Interconexiunile Dialectice ale Continutului Nihilismului Juridic In Raporturile „drept” – „lege” Si „drept” – „morala”

3.2. Interconexiunile dialectice ale conținutului nihilismului juridic în raporturile „drept” – „lege” și „drept” – „morală”

Într-o primară interpretare a nihilismului ce datează cu etapa incipientă a apariției sale și își continuă traseul agitat pînă în actualitatea timpurilor noastre, ideea normelor morale, și, în special, a moralității tradiționale nu poate fi justificată de nici un standard rațional sau științific. În consecință, aceste idei nu dispun de „o fundamentare reală”, ele existînd doar în mințile și în conștiința indivizilor. Foarte mulți consideră astăzi statuările moralității ca fiind expresia unei voințe arbitrare, negîndu-le așa zisa „proveniență„ de la o sursă veșnică și infailibilă (cum ar fi cea divină) sau reproșîndu-le imposibilitatea încadrării lor perfecte și absolute într-un sistem logic de raționamente incontestabile [91, p.112].

Inițierea oricărei cercetări într-un domeniu trebuie condiționată de argumentări și analize ce i-ar oferi un plus de claritate și concizie. Studierea nihilismului și a formelor sale de manifestare în mediul social solicită astfel identificarea unor categorii specifice fundamentale drept piloni teoretici și gnoseologici ai cercetării. Termenii „drept”, „lege”, „morală” sunt termeni ce necesită o devoalare și descifrare minuțioasă în vederea identificării interconexiunilor și influențelor cărora li se supun. Este nevoie de un studiu sistemic, de o abordare inovatoare și complexă, cu raportare nemijlocită la mecanismul reglementării juridice a relațiilor sociale. Conceptul „drept” constituie obiectul a numeroase disensiuni și a unor aprinse discuții cu caracter științific. În acest context de idei, autoarea L. Lushina citîndu-l pe juristul german K. A. Emge, care parafrazîndu-l pe Kant, remarca că: „juriștii mai caută și astăzi o „accepție” proprie a dreptului” [153, p.13] în condițiile în care, mai mult de un secol de discuții filozofico-juridice au oferit, un rezultat la fel de lamentabil” [164, p.47]. Juristul italian Giorgio del Vecchio vine să susțină afirmația omologului său german, subliniind că „nici astăzi, adevărul rostit de Im. Kant nu și-a pierdut din actualitate, iar numeroasele cercetări în domeniu nu au dus la un rezultat unanim acceptat” [47, p. 263: 164, p.47].

Existența a numeroase interpretări ale dreptului, este produsul influenței sociale și reflectă complexitatea și multidimensionalitatea vieții juridice. O asemenea abordare ne permite să privim dreptul prin prisma secolelor trecute, să întrezărim principalele sale aspecte și caracteristici definitorii, să concepem dreptul nu doar în statistică, ci și în dinamică [169, p.143-145: 164, p.47]. Justețea unei asemenea abordări este susținută de formula metodologică, potrivit căreia: „… cu cît o manifestare este mai complexă și mai paradoxală cu atît mai multe interpretări necesită pentru o înțelegere cît mai profundă și concisă a fenomenului” [164, p.59].

Totuși, recunoscînd valoarea socială a esenței dreptului, este posibilă o apreciere total distinctă a elementelor sale constituente și viceversa. Această problematică este vizată și de către N. Varlamova care, deși susține afirmația potrivit căreia nihilismul juridic înseamnă negarea dreptului, realizată prin respingerea principiilor și valorilor sale, totuși autorul nu se poate abține să nu ridice întrebarea – ce respinge sociumul în realitate? Deși la prima vedere, este o întrebare mai mult retorică, cu un răspuns de la sine înțeles, situația este cu mult mai complicată decît pare [131, p.90: 164, p.47].

Referindu-ne la studiul dreptului (și categoriile sale), nu este suficientă cunoașterea conținutului legislației, adică a realității empirice, deoarece esența dreptului nu poate fi percepută prin raportarea doar la aspectul practic sau pur teoretic al acestuia. Cu referire nemijlocită la interconexiunea dintre drept și lege, există la momentul actual două abordări absolut contradictorii și antagonice [164, p.46]:

Teoria normativistă a dreptului (legismul pozitiv) oferă o accepție „îngustă” a dreptului, el fiind interpretat doar ca „lege oficială” (statul este unica și absoluta sursă a dreptului, iar voința statului, reflectată în legile adoptate constituie însuși „dreptul”).

Concepția natural – juridică – dreptul ca regulator al relațiilor sociale se consideră relativ independent de stat și lege sau chiar, precursor al legii [211, p.13].

De la sine înțeles că statul, în atare abordare, își pierde statutul de unic creator al dreptului, el fiind limitat în acțiunile sale de dreptul natural în baza căruia este formulat dreptul oficial, reieșind din realitatea economică și social-politică existentă. Esența cognitivă a dreptului poartă un caracter obiectiv, adică nu depinde de voința legiuitorului, iar dreptul ca fenomen (legea) poartă un caracter oficial autoritar și în acest sens subiectiv depinde de voința, aprecierea și samavolnicia subiecților puterii oficiale. Din aceste considerente, legile în vigoare (dreptul pozitiv), pot corespunde esenței dreptului (adică să fie fenomen, manifestare juridică sau lege) sau să fie în contrazice această esență (adică să fie fenomen non juridic, anti juridic etc.) Totodată, prin conceptul drept se are în vedere dreptul ca esență, adică esența juridică, obiectivă,

independentă de voința și samavolnicia legiuitorului (puterii oficiale), iar prin conceptul de lege se are în vedere dreptul ca fenomen reprezentat de dispozițiile obligatorii, expresie a voinței statale care poate corespunde ori nu esenței juridice a dreptului [164, p.47]. În acest context de idei, V. S. Nerseseants, unul dintre cei mai aprigi critici ai interpretării actuale a esenței dreptului (cea conform căreia dreptul este o expresie a voinței statale), citat de D.A. Kemirov, a înaintat teza potrivit căreia în etapa actuală de dezvoltare a statului și societății sunt necesare cel puțin două interpretări ale dreptului, în care prima ar conține o caracteristică a dreptului abordată independent de lege ca o manifestare socială condiționată, iar a doua ar face trimitere la dreptul reflectat în mod oficial în legi [157, p.161-162: 164, p.48].

În temeiul celor menționate, am putea formula cîteva concluzii de o importanță majoră, în special în contextul eforturilor de cercetare și analiză a nihilismului juridic. A priori, autorul V. S. Nerseseants distinge în mod cert [173, p.30]:

dreptul ca un standard al libertății și egalității, lipsit de reglementare juridică, fapt ce nu atentează la statutul său de regulator al raporturilor sociale;

dreptul, reglementat instituțional sub forma unui corp de legi, esența și menirea cărora exprimă voința clasei conducătoare.

Asigurînd o continuitate cît mai rațională a ideilor expuse, trebuie să recunoaștem că [164, p.43]:

în ambele cazuri este vorba despre un sistem de norme, unele reglementate legal, altele condiționate social (normele de conduită);

normele respective au un caracter general obligatoriu;

respectarea și îndeplinirea lor este asigurată prin forța de constrîngere;

constituie regulatori reali ai raporturilor sociale;

atît dreptul natural cît și cel oficial dispun de caracteristici juridice egale și , prin urmare, beneficiază de un caracter obligatoriu general în raport cu organele statale și cu unii indivizi concreți.

Aceste idei nu comportă în nici un caz un caracter de noutate științifică deci contribuie la formularea următoarelor concluzii:

dreptul poate fi o expresie nu doar a voinței grupului aflat la conducerea țării, dar și a celei conduse;

legea este unica și principala formă de expresie a voinței statale;

clasele conduse pot să ofere dreptului formă de lege doar o dată cu obținerea puterii statale, ceea ce nu exclude posibilitatea influențării voinței statale de către cea nestatală.

