Interactiuni Si Conflicte Care Au Determinat Evolutia Relatiilor Ruso Americane
LUCRARE DE LICENȚĂ
RELAȚIILE RUSO-AMERICANE ÎN PERIOADA POST-RĂZBOI RECE (1991-2013)
Cuprins
Listă de abrevieri
INTRODUCERE
Capitolul I. Istoricul relațiilor (ruso)sovieto-americane în secolul XX
I.1. Relațiile (ruso)sovieto-americane pe timp de pace și pe timp de război
I.2. Interacțiuni sovieto-americane în perioada Războiului Rece
I.3. Tratate bilaterale privind dezarmarea și neproliferarea ADM
Capitolul II. Interes național, politică externă si strategii de securitate rusești și americane
II.1. Interesul național și politica externă a Rusiei post-sovietice
II.2. Politica externă a superputerii SUA
II.3. Analiză comparativă a strategiilor de securitate rusești și americane în contextul noii ordini mondiale
Capitolul III. Interacțiuni și conflicte care au determinat evoluția relațiilor ruso-americane
III.1. Conflicte teritoriale
III.2. Conflicte pentru extinderea sau menținerea sferei de influență
III.3. Interacțiuni și conflicte post-9/11
Capitolul IV. Perspective de cooperare bilaterală ruso-americană și acorduri încheiate
IV.1. Relațiile economice și culturale bilaterale
IV.2. Parteneriate pentru cercetare, dezvoltare durabilă, tehnico-științifică și energie nucleară
IV.3. Cooperarea privind spațiul cosmic și combaterea terorismului internațional
Încheiere
BIBLIOGRAFIE
Listă de abrevieri
ABM Treaty – Anti-Balistic Missile Treaty (Tratatul pentru Neproliferarea Rachetelor Balistice);
COCOM – Cooperare Comercială SUA-Rusia;
CSCE – Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa;
ENDC – Eighteen Nation Disarmament Comitee (Comitetul pentru Dezarmare al celor Optisprezece Națiuni);
EURATOM – Comunitea Energiei Atomice;
IAEA – Atomic Energy Agency (Agenția pentru Energie Atomică);
MAP – Membership Action Plan (Planul de Acțiune pentru Apartenență);
NPT – Non-Proliferation Treaty (Tratatul de Neproliferare);
OMC – Organizația Mondială a Comerțului ;
OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa;
PfP – Partnership for Peace (Parteneriatul pentru Pace);
SALT – Limitation of Strategic Offensive Arms (Limitarea Armamentului Ofensiv Strategic);
SORT – Strategic Offensive Reduction Treaty (Tratatul pentru Reducerea Ofensivelor Strategice);
START – Treaty on Further Reduction and Limitation of Strategic Deffensive Arms (Tratatul pentru Reducerea și Limitarea Armamentului Ofensiv Strategic);
UCK – Gruparea Armată de Eliberare din Kosovo;
UNOMIG – United Nations Observer Mission in Georgia (Misiunea Națiunilor Unite de Observare în Georgia);
INTRODUCERE
Relațiile ruso-americane rămân o chestiune controversată a relațiilor internaționale chiar și după terminarea Războiului Rece. Interacțiunile economice, politice, culturale și de altă natură dintre aceste două state nu încetează să stârnească interesul analiștilor politici și specialiștilor în geopolitică, relații internaționale și studii de securitate, mai ales având în vedere evenimentele care se petrec pe scena mondială și modalitatea în care aceste două state interacționează în baza politicii externe și a strategiilor de securitate iscusit planificate.
Putem vorbi despre o actualitate a temei relațiilor ruso-americane pe principiul schimbării polilor de putere existenți în timpul Războiului Rece. Sfârșitul acestui război care a marcat relațiile dintre SUA și Federația Rusă a schimbat considerabil modul în care se analizează situația geopolitică a lumii și modalitatea de abordare a actualelor conflicte ale marilor puteri. Relațiile ruso-americane au rămas un factor important în jocul de putere de la nivel global deoarece SUA, ca superputere au un rol sine qua non în gestionarea și asigurarea stabilității, iar Rusia, în încercarea sa de a redeveni un actor important cu putere de decizie la nivel internațional, interacționează inevitabil cu SUA.
Desigur că aceasta interacțiune este și absolut necesară, având în vedere riscurile și amenințările din actualul mediu de securitate și nevoia de a limita puterea SUA în lume în vederea stabilirii unui echilibru. Rusia încearcă să echivaleze puterea SUA și să împiedice extinderea influenței celei din urmă asupra zonelor de interes istoric ale celei dintâi.
Relațiile ruso-americane sunt și vor rămâne de actualitate mai ales în contextul evenimentelor recente care fac ca aceste relații să ajungă în atenția publicului, analiștilor, cercetătorilor și decidenților, care nu pot face abstracție de ele în construirea politicii externe. Atâta timp cât Rusia va încerca să redevină un actor puternic pe scena internațională și va interacționa cu SUA în luarea deciziilor și în cucerirea unor sfere de influență într-o lume uni-multi-polara, așa cum zice Brzezinski, SUA și Rusia se vor afla în centrul atenției și în funcție de ele se vor configura elementele geopolitice și geostrategice ale lumii. Singurul moment care ar putea umbri sau scoate din actualitate aceste relații va fi momentul în care alte mari puteri precum China, India sau Japonia vor interveni decisiv și iremediabil în gestionarea problemelor de securitate internațională, într-o lume cu adevărat multipolară.
Literatura de specialitate din România și din străinătate nu acoperă în totalitate acest subiect, motiv pentru care am realizat această cercetare. Materialele care au stat la baza acestui studiu au fost în cea mai mare parte alcătuite din articole și reviste de specialitate, însă au fost utile și site-urile guvernamentale oficiale ale celor două state, precum și presa online, în vederea conectării la actualitate. Un rol important în construirea unei imagini generale asupra temei acestei lucrări l-au avut autorii Zbigniev Brzezinski, Noam Chomsky, Adrian Cioroianu, George Cristian Maior, Laure Mandeville și Paul Dobrescu, datorită cărora am reușit să conturez liniile de cercetare asupra cărora m-am îndreptat. Este drept faptul că acești autori nu s-au ocupat de cercetarea relațiilor ruso-americane post-Razboi Rece, fiind foarte puțină bibliografie care să dezbată exclusiv acest subiect, însă au abordat separat subiecte de interes pentru aceste relații.
Scopul primordial al tezei îl constituie studierea evoluției relațiilor ruso-americane în perioada post-Razboi Rece și modalitatea prin care aceste două state și-au revitalizat relațiile de cooperare existente și au început altele noi în conformitate cu necesitatea de acoperire a nevoii de cunoaștere, prevenire și combatere a noilor amenințări neconvenționale apărute odată cu schimbarea și evoluția societății. De asemenea, un obiectiv important este demonstrarea ipotezei care spune că mediul internațional de securitate determină relațiile bilaterale ale marilor puteri și invers. Domeniile de cooperare și acordurile ruso-americane semnate și analizate aici acoperă o listă vastă de domenii precum economia, cultura, politicul, spațiul cosmic, prevenirea proliferării armamentului de distrugere în masă, încălzirea climaterică și protecția mediului, domeniul energetic, combaterea terorismului și cercetarea tehnico-științifică, toate acestea în beneficiul celor două state, a securității globale și a umanității.
Baza metodologică a cercetării științifice au reprezentat-o principiile cercetării în relații internaționale și studii de securitate, iar metoda prin care am realizat cercetarea este cea deductivă deoarece în incipitul lucrării am discutat despre bazele în care se realizează politica externă a SUA și a Federației Ruse, urmând ca mai apoi în această bază să identific raționamentul în care aceste două state iau deciziile care au impact asupra relațiilor dintre ele și asupra mediului internațional.
Suportul științifico-teoretic îl reprezintă studiile și articolele de cercetare din domeniu, concepțiile și teoriile specialiștilor străini și autohtoni, dar și statisticile și rapoartele realizate de către diferite institute, organizații nonguvernamentale sau instituții guvernamentale. Acestea oferă suportul teoretic inițial pentru ceea ce am analizat în capitolele III și IV din cadrul relațiilor deja stabilite între cele două state.
Ceea ce am adus nou în abordarea pe care am realizat-o asupra relațiilor ruso-americane post-Război Rece, este realizarea de conexiuni între conflictele internaționale și modalitatea în care evoluează un parteneriat bilateral SUA-Rusia. Mai exact am vrut să arăt legătura cauză-efect creată între mediu internațional de securitate-relatii bilaterale ale marilor puteri și raportul invers. Am observat cum după terminarea Războiului Rece, SUA și Federația Rusă au încercat să lege relații de cooperare pe diverse domenii de activitate și au reușit prin compromis. SUA chiar a oferit sprijin economic Federației Ruse în timpul crizei economice interne din anii ’90, iar mai apoi, după atacurile teroriste de la 11 septembrie, Federația Rusă și-a oferit la rândul ei sprijinul în Războiul Global Împotriva Terorismului și a permis trupelor alianței să traverseze teritoriul rus pentru desfășurarea operațiunilor din Afganistan. În timpul acestui război relațiile dintre cele două state au stat la baza luptei împotriva unui dușman comun, ceea ce în cazul războiului din Irak, din 2003, nu s-a întâmplat, raportul inversându-se. În acest caz, relația Rusiei cu Irakul a determinat deteriorarea relațiilor bilaterale SUA-Rusia.
În toți acești ani s-a realizat cooperare în diverse domenii precum: economie, cultură, politică, cercetare, terorism, spațiu cosmic, relații care au fost dependente de evoluția spațiului de securitate internațional. Ceea ce am intenționat să demonstrez în această lucrare a fost legătura și interdependența spațiului internațional de securitate cu construirea unui parteneriat bilateral între două mari puteri, ceea ce consider că am reușit să demonstrez, având în vedere felul în care s-au deteriorat relațiile celor două state odată cu extinderea NATO în 2004, revoluțiile colorate din Georgia, Ucraina și Kîrgîstan, războiul ruso-georgian din 2008 și evenimentele recente din Ucraina cu anexarea Crimeii de către Federația Rusă și felul în care au fost, în același timp constrânse să coopereze datorită altor evenimente.
De fiecare dată când au avut loc astfel de evenimente s-a pus în pericol relația dintre cele două state, a fost blocată cooperarea mai ales în domenii precum cel economic, politic și spațial si au apărut chiar și amenințări reciproce cu abandonarea unor tratate de importanță vitală pentru cele două cum sunt ABM Treaty sau cooperarea spațială, în 2014.
Această teză a fost structurată în patru capitole care prezintă rezultatele cercetării în mod cronologic și deductiv, mergând dinspre general spre specific. Astfel, în primul capitol am prezentat relațiile (ruso)-sovieto-americane din secolul XX, incluzând evoluția relațiilor din perioada premergătoare Primului Război Mondial, cea a celor două războaie mondiale și perioada interbelică, iar apoi perioada Războiului Rece.
În cel de-al doilea capitol am analizat strategiile de securitate rusești și americane post-Război Rece și felul în care aceste două state și-au adaptat strategiile la noul mediu de securitate, moment în care am luat în considerare fiecare administrație prezidențială și conceptul dat interesului național în formularea doctrinei.
Cel de-al treilea capitol este cel în care am cercetat conflictele relevante relațiilor SUA-Rusia din 1991 și până în prezent și am încercat să găsesc rațiunea acțiunilor celor două state în susținerea, medierea sau încercarea de a gestiona respectivul conflict. De asemenea am analizat modalitatea în care conflictul respectiv a influențat relațiile dintre cele două state, sau dacă stadiul relațiilor bilaterale SUA-Rusia a determinat o acțiune comună sau contradictorie în managementul acestuia.
În cel de-al treilea capitol am construit evoluția generală asupra relațiilor ruso-americare în diverse domenii de actualitate pentru realizarea stabilității și securității internaționale și am observat cum relațiile bilaterale ale celor două state sunt influențate de evenimene Primului Război Mondial, cea a celor două războaie mondiale și perioada interbelică, iar apoi perioada Războiului Rece.
În cel de-al doilea capitol am analizat strategiile de securitate rusești și americane post-Război Rece și felul în care aceste două state și-au adaptat strategiile la noul mediu de securitate, moment în care am luat în considerare fiecare administrație prezidențială și conceptul dat interesului național în formularea doctrinei.
Cel de-al treilea capitol este cel în care am cercetat conflictele relevante relațiilor SUA-Rusia din 1991 și până în prezent și am încercat să găsesc rațiunea acțiunilor celor două state în susținerea, medierea sau încercarea de a gestiona respectivul conflict. De asemenea am analizat modalitatea în care conflictul respectiv a influențat relațiile dintre cele două state, sau dacă stadiul relațiilor bilaterale SUA-Rusia a determinat o acțiune comună sau contradictorie în managementul acestuia.
În cel de-al treilea capitol am construit evoluția generală asupra relațiilor ruso-americare în diverse domenii de actualitate pentru realizarea stabilității și securității internaționale și am observat cum relațiile bilaterale ale celor două state sunt influențate de evenimentele petrecute în alte state, așa cum au fost bombardarea Kosovo de către SUA sub egida NATO, războiul din Georgia din 2008, sau mai recent, revoltele din Ucraina și anexarea Crimeii de către Rusia. Doar analizând aceste conflicte și realizând conexiunea cronologică a a evenimentelor din diferite domenii putem înțelege rațiunea în care cele două state acționează pentru o distanțare, o apropiere sau o relansare a relațiilor.
Subiectele abordate în această teză constituie o bază consistentă de informație cu privire la evoluția relațiilor ruso-americane recente în domenii diverse, o sursă de inspirație în vederea trasării liniilor geopolitice generale în lupta pentru putere care încă se mai desfășoară între Federația Rusă și SUA, însă la un alt nivel decât cel la care s-a desfășurat în perioada Războiului Rece.
Concluziile care constituie finalul acestei lucrări sunt menite a reaminti pe larg conținutul științific al tezei, a sublinia rezultatele cercetării și demonstrării ipotezei inițiale și a surprinde câteva analize asupra evenimentelor care au determinat evoluția relațiilor ruso-americane, și asupra modalității în care gradul de apropiere a stabilit dușmani și aliați comuni în relațiile internaționale.
Capitolul I. Istoricul relațiilor (ruso)sovieto-americane în secolul XX
I.1. Relațiile (ruso)sovieto-americane pe timp de pace și pe timp de război
În relațiile (ruso)sovieto-americane ale secolului XX persista problemele cu care aceste două state s-au confruntat de-a lungul secolului XIX. Primul eveniment care a influențat aceste relații îl reprezintă măsurile violente ale rușilor și basarabenilor din Chișinău (Basarabia fiind gubernie rusească până în anul 1917) asupra evreilor, în anul 1903, evenimente soldate cu zeci de morți și răniți. Comunitatea evreiască americană a adus acuzații guvernului central rus și l-a convins pe președintele SUA de atunci, Theodore Roosevelt să trimită, în semn de protest, o telegramă către ministrul afacerilor externe al Rusiei. Relevant pentru relațiile dintre Imperiul Rus și SUA este războiul dintre Japonia și Rusia pentru controlul Manciuriei care s-a desfășurat în anii 1904-1905, a cărui pace a fost mediata direct de către SUA în Portsmouth, New Hampshire. În urma tratatului de pace din 1905, Nordul Manciuriei trecea sub stăpânire rusească în timp ce Sudul, era controlat de către Japonia. În anul 1911 se încearcă o colaborare în plan comercial între Imperiul Rus și SUA, colaborare care avea să se finalizez în anul 1913.
Războaiele balcanice din 1912 și crearea tratatului de alianțe între Marea Britanie, Franța și ulterior Rusia în 1914 împotriva Triplei Înțelegeri a Austro-Ungariei și Germaniei; și uciderea în 28 iunie 1914 a arhiducelui austriac Franz Ferdinand și a soției acestuia de către un student sârb sunt consecințe directe ale începerii Primului Război Mondial, astfel în luna iulia 1914, Imperiul Austro-Ungar declara război Serbiei, iar în aceeași lună, Șerbia este bombardată. Apoi, Germania declară, pe rând, război împotriva Rusiei (în 1 august), apoi împotriva Franței (3 august) și invadează Belgia. De asemenea, Marea Britanie declara război Germaniei în 4 august, Imperiul Austro-Ungar declara război rusiei în 6 august, în 12 august Franța și Marea Britanie declara război Austro-Ungariei, în timp ce Rusia invadează Germania. În tot acest timp SUA nu au fost implicate direct și nu au desfășurat acțiuni militare, însă au sprijinit cu materiale militare Rusia, ea intrând oficial în război doar în 1917. La 23 august japonia declară, de asemenea, război împotriva Germaniei, iar Imperiul Otoman se alătura Germaniei, urmând ca Rusia, Franța și Marea Britanie să-i declare război.
Ceea ce este relevant în relațiile (ruso)sovieto-americane (zicem așa deoarece până în 1917 Rusia era formată ca și Imperiu, din 1917 devenind Rusia sovietică sub conducerea lui Lenin) din timpul Primului Război Mondial ambele au luptat de partea Triplei Alianțe, deși am putea spune că în perioade diferite de desfășurare a războiului. De asemenea relațiile acestor două state au fost pozitiv influențate de misiunile americane în Rusia de a superviza prizonierii de război germani, austtro-ungari și turci ai Rusiei, în condițiile Convenției de la Geneva semnată în 1864 la care SUA a aderat abia în 1882. Deși nu s-au implicat în război, SUA au avut motive întemeiate să o facă chiar și înainte de 1917.
Politica de război a Germaniei a ofensat SUA în timpul atacurilor germane cu torpile asupra vasului de linie Lusitania pe coasta irlandeză, unde au fost omorâți și răniți turiști americani în 7 mai 1915. Ca răspuns la protestele SUA, Germania a anunțat în 18 septembrie 1915, sfârșitul primei campanii U-Boat care avea ca ținta insulele britanice, mutându-și arsenalul naval în Marea Mediteraneană. În 6 septembrie 1915, Bulgăria intra și ea în război de partea germaniei. În anul 1916 președintele american Woodrow Wilson încearcă organizarea unei conferințe de pace în Europa și este reales pentru funcția de președinte al SUA datorită capacității sale de a ține SUA departe de războiul mondial care se desfășură. În acest timp, armata austro-ungara invadează România, care cedează în 16 decembrie. În 19 ianuarie 1917, britanicii interceptează renumită telegrama Zimmermann care arată că Germania încerca realizarea unei alianțe cu Mexic în vederea atacării SUA, provocând SUA să declare în 6 aprilie război împotriva Germaniei. Cu toate că în 25 iunie 1917 ajung în Franța primele trupe de soldați americani activitățile militare ale SUA încep abia în 28-29 mai 1918, când Divizia 1 Infanterie a SUA intra în satul Cantigny și îl scot de sub ocupație germană.
