cu ricșa.
În orașul Adyar îl va întâlni pe profesorul S. Dasgupta, venit aici pentru a consulta niște manuscrise tantrice. Primele impresii pe care le are despre profesorul Dasgupta sunt următoarele: „E un bărbat scund, căruia hainele europene și pieptănătura îi dau un aspect incert. Ochii îi lucesc vii în cearcănele lecturilor. E unul dintre puținii care pot înțelege orice text sanscrit”, tot Eliade ne informează că pentru a ajunge la această performanță, de a înțelege orice text sanscrit, i-au trebuit 25 de ani de studiu.
Din Ceylon pleacă la Congresul studențesc de la Poonomalee, în apropiere de orașul Madras. În ajunul Anului Nou 1929 ajunge la Calcutta și aici se instalează într-o pensiune anglo-indiană a familiei Perris pe Ripon Street. La puțin timp după sosirea lui Mircea Eliade la Calcutta profesorul Dasgupta îi recomandă un pandit din satul său natal pentru a-l ajuta să aprofundeze gramatica limbii sanscrite. Apoi este invitatul profesorului Ranado la Allahabad pentru a ține o conferință despre relațiile dintre filozofia occidentală și filozofia orientală. După aceea o cunoaște pe Stella Kramrisch, profesoară de istoriaile cu ricșa.
În orașul Adyar îl va întâlni pe profesorul S. Dasgupta, venit aici pentru a consulta niște manuscrise tantrice. Primele impresii pe care le are despre profesorul Dasgupta sunt următoarele: „E un bărbat scund, căruia hainele europene și pieptănătura îi dau un aspect incert. Ochii îi lucesc vii în cearcănele lecturilor. E unul dintre puținii care pot înțelege orice text sanscrit”, tot Eliade ne informează că pentru a ajunge la această performanță, de a înțelege orice text sanscrit, i-au trebuit 25 de ani de studiu.
Din Ceylon pleacă la Congresul studențesc de la Poonomalee, în apropiere de orașul Madras. În ajunul Anului Nou 1929 ajunge la Calcutta și aici se instalează într-o pensiune anglo-indiană a familiei Perris pe Ripon Street. La puțin timp după sosirea lui Mircea Eliade la Calcutta profesorul Dasgupta îi recomandă un pandit din satul său natal pentru a-l ajuta să aprofundeze gramatica limbii sanscrite. Apoi este invitatul profesorului Ranado la Allahabad pentru a ține o conferință despre relațiile dintre filozofia occidentală și filozofia orientală. După aceea o cunoaște pe Stella Kramrisch, profesoară de istoria artei la Universitatea din Calcutta.
În lunile martie-aprilie 1929 primind bursa pe cinci luni, bursă ce i se aprobase în țară, organizează o excursie prin India Centrală, ocazie cu care vizitează orașele: Allahabad, Varanasi, Delhi, Agra, Jaipur și Ajmir. În vara acestui an începe să scrie romanul Isabel și apele diavolului. În lunile mai-iunie, ale aceluiași an, călătorește în Munții Himalaya vizitând mânăstirile budiste. Datorită perseverenței și tenacității sale, Mircea Eliade își însușește cu repeziciune limba sanscrită și filozofia indiană, fiind cu adevărat apreciat de S. Dasgupta. Tânărul Eliade este apreciat pentru cunoștințele sale chiar și de mari personalități ale orientalisticii și istoriei religiilor precum: Buonaiuti, Pettazoni, Coomaraswamy, Angus sau Stcherbasky.
În iulie 1929 merge împreună cu Dasgupta și Maitreyi la Shantiniketan pentru a-l cunoaște pe RabindranthTagore. În scurt timp Eliade se îmbolnăvește, maharajahul Manindra Chandra moare, astfel că situația tânărului român în India devine incertă.
Pe 2 ianuarie 1930 la invitația profesorului S. Dasgupta Mircea Eliade se mută în casa acestuia, respectând astfel obiceiul indian ca învățăcelul să locuiască laolaltă cu învățătorul său. Aici Mircea Eliade studiază foarte mult gramatica limbii sanscrite, filozofia și limba bengali. Începe să poarte haine indiene (dhoti) și se contopește organic cu această națiune miraculoasă, adoptând modul de viață indian. Treptat Eliade se îndrăgostește de fiica cea mare a profesorului Dasgupta, Maitreyi (fapt inadmisibil în tradiția și cultura indiană). Descoperirea acestei relații de dragoste de către Dasgupta va atrage după sine cearta dintre Eliade și Dasgupta (18 septembrie). Din această experiență a lui Eliade se va naște romanul Maitreyi, publicat în 1933.
După o incursiune în Munții Himalaya Mircea Eliade se va reîntoarce la Calcutta în ianuarie 1931, plecase în munții pentru a uita cele întâmplate. Studiază la Imperial Library, este interesat de limba tibetanilor, de etnologia indiană și de cea sud-est asiatică. Nu după mult timp primește o scrisoare de la tatăl său prin care i se aduce la cunoștință că trebuie să revină în România pentru satisfacerea stagiului militar. Ajunge în țară pe 9/10 decembrie 1931.
Pregătirea lui Mircea Eliade în India a reprezentat o perioadă hotărâtoare în formarea sa spirituală și intelectuală, în India Mircea Eliade a observat unitatea dintre cultura aborigenă indiană și tradițiile populare românești. Revenit în țară entuziastul Eliade visase să creeze un institut de orientalistică. Dar orientalistica nu este decât „una dintre zecile de fațete ale personalității ilustrului nostru savant și scriitor”.
1.4. Mircea Eliade – profesor de istoria religiilor
După revenirea în țară și satisfacerea stagiului militar Mircea Eliade își susține teza de doctorat: Yoga. Psihologia meditației indiene și primește, din nou, calificativul „Magna cum laude”. Din noiembrie devine suplinitorul profesorului Nae Ionescu la Facultatea de Litere și Filozofie.
În ianuarie 1934 se căsătorește cu Nina Mareș. Acum apar romanele Întoarcerea din rai și Lumina ce se stinge (un roman de factură joyceană) și volumele de studii și eseuri Oceanografie, India și Alchimie asiatică.
Avea să întâmpine greutăți în domeniul profesional fiind suspendat din învățământ la 4 iunie 1937, ca mai apoi să fie repus în funcție. În ziua de 14 iulie 1938 este arestat și i se cere să semneze o declarație prin care să se desolidarizeze de mișcarea legionară dar refuză acest lucru susținând că nu a fost înregimentat niciodată în niciun partid politic. Prin urmare va fi trimis la lagărul de la Miercurea Ciuc unde va sta 3 luni, în perioada de detenție se îmbolnăvește de tuberculoză.
În tot acest timp i-au apărut lucrări precum: Șantier, Domnișoara Christina, Șarpele, Cosmologie și alchimie babiloniană, Nuntă în cer, Huliganii. Datorită simpatiilor sale de dreapta Mircea Eliade își atrage antipatia adversarilor comuniști și urmează apoi o campanie de presă împotriva sa.
Întrucât în 1936 apare în limba franceză tratatul de yoga al lui Mircea Eliade, scriitorul va deveni cunoscut în rândul orientaliștilor europeni și americani iar prestigiul său va crește odată cu apariția revistei Zalmoxis.
Între anii 1934-1940 este acuzat că ar fi antisemit, hitlerist și fascist de către presa de stânga. Treptat rămâne fără nicio sursă sigură de venit astfel că este numit la 1 aprilie 1940 secretar cultural pe lângă Legația Română din Londra. Mai târziu, la începutul anului 1941, este numit secretar de presă pe lângă Legația Română de la Lisabona (unde va sta 4 ani de zile). Acum scrie Jurnalul portughez, Românii – latinii Orientului, Salazar și revoluția din Portugalia, Comentarii la legenda Meșterului Manole, Insula lui Euthanasius etc.
În anul 1944 moare soția sa, Nina Eliade iar în septembrie 1945 pleacă la Paris unde va rămâne până în 1956. În această perioadă Mircea Eliade ține cursuri la École des Hautes Études (la invitația lui Georges Dumézil) și la Sorbona. Acum apar lucrările: Techniques du Yoga, Tratat de istoria religiilor, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Noaptea de Sânziene etc. La 9 ianuarie 1950 se căsătorește cu Christinel Cottesco.
În septembrie 1956, la cea de-a treia invitație a lui Joachim Wach (titularul catedrei de istoria religiilor de la Facultatea de Teologie a Universității din Chicago) Mircea Eliade pleacă pe „Pământul Făgăduinței”. În octombrie 1956 Mircea Eliade este „visiting professor” la Universitatea din Chicago.
Primul an este unul de acomodare, Mircea Eliade trebuie să predea într-o altă limbă străină, trebuie să se obișnuiască cu modul de viață al americanilor, cu pragmatismul studentului american, cu alte cuvinte să înceapă o nouă viață. Aici își va atrage prietenia specialistului în istoria religiilor Joseph Kitagawa și pe cea a pastorului negru Ch. Long și treptat se va integra în sistemul de învățământ american, cursul său de yoga atrăgând numeroși studenți.
În martie 1957 acceptase postul de profesor de istoria religiilor la Chicago. Participă în 1958 la Congresul internațional de istoria religiilor de la Tokyo iar în 1960 la cel de la Marburg.
Mircea Eliade își va petrece ultimii 30 de ani, apogeul carierei sale, în America, iar vacanțele le va petrece în Europa. În această perioadă Eliade fondează împreună cu E. Junger revista Antaios (1959) și împreună cu J. Kitagawa și Ch. Long revista History of Religions (1961).
Cursurile și seminariile i-au adus numeroase satisfacții lui Mircea Eliade, acesta în cadrul seminariilor încuraja discuțiile în contradictoriu, aprecia originalitatea, eseistica și acribia studiului filozofic pe text. În perioada sa de ședere în America Eliade a publicat numeroase cărți și studii : The History of Religions. Essays in Methodology, Patanjali et le Yoga, Mephistopheles et l’androgyne, Aspects du mythe, Nuvele, volumul de memorii Amintiri I (Mansarda), From Primitives to Zen. A Sourcebook of History of Religion, Temoignages sur Brâncuși, Pe strada Mântuleasa, De Zalmoxis a Genghis-Khan, În curte la Dionis, Istoria credințelor și ideilor religioase, Încercarea labirintului etc.
Între anii 1966 și 1976 Mircea Eliade este numit doctor honoris causa la Universitățile: Yale, La Plata, Loyola, Lancaster, Sorbona, la Ripon College, Boston College, La Salle College și Oberlin College. În 1985 devine doctor honoris causa al Universității din Washington iar Universitatea din Chicago înființează o catedră de istoria religiilor cu numele său.
După o viață plină de activitate depusă pe altarul științei și literaturii, activitate care uneori a fost subestimată sau „călcată în picioare” de compatrioți și alteori apreciată la adevărata ei valoare (din păcate mai ales de către străini), Mircea Eliade moare la 22 aprilie 1986 la Chicago unde a fost incinerat.
II. Scrierile indiene
2.1. Conexiuni indo-europene
2.1.1. India și Europa
Relațiile culturale ale Europei cu India au debutat încă din perioada Antichității, dar s-au intensificat cu adevărat abia odată cu perioada Marilor descoperiri geografice, când în 1498 Vasco Da Gama descoperă o nouă rută, maritimă, către India pe la Sud de Africa ajungând în Calicut. Mai târziu, în 1510, tot portughezii sunt cei care ajung în Goa, oraș pe coasta vestică a Indiei.
Englezii călătoresc pentru prima dată în Indiile de Est în 1591 și stabilesc relații comerciale cu India în 1594. Treptat englezii pătrund tot mai adânc în India subjugând-o. Lunga ședere a englezilor în India a determinat schimburi culturale de tot soiul între cele două civilizații. Dar nu numai englezii și portughezii au avut contact cu subcontinentul indian, ci și olandezii. În acest fel europenii au ajuns să cunoască și să înțeleagă cultura, tradițiile și instituțiile indiene.
Totodată au fost descoperite minunatele capodopere ale literaturii indiene. În 1789 Sir W. Jones traduce în engleză drama Śakuntalā a poetului indian Kālidāsa. Această operă a fost foarte mult apreciată de Goethe și de Herder. Intelectualii romantici europeni devin din ce în ce mai preocupați de literatura sanscrită. Mai apoi se vor face studii asupra limbii sanscrite pentru a exploata în domeniul administrativ legile redactate în sanscrită.
În acest mod încep să fie puse bazele unui amplu schimb cultural de durată între India și Europa.
În 1785 Charles Wilkins traduce în limba engleză Bhagavad-gītā („Cântecul Domnului” dialogul dintre Krishna și Arjuna din Mahabharata) cu titlul The Song of the Adorable One și tot Ch. Wilkins va traduce în 1787 o culegere de fabule sanscrite numită Hitopadeśa. Aceste lucrări au stârnit interesul europenilor pentru vasta literatură a Vedelor. Sir William Jones, poet și savant englez, a scris poezii chiar și în limba sanscrită, datorită faptului că își însușise gramatica limbii sanscrite a putut traduce și drama Śakuntalā. Tot Sir W. Jones este cel care a susținut că limba sanscrită este mai desăvârșită decât elina și mai bogată decât latina.