Abordare poate părea destul de contradictorie sau lipsită de un solid fundament argumentativ, fapt în legătură cu care, teoria dreptului ne propune spre examinare o teză foarte interesantă, în contextul căreia dreptul (ca regulator) este creat nu de voința socială generală și nici de obiceiul natural, ci de voința statală, deoarece dreptul este mereu un produs al activității statului. Ideea centrală a acestor raționamente pare a fi apriată: pentru a putea fi recunoscut în calitate de regulator al raporturilor sociale și, a acționa în această calitate, dreptul natural trebuie în mod indiscutabil să-și găsească reflectare în voința statală, prin încorporarea în acte legislative distincte[164, p.48]. Autoarea L.A. Lushina se întrebă în mod firesc: Care este atunci sensul și menirea socială a dreptului natural? De ce dreptul care, în opinia susținătorilor, dispune de statut incontestabil de regulator al raporturilor sociale, statut recunoscut în egală măsură de către stat și societate, necesită în mod imperativ o formă oficială, cea de lege, cu menirea și caracteristicile proprii voinței statale? De ce mai avem oare nevoie de legislativ, dacă deja există un drept natural care, indiferent de prezența voinței statale, reglementează suficient de adecvat sistemul raporturilor sociale? Finalmente, putem noi considera încălcarea normelor dreptului natural drept nihilism juridic? Prezentarea unor răspunsuri concise la aceste întrebări s-a dovedit a fi o problemă destul de subtilă. Nimeni nu neagă legătura dialectică și nici diferențele de structură și formă dintre lege și drept, caracteristici ce devin mai accentuate în procesul studierii conținutului dreptului. Majoritatea savanților sovietici considerau în mod tradițional dreptul „un ansamblu de norme juridice. Orice încercare de a lărgi această interpretare (prin includerea în conținutul ei a raporturilor sau a conștiinței juridice) era apreciată categoric negativ [164, p.48]. Un deosebit interes îl prezintă afirmația contradictorie a teoreticianului științei juridice sovietice D. A. Kerimov: „De ce trebuie să înțelegem prin drept doar unitatea normelor, legilor și actelor normative, dar alte manifestări juridice să le desemnăm ca nefiind „drept”? Legea – continuă teoreticianul – este doar un mijloc, un instrument de constituire a dreptului, ce conferă voinței clasei conducătoare caracter de regulator instituțional. Însuși dreptul ca fenomen (după conținut) este cu mult mai bogat [156, p.183: 164, p.49].

Doctrina juridică susține că legea ca izvor de drept, este expresia rațională și solemnă a dreptului. Stoicul Crisip, citat de E. Raicu, spunea că: „ Legea este regina tuturor lucrurilor divine și umane, criteriul justului și al injustului, iar pe aceia care sunt chemați de natură la viața civilă îi învață ceea ce trebuie să facă și le interzice ceea ce nu trebuie să facă” [104, p.43].

Determinarea exactă a conceptului de lege este o condiție necesară a instaurării și funcționării statului de drept. Domeniul legii a constituit pe plan științifico-legal temei pentru apariția a trei concepții [32, p.31; 104,p.45]:

Concepția care îi acordă legii posibilitatea reglementării primare a celor mai importante relații sociale. Astfel, recunoscîndu-se posibilitatea organelor administrației de stat de a reglementa normativ juridic domeniile de o importanță secundară. În această concepție este prezent un criteriu neclar, ambiguu de interpretare și delimitare a celor mai importante relații sociale și a domeniilor de importanță secundară;

Concepția enumerării limitative a atribuțiilor legislative, care aparțin organului reprezentativ suprem național. Acestei concepții i s-au adus o serie de critici, printre care menționăm: imposibilitatea unei enumerări anticipate a tuturor categoriilor de relații sociale, care necesită sau ar putea necesita în perspectivă reglementare normativ-juridică sub formă de lege;

Concepția monopolului legislativ al reglementărilor primare, potrivit căreia actele normativ juridice ale organelor administrației de stat trebuie emise în baza și limitele legii.

De asemenea, este importantă delimitarea dreptului și legii ca fenomene generale și particulare. Dacă teoreticienii afirmă că dreptul reprezintă o noțiune complexă, atunci legea reprezintă într-o oarecare măsură o varietate a dreptului și unul din elementele lui. În așa fel, confruntarea dreptului cu legea este complicată. Pe de o parte, legea conține într-o formă concentrată caracteristicile și trăsăturile dreptului și, din acest punct de vedere se poate discuta despre o legătură corelată cu generalul, specialul și singularul. În același timp, legea reprezintă, prin excelență, elementul normativ principal al dreptului. Teoria dreptului, caracterizînd legea, se referă în special la analiza sistemelor actelor normative, evidențiind sistemul izvoarelor dreptului, cu precădere ca izvor fundamental al dreptului, ca act al puterii supreme, înzestrat cu forță juridică superioară, însă nu reflectă caracteristica tipologică a legii din punct de vedere filozofic sau politic [105, p.92].

Valoarea și însemnătatea normelor juridice rezidă nu doar în existența și recunoașterea lor legală, ci și în eficacitatea acțiunii lor, iar această eficacitate este condiționată aprioric de nivelul conștiinței juridice a cetățenilor care respectă, execută și utilizează normele date. Anume conștiința juridică este cea care acționează în calitate de determinant direct al tuturor manifestărilor juridice. Independent de conștiința juridică, nu pot apărea, exista sau funcționa nu numai normele juridice, dar și toate celelalte manifestări ale dreptului [156, p.183: 164, p.50]. Esența și menirea dreptului constă nu în „normativitate”, ci în „materialul” uman cu care și pentru care acționează. Este imposibil de înțeles natura dreptului, fără o investigație detaliată a activității umane care începe cu procesul de creare a normelor și finalizează cu realizarea acestora și a altor manifestări similare [164, p.50]. Dintr-o asemenea perspectivă, pentru susținătorii „accepțiunii largi” de interpretare a dreptului, forța practică a acestuia rezidă în sistemul normelor de drept, politica și principiile juridice, în voința statală ridicată la rang de lege și în conștiința juridică a societății, în actele normative și cele nenormative, în dreptul subiectiv, și cel obiectiv, în ordinea normativă stabilită și în realizarea faptică a prescripțiilor legale [156, p.190].

Caracteristica filozofică a percepției legii simplifică deslușirea naturii legii în sens juridic. Aceasta contribuie la aplicarea diverselor noțiuni și categorii juridice. În literatura juridică, aceste noțiuni se divizează după conținut, în categorii concrete, prin care fenomenele sunt cercetate în totalitate, și categorii abstracte, în care se reflectă însușirile fenomenelor sau interdependența lor după volum, se disting noțiuni singulare, care se răsfrîng asupra unui fenomen (de exemplu, Constituția R.M.), și noțiuni generale, prin care se reflectă fenomenele comune (de exemplu, legea). De asemenea, se disting și unele categorii de drept, acestea fiind noțiuni comune mai profunde, fundamentale atît pentru științele dreptului, cît și pentru fenomenul dreptului în totalitate [105, p.92].

O asemenea interpretare a dreptului poate fi abordată prin [171, p.30]:

concepția normativă a dreptului, conform acesteia singura formă acceptabilă de existență a dreptului o constituie textul scris al legilor (practic, normele oficiale);

concepția naturală (psihologică) a dreptului, din această perspectivă normele oficiale acționează doar atunci cînd sunt percepute și interiorizate adecvat de către conștiința individuală și cea socială generală;

concepția sociologică a dreptului, potrivit căreia nici normele oficiale, nici reflectarea lor în conștiința socială nu conferă dreptului validitate, pînă în momentul încorporării lor în raporturile sociale, în comportamentul indivizilor participanți la aceste raporturi, asigurînd astfel stabilitatea și ordinea juridică în stat și societate.

Condițiile imperative pentru o asemenea atmosferă (stabilitate, siguranță, ordine și conștiinciozitate juridică) într-un stat, sunt în opinia noastră, următoarele: [171, p.30]:

conformitatea voinței statale, cu exigențele raporturilor sociale și pretențiile înaintate legiuitorului de către societate;

reflectarea adecvată în conștiința legiuitorului a normelor necesare pentru atingerea țelurilor identificate și conștientizarea de către indivizi a voinței autentice a legiuitorului;

finalmente utilizarea, respectarea și executarea adecvată a normelor legale de către participanții la raporturile sociale.