În tot acest timp, SUA a trimis misiuni diplomatice în Rusia pentru a se asigura că aceasta nu va semna o pace separată cu Germania pentru a ieși din război și și-a oferit sprijinul. Cu toate astea, evenimentele din Rusia din 6-7 noiembrie conduc bolșevicii spre un guvern nedemocratic, sovietic de orientare marxistă sub conducerea lui Lenin. Astfel, cu toate eforturile diplomației americane, Lenin anunța retragerea Rusiei din război și din Alianța, iar în 5 decembrie 1917 Rusia semnează un armistițiu cu Germania, urmând ca în 3 martie 1918 să semneze Tratatul Brest-Litovsk cu Puterile Centrale prin care se încheia starea de război dintre cele două părți semnatare. Aceste evenimente au dus la o rupere a relațiilor diplomatice între SUA și Rusia bolșevica între anii 1917-1933, SUA nerecunoscand guvernul bolșevic al Rusiei, ambasadorul SUA, David Francis rămânând în Rusia până în noiembrie 1918, în 1919 SUA și-a închis total Ambasada Statelor Unite în Rusia, iar consulatul din Vladivostok rămânând în funcțiune până în 1922, când a fost închis.
Ajutorul americanilor oferit Franței și puterilor aliate a reușit să ducă la semnarea armistițiului de pace de către Bulgăria în 29 septembrie 1918, la încercările Germaniei de a încheia un armistițiu, la declararea independenței Poloniei (care până atunci era parte a Imperiului Rus) în 7 octombrie, în 29 octombrie, Cehia își declară la rândul ei independența față de Austria, apoi Slovacia față de Ungaria. Lista evenimentelor continuă, astfel, Turcia semnează în 30 octombrie un armistițiu cu Aliații, urman că mai apoi Aliații să atace succesiv Germania, în 3 noiembrie același an, să semneze și Austro-Ungaria un armistițiu de pace, rămânând că Germania să facă același lucru. În 5 noiembrie, deci, Woodrow Wilson, decide că pot începe negocierile de pace cu Germania, în 11 noiembrie (luna a 11-a), ora 11 a anului 1918 să intre în vigoare armistițiul de pace și să înceteze focul. În 18 ianuarie 1919 a avut loc Conferința de Pace de la Pariș unde au fost invitate 32 de națiuni, iar în 28 aprilie 1918 are loc înființarea Ligii Națiunilor, un proiect american, mai exact al lui Woodrow Wilson, cu scopul de a preveni izbucnirea altor războaie în Europa, de altfel proiect la care pe lângă Germania chiar SUA nu a luat parte, deoarece Congresul nu și-a dat acordul. În 28 iunie 1919 Germania semnează oficial în Palatul Versailles din Franța încheierea a ceea ce se cunoaște a fi Primul Război Mondial.
După terminarea Primului Război Mondial, în toamna anului 1918, 5000 de soldați americani au debarcat în Nordul Rusiei, mai exact în porturile Murmunck și Archangel la inițiativa Aliaților (Franța și Marea Britanie), care au considerat că, dat fiind acordul de pace separat al Rusiei cu Germania la Brest-Litovsk, Germania va încerca să își impună modul de guvernare în Rusia, iar Aliații trebuie să își păstreze și să își întărească poziția în Est și mai ales să slăbească influența Japoniei. Această intervenție a fost denumită “Expediția Ursul Polar”, “Expediția din Nord” sau “Forță Expediționară Americană în Nordul Rusiei”. Este bine de știut că guvernul de la Washington a sprijinit guvernul interimar al lui Alexandr Kerenski, instaurat pentru a-l înlocui pe Țarul Nicolae al II-lea. Contextul ppolitic intern al Rusiei a fost următorul. Imediat după venirea la putere a lui Alexander Kerenski, a avut loc Revoluția Bolșevică din 1917 condusă de către Tenin și Troțki. În tot acest timp, Forțele Aliate și Marea Britanie în special au devenit tot mai preocupate ca echipamentele militare trimise în Rusia în timpul Primului Război Mondial să nu ajungă în puterea Germaniei, astfel s-a ajuns la decizia că forțele militare americane să invadeze partea de Nord a Rusiei.
Deși se stipulează că președintele american Woodrow Wilson nu a ținut cont de recunoscutele 14 puncte menite a reglementa relațiile internaționale care susțineau principiul nonintervenției și al suveranității statale, trebuie menționat că acesta nu a dorit să intervină în prima fază, că mai apoi să considere că este necesară o intervenție în beneficiul cetățenilor pentru menținerea unicului guvern democratic din istoria Rusiei. Cu toate că efectele intervenției au fost nesemnificative, Armata Albă fiind învinsă de către Armata Roșie sovietică, consecințele au fost cunoscute prin ruptura relațiilor diplomatice sovieto-americane din perioada 1917-1933, deși intervenția nu a fost unicul motiv pentru care relațiile au fost rupte. Ruperea relațiilor diplomatice, închiderea Ambasadei SUA în Rusia și a consulatelor nu au împiedicat cele două state să-și mențină relațiile economice, de colaborare tehnologică, afacerile și misiunile filantropice deja începute. SUA nu puteau trece cu vederea “trădarea” Rusiei prin semnarea păcii separate cu Germania și diferențele ideologice dintre regimul democratic și cel comunist, în consecință au rupt legătura politică. Totuși, relațiile se reiau în anul 1933 când SUA recunoaște Uniunea Sovietică și ca urmare, aceasta intră în 1934 în Liga Națiunilor.
La data de 23 august 1939 s-a semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, tratat sovieto-german de neagresiune și împărțire a sferelor de influență asupra Europei, pact care va duce la provocarea celui de-al Doilea Război Mondial de către Germania nazistă. La scurt timp după semnarea pactului, în 1 septembrie 1939 Germania invadează Polonia și aici are loc folosirea pentru prima dată de către naziști a srazboiului de tip fulger (Blitzkrieg). Ca urmare a invaziei germane în Polonia, Marea Britanie și Franța declara război Germaniei în 3 septembrie a aceluiași an, apoi în 6 septembrie Africa de Sud declară la rândul ei război Germaniei, iar Egiptul rupe relațiile diplomatice cu aceasta. După bombardamentele de la 24 septembrie, Poloniei nu îi rămâne altceva de făcut decât să capituleze în fata Germaniei, iar la 30 noiembrie, Rusia, conform pactului, invadează Finlanda în ceea ce s-a numit Războiul de Iarnă. Ca urmare a acestei acțiuni, Rusia a fost exclusă din Liga Națiunilor. În 15 februarie a anului 1940 Germania declară că orice ambarcațiune a Marii Britanii prezent în Marea Nordului va fi clasată ca fiind ambarcațiune de război. În 13 martie se și încheie Războiul de Iarnă, iar în 9 aprilie Germania invadează Danemarca și Norvegia, urmând ca în 10 mai să invadeze țările Beneluxului, Belgia capitulând în 28 mai. În dată de 10 iunie Mussolini declara război Franței, iar peste 4 zile Germania invadează capitala aceste țări determinând-o cala dată de 24 iunie să semneze un armistițiu cu Italia. După Frântă a urmat Marea Britanie, a cărei capitală a fost atacată în 24 august a aceluiași ani, 1940, declanșându-se, la 7 septembrie, războiul fulger în care au fost implicați 600 de soldați și 300 de bombardiere care a durat până în 28 septembrie. În acest timp, Italia ataca Egiptul și Grecia. În 11 noiembrie Forța Navala Regală reușește să distrugă 3 nave de război italiene la Tarano.
Anul 1941 a fost un an plin de evenimente semnificative în firul desfășurător al celui de-al Doilea Război Mondial, în acest an concretizându-se Planul Barbarossa de invadare a Rusiei de către Germania, tot în acest an Japonia provoacă SUA prin atacul de la Pearl Harbour și Germania declara război SUA. Deși Italia a desfășurat război pe mai multe fronturi, fără ajutorul lui Hitler cu greu ar fi făcut față propiilor acțiuni declanșate, astfel, la 10 februarie 1941 Mussolini accepta ajutorul oferit de către Germania în Nordul Africii. La puțin timp după aceasta, la 6 martie, Marea Britanie invadează Etiopia, iar Germania ataca Grecia și Iugoslavia, determinând-o pe cea din urmă să capituleze 11 zile mai târziu. În 22 iunie are loc marea invazie germană în Rusia conform Planului Barbarossa. La 1 septembrie Germania ocupa Leningradul timp de 900 de zile, iar la 2 octombrie ataca și Moscova, urmând ca în 5 decembrie să primească o ripostă rusească puternică, iar la 7 decembrie are loc atacul japonez de la Pearl Harbour, urmând ca Marea Britanie și SUA să declare război Japoniei, acum intrând și SUA în război, iar la 11 decembrie Germania declara război SUA.
Cu această ocazie, SUA sprijină Uniunea Sovietică la fel ca și în timpul Primului Război Mondial, de data aceasta prin programul Land-Lease (de împrumut și închiriere).Abia la 24 noimebrie 1942 armata rusă reușește să încercuiască armata germană staționată la Stalingrad și să o îndepărteze în 31 decembrie. La data de 14 ianuarie 1943 are loc Conferința Casablanca, iar la 31 ianuarie armata a VI-a a Germaniei se preda Rusiei. În acesta an 1943 are loc marea reacție ofensivă a Rusiei împotriva Germaniei. De altfel în 8 februarie și orașul Kursk a fost readus în posesia rușilor, la 10 iulie Marea Britanie și SUA invadează Sicilia și fac ca Mussolini să fie arestat în 25 iulie și că Italia să semneze tratat de pace cu Aliații. În 6 noiembrie rușii reușesc să scoată armata germană în afară Kievului, iar la 28 noiembrie are loc Conferința de la Teheran între SUA, Marea Britanie și URSS, Conferința la care Stalin ia în considerare o eventuală declarare a războiului împotriva Japoniei. Astfel, SUA și Uniunea Sovietică au devenit alianțe în lupta împotriva lui Hitler.
În 4 februarie 1945 are loc Conferința de la Yalta în care fiecare lider invitat și-a adus propriile revendicări pentru când războiul urma să se finalizeze. Această conferință avea ca scop stabilirea responsabilităților și a limitărilor și sancțiunilor care urmau a fi impuse Germaniei și stabilirea ordinii între statele participante la război.
În 6 aprilie 1944 Rusia da ultimul atac asupra forțelor germane din Crimeea și preia Sevastopolul. La 6 iunie trupele aliate debarcheaza în Normandia, în august și septembrie sunt eliberate Parisul și Bruxelles-ul, iar în 1 aprilie 1945 zona Ruhr este încercuită. În 25 apriliea trupe americane și britanice sosesc în Torgau, Germania, în 30 aprilie Hitler recunoaște înfrângerea Germaniei și se sinucide, urmând ca la 2 mai Berlinul să capituleze, 5 zile mai târziu capitulând și restul trupelor germane, cele din Cehoslovacia predându-se, iar pe final de război are loc bombardarea orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki, la 2 septembrie capitulând și Japonia.
I.2. Interacțiuni sovieto-americane în perioada Războiului Rece
Actualele relații ruso-americane se desfășoară în baza contextului istoric marcant al Războiului Rece. Punctul de plecare al acestor relații l-a constituit în mare parte preocuparea pentru extinderea sferei de influență sovietică și îngrădirea ei de către SUA pentru ca regimul comunist și modelul economiei centralizate de stat să nu se extindă mai mult decât a făcut-o deja. Perioada de desfășurare a Războiului Rece a fost o perioadă caracterizată de tensiune, neîncredere, realizarea echilibrului de forțe, descurajare reciprocă care a dus la o nesiguranță generalizată pe plan mondial având în vedere tensiunile existente în numeroase puncte firebinti ale globului.
Debutul Războiului Rece s-a făcut odată cu discursul din 5 martie 1946 al lui Winston Churchill despre lăsarea “cortinei de fier” asupra Europei. Impulsul internaționalei comuniste de sub conducerea lui Stalin a început să domine pesajul politic european, astfel influenta regimului comunist de tip sovietic se extinde, aparând în anul 1947 tentativa de impunere a comunismului în Grecia și Turcia. Aceasta fiind stăvilită prin sprijinul economic și militar acordat de către SUA prin doctrina președintelui Harry Truman, care îi poartă numele. Cunoscuta doctrină de stăvilire a comunismului în Europa și-a realizat scopul, de altfel a și propulsat bazele economice ale acestor state.
Cu toate încercările puterilor occidentale, URSS-ul are o reușită considerabilă în anul 1948 când regimul comunist se impune în Cehoslovacia printr-o lovitură de stat. Tot în acest an, în data de 24 iunie, URSS-ul reușește să instaureze o blocadă asupra Berlinului, astfel circulația între Berlinul de Est și cel de Vest a fost oprită și interzisă cu asprime. Având în vedere diferența de viziune între cele două puteri și lupta pentru cucerirea sferelor de influență, SUA decide să aprovizioneze orașul pe cale aeriană. În următorul an, 1949, are loc un eveniment remarcabil pentru istoria a ceea ce se va numi Războiul Rece, dar care prezintă încă actualitate pe scena mondială. La data de 4 aprilie a fost semnat “Tratatul Atlanticului de Nord” de către SUA, Canada, Luxemburg, Belgia, Olanda, Portugalia, Islanda, Marea Britanie, Franța, Norvegia, tratat care reprezenta o alianță politico-militară menită să limiteze politica expansionistă a URSS-ului. Evenimentele care se succed de-a lungul perioadei de desfășurare a acestui război ne vor ajuta să înțelegem cauzele istorice și ideologice ale relațiilor ruso-americane, dar și interesele pentru care această luptă se duce și în prezent având ca efecte nematerializarea unei relații de cooperare si încredere reciprocă.
Numeroasele crize și conflicte desfășurate în diferite regiuni geografice dezvăluie felul în care interesele acestor două state se intersectează și se ciocnesc, ajungându-se la un pas de distrugere reciprocă. “O particularitate majoră a desfășurării războiului rece a fost evitarea izbucnirii unui nou război mondial.” Ca o continuare a celor spuse în frazele anterioare stă războiul din Coreea desfășurat în perioada 25 iunie 1950 – 27 iulie 1953 între cele două părți componente ale sale: Coreea de Nord și Coreea de Sud. Prima fiind susținută de puterile comuniste printre care URSS și China, iar cea din urmă, Coreea de Sud fiind susținută de către SUA, în final încheindu-se un armistițiu de pace, pe care, se pare, cea dintâi dorește să-l rupă și să pornească o ofensivă militară împotriva Coreei de Sud.
Pentru a contrabalansa forța NATO pe teritoriul european, URSS a creat în anul 1955 Tratatul de la Varșovia, tratat în care au fost incluse statele din blocul estic al Europei. Se aduce în observație faptul că orice acțiune a uneia dintre aceste două puteri aduce un contrabalans și o reacție din partea celeilalte. Astfel, în perioada 1953-1961, când președenția SUA îi aparține lui Dwight Eisenhower, acesta promovează o doctrină prin care SUA vor folosi forțe militare efective și represalii masive împotriva acțiunilor ofensive ale oricărui stat și în special împotriva URSS-ului, care a sprijinit Egiptul în timpul Crizei Suezului din 1956. Această doctrină a fost anunțată de către președinte și aprobată de către Congres în martie 1957. Tot în acest an, tendința centralizatoare a puterii sovietice își face cunoscută prezența în timpul revoluției care se petrece în Ungaria.
O problemă care este încă de actualitate este problema irakiană. În anul 1958, printr-o lovitură de stat, se instaurează un regim comunist sprijinit de către URSS în Irak, moment din care relațiile irakiene cu Occidentul dispar. O confruntare de mare anvergură între puterile celor două state se desfășoară în timpul crizei rachetelor din Cuba din anul 1962, când URSS-ul a plasat baze de lansare ale unor rachete cu focoase termonucleare menite să lovească statul american. Liderul sovietic Nikita Hrușciov a considerat ulterior că în cazul în care SUA nu vor ataca statul cubanez și îsi vor retrage bazele de rachete deținute în Turcia, acesta își va retrage la rândul lui amenințările cu rachete din Cuba, ceea ce s-a și întâmplat. Ca rezultat al acestei crize care a fost la un pas de a crea consecințe catastrofale s-a înființat o linie telefonică roșie, de urgență între SUA și URSS pentru a se evita un eventual eveniment similar. În 1965, SUA invadează Vietnamul în conflictul care se desfășoară între Nord și Sud, susținând Nordul până în anul 1973.
După nereușita politicii externe americane, în 1976, Vietnamul de Nord și cel de Sud se reunesc în Republica Socialistă Vietnam. Perioada ulterioară acestei crize este cunoscută ca fiind perioadă de destindere până în anul 1979, deși în anul 1968 a avut loc înăbușirea Primăverii de la Praga prin invazia ei de către URSS și aliații ei.
Conflictele în care se implică cele două puteri nu se sfârșesc aici, astfel, între 2 și 5 martie 1969 izbucnește un conflict între URSS și China la frontiera dintre cele două state. Acest conflict favorizează apropierea relațiilor chino-americane, președintele SUA, Richard Nixon vizitând China lui Mao Zedong în 1972, înclinând astfel balanța puterii în favoarea SUA. Până la întâlnirea dintre Nixon și Zedong, SUA pornește o competiție acerbă în domeniul tehnologiei și în privința cuceririi spațiului cosmic, astfel, în 20 iulie 1969, Neil Armstrong ajunge a fi primul pământean care pășește pe lună, SUA dovedind că are mai multe resurse disponibile dezvoltării și inovării, câștigând competiția cosmică. În 1979 începe războiul afgano-sovietic în care forțele marxiste, susținute de URSS, au luptat împotriva islamiștilor susținuți de către SUA, dar și de către alte state de religie islamică. Trupele sovietice au rămas în Afganistan până în anul 1989 când președintele URSS, Mihail Gorbaciov a decis retragerea lor. Pentru a spori controlul armamentului balistic, Richard Nixon și Leonid Brejnev au început negocierile SALT I (Strategic Arms Limitation Talks) , care au dus în anul 1972 la semnarea acordului ABM (Anti-Balistic Missile) între Casa albă și Kremlin, urmând ca în 1979 să fie semnat acordul SALT II.
În continuarea evenimentelor Războiului Rece intervin măsuri de politică internă și externă care vor concura și vor conduce la dezintegrarea organică și sistemică a imperiului sovietic. Sprijinul american oferit prin doctrina Reagan statelor care opuneau rezistență regimului comunist în perioada 1980-1991 și venirea lui Gorbaciov la conducerea URSS în anul 1985, alături de reformele radicale de perestroika (restructurare) și glasnost (transparența) au exploatat deficitul economic și vulnerabilitățile URSS-ului ducând la revolte interne care s-au sfârșit prin obținerea independenței de stat și căderea regimurilor comuniste în statele satelit ale URSS-ului și în final la fărâmițarea acestui mare stat. În consecință, în luna iunie a anului 1989, Polonia a susținut primele sale alegeri libere; în 5 septembrie Ungaria își deschide granițele; în 9 noiembrie 1989 a căzut Zidul Berlinului; în anul 1990 au avut loc alegeri libere și în Cehoslavacia; în 1991 s-a dizolvat Pactul de la Varșovia dar totodată în 21 decembrie s-a creat Comunitatea Statelor Independente, la ideea lui Gorbaciov, pentru a se încerca păstrarea unei părți a influenței pe care a exercitat-o până acum URSS-ul, urmată fiind de dezintegrarea oficială a Uniunii Sovietice în dată de 25 decembrie.