În această perioadă se fac primii pași în studierea originilor comune ale civilizațiilor și limbilor indo-europene.
Poeziile lui Sir W. Jones au constituit o sursă de inspirație pentru poeți romantici precum Shelley sau Tennyson. De asemenea în operele unor scriitori ca Wordsworth, Blake, Southey sau De Quincey există ecouri ale gândirii indiene. Georg Forster traduce în 1791 Śakuntalā din limba engleză în limba germană. Prin această traducere Herder și Goethe ajung să cunoască una dintre marile opere ale spiritului indian, Goethe afirmând că Śakuntalā a fost cartea vieții sale.
O altă operă sanscrită care marchează destinul literar al unor mari scriitori europeni este Gitagovinda („Cântecul Păstorului”, govinda=păstor fiind un alt nume al lui Krishna).
Literatura antică a Indiei a impulsionat romantismul german, Vedele l-au determinat pe Herder să susțină că poezia a constituit primul limbaj al omenirii și că leagănul copilăriei umane este situat în India.
Filozofi precum Schopenhauer, Nietzsche sau Hartmann au fost adepții filozofiei indiene și gândirii de tip upanișadic. Astfel că Europa datorează foarte mult pe plan cultural Indiei și civilizației sale multimilenare.
2.1.2. India și poporul român
Popoarele român și indian au în comun anumite caracteristici, poate chiar mai multe decât ne-am fi așteptat. O analiză a celor două culturi, atât de îndepărtate spațial, scoate la iveală numeroase paralele și contacte (indirecte în majoritatea cazurilor) între acestea. Din perspectivă diacronică poporul geto-dac (de origine tracică) și poporul indian (prin componenta sa ariană) provin din marea familie a popoarelor indo-europene, astfel că fondul spiritual al acestora prezintă similitudini (spre exemplu ambele popoare au credința în nemurirea sufletului). Peste aceste similitudini s-au plasat contactele indirecte de-a lungul veacurilor dintre poporul român și cel indian, în acest fel sporind apropierea culturală dintre ele.
Încă din perioada Imperiului Roman au existat legături diplomatice și comerciale între India și sudul Europei, de asemenea Alexandria și mai apoi Bagdadul au reprezentat puncte de întâlnire între învățații indieni, romani și greci (fiecare întâlnire fiind prilej de schimburi culturale).
Culturile islamice, arabă și mai ales turcă, au constituit puntea de legătură dintre spațiul mioritic și cel indic. O serie de mituri de provenință indiană au intrat în folclorul arabilor sau turcilor și prin intermediul acestora au fost cunoscute și de poporul român cu foarte mult timp în urmă. Un exemplu în acest sens îl constituie cărțile populare: Alexandria (o lucrare privind viața indiană de pe vremea lui Alexandru Macedon, un fragment al acesteia este integrat în Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie), romanul hagiografic Varlaam și Ioasaf (o poveste modificată a vieții lui Buddha, repovestită de un creștin), Sindipa (povestirile indianului Siddhapati) și Pañchatantra. Aceste opere au influențat creații literare românești precum: Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Fata moșneagului cea cuminte, Cei trei frați gheboși sau trei bărbați și o muiere, Istoria ieroglifică (au fost evidențiate o serie de similitudini între opera lui D. Cantemir și Pañchatantra). De asemenea există o serie de trăsături comune între basme, bocete sau snoave românești și mituri indiene.
Profesoara indiană Amita Bhose a atras atenția asupra unor simboluri brâncușiene de inspirație tradițională (coloana fără de sfârșit sau oul) care se regăsesc și în cultura și tradiția indiană semnificând tendința sufletului omenesc spre infinit și geneza.
Lucian Blaga afirma că: „ prin asimilare totală motivele de proveniență indică au intrat în însăși ființa noastră, de unde ele nu mai pot fi smulse decât distrugând țesuturi vitale”.
2.1.3. Eminescu și Eliade – mesageri ai Indiei în România
Mihai Eminescu și Mircea Eliade constituie două figuri emblematice ale poporului și culturii române. O asemănare ce îi apropie pe cei doi iluștri români este pasiunea lor pentru cultura și filozofia indiană, astfel că ei au devenit adevărați mesageri, propovăduitori ai culturii și gândirii indiene în patria lor.
M. Eminescu a luat contact cu India și civilizația ei de la distanță, neajungând niciodată fizic în India. Prima dată acest contact s-a conturat încă din copilărie prin intermediul cărților din biblioteca tatălui său și din biblioteca profesorului Aron Pumnul. Mai târziu, între anii 1869-1872, fiind student la Viena, Mihai Eminescu pătrunde mai adânc în tainele culturii indiene, aici el citește prima dată Śakuntalā, Rāmāyaṇa și Mahābhārata și asistă la cursuri legate de diverse aspecte ale universului indic: limbă sanscrită, literatură indiană sau filozofie indiană.
Operele lui Schopenhauer, Kant sau ale altor romantici europeni au constituit o cale de acces în plus spre buddhism, metafizică sau filozofia indiană a Upanișadelor. Tot în Viena poetul studiază și limba sanscrită, mai târziu traducând o parte din Gramatica sanscrită a lui F. Bopp. Mircea Eliade îl considera pe Mihai Eminescu „cel mai cultivat poet al secolului, singurul care poate fi alăturat lui Goethe”.
Mihai Eminescu are meritul de a fi introdus în literatura română, prin scrierile sale, mituri și simboluri indiene. Una dintre temele de inspirație vedică ale lui Eminescu este tema genezei Universului (preluată din Ṛg-veda) sau mitul cosmogonic ilustrat inefabil în Scrisoarea I:
„Dar de-odat-un punct se mișcă…cel dintâi și singur…Iată-l / Cum din chaos face mumă iară el devine Tatăl”.
Ideea de transmigrație a sufletelor este specific indiană (saṃsāra) și o întâlnim și în opera eminesciană, fiind expusă pe îndelete în Avatarii faraonului Tla, iar șirul conceptelor indiene din opera lui M. Eminescu poate continua foarte mult. Amita Bhose afirma despre Eminescu: „Mihai Eminescu este singurul poet european care a făcut India nemuritoare în țara sa”.
Mircea Eliade a fost succesorul lui Eminescu în ceea ce privește preocupările pentru cultura și civilizația Indiei. Ca și Eminescu, Eliade a luat contact cu India mai întâi prin lectură dar spre deosebire de cel dintâi a și ajuns pe meleaguri indiene. Ajungând în India Eliade are oportunitatea de a studia misterele Indiei la fața locului, obținând o bursă de studii din partea maharajahului Manindra Chandra Nandi.
Prin studiile și romanele sale exotice Mircea Eliade aduce la cunoștință poporului român numeroase aspecte ale culturii indiene care până atunci fuseseră fie prea puțin, fie deloc cunoscute de români.
Eliade a studiat yoga (Patanjali et le Yoga, Tehnici yoga etc.), limba sanscrită, limba bengali, miturile și credințele Indiei și ale Orientului (India, Alchimie asiatică, From Primitives to Zen etc.) întregind prin operele sale viziunea românului despre legendara Indie. De asemenea Mircea Eliade a creat o punte de legătură între România și India în plan cultural.
2.1.4. Sergiu Al-George – medic și indianist
Sergiu Al-George reprezintă un nume de referință pentru studiul indianisticii în România. Născut în 1923 Sergiu Al-George a fost un medic ce a îmbrățișat studiul indianisticii încă din tinerețe. Primul său articol poartă titlul: Mitul atmanului și geneza absolutului în gândirea indiană și a fost publicat în 1947. În prezent Institutul de Studii Orientale poartă numele său.
Sergiu Al-George și-a însușit numeroasele cunoștințe în domeniul orientalisticii „fără ajutorul profesorilor și fără cursuri”. A învățat limba sanscrită singur, a lucrat direct pe texte. Atracția pentru India și civilizația indiană a apărut citind operele lui Mircea Eliade. Inițierea în studiul limbii sanscrite a realizat-o alături de P. Iordănescu, elev al clasicistului C.D. Georgian (fost coleg cu Eminescu la Viena și Berlin).
În cariera medicală Sergiu și-a ales domeniul ORL, a fost recunoscut la nivel european, a realizat primul stroboscop mecanic românesc și a scris un Tratat de laringologie – apărut la Editura Medicală în 1958.
În domeniul orientalisticii s-a ocupat de studierea limbilor sanscrită și tibetană. Perioada de intensă acumulare de informații în domeniul filosofiei și indianisticii o constituie cea dintre 1950-1958. În Revista pariziană Arts Asiatiques publică articolul Phurna ghata și simbolismul vasului în India și în același an (1957) publică articolul Indriya și sacrificiul pranelor în revista Institutului de Studii Orientale din Berlin.
Încă din 1958 cunoaște personalități marcante ale orientalisticii mondiale: prof. Aram Frankian și prof. Raghu Vira (directorul Academiei Internaționale de Cultură din India). În decembrie 1958 este arestat în procesul lui Constantin Noica și este condamnat la 7 ani de detenție (din care a efectuat 5 ani și 5 luni). Apoi a colaborat la Asociația de Studii Orientale, mai apoi timp de trei ani (1971-1974) a ținut un curs regulat ca lector extern la Catedra de limbi orientale București. În cadrul cursului a abordat subiecte precum: semioza, lingvistica sanscrită și tibetană, probleme de medicină, logică, comparatistică indiană, probleme de filozofie, de filozofie a limbajului cu referiri la Gramatica lui Pāṇini.
Într-o Istoriografie a lingviștilor apărută la editura pariziană Mont, Sergiu Al-George apare alături de cele mai importante nume de indianiști din întreaga lume. În decursul a zece ani (1971-1981) a publicat trei volume care i-au adus recunoașterea ca nume de referință în indianistică: Filosofie indiană în texte (Ed. Științifică, 1971), Limbă și gândire în cultura indiană (Ed. Științifică, 1976) și Arhaic și universal în cultura românească. Brâncuși, Eliade, Blaga, Eminescu (Ed. Eminescu, 1981). Tot Sergiu Al-George este cel care a tradus Bhagavad-gītā în limba română.
Sergiu Al-George a corespondat cu Mircea Eliade, iar primul exemplar al lucrării Arhaic și universal i l-a trimis urgent lui Eliade. Reîntors de la Congresul de Studii Sanscrite de la Benares (1981) s-a interesat mai întâi dacă a primit un răspuns de la Mircea Eliade, aflând că nu primise răspunsul mult așteptat a replicat: „Îmi pare foarte rău, am scris această carte numai pentru el.”
În seara de 10 noiembrie 1981 Sergiu Al-George a trecut în neființă.
Pentru Sergiu Al-George Pāṇini a reprezentat mai mult decât o preocupare științifică. După cum spune Amita Bhose: „Profesorii indieni veniți prin acordul cultural, de pildă, P. Vidyasagar Dayal, I.N. Chaudhuri, Usha Chaudhuri și Surendranath Bhaj Singh, au găsit un adevărat prieten în Sergiu Al-George. Au găsit o mică Indie în casa lui.” În conferințele pe care le-a susținut în unele universități din India vorbea cu însuflețire, a vizitat India de două ori și a rămas cu o amintire plăcută. Tot în India a întâlnit-o și pe Maitreyi Devi, eroina romanului Maitreyi al lui Mircea Eliade, și i-a povestit despre romanul pe care Eliade îl scrisese despre ea.
Mircea Eliade a afirmat despre Sergiu Al-George: „A fost, fără îndoială, cel mai înzestrat și cel mai creator indianist român.”
2.1.5 Amita Bhose – indianca îndrăgostită de poezia lui Eminescu și de România
Dacă până acum am vorbit numai despre mari români care au fost atrași de India și de universul acesteia, a venit vremea să aducem în prim-plan și o indiancă (bengaleză) care s-a îndrăgostit de opera lui Mihai Eminescu și de România, care a trăit o bună perioadă de timp pe plaiuri mioritice. Este vorba despre Amita Bhose.
Amita Bhose s-a născut pe 9 februarie 1933 la Calcutta fiind fiica lui Sudhir Kumar Bhose (avocat al Înaltei Curți de Justiție din Calcutta) și a Pratimei Bhose. În 1953 a absolvit Facultatea de Chimie, Fizică și Matematică a Universității din Calcutta, iar în anul următor se căsătorește cu inginerul geolog Dipak Kumar Ray. Amita Bhose ajunge pentru întâia oară în România în 1959 când își urmează soțul venit la specializare în geologia petrolului. Dornică să cunoască în profunzime limba și cultura română se înscrie la un curs de limba și literatura română.
Acum ia contact pentru prima dată cu poezia lui Eminescu de care se și atașează sufletește. Reîntoarsă în India va publica o serie de articole despre cultura română, dar și despre India. În 1965 absolvă Facultatea de Limba Bengali – Limba Engleză la Universitatea din Calcutta. Vizitează din nou România în 1967 la invitația Institutului Român pentru Relații cu Străinătatea, iar în anul următor divorțează de soțul său.
A tradus în India o serie de opere ale unor scriitori români, printre care: Eminescu – Kavita (Poezii), Mutir Kutire (Bordeienii) de M. Sadoveanu, o adaptare după comedia O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, Chutir Khela (Jocul de-a vacanța) de M. Sebastian, Iona de M. Sorescu etc.