În fiecare dintre condițiile enumerate este prezentă problema abordării axiologice a esenței și conținutului dreptului – veșnica problemă a nihilismului juridic ca atitudine valorică negativă manifestată față de drept și ordinea juridică existentă. Necesitatea unei investigații complexe a problemei nihilismului juridic, pornind de la interrelațiile categoriilor: drept, lege, morală este condiționată de existența în Moldova post-sovietică a tuturor formelor nihilismului social: legistic, sociologic și juridic. În încercarea de a soluționa aceste probleme sau, cel puțin a trasa o delimitare subtilă între dreptul oficial (legile) și cel natural, cercetătorii își orientează atenția fie asupra „voinței generale”, fie asupra unor categorii morale specifice: Umanism, Bine, Dreptate, Justiție, Rău etc. O asemenea tendință este justificată de menirea socială a dreptului și interconexiunea lui cu principiile și normele moralității [164, p.54].

Caracteristica esențială a dreptului ca formă de organizare a societății o constituie normativitatea sa. Anume de adresatul normei, conștiința sa juridică, de atitudinea axiologică și etică față de drept depinde dacă va accepta el imperativele impuse prin lege în calitate de ghid al propriilor acțiuni ca norme morale și normative obligatorii în conduita sau, în virtutea unor circumstanțe de natură obiectivă ori subiectivă, le va respinge. Deseori, pe fundalul investigațiilor științifice, apar confuzii legate de distingerea nihilismului legistic și a celui moral – juridic, confuzii justificate pe deplin de prezența a numeroase puncte de tangență și similarități între cele două forme. Atunci cînd punem în discuție problematica negării încărcăturii valorice a normelor legii ne raportăm nemijlocit la nihilismul legistic și nu la nihilismul juridic. Doar componenta morală a atitudinii negative față de voința legiuitorului, apreciată ca fiind injustă, inumană, părtinitoare ne mărturisește obiectiv despre deformarea conștiinței juridice, despre prezența nihilismului moral – juridic în una din multiplele sale forme de manifestare [91, p.118].

Valoarea metodologică a concluziei este determinată de accentuarea unității dialectice și interdependența componentelor morale și juridice a nihilismului juridic. O caracteristică inerentă a dreptului o constituie stabilitatea care oferă conștiinței juridice individuale și sociale posibilitatea asimilării și aprecierii adecvate a valorii reale a prescripțiilor normative, oportunitatea reglementărilor adoptate de către legiuitor, punctele forte și neajunsurile acestora. Previzibilitatea, remarcă cercetătorii în domeniu, este una din principalele expectații sociale puse în seama legiuitorului de către individ și societate [168, p.152]. Puterea care schimbă în permanență propriile legi și actul fundamental – Constituția, alma mater a sistemului de drept național, care anual împovărează societatea cu sute de acte normative părtinitoare unor interese străine, inevitabil se confruntă cu neîncredere și scepticism din partea societății în ceea ce privește imperativitatea și executabilitatea normelor adoptate. O consecință absolut firească și previzibilă o constituie desigur deformarea conștiinței juridice, a atitudinii valorice a sociumului față de drept, ca regulator chemat să asigure siguranța și ordinea juridică în condițiile unor interese contradictorii. Instabilitatea dreptului este direct condiționată de căderea și discreditarea autorității sale. Avînd o construcție preponderent ideologică dreptul oficial (legea) și-a găsit mereu sprijin în alte forme ale conștiinței sociale (normele morale, etice, religioase), apelînd în mod tradițional la concepțiile istorice înrădăcinate ale sociumului despre justiție, bine, rău, pedeapsă etc. [164, p.53].

Autoritatea dreptului, eficacitatea acțiunii sale regulatorii sporesc considerabil, dacă coincid cu viziunile morale, religioase și așteptările societății. Și, dimpotrivă, distanțarea voinței legiuitorului de aceste caracteristici și prescripții sociale constituie un mediu propice apariției, dezvoltării și manifestării nihilismului juridic. Este inadmisibilă supraaprecierea rolului componentei ideologice în formarea voinței legiuitorului, fapt soldat cu substituirea conținutului normativ cu unul ideologic, lipsit de caracter juridic. Moralizarea în „surplus” a dreptului trebuie de asemenea evitată, deoarece dreptul și morala ca manifestări sociale sunt entități diferite și nu se pot substitui reciproc în reglementarea raporturilor sociale [164, p.53].

Problema eficacității funcționării dreptului este indisolubil legată de problema aprecierii valorice adecvate a mecanismelor morale și juridice de reglementare socială. Revenim iarăși la aspectul axiologic al dreptului, la componenta sa valorică, revenim deci la nihilismul juridic. Astfel, precum „toate drumurile duc la Roma”, investigația noastră nu poate fi finalizată fără a aduce în lumina retrovizoarelor problematica nihilismului în contextul sistemului de drept național. Dorim să tragem un semnal de alarmă. Nihilismul juridic în Republica Moldova a evoluat considerabil, a suportat o serie de mutații calitative, și-a schimbat natura, manifestările, canalele de influență, devenind astăzi practic imbatabil. El a umplut porii societății, a pătruns în conștiința fiecărui individ, căpătînd proporțiile unui dezastru național, ale unei amenințări iminente… S-a creat un mediu social nefavorabil și foarte periculos, care stimulează pornirile anti-juridice ale cetățenilor. Situația este cu atît mai deplorabilă, cu cît vinovații direcți sunt chiar reprezentanții puterii oficiale, legiuitorii, cei ce adoptă legea, o manipulează și o subordonează unor interese personale materialiste și meschine. Moldova este dominată de o situație juridică complet paradoxală, care, după simptomele retardării politice și sociale s-ar potrivi vreunei republici bananiere semisălbatice guvernată de gherile militare, și nicidecum a unui stat „apreciat” de UE ca fiind un „model de succes” în implementarea reformelor democratice.[91, p.112]. Cu atît mai mult ne miră afirmațiile unor oficiali, care declara, pînă nu demult că ” cel puțin 70 din articolele Constituției (amintim – legea supremă, „biblia” dreptului și justiției naționale) necesită a fi modificate astfel încît ele să corespundă … !!! intereselor și scopurilor AEI!!! [58]. Da, da…intereselor Alianței și nu a poporului moldovenesc, care, în opinia respectivului, nici nu ar trebui să cunoască prevederile actului fundamental, deoarece…(!!!) există specialiști împuterniciți cu asemenea atribuții notorii, iar „prostimea” să stea cuminte la locul ei.

Într-o concluzie finală, toate formele și mijloacele de luptă împotriva nihilismului sunt nemijlocit legate de scoaterea țării noastre din profunda criză sistemică: economică, politică, socială, morală. În condițiile discreditării definitive a dreptului și instituțiilor statale, foarte multe depind de poziția individuală a fiecărui cetățean, de capacitatea și dorința lui de a se opune forțelor „răului”. În acest context, R. Ihering citat de N.I. Matuzov, scria: „fiecare are obligația morală de a suprima hidra tiraniei și fărădelegii, datoria de a sprijini forța și autoritatea legii… Într-un cuvînt, fiecare dintre noi este și trebuie să fie un luptător înnăscut pentru dreptate, lege, justiție… în interesul său și al întregii societăți” [171, p.75].

Cursa întinsă de drept este cedarea tentației de a nu vedea mai departe de litera legii. Într-adevăr, aplicarea dreptului fără înțelegerea spiritului său este comodă și ar putea fi făcută de oricine știe să citească. Considerăm că important este nu doar să cunoaștem dreptul, ci și să vedem dincolo de el, de unde vine și încotro se îndreaptă. Cea mai înaltă treaptă a cunoștinței științei dreptului este atinsă doar atunci când acesta realizează că principalul reper al Dreptului este Morala. De altfel, motivul principal pentru care omul are nevoie de drept este acela că, în imperfecțiunea sa, omul este imoral. O societate profund morală depășește dreptul, iar mijlocul prin care poate fi atinsă o astfel de perfecțiune este Dreptul [171, p.75].