După destrămarea Uniunii Sovietice, sfârșirea Războiului Rece și victoria sistemului politic democratic și a economiei capitaliste, Francis Fukuyama a declarat sosit “sfârșitul istoriei” și victoria eternă a acestui sistem politic și economic, și în consecință a SUA pe plan mondial. Unii specialiști au început să vorbească despre preponderența SUA în luarea deciziilor la nivel global și apariția lumii unipolare, iar alții precum Samuel P. Huntington au început să vorbească despre o lume “uni-multi-polară”. Putem considera ambele situații ca fiind corecte având în vedere expansiunea unor noi puteri precum China, Japonia și celelalte țări BRICS. Într-adevăr, China și Japonia încă nu își asumă un rol global important în asigurarea securității, nu au aceeași forță de desfășurare a unor acțiuni militare precum cele ale SUA și nici nu sunt atât de interesate de gestionarea securității, fiind în cea mai mare parte preocupate cu dezvoltarea economică.
Puterea politică a Rusiei după Războiul Rece era una iluzorie. Foarte adevărat este și faptul că “Rusia post-sovietică rupsese doar parțial cu trecutul. Aproape toți conducătorii săi <democrați> chiar dacă dezamăgiți într-adevăr de trecutul sovietic – erau nu numai creații ale sistemului sovietic, dar și foști importanți membri ai elitei conducătoare a acestuia”. Astfel se explică tendințele autoritariste ale conducătorilor de la Moscova, tradiția nedemocratică transmisă și înrădăcinată care nu mai poate fi îndepărtată sub nicio formă, cu toate că primul președinte al Federației a avut încercări, eșuate într-adevăr, de democratizare, liberalizare a mass-mediei și de implicare a societății civile care este încă docilă în Rusia. Și influența KGB a rămas infiltrată în structurile de conducere de la Moscova, mai ales odată cu transmiterea președenției de la Elțîn înspre Putin. Problemele Rusiei nu se termină aici, încă de la cele mai mici ramuri administrative corupția sufocă orice tip de încercare de normalizare. Locul Rusiei în clasamentul statelor corupte este 143, alături de Gambia, Indonezia și Angola, ceea ce denotă slaba democratizare, modernizare și administrare a statului rus. Imaginea radiografiei rusești este una dezolantă, în care cetățeanul își cunoaște limitele de exprimare și slaba influență pe care o are asupra deciziilor care îl privesc.
I.3. Tratate bilaterale privind dezarmarea și neproliferarea ADM
Imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, având în vedere condițiile în care acesta s-a terminat (odată cu bombardamentele SUA în cele două orașe din Japonia – Hiroshima și Nagasaki), comunitatea internațională a simțit nevoia constitutirii unor organizații și instituții care să fie responsabile cu controlul și gestionarea armamentului nuclear precum și cu materiile, materialele și tehnologiile folosite în construirea acestui tip de armament. Astfel, la 15 noiembrie 1945, SUA, Canada și Marea Britanie au decis înființarea unei Comisii a Națiunilor Unite pentru Energie Atomică pentru a se încerca împiedicarea utilizării energiei atomice în scopuri distructive. Un an mai târziu, SUA înaintează comunității internaționale Planul Baruch care presupunea aducerea armelor nucleare sub control internațional. La scurt timp după întreprinderea acestor acțiuni, mai multe state au devenit puteri nucleare, astfel: în 1949 – URSS, în 1952 – Marea Britanie (cu sprijinul SUA), în 1960 – Franța și în 1964 – China, reușesc să își construiască propria armă nucleară, și astfel se trage un semnal de alarmă mai ales pentru statele mai mici care nu și-au dezvoltat o astfel de putere. În acest timp s-a creat Internațional Atomic Energy Agency (IAEA), mai exact la 29 iulie 1957, imediat după constituirea Comunității Energiei Atomice (EURATOM), care s-a constituit la 25 martie ca un organism regional de control al energiei atomice.
Încercările de a controla armamentul nuclear sunt incă de actualitate, încheindu-se până în prezent numeroare tratate privind limitarea, controlul producerii, exportului și proliferării armelor de distrugere în masă. Așa cum spuneam, s-au încheiat diverse tratate de-a lungul timpului, unele dintre ele dezvăluind competiția și rivalitatea SUA cu Uniunea Sovietică în perioada Războiului Rece, așa cum sunt măsurile Comitetului pentru Dezarmare din cadrul ONU, cu care URSS nu a fost de acord deoarece prevedeau că arma nucleară poate fi folosită în caz de amenințare, astfel, sub egida acțiunilor defensive, ea putea fi folosită în scopuri ofensive. Cu toate acestea, în anul 1963, URSS și SUA semnează Limited Test Ban Treaty, urmând ca în 1965 ambele să participe alături de alte state la Conferința de la Geneva privind Dezarmarea. Tot în anul 1963 s-a semnat Treaty Banning Nuclear Weapon Tests în Atmosphere, in Outer Space and under Water de către Marea Britanie, Irlanda de Nord, SUA, și URSS. În anul 1964 s-a creat Eighteen Nation Disarmament Comitee (ENDC), un forum care a dus URSS și SUA înspre direcții comune privind dezarmarea, astfel, în 24 august 1967 SUA și URSS au trimis concomitent dar separat către ENDC câte un raport care conținea un text comun privind dezarmarea.
Cel mai mare pas în domeniul nonproliferarii s-a făcut în anul 1968 când SUA, Marea Britanie, URSS și alte 59 de state au semnat Non-Proliferation Treaty care a intrat în vigoare la 5 martie 1970. Acest tratat trebuia revizuit o dată la 5 ani și era valabil pe o perioadă de 25 de ani. Cuprindea XI articole în care se vorbea despre prevenirea răspândirii armelor nucleare, încurajarea activităților nucleare pașnice și dezvoltarea tehnologiilor nucleare pacifiste sub atenta observație internațională. Acest tratat trebuia să conducă spre un progres în domeniul controlului armamentului și să consolideze măsurile de dezarmare.
La 26 mai 1972 URSS și SUA au semnat renumitele tratate Antibalistic Missle Treaty și Limitation of Strategic Offensive Arms (SALT I), doi ani mai târziu semnând Treaty on the Limitation of Underground Nuclear Weapons Tests și începând negocierile celui de-al doilea tratat pentru limitarea armamentului strategic SALT II care a fost semnat în anul 1979. Lista tratatelor bilaterale SUA-URSS nu se încheie aici. În 28 mai 1976 s-a semnat Treaty on Underground Nuclear Explosions for Peace Purposes, iar la 4 iunie 1990 a avut loc Summitul de la Washington care a reprezentat o întâlnire George W. Bush – Gorbaciov, întâlnire care a adus următoarele rezultate: ambele state susțineau eforturile de prevenire a proliferării armelor de distrugere în masă, implementarea normelor NPT, implementarea IAEA și controlul exporturilor materialelor nucleare, a echipamentelor și tehnologiilor utilizabile în construirea armamentului nuclear și, de asemenea, ambele susțineau eforturile regionale pentru neproliferare mai ales în regiuni instabile precum Orientul Mijlociu, Sudul Africii și Asia de Sud.
După destrămarea Uniunii Sovietice s-au continuat demersurile pentru controlul, limitarea și neproliferarea armamentului de distrugere în masă, astfel, primul tratat, Treaty on Further Reduction and Limitation of Strategic Deffensive Arms (START I) a fost semnat la 23 mai 1992, prin Protocolul de la Lisabona, de către Belarus, Kazahstan, Ucraina (trei puteri non-nucleare succesoare ale URSS), Franța, Rusia și Marea Britanie (trei puteri nucleare), urmând ca un an mai târziu, la data de 3 ianuarie să fie semnat cel de-al doilea – START II de către SUA și Federația Rusă. Imediat după semnarea acestui tratat a avut loc întâlnirea dintre Bill Clinton și Boris Elțîn la Vancouver în zilele de 3 și 4 aprilie ale anului 1993 unde se reafirma COCOM (cooperarea comercială SUA – Federația Rusă), iar în iunie 1993 SUA și Federația Rusă se angajează să înceapă negocierile unui tratat START III, în dată de 26 ianuarie 1996 SUA ratificând tratatul START II.
În 9-10 mai 1995, în timpul Summitului de la Moscova se semnează “The Transparency and Ireversibility of the Process of Reducing Nuclear Weapons”, iar în decembrie 1995 se semnează de către 33 de state Aranjamentele Wassenar privind controlul exportului de arme convenționale, a tehnologiilor și materialelor cu dublă utilizare. În anul 2002, George Bush vizitează Moscova și în acest timp se semnează Treaty on Strategic Offensive Reductions și The Joint Declaration on the New Strategic Relationship și tot acum SUA își anunță retragerea unilaterală din ABM Treaty, iar ca și consecință Federația Rusă se retrage din START II. În 26 martie 2010, Obama și Medvedev au discutat prin telefon despre o întâlnire care urma să se realizeze în 8 aprilie același an în vederea semnării unui tratat bilateral pentru reducerea armamentului strategic ofensiv care să înlocuiască START I care expirase în 4 decembrie 2009 și pentru a înlocui Treaty on Strategic Offensive Reduction (SORT) semnat în 24 mai 2002.
Capitolul II. Interes național, politică externă si strategii de securitate rusești și americane
II.1. Interesul național și politica externă a Rusiei post-sovietice
Modalitatea de raportare a unui stat la evoluția relațiilor internaționale este în cea mai mare parte influențată de interesul național al statului respectiv și politica externă care îl ajută să își îndeplinească obiectivele de dezvoltare pe termen scurt, mediu și lung. Astfel, definiția dată relațiilor internaționale cuprinde: “ansamblul de raporturi obiective, apărute istoric, care cuprind totalitatea relațiilor (politice, economice, culturale, sociale, juridice, diplomatice, militare și de altă natură) dintre actorii politici (state, organsime și organizații internaționale), stabilite prin acte juridice, principii, norme de drept internațional, stabilite prin acord reciproc sau comun al partenerilor, în funcție de interese naționale și internaționale.” Dar ce reprezintă interesul național? La un moment dat istoric, interesul național a fost identificat cu rațiunea de stat, rațiunea de stat fiind cea care determină modalitatea de comportare și direcțiile politice ale unui stat. Aceste direcții sunt condiționate de factorii stabili, naturali, etnici, culturali și identitari ai unei națiuni la care se adaugă factorii instabili, dinamici care se modifică odată cu schimbarea raporturilor de putere în mediul internațional, așa cum s-a întâmplat după terminarea Războiului Rece. După încheierea acestui război, toate statele națiune au fost nevoite să își modifice direcțiile politicii externe pentru a se adapta la o nouă ordine mondială, la o lume unipolară, controlată în exclusivitate de către SUA. De altfel, Federația Rusă a trebuit să se mulțumească cu un rol mai mic, regional, în beneficiul contraponderii SUA, care a ieșit învingătoare.
Nu putem vorbi despre o politică externă independentă acolo unde puterea politică este slabă. Resursa puterii politice stă în puterea economică a unui stat, puterea militară care survine din cea economică și depinde în mare parte de forța demografică. Din punct de vedere geografic, Rusia deține aproximativ 75% din suprafața spațiului exsovietic și 60% din potențialul economic al acestui spațiu. Cu toate acestea, economia Rusiei este o economie care funcționează greoi, iar populația țării este în scădere continuă, situându-se pe locul 6 în clasamentul celor mai populate state în anul 1997, și se estimează că până în anul 2050 nu se va mai afla nici măcar între primele 10 state cele mai populate ale lumii, semn care duce la o scădere inclusiv a puterii rusești în regiune și la nivel internațional dacă e să considerăm adevărată afirmația lui Simion Mehedinți care spune că “Puterea națiunilor crește și scade după cum crește și scade populația lor.” Spre deosebire de Rusia, populația SUA se afla în același clasament pe locul 3, și se prognozează că își va păstra locul.
“Procesul oficial de elaborare a politicii externe rusești cuprinde două componente cheie: puterea prezidențială (incarnată de administrația prezidențială) și Ministerul Afacerilor Externe.” O altă parte importantă în procesul de politică externă al Rusiei îl are Consiliul de Securitate. El se ocupă de direcția politică în cadrul Comunității Statelor Independente, în Organizația Tratatului pentru Securitate Colectivă și a Comunității Economice Eurasiatice, de asemenea acest consiliu ia deciziile privind conflictele în care este implicată Federația Rusă din Georgia (Abhazia și Osetia de Sud), Nagorno Karabah și Transnistria. Aici se stabilește linia politicii în privința NATO și a altor organizații de securitate, a problemelor proliferării armelor de distrugere în masă și ale apărării. Politica externă a Federației Ruse, a fost stabilită în conformitate cu direcțiile de politică internă ale primului președinte al Federației Ruse după căderea Uniunii Sovietice, Boris Elțân, care a ocupat această funcție începând cu anul 1991 și până în anul 1999. Politica internă de privatizare și trecere la capitalism a lui Boris Elțân a adus sărăcie și confuzie cetățenilor, a împuținat clasa de mijloc, în timp ce a îmbogățit deținătorii de întreprinderi și chiar și întreprinderile. Astfel, Laure Mandeville care a realizat o radiografie a situației interne a Federației Ruse se consideră îndreptățită să afirme că “Un număr mic de întreprinderi se îmbogățeau fără ca economia națională să profite. Uzinele se închideau. Șomajul devenise galopant. Capitalul rusesc a început să se rotească în circuit închis, servind o oligarhie care avea acum <nașii> ei politici și propriii intermediari economici.” Deci, reformele inițiate de Elțân nu au făcut altceva decât să îngreuneze trecerea Rusiei la democrație și la economia de piață din cauza modului radical de impunere, dezorganizării și faptului că sistemul politic, economic și social rusesc nu era pregătit pentru o reformă radicală, ci mai degrabă avea nevoie de o trecere treptată la noi valori economice și social-politice. Decidenții politici de la Kremlin au neglijat efectele destrămării imperiului sovietic și au acționat în continuare ca și cum Federația Rusă ar mai avea aceeași putere precum înainte de 1991 când Uniunea Sovietică s-a destrămat.
O consecință a acestor probleme o reprezintă incapacitatea realizării unui parteneriat viabil cu SUA, care nu găsește puncte comune cu Federația Rusă, pentru a se realiza o apropiere. Totuși, noul președinte a înțeles imperativul menținerii măcar a unei părți din influența pe care o avea în fostele state sovietice, motiv pentru care a semnat acordul de asociere pentru crearea Comunității Statelor Independente (CSI) cu speranța limitării influenței SUA și NATO în regiune. Deși politica internă dusă de Elțân avea ca și obiectiv dezvoltarea și consolidarea puterii interne a Rusiei, după proclamarea independenței de către Republica Moldova, aceasta nu a întârziat în susținerea regiunii separatiste a Transnistriei pentru a o folosi ca mijloc de influențare și constrângere în vederea realizării propriilor interese în cadrul războiului transnistrean din perioada 1990-1992. În timp ce Federația Rusă dorește păstrarea Republicii Moldova sub influența sa, SUA îi acordă sprijinul, așa cum a afirmat Secretarul de Stat american John Kerry în cadrul vizitei de la Chișinău din anul 2013, și solicită chiar retragerea trupelor rusești din regiunea transnistreană.
În anul 1993 a fost aprobată oficial politica externă a lui Boris Elțân. În cele nouă puncte de importanță vitală pentru interesul național se regăsesc și statele din Estul Europei care se află în “sfera istorică de interes” a Federației și a căror integrare în structurile vestice ar produce prejudicii vitale intereselor rusești. Federația Rusă trebuie să rămână factorul de stabilitate în relațiile cu statele satelit ale fostei Uniuni Sovietice. Tot în acest document, se vorbește despre relațiile Federației Ruse cu SUA, despre felul în care interesele acestor două state nu coincid mereu și despre cum SUA acordă beneficii și restricții discriminatorii în domeniile: comercial, economic, științific și tehnologic. Cu toate astea, în 1992-1993, în summit-urile ruso-americane a avut loc semnarea unui parteneriat pentru supremația legii și drepturilor omului și s-a creat o comisie pentru probleme tehnologice. Problemele în relațiile Rusia-SUA au început odată cu manifestarea intereselor NATO în zona statelor care au făcut parte din Tratatul de la Varșovia. Înaintarea Parteneriatului pentru Pace (PfP), inițiat de NATO, dovedea extinderea sferei de influență americană asupra unor zone de influență câștigate de către Rusia în perioada Războiului Rece și care erau considerate în continuare de importanță vitală pentru interesele rusești. Marea criză a relațiilor ruso-americane a intervenit după cele 78 de zile de bombardare a Iugoslaviei de către forțele NATO, cu care Rusia nu a fost de acord.
De asemenea, în documentul de politică externă al Federației Ruse se vorbește despre importanța relației cu China, relație care trebuie consolidată în ciuda problemelor existente între cele două state și despre pericolul pe care îl crează armele nucleare din peninsula coreeană. Se remarcă faptul că în ciuda problemelor și deficiențelor economice cu care se confruntă, Federația Rusă a rămas încă o mare putere care influențează harta evenimentelor mondiale. De asemenea, relațiile cu China trebuie consolitate într-atât încât să limiteze puterea de influență a SUA în regiunea asiatică, dar nu atât de mult încât să îi contracareze propria putere. Decizia de a trimite tancuri în Cecenia în 1994 în primul război din Cecenia denotă politica intervenționistă a Federației Ruse. Deși s-a semnat un acord de încetare a războiului în 1996, în 1999, Vladimir Putin a considerat că acel acord este rezultatul unei trădări. Tot în acest an au avut loc atentate cu bombă în Moscova, atentate care au făcut sute de victime. În această perioadă Vladimir Putin a fost numit președinte interimar al Federației Ruse, și a învinovățit Cecenia pentru acțiuni teroriste.
În 30 septembrie armata rusă a pătruns în regiunile cazace ale Ceceniei, a trecut fluviul și a început bombardamentele. Caucazienii din Rusia au fost prinși și arestați pentru crime pe care nu le-au comis. Acest eveniment a servit la creșterea popularității lui Putin, însă după scurt timp au început să apară zvonuri deoarece s-a descoperit că explozibilul folosit era unul care se fabrică la o uzină de la periferia Moscovei ea fiind păzită de FSB. Un alt incident cu bombă care a stârnit stupefacția populației a fost cel de la Rioziu, care a fost prevenit cu ajutorul unui șofer care a sunat la poliție descoperind mașina respectivă. Două zile mai târziu, șeful FSB-ului, Nikolai Patrușev a anunțat că acesta a fost doar un exercițiu pentru testarea vigilenței populației. În anii 1994-1995 au avut loc conflictele din Serbia care au determinat loviturile aeriene ale SUA, cu care Federația Rusă nu a fost de acord, încercând soluționarea problemelor pe cale diplomatică. După aceste lovituri ale SUA, forțele sârbe nu au mai avut de ales decât să accepte soluționarea conflictului după normele americanilor, semnându-se astfel acordul de la Dayton. Acest mod de soluționare a crizei din Serbia a provocat o reacție negativă a Rusiei.