După decesul tatălui său Amita Bhose se întoarce în România (1972) pentru a căuta „un ungher de afecțiune în mijlocul poporului român”. În România va ține un curs facultativ de limba și literatura bengali la Universitatea din București, Catedra de limbi orientale (aici a predat doar în limba română). În 1975 susține teza de doctorat cu titlul Influența indiană asupra gândirii lui Eminescu, cu această ocazie a evidențiat o serie de interferențe culturale indo-române. Amita Bhose a pătruns toate ungherele culturii, limbii și literaturii române și a creat o punte de legătură între India și România.
În cadrul Universității din București a ținut cursuri de limba sanscrită (un adevărat succes, cursul fiind frecventat de un număr foarte mare de studenți chiar și de la alte facultăți), de civilizație indiană ca lector suplinitor, iar în anul universitar 1978-1979 a ținut un curs de cultură comparată indo-română la Catedra de literatură universală și comparată din cadrul Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București. Amita Bhose a tradus în limba română proverbe și cugetări sanscrite, bengaleze, a tradus basme bengaleze (Povestea prințului Sobur), a tradus unele din operele lui R. Tagore (Soarele din prima zi; Dragostea încurcă, dragostea descurcă; Scrisori rupte etc.), a susținut numeroase conferințe pe teme culturale, de limbă și literatură română sau indiană, a participat la emisiuni de radio și televiziune. A cunoscut și a colaborat cu intelectuali români precum: Zoe Dumitrescu – Bușulenga (conducătorul ei de doctorat), Sergiu Al-George (prin intermediul ei Sergiu a cunoscut-o pe Maitreyi Devi), Șerban Cioculescu, Constantin Ciopraga, Alexandru Piru etc.
Cu toate că a avut parte și de numeroase neplăceri în România, Amita Bhose nu a încetat să iubească această țară și acest popor până în clipa cea din urmă, stingându-se din viață în dimineața zilei de 24 octombrie 1992, iar trecerea sa în neființă a fost plânsă de studenții cărora le fusese un mentor spiritual și un prieten adevărat și de cunoscuți.
2.2. Isabel și apele diavolului
Sub denumirea de scrieri indiene am reunit opere literare ale lui Eliade care au o legătură profundă cu India și implicit cu perioada șederii sale în India, opere din faza indică identificată de Eugen Simion și a căror acțiune se desfășoară în India.
Romanul Isabel și apele diavolului apărut în 1930 își are originea în anul anterior (fiind scris între aprilie și august 1929 în India), iar apariția sa se datorează îndepărtării spațiale a lui M. Eliade de patrie, se datorează unui sentiment de înstrăinare față de limba și cultura română, față de pământul românesc.
Isabel și apele diavolului prezintă o serie de similitudini cu operele unor scriitori precum: Andre Gide, G. Papini, S. Kierkegaard, A. Huxley, este considerat de George Călinescu o întruchipare a „gidismului” în literatura română și se înscrie în axa stilistică realistă a prozei lui Eliade. Dedicația din debutul romanului: „Fratelui Mihail și oarbei Lalu, cerșetoare în Babu Street, (le) dedic această carte” îi va părea mai târziu lui Mircea Eliade umflată, pretențioasă, după cum mărturisește scriitorul în Memorii. Se poate observa astfel că autorul este un scriitor foarte atent la propria-i scriitură, un calofil.
Naratorul din Isabel și apele diavolului este un alter-ego al scriitorului, expunerea este autodiegetică, evocarea sau rememorarea evenimentelor fiind realizată la persoana I, romanul căpătând în acest fel aspectul unei confesiuni. Prin cronotop este evidențiat caracterul exotic al romanului, timpul și spațiul în care se desfășoară acțiunea sunt destul de vaste, evenimentele evocate se petrec în timpul călătoriei personajului principal de la Port Said până în India și apoi în India pe parcursul câtorva ani. Eroul-narator este un doctor în devenire, o ființă aflată în proces de cristalizare, de metamorfozare: „Senzația nouă și fericită, sunt un doctor, nu mai sunt eu, cu nume și prenume, ci sunt doctor..” iar originea sa este românească, provenind „din răzeși”.
În structura romanului se pot decela două planuri: unul verosimil care surprinde viața unui personaj, a unui doctor, ce locuiește în pensiunea familiei Axon din Calcutta (după cum și autorul a trăit în aceleași condiții) și un al doilea plan, un plan al romanului în oglindă sau abîmee.
În descrierea personajelor autorul recurge atât la prosopografie, cât și la ethopee, conturându-le în acest fel atât fizic, cât și moral, cum este și cazul profesoarei de istoria artei: „ Fraulein Roth nu e frumoasă.Cred că are ochii negri…”, „Vieneză îngâmfată..”, „..o cerebrală păstrând prejudecăți stupide..”. Isabel (cea de-a doua Isabel) este un amestec de orientalism și personaj de roman comercial. Bovarismul, patologia lecturii, în cazul lui Isabel este o consecință a romanelor ieftine pe care le citește și a filmelor pe care le vizionează. Fratele Isabelei, Tom, reprezintă imaginea unui efeb din Grecia antică, iar antrenamentele doctorului cu Tom par a fi luptele unor efebi în palestra. Luciditatea naratorului este covârșitoare, devenind uneori dureroasă: „sunt, oarecum, sadic. Îmi port lanțurile cu mine. O icoană, câteva fotografii, un vechi registru inchizitorial. Fiecare pagină mă durea scriind-o.”, „Luciditatea mea deschide mii de ochi noi..”.
În cadrul romanului Isabel și apele diavolului există o serie de influențe culturale de factură indiană, dar și de origine românească. Spre a evidenția aceste influențe voi expune câteva aspecte de cultură sau gândire indiană și aspecte provenite din spațiul românesc.
Încă din primul capitol naratorul dovedește o bună cunoaștere a mitologiei și filozofiei indiene afirmând: „Victoria e a celui care rămâne indiferent, nepăsător de bucurie sau durere, nepăsător de fruct”. Aceeași concepție asupra actului (karman) o întâlnim și în Bhagavad-gītā, unde Kṛṣṇa îi spune lui Arjuna că trebuie să fie obiectiv în tot ceea ce săvârșește, nu trebuie să se implice sufletește în nicio acțiune întrucât „faptele nu aparțin conștiinței absolute, ci trupului”.
Am putea decela și o reminiscență a credinței în metempsihoză (credință specifică religiei hindu și în general popoarelor indoeuropene) în cuvintele naratorului: „…gândurile poartă, încă, amintirea unei noi dimensiuni în care s-au desfășurat ieri sau acum o sută de ani…” (pare a fi un déjà-vu). Tradiția indiană consideră că moartea este doar a trupului, iar sufletul se reîncarnează în alt trup în funcție de faptele săvârșite în existența anterioară. Dacă faptele săvârșite sunt bune atunci sufletul se va reîncarna în trupul unui copil dintr-o castă superioară, dar dacă faptele sunt negative sufletul se va reîncarna în trupul unui copil dintr-o castă inferioară sau chiar în trupul unui animal. Cu alte cuvinte sufletul se află într-o stare de determinism, fluxul renașterilor (saṃsāra) fiind condiționat de act (karman). În religia creștină de asemenea după moartea trupului „repartizarea” sufletului în Rai sau Iad este determinată de faptele săvârșite în timpul vieții pământești.
În capitolul IX sunt amintite numele a două divinități hinduse: Shiva și Durga. Shiva este o zeitate cu caracter dual, de creator și distrugător universal, fiind unul din componenții triadei indiene principale (Trimurti). Durga, cu varianta sa întunecată – Kali (kala=negru), este de asemeni o divinitate cu două ipostaze: una pașnică, de mamă, formă a zeității feminine supreme (Devi), uneori fiind considerată un avatar al zeițelor Sarasvati sau Lakshmi, și o a doua ipostază, războinică (devoratoare de demoni). Dualitatea acestor două divinități din panteonul hindus ne duce cu gândul la dualitatea existenței: viață-moarte/ bine-rău, astfel existența este un ciclu infinit.
Pe de altă parte originea română a autorului atrage după sine o serie de idei și credințe specifice poporului român. Încă de la începutul romanului titlul primului capitol face trimitere la spațiul mioritic, un tărâm de basm unde omul a visat necontenit la „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, titlul acestui prim capitol fiind Tinerețe fără bătrânețe (jumătate din titlul bine cunoscutului basm românesc Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte) urmând ca ultimul capitol să primească drept titlu cealălaltă jumătate a titlului basmului amintit. Această aspirație specific umană către tinerețe și viață veșnică a reprezentat probabil un motiv de meditație pentru orice om de oriunde și de oricând. Așa că mai mult ca sigur și Mircea Eliade a căzut pradă acestui gând. Opoziția bine-rău este foarte des întâlnită atât în cultura indiană cât și în cea română și traversează ca un filon acest roman. Titlul capitolului VI: Parabola fiului rătăcitor este un nexus cu Biblia, un intertext creștin preluat de autor din religia creștină și aplicat situației lui Tom, fratele Isabelei.
Romanul Isabel și apele diavolului reprezintă primul roman publicat în volum de Mircea Eliade, un roman ce aduce noi informații publicului român despre India, pe de o parte, iar pe de altă parte ilustrează contactul nemijlocit al europeanului, al românului, cu India, prilej de ample introspecții.
2.3. Maitreyi
Romanul Maitreyi a fost conceput pe baza experiențelor trăite în India de către autor, în casa profesorului S. Dasgupta, și a fost publicat la Editura Națională în 1933. Maitreyi apare ca o prelungire a romanului Isabel și apele diavolului continuând cu aceeași atmosferă și aceeași tehnică epică.
Ion Pop afirmă despre acest roman că este „un caz aproape unic în istoria literară mondială” întrucât a determinat apariția unui roman-răspuns din partea eroinei (Maitreyi Devi) și astfel au fost ilustrate aceleași evenimente din perspectiva fiecărui protagonist, romanul scris de Maitreyi a fost intitulat Na hanyate (Dragostea nu moare).
Titlul romanului (Maitreyi) reprezintă numele eroinei, Maitreyi, fiica profesorului Dasgupta, Maitreya este și numele lui Buddha eshatologic, cel ce urmează să vină în lume.
În structura romanului există trei niveluri ale scriiturii (totodată niveluri temporale): un nivel al jurnalului intim în care autorul își notează trăirile și evenimentele cotidiene, un nivel al însemnărilor ulterioare, însemnări ce completează primele impresii și un ultim nivel al confesiunilor naratorului după ce experiența s-a finalizat, iar narațiunea se scrie.
Ca și în Isabel și apele diavolului cronotopul este același, unul exotic, evenimentele petrecându-se pe teritoriul Indiei. Mircea Eliade rememorează experiența sa din casa familiei Dasgupta păstrând neschimbate doar numele Maitreyiei, al lui Khokha și numele de alint al surorii mai mici a lui Maitreyi – Chabu (numele ei real fiind Chitrita, nume care în limba bengali înseamnă peisaj, pictură sau personaj), modificându-le pe al său, pe al profesorului Dasgupta și ale altor personaje.
Acțiunea romanului poate fi redată în linii mari prin povestea unui tânăr inginer european, Allan, venit în India pentru a lucra, care în urma unei boli este invitat să locuiască în casa superiorului său inginerul Sen. Aici Allan o cunoaște pe fiica cea mare a inginerului Sen, Maitreyi, și se îndrăgostește de ea. Mai apoi și tânăra bengaleză se îndrăgostește de Allan. Iubirea celor doi este deconspirată involuntar de Chabu, sora mai mică a Maitreyiei, și acest fapt declanșează ruptura dintre Allan și familia Sen, Allan fiind izgonit din casa Sen. Tribulațiile celor doi îndrăgostiți sunt impresionante, acțiunea Maitreyiei de a se da unui comerciant este disperată, de aici rezultând sinceritatea sentimentelor tinerei bengaleze.
Imposibilitatea împlinirii iubirii dintre Allan și Maitreyi se datorează diferențelor de cultură, religie dintre ei și obiceiurilor bengaleze refractare la căsătorii cu persoane de altă rasă, indienii nu aprobă nici căsătoriile între persoane din caste diferite sau cu cei din afara castelor (paria).
Dacă la început Allan nu este deloc atras de Maitreyi, pe parcursul șederii sale în casa Sen se îndrăgostește de aceasta. Petrec foarte mult timp împreună în bibliotecă (Allan are impresia că părinții fetei încurajează relația lor), studiază împreună limba sanscrită, limba bengali și limba franceză. Povestea de dragoste dintre Allan și Maitreyi poate fi privită ca un contact dintre civilizația europeană și civilizația indiană, un contact nemijlocit. De asemenea povestea lor poate fi o variantă modernă a poveștii dintre regele Nala și prințesa Damayanti din Mahabharata, cuplu ce trece prin numeroase peripeții.