Ceea ce acest studiu și-a propus să demonstreze atrage atenția asupra unui aspect pe care niciun om nu ar trebui să îl ignore. Dreptul pleacă de la realitatea umană din care extrage ceea ce este rațional și moral, pentru a se întoarce tot la aceasta în scopul de a impune ceea ce trebuie să fie. Un drept trainic și sănătos va atribui acestuia ceea ce trebuie să fie conotații morale și va folosi mecanismul constrângerii, de care dispune, în scopul promovării virtuții umane și înnobilării omului.

Între Drept și Morală nu există decât o aparentă contradicție, cele două noțiuni fiind, de fapt, complementare. „Dreptul este un fel de morală, dar o morală impusă, cu garanția de asigurare a respectului ce i se datorește (…). Altfel spus, dreptul este morala celor ce nu au morală”[82, p.127].

Istoria apariției și evoluției statului și societății ne sugerează că dreptul și morala în calitate de componente ale culturii spirituale sunt organic legate între ele. Mai mult decît atît, în anumite perioade ale dezvoltării societății, dreptului și moralei ca elemente fundamentale în cadrul procesului de comunicare socială li se acordă, li se incorporează funcția de a crea cele mai importante instituții morale și de drept, transpunerea lor în practică, inclusiv interpretarea și adoptarea lor, pe bază experienței acumulate [145, p.288].

În înțelegerea și interpretarea noțiunii de „morală”, tradiția științifică paneuropeană, după cum se știe, datează din antichitatea timpurie. Etimologic, cuvîntul „morală” provine din latinescul „mos” și include un specific sens de moralitate: moravurile –un comportament în masă cu o semnificație morală corespunzătoare și care este evaluată de individ și societate din punct de vedere moral (bunele maniere, moravuri, maniere infracționale, degradare morală ș.a.).

Prin urmare, vorbind de morală, se au în vedere numai acțiunile publice și sociale relevante pentru moralitate de exemplu, moralitatea ca mod de viață; (imaginea de comportament moral, activități sociale, etc.) ale unei colectivități (societate morală unică) [145, p.388]. De asemenea, este cunoscut faptul că fenomenele incluse în morală prezintă extrema lor eterogenitate. Deci, vorbind de morală, cercetătorii au, în vedere [145, p.299]:

acțiunile și faptele individului cumulativ analizate cu cele ale grupului, societății, clasei.

anumite tipuri de relații sociale între oameni și grupuri sociale (în evaluarea morală de a acționa : „echitabil”, „uman”, „corect”, „bine”, „rău” etc);

fenomenele de voință, apariția motivației și aspirația umană.

proprietățile psihologico personale ale indivizilor (caracterul lor moral), supuse propriei lor evaluări morale;

reacții subiectiv morale ale individului care reflectă involutiv mascat percepția și atitudinea sa față de realitate (existența socială);

un tip special de condiții înaintate față de individ (necesitate morală), adică factorii determinanți și direcționați ai voinței, emoțiilor, faptelor și acțiunilor;

un tip special de concepte, idei, convingeri, (de exemplu, de gândire, morală ale individului și ale societății);

limbajul moral, prin intermediul căruia se caracterizează acțiunile unui individ în interacțiunea sa socială (astfel, prin prisma limbajului moral avem: „realizare”, „trădare”, „josnic”, „răscumpărare”, „rușine”, „gelozie”, „aprobare”, „condamnare”etc.).

Astfel, în mediul social științific, conceptele de etică și morală în mod tradițional sunt reprezentate ca fenomene (procese) sociale de natură și statut ontologic diferit. Nici unul dintre aceste procese nu poate fi ignorate în analiza proprietăților reale și a valorilor de reglementare a moralității. Mai mult decât atât, în multe privințe anume circumstanțe enumerate în legătură cu particularitățile proceselor morale exclud posibilitatea definirii empirice a moralității.

Moralitatea, la fel ca și dreptul reprezintă unul dintre principalele modalități de reglementare socială (ideologică și psihologică), o formă de organizare optimă a vieții (ordinea și stabilitatea) în societate. Fixarea în relațiile morale practice a cerințelor etice, pe care existența socială le înaintează  conștiinței indivizilor (grupurilor sociale); moralitatea acționează întotdeauna ca o modalitate practică de orientare a indivizilor în viața publică. În acest context, moralitatea, cum deseori s-a menționat în literatura de specialitate juridică, este la acel nivel cu dreptul, obiceiul ș.a., un regulator (reglementator) social [145, p.73]. Totuși, pentru o bună înțelegere a naturii de reglementator al moralei, autorul A. A. Guseynov consideră că au importanță cel puțin patru aspecte [143, p.23]:

moralitatea reprezintă o anumită valoare (axiologică) a atitudinii societății (sau a unui individ luat în parte) față de lume (norme, stabilitate, ordine juridică, publică ș.a., existente în această lume);

moralitatea este o expresie a activității conștiinței umane (manifestându-se în mod obiectiv în sistemul etic, (estimarea normelor, dreptului și moralei în viața socială de zi cu zi);

viziunile și convingerile morale formează un tot întreg cu relațiile publice (prin intermediul cărora de facto și se manifestă acestea);

instrumentul-cheie al dezvoltării realităților sociale (conținutul moralei) este o cerință morală (o cerere etică îndreptată spre viitor, pentru un comportament social obligatoriu, general – convențional și moral acceptat).

Mecanismul de formare a cerințelor, în mod obiectiv, se dezvăluie atunci cînd îi analizăm geneza: în primul rînd formarea treptată, apoi repetarea și în cele din urmă, consolidarea istorică a obiceiurilor, acțiunilor și relațiilor, care au ca consecință, mai devreme sau mai tîrziu, formarea unei unități aprobate și acceptate de comunitate (națiune, clasă, grup) ca formă de comportament. Ceea ce este de la sine înțeles este deja „normă” și „regulă”. Norma care, grație recunoașterii generale, devine treptat model imperativ, punct de reper moral pentru fiecare individ și chiar pentru întreaga categorie de  indivizi, avînd în vedere că comportamentul lor deja nu se mai poate abate de la această regulă, sub amenințarea de condamnare morală negativă (respingere masivă sau chiar marginalizare).

Astfel, cursului spontan de dezvoltare a interacțiunii sociale a indivizilor (individ și societate, grupuri și colective, comunități etc.), aflați sub influența mai multor factori dependenți de circumstanțe specifice, îi contravine o normă relativ stabilă, impusă de o regulă (recomandată de eticul moral ) din afară [145, p.237]. Desigur, norma general acceptată și recunoscută (norma – model) trebuie suficient fundamentată din punctul de vedere al experienței istorice a comunității privind „corectitudinea” și „dreptatea” pentru societate și pentru individ și fie e acceptată ca o veritabilă normă–morală–model, fie e respinsă ca „necorespunzătoare”. În consecință, dacă opinia publică și-a exprimat deja cererea morală (generală și obligatorie pentru societate), față de individ, atunci, ea nu acționează ca o voință puternică, ca o impunere din exterior, ci ca o voință imperativă comună (ca un recurs etic în viitor), pe care individul însuși ar trebui să o înțeleagă, argumenteze și să o justifice (ca pe o normă morală intern – necesară). În acest context, morala se manifestă  ca un cod de ordine internă, ca o acțiune morală individualizată, ca o conștientizare a gradului de libertate internă, și care limitează dorințele individuale, cu necesitatea susținerii interesului general.

Cu referire la conștiința morală a individului și aspectul moral al relațiilor etice, avem un sistem de evaluare continuă, reflectînd realitatea prin aprobări sau condamnări morale sau prin contrastul dintre bine și rău, prin intermediul categoriilor de „corectitudine”, „onestitate”, „integritate” etc. Important este că moralitatea ca fenomen social specific, reprezintă o unitate (dialectic) indivizibilă:

conștiința morală a individului și

relațiile morale – practice din societate.