După 1991, influența Parlamentului în crearea direcției politicii externe a scăzut în timp ce influența KGB-ului și a serviciilor de informații a rămas aproximativ aceeași. Politica externă a Federației Ruse este determinată de factorul geopolitic, de poziția importantă pe care o deține pe hartă, situându-se la granița dintre Orient și Europa, fapt care îi servește ca punte de legătură între două regiuni importante. Acestea sunt: Estul Europei care are în componență statele exsovietice, a căror importanță este discutată încă din vremea geopoliticianului englez Mackinder, și care este cunoscută în prezent ca fiind granița UE și a NATO, Rusia preferând ca aceasta să nu se extindă mai departe înspre Est; pe de altă parte, nu putem uita de importanța geopolitică a spațiului Caucazului și bazinului Mării Caspice care se află în apropierea teritoriului ei asiatic și de care este din nou, apropiată.
De asemenea componenta etnică și religioasă a Federației Ruse și diversitatea ei îi servesc ca mijloc de apropiere față de aceste regiuni. Legăturile istorice cu Estul Europei îi servesc în cazul legăturii cu Ucraina la menținerea influenței în Marea Neagră la care aceasta are ieșire, de aici și presiunea pentru integrarea ei în formarea Eurasiei și în împiedicare ei de a se integra în NATO sau UE. După încheierea Războiului Rece, politica rusească a trebuit reorientată. În construirea acestei politici exista posibilitatea îndreptării direcției înspre o integrare UE, care ar fi presupus asumarea unui rol regional ca subordonat al unor instituții și a unei structuri federale în devenire sau zbaterea independentă pentru consolidarea unei puteri regionale fără a fi supusă unei organizări sau structuri de conducere din exterior, care i-ar da posibilitatea pe viitor la construirea unei puteri globale.
Ceea ce nu reușeau să vadă limpede liderii de la Moscova era tocmai această capacitate de revenire în timp relativ scurt pe scena mondială ca și actor global care nu mai există din cauza frământărilor interne produse de angrenarea în fosta competiție cu SUA. Politica externă a Rusiei se conturează în cea mai mare parte în direcția construirii noii puteri internaționale, care să aibă un cuvânt important de spus în privința evenimentelor și deciziilor care se iau, putere pe care a câștigat-o într-o măsură destul de importantă în momentul în care a devenit membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, odată cu prezența sa în grupul celor mai industrializate state ale lumii, G20 și în alte asemenea organizații mondiale. Conducătorii ruși sunt conștienți că puterea de influență a deciziilor Rusiei în cadrul relațiilor internaționale este delimitată de puterea pe care SUA o au în rolul de jandarm mondial și ca unică superputere, ea nefiind egalată de către niciun alt stat. Acești factori constrâng liderii de la Kremlin să formuleze o politică externă, de securitate și apărare în funcție de noul actor global cu rol exclusiv în gestionarea puterii, SUA.
Odată cu venirea la putere a lui Vladimir Putin, în 1999, planurile pentru dezvoltarea Federației Ruse au devenit mai consistente privind demonstrarea forței pe plan internațional și mai puțin orientate înspre dezvoltare economică și social-politică internă. În anul 1997, la Munchen, acesta și-a prezentat doctrina care viza abandonarea doctrinei Sinatra a lui Gorbaciov, și de asemenea renunțarea la inițiativele de dezvoltare democratică și încercările de apropiere de Vest. Conform acestei doctrine, Moscova își rezervă dreptul de a interveni cu forțe militare pentru soluționarea diferendelor din statele vecine, inclusiv a celor prezente în Republica Moldova în regiunea transnistreană deși a semnat la Istanbul un acord prin care se angaja în retragerea acestor trupe.
Rusia lui Putin este una mai puternică prin prisma utilizării mai eficiente a resurselor deținute, iar prețurile la energie au fost un mijloc veritabil de realizare a intereselor naționale. În anul 2005, Vladimir Putin a reușit să determine Gazprom să vândă 10,7% din acțiunile sale statului rus, astfel, statul devenind acționar majoritar. Tot în acest an Gazprom a reușit să preia Sibneft, deținând alături de Rosneft o treime din producția de țiței a Rusiei. Rolul important pe care îl deține Gazprom în realizarea politicii externe rusești este mai mult decât evident sub conducerea autoritară a lui Vladimir Putin. În ianuarie 2006, Gazprom a închis brusc robinetul gazoductului care trecea prin Ucraina spre Europa. De asemenea, orientarea occidentală a Georgiei și Moldovei au determinat creșterea prețului la energie. “Li s-a propus să cedeze controlul gazoductului lor în schimbul unei reduceri.”
O analiză făcută în anul 2006 de către Centrul Carnagie dorește să informeze că Rusia s-a întors în forță datorită resurselor petroliere și de gaze care îi servesc Federației Ruse la construirea liniei politicii externe. Ea dorește să îi fie recunoscută puterea politicii externe și să redevină un actor cu rol de decizie în problemele actuale.
Din anul 2008 și până în anul 2012, puterea a fost preluată de către Dimitri Medvedev, iar Vladimir Putin a devenit prim-ministrul Federației Ruse. Acesta a fost un joc prin care Vladimir Putin a reușit să se păstreze la conducerea Rusiei, însă sub o altă funcție. De atunci politica externă a Rusiei s-a făcut de către cei doi: Putin și Medvedev. Acesta a specificat că va continua strategia lui Putin în relațiile internaționale și în privința politicii interne și că va practica o renunțare totală la linia politică dusă în anii ’90. Acesta a declarat că susține democrația, suveranitatea statelor naționale și utilizarea convingerii în locul constrângerii. Deși afirma acest lucru, în același an, după Summit-ul NATO de la București, din datele de 2-4 aprilie, și după referendumul pentru aderarea la NATO care a avut rezultat pozitiv în Georgia, Federația Rusă ataca Georgia. Politica dusă de către Medvedev nu este una de impact internațional el fiind influențat de către Putin, acesta fiind și motivul pentru care am acordat foarte puține rânduri polticii duse de către acesta, fiind o continuarea a politicii lui Vladimir Putin care s-a intors ca președinte în anul 2012 după mandatul lui Medvedev.
II.2. Politica externă a superputerii SUA
După destrămarea URSS, în sistemul relațiilor internaționale s-a produs o schimbare istorică, lumea bipolară specifică Războiului Rece s-a transformat într-una unipolara, dominată de către o singură putere. Așa cum afirma în cartea sa “Marea tablă de șah” reputatul specialist american Zbigniew Brzezinski cum că “Pentru prima oară în istorie o putere non-eurasiatică s-a impus nu numai ca principal arbitru în relațiile de putere din Eurasia, dar și ca supremă putere în lume”. Într-adevăr această situație este unică, iar sistemul relațiilor internaționale a trebuit reconfigurat în funcție de această schimbare enormă care s-a petrecut pe scena mondială. În calitate de unică superputere, SUA au fost nevoite să își traseze linia politicii externe în funcție de noile responsabilități care îi reveneau odată cu asumarea rolului de hegemon mondial.
Ambițiile geopolitice ale SUA au survenit în mare parte din puternica industrializare a economiei, care, în mare parte a contribuit la victoria pe care au obținut-o în competiția cu URSS-ul care a dovedit o incapacitate funcțională internă care i-a adus sfârșitul. SUA dețin toate elementele caracteristice unei superputeri mondiale după standardele geopoliticii: sunt o putere economică, militară, culturală și tehnologică. Forța economică a SUA este cea care dă suflul puterii militare, iar complexul militaro-industrial susține la rândul lui economia SUA. Fără îndoială că SUA s-au impus asupra lumii din punct de vedere cultural având în vedere producțiile cinematografice, muzica pop ascultată peste tot în lume și prin produsele și tradițiile americane care sunt preluate și asimilate valorilor identitare naționale fără niciun raționament istoric sau ideologic. De asemenea, demografia SUA este una destul de semnificativă, având în vedere că în anul 1997, SUA se situau pe locul 3 în clasamentul celor mai populate state ale lumii și se estimează că în până în 2050 SUA își vor menține poziția în acest clasament. În anul 1998 SUA își cresc cheltuielile militare, urmând ca în anul 2001 după atacurile teroriste să aibă loc o nouă creștere a cheltuielilor în aceasta industrie. În 2002 George Bush crește cheltuielile militare cu 48 miliarde de dolari, total alocat 380 miliarde de dolari, cât s-a cheltuit în timpul războiului din Vietnam în perioada Războiului Rece. SUA alocă actual 4% din PIB pentru domeniul militar, o sumă care se apropie de întreg PIB-ul Rusiei. Politica externă dusă de SUA este una imperialistă, “noua dominație manifestându-se prin forme mai rafinate, adeseori mascate, pe plan economic, social, ideologic, militar. Noile forme de dominație sunt adaptate realităților economice și politice internaționale apărute la sfârșitul războiului rece și în perioada următoare.” Politica imperialistă este strâns legată de realizarea dependenței statelor sărace, slabe, față de noua putere a SUA.
“După istovitorul Război Rece – George Bush Senior a vorbit despre o nouă ordine mondială, a cărei apariție părea cumva inevitabilă în noua dialectică a forțelor dispuse tot mai armonios în planul nou al istoriei.” George Bush Senior a fost președintele SUA între anii 1989-1993, timp în care a abordat perspectiva politicii externe cu pragmatism și conservatorism. A fost un candidat calificat, cu o lungă experiență în politica externă, internă și ca vicepreședinte timp de opt ani (1981-1989). A avut un succes scontat în privința politicii externe, însă recesiunea din anul 1992, și neglijența față de politica internă a făcut ca alegătorii să nu îl mai voteze pentru un al doilea mandat ca și președinte. Încă de când a ajuns la președenție a menționat faptul că va continua politica dusă de administrația prezidențială a lui Reagan, ceea ce a și făcut. Principalele evenimente de politică externă în care a fost implicat președintele George Bush Senior au fost: problema din Panama și Războiul din Golf.
În anul 1989, președintele George Bush Senior a decis invadarea statului Panama și doborârea guvernului corupt condus de către președintele Noriega, din cauza căruia securitatea pe Canalul Panama era pusă în pericol. El a fost judecat în SUA pentru trafic de droguri. În data de 2 august anul 1990, Irakul condus de Saddam Husein, a invadat Kuweitul și l-a anexat. În același an ONU a instaurat un embargo asupra Irakului, l-a avertizat să își retragă trupele din Kuweit, ceea ce nu s-a realizat, urmând ca în anul 1991, sub conducerea lui George Bush Senior, SUA să invadeze Irakul, acesta cedând. Se va observa o continuitate între politica externă dusă de către George Bush Senior și apoi de către George Bush, fiul. În acest caz politica americană și cea rusă în Irak au avut aceeași direcție, Federația Rusă condamnând invadarea Kuweitului.
Din anul 1993, succesorul lui George Bush Senior a fost Bill Clinton, până în anul 2001, când l-a înlocuit George Bush Junior. Bill Clinton și-a definit liniile politicii externe în funcție de interesul național conturat în cultura și crezul american. Acest crez american promovează libertatea, egalitatea, democrația, constituționalismul. Comisia pentru Interesele Naționale a Centrului de Știință și Relații Internaționale Americane a publicat într-un raport, în anul 1996, care sunt cele mai importante interese ale americanilor și a dezvăluit următoarele cinci primare: prevenirea atacurilor cu arme de distrugere în masă, prevenirea apariției în Asia sau Europa a unor hegemonii, prevenirea apariției la granițele SUA a unor forțe ostile, prevenirea unui colaps economic la nivel global și asigurarea resurselor economice și nu în ultimul rând asigurarea securității aliaților SUA.
Bill Clinton a încercat să ducă o politică externă de dezvoltare a democrațiilor lumii, de deschidere a piețelor, a liberului schimb, și s-a angajat în păstrarea păcii în lume prin cooperare și relații multilaterale. A luptat pentru extinderea și respectarea drepturilor omului. De asemenea, a făcut ceea ce cetățenii americani au așteptat de la președintele lor, s-a aplecat înspre politica și treburile interne ale SUA. A avut ca reușite importante: semnarea acordului NAFTA în anul 1993 și retragerea trupelor rusești din Letonia și Estonia în 1994, iar în 1995 a reușit sprijinirea Mexicului în evitarea unei crize economice. De asemenea el a facilitat negocierile israeliano-palestine. În politica externă a adoptat o strategie de menținere a păcii, considerând irelevantă implicarea majoră în plan extern odată ce nu mai avea rivali competitivi, putându-se ocupa de dezvoltarea economică și politica internă a statului. Era momentul cel mai potrivit de aplecare asupra politicii interne, deoarece Războiul Rece era sfârșit, marele său competitor, Uniunea Sovietică nu mai exista, iar din punct de vedere economic, tehnologic și militar, avea toate premisele de continuare a politicii de dezvoltare internă. Cu toate astea, conflictele desfășurate în peninsula balcanică și lipsa puterii de gestionare a crizelor de către UE, SUA s-a văzut nevoită să intervină în conflictul din Bosnia, semnându-se în anul 1995 Acordul de la Dayton. Atacurile teroriste asupra ambasadei americane din Kenya din anul 1998 și din Yemen în anul 2000 puse în seama liderului Al-Qaeda, Osama Bin Laden, conflictul din Kosovo, în care SUA este nevoită să intervină și să bombardeze Iugoslavia în perioada 24 martie – 10 iunie 1999 pentru restabilirea ordinii pe continentul european au determinat intervenții americane.
Ceea ce i se poate reproșa lui Clinton este deteriorarea relațiilor cu Rusia, într-un moment în care se puteau apropia. Felul în care SUA a gestionat evenimentele din Balcani, și intervenția într-o regiune de interes istoric pentru Rusia prin extinderea NATO în Europa, au provocat revolta Rusiei față de politica dusă de către SUA. De asemenea, SUA a evaluat situația Rusiei cu dezinteres, având în vedere slaba forță pe care aceasta o mai putea reprezenta după destrămarea URSS. Încheierea unor parteneriate cu Rusia cea coruptă, extrem de birocratică, cu o economie necompetitivă și cu instituții a căror democratizare părea să se realizeze cu lentoare, părea benefică doar pentru Rusia, nu și pentru SUA, care a ieșit învingătoare din Războiul Rece.
În continuare vom vorbi despre politica externă dusă de către succesorul lui Clinton, George Bush Junior, care a avut funcția de președinte al SUA în perioada cea mai zbuciumată din istoria recentă a statului, cea a atentatelor de la World Trade Center, perioadă în care s-au desfășurat războaiele din Afganistan și Irak, cauză care a determinat pornirea unui război global împotriva terorismului, în care au fost antrenate trupe din întreaga lume pentru îndeplinirea misiunii americane de instaurare a stabilității și securității în lume. Din 2001 și până în anul 2009, cât timp George Bush Junior a fost la președenția SUA, acesta a continuat politica dusă de către tatăl său, George Bush Senior. După atacurile de la 11 septembrie, Rusia a depus eforturi considerabile de apropiere față de SUA, președintele rus Vladimir Putin a fost primul care a telefonat la Casa Alba după aceste atacuri. Acum, în timpul lui Bush Junior, în anul 2002, s-a stabilit doctrina loviturii preventive, reflectată în documentele și strategiile de securitate ale SUA.
În 31 decembrie 2001, președintele a anunțat că SUA renunță în mod unilateral la Tratatul ABM și invadează Afganistanul invocând pentru prima dată articolul 5 al NATO, în 2003 atacă Irakul pe motiv că deține arme chimice și biologice nucleare și dă în funcțiune Centrul de Monitorizare a Terorismului. Federația Rusă a sprijinit intervenția SUA în Afganistan, însă pe cea din Irak, nu. În anul 2008 a fost revizuită Strategia Spațială a SUA după o perioadă de 10 ani, din care rezultă faptul că securitatea națională a SUA depinde de tehnologia spațială dezvoltată. Într-un raport întocmit în anul 2008 de către Național Intelligence Council numit “Tendințe globale 2015 – lumea în schimbare” se identifică noile riscuri la adresa securității naționale. Acestea sunt: proliferarea armelor de distrugere în masă, tehnicile războiului informațional, lipsa hranei în anumite regiuni ale globului, lipsa apei potabile, împuținarea resurselor, riscuri care vor provoca viitoarele conflicte internaționale. Acestea ar putea fi evoluțiile lumii după prezumțiile aduse în 2008 la sfârșitul mandatului lui George Bush Junior. Evoluțiile viitoare ale sistemului internațional vor suferi modificări importante odată cu dezvoltarea unor puteri precum China, Japonia, India și chiar Rusia. Aceste evoluții determină statele să împartă puterea mondială, lumea devenind una multipolară. Interesele SUA și ale Federației Ruse se intersectează în diferite regiuni ale globului, fiecare luptând pentru creșterea propriei sala influențe.
După alegerile din anul 2009 din SUA, Barack Obama câștigă funcția prezidențială, înlocuindu-l pe George Bush Junior, el fiind acum (în 2014) la cel de-al doilea mandat al său. Încă din campania electorală, Barack Obama susține faptul că își va retrage trupele din Afganistan și Irak dacă va fi ales ca și președinte. El promovează dezvoltarea capabilității de apărare a SUA, nonproliferarea armamentului nuclear, și întărirea securității interne. În 6 aprilie 2010, promovează o nouă doctrina nucleară care are ca scop reducerea numărului armamentului nuclear în politica de apărare a SUA. Susține faptul că SUA va folosi armamentul nuclear doar în cazuri extreme. Consideră că Iranul și Coreea de Nord sunt pericole pentru securitatea globală datorită dezvoltării armamentului nuclear, state cu care Federația Rusă a dezvoltat relații de prietenie. În relațiile internaționale și politica externă, Obama promovează dezvoltarea și consolidarea unor relații pozitive cu Rusia, China și India. Susține întărirea cooperării cu UE, Japonia (aliatul ei economic), Coreea de Sud, Canada, Mexic și Israel. Intenționează să dezvolte relații de cooperare în materie de securitate cu Egipt, Iordania, Arabia Saudită și alte state din Golful Persic.
Obama acorda o atenție mai slabă războiului global împotriva terorismului, în comparație cu politica dusă de către predecesorul său, Bush. În anul 2011, acesta a anunțat retragerea trupelor din Irak, iar în 2013 a declarat că există posibilitatea ca în 2014 să fie retrase și din Afganistan.