Se poate observa că dragostea orientalilor este mai ales una spirituală, mai înălțătoare decât cea a occidentalilor, dragostea acestora fiind preponderent fizică (dacă pentru occidentali primează trupul într-o relație de iubire, pentru orientali primează sentimentul de dragoste în sine). Gesturile îndrăgostiților indieni (atingerea picioarelor, a pulpelor sau chiar dezvăluirea mâinii) sunt încărcate de profunde semnificații, reliefând o dată în plus firea sentimentală a omului din Orient. Jurământul de logodnă al Maitreyiei în fața naturii este unul cosmic, un adevărat poem: „Mă leg pe tine pământule…”. Dragostea pentru pomi este privită ca o ciudățenie de un european, ea își are probabil originea în panteism, o iubire înălțată la nivelul regnurilor. O altă fațetă a iubirii în acest roman este iubirea sinceră, curată pentru guru, o iubire diferită de cea dintre doi îndrăgostiți care totuși provoacă gelozia lui Allan pe bătrânul Tagore, dovedind o oarecare incapacitate a europeanului de a înțelege sufletul indian (un suflet proteic și complex).
Apare în structura romanului și bine-cunoscuta temă a incompatibilității dintre sentimente și datorie. Sentimentele de dragoste ale Maitreyiei sunt foarte intense, dar datoria impusă de structura socială, de castă și cea față de părinți trebuie să fie și mai intensă, conform tradiției indiene. Datorită imprudenței lui Chabu dragostea dintre Allan și Maitreyi este descoperită și cuplul este separat, sunt interzise orice fel de contacte între cei doi iubiți. Allan încearcă să uite această poveste retrăgându-se în munți, având o nouă experiență, cu Jenia Isaac, dar nu reușește să o uite pe Maitreyi. La rândul ei, Maitreyi se dă unui comerciant de fructe în speranța că va fi considerată o paria și atunci își va putea împlini iubirea, lucru ce nu se întâmplă. Adesea apare în romanul Maitreyi, ca și în alte opere ale lui Eliade, noțiunea de castă, societatea indiană este ierahizată într-un sistem de patru caste: brāhmaṇa (casta preoților), kṣhatrya (casta războinicilor), vaishya (casta negustorilor și meșteșugarilor) și śūdra (casta inferioară). Această ierarhizare socială a atras după sine numeroase inegalități între caste și anumite interdicții legate de castă.
În ceea ce privește căsătoria tradițională la indieni, mirii sunt promiși încă din copilărie pe baza unor înțelegeri între familii, alteori, când decizia de a se căsători este luată prea târziu, se întâmplă ca mirii să se vadă abia în noaptea nunții. Așa s-a întâmplat în realitate și cu protagonista lui Eliade, Maitreyi, care după experiența avută cu scriitorul român, a acceptat să se mărite cu un bărbat ales de familie și a refuzat să-l vadă până în noaptea nunții. Ca o ironie a sorții soțul real al Maitreyiei avea numele de familie „Sen”, nume pe care Eliade îl dăduse în roman familiei profesorului Dasgupta.
2.4. Șantier
Șantier a apărut în mai 1935 la Editura Cugetarea. Acest volum constituie doar o parte a jurnalului intim al autorului din perioada indiană (1928-1931) cu unele adăugiri făcute în 1935.
Subtitlul acestei lucrări este roman indirect, autorul pledând în prefață pro domo. Scrierile anterioare deja valorificaseră anumite fapte, întâmplări sau experiențe preluate din jurnalul scriitorului. Dacă în India elementul esențial îl reprezintă „lumea din afară”, în Șantier Eliade redă mai ales trăiri interioare, având caracterul unui roman autobiografic (naratorul este Mircea Eliade și tot despre el se vorbește în lucrare). Anumite experiențe din Șantier sunt regăsite și în Isabel și apele diavolului și în Maitreyi: locuința personajului principal este aceeași (o pensiune din Ripon Street), Stella Kramrisch este domnișoara Roth din Isabel și apele diavolului. Pe lângă elementul autobiografic o altă dominantă a volumului Șantier o reprezintă confesiunea romanescă, având caracteristici ale romanului de inițiere, ale romanului de formație, ale romanului de idei sau ale romanului de atmosferă.
Subiectul este unul deja cunoscut: un tânăr european ajunge în India unde întâlnește o cultură diferită, se instalează în pensiunea doamnei P. și are parte de noi experiențe (de la cele erotice la metafizica indiană). Apar noi personaje: Hellen și Isis, fiicele doamnei P., adolescente concupiscente și misterioase ce se îndrăgostesc de locatarii pensiunii, chiar și de tânărul european. Hellen fuge de acasă, iar Isis traversează o criză erotică intensă. Lumea pe care o înfățișează Eliade aici este o lume marcată de o senzualitate explozivă. O altă trăsătură a romanului este aceea că senzualitatea evoluează concomitent cu o cunoaștere totală.
Apare în structura romanului și profesorul Dasgupta (D.) care îl inițiază pe narator în tainele Indiei: în filozofia și cultura acestei țări. Eliade abordează din nou subiecte precum studiul limbii sanscrite, al filozofiei indiene sau vizitele la ashram. Naratorul-autor dorește să cunoască totul în mod direct: stări extreme, o demență a pasiunii, trăirea demonică „susținută de concepte, de raționamente”. În același timp tânărul Eliade este atras de contraste și de excese. Se întrezărește profilul unui roman erotic ce dublează sau completează romanele Isabel și apele diavolului și Maitreyi. După cum spune Eugen Simion: „proza subiectivă românească nu cunoscuse, până la Eliade, o experiență atât de provocatoare. O experiență mărturisită, scrisă fără obișnuitele inhibiții, la persoana I singular”.
Studiul filologiei indiene este o îndeletnicire de bază a lui Eliade în perioada șederii sale în India: „colosale imnuri închinate filologiei”, „câtă tinerețe consumată cu cartea întâi din Hitopadesa” (Hitopadesa – culegere sanscrită de fabule).
Autorul prezintă o sărbătoare brahmană și observă că „oamenii se distrează excelent fără vin” și că „poate mânca destul de decent cu degetele”. Aici Eliade surprinde două aspecte importante ale societății indiene, și anume că mare parte din indieni nu consumă alcool (fiindcă nici clima nu prea le permite) și că la masă indienii mănâncă cu degetele fără a se folosi de linguri sau furculițe. În tradiția indiană mâncarea este servită pe frunze mari de plante, spălate în prealabil, și se consumă cu degetele (fiecare indian spălându-se înainte de masă de șapte ori pe mâini). Scriitorul român surprinde în Șantier o altă tradiție indiană, aceea de a mesteca frunze de betel, frunze ce dau o culoare roșiatică gurii și dinților, astfel colorați dinții sunt considerați foarte frumoși.
Mai apoi este redat ceremonialul arderii pe rug a trupului neînsuflețit al mamei profesorului Dasgupta. Indienii practică incinerarea morților și nu înhumarea acestora, asemeni dacilor. Sunt prezentate semnele desenate frunte ale hindușilor făcute în culori vegetale, în funcție de anumite semne desenate pe frunte se poate stabili apartenența unui indian la o anumită sectă, iar punctul rotund dintre sprâncene reprezintă cel de-al treilea ochi, al lui Shiva.
Mircea Eliade constată că actul căsătoriei este mult mai important în hinduism decât în creștinism. Constată că în Occident căsătoria este „opera romanității” și nu a Creștinismului, pe când în India căsătoria ajută la integrarea mirilor în „seria nevăzută a strămoșilor”. Autorul vorbește și despre Rabindranath Tagore și Universitatea din Shantiniketan înființată de acesta, despre Gandhi sau despre Jawaharlal Nehru, personalități marcante ale istoriei, culturii și politicii indiene.
Lectura lui Eliade este variată: „Pentru șase luni, cartea mea de căpătâi a fost Tristram Shandy. Acum am Bhagavad-gita, pentru ceasurile triste, și Shelley pentru cele neutre”. Naratorul prezintă revoluția civilă din India, prezintă întâlnirea cu un francez (Andre) care fusese în România și care acum venise atașat diplomatic la Calcutta. În serviciul acestui francez Eliade descoperă un „băiat din Banat, care nu știa o boabă franțuzească și cu atât mai puțin englezește. Nu știu prin ce miracol a izbutit copilandrul ăsta să se descurce în Calcutta”.
Finalul acțiunii este unul abrupt: „Acum, a trecut și asta. Self-disgust..”.
2.5. India. Nopți la Serampore. Secretul doctorului Honigberger. Biblioteca maharajahului
Mircea Eliade a reluat informații din jurnalul său intim în multe din operele sale: Isabel și apele diavolului, Maitreyi, Șantier, India etc.
Volumul India a apărut în 1934 și cuprinde note de călătorie din perioada în care scriitorul a locuit în India, un bun prilej pentru a schița anumite particularități geografice, culturale și etno-lingvistice ale Indiei. Datorită numărului foarte mare de detalii legate de India și cultura indiană conținutul cărții nu poate fi povestit, prin această lucrare Mircea Eliade a dorit să evidențieze anumite fapte referitoare la India și indieni pe care europenii nu le știau sau le percepuseră în mod eronat. Narațiunea prezintă un stil precipitat, încărcat, ce abundă în descrieri.
În acest volum Eliade a „îngrămădit” imagini contrastante, detalii ale vieții cotidiene a indienilor, detalii din natură, detalii referitoare la religia hindu și la practicile religioase secrete.
În redactarea volumului India Mircea Eliade afirmă că a „înlocuit aventura cu reportajul și reportajul cu povestirea”, ajungând în acest fel la o glisare în inima Indiei spre o descriere detaliată a miraculoasei Indii.
Volumul debutează cu relatările despre Ceylon, tărâm în care autorul este fascinat de vegetație, miresme și temple. Mai apoi la Rameshwaram naratorul este găzduit de un brahman cu care discută despre patria sa, un bun prilej de schimburi culturale.
La Madura Eliade descoperă ospitalitatea indienilor, interiorul unei case tradiționale indiene în care rogojinele ne amintesc de faptul că și în țara noastră se obișnuia cu mult timp în urmă să se doarmă pe rogojini.
Svastica amintită de autor constituie un simbol al originii comune a popoarelor indo-europene. Tot la Madura servitoarea gazdei îi pare lui Eliade că seamănă cu „țiganca din tabloul lui Luchian”, o nouă intersectare a culturilor indiană și română.
În Madras autorul întâlnește misionari creștini, măicuțe care, spre surprinderea sa, îl întreabă de Ghica (care le vizitase cu ceva timp în urmă) și de situația socio-politică a României. De asemenea Eliade constată că „ noaptea Indiei de S nu e noaptea Dobrogei..”, concluzionând că filozofia și spiritualitatea indiană se datorează însingurării și meditației nocturne.
Orașul Benares, orașul sacru al indienilor, este locuit de o populație pestriță, vizita la Benares fiind un prilej pentru descrierea ritualului funerar la hinduși.
În India Centrală Eliade se familiarizează mai mult cu modul de viață indian, află o mulțime de lucruri despre istoria, meșteșugurile, muzica, dansurile indienilor și începe să rețină o serie de expresii în limba hindi: „jayga” , „chalo ma” etc.
Acest periplu prin statele și orașele Indiei are un rol de inițiere în cultura și spiritul Indiei.
Nuvela fantastică Nopți la Serampore a fost scrisă în anul 1940, cam pe când fusese scrisă și nuvela Secretul doctorului Honigberger.
Nuvela pornește de la un punct real: pelerinajul la celebrul ashram din Rishikesh (Swarga-Ashram) unde naratorul îl întâlnește pe Swami Shivananda (un inițiat al doctrinei tantrice indiene și doctor în drept). Acțiunea nuvelei este centrată asupra întâmplărilor neobișnuite la care participă trei indianiști: naratorul, Bogdanof și Van Manen, în timp ce-l vizitează pe prietenul lor Budge la Serampore. Apare aici tema ieșirii din timp, cei trei indianiști trec într-o nouă dimensiune unde pe o akshă realitatea secolelor trecute este înregistrată și acum este reactivată de învățatul Suren Bhose. Ei sunt martorii unui eveniment tragic ce s-a petrecut la Serampore în urmă cu 150 de ani și anume uciderea Lilei, soția căpeteniei locale din Serampore pe nume Nilamvara Dasa, de către musulmani.
Experiența celor trei este una esoterică și foarte stranie, cadrul în care este plasată acțiunea este cel al pădurii virgine indiene. Dar această experiență este de fapt doar a spiritelor celor trei indianiști care ies din corp și asistă la evenimentele vechi de 150 de ani. Neînțelegând pe deplin aceste evenimente, naratorul (pentru a descifra codul întâmplărilor) cere ajutorul lui Swami Shivananda. Swami îi dezvălui faptul că ieșirea din timp și spațiu este posibilă prin practica tantrică, prin concentrarea minții.
Nuvela Secretul doctorului Honigberger este scrisă în anul 1940 și este inclusă de Elena Dan în categoria „nuvelelor poietice”. Naratorul este omniscient iar subiectul nuvelei este unul cât se poate de exotic: transcenderea lumii vizibile prin practica yoga (care îi conferă practicantului puteri nebănuite).
Personajul-narator este invitat de văduva unui doctor pe nume Zerlendi să studieze biblioteca acestuia, doctorul era un pasionat al culturii și mitologiei indiene și studiase în amănunt viața și opera unui alt doctor, sas, pe nume Honigberger care la rândul său avusese un contact îndelungat cu India și ocultismul indian („ajunsese amiralul Maharajahului Ranjit Singh din Lahore”). După ce studiase practicile oculte indiene doctorul Zerlendi dispare într-o zi pe neașteptate și de aici începe misterul legat de numele său.