Autorul A.A. Guseynov considera că în mecanismul de control social, ultima idee se manifestă ca obiectiv criteriu de judeca re imparțială, a criteriilor morale ale individului, efectiv devenite obiective în exterior, în cadrul interacțiunii sale sociale, aprobate sau contestate, stigmatizate de societate (grup, clasă, comunitate). În condițiile confruntării intereselor individuale sau generale, norma morală la fel ca și cea de drept stabilește în loc de confruntare (conflict de interese), stabilitate și ordine, limite, dar și condițiile când acestea nu trebuie respectate, deoarece forța de constrîngere morală limitează dorințele individuale. Prin urmare, dorința (voința) se află într-o stare de tensiune, conflict și are un ”caracter supraindividual” sau, mai bine zis, general [143, p.48].

De aici reiese sarcina normelor morale, identică normelor de drept de a înlocui starea de conflict cu stabilitatea și ordinea în societate [164, p.69].

Pentru o bună înțelegere a relației dialectice dintre moralitate și drept, analizată prin prisma fenomenului de nihilism juridic, în evoluția istorică a statului și societății, trebuie amintit un alt sens semantic a cuvîntului și conceptului „mos”, înțeles ca „lege”, „regulă”, „cerință” [143, p.48]. În acest context, moralitatea poate fi interpretată atît în sens moral specific (moralitatea ca un domeniu de standarde morale, cerințe impuse față de comportamentul individului), dar și ca conținut juridic: (element valoros al conținutului dreptului manifestat prin conștiința juridică). Sintagma: „Jus est ars boni et aequi” – Dreptul este arta binelui și a dreptății, dezvăluie relația organică dintre conceptele moralitate și drept, folosind într-un final categoriile de bine, bunătate și dreptate, lipsite inițial de conținutul lor juridic. A. Goodhart, profesor la Universitatea din Oxford, citat de L.A. Lushina, menționa: „… Simțul moral nu este doar una dintre forțele dominante în crearea dreptului, dar una dintre principalele baze de existență a acestuia, ca o autoritate de reglementare a relațiilor sociale existente” [164, p.69]. Relația organică dintre moralitate și drept este bine descrisă și în lucrarea lui Hegel Filosofia Dreptului. Analizînd nivelurile de dezvoltare istorică a dreptului autorul constată că: „Legalitatea și moralitatea nu pot exista independent, ca suport și bază ele ar trebui să posede eticul, deoarece dreptul este lipsit de elementul de subiectivism, iar moralitatea este unilaterală, deoarece se bazează doar pe subiectivism, deci ambele categorii nu pot fi transpuse în realitate iar cînd acest proces stagnează sau chiar clachează apar premisele dezvoltării nihilismului juridic societatea dată. Un factor iminent al apariției și dezvoltării fenomenului de nihilism juridic, este apariția și dezvoltarea nihilismului moral (etic), considerent din care relația dialectică dintre categoriile de drept și morală este impetuos necesară și fundamentală”[135, p.177; 164, p. 59]. La relația dialectică dintre morală și drept în viața de zi cu zi a statului și societății se referă autorii cursului academic de Teoria generală a statului și dreptului, editat de profesorul M. N. Marcenko, care constată că sistemul juridic al societății are la bază cerințele vital morale impuse întregii societăți. La rândul său, legiuitorul în crearea și îmbunătățirea legislației ia în calcul starea de moralitate publică, cultura morală a societății, aceasta reieșind din importanța fundamentului moral al dreptului, ceea ce-l transformă într-o instituție de reglementare socială viabilă, în așa fel că dreptul să fie moral, iar legile corecte (echitabile) și umane [178, p.75].

Viabilitatea abordării rezultă din înrădăcinarea nihilismului juridic în istoria evolutivă a statului și sistemului juridic, deși fenomenul nihilismul juridic inițial este indisolubil legat de morală, moralitate, prin intermediul termenilor „adevăr”, „bunătate”, „dreptate”, „umanitate” etc. [141:164, p.71]. În istoria comunicării sociale, dreptul și moralitatea cunosc două seturi tradiționale de norme și cerințe, care acceptă structura și ritmul de comunicare, conțin liniile directoare în diverse variante pentru o conduită respectabilă supusă legilor [168, p.114]. Analizînd relația menționată, remarcăm faptul că raportul dintre normele oficiale și standardele morale (categorii morale) reprezintă o problemă de natură etico – filozofico – legală, reflectată biaspectual diametral opus, și anume [139, p.115]:

de pe poziția de valabilitate morală și justificare (drepturi morale, soliditate și decență) de drept (Im. Kant, V. Soloviov, L. Fuller);

izolarea și ireductibilitatea acestora (J. Austin, parțial sub formă de compromis G. L. Hart).

O poziție intermediară o dețin reprezentanții Școlii realismului juridic, reprezentată de O. Holmes și J. Frank, pentru care dreptul cuprinde nu doar în norme (reguli), ci ți în hotărîri judecătorești (precedentul). O altă idee științifică des întîlnită care ocupă o poziție intermediară și combină elementele de pozitivism juridic (G. L. Hart) [164, p.7], reprezentantul căruia a devenit R. Dworkin, studentul lui G. L. Hart de la Universitatea din Oxford. Autorul V. S. Nersesyats caracterizează sub diferite aspecte coraportul drept – moralitate prin prisma unor dispoziții cu caracter metodologic. Pentru interpretarea corectă a problemei investigate, în opinia lui, este prioritară ă următoareleăor repere [143, p.20]:

dreptul și morala –aceste fenomene sociale, norme, autorități de reglementare sunt diverse;

un principiu specific dreptului este egalitatea formală;

din punctul de vedere juridic al înțelegerii dreptului, principiul moralității este un principiu de auto reglementare a personalității față de sine, lumea înconjurătoare și comportamentul propriu;

coraportul drept – moralitate aparține diverselor principii sociale;

legea (dreptul pozitiv) trebuie să fie juridică, dar nu morală, religioasă etc. Moralizarea dreptului este incorectă și dăunătoare la fel ca și legalizarea (naționalizarea) moralității [174, p.115-116];

Poziția sus – menționată este susținută de autorul V. G. Grafskii, care a atras atenție asupra următoarelor aspecte ale temei [139, p.116: 164, p. 79]:

din punct de vedere istoric, dreptul și moralitatea se află într-o incontestabilă legătură, într-o coexistență sincronă sau diacronică, parțial într-o fuziune imperceptibilă și o împleticire internă, dar și într-o pragmatică și teoretică izolare;

potrivit lui Augustin (menționează V. G. Grafskii), moralitatea roagă, iar dreptul impune. Structura complexă internă și externă a cerințelor (regulilor) și funcțiilor morale și de drept, sunt afișate în valorile, principiile și atitudinile participanților la comunicarea socială, în cultura ideologică a identificării acestora în raporturile juridice și sociale;

dreptul nu este doar un set de standarde și cerințe stabilite sau recunoscute oficial, dar este o formă de comunicare intermitentă și durabilă în care participanții fac schimb de anumite hotărâri (definite formal), demonstrează angajamentul lor (pozitiv) nu  numai față de valorile legale, dar și față de cele morale, susțin spiritul respectării dreptului transformîndu-se în cetățeni conștiincioși. În timpul declinului total al culturii juridice, morala îndeplinește într-o măsură sau alta funcțiile psihologice ale dreptului și face acest lucru bazîndu-se pe obicei sau pe cerințele impuse de autorități. Și moralitatea, și obiceiul furnizează în acest caz, participanților la comunicarea legală o mai mare încredere în stabilitatea și predictibilitatea relațiilor publice, decât o face legea.

Raportul dintre drept și morală în filozofia dreptului a evoluat pe două mari direcții:

conceperea dreptului ca un minim de morală (justiția prin drept și morală);

altă direcție, corespunzătoare pozitivismului juridic, consideră că unicul temei al dreptului este statul (ordinea de drept fără morală) [100, p.131: 7, p.405].