Prăbușirea Uniunii Sovietice și sfârșitul Războiului Rece i-au lăsat Statelor Unite o poziție importantă pe scena mondială și în același timp i-au oferit prilejul dezvoltării neîngrădite în principalele domenii care să-i asigure supremația mondială pe mai multe paliere pentru o perioadă destul de lungă de timp. Până când China, Rusia și celelalte puteri regionale își vor revendica un rol global în asigurarea securității și nu doar unul regional, singura putere capabilă actual să facă acest lucru este SUA, care oricum luptă împotriva consolidării acestor noi poli de putere.
II.3. Analiză comparativă a strategiilor de securitate rusești și americane în contextul noii ordini mondiale
“Cel mai important în război este să ataci în strategia inamicului”
Sun Tzu
Liniile principale ale strategiilor de securitate ale Rusiei și ale SUA au fost date de către Putin și George Bush, respectiv Obama. De aceea ne vom axa pe liniile strategice dictate de către aceștia în propriile strategii de securitate.
Întocmirea strategiei de securitate, stabilirea bugetului, planificarea și aplicarea strategiei de securitate sunt elemente cheie ale securității SUA. După terminarea Războiului Rece și căderea URSS, SUA a rămas fără un competitor sau un dușman efectiv asupra căruia să își îndrepte forțele. Odată cu evenimentele de la 11 septembrie 2001, strategia de securitate americană s-a orientat înspre prevenirea și combaterea terorismului la nivel global. Intervențiile numeroase în diferite țări ale lumii au instigat la ură, iar învinuirea islamiștilor radicali de atacurile teroriștilor a stârnit revolta musulmanilor și a provocat acte de violență împotriva americanilor în întreaga lume. Politica intervenționistă a SUA nu face altceva decât să stârnească frustrare și dorința de răzbunare. În timpul președintelui George Bush au fost întocmite două strategii de securitate și un raport al Proiectului pentru Un Nou Secol American, numit “Rebuilding America’s Defenses, Strategy, Forces, and Resources for A New Century”, întocmit în anul 2000. Acest document a fost creat în scopul întăririi forțelor americane, în special a forțelor armate care au misiuni în afara SUA. Se vorbește despre necesitatea întăririi forțelor armate pentru ca SUA să-și poată consolida rolul de hegemon. Ideea arhicunoscută de “pax america” presupune controlul militar total al SUA asupra regiunilor și statelor considerate o amenințare. Încă de dinainte de atacurile de la 11 septembrie, acest document prevedea înlăturarea lui Saddam Hussein de la Conducerea Irakului, în scopul controlării resurselor petroliere din Irak și respectiv Orientul Mijlociu. Se ia în calcul răspunsul militar și nu cel diplomatic în soluționarea problemelor, un tip de politică a descurajării având în vedere capacitatea SUA de a trimite și menține trupe oriunde pe glob într-un interval relativ scurt de timp, ceea ce înseamnă că războiul va fi răspunsul la numeroase probleme.
Ca un obiectiv ce se dorea atins în 2000, când a fost scris acest raport, era extinderea pe glob a unor războaie multiple și simultane la scară largă în vederea menținerii puterii exclusiv în mâinile SUA și supunerea celor care stau în calea realizării rolului global pe care SUA îl are. Acest raport propune patru misiuni vitale:
apărarea SUA în special prin prevenirea proliferării armamentului de distrugere în masă;
extinderea războaielor care presupune menținerea capabilităților de intervenții multiple și simultane;
păstrarea forțelor de menținere a păcii;
transformarea forțelor armate ale SUA.
SUA trebuie să se asigure că hegemonia globală îi va fi prezervată. Ele trebuie să dețină rolul exclusiv de gestionare a relațiilor internaționale, în concluzie SUA trebuie să rămână în continuare în rolul de unic jandarm al lumii. Identifică orice tară care deține arme nucleare ca reprezentând o amenințare la adresa securității SUA. Având în vedere viziunea imperialistă asupra interesului național și asupra securității, se conștientizează nevoia consolidării și creșterii gradului de credibilitate în rândul cetățenilor americani și în rândul statelor cu care SUA au încheiate parteneriate sau a celor cu care urmează să încheie pe viitor. Previziunile acestui raport au fost într-adevăr necesare dacă ne uităm în trecut la războaiele purtate de SUA în Afganistan, Libia sau Irak, care au slăbit susținerea ambelor părți: atât a statelor cât și a cetățenilor. De asemenea, se vorbește despre interesele americanilor în Irak și Golful Persic, Asia de Est și Europa, unde NATO nu trebuie să fie înlocuită de UE, pentru ca SUA să poată interveni în continuare în problemele de securitate europene. Sunt esențiale controlul asupra spațiului, implementarea de rachete de apărare balistică, se menționează importanța spațiului cibernetic care este în plină dezvoltare și riscul unui război biologic.
În anul 2010, Obama a făcut publică noua “Strategie de Securitate a SUA” care susține o cooperare sporită cu China, Rusia și India și identifică ca fiind prioritare probleme precum proliferarea armamentului de distrugere în masă și schimbările climatice. Acest document este documentul de referință pentru întocmirea strategiilor de apărare, de informații și contrainformații și identifică următoarele interese naționale durabile: valorile și ordinea internațională, prosperitatea și securitatea. Obama reconfirmă politica dusă în relațiile cu state precum: Afganistanul, Coreea de Nord, Iran, Pakistan, Europa, Japonia, Mexic, Canada, Coreea de Sud, Israelul. Această strategie conferă mai puțină importanță luptei împotriva terorismului comparativ cu strategia întocmită de către George Bush. După “Strategia de Securitate Națională a SUA”, în 2011 a fost întocmită și “Strategia Națională pentru Contra-Terorism”, iar “Strategia de Apărare a SUA” a fost întocmită în 2012.
Privitor la strategia Rusiei întocmită în 2009 în timpul mandatului lui Putin, denumită “Russia’s Național Security Strategy to 2020”, aceasta identifică apărarea, securitatea statală și socială ca fiind priorități strategice. Are o abordare mai deschisă înspre Vest, considerând că este pregătită pentru o relație cu NATO, dar că această relație depinde de felul în care NATO îi recunoaște interesele legitime și îi permite o angajare politico-militară. De asemenea consideră viabilă o posibilă cooperare cu NATO în privința controlului armamentului, nonproliferarii, conflictelor și contraterorismului. Această strategie a fost întocmită cu scopul de a constitui baza direcțională pentru o dezvoltare pe termen lung a Rusiei, în care ea să își găsească locul într-o lume multipolară, în care suveranitatea Federației Ruse să fie afirmată. De-a lungul timpului, și mai ales după destrămarea Uniunii Sovietice, Federația Rusă a încercat să profite de poziția geografică pe care o deține pentru a-și proiecta puterea geopolitică. Acesta este și motivul pentru care a creat CSI, pentru a-și păstra o parte din influența exercitată în spațiul exsovietic în timpul Războiului Rece. Modalitatea prin care își impune puterea este puțin diferită de cea a SUA, deoarece Rusia deține importante resurse energetice, ceea ce determină dependența statelor din Estul Europei față de acestea. Crizele energetice din 2004 din Belarus, respectiv 2006 și 2009 din Ucraina confirmă faptul că Rusia folosește resursele energetice pentru a-și impune controlul într-un fel sau altul asupra politicii statelor respective. Deși este deschisă la o cooperare cu NATO, Rusia consideră că extinderea acestei organizații înspre Estul Europei reprezintă violarea sferelor tradiționale de influență ale Rusiei. Este preocupată în mod special de planurile de implementare a scutului antirachetă pe care SUA intenționa să îl implementeze în Polonia și Cehia, dar pe care a reușit să îl implementeze în România după ce această strategie a intrat în vigoare, bănuielile și temerile Ruriei adeverindu-se. O altă amenințare la adresa securității Federației Ruse o reprezintă conflictele din proximitatea ei, epidemiile, consumul de droguri, alcoolul, securitatea alimentară, în special ultimele patru afectând sănătatea populației Rusiei, cunoscându-se deja problema demografică cu care aceasta se confruntă. Se orientează înspre cooperarea cu China, UE și India ca state cu care poate contrabalansa puterea SUA.
Punctele comune indentificate în cele două strategii ar fi: interesul pentru prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, controlul armamentului, combaterea terorismului și a crimei organizate, securitatea energetică, conflictele regionale, pandemiile, epidemiile și încălzirea globală. Aceste riscuri și amenințări sunt identificate la nivelul ambelor state în materie de politici de securitate, factori care ar putea sprijini o cooperare SUA-Rusia. Același lucru îl declară și ambasadorul Statelor Unite în Rusia, Michael McFaul, spunând că Federația Rusă și SUA au numeroase interese comune și că o cooperare în gestionarea crizelor și conflictelor din Coreea de Nord, Siria, Iran, și Afganistan ar fi benefică și utilă. Aceste perspective de colaborare au fost identificate în realizarea unei analize comparative a riscurilor la adresa securității Federației Ruse și SUA în cadrul strategiilor naționale de securitate. Modalitatea de aplicare a politicii intervenționiste este una diferită, fiecare acționând din interese diferite. SUA intervine pentru a-și menține hegemonia mondială invocând democrația, drepturile și libertațile cetățenești, valori americane care se consideră necesare pentru un trai decent, în timp ce Rusia nu invocă niciun fel de valori morale și democratice, realizând încălcarea suveranității statelor fără nicio justificare.
Ambele state acordă un rol semnificativ armamentului nuclear, fiecare din ele cunoscându-i importanța pe care acesta a avut-o în timpul Războiului Rece. Interesul pentru combaterea terorismului le-a apropiat după evenimentele de la 11 septembrie, după care SUA, cunoscându-și superioritatea în domenii precum cel cultural, tehnologic și economic, a uitat de o eventuală cooperare cu Rusia, astfel liderii de la Moscova rămânând dezamăgiți de încercările eșuate de a repara relația cu SUA.
Capitolul III. Interacțiuni și conflicte care au determinat evoluția relațiilor ruso-americane
III.1. Conflicte teritoriale
Separatismul în Georgia. Abhazia și Osetia de Sud. Georgia, o țară situată la malul Mării Negre, la granița dintre Europa și Asia, are o deosebită importanță geopolitică și geostrategică în Caucazul de Sud. Este un stat creștin care are o importantă minoritate musulmană (azeră, osetiană, abhază) în regiuni problematice precum Abhazia și Osetia de Sud. Istoria relațiilor ruso-georgiene este veche, încă din sec XVIII, când Georgia a semnat cu țarina Ecaterina a II-a un acord prin care îi ceda acesteia gestionarea politicii externe a statului georgian. Abia în 1918, la data de 26 mai, Georgia își proclamă independența, decizie care nu a fost bine-primită de către Uniunea Sovietică. Astfel, la 25 februarie 1921 aceasta a efectuat o intervenție cu scopul de a înlătura guvernul georgian și de a sovietiza Georgia. După această intervenție, Osetia de Sud a fost integrată Georgiei de către Stalin cu scopul de a crea o regiune autonomă, Osetia de Nord fiind integrată Federației Ruse. Abhazia și Osetia de Sud au o mare însemnătate geopolitică și geostrategică pentru Federația Rusă, deoarece constituie pârghii de influență asupra Georgiei, dar și o posibilitate de acces de pe teritoriul abhaz la Marea Neagră.
Cu puțin timp înainte de destrămarea Uniunii Sovietice au început și problemele separatiste din această țară, după ce în 1988, Abhazia a solicitat secesiunea față de Georgia, iar în Osetia de Sud s-a desfășurat în același timp o rebeliune. Societatea civilă georgiană a condamnat aceste acțiuni, organizând la 18 februarie 1989 un important marș pentru păstrarea integrității teritoriale. În vara aceluiași an a avut loc o importantă confruntare între forțele separatiste abhaze și cele naționale georgiene după ce limba georgiană a fost proclamată ca singura limbă de stat în Georgia, conflict în care Federația Rusă nu a stat de-o parte și s-a implicat prin sprijinirea Abhaziei. Deși Federația Rusă a sprijinit Abhazia în conflictul cu Georgia, după ce la 25 august 1990 Abhazia și-a declarat independența, Federația Rusă, la fel ca și Georgia, nu a recunoscut independența regiunii separatiste deoarece la momentul respectiv Georgia era parte a URSS. Ceea ce este interesant este că nici după ce Georgia și-a declarat independența față de URSS la 9 aprilie 1991, independența Abhaziei nu a fost recunoscută de către nouă putere, Federația Rusă. Nici referendumul Osetiei de Sud de unire cu Osetia de Nord nu a fost recunoscut de către Federația Rusă. Din contră, Moscova a sprijinit intervențiile Georgiei ca răspuns la acțiunile Abhaziei și Osetiei de Sud, pentru preluarea orașului capitală a Abhaziei-Suhumi, creându-se un război intern între separatiști și forțele naționale georgiene dar în același timp și un conflict între Georgia și Federația Rusă, ținând cont de faptul că și forțele separatiste erau sprijinite de către aceeași forță, Moscova. Aceste acțiuni ale Osetiei de Sud și ale Federației Ruse au dus, în 1991, la un adevărat război cu forțele naționale georgiene. Conflictul militar între forțele separatiste abhaze (sprijinite de către trupe rusești și cecene) și cele georgiene a început în 1992 când milițiile musulmane au început să atace forțele georgiene. Deși Federația Rusă a oferit spijin abhazilor și osetienilor in luptele cu fortele nationale georgieie, aceasta nu a recunoscut cu nicio ocazie independența vreuneia dintre regiunile separatiste menționate deoarece acest fapt nu îi aduce niciun atu Moscovei, pe când păstrarea separatismului în interiorul Georgiei îi servește ca pârghie pentru influențarea deciziilor luate la Tbilisi.
În tot acest timp în care s-au desfășurat puternice conflicte interne în statul georgian, rușii, alături de trupe transnistrene (tot separatiste) au susținut Abhazia, Șevardnadze, președintele georgian fiind nevoit să-și retragă trupele din Suhumi, ca la data de 27 septembrie 1993, abhazii să-și declare victoria după ce s-a semnat acordul de încetare a focului care a și fost încălcat după câteva ore. Având în vedere destrămarea URSS și constituirea CSI, sprijinirea Abhaziei de către Federația Rusă a fost înțeleasă ca fiind o decizie de interes național, prin care se va pune presiune asupra guvernului de la Tbilisi pentru a se integra în noul organism, mișcare care și-a atins scopul. Înțelegând că securitatea și stabilitatea Georgiei pot fi grav influențate de către un actor puternic precum este Federația Rusă, că politica internă georgiană este condiționată de acțiunile rusești în regiune și chiar în interiorul propriului stat, președintele de atunci al Georgiei, Șevarnadze, decide intrarea în noul organism care se dorea a fi moștenitor al URSS, CSI.
Deși au fost încheiate acorduri de încetare a focului, acest lucru nu înseamnă că Abhazia a încetat să-și ceară independența regională față de guvernul central georgian. Conflictul nu a fost soluționat și riscă oricând să redevină unul cald, așa cum s-a întâmplat în anul 2008 cu cel din Osetia de Sud. Așadar, conflictele separatiste din Georgia au forțat Tbilisi să-și orienteze agenda politicii externe înspre Federația Rusă, ca o alternativă la continuarea conflictelor separatiste desfășurate în perioada 1991-1993. În decembrie 2001 conflictul a redevenit activ, iar pentru a se evita escaladarea lui, au fost trimiși în misiune observatori militari UNOMIG (United Nations Observer Mission în Georgia). Acest an a fost unul de cotitură pentru relațiile ruso-georgiene, Georgia amenințând Federația Rusă că dacă nu își va retrage trupele de pe teritoriul țării atunci ea va fi nevoită să se retragă din CSI. Atât Abhazia cât și Osetia de Sud cer, asemenea Transnistriei alipirea la Federația Rusă. Există numeroase similarități între conflictele separatiste din Georgia (Abhazia și Osetia de Sud despre care am vorbit) și Nagorno Karabah (regiune disputată de către Armenia și Azerbaidjan) și Transnistria din Republica Moldova, similarități pe care le voi dezvolta în această lucrare. Vom observa că modalitatea de acțiune în sprijinul regiunilor separatiste și motivația Federației Ruse de a se păstra înghețate aceste conflicte este aproximativ aceeași în toate cele patru conflicte, așa cum și intervenția NATO și a celorlalți actori internaționali independenți în vederea soluționării conflictelor este împiedicată de același motiv în fiecare dintre statele parte a conflictelor și anume evitarea începerii unei confruntări directe cu Federația Rusă.
După o lungă perioadă de autoritarism sub conducerea lui Eduard Șevardnadze, în anul 2003, în Georgia a avut loc revoluția trandafirilor care l-a adus la conducere pe Mihail Șaakashvili, ceea ce a adus o schimbare în relațiile ruso-georgiene de până atunci. Noul președinte a ieșit din cadrul aceluiași partid din care a făcut parte și vechiul președinte, având însă o ideologie diferită contestând acțiunile lui Sevardnadze, precum aceea de a încheia în 1995 un acord cu Moscova prin care permitea staționarea a patru baze militare rusești pe teritoriul Georgiei pentru o perioadă de 25 ani. Regimul socio-politic și economic a avut foarte multe deficiențe în timpul fostului președinte, a fost unul autoritar, însă, cu toate astea, acesta a avut o imagine pozitivă în Occident. Deși există unele diferențe în privința politicii externe duse de catre cei doi, Șevardnadze și Șaakashvili, în politica internă diferențele sunt aproape insignifiante, deficiențele democratice păstrându-se.
După alegerile din 2003, politica externă a Georgiei a fost puternic direcționată spre Occident și înspre SUA. În toată perioada 2003-2005 influența Federației Ruse prin intermediul CSI, în țări precum Georgia, Ucraina și Kîrgîstan a scăzut considerabil datorită revoluțiilor colorate. Simțind că interesele îi sunt puse în pericol de către extinderea NATO în Estul Europei și de extinderea relațiilor și parteneriatelor SUA încheiate dincolo de Marea Neagră, Federația Rusă a încercat în repetate rânduri să promoveze o politică externă prin care să inducă Occidentului ideea că Moscova ar trebui să aibă prioritate în stabilirea unor relații cu statele CSI, având în vedere trecutul lor comun. Tot în acest scop a fost creată și politica de vecinătate apropiată care urmărește consolidarea influenței Federației Ruse în statele ex-sovietice.
Politica de distanțare a Georgiei de Rusia a fost realizată cu succes o perioadă de timp, în anul 2005, Tbilisi reușind chiar să semneze un acord cu Moscova în vederea retragerii trupelor rusești din țară. Acest acord a fost obținut printr-un schimb care presupunea îndepărtarea Georgiei de Occident. Următoarea perioadă a fost una plină de ostilități în relațiile ruso-georgiene, ostilități manifestate printr-un fel de “război economic”, presiuni de la Moscova prin intermediul Gazprom, fapt care a determinat Georgia în 2006 să ceară sprijinul ONU pentru soluționarea conflictelor din Osetia de Sud și Abhazia, să ceară în mod oficial retragerea “trupelor rusești de menținere a păcii” de pe teritoriul georgian și să semneze un acord cu Iranul pentru livrare de gaze naturale.