În speranța că va putea afla ceva despre dispariția soțului său doamna Zerlendi îl invită pe narator (care avea cunoștințe temeinice în domeniul indianisticii) să cerceteze biblioteca acestuia.
Descoperind jurnalul doctorului, personajul-narator descifrează (întrucât fusese scris în alfabetul devanāgarī) misterul doctorului Zerlendi. Află că acesta începuse o serie de practici yoga care în cele din urmă îl făcuseră invizibil. În urma cercetării experiențelor relatate de doctor în jurnal, naratorul constată că doctorul Zerlendi dorea să atingă o stare spirituală superioară pentru a transcende lumea vizibilă și a ajunge în Shambala („o țară miraculoasă care, după tradiții, se află undeva în nordul Indiei și în care numai inițiații pot ajunge”).
Din jurnal naratorul relatează experiențele prin care trecuse doctorul Zerlendi ca în final să dobândească „invizibilitatea trupului”. Deznodământul este acela că doctor Zerlendi nu mai poate reveni din starea de invizibilitate și astfel este considerat dispărut de apropiați. Nuvela se finalizează într-o stare de confuzie în care naratorul revenind după două luni de absență în casa doctorului Zerlendi nu mai este recunoscut de soția acestuia și nici de fiica sa (Smaranda), iar biblioteca dispăruse.
Eliade exploatează în această nuvelă mitul ținutului Shambala, un centru de echilibru al planetei în care pot ajunge doar persoanele inițiate. O altă temă importantă a nuvelei o constituie transcenderea realului cu toate implicațiile sale: ieșire din timp, levitație, dobândirea invizibilității.
Lucrarea Biblioteca maharajahului reunește o serie de articole publicate începând cu 1928 până 1929 în Cuvântul, iar ultimul articol: Viața neverosimilă și foarte utilă a Maharajahului de Kassimbazar a fost publicat în Vremea în 1933.
În aceste articole Eliade evocă drumul pe care l-a parcurs până în India, întâmplările sale din Egipt precum și momente deosebite trăite pe meleaguri indiene.
Autorul abordează în aceste articole o gamă variată de subiecte precum: yoga, religia, natura, istoria etc. Și nu în ultimul rând ilustrează în culori vii imaginea unui personaj de legendă: Maharajahul Manindra Chandra Nandi din Kassimbazar, un adevărat mecena indian care a dus o viață „neverosimilă” închinată științei, dezvoltării Bengalului și ajutorării intelectualilor și sărmanilor.
III. Interferențe culturale româno-indiene în opera lui Mircea Eliade
3.1. Aspecte religioase
Formația de istoric al religiilor a lui Mircea Eliade și-a pus amprenta și asupra operei sale literare. În operele sale literare se întâlnesc subiecte sau simboluri din sfera religioasă. În cele ce urmează voi evidenția o serie de aspecte religioase prezente în opera lui Mircea Eliade, aspecte ce aparțin în mare parte religiei hindu, dar care prezintă anumite similitudini cu aspecte ale religiei creștine sau dimpotrivă deosebiri.
Religia hindu este una pașnică, la fel ca majoritatea celorlalte religii, în sensul că nu le dictează credincioșilor lupta pentru impunerea propriei credințe (precum Islamul), „nimeni nu manifestă acea atitudine definitivă a occidentalului că el singur a găsit pe Dumnezeu și oricine altul e un eretic. Nimeni nu încearcă să convertească”.
De asemeni hindușii respectă celelalte religii, acest lucru îl evidențiază și Eliade în cazul Maharajahului Manindra Chandra Nandi de Kassimbazar, afirmând că era „un foarte ortodox hindus, iubea și respecta toate confesiunile”.
Creștinismul, deși nu prin mijloace sau metode opresive, propovăduiește convertirea necredincioșilor.
În romanul Isabel și apele diavolului apare adesea noțiunea de diavol, drac ilustrând dihotomia religiei creștine, în creștinism (ca de altfel în toate religiile) există idea de Bine și de Rău (întreaga existență umană fiind o luptă între Bine și Rău). Reprezentanții Binelui în Creștinism sunt: Sf. Treime, Maica Domnului și sfinții, iar reprezentanții Răului sunt: Diavolul și hoardele de draci.
La fel ca și în Creștinism și în religia hindușilor există cele două concepte: Bine și Rău. În acest caz Binele este reprezentat de zei, iar Răul de asuras (demoni). În epopeea Rāmāyaṇa este semnificativă în acest sens scena războiului dintre Rama, însoțit de Lakshmana și armatele de vanara (maimuțe cu statut de semizei) ajutați de zei (Rama însuși fiind un avatar al zeului Vishnu) și tabăra de asuras condusă de Ravana.
Aici sunt puse față în față forțele Binelui și forțele Răului și, ca de obicei, Binele iese triumfător din luptă la fel ca și în cazul basmelor populare românești.
Tot în romanul Isabel și apele diavolului Mircea Eliade face referire subtil la reîncarnare „gândurile poartă, încă, amintirea unei noi dimensiuni în care s-au desfășurat ieri sau acum o sută de ani….”. Dacă în tradiția creștină după moartea trupului sufletul trece printr-o judecată (Judecata de Apoi) și după aceea ia calea Raiului sau Iadului (în Catolicism apărând noțiunea de Purgatoriu) în funcție de caracterul pozitiv sau negativ al faptelor săvârșite în viața pământească, în credința indiană lucrurile stau altfel. Sufletul se află într-un ciclu continuu de nașteri și morți, de reîncarnări, numit saṃsāra.
În funcție de faptele bune sau rele realizate în viața anterioară sufletul se poate reîncarna apoi într-o ființă umană de rang superior (din castă superioară dacă a făptuit lucruri bune) sau într-o ființă inferioară (animal sau om din castele inferioare dacă a făcut fapte rele). Numai anumiți indivizi prin purtare exemplară și prin meditație pot să ajungă la starea de Nirvāṇa sau eliberarea din ciclul infinit de întrupări.
În multe lucrări ale sale Mircea Eliade aduce vorba despre mânăstiri budiste, temple hindu, despre asceți și sfinți.
În lucrarea Într-o mânăstire din Himalaya Eliade introduce cititorii în atmosfera de liniște, rugăciune și meditație a unei mânăstiri indiene. Mânăstirile hindu sunt numite ashram, iar cele budiste stupa, adevărate oaze de pace și lumină la fel ca și mânăstirile creștinilor ortodocși. În liniștea acestor locuri oamenii se pot apropia mai ușor de Dumnezeu.
Clopotul are același rol ca și la creștini, semnalează începutul zilei, sfârșitul acesteia, rugăciunile și evenimentele importante.
Simbolistica apei la hinduși este aceeași ca și la creștini și la majoritatea popoarelor: este cel mai bun purificator, îmbăierile în apele Gangelui reprezintă o purificare, indienii își încep ziua îmbăindu-se: „baia zilnică e considerată nu necesară, ci indispensabilă”.
Ideea că „toți suntem Unul” ne amintește de zicala creștinească „Dumnezeu se află în fiecare dintre noi!” și constituie un veritabil nexus între cele două religii, hindușii fiind adepții ideii de unitate între atman (sufletul individual) și Brahman (sufletul universal). Călugării indieni, saddhu, asemeni celor ortodocși trăiesc o viață modestă pusă în slujba comunității și a regăsirii sinelui. Ei obișnuiesc să povățuiască pe cei care au nevoie de sfaturi.
Saddhu
Chiliile lor sunt numite kutiar, aici ducându-și ei viața ascetică în meditație, post și rugăciune.
Un nume des vehiculat de Mircea Eliade în operele sale este Durga, zeița mamă, numită de indieni Durga-Ma – „Mama Durga”. Zeița Durga apare în mitologia indiană în dublă ipostază: de mamă și de războinică. Numele său secund este Kali – Cea Neagră și este foarte des invocată în rugăciuni de către credincioșii hinduși la fel cum este și Maica Domnului invocată de creștini. Așa cum Fecioara Maria este considerată mijlocitoare între oameni și Iisus Hristos și Durga, ca mamă, este considerată foarte milostivă cu credincioșii aflați în nevoie.
Zeița Kali
Un alt nexus al religiilor hindu și creștină îl reprezintă iubirea și ocrotirea naturii și a tuturor viețuitoarelor. Tradiția creștină ocrotește viețuitoarele de orice fel deoarece acestea sunt creația lui Dumnezeu. La fel și indienii, indiferent că sunt hinduși, budiști sau jainiști, ocrotesc natura. Dragostea Maitreyei pentru copacul șapte frunze reprezintă un exemplu în acest sens.
Jainiștii, o consfesiune religioasă indiană, poartă la nas și gură o pânză pentru a nu ucide în timpul respirației vreo insectă. Un vers dintr-o rugăciune creștină ne învață: „fie-un vierme cât de mic/ nu-l strivi, nu-i fă nimic”, atât jainiștii cât și creștinii ghidându-se după principiul că orice ființă este creată de Dumnezeu și are drept la viață.
Sărbătoarea Holi este de asemenea adesea descrisă de Mircea Eliade ca fiind o sărbătoare a culorilor, o sărbătoare de primăvară care celebrează reînvierea naturii și explozia de culori din natură.
Sărbătoarea Holi este închinată zeului Kṛṣṇa și se obișnuiește ca oamenii să se stropească între ei cu vopsele de culori vii, să cânte și să danseze în cinstea primăverii, iată cum descrie Eliade sărbătoarea Holi: „ulițele erau traversate de grupuri vopsite, purtând tobe, tipsii cu clopoței și flautul asiatic” (flautul este asociat zeului Kṛṣṇa).
Kṛṣṇa cântând la flaut
Tot Eliade este cel care prezintă concomitent și sărbătoarea de primăvară a mahomedanilor, Ramazanul, pe care autorul o descrie astfel: o adunare a „mii de trupuri” venite la „rugăciunea comună”.
Din această enumerare de sărbători ale primăverii lipsește sărbătoarea ortodoxă a Sfântului Gheorghe ce este celebrată pe 23 aprilie. Prăznuirea Sfântului Gheorghe este realizată primăvara atunci când începe noul an pastoral și românii atârnă la porți crengi înverzite de copaci pentru a celebra venirea anotimpului cald.
3.2. Mituri indiene și românești
După cum Eliade afirmă „în limbajul curent al secolului al XX-lea, mitul semnifica tot ceea ce se opunea « realității»”. Și în prezent, în mare parte, accepțiunea termenului mit nu s-a schimbat. Mircea Eliade face distincția între accepțiunea creștină a mitului (întrucât iluminismul și pozitivismul atribuiau o origine creștină mitului): „pentru creștinismul primitiv tot ceea ce nu-și găsea justificarea în unul sau altul din cele două Testamente era fals: era o «fabulă»” și accepțiunea specifică primitivilor, pentru care mitul este „fundamental vieții sociale și culturale…fiind real și sacru, mitul devine exemplar și, în consecință, repetabil, căci servește de model și în același timp de justificare tuturor actelor umane”. În cadrul anumitor ritualuri primitivii săvârșesc acte care au menirea de a le imita pe cele ale eroilor sau zeilor din mituri.
Un mit indian foarte cunoscut de literatura occidentală este mitul ținutului Shambala. După cum am mai spus acest mit este valorificat în nuvela fantastică Secretul doctorului Honigberger în cadrul căreia ocupă o poziție centrală, de ținutul Shambala legându-se atât numele doctorului Honigberger, cât și dispariția doctorului Zerlendi.
Am arătat anterior că Mircea Eliade în nuvela menționată definea ținutul Shambala ca fiind o „țară miraculoasă care, după tradiții, se află undeva în nordul Indiei și în care numai cei inițiați pot ajunge”, cu alte cuvinte Shambala reprezintă un tărâm al inițiaților, al „fericiților” asemeni Insulei lui Euthanasius.
Numai dobândind conștiința de sine, puteri supraomenești, prin asceză și practică yoga, prin purificarea minții se poate ajunge în acest tărâm.
Valea Hunza din N-V Indiei este o vale intramontană în care oamenii trăiesc izolați datorită reliefului foarte accidentat și în care populația atinge vârste înaintate, frecvent depășind o sută de ani și chiar la asemenea vârste sunt perfect sănătoși datorită condițiilor de viață nemodificate puternic de om, datorită hranei naturale în totalitate și lipsei poluării. În Valea Hunza nu s-au înregistrat până acum cazuri de cancer. Această vale pare a fi un tărâm de basm atât prin natura sa, prin peisaje, dar și prin frumusețea și modul de viață al oamenilor, prin comuniunea perfectă om-natură, amintind de tărâmul Shambala.
Un alt mit indian prezent în opera lui Mircea Eliade este acela al insulelor albe, „Insula Svetadvîpa” pe care scriitorul o aseamănă Insulei lui Euthanasius. Pornind de la Cezara lui Mihai Eminescu, Eliade consideră că insula descrisă de Eminescu este Insula lui Euthanasius, o insulă a fericiților al cărei cadru natural amintește de Grădina Edenului. Și mai apoi stabilește o nouă conexiune cu insula Svetadvîpa și cu lacul Anavatapta, ca locuri paradisiace.