Cu toate acestea, nu trebuie trecut cu vederea faptul dreptul s-a născut din morală, deci are sau trebuie să aibă un conținut moral. Realizarea lui prin respectarea liber consfințită sau aplicarea prin forța coercitivă a statului –cînd este necesar –implică întotdeauna și o problemă morală. În concepția lui G. del Vecchio „…relațiile dintre morală și drept sunt așa de strînse, încît ambele aceste categorii au esențial același grad de adevăr, aceeași valoare sau, cum menționau juriștii ruși V. S. Soloviov și I. A. Ilin, dreptul reprezintă doar un minim de moralitate sau o transpunere juridică a moralei”[47, p.199: 7, p.405].

Observînd relația strînsă dintre drept și morală, M. Cantacuzino preciza: „Obiceiurile și legile în care se concretizează normele dreptului se inspiră necontenit din concepțiile morale ale societății și se fasonează prin modul lor de îndrumare și aplicare după progresul sau regresul ce se manifestă în concepția morală dominantă într-un anumit moment și într-un mediu social”[17, p.12:7, p.405].

În căutarea răspunsului la întrebarea privind coraportul real al dreptului și moralității, atît juriștii, cît și filozofii nu se mai pot axa pe viziunile asupra cuviinciosului furnizate de etica și morala uzuală. În acest sens, mai trebuie să lucreze asupra conceptului, care implică filozofia moralei clasice. O componentă esențială a acestui patrimoniu se axează pe diferența dintre etic și moral. [143, p.24-28].

Primul concept se referă la setul de reguli și obiceiuri care asigura supraviețuirea unei anumite comunități morale (ethosul), indiferent de motivele neîndeplinirii acestei funcții. Acest lucru preocupă vizavi de aprobarea autorităților, inclusiv teama de stigmatizare, dorința de evitare a pedepsei cerești, etc. [143, p.24-28].

Al doilea concept (moralitatea) implică unele cerințe posibile a fi supuse universalizării (generalizării), un cod intern al persoanei responsabile îndeplinită „în mod autonom și din obligație” și nu doar „în conformitate cu obligația” (Kant) [143, p.24-28].

O problemă similară apare și la analizarea conceptului de drept. Potrivit teoreticianului V. S. Soloviov, cercetătorii demult trebuiau să recunoască diferență fundamentală între conștiința juridică și dreptul utilizat. Conștiința juridică nu poate fi înțeleasă ca o simplă reflectare a legilor și reglementărilor în vigoare, ca pe o „competența legală” ordinară. Conștiința juridică exista înainte și independent de legislația existentă [195, p.115].

Prin urmare, din numărul comparațiilor retorice dintre moralitate și drept trebuie făcută o comparație calificată dintre etică și dreptul pozitiv, moralitate și conștiință juridică. Etica și dreptul pozitiv sunt elemente diverse ale educației juridice. Moralizarea dreptului și codificarea eticului sunt inacceptabile și conduc nestingherit la formarea poliției morale și a statului polițienesc moral. Mai mult decât atât, conform autorului V. S. Soloviov, conștiința juridică este considerată un domeniu aparte și cea mai înaltă expresie a moralității autonome. Im. Kant, încă în anii 80 ai sec. XVIII-lea a înțeles această ipoteză și a argumentat-o astfel: „Respectul arătat față de dreptul altei persoane reprezintă cea mai perfectă obligație” [195, p.115]. Într-o exprimare mai actuală, aceasta ar suna cam așa:»respectarea drepturilor omului este cel mai categoric imperativ». Practic, aceeași poziție o are și A.I. Pashinskiy care în comun cu B. N. Cicerin și parțial cu V. S. Soloviov, consideră că relația dintre moralitate și drept reprezintă un grad de libertate subiectivă (interioară) și obiectivă (extern).

Libertatea individului, în opinia lui reprezintă unicul rezultat și principalele criterii de realizare a civilizației umane la diferite etape ale dezvoltării sale istorice. Libertatea poate exista sub două forme – cea a dreptului și a moralei. Cu toate acestea, dreptul reprezintă o formă obiectivă istoric necesară de libertate, iar moralitatea o formă subiectivă (personală) de libertate. Evoluția istorică a învățăturilor etice și religioase sugerează că moralitatea ca măsură subiectivă a libertății individului, inclusiv ca participant la raporturile juridice poate fi mult mai largă sau mai restrânsă decât acea limită obiectivă a libertății pe care din punct de vedere istoric o propune dreptul. Bineînțeles, oamenii pot face subiectiv principiul conduitei sale, principiul egalității juridice, libertatea și justiția. În acest caz, conștiința morală a individului fuzionează cu conștiința juridică. Însă doar dreptul și nu morala poate (și face) trage acea linie de departajare a libertății de samavolnicie [179, p.118].

Autoarea D. I. Lukovskaya, studiind dreptul și morala prin prisma interdependenței și autonomiei lor, consideră că atenția noastră trebuie focusată pe asemănările dintre aceste două categorii și pe diferențele dintre ele. Înainte toate, dreptul și moralitatea, – notează D. I. Lukovskaya – reprezintă un anumit grad de libertate a individului. Relația lor este exprimată prin faptul că dreptul ca o măsură de libertate are nevoie de morală pentru a impune auto reținerea, iar morala are nevoie de unele restricții legale în numele moralității publice [179, p.118].

Im. Kant face o distincție clară între drept și morală. Dreptul întemeiat a priori pe rațiune face parte din rațiunea moravurilor, metafizica în care se deosebește ceea ce aparține dreptului de ceea ce aparține voinței, adică moralității. Im. Kant afirma că legile libertății sunt numite morale pentru a le distinge de cele ale naturii. În opera „Critica rațiunii practice” morala are rolul de a oferi o soluție pentru problema libertății, Kant aprecia ca morala este dominată de o lege supremă – datoria, luata drept criteriu de apreciere a faptelor umane. Pentru om care nu are doar rațiune pură ci are și sentimente, voința, legea morala ia forma unei porunci, unui imperativ categoric. Imperativul categoric este scop în sine. Iar posibilitatea împlinirii legii morale presupune autonomia voinței, libertatea. Astfel, putem afirma că morala întemeiază dreptul, deoarece dreptul nu se poate întemeia daca nu exista cel mai important principiu: libertatea, care este un concept moral [55].

Punctele de contact dintre drept și morală sunt numeroase. Și dreptul, și morala sunt produse ale vieții sociale, sunt discipline cu caracter normativ care pretind în mod egal să stabilească un ansamblu de precepte destinate să regleze activitatea umană[7, p.6]. De altfel, interpenetrarea dintre drept și morală este permanentă: pe de o parte, majoritatea regulilor de drept sunt împrumutate din sfera moralei și sunt respectate ca și morala în măsura în care nu-i nevoie de a fi impuse de forța coercitivă a statului; pe de altă parte dreptul poate exercita o influență asupra moravurilor unei țări. Din acest punct de vedere, legile pot fi salutate moralmente, sau din contra, ele pot fi vătămătoare [223, p.8:7, p.406].

Arbitrariul moral generează samavolnicia în locul dreptului. La rândul său, incompatibil cu morala este însuși arbitrariul din domeniul juridic. Interdependența între drept și morală nu exclude, ci presupune și o substanțială diferență între ele ca fenomene sociale autonome. Recunoașterea valorii intrinseci a moralității asupra dreptului contracarează eventualele tentative de utilizare forțată a dreptul în implementarea canoanelor etice. Autonomia dreptului față de morală nu permite penetrarea principiilor paternaliste în sfera juridică.

Prin urmare, concluzionam că dreptul și morala diferă, dar nu sunt fenomene sociale antagonice. Exagerarea caracteristicilor dreptului și moralei conduce, pe de o parte, la apariția nihilismului juridic, iar pe de altă parte, la eliberarea de la principiile morale ale statului, justiției ș.a.m.d. De asemenea, o relație dialectică dintre drept și moralitate nu înseamnă neapărat fuziunea lor. Cu toate că fenomenele juridice au un conținut bogat etic, ar fi greșit să transformăm morala într-un component al dreptului, așa cum greșit ar fi să plasăm dreptul la categoria eticii [162, p.117].