Nagorno Karabah (regiune de conflict azero-armeană). Nagorno Karabah este o regiune locuită în majoritate de 80% de etnici de origine armeană. Această regiune este disputată de către două state din Caucazul de Sud, Armenia și Azerbaidjan datorită circumstanțelor care au făcut ca Nagorno Karabah, deși se afla pe teritoriul Azerbaidjanului, să fie locuită în majoritate de cetățeni de origine armeană. De jure, Nagorno Karabah a fost incorporată Azerbaidjanului în 1923 după negocieri între liderii RS Armeniei, RS Azerbaidjanului și ai URSS. Capitala regiunii este situată la Stepanakert. Această regiune a fost cucerită în secolul XX împreună cu Nordul Azerbaidjanului de către Imperiul Țarist, iar mai apoi a rămas sub dominație sovietică. La momentul actual, Nagorno Karabah este administrat de către autoritățile armene.
Disputele dintre Armenia și Azerbaidjan au început în 1918. În anul 1920 Armenia a fost și ea integrată în URSS. Până în anul 1990, Nagorno Karabah a făcut parte în mod oficial din RSS Azerbaidjan. Luptele dintre Armenia și Azerbaidjan au început în anul 1988, dar s-au accentuat în anul 1990 dupa ce Baku a declarat război Erevanului, iar destrămarea URSS a făcut ca Armenia să înceapă ciocnirea cu forțele armate azere pentru alipirea regiunii la Armenia imediat în 1992-1993. Între timp, în 1991, Armenia și Azerbaidjan și-au declarat independența la 7 zile diferență una de cealaltă. Din 1992 până în 1994 CSCE a încercat medierea conflictului prin intermediul grupului de la Minsk, însă fără niciun rezultat, forța sa fiind foarte slabă, așa cum se dovedește a fi și astăzi OSCE.
Declararea independenței Armeniei față de Rusia nu a afectat relațiile sale cu Moscova, care în timpul confruntării armeano-azere a acordat sprijin armenilor și regiunii separatiste în vederea obținerii independenței față de Azerbaidjan. Având în vedere relațiile bune dintre Armenia și Federația Rusă și bazele militare rusești de pe teritoriul armean, este de înțeles de ce Moscova sprijină separatismul din Nagorno-Karabah. În studiul realizat de către Maria Postevka, Vladimir Zodian și Sebastian Oprescu despre “Federația Rusă, Ucraina și Caucazul de Sud” din cadrul “Enciclopediei Politice și Militare: Lumea 2013” se pare că “din 1994, Moscova asigură protecția militară externă a Armeniei și paza frontierelor sale”.
Spre deosebire de Armenia, relațiile ruso-azere au fost destul de proaste din 1991 și până în 1994, ținând cont că Azerbaidjanul nu a vrut să se integreze în uniunea economică creată de către Rusia. Și nu doar Azerbaidjanul a refuzat oferta Rusiei, la fel au făcut și Georgia și Republica Moldova, iar consecințele nu au întârziat să apară în toate aceste state. În timpul sau la scurt timp după confruntările din Nagorno-Karabah au avut loc și disputele din Osetia de Sud, Abhazia și Transnistria. Pe de altă parte, SUA și Turcia sprijină autoritățile azere. Ajutoarele SUA se concretizează mai mult în plan economic și politic, dar nici sprjinul militar de tip tehnologic (radare de exemplu) nu este unul de neglijat.
Am vorbit deja despre politica SUA în Caucazul de Sud, o politică de apropiere pentru limitarea influenței Federației Ruse în regiune, ceea ce înseamnă că SUA dezvoltă în paralel relații și cu Armenia. Soluția identificată de către SUA în această dispută frontalieră este aceea de a se păstra granițele stabilite între anii 1990-1991, însă cu garantarea regiunii separatiste a unei autonomii în gestionarea problemelor interne. Deși în 1997, sub medierea OSCE s-a încheiat un acord secret de încetare a focului între Armenia și Azerbaidjan, Erevenul nu dorește să renunțe la enclava Nagorno Karabah de teamă să nu arate slăbiciune și să piardă și alte teritorii importante.
În anul 2008, la Moscova, liderii Armeniei și Azerbaidjanului au semnat un acord prin care se angajează să continue negocierile și dialogul în cazul Nagorno Karabah, mediatorul conflictului fiind ca și în cazul Transnistriei o parte care a alimentat disputa de-a lungul timpului, și anume Federația Rusă. Interacțiunile ruso-americane au fost până astăzi limitate în acest conflict, fiecare oferind sprijin uneia dintre părțile combatante. Un fapt cu adevărat semnificativ și relevant în relațiile ruso-americane prin prisma conflictului din Nagorno-Karabah îl constituie încercările SUA de a construi o rețea de furnizare a resurselor din Azerbaidjan în defavoarea Rusiei, a cărei economie ar fi grav prejudiciată dacă resursele de gaze naturale din Azerbaidjan ar constitui o alternativă reală și viabilă la cele rusești.
Republica Moldova și conflictul din Transnistria. Transnistria este o regiune din cadrul Republicii Moldova locuită de către etnici moldoveni (în cea mai mare proporție), ruși și ucrainieni. Ca reacție la proclamarea de către Republica Moldova a limbii române ca limba oficială, la data de 2 septembrie 1990 regiunea transnistreană (la îndemnurile populației de etnie rusă) și-a proclamat independența, luând numele de Republica Moldovenească Nistreană. Etnicii ruși din această regiune au considerat necesară această decizie deoarece erau încredințați să Republica Moldova se va uni cu România, iar ei doreau o unire cu Federația Rusă. Imediat după proclamarea independenței Transnistriei, transnistrenii alături de Armată a 14-a a Uniunii Sovietice au început războiul împotriva autorităților naționale ale Republicii Moldova. Acest conflict a durat până în anul 1992, când a fost semnat Acordul de pace de la Moscova care presupunea rămânerea trupelor rusești pe teritoriul Republicii Moldova în vederea menținerii păcii.
Încă din 1997, OSCE alături de ceilalți actori internaționali a încercat soluționarea conflictului și a întreprins pe teritoriul Transnistriei o operațiune de pace dezvoltând un format de negocieri numit “5+2” în care Federația Rusă este mediator, iar UE și SUA au rolul de a observa. În anul 2006 aceste negocieri au fost suspendate pentru a fi reluate după 5 ani, în 2011. Atât OSCE cât și SUA și UE au sprijinit de-a lungul timpului soluționarea conflictului pe care pașnică în vederea consolidării normelor democratice pentru ca Republica Moldova să poată fi integrată în UE. După numeroase solicitări ale actorilor internaționali, Federația Rusă a semnat în anul 1999, la Istanbul, un acord prin care se angaja să își retragă trupele din Transnistria până la sfârșitul anului 2000, lucru care nu s-a întâmplat nici până astăzi (2014) pe motiv că s-a semnat un nou acord care în 2011 a fost prelungit. De-a lungul timpului, până și Moscova a înaintat diferite planuri de soluționare a conflictului, din păcate, toate în defavoarea Chișinăului. Exemplul cel mai concludent este Memorandumul Kozak înaintat Chișinăului în anul 2003, care prevedea ca Republica Moldova să nu se integreze în NATO, să lase o autonomie mai largă Transnistriei și să permită formarea unui Parlament care să ducă în final la federalizarea și distrugerea statutului de stat unitar al Republicii Moldova.
Dacă puterile occidentale își oferă sprijinul moral și economic Republicii Moldova pentru consolidare internă și ridicare la standarde occidentale, sprijinul oferit de către Federația Rusă separatismului transnistrean este mult mai vechi și mult mai puternic având în vedere că Moscova are baze militare în Transnistria, oferă suport economic, politic și cetățenie rusă cetățenilor din regiune. Federația Rusă susține costurile cu administrația separatistă de la Tiraspol, capitala Transnistriei și nu sancționează regimul separatist pentru neplata facturilor la gaz, deși aceasta are datorii mai mari decât Chișinăul. Astfel, Moscova își păstrează prietenia cu regimul de la Tiraspol și șantajează Chișinăul pentru datoriile la gaz realizate de către Tiraspol. Pentru a slăbi influența Rusiei în Republica Moldova, aceasta încearcă separarea facturilor de gaz între Chișinău și Tiraspol.
Ca dovadă a sprijinului occidental, în anul 2006, Republica Moldova a aderat la Parteneriatul pentru Pace (PfP) lansat de către SUA. Deși a aderat la acest parteneriat, Republica Moldova a declarat în repetate rânduri că nu este interesată de o integrare NATO, ultima declarație venind din partea lui Vlad Filat în anul 2011. Această aderare la PfP a Republicii Moldova a fost considerată de către Vladimir Putin, președinte al Federației Ruse la momentul respectiv ca fiind o împiedicare de soluționare a conflictului, dând vina pe OSCE, UE și SUA pentru situația de atunci.
Recent, evenimentele din Republica Moldova și respectiv regiunea transnistreană s-au dinamizat după summit-ul de la Vilnius la care a participat Republica Moldova la sfârșitul anului 2013, summit la care a fost retrasă interdicția republicii de a exporta vin. Chiar în preajma acestui summit și după acesta s-au manifestat mai multe evenimente violente împotriva cetățenilor români și moldoveni din Transnistria, iar școlile cu predare în limba română au fost asediate, li s-au confiscat bunurile și valorile și au fost închise. Aceste evenimente nu sunt altceva decât acțiunile Federației Ruse, care consideră că îi este pusă în pericol zona de influență și simte nevoia să își facă simțită prezența ca o avertizare la adresa UE și NATO să nu se extindă în zona ei istorică de influență. Genaralul Ion Costaș, fost deputat în Sovietul Suprem al Republicii Moldova în anul 1990 și autor al cărții “Transnistra: 1989-1992. Cronica unui război nedeclarat” s-a dovedit a fi destul de neîncrezător în viitorul Republicii Moldova sub existența conflictului din Transnistria, mai ales având în vedere reizbucnirea războiului ruso-georgian în 2008. Acesta consideră că guvernanții sunt la fel de slab pregătiți și corupți ca în perioada războiului transnistrean.
Atâta timp cât conflictul înghețat din Transnistria nu își găsește rezolvare, Republica Moldova iși duce politica externă în mod confuz și balansat între Occident și Răsărit, fapt care nu poate stârni decât neîcredere în ochii NATO și UE. Ea este constrânsă să-și revizuiască direcțiile politicii externe, deoarece este vulnerabilă la acțiunile întreprinse de către Federația Rusă prin intermediul Transnistriei dar și datorită dependenței Chișinăului de resursele de gaz natural ale Rusiei. Din pricina acestui conflict este încetinită dacă nu chiar oprită o viitoare posibilitate de integrare a Republicii Moldova în structurile euroatlantice, și după cum evoluează lucrurile, nu se întrezărește nicio soluție în cazul acestui conflict în viitorul apropiat.
III.2. Conflicte pentru extinderea sau menținerea sferei de influență
“Precedentul” Kosovo. Kosovo este o provincie aflată în sud-estul Serbiei compusă în majoritate de etnici albanezi (90%), populația de etnie sârbă reprezentând doar 7%, iar religia predominantă este islamul, urmată de creștini ortodocși și apoi de catolici. În perioada 1912-1913, atât sârbii cât și muntenegrenii și albanezii au ridicat pretenții asupra acestui teritoriu. Această provincie a dobândit statut de autonomă în cadrul Serbiei în anul 1974, statut păstrat până în momentul în care la conducerea Iugoslaviei a ajuns Miloșevici. Venirea la conducere a lui Miloșevici și destrămarea Iugoslaviei au făcut ca luptele interne din această provincie să se agraveze și să dureze până astăzi.
Singura modalitate găsită în anul 1998 pentru obținerea independenței kosovare a fost cea violentă, promovată de către Gruparea Armată de Eliberare din Kosovo (UCK). Ca răspuns la acțiunile violente ale acestei grupări, autoritățile naționale ale Serbiei au aplicat un program de purificare etnică care a determinat Consiliul de Securitate al ONU să ceară retragerea trupelor din regiune. SUA, Marea Britanie, Franța, Germania și Italia au fost nevoite să înceapă negocierile de pace fără niciun rezultat, însă. Având în vedere evoluția evenimentelor și incapacitatea Europei de a gestiona conflictul, SUA a fost nevoită să amplaseze trupe în Macedonia și Albania, pentru a se apropia de Kosovo. Deși Consiliul de Securitate al ONU s-a opus (prin veto-ul Rusiei) unei intervenții americane în spațiul balcanic, Consiliul Nord Atlantic a trecut cu vederea această decizie și a declanșat la 23 martie 1999 o campanie aeriană de bombardare a obiectivelor iugoslave. Soluționarea crizei din Kosovo a fost îngreunată de mecanismul decizional al ONU, motiv pentru care singurele misiuni puternice desfășurate de ONU în Kosovo au fost cele de pace și de reconstrucție post-conflict.
Relațiile ruso-americane au fost afectate de evenimentele din Kosovo însă nu într-un grad foarte mare, până în anul 2008, când alături de alte evenimente, SUA au recunoscut independența Kosovo. Federația Rusă a amenințat SUA înainte ca aceasta să recunoască independența Kosovo că acestă recunoaștere internațională va crea un precedent, războiul ruso-georgian pentru Osetia de Sud din 2008, și conflictul din Crimeea din 2013-2014 constituind ocazii pentru ca Federația Rusă să invoce ca scuză pentru acțiunile sale, “greșelile” SUA.
Războiul ruso-georgian. Anul 2008 a fost un an plin de evenimente cu semnificație pentru relațiile SUA-Rusia în general, dar și în contextul specific al evenimentelor desfășurate în Georgia. Următoarele evenimentele au o deosebită relevanță pentru studiul relațiilor SUA-Rusia. Vom observa din nou cum Federația Rusă simțind că îi sunt amenințate interesele în regiunea eurasiatică va lua diverse măsuri de “precauție”. Anul 2008 a fost un an deosebit de important pentru Georgia deoarece au avut loc alegeri prezidențiale, alegeri care l-au instituit din nou în funcția de președinte pe Mihail Șaakashvili și totodată a avut loc și un referendum care a chemat populația la vot pentru a-și exprima voința în privința integrării NATO.
Acțiunile Federației Ruse în privința Georgiei erau deja planificate înainte de Summit-ul NATO de la București. Astfel, când au avut loc alegerile prezidențiale din Georgia, “autoritățile” separatiste abhaze si osetiene au instalat cu ajutorul Moscovei cabine de vot ilegale, pentru a sabota alegerile. Imediat după alegeri, la 8 februarie, a avut loc Consiliul Informal NATO-Rusia, eveniment care ar fi trebuit să servească la îmbunătățirea relațiilor SUA-Rusia. La doar câteva zile după întâlnirea NATO-Rusia, Kosovo, provincie independentă din Șerbia își declară independența, iar SUA este printre primele state care recunosc noua Republică Kosovo, fapt care a deranjat Federația Rusă, ea fiind cea care a dorit mereu ca statele din fosta Iugoslavie să rămână unite. Acestă recunoaștere din partea SUA a Republicii Kosovo a aprins vechi dispune dintre SUA și Federația Rusă care nu a fost de acord nici cu implicarea NATO în conflictul kosovar din 1999, ceea ce a determinat Federația Rusă să afirme că SUA odată cu recunoașterea independenței Kosovo a deschis o cutie a Pandorei, această acțiune declanșand un precedent pe care Rusia îl va invoca atât în cazul conflictelor separatiste din Georgia cât și în recentul conflict din Ucraina, din 2014, cel al Crimeii.
Agenda NATO pentru summit-ul de la București din luna aprilie a anului 2008 s-a dovedit a fi una care a adus atingere intereselor Federației Ruse atât în Estul Europei cât și în Caucazul de Sud. Aceasta își propunea să aducă în discuție integrarea în NATO a unor state foste sovietice precum Ucraina și Georgia. Și chiar a încurajat integrarea acestora în structurile UE și NATO, ceea ce a provocat reacții dure la Moscova. Importanța summit-ului NATO de la București pentru relațiile Rusia-Georgia, și Rusia-SUA nu poate fi negată, ținând cont că Georgia, alături de Ucraina așteptau de la acest summit să primească MAP (Membership Action Plan).
Astfel, în august 2008, pe fondul tensiunilor din Osetia de Sud, sub pretextul realizării unei operațiuni de pace, Federația Rusă a invadat regiunea Osetiei de Sud și Abhazia din Georgia declanșându-se un conflict militar între Rusia și Georgia. Imediat după invazie, rețelele de comunicație ale Georgiei au fost puternic afectate de un atac cibernetic care a împiedicat legătura și transmiterea infromatiilor în interiorul și exteriorul țării, astfel forțele internaționale aveau ca unică sursă de informare asupra conflictului în desfășurare doar cele de proveniență rusă. Negăsind nicio altă soluție, Georgia a fost nevoită să declare stare de război. S-au efectuat numeroase bombardamente asupra obiectivelor strategice georgiene și asupra infrastructurilor critice, deși autoritățile internaționale cereau forțelor ruse și pro-ruse din regiunile separatiste din Georgia să înceteze ostilitățile. În tot acest timp actorii internaționali nu au putut întreprinde nicio măsură pentru a evita o confruntare de amploare cu Federația Rusă. Georgia a solicitat chiar și reunirea Consiliului de Securitate al ONU în timpul conflictului, însă fără mare succes, deoarece calitatea de membru permanent al Consiliului de Securitate și dreptul de veto deținut de către Federația Rusă a blocat orice încercare de mediere a conflictului. Rusia a cerut până și retragerea trupelor georgiene de pe teritoiul osetian justificându-și intervenția spunând că separatiștii nu sunt deloc problematici pentru guvernul de la Tbilisi și că de fapt acesta face imposibilă coabitarea în interiorul statului.
Din punctul de vedere al Moscovei, intervenția în Georgia nu este în dezacord cu normele de drept internațional, ea intervenind în Georgia pentru a-și proteja cetățenii de origine rusă din regiunile separatiste deoarece aceștia sunt hartuiți de către autoritățile georgiene. Vom observa că aceeași justificare o folosește și în cazul Transnistriei, iar acum, recent în 2014 și în cazul Crimeii. Ostilitățile s-au încheiat, semnându-se un acord de pace, la insistențele SUA, UE și comunității internaționale.
Această intervenție a fost puternic contestată de către Occident și în special de către SUA care s-a simțit nevoită să-și reconfigureze strategia pentru zona Caucazului și Marii Negre, astfel s-au semnat acorduri SUA-Georgia și SUA-Ucraina, ceea ce a determinat o deteriorare consistentă a relațiilor dintre SUA și Rusia. Deși Occidentul și-a arătat dezaprobarea pentru intervenția rusească în Georgia în anii 1990-1993, cu ocazia Summit-ului NATO de la București din 2008, Franța și mai ales Germania au blocat demersurile pentru integrarea Georgiei și Ucrainei în NATO din diferite motive. Acestea sunt următoarele:
Faptul că Georgia ar putea invoca articolul V al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord în cazul unei intervenții rusești după integrarea acesteia în NATO ceea ce ar determina un război NATO-Rusia.