O particularitate comună a Shambalei și a Insulei Svetadvîpa este aceea că pentru a ajunge în aceste locuri trebuie „să zbori”, să transcenzi spațiul real, perceptibil. În studiul Insula lui Euthanasius Eliade stabilește o altă conexiune între această insulă – Svetadvîpa – și Insula Leuke din mitologia greacă și evidențiază faptul că în această insulă pot ajunge doar cei care „au depășit condiția umană”. Acestea constituie o parte din locurile miraculoase, paradisiace, din mitologia indiană.
Un mit românesc dezbătut și analizat de Mircea Eliade este acela al Meșterului Manole, un mit care a influențat literatura română de-a lungul timpului.
În studiul Comentarii la legenda Meșterului Manole Mircea Eliade realizează o expunere a variantelor grecești, aromâne, bulgărești, sârbești, românești și maghiare ale legendei Meșterului Manole, evidențiind larga circulație a acestui mit al jertfei pentru construcție.
În același timp Eliade reliefează o serie de asemănări și deosebiri existente între variantele întâlnite la popoarele balcanice și concluzionează că: „balada românească nu e numai superioară din punct de vedere al echilibrului și expresiei artistice, ci și datorită conținutului său mitic și metafizic”.
Autorul evidențiază și exactitatea crescută a variantei românești a legendei care spre deosebire de celelalte variante balcanice debutează cu acțiunea de căutare a unui loc prielnic pentru construcția mânăstirii și în final prezintă soarta meșterului care printr-o moarte violentă își va regăsi soția într-o altă lume (căderea meșterului amintind de căderea lui Icar), un alt element specific variantei românești îl constituie rugăciunile adresate de meșter lui Dumnezeu ca soția sa să nu vină cu mâncare prima.
Filonul principal al legendei îl constituie jertfa pentru creație și implicațiile acesteia.
Un alt mit românesc abordat de Mircea Eliade este acela al Mioriței. În lucrarea De la Zalmoxis la Genghis-han Eliade analizează istoricul baladei, dar și polemicile apărute de-a lungul timpului în jurul acesteia și temele esențiale ale baladei.
Miorița constituie o creație reprezentativă pentru spiritul poporului român care înglobează o serie de teme, motive și simboluri specific românești. Viziunea asupra morții ca o reintegrare în cosmos și natură constituie un nexus al culturii și mentalității românești cu cea indiană pentru care moartea reprezintă revenirea la Brahman.
3.3. Raporturile dintre indieni și europeni
Condițiile istorice, respectiv îndelungata dominație britanică asupra Indiei și consecințele acesteia, au adus în contact direct și îndelungit două popoare total diferite: poporul indian și poporul englez.
Totodată acest contact a fost unul dintre două culturi și civilizații diferite: cea indiană și cea europeană. Una dintre cele mai importante diferențe ce se impun între aceste două mari civilizații este aceea a codului axiologic. Dacă europenii sunt mult axați pe viața trupească, prezintă un grad mai ridicat de concupiscență decât indienii, indienii reprezintă un popor care acordă o importanță deosebită primenirii sufletului, punerii în armonie a sufletului omenesc cu natura și cosmosul, urmărind astfel reintegrarea atmanului în Brahman.
În operele lui Mircea Eliade se pot observa cu ușurință relațiile dintre indieni și europeni. De asemenea Eliade evidențiază apariția unui grup distinct – anglo-indienii, acei englezi naturalizați în India, adesea urmași ai coloniștilor englezi care s-au stabilit în subcontinentul indian. Anglo-indienii duc o viață plină de escapade și mai nestatornică, dovedind însă un aprig dispreț față de indieni deși locuiesc în patria acestora, având cartiere proprii.
În debutul romanului Maitreyi autorul surprinde relațiile dintre europeni și indieni pe șantierele Indiei, chiar din relatarea personajului principal masculin se desprinde „superioritatea” europenilor față de indieni: „pe șantier eram singurul stăpân, fiindcă eram singurul alb” statutul de stăpân este asociat cu omul alb. Această concepție este una cât se poate de falsă având în vedere trecutul Indiei și realizările culturale ale acesteia.
Pe de altă parte în acest roman autorul evidențiază și fascinația europenilor față de tradițiile și obiceiurile indiene, față de modul de viață al indienilor și nu în ultimul rând față de structurarea societății indiene în patru caste.
Concomitent Eliade ilustrează modernizarea Indiei și a indienilor, o europenizare a acestora cum este cazul inginerului Sen (profesorul Surendranath Dasgupta), care „joacă tenis perfect, conduce automobilul, mănâncă pește și carne, invită europeni la el în casă și îi prezintă nevesti-si”.
Diferența de culoare dintre europeni și indieni apare și în opera lui Eliade ca un element distinctiv între cele două rase umane, ca de altfel și în realitate, acest fapt constituie un motiv (neîntemeiat însă) pentru care indienii sunt considerați inferiori. Cu toate acestea indienii îi numea pe europeni, pe albi: „White monkey”.
Tot raporturile împământenite între europeni și indieni stau la baza neîmplinirii iubirii dintre Allan și Maitreyi. Era de neconceput ca un european să se căsătorească cu o indiancă sau invers. Diferențele culturale și religioase erau considerate de nedepășit.
Acum însă situația este diferită, căsătoriile între europeni și indieni nu mai sunt privite la fel, în prezent nu mai există nici o restricție în realizarea unor mariaje de acest fel.
Raporturile europenilor cu indienii sunt evocate de Mircea Eliade și în romanul Isabel și apele diavolului și aici întâlnim aceeași situație: europeanul este superior indianului, o idee eronată, dar larg vehiculată la începutul secolului XX.
3.4. Căminul și familia la indieni
Pentru poporul indian instituția căsătoriei este una sacră, după cum dualitatea oferă echilibru la fel și căsătoria aduce pace și armonie în viața cuplului.
Căsătoria la indieni este diferită de cea a europenilor. În primul rând căsătoria în tradiția indiană este organizată de părinții băiatului, aceștia sunt cei care stabilesc cu cine ar dori să-și căsătorească fiul și duc tratative cu părinții fetei alese. Această înțelegere între familia băiatului și familia fetei are loc atunci când băiatul și fata au o vârstă fragedă, în copilărie.
Urmând ca ritualul căsătoriei să aibă loc la o vârstă mai mare. Eliade amintește despre „căsătoriile între copii” în romanul Maitreyi.
De asemenea căsătoria între persoane din caste superioare cu persoane din castele inferioare sunt considerate rușinoase și aducătoare de ghinion, distrugând armonia din societatea locală.
Familia indiană tradițională consideră soțul o autoritate supremă (pater familiae, la fel ca și la români), iar soția este cea care asigură armonia și liniștea căminului.
În prezent situația căsătoriei, căminului și familiei a început să se schimbe sub influența Occidentului. Acum multe cupluri aleg să se desprindă de părinți și să formeze un cămin separat, dobândind în acest fel un mod de viață mai flexibil.
Dacă în trecut bătrânii aveau o autoritate de netăgăduit în sânul familiei, în prezent se observă că adolescenții doresc tot mai multă independență, acesta este unul dintre efectele europenizării și modernizării societății indiene.
Exemplul cel mai bun de armonie în cuplu este oferit de literatura indiană prin cuplul format de Rama și Sita, eroii epopeii Rāmāyaṇa. Devotamentul Sitei este unul desăvârșit, ea afirmând: „Soarta ta este și a mea, așa cred eu, iar dacă Rama trebuie să meargă în codru, porunca o privește și pe Sita, care-i doar o parte a lui.”
Proverbe bengaleze despre cămin, căsătorie și familie culese și traduse de Amita Bhose:
„Soția e casa.”
„Degeaba ai un bărbat dacă nu ai ce să mănânci nici după recoltă.”
„Cel care n-are mamă și are nevastă rea de gură se simte în casă ca în pădure.”
„Nu trebuie să strici liniștea casei tale cu certurile altora.”
„Vaca de lapte, hambarul plin de grâne, heleșteul plin de pești, banii de-ajuns și fiii știutori de carte: ăsta-i Raiul pe pământ.”
„Când inima-ți dorește căsătorie, ai să găsești cu cine.”
„Bărbatul bătrân o prețuiește pe nevasta tânără ca pe o ghirlandă la gât.”
„Căsnicia este o artă, trebuie s-o creezi din nou în fiecare zi.” (Rabindranath Tagore, Ultima poezie).
Proverbe sanscrite despre cămin și căsătorie culese și traduse de Amita Bhose:
„Nefericită este casa unde femeia nu este stimată.” (Manusmṛti)
„Căsătoria este reușită când soții se potrivesc.”
„Fata dorește un soț frumos, mama vrea un ginere cu bani, tatăl caută un om cu carte, prietenii sunt bucuroși dacă mirele este dintr-un neam bun, iar pe nuntași nu-i interesează decât masa și petrecerea.”
3.5. Situația femeii indiene. Situația femeii române
Situația femeii în societate a evoluat foarte mult de-a lungul timpului. Dacă în vechime, dar și acum în unele societăți, femeia avea un statut inferior bărbatului, în prezent situația ei s-a schimbat.
În prezent femeia este privită ca egală bărbatului, poate practica anumite meserii care până nu demult erau considerate specifice bărbatului. Această schimbare survenită în situația femeii s-a realizat odată cu o schimbare de mentalitate la nivelul societății omenești.
În ceea ce privește situația femeii indiene, aceasta este considerată încă pe o treaptă inferioară bărbatului, mai ales în mediul rural, acolo unde modernizarea încă nu a pătruns destul de mult, dar cu toate acestea femeia indiană este „sfântă” prin menirea ei de a da naștere copiilor, ea este zeița casei, după cum spune un proverb bengalez: „Femeia bună este ca o piatră prețioasă”.
Soțul este considerat stăpânul familiei în societatea indiană, de el depinde soarta întregii familii.
Odată cu pătrunderea ideilor și principiilor occidentale în societatea indiană, situația femeii indiene s-a modificat, aceasta a început să fie mai independentă. Odinioară femeile indiene din anumite zone ale țării (mai ales în N-V unde se observă cel mai bine influența musulmană) nu aveau voie să iasă în public cu fața descoperită (obicei numit purdah) sau să stea de față când un străin era în casă.
Un alt obicei indian care viza femeile era obiceiul numit sati , acesta era un obicei funerar, atunci când murea un soț era arsă pe rug alături de el și soția ca în viața viitoare să fie împreună. Numele acestui obicei – sati – înseamnă prieten(ă), exprimând relația de prietenie, devotament dintre soți.
Însă acest obicei a fost interzis de englezi la sfârșitul secolului XIX. Uciderea fetițelor nou-născute se practica în anumite regiuni de către părinții care nu doreau fete și acest obicei a fost stopat tot de către englezi.
În prezent se înregistrează o implicare tot mai mare a femeii indiene în viața socială. Un exemplu demn de urmat l-a oferit Indira Gandhi – prima femeie prim-ministru a Indiei.
Secolul XX a constituit o perioadă de intense transformări în ceea ce privește situația femeii indiene. Acum femeile încep să apară în filme, unele din cele mai cunoscute actrițe indiene ale secolului XX sunt: Nargis Dutt, Sharmila Tagore și Sadhana Shivdasani, aceste actrițe sunt cunoscute și în România datorită rolurilor lor principale în filme precum: Awara (Vagabondul), Shree 420 (Articolul 420), Aradhana (Vandana), Ek phool do mali (O floare și doi grădinari) etc.
Spre sfârșitul secolului femeile indiene participă la prezentări de modă, la concursuri de modă, câștigând chiar Miss Univers (Aishwarya Rai), acest fapt constituie un pas foarte mare realizat în transformarea situației femeii indiene întrucât presupune expunerea femeii pe scenă.
Din cele prezentate anterior se constată o emancipare relativ rapidă a femeii indiene în ultimul secol.
În societatea tradițională românească femeia era considerată de asemenea inferioară bărbatului, însă libertatea ei era mai mare decât cea a femeii indiene. Femeia româncă avea posibilitatea de a se despărți de soț în anumite situații (chiar dacă acest fapt nu era privit cu ochi buni de societate), însă indianca nu avea această posibilitate.
Ca soție românca era supusă întru totul soțului, acesta fiind ca și la indieni stăpânul familiei. Însă în societatea românească nu s-au semnalat obiceiuri asemânătoare cu cele indiene precum: purdah sau sati.
Femeia româncă este considerată „cheia casei”. Odată cu evoluția întregii societăți românești și condiția femeii s-a schimbat, acum femeia română este egală bărbatului, are drepturi egale cu acesta.
Mircea Eliade în opera sa literară a ilustrat printre altele și situația femeii din India, mai ales în romanul Maitreyi. Aici există exemple ale diferitelor ipostaze ale femeii: mamă, iubită și copil. Urmărind evoluția fiecărei ipostaze a femeii indiene ne putem face o idee asupra situației femeii în societatea indiană de la începutul secolului XX.