Evoluția relațiilor și coraportului drept – morală s-a aflat într-o continuă dinamică, astfel că, în fiecare perioadă a prevalat un anumit tip de relație. De aceea, atît dreptul, cît și morala pot fi privite ca un sistem (relativ) de valori normative independente în unitatea funcțiilor de reglementare și orientare (axiologică) [162, p.117].

Având în vedere respectul față de drept, ordinea de drept și stabilitate ca sistem multifactorial putem afirma existența factorilor obiectivi și subiectivi influențabili fărădelegilor. Cercetînd mecanismul apariției și manifestării ai formelor de nihilism juridic și moral în stat, dar și societate, se extinde studiul structurii motivaționale a personalității [127, p.22; 164, p.78].

Cunoaștem valoarea morală și validitatea normelor legale și/sau morale determină gradul de includere a acesteia în conștiința (morală sau legală) generală și individuală. Gradul de concordanță a normelor juridice imperative, impuse de stat, cu interesele persoanei, sau ale colectivului primar în limitele căruia individul operează pentru satisfacerea intereselor sociale, constituie criteriul obiectiv de bază al conduitei legale sau deviant a persoanei. Prin urmare, moralitatea, valorile morale ale individului, ce acționează conștient și care se manifestă obiectiv prin categoria de conștiință juridică (element al conținutului dreptului), fac parte din structura de ”respect pentru lege” și au funcția de orientare socială, inclusiv atitudinea conștientă axiologică a individului la norma stabilită de drept. Atunci când o persoană transformă într-un principiu subiectiv principiile juridice libertatea și egalitatea, conștiința sa morală fuzionează deja obiectiv, cu conștiința juridică și anume cea din urmă apare ca cea mai mare manifestare de moralitate autonomă. Măsura normativă stabilită de libertate în această situație se confundă în mod obiectiv cu așteptările morale interne ale individului, cu viziunile lui subiective (pe care le aprobă) despre drept, stabilitate, ordine și justiție, prin eliminarea conflictului de interese individuale și sociale. Prin urmare, membrii comunicării sociale prin intermediul comportamentului lor pozitiv (care respectă legea), demonstrează un angajament față de valorile juridice și morale, mențin spiritul de supunere legii și sunt încadrați în categoria bunilor cetățeni.

În schimb, comportamentul deviant, din punct de vedere moral – nedorit, sau dăunător social (ilegal), este rezultatul unor contradicții (conflicte) între orientările valorice standard (morale și juridice) aprobate de societate sau de un grup social, care au adoptat un comportamentul social actual, în mod conștient (persoane fizice, comunități , grupuri), contrar prevederilor normelor.

Astfel, moralitatea este forma subiectivă (măsura) de libertate, ca un cod intern al  persoanei responsabile moral și care acționează în virtutea prevederilor (morale) sau în mod autonom, „din obligație” sau „în conformitate cu obligația” poate fi „mai îngustă” sau „mai largă” decît acea măsură obiectivă a libertății, care este reglementată de  drept. Prin urmare, prin aceste măsuri de libertate, individul și întreaga comunitate socială pot acționa în deplină conformitate cu codul său intern (moral), neîncălcînd limitele moralității „convenționale” și „în general acceptată”, în anumite situații. Și fără a fi supus pentru anumite acțiuni condamnării morale sau respingerii, de către aceeași comunitate etică. Vorbind despre nihilismul moral, în raport cu acest comportament se poate, dar doar printr-un anumit grad de condiționalitate, așa cum în prim plan acționează  criteriile calitative și cantitative obiective, cum ar fi și manifestările unui astfel de comportament. Cu toate acestea, din moment ce dreptul este cel ce  definește limitele dintre ”libertatea permisă” și desigur arbitrariul, sau că un comportament poate fi moral numai dacă nu este interzis în mod expres de către norma de drept. Un comportament ilegal, nu poate fi moral, indiferent de cât dreptul oficial corespunde cu așteptările morale ale societății, și aici măsura (limita) internă de libertate trebuie să se supună acelei limite de libertate impusă și numită de drept[164, p.79].

O semnificație metodologică aparte o are teza potrivit căreia orice contrast dintre limitele interne și externe de libertate (morala – dreptul), este, în același timp un nihilism moral și juridic, din moment ce, printr-o astfel de atitudine (comportamentul social) a individului (comunitatea, grupul), își exprimă obiectiv lipsa de respect față de: dreptul oficial, proprietățile sale de reglementare, puterea stabilită prin lege, și impun puterii și societății propria lor viziune asupra justiției morale, stabilității normelor de drept deja existente, asupra ordinii de drept și a stabilității (un exemplu elocvent în acest sens sunt evenimentele tragice din țara vecină Ucraina.

Astfel, pentru conceptul de drept și morală, esența motivării comportamentale și mecanismului de acțiune a cerințelor externe, inclusiv și a motivului intern, este extrem de relevant, dacă nu chiar principal. Efectele acestor două categorii (dreptul și morala) sunt desigur inegale din punctul de vedere al evaluării, motivării și imperativității. Moralul este mult mai puternic legat de convingerile interne (ideologice și psihologice) ale individului, dar, presupunem că dreptul se referă exclusiv la comportamentul extern al oamenilor, deoarece valoarea fundamentală în motivarea (juridică) comportamentului este destul de mare și dreptul tinde să se bazeze pe acest fapt [127, p.22: 164, p.78]. În general, coraportul dintre morală și drept (în mecanismul de reglementare a relațiilor publice) pot fi caracterizate prin prezența proprietăților comune și, a caracteristicilor care în cele din urmă permit determinarea locației rolului și importanței acestor fenomenele sociale în mecanismul de reglementare a relațiilor sociale.

Astfel, în context general (caracteristici comune, proprietăți), dreptul și morala (sunt implementate ca moralitate în cadrul relațiilor publice) [127, p.22; 164, p.81]:

au motive comune din punct de vedere social, economic (determinantele), al apariției și funcțiilor, dar cele mai importante sunt condițiile materiale ale dezvoltării statului și societății;

reprezintă valoare și formele (axiologice) de conștiință (individuală și socială) manifestate obiectiv în evaluările practice axiologice ale relațiilor publice, subiecte ale cărora sunt individul, grupul sau întreaga comunitate;

au conținut normativ, acționând ca reguli obligatorii de comportament (cu caracter tendențios îndreptate spre viitor, atît cerințele etice, cît și cele juridice față de un comportament adecvat) în societate;

servesc ca adevărate instituții de reglementare a relațiilor sociale, aflate într-o continuă schimbare;

acționează ca măsură de libertate (stabilită, determinată, aleasă) și constituie un mijloc de menținere a unui anumit sistem de relații sociale (ordine juridică și publică, stabilitate în stat și societate), un mijloc de negociere (sau eliminare) a contradicțiilor individuale și sociale (a intereselor individuale și publice);

sunt o varietate recurentă de comunicare (socială) durabilă pe parcursul unei perioade îndelungate din punct de vedere istoric în anumite limite de timp și spațiu;

în caz de necesitate, sunt asigurate cu un element comun – forța de constrîngere. Dacă în cazul dreptului ne referim la constrîngere ca la o caracteristică esențială a acestuia în calitatea sa de reglementator al relațiilor interumane, atunci în cazul moralei, forța de constrîngere joacă rolul de «caracteristică idealizată». Ultima afirmație se axează pe faptul că forța motrică a evoluției moralității nu este ceva material (concret), ci dimpotrivă ne referim la ceva mult mai abstract, și anume: rațiunea, cugetul și conștiința!