Un război NATO-Rusia ar implica un război cu foarte mulți actori, aproape un nou război mondial, ceea ce nu se dorește.
Discordanța între normele cerute de către NATO și problemele interne cu care Georgia se confruntă, fac ca Georgia să nu fie un candidat eligibil la aderarea la NATO.
Cu toate astea, aderarea la NATO în viitor nu este blocată dacă Georgia își va putea soluționa problemele interne care o frământă. SUA a afirmat acest lucru încă de la întâlnirea cu președintele georgian din 2006, și anume că Georgia are tot sprijinul pentru consolidarea internă și soluționarea conflictelor separatiste și pentru integrare.
După evenimentele petrecute în 2008, SUA a început să își retragă din sprijinul acordat Georgiei, acest lucru s-a realizat probabil cu scopul de a-și îmbunătăți relațiile cu Federația Rusă, aș putea spune în van, deoarece nu s-a constatat acea îmbunătățire pentru care SUA a făcut concesii. Ba chiar, Federația Rusă și-a instalat rachete S-300 în Abhazia cu scopul de a pară eventuale acțiuni ale SUA sau NATO în cazul unei viitoare noi intervenții rusești în Georgia dar și pentru a limita capacitatea de răspuns a Georgiei la un atac. În perioada 2011-2012 relațiile ruso-georgiene au rămas încordate. Pe lângă problemele tradiționale referitoare la Abhazia și Osetia de Sud și o eventuală integrare a Georgiei în structurile NATO, neînțelegerile dintre cei doi președinți Mihail Saakashvili și Vladimir Puțin fac și mai dificilă construirea unei relații ruso-georgiene.
Ucraina și anexarea Crimeei de către Federația Rusă. Ucraina este o țară situată în Europa de Răsărit, care, după declararea independenței față de Federația Rusă a început să se confrunte cu o dezbinare națională a partidelor pro-occidentale și pro-ruse. La alegerile prezidențiale din 2004, fiecare dintre cei doi candidați importanți a fost susținut din mediul extern, astfel, Ianukovici a fost susținut de către Federația Rusă, iar Iușcenko a fost susținut de către SUA, fapt de care Moscova s-a arătat foarte deranjată deoarece dorea să-i fie recunoscută o anumită întâietate în zona CSI. În repetate rânduri de-a lungul mandatului său, V. Iușcenko a afirmat că populația Ucrainei dorește integrarea în UE, însă fără a dori și o integrare în NATO, deși avea o importantă susținere americană.
Încă de la venirea lui Putin la conducerea Federației Ruse, statul a cumpărat acțiuni Gazprom într-un număr care să-i asigure majoritate asupra proprietății acestei companii pentru a putea fi utilizată în scopul de a șantaja statele primitoare de gaz rusesc să se alinieze la politica Moscovei. De asemenea, Moscova mai este acuzată de aplicarea unor prețuri diferențiate în exportul de gaze către statele primitoare. Ucraina este un stat dependent de gazul rusesc, iar acest fapt îi afectează grav politica internă și externă de la Kiev. În urma unor divergențe de opinie între Ucraina și Federația Rusă, în 2006 și în 2009, aceasta din urmă a sistat furnizarea de gaz către cea dintâi, perioadă care se cunoaște a fi “războiul gazului natural”. După numeroase presiuni occidentale, Moscova a început din nou să furnizeze Ucrainei gazele de care aceasta avea nevoie. Având în vedere numărul mare de conducte de gaz rusesc care traversează Ucraina, în cazuri precum cel al “războiului gazelor naturale” nu doar Ucraina este cea afectată, ci întreg continentul european.
Problemele ucraineano-ruse actuale în privința statutului Crimeii sunt consecința faptului că Uniunea Sovietică, prin liderul de atunci, Nikita Hrușciov i-a dăruit peninsula Crimeea Ucrainei deși populatia rusă nu a fost de acord cu acest “cadou”. De asemenea, Summit-ul NATO din 2008, la care Ucraina trebuia să primească statutul de membru al Membership Action Plan (MAP) și revoltele de la sfârșitul anului 2013 împotriva președintelui Ianukovici și au determinat Federația Rusă, să intervină în Ucraina pentru a evita pierderea influenței sale în această țară și integrarea sa în UE. Motivul invocat pentru invadarea Ucrainei a fost populația de etnie rusă din peninsula Crimeea, care trebuia protejată de conflictele interne petrecute în țară. Greșeala care a dus la această situație a fost a președintelui Ianukovici, care de câțiva ani a menținut o linie de politică externă oscilantă înspre Vest sau Est, provocând confuzie în rândul populației, iar în momentul în care populația a început protestele în Maidan, acestea au fost reprimate prin violență care a adus morți și răniți. Chiar înainte de începerea protestelor, Ianukovici a decis respingerea unui acord de asociere cu UE în favoarea unui acord cu Federația Rusă în privința furnizării de gaze naturale, ceea ce a aprins iremediabil conflictul intern din Ucraina al cărui rezultat este anexarea Crimeii de către Rusia.
Astfel, pe fondul problemelor interne ale Ucrainei, în 2014, invocând nevoia de protecție a etnicilor ruși, Federația Rusă a invadat Crimeea, apoi a anexat-o, creând instabilitate și panică în Estul Europei și mai ales în Republica Moldova care se confruntă cu problema separatismului transnistrean. Atât în timpul cât și după anexarea Crimeii de către Rusia, s-au organizat întâlniri UE, ONU și NATO de urgență care au impus sancțiuni economice Rusiei, iar președintele Ianukovici deși a rămas fără susținere populară și a părăsit Ucraina pentru a se adăposti în Rusia, a susținut că încă este președintele legitim al Ucrainei.
După o perioadă zbuciumată în politica internă a Ucrainei, la 25 mai 2014 au avut loc alegeri prezidențiale care au adus la putere un lider pro-european, Petro Poroșenko, lider care a promis reîntoarcerea Crimeii între granițele Ucrainei, fapt care ar putea reprezenta si o eventuală apropiere de SUA si NATO.
III.3. Interacțiuni și conflicte post-9/11
Kîrgîstanul – dublul aliat. Republica Kîrgîstan este situată în estul Asiei Centrale alături de Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan și China. De-a lungul timpului, Kîrgîstanul a fost disputat atât de către Chinezi, cu care se învecinează la sud-est, cât și de ruși. Republica Kirgistan este legată istoric de Federația Rusă prin faptul că a făcut parte, din anul 1873 și până în anul 1876 din Imperiul Rus și datorită participării în 1916 la răscoala Asiei Centrale împotriva Federației Ruse după ce aceasta a făcut recrutări masive în această regiune pentru Primul Război Mondial. Din anul 1918 și până în anul 1991 când și-a declarat independența, Kîrgîstanul a făcut parte din Uniunea Sovietică. Imediat după declararea independenței, Kîrgîstanul a legat primele relații cu SUA.
Ceea ce este relevant la acest subiect pentru relațiile ruso-americane, este faptul că pe teritoriul acestei țări se află atât baze militare americane cât și rusești. Deși se observă o orientare pro-rusă în politica externă a Kîrgîstanului, există numeroase diferende între cele două state, care împiedică o apropiere mai mare decât cea de până acum. Bazele rusești se află pe teritoriul kîrgîstanului pentru a-i asigura acestuia protecție împotriva terorismului iar cele americane au fost instalate în mare parte cu acordul rusesc în contextul atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001 pentru facilitarea operațiunilor pe care SUA le desfășoară în Afganistan. Spunem că au fost instalate cu acordul rusesc deoarece la momentul irespectiv Federația Rusă sprijinea operațiunea americană în Afganistan și lupta împotriva terorismului declanșată de către SUA.
SUA a profitat de această ocazie și de faptul că Federația Rusă era la momentul respectiv slăbită după încheierea Războiului Rece, pentru a-și întări influența în Asia Centrală, regiune de importanță strategică datorită resurselor energetice existente acolo. Având în vedere rolul de superputere al SUA, această decizie a devenit normală, accentuându-se odată cu atacurile teroriste. Federația Rusă a acuzat în repetate rânduri SUA de stimularea „revoluțiilor portocalii” din Asia Centrală (inclusiv cea din Kîrgîstan), din Ucraina și Georgia din perioada 2004-2006 deoarece acestea doresc să implementeze sisteme democratice de tip american în aceste state, fapt cu care Rusia nu este de acord.
Războiul din Afganistan împotriva terorismului. Afganistanul este o țară din Asia Centrală locuită de tadjici, hazari, uzbeci, turkmeni, beluci, arabi, kîrgîzi și alte etnii, dintre care etnici paștuni reprezintă majoritatea locuitorilor (42%). Limbile oficiale sunt paștu și dari, iar orientarea religioasă a afganilor este de 80% suniți și 19% șiiți. În anul 1919 Afganistanul iese de sub ocupație britanică, și își declară independența. La scurt timp după aceasta se leagă primele relații afgano-sovietice printr-un tratat de prietenie.
Istoria internă a Afganistanului este una extrem de zbuciumată, plină de conflicte sângeroase, lovituri de stat și de atacuri asupra liderilor politici, iar Uniunea Sovietică a știut să profite de pe urma acestui fapt. Chiar cu puțin timp înainte de invazia sovietică în Afganistan, regele Muhammad Zahir Shah a fost înlăturat de la putere de către varul acestuia, Sârdar Mohammed Daoud care a încercat să ducă o politică de distanțare față de URSS, dar în 1978 a fost îndepărtat prin asasinare. După asasinarea lui Daoud, și noul conducător pro-sovietic a fost ucis. Aceste evenimente au deranjat conducerea de la Moscova, astfel că, în anul 1979, perioadă a Războiului Rece, URSS-ul a invadat Afganistanul cu scopul de a-l sovietiza, iar pentru a-și facilita accesul pentru atingerea obiectivului a construit școli, drumuri și spitale. Dar toate acestea nu s-au întâmplat numai din considerente politice deoarece și considerentele geostrategice, economice și energetice au determinat Uniunea Sovietică să își extindă influența în această regiune a Asiei Centrale. Uniunii Sovietice îi era teamă ca nu cumva după terminarea războiului din Vietnam, SUA să dorească o extindere în această regiune așa că a pregătit invazia. Pe toată perioada războiului și mai ales în 1980 Consiliul de securitate al ONU a încercat aplicarea unor rezoluții pentru încetarea războiului, încercări blocate de către votul URSS.
În anul invaziei sovietice din Afganistan relațiile afgano-americane s-au deteriorat după ce islamiștii extremiști au sechestrat personalul din ambasada americană de la Teheran iar ambasadorul SUA în Afganistan a fost ucis. Având în vedere circumstanțele în care s-au petrecut aceste evenimente (în timpul Războiului Rece) și lupta SUA împotriva instalării de regimuri comuniste oriunde în lume, este de la sine înțeles că aceasta era următoarea luptă ideologică SUA-URSS. Astfel, Marea Britanie și SUA au sprijinit una dintre părțile combatante ale Afganistanului în lupta împotriva sovieticilor, și anume mujahedinii antisovietici.
În anul 1992, la decizia lui Boris Elțîn, armata rusă s-a retras din Afganistan, iar Osama Bin Laden a format rețeaua teroristă Al Qaeda, vinovată de atacurile de la 11 septembrie 2001 de la World Trade Center și Pentagon, două simboluri importante ale SUA. Aceasta a fost prima ocazie în istoria Organizației Tratatului Atlanticului de Nord când a fost invocat articolul V, ca răspuns la o agresiune. Astfel, Afganistanul a fost invadat de către SUA și aliații săi cu scopul de a îndepărta regimul taliban de la putere și de a eradica rețeaua teroristă existentă în acea țară.
După atacurile de la 11 septembrie, Federația Rusă s-a arătat deschisă la o relansare a relațiilor ruso-americane, Putin fiind primul președinte care a apelat la Casa Albă pentru a-și oferi sprjinul său Statelor Unite. Puțin se cunoaște motivul pentru care Putin a avut această reacție și anume faptul că Moscova alături de Teheran și Beijing au încercat încă din 2000 să creeze un front pentru răsturnarea conducerii talibane, astfel că reacția SUA a mulțumit Moscova pe deplin. Federația Rusă a cooperat atât de bine cu SUA în desfășurarea războiului antiterorist încât a permis avioanelor americane să traverseze spațiul aerian rus în vederea aprovizionării militarilor alianței din Afganistan. După acest moment, chiar și Federația Rusă și-a adaptat strategia de securitate la noile amenințări reprezentate de teroriști. Conform ziarului online http://www.Pravda.ru Comisia de schimb comercial și cooperare economică a avut loc în martie 2012, semn că relațiile dintre cele două state încep să se reabiliteze. De asemenea, Rusia sprijină economic reconstrucția Afganistanului prin companii care oferă asistență în construcția liniei de curent electric care leagă Kîrgîstanul și Tadjikistanul de Pakistan prin Afganistan cât și la construcția conductei de gaz Turkmenistan-Afganistan-Pakistan-India.
În anul 2012, sub conducerea lui Obama, SUA a declarat că încearcă să paseze treptat problemele de securitate înspre conducerea și forțele de ordine din Afganistan până la sfârșitul anului 2014 pentru ca forțele de luptă americane și aliate să se poată retrage. Tot în anul 2012 s-a semnat la Kabul “Acordul privind parteneriatul strategic dintre SUA și Afganistan” între președintele Afganistanului, Hamid Karzai și Obama, acord prin care SUA se obligă să sprijine dezvoltarea Afganistanului până în anul 2024.
Intervenția americană în Irak 2003. Irakul este o țară situată în Orientul Mijlociu, mai exact în Asia de Sud-Vest, locuită de arabi (care sunt majoritari), kurzi, azeri și turcomani. Orientarea religioasă din Irak este sunită (o treime din populație), șiită, kurdă și turkomană. Intervenția americană din Irak are mare legătură cu evenimentele petrecute în anul 1990 când Irakul, condus de către Saddam Hussein a invadat Kuweitul, în timpul Crizei din Golf pentru a-l anexa. Această încercare a mai fost o dată împiedicată de către Marea Britanie în anul 1961. Deși Saddam Husein credea că deține sprijinul americanilor în această acțiune, se pare că s-a înșelat, iar ONU a impus o serie de sancțiuni Irakului pentru invadarea Kuweitului. Joseph S. Nye Junior, susține în cartea sa “Descifrarea conflictelor internaționale” că aceasta putea fi o strategie a SUA de a-și pregăti terenul pentru o viitoare acțiune militară împotriva Irakului deoarece acesta își construia armament nuclear și bombe chimice, ceea ce făceau ca Irakul să devină periculos în timp dacă ar fi rămas sub conducerea lui Saddam Hussein. Acțiunile ONU s-au limitat la distrugerea materialelor nucleare și chimice, SUA crezând că la un moment dat poporul irakian va răsturna conducerea lui Saddam Hussein, ceea ce nu s-a întâmplat.
În anul 2003, ca rezultat al acțiunilor Irakului de a sprijini organizația teroristă Al Qaeda, de a continua încercările de a-și construi armament nuclear și chimic, SUA a decis că este necesară o intervenție de demilitarizare a Irakului pentru a împiedica organizațiile teroriste să intre în posesia armamentului de distrugere în masă. Deși nu s-a declarat niciodată oficial, zăcămintele de petrol ale Irakului au constituit un important considerent în luarea acestei decizii, deoarece mai mulți actori internaționali puternici au încercat și încearcă să intre în posesia acestora. Inițial, în 2003 această acțiune nu a primit o rezoluție ONU prin care să se legitimeze intervenția datorită dezacordului Federației Ruse, însă, cu toate astea SUA a continuat acțiunile militare în Irak. Abia un an mai târziu, în iulie 2004, ONU a adoptat o rezoluție care să legitimeze continuarea operațiunilor militare. Anumiți specialiști precum Richard Perle, au condamnat acțiunea SUA de a interveni în Irak, considerând că a încălcat normele de drept internațional asupra nonintervenției în treburile interne ale unui stat. Tot din anul 2004 s-a încercat transferarea responsabilităților pentru securitatea internă a Irakului către autoritățile locale de la Bagdad.
Deși Rusia a fost de acord cu invazia SUA în Afganistan, după invazia Irakului lucrurile s-au schimbat în relațiile dintre cele două state. Se apreciază că summit-ul G8 ar fi produs o mică reapropiere care, însă a fost distrusă după ce SUA a sprijinit “revoluțiile colorate” din Ucraina, Georgia și Kîrgîstan. Nici extinderea NATO în Estul Europei, în zona de interes istoric a Federației Ruse și Summit-ul NATO de la București din 2008 nu au fost privite cu ochi buni de către Moscova deoarece Ucraina și Georgia au fost asigurate de sprijinul NATO pentru consolidarea stabilității interne în vederea aderării la structurile euroatlantice.
În anul 2011, Barack Obama a retras trupele americane din Irak, așa cum a promis, însă la numai o săptămână după această retragere au început bombardamente care s-au soldat cu 67 de morți, dovadă că luptele interne nu au încetat, iar situația este în continuare instabilă, chiar mai instabilă fără forța militară americană în regiune. Cu toate acestea SUA consideră că instrucția militară, de jandarmerie și polițienească făcută în Irak va ajuta la menținerea situației sub control.
Capitolul IV. Perspective de cooperare bilaterală ruso-americană și acorduri încheiate
Perspective. Dacă până acum am vorbit despre interacțiunile ruso-americane din perioada Războiului Rece, despre interesele naționale și politica lor externă adaptată noilor raporturi care s-au stabilit post Război Rece, acum vom realiza o abordare mai pozitivă a relațiilor bilaterale dintre cele două state. Există domenii de interes comun care ar putea constitui premisele unei cooperări dacă nu fructuoase, măcar modeste între SUA și Rusia. Așa cum voi arăta în rândurile de mai jos, există perspective de colaborare bilaterală ruso-americană ținând cont de evoluțiile geopolitice, de securitate și interne ale celor două.
Perspectivele de cooperare identificate ar putea fi în materie de: politică de securitate și apărare, proliferarea armelor de distrugere în masă, controlul armamentului, combaterea terorismului și a crimei organizate, securitate energetică, conflicte regionale, pandemii, epidemii și încălzire globală. De asemenea există interese comune în limitarea puterii regionale a Chinei, interese comune în Afganistan, interese economice și geostrategice. În privința armamentului nuclear, Statele Unite și Federația Rusă dețin 95% din armamentul nuclear al lumii. În 24 mai 2002, SUA și Federația Rusă au semnat un tratat de reducere a ofensivelor strategice (Strategic Offensive Reduction Treaty – SORT). Iar în 2010 a fost semnat un nou acord START de către președinții Medvedev și Obama. Având în vedere faptul că Federația Rusă este singura țară care ar putea distruge SUA în decursul a câteva minute, o relație de cooperare este absolut necesară. Aceste două state trebuie să limiteze extinderea numărului de state deținătoare de armament nuclear, trebuie să împiedice teroriștii de la obținerea acestui tip de armament. De asemenea aceste două state trebuie să coopereze în domeniul tehnologiei și materialelor nucleare, pentru a nu fi exportate către state care pot reprezenta un pericol la adresa acestor două state sau la adresa lumii.