Doamna Sen este soția devotată, mama grijulie și o bună amfitrioană. Ea întruchipează tipul mamei fiind percepută și de Allan tot ca mamă. Își iubește soțul și copiii și este alături de soțul ei o păstrătoare a tradiției indiene nefiind de acord cu o căsătorie între fiica sa și Allan. Pe de altă parte ea reprezintă și tipul indiencei moderne, asistă alături de soțul său la vizita persoanelor străine și acceptă conviețuirea cu un alb în aceeași casă. Putem spune că Doamna Sen constituie o formă de tranzit în evoluția femeii indiene de la femeia din popor la femeia modernă.
Maitreyi reprezintă tipul indiencei aflată la adolescență care nu acceptă să se supună cutumelor ancestrale ale societății indiene. Ea reprezintă femeia indiană modernă în plină devenire, tatăl ei fiind cel care i-a dat o educație modernă.
Maitreyi dorește să scape de acea datorie pe care fiecare fată indiană o are față de părinți, o datorie morală conform căreia părinții trebuie să fie de acord cu alesul ei. Gestul final al Maitreyiei este unul extrem, dorește ca dăruindu-se vânzătorului să devină o paria și să aibă apoi posibilitatea de a-și împlini visul de a se căsători cu Allan. Acest gest este săvârșit și de Isabel, personajul principal feminin din romanul Isabel și apele diavolului.
Chabu este tipul indiencei la vârsta copilăriei. Naivitatea sa este una deosebită, însă are spirit de observație, datorită ei se năruiește relația Maitreyiei cu Allan.
3.6. Ritualuri de dragoste
Dragostea dintre femeie și bărbat constituie una dintre temele romanului Maitreyi – romanul în care Eliade tratează pe larg acest subiect. Romanul Maitreyi prezintă atât dragostea spirituală, dragostea Maitreyiei pentru guru, pentru Robi Takur (fapt pentru care Allan devine gelos pe bătrânul Tagore), o dragoste asemănătoare celei purtate unui părinte, dar care pentru un occidental este mai dificil de înțeles și dragostea trupească, Maitreyi dându-se lui Allan noaptea.
Maitreyi este lipsită de logică în acțiunile sale de cele mai multe ori, depune suflet în ceea ce întreprinde, sufletul ei este foarte complex și mai anevoie de înțeles (asemeni oricărui oriental). Iubirea Maitreyiei are puterea de a converti, Allan este dispus să renunțe la propria-i religie doar pentru a putea să se căsătorească cu Maitreyi.
Tema incompatibilității etnice și culturale este una esențială în roman. Tradiția indiană neacceptând o astfel de căsătorie între un european și o indiancă. Chiar dacă tatăl Maitreyiei este un indian cu mentalitate modernă, occidentală, el tot se opune relației dintre fiica sa și Allan (discipolul său), pe de o parte datorită faptului că societatea în care viețuiau i-ar fi condamnat din punct de vedere moral și pe de altă parte datorită faptului că s-a simțit înșelat de două persoane dragi: Maitreyi și Allan.
În evoluția relației dintre cei doi sunt descrise anumite gesturi și acțiuni care reprezintă componentele unor ritualuri de dragoste.
Un gest des repetat de cei doi îndrăgostiți este acela de a-și atinge picioarele, aparent un gest banal acesta are rolul de a simboliza dragostea a două persoane în cultura indiană.
Religia hindu marchează logodna dintre două persoane prin intermediul ghirlandelor de flori ce se pun la gâtul logodnicilor. Un episod din romanul Maitreyi evocă acest ritual al punerii ghirlandei de flori ca semn al logodnei. Maitreyi povestește că odată aflându-se la templu un băiat i-a pus la gât o ghirlandă de flori după care nu l-a mai văzut. După acest eveniment Maitreyi l-a iubit în secret pe acel băiat mult timp.
Gesturile orientalilor sunt încărcate de o simbolistică uneori greu de deslușit de un occidental, de aceea fiecare gest al Maitreyiei este ambiguu pentru Allan care încearcă aproape cu exasperare să pătrundă înțelesul adânc al gesturilor fetei.
Fascinația pe care Maitreyi o exercită asupra lui Allan este aceea a occidentalului în fața universului misterios al Indiei.
Un prim stadiu al iubirii dintre Allan și Maitreyi este acela al jocului, al ispitei (parte componentă și de mare însemnătate a ritualului de dragoste). Aceste jocuri, cum este gestul atingerii picioarelor, sunt jocuri ale pasiunii, tot în această categorie se încadrează și jocurile privirii sau ale mâinilor.
Logodna celor doi este una de proporții cosmice, Maitreyi este cea care o „oficiază”, tot ea este și parte componentă a logodnei. Invocarea elementelor naturii este o dovadă că Maitreyi dorește să mențină armonia, ordinea societății, a familiei, dacă nu se poate confesa părinților o face către natură, cerând aprobarea și protecția elementelor naturii. Logodna dintre cei doi este una mistică.
Inelul Maitreyiei este decorat cu „un cap de șopârlă”, acest lucru amintește de faptul că inelele de logodnă ale indienilor prezintă doi șerpi ca simbol al virilității și al feminității.
Prin excelență Orientul este tărâmul ritualurilor și al simbolurilor, atrăgând atenția europenilor și în general a occidentalilor.
IV. Mircea Eliade în literatura și cultura română
4.1. Receptarea critică a scrierilor indiene ale lui Mircea Eliade
Pentru literatura română operele cu caracter exotic ale lui Mircea Eliade au constituit o noutate, atât prin tematica lor, cât și prin stil.
Eugen Simion spune: „deși Eliade nu este socotit un mare prozator (și poate că nici nu este!) încerc să dovedesc că efortul lui de a schimba modelele prozei românești este esențial.” De aici deducem că Mircea Eliade a fost unul dintre scriitorii care și-au adus aportul la evoluția literaturii românești, deși nu este considerat „mare prozator” este totuși un scriitor marcant.
Isabel și apele diavolului (1930), numit de Eugen Simion „întâiul roman din seria indică”, și Maitreyi (1933) constituie rezultatul experienței indiene a scriitorului, primele fructificări ale șederii sale în India.
Nicolae Manolescu afirmă despre romanele lui Eliade că „începând cu Isabel și apele diavolului, toate suferă de vorbărie și ne rețin atenția mai curând prin febrilitatea ideilor decât prin obiectivitatea întâmplărilor ori adâncimea caracterelor” deși Eliade se pronunțase împotriva „vorbăriei” și în favoarea faptei.
Referitor la romanul Maitreyi tot Manolescu este cel care afirmă „o poveste de dragoste este și Maitreyi, al doilea roman al scriitorului și singura lui capodoperă în genul cu pricina”. Dacă primul roman nu excelează prin nimic, cel de-al doilea este considerat a fi o capodoperă a romanului de dragoste, el fiind inedit prin cadrul în care este plasată acțiunea și prin descrierea unor obiceiuri și mentalități mult diferite de cele românești. Putem spune că debutul ca romancier al lui Mircea Eliade este strâns legat de India și de perioada șederii sale în India.
În ceea ce privește romanul Șantier, Nicolae Manolescu susține că „romanul Șantier va consta în comentarea unui jurnal intim” și că „Eliade a vrut să fie mai modern în Șantier”.
Mircea Handoca atrage atenția asupra autenticității romanului Șantier, susținând că a fost scris cu fervoare. Exegeții : Perpessicius, Mihail Sebastian, Pompiliu Constantinescu nu agreează ideea de „roman indirect”, chiar Eliade dându-și seama de inconsistența argumentelor sale referitoare la subtitlul de „roman indirect”.
Romanul Șantier conține un volum impresionant de detalii din viața scriitorului astfel încât nu poate fi neglijat de cineva care dorește să scrie despre viața lui Mircea Eliade. Din acest roman putem afla date ce fac referire și la alte opere ale scriitorului: Isabel și apele diavolului, Întoarcerea din Rai, Tratatul despre asceză, date referitoare la geneza sau definitivarea acestora.
În romanul Șantier Mircea Eliade prezintă ritualul funerar la indieni, vorbește despre muzica bengaleză, iar în India aduce informații cu privire la etnografia subcontinentului indian.
Pompiliu Constantinescu afirmă despre romanul Șantier: „ scris cu o densitate sufletească neaflată în romanele sale, cu o nuditate de expresie care este o extremă însușire cu o stringență a frazei pe care dl. Mircea Eliade n-o cunoaște în ficțiunile sale – Șantier ni se pare una din cele mai atrăgătoare și mai semnificative opere ale sale…”
Mihail Sebastian consideră că Șantier este „carte densă, fertilă, bogată în semnificații spirituale și psihologice, o carte care te obligă să gândești asupra vieții, să-ți verifici anumite gânduri sau atitudini, să-ți pui o serie de întrebări…”, iar George Călinescu susține că „meritul acestei cărți stă în obiectivitatea ei, în mijloacele pe care le ghicim pentru opere de observație exterioară, dovedite de scurte exerciții nesilite”.
Însă din partea lui Eugen Ionescu îi vin o serie de reproșuri: „acest Șantier este organizat oarecum. Nu este perfect «document sufletesc», nici «caiet al experiențelor»…”. Mircea Handoca este cel care vede în romanul Șantier „una dintre primele cărți de confesiune directă, scrise de europenii veniți în contact cu spiritul larg și complex al Extremului Orient”.
Volumul Yoga a apărut la data de 20 mai 1936 la București, a fost redactat inițial în limba engleză, iar apoi a fost tradus în limba română și a reprezentat teza de doctorat a scriitorului. Această carte a fost dedicată Maharajahului Manindra Chandra Nandi de Kassimbazar, cel care l-a susținut la studii în India, dar și profesorilor săi Surendranath Dasgupta și Nae Ionescu, persoane care i-au marcat evoluția intelectuală.
Mihail Sebastian elogiază apariția acestei lucrări la fel ca și Ion Biberi. Alexandru Rosetti îi scrie lui Eliade: „Prin Graur am aflat că și la Paris Yoga s-a bucurat de o excelentă apreciere”.
Marc Semenoff afirma: „Yoga este o carte ce trebuie să se afle în toate bibliotecile”.
Cu toate aceste elogieri nu au ezitat să apară și o serie de articole în presă în care Mircea Eliade era numit „șarlatan”, „mincinos”, Anton Dumitriu fiind unul dintre cei care „demasca” „minciuna și farsa dlui Mircea Eliade”.
Anii ce au urmat au dovedit însă că Mircea Eliade este un intelectual de primă clasă.
4.2. Mircea Eliade și alte mari personalități ale culturii române
De-a lungul vieții sale Mircea Eliade a cunoscut și a fost prieten cu o serie de intelectuali reputați ai culturii românești și nu numai. Dintre contemporanii lui Mircea Eliade, care i-au fost și prieteni, amintim pe: Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Sergiu Al-George, Arșavir Acterian, Gheorghe Bulgăr etc.
Mircea Vulcănescu este cel care a afirmat despre începutul preocupărilor intelectuale ale scriitorului că: „Mircea Eliade a intrat hotărât în cultură” la vârsta de nouăsprezece ani. Prietenia dintre Mircea Eliade și Mircea Vulcănescu a fost una puternică, Vulcănescu ajutându-l pe Eliade în repetate rânduri atunci când a avut nevoie de ajutor, de pildă atunci când a fost amenințat că i se va pune sechestru pe bunurile materiale. Mircea Eliade la rândul său a apreciat sincer textele lui Vulcănescu, cunoștințele sale enciclopedice și erudiția acestuia.
Liviu Rebreanu, deși nu s-a numărat printre prietenii apropiați ai lui Eliade, l-a apreciat foarte mult și Eliade la rândul său a apreciat întreaga operă și activitate a lui Liviu Rebreanu. Nu există articole scrise de Rebreanu despre Mircea Eliade, însă există referiri, interviuri.
Liviu Rebreanu l-a apreciat pe Mircea Eliade ca „mare scriitor și mare învățat, dincolo de generația în fruntea căreia strălucește”.
Criticul literar Octav Șuluțiu a lăsat posterității o serie de aprecieri la adresa lui Mircea Eliade. Referitor la romanul Maitreyi Octav Șuluțiu spunea: „cu Maitreyi Mircea Eliade a realizat o operă și s-a realizat pe sine pentru multă vreme”. Tot Octav Șuluțiu este cel care îl descrie pe Mircea Eliade astfel: „spirit viu, multilateral, enciclopedic, neliniștit, mereu căutător de noi domenii de orientare, alimentat de o lectură uriașă, cu o putere de muncă, de rezistență sufletească, dar și fizică – de ani Mircea Eliade muncește câte 16 ore pe zi”.
Petru Comarnescu, prieten al lui Mircea Eliade, a analizat cu obiectivitate scrierile lui Mircea Eliade, el este cel care a spus: „Mircea Eliade într-adevăr ridică cultura noastră axis mundi”.
Nicolae Steinhardt fiind intervievat de Mircea Handoca, făcând referire la Mircea Eliade, a concluzionat: „să ne bucurăm că un compatriot al nostru se numără printre marii erudiți și savanți ai lumii, dar și pentru faptul că e un fermecător romancier și nuvelist – un mare scriitor român – și că, pe deasupra, e un om de mare omenie și mare distincție sufletească”.