Însă ținînd cont de faptul că moralitatea – născută și acceptată de rațiune în calitate de valoare specifică a personalității umane, poate fi atașată și de un alt domeniu (sferă), de exemplu: de o viziune proprie a omului asupra vieții, asupra lumii, sfera relațiilor sociale în care acestea își realizează propriul său potențial, toate aceste determinante morale (și cerințele ale moralității), acționează întotdeauna asupra celui din urmă (domeniul relațiilor moralității; domeniu autonom de auto reglementare morală a comportamentului social al individului) din exterior și, într-un anumit sens, prin intermediul unei forțe de constrîngere străine. Legile morale – spune A. Guseynov [143, p.44] – bazîndu-se pe filozofia lui Im. Kant, din lumea intangibilă „superioară” a „lucrurilor” nu poate fi transferată în lumea „inferioară” senzorială, decât sub formă de taxe, obligație și coerciție. În multe privințe, tocmai din cauza acestor proprietăți, dreptul și morala sunt într-o strînsă legătură organică, de comun acord se completează reciproc provocând mecanismul de reglementare a relațiilor publice existente:

și dreptul, și morala sunt, de fapt, concepte sociale. Morala la fel ca și dreptul reflectă în mod obiectiv interesele unei anumite clase (comunitate, grup social, unite într-un ethos moral).

Relațiile dintre morală și drept sunt atît de strînse și necesare, încît ambele aceste categorii au esențial același grad de adevăr, și aceeași valoare. Atît morala, cît și dreptul, trebuie în mod logic să li se atribuie același caracter de absolutism și relativitate, de naturalitate sau arbitrarism. O contradicție sau nepotrivire sub acest aspect nu este posibilă, fiindcă în ambele cazuri e vorba de norme ale acțiunii, care se presupun și se completează reciproc și au un fundament unic [18, p.42].

Adevărata distincție dintre drept și morală se întemeiază pe poziția logică diversă a celor două categorii. Morala impune subiectului o alegere între acțiunile pe care le poate îndeplini, ea se referă la subiect în sine, adică confruntă o acțiune cu alta a aceluiași subiect. Dreptul, în schimb, confruntă o acțiune cu alta provenind de la subiecte diferite. [18, p.42].

Alt caracter diferențial, care se deduce, de asemenea, din poziția logică diversă a celor două tipuri de norme, este că dreptul este mai bine determinat decît morala. Dacă dreptul este o linie de hotar, în el sunt inadmisibile incertitudinile. Morala, în schimb trăiește, mai cu seamă, în conștiința individului, și, prin urmare se găsește, pentru a spune astfel, într-o stare difuză și nu are voie să fie formulată și fixată în coduri, ca dreptul. Aceasta constituie sub un anumit aspect, coloana vertebrală a eticii, adică fixează principiile care au o valoare fundamentală pentru viața socială (umanismul, altruismul, mila, colectivismul, refuzul de la individualism și egoism etc.) [18, p.42].

Chiar dacă sunt relativ independente, atît dreptul, cît și morala în mod obiectiv diferă prin [164, p.69]:

în dreptul, subiectul care obligă în mod impetuos este statul. Prin intermediul normelor imperative, transpuse în cele de execuție, își impune voința economică și politică clasei dominante (elitei). În ceea ce privește morala – subiectul asupra căruia se impun cerințele morale pentru realizare este însăși comunitatea, care prin prisma evoluției istorice și a experienței acumulate și prin susținerea colectivă, acționează asupra normei de conduită a individului (moralitatea);

în drept obiectul de imputare a  cerințelor de reglementare sunt toți membrii unei societăți, normele au un caracter normativ social universal. În ceea ce privește aspectul moral, propriile ei imputări, pe de o parte, se aplică doar pentru membrii aceleiași comunități (apartenență națională, etică, grupuri sociale, etc.), pentru care aceste standarde sunt practice sau, într-o măsură sau alta, li se supun, iar pe de altă parte, morala (prin aceasta și se diferențiază) dobândind calitatea general obligatorie, încalcă limitele normelor tradiționale etnice și din  cadrul aceluiași grup confruntă ca pe ceva mult mai amplu, mult mai general universal;

normele de drept sunt reflectate prin prisma actelor juridice, a codificărilor (sunt excepții), iar cele morale se reflectă în opinia publică. Chiar dacă normele morale și pot fi supuse codificării (într-un oarecare cod moral, etic), oricum nu poate fi perceput (și acceptat) de societate ca un act normativ juridic;

este variat și mecanismul efectului lor asupra comportamentului indivizilor: dreptul impune, pe cînd morala cere. Prin urmare, normele moralei (moralitatea) sunt executate în virtutea credinței personal – individuale, a valabilității, utilității, și necesității lor ș.a.m.d.; normele de drept însă sunt implementate, impuse și asigurate la nevoie de forța coercitivă a statului. În acest sens, ca garant intern și extern al executării corecte și la timp a reglementărilor legale servește în mare măsură, potențialul (violent) al constrîngerii de stat; în cazul cerințelor moralității ca garant intern al îndeplinirii lor este conștiința individului, iar extern – opinia publică, cu întregul ei sistem de aprobări și dezaprobări. În acest context, sancțiunile morale, cum a fost deja remarcat, în contrast cu normele legale au un caracter desăvîrșit, ideal;

lacunele și imperfecțiunile detectabile în domeniul dreptului sunt ușor corectabile prin intermediul unei noi legi. Este mult mai dificil de făcut careva ajustări în cadrul reglementării morale, deoarece cerințele și reglementările ultimei se utilizează pe întreaga durata a vieții, a multor generații, mai multe perioade istorice;

în cele din urmă, menționăm faptul că pe legislator nu-l interesează motivele și cauzele unui comportament licit (legal) al individului (a unui grup, comunități sau chiar a societății în întregime) și care respectuos și impetuos trăiește în conformitate cu norma de drept. În același timp, aspectul moral al comportamentului individului, pentru a fi corect înțeles în sensul ontologic, necesită penetrare în esența acțiunilor și comportamentului individului (motivațiile moralității), deoarece normele morale sunt codul intern al unei personalități responsabile și este respectat „în mod autonom (benevol) și din datorie” Respectarea cu strictețe a legii, fără exprimarea atitudinii negative, vă exclude din rîndul subiecților nihilismului juridic, fapt ce nu vă absolvă de posibilitatea de a fi unul din subiecții nihilismului moral, sau, cel puțin, subiect al unei forme a acestuia.

Caracteristicile sus menționate constituie elemente comune și distincte ale dreptului, moralei și moralității, așa cum sunt legate din punct de vedere dialectic, păstrînd o relativă independență. Ca instituții de reglementare a relațiilor sociale, ne permit a formula careva teze care, au în opinia noastră, o semnificație metodologică aparte pentru definirea esenței unui astfel de fenomen ca nihilismul juridic și moral.

Considerat ca fenomen social, moral și juridic, nihilismul juridic: [164, p.72]:

se manifestă printr-o unitate dialectică în dimensiunea sa morală și juridică, deoarece dreptul reprezintă un sistem de standarde și cerințe stabilite sau recunoscute oficial (ca drept natural), în care participanții la comunicarea juridică fac schimb într-un mod definit formal de cugetări, hotărîri, decizii, demonstrînd un angajament pozitiv nu numai pentru drept, dar, și pentru valorile morale;

specific pentru drept și morală mai sunt și aspectele de ordin social, economic și politic, prin care aceste două categorii se manifestă, însă cele mai importante sunt condițiile materiale ale dezvoltării sociale;

se manifestă ca o măsură (limită) a libertății (internă și externă), selectată de subiectul de drept; un mijloc de a-și demonstra atitudinea față de: relațiile juridice stabilite drept, ordinea publică și stabilitatea juridică existentă;

reprezintă o formă stabilă, recurentă a comunicării sociale în diferite perioade, permițând calitativ sau cantitativ identificarea anumitor forme de manifestare, pentru a-i da o caracteristică individuală.

Studiul nostru se axează pe analiza genezei și evoluției nihilismului juridic, sub o formă sau alta a manifestărilor sale, punînd accent pe nihilismul etico – juridic, care reprezintă un fenomen complex, dialectic interdependent, ideologic, psihologic, social, și care se exprimă prin intermediul diferitor componente ale dreptului și moralei. Un accent aparte îl deține natura și conținutul dreptului, legii, moralei și moralității, în contextul studiului de nihilismul moral și legal.