Medicul și indianistul Sergiu Al-George, despre care am mai vorbit, l-a stimat foarte mult pe Mircea Eliade, dedicându-i lucrarea Arhaic și universal. Sergiu Al-George a avut ocazia să o întâlnească și să o cunoască pe Maitreyi Devi, eroina romanului omonim al lui Mircea Eliade.
Constantin Noica, apropiatul și prietenul lui Mircea Eliade, a fost un critic obiectiv al lui Eliade. Noica a văzut în Mircea Eliade un om fantastic, un mare român, iar într-o scrisoare din anul 1936 i-a mărturisit lui Eliade: „de la tine dețin o anumită febră, gustul de a ști cât mai mult și curajul de a formula cât mai mult”.
Destinul lui Constantin Noica este puternic legat de Mircea Eliade, în 1958 în urma unui proces în care era acuzat că a citit și a difuzat romanul Noaptea de Sânziene al lui Mircea Eliade, este condamnat la 25 de ani de închisoare din care va executa aproximativ 6.
După moartea lui Mircea Eliade, Constantin Noica îi scria lui Mircea Handoca: „cu cât trece timpul, cu atât văd mai bine ce mare a fost omul acesta. Îl întrecea pe Hașdeu, iar ca răsunet mondial, doar Cantemir îi poate fi alăturat”.
Marele critic George Călinescu îl descrie pe Mircea Eliade astfel: „el este mai mult un înțelept care stă de vorbă cu sine însuși (în soliloquii), acceptând experiența creșterii sale interioare, care e prin definiție contrazicere”.
Un alt prieten al lui Mircea Eliade a fost Emil Cioran, cu care a purtat și o vastă corespondență. O trăsătură comună a celor doi a fost pasiunea lor pentru India, filozofia indiană, pentru Buddha și Upanișade. Atașamentul sufletesc al lui Eliade pentru Cioran reiese și din afirmația sa la aflarea veștii despre moartea lui Emil Cioran: „parcă mi se pustiește ființa. E mai mult decât tristețe, e o vidare lăuntrică, totală”.Aceștia sunt câțiva intelectuali români de vază ce s-au numărat printre prietenii lui Mircea Eliade. Prin activitatea și structura sa intelectuală, Mircea Eliade și-a câștigat statutul de mare intelectual român, fiind un român apreciat la nivel mondial. Opera lui Mircea Eliade, care acoperă un domeniu vast de preocupări intelectuale, este nemuritoare prin importanța sa deosebită și prin ea Eliade este nemuritor.
Emil Cioran, Eugen Ionescu și Mircea Eliade
Concluzii
Mircea Eliade este primul român care a scris despre India și cultura indiană din proprie experiență, el a trăit pe viu fenomenul indian timp de trei ani. În acești trei ani a avut ocazia să cunoască mari personalități ale culturii indiene precum: Maharajahul Manindra Chandra Nandi de Kassimbazar, profesorul și filozoful Surendranath Dasgupta, poetul Rabindranath Tagore și mulți, mulți alții.
Cât timp a locuit în India a reușit să descifreze modul de viață al indienilor, să pătrundă înțelesul obiceiurilor și tradițiilor indiene și să le prezinte mai departe și poporului său, poporul român. Prin opera lui Mircea Eliade românii au descoperit misterele Indiei și ale Orientului, au găsit răspunsuri la anumite întrebări sau nelămuriri pe care le aveau în legătură cu subcontinentul indian și civilizația acestuia.
Am insistat asupra termenului român când am vorbit despre Mircea Eliade datorită faptului că deși el a trăit o bună parte din viață și a murit în străinătate a fost un român, un român care a făcut și face cinste poporului său.
În această lucrare am încercat să evidențiez înrâurirea a două culturi diferite , cea română și cea indiană, asupra operei și asupra vieții lui Mircea Eliade, importanța acestei înrâuriri este deosebită, chiar Eliade întrebându-se la un moment dat: ” Cum ar fi fost viața mea fără experiența Indiei la începutul tinereții mele?”.
Pe drept cuvânt Mircea Eliade este o figură emblematică a poporului nostru, care deși a avut de suferit datorită unor compatrioți ai săi nu s-a dezis de apartenența la neamul românesc, iar prin activitatea și opera sa vastă a fost, este și va fi o personalitate marcantă a culturii române.
Anexe
Bibliografie
Al-George, Sergiu, Arhaic și universal, Ed. Herald, București, 2002
Allen, Douglas, Mit și religie la Mircea Eliade, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2011
Băicuș, Iulian, Mircea Eliade – literator și mitodolog, în căutarea centrului pierdut, Ed. Universității din București, 2009
Dialoguri cu Amita Bhose, Ed. Cununi de stele, București, 2010
Bhose, Amita, Eminescu și India, Editura Cununi de stele, București, 2011
Bhose, Amita, Maree indiană.Interferențe culturale indo-române, Ed. Mihai Dascăl Editor, București, 1998
Bhose, Amita, Proverbe și cugetări bengaleze, Ed. Cununi de stele, București, 2009
Bhose, Amita, Proverbe și cugetări sanscrite, Ed. Cununi de stele, București, 2012
Bhose, Amita, Sergiu Al-George văzut de noi indienii, Ed. Cununi de stele, București, 2012
Bhagavad-gita, trad. de Sergiu Al-George, Ed. Herald, București, 2011
Biardeau, Madeleine, Hinduismul, Ed. Symposion, București, 1996
Buddha, Dhammapada, Ed. Herald, București, 2006
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Semne, București, 2003
Chisholm, Jane, Enciclopedia istoriei lumii în date, Editura Aquila 93, Oradea, 1999
Dan, Elena, Mircea Eliade. Codul nuvelelor fantastice, Ed. Historia, București, 2008
Dumitriu, Anton, Demascarea genialității dlui Mircea Eliade, în Lumea românească, nr. 273, 4 martie 1938
Eliade, Mircea în,Cu Mircea Eliade despre el și despre alții , de Al. Robot, revista “Rampa”, nr. 465, 1933
Eliade, Mircea, Culianu, Petru, Dicționar al religiilor, Editura Humanitas, București
Eliade, Mircea, Făurari și alchimiști, Ed. Humanitas, București, 2008
Eliade, Mircea, India.Biblioteca maharajahului.Șantier, Editura Humanitas, București, 2008
Eliade, Mircea, India.Nopți la Serampore.Secretul doctorului Honigberger, Ed. Cartex 2000, 2004
Eliade, Mircea, Isabel și apele diavolului, Ed. Humanitas, București, 2008
Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I-IV, Ed. Polirom, București, 2011
Eliade, Mircea, Încercarea labirintului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990
Eliade, Mircea, Memoire I, Les promesses de l'equinoxe, Ed. Gallimard, Paris, 1980
Eliade, Mircea, Memorii , București, Editura Humanitas,1991
Eliade, Mircea, Meșterul Manole, Ed. Junimea, Iași, 1992
Eliade, Mircea, Maitreyi, Ed. Humanitas, București, 2003
Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2011
Eliade, Mircea, Mituri, vise și mistere, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2008
Eliade, Mircea, Oceanografie, Ed. Humanitas, București, 2008
Eliade, Mircea, Solilocvii, Ed. Humanitas, București, 2008
Eliade, Mircea, Tehnici Yoga, Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2011
Eminescu, Mihai, Poezii, Ed. Gramar, București, 2009
Handoca, Mircea, Convorbiri cu și despre Mircea Eliade, Ediția a III-a, Ed. Criterion, București, 2007
Handoca, Mircea, Eliade și Noica, Ed. Dacia, Cluj, 2002
Handoca, Mircea, Mircea Eliade și contemporanii săi, Ed. Lider, București, 2008
Handoca, Mircea, Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. IV, Ed. Criterion, București, 2006
Handoca, Mircea, Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. V, Ed. Criterion, București, 2007
Handoca, Mircea, Mircea Eliade.O biografie ilustrată, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2004
Handoca, Mircea, Mircea Eliade. Pagini regăsite, Ed. Lider, București, 2008
Handoca, Mircea, Mircea Eliade. Un uriaș peste timp, Editura Orizonturi, București, 2008
Lotreanu, Ion, Introducere în opera lui Mircea Eliade, Ed. Minerva, București, 1980
Maitreyi, Devi, În arșița dragostei, Editura Taj, București, 2012
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008
Pop, Ion, Dicționar analitic de opere literare românești, vol. II, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1998
Semenoff , Marc în La Griffe, 23 mai 1937
Simion, Eugen, Mircea Eliade – Nodurile și semnele prozei, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2011
Spineto, Natale, Mircea Eliade. Istoric al religiilor, Editura Curtea Veche, București, 2009
Ursache, Petru, Camera Sambo, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008
*** Ghid complet India, Ed. Aquila ’93, Oradea, 2003
Bibliografie
Al-George, Sergiu, Arhaic și universal, Ed. Herald, București, 2002
Allen, Douglas, Mit și religie la Mircea Eliade, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2011
Băicuș, Iulian, Mircea Eliade – literator și mitodolog, în căutarea centrului pierdut, Ed. Universității din București, 2009
Dialoguri cu Amita Bhose, Ed. Cununi de stele, București, 2010
Bhose, Amita, Eminescu și India, Editura Cununi de stele, București, 2011
Bhose, Amita, Maree indiană.Interferențe culturale indo-române, Ed. Mihai Dascăl Editor, București, 1998
Bhose, Amita, Proverbe și cugetări bengaleze, Ed. Cununi de stele, București, 2009
Bhose, Amita, Proverbe și cugetări sanscrite, Ed. Cununi de stele, București, 2012
Bhose, Amita, Sergiu Al-George văzut de noi indienii, Ed. Cununi de stele, București, 2012
Bhagavad-gita, trad. de Sergiu Al-George, Ed. Herald, București, 2011
Biardeau, Madeleine, Hinduismul, Ed. Symposion, București, 1996
Buddha, Dhammapada, Ed. Herald, București, 2006
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Semne, București, 2003
Chisholm, Jane, Enciclopedia istoriei lumii în date, Editura Aquila 93, Oradea, 1999
Dan, Elena, Mircea Eliade. Codul nuvelelor fantastice, Ed. Historia, București, 2008
Dumitriu, Anton, Demascarea genialității dlui Mircea Eliade, în Lumea românească, nr. 273, 4 martie 1938
Eliade, Mircea în,Cu Mircea Eliade despre el și despre alții , de Al. Robot, revista “Rampa”, nr. 465, 1933
Eliade, Mircea, Culianu, Petru, Dicționar al religiilor, Editura Humanitas, București
Eliade, Mircea, Făurari și alchimiști, Ed. Humanitas, București, 2008
Eliade, Mircea, India.Biblioteca maharajahului.Șantier, Editura Humanitas, București, 2008
Eliade, Mircea, India.Nopți la Serampore.Secretul doctorului Honigberger, Ed. Cartex 2000, 2004
Eliade, Mircea, Isabel și apele diavolului, Ed. Humanitas, București, 2008
Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I-IV, Ed. Polirom, București, 2011
Eliade, Mircea, Încercarea labirintului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990
Eliade, Mircea, Memoire I, Les promesses de l'equinoxe, Ed. Gallimard, Paris, 1980
Eliade, Mircea, Memorii , București, Editura Humanitas,1991
Eliade, Mircea, Meșterul Manole, Ed. Junimea, Iași, 1992
Eliade, Mircea, Maitreyi, Ed. Humanitas, București, 2003
Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2011
Eliade, Mircea, Mituri, vise și mistere, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2008
Eliade, Mircea, Oceanografie, Ed. Humanitas, București, 2008
Eliade, Mircea, Solilocvii, Ed. Humanitas, București, 2008
Eliade, Mircea, Tehnici Yoga, Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2011
Eminescu, Mihai, Poezii, Ed. Gramar, București, 2009
Handoca, Mircea, Convorbiri cu și despre Mircea Eliade, Ediția a III-a, Ed. Criterion, București, 2007
Handoca, Mircea, Eliade și Noica, Ed. Dacia, Cluj, 2002
Handoca, Mircea, Mircea Eliade și contemporanii săi, Ed. Lider, București, 2008
Handoca, Mircea, Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. IV, Ed. Criterion, București, 2006
Handoca, Mircea, Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. V, Ed. Criterion, București, 2007
Handoca, Mircea, Mircea Eliade.O biografie ilustrată, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2004
Handoca, Mircea, Mircea Eliade. Pagini regăsite, Ed. Lider, București, 2008
Handoca, Mircea, Mircea Eliade. Un uriaș peste timp, Editura Orizonturi, București, 2008
Lotreanu, Ion, Introducere în opera lui Mircea Eliade, Ed. Minerva, București, 1980
Maitreyi, Devi, În arșița dragostei, Editura Taj, București, 2012
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008
Pop, Ion, Dicționar analitic de opere literare românești, vol. II, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1998
Semenoff , Marc în La Griffe, 23 mai 1937
Simion, Eugen, Mircea Eliade – Nodurile și semnele prozei, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2011
Spineto, Natale, Mircea Eliade. Istoric al religiilor, Editura Curtea Veche, București, 2009
Ursache, Petru, Camera Sambo, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008
*** Ghid complet India, Ed. Aquila ’93, Oradea, 2003
Anexe
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Interculturalitati Romano Indiene In Opera Lui M. Eliade (ID: 154245)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.