Poziția geografică a Rusiei îi acordă un avantaj având în vedere apropierea față de regimuri considerate periculoase, putând gestiona relațiile cu aceste state în mod pozitiv. Amenințarea teroristă este prezentă inclusiv în Rusia, de aceea, aceste două state ar trebui să coopereze pentru prevenirea și combaterea terorismului, așa cum s-a întâmplat în 2001, după atacurile din 11 septembrie, când Federația Rusă și-a pus la dispoziție teritoriul și spațiul aerian pentru forțele antiteroriste SUA din Afganistan. Din acel moment, SUA și Rusia au realizat o cooperare în materie de schimb de informații privind terorismul internațional și în special asupra organizației teroriste Al-Qaeda. De asemenea, în domeniul economic și al valorilor democratice, o cooperare ar fi benefică atât Statelor Unite cât și Rusiei. Având în vedere problemele democratice ale Rusiei, un parteneriat cu SUA ar putea reprezenta un început promițător pentru liberalizarea mass-mediei, încurajarea participării societății civile la luarea deciziilor, democratizarea instituțiilor publice, așa cum SUA ar avea de câștigat din relația cu Rusia prin prisma faptului că Rusia este membră G8 și G20, iar comerțul SUA-Federația Rusă ar servi ambelor. În materie de valori democratice, SUA s-ar putea lovi de un refuz în acordarea ajutorului având în vedere interesele pe care le are Rusia și faptul că se recunoaște a fi o democrație viabilă, deși activitatea sa internă spune altceva. Ținând cont de interesele comune în anumite regiuni ale lumii din Orientul Mijlociu, Asia Centrală, Orientul Apropiat, lipsa disputei și colaborarea ar putea asigura stabilitate și securitate, limitându-se reciproc. Această cooperare ar limita intervențiile nedemocratice al celor două state în zone de interes strategic așa cum sunt Ucraina, Republica Moldova și Georgia pentru Rusia și așa cum sunt Irak, Afganistan, Libia pentru SUA. O colaborare ruso-americană ar echilibra puterea SUA în lume, lăsându-i loc și Rusiei pentru a-și realiza interesele chiar mai mult, poate, decât o face acum. Problema devine confuză atunci când dorim să stabilim ce tip de relație de cooperare s-ar putea realiza. Ar putea fi una de egalitate sau ar putea rezulta una de supunere a Rusiei față de SUA în conformitate cu interesele celei din urmă, ceea ce Rusia nu dorește în niciun caz.
De asemenea, în crearea unor relații de cooperare bilaterală SUA-Rusia, NATO ar putea juca un rol important. Ar fi ideală realizarea unei cooperări Rusia-NATO, astfel dispărând o parte importantă din amenințarea resimțită în Rusia de către prezența NATO pe continentul european și în proximitatea zonelor de interes rusesc. O cooperare SUA-Rusia, NATO-Rusia ar putea asigura un grad mai înalt de securitate continentului european având în vedere acordurile NATO-UE, “Berlin +”, prin care UE poate folosi efectivele militare ale NATO. Rusia este un actor puternic pe continentul european și ar putea juca un rol important în asigurarea securității dacă nu ar rămâne închistată în vremuri de mult apuse ale fostului imperiu sovietic și nu ar crea probleme în Ucraina, Republica Moldova și alte state foste sovietice.
IV.1. Relațiile economice și culturale bilaterale
Relații economice. Relațiile SUA-Rusia din sec. XX-XXI au fost mereu caracterizate de tensiuni, mai ales în plan politic și diplomatic. Din fericire, relațiile economice au costituit un puternic liant de legătură între aceste două state îndepărtate geografic și ideologic. Factorul economic este cel care a adus stabilitate relațiilor ruso-americane, mai ales după sfârșitul Războiului Rece și destrămarea URSS. După destrămarea Uniunii Sovietice, Federația Rusă a trecut printr-o puternică criză economică ca rezultat al reformelor economice prost implementate, iar SUA nu a întârziat să-și ofere sprijinul în scopul refacerii relațiilor dintre cele două state. Astfel, SUA au oferit Federației Ruse 19 miliarde de dolari pentru depășirea perioadei de tranziție, implementarea democrației și economiei de piață, iar pentru acest ajutor Rusia trebuia să îndeplinească anumite condiții. Deși relațiile economice SUA-Rusia durează de foarte multă vreme, ele persistând și în perioade diplomatice dificile precum 1917-1933 (ruptură a relațiilor diplomatice), și Războiul Rece, perioada 2004-2011 este cunoscută a fi perioada de vârf a cooperării economice ruso-americane, exporturile bilaterale crescând cu 16% pe an, ajungând în anul 2011 la un procent de 40%. Ca rezultat al acordurilor comerciale încheiate, SUA a vândut avioane către Aeroflot și UTAIR, iar companiile Exxon-Mobil și Rosneft s-au înțeles pentru a explora și exploata gaze și petrol în Oceanul Arctic. Parte a acelorași acorduri de cooperare au fost și discuțiile privind protecția investitorilor ruși și respectiv americani în cele două state. În anul 2010 Medvedev a vizitat SUA cu scopul de a discuta despre relațiile de afaceri și dezvoltare tehnologică bilaterale.
În anul 2011, ca semn al bunei cooperări, Federația Rusă, cu sprijinul SUA, a primit invitația de a se alătura Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), fapt care s-a realizat în august 2012. Aderarea Federație Ruse la Organizația Mondială a Comerțului a forțat-o pe aceasta să promită că va lucra la implementarea legilor interne și la creșterea transparenței. Tot în 2011, s-a înființat Grupul de Lucru pentru Inovație sub Comisia Prezidențială Bilaterală, cu scopul de a încuraja antreprenoriatul, inovația și de a oferi sprijin lanțurilor comerciale care favorizează inovația și economia de piață. Datorită acestor eforturi, în anul 2012, schimburile bilaterale au ajuns la un cuantum de 39,9 miliarde de dolari, iar cooperarea economică dintre cele două state este în creștere. Federația Rusă a avut ocazia să semneze parteneriate și acorduri importante cu companii de renume mondial precum Microsoft, IBM, Intel, Google, Massachusetts Institute of Technology.
Recent, în 2014, după evenimentele petrecute în Estul Ucrainei și după anexarea Crimeii de către Rusia, SUA s-au alăturat UE și ONU în vederea impunerii unor sancțiuni economice Federației Ruse pentru ca aceasta să-și reconsidere deciziile privitoare la situația din Ucraina, fără succes însă. Se pare că sancțiunile SUA au țintit cercurile de oligarhi apropiați președintelui rus, Vladimir Putin și banca Rossiya, ceea ce a provocat scăderea parității rublei, afectând economia rusă. Pe lângă scopul de a afecta mijloacele economice ale Rusiei, aceste sancțiuni au mizat și pe îndepărtarea și izolarea Rusiei în plan internațional. La 17 martie 2014, președintele american Barak Obama a emis un ordin executiv prin care restricționa accesul a 7 oficiali ruși pe teritoriul SUA, a 3 lideri din Crimeea și fostului președinte ucrainean Yanukovici care a cerut sprijinul trupelor ruse pentru gestionarea crizei interne din Ucraina.
Sancțiunile economice ale SUA în privința Federației Ruse au fost foarte bine definite în timpul evenimentelor petrecute în Ucraina și s-au desfășurat în direcția izolării internaționale a Rusiei. Astfel, la întâlnirea grupului G8 din martie 2014, Federația Rusă a fost suspendată, iar întâlnirea grupului G7 (G8 fără Rusia) din iunie 2014 se va desfășura la Bruxelles și nu în Rusia.
Cooperare culturală și apropiere interstatală. Apropierea culturală dintre două state aduce numerose beneficii relațiilor diplomatice, motiv pentru care SUA și Federația Rusă întreprind acțiuni comune de familiarizare și apropiere culturală în vederea găsirii de puncte comune. Aceste acțiuni s-au materializat prin înființarea de institute, fundații și rețele integrate care își propun realizarea de activități interculturale, schimburi de tineret, acordarea de burse de studiu și de cercetare tinerilor, lansarea de expoziții și concerte. În acest scop a fost constituit în 2009 și Grupul de Lucru pentru Educație, Cultură, Sport și Media, care a desfășurat până acum peste 100 de proiecte, întâlniri și schimburi de tineri. Acest grup de lucru a fost constituit sub Comisia Prezidențială de Cooperare Bilaterală Ruso-Americană, după ce Barak Obama și Dimitri Medvedev au încheiat cu succes negocierile.
Această întreprindere a celor doi președinți a fost considerată o inițiativă de resetare a relațiilor dintre cele două state după ce războiul din Georgia din 2008 a creat dificultăți de comunicare și declarații neprietenoase ale liderilor celor două state menționate. Acest grup de lucru a facilitat cooperarea între școli și universități, a creat școli de vară pentru studiul culturii și limbii celor două state, eforturi care continuă. Pentru promovarea muzicii, teatrului și baletului rusesc pe continentul american, în anul 2012, Orchestra Simfonică Americană de Tineret a reunit 120 de tineri din 42 de state americane pentru a interpreta opere rusești clasice sub coordonarea Maestrului Valery Gergiev, iar teatrele Bolshoy și Mariinsky au susținut turnee din California până la Washington la care a fost invitată și recunoscută balerină Keenan Kampa. În anul 2013 a fost ținută Gala Anuală pentru Celebrarea a 150 de ani de când Forțele Navale Rusești au vizitat bine-intenționat America în timpul Războiului Civil, această aniversare dorind să amintească faptul că americanii și rușii pot fi apropiați prin muzică și artă.
IV.2. Parteneriate pentru cercetare, dezvoltare durabilă, tehnico-științifică și energie nucleară
Acorduri de cooperare pentru cercetare și dezvoltare tehnico-științifică. Atât SUA cât și Rusia au o remarcabilă tradiție de cercetare științifică, acesta fiind un punct comun important în stabilirea cooperării în domeniu. Activitățile tehnico-științifice comune ruso-americane au fost începute în anul 1996, iar în anul 2002 s-a semnat acordul Gordon-Ryaben în care s-au desemnat domeniile de interes și de cooperare comună celor două state.
SUA, au toate calitățile și atuurile unei superputeri mondiale, în consecință au și puterea tehnico-științifică. După terminarea Războiului Rece și transformarea lumii din bipolară într-una unipolară, SUA a fost nevoită să mențină sau să-și crească bugetul nu doar în domeniul apărării, ci și în cel al științei și tehnologiei. Astfel ele au ajuns să dețină un rol fruntaș în acest domeniu, iar bugetul aici alocat se întoarce la bugetul de stat prin exporturile și achizițiile autohtone de produse tehnologice rezultate din activitatea de cercetare desfășurată.
Având în vedere necesitatea recostruirii unei relații ruso-americane, SUA a cheltuit începând cu anii 1990 suma de 350 de milioane de dolari pe an pentru cooperare tehnico-științifică cu Federația Rusă. Aceste fonduri acordate cercetării și dezvoltării au fost împărțite în trei direcții:
Proiecte implementate pentru cercetare și dezvoltare;
Gestionarea fondurilor alocate misiunilor științifice și tehnologice care urmează a fi cheltuite de către agenții;
Activități direcționate de către legislativul sau executivul politic pentru atingerea unor obiective umanitare sau ecologice.
Activitățile comune SUA-Rusia pentru dezvoltare tehnico-științifică sunt următoarele:
Proiecte comune la nivel științific;
Suport tehnic oferit de către SUA agențiilor sau institutelor din Rusia;
Cooperare în vederea dezvoltării unei baze de date comune;
Participarea la conferințe sau întâlniri comune;
Eforturi pentru transferarea de tehnologie americană în Rusia.
Ținând cont de problemele mediului din Rusia și de necesitatea de creare a unui sector energetic mai eficient, a fost și este imperativ ca aceste domenii să se considere a fi axe prioritare în acordarea de fonduri. Dar asta nu înseamnă că toate fondurile SUA merg în Rusia. Există parteneriate bilateral încheiate și cu alte state.
Chiar anul acesta, în 2014 a avut loc un forum pentru știință și tehnologie la Universitatea de Stat din Arizona numit RuSciTech Forum 2014 pentru a realiza un schimb de experiență, dezvoltare internațională și pentru a exploata oportunitățile și interesele comune de colaborare SUA-Rusia.
Cooperare privind protecția mediului, dezvoltarea durabilă și schimbarea climaterică. Cooperarea SUA-Rusia în acest domeniu este destul de veche ținând cont că în anul 1911 s-a semnat North Pacific Fur Seal Convention pentru conservarea vieții în sălbăticie. Cele trei probleme globale: protecția mediului, schimbarea climaterică și dezvoltarea durabilă sunt probleme a căror soluționare necesită forța cooperării internaționale. În acest scop au cooperat strâns de aproximativ 40 de ani SUA și Rusia și încă mai cooperează. SUA și Rusia cooperează pentru menținerea vieții marine, migrația păsărilor și peștilor care interesează ambele state. Primul acord de cooperare în domeniul protecției mediului a fost semnat în anul 1972, în timpul Războiului Rece, imediat ce au apărut preocuparea pentru prezervarea mediului natural și curentul egologist. Acest acord includea prevederi pentru schimbarea climaterică, prevenirea poluării apei, aerului și prezervarea ecosistemelor care aduc atingere mediului cultural, economic și științific.
Agenția pentru Protecția Mediului din SUA lucrează cu Ministerul Mediului și Resurselor Naturale din Rusia pentru conservarea habitatelor naturale, iar Serviciul SUA pentru Pești și Sălbăticie cooperează cu serviciul rus Sălbăticie fără Granițe pentru conservarea vieții în sălbăticie. Această cooperare constă în schimburi de experiență între biologiști, traininguri și realizarea de studii științifice comune. De asemenea cooperarea presupune și investiție financiară pentru menținerea ecosistemelor în condiții de schimbare climaterică, ceea ce este foarte greu de realizat.
În anul 2009 s-a constituit Comisia SUA-Rusia pentru Urșii Polari, care s-a întâlnit pentru prima dată în același an la Moscova, următoarea întâlnire având loc în 2013. De asemenea se se lucrează în colaborare în laboratoarele din Estul Îndepărtat al Rusiei pentru protejarea tigrului și leopardului siberian. SUA și Rusia, alături de alte state, fac parte din Convenția pentru Schimbarea Climaterică a Națiunilor Unite, Organizația Internațională a Aviației Civile, Organizația Internațională Maritimă și Coaliția pentru Climă și Aer Curat (pentru reducerea poluării).
În anul 2010, în timpul Summit-ului G8 de la Deauville, Franța, președinții Barak Obama și Dimitri Medvedev au subliniat interesele comune celor două state în domeniul mediului, energiei regenerabile și sustenabilității. Iar Jonathan Hale, reprezentatul Agenției pentru Dezvoltare Internațională a Statelor Unite a afirmat în 2011 că: “această cooperare Rusia-SUA va fi benefică pentru reducerea emisiilor de carbon, inclusiv a gazelor cu efect de seră prin consolidarea abilității de a ajuta consumatorii să folosească energia mult mai eficient, să integreze și să transporte energie regenerabilă, și să transmită și să transporte mai eficient energia electică către consumatori. Este un efort care aduce câștig pentru toate părțile implicate – SUA, Rusia, mediul global și clima”.
Un alt acord bilateral încheiat face referire la regiunea Antarcticii, SUA și Rusia având cele mai active parteneriate și cele mai multe activități de cercetare pe continent. Chiar în luna ianuarie a anului 2012 SUA și Rusia au inițiat, în concordanță cu termenii Tratatului Antarcticii și cu Protocolul de Mediu, o inspecție comună a facilităților de pe teritoriul Antarcticii, însă această expediție nu va fi ultima pe care alianța SUA-Rusia o va realiza pe acest teritoriu.
Așa cum declară Sarah Ziebell, ofițer la Ambasada Statelor Unite la Moscova, “cooperarea ruso-americană în domeniul protecției mediului și dezvoltării durabile este foarte importantă având în vedere vastele resurse deținute de către ambele state și dorința de industrializare”. De asemenea este necesară o colaborare pentru organizarea de campanii de promovare a implicării societății civile în protejarea mediului și a păstrării curate a aerului si a apei.
Ambele state înțeleg necesitatea dezvoltării educației de mediu pentru sustenabilitate și importanța abordării interdisciplinare a acesteia, iar pentru asta lucrează la înlocuirea energiei provenite din resurse limitate cu cea regenerabilă. Atât SUA cât și Rusia sunt conștiente că creșterea populației mondiale și creșterea necesarului de resurse va epuiza resursele existente într-un timp mult mai scurt decât se previziona acum câteva secole. Dacă preocupările SUA pentru dezvoltarea energiei regenerabile au fost constante și destul de mici în perioada 1995-2005, din 2005 se constată o creștere semnificativă a preocupării pentru construirea de politici de reducere a taxelor celor care investesc în energie regenerabilă, însă acest lucru nu se întâmplă doar în SUA, ci este un trend valabil în întreaga lume.
Cooperare în privința energiei nucleare. Imediat după terminarea Războiului Rece s-a simțit nevoia unui control internațional asupra armamentului nuclear având în vedere criza rachetelor din Cuba și amenințarea reciprocă sovieto-americană cu distrugerea, astfel, în 1992 s-a semnat un acord privind Prevenirea Proliferării Armelor, Transportarea în Siguranță și Distrugerea acestora. Acest acord a fost încheiat pentru o perioadă de 20 de ani, iar în 2013 a fost revitalizat. Nevoia de cooperare în acest domeniu este evidentă, având în vedere dezvoltarea tehnologică americană, politicile evoluționiste americane din domeniu, resursele deținute de către Federație Rusă și necesitățile acesteia de a prelua politici și a crea un mediu energetic securizat. Un alt punct comun de interes pentru cele două state îl reprezintă armamentul nuclear și posibilitățile de utilizare a energiei nucleare în scopuri pașnice.
În anul 2002, în Houston, Texas, a avut loc Summit-ul SUA-Rusia privind Comercializarea Energiei, iar în anul 2005, președintele american, George W. Bush și cel rus, Vladimir Putin, au pus bazele cooperării în probleme petroliere, având ca baza Dialogul Energetic Comercial din mai 2002 și Grupul de Lucru pentru Energie. În anul 2006, purtătorul de cuvânt al Casei Albe a anunțat că urmează să se semneze un acord cu Federația Rusă privind cooperarea în domeniul energiei nucleare. Aceste discuții au avut loc în contextul summit-ului G8 de la Sankt Petersburg, însă, datorită opoziției Congresului American nu s-au materializat într-un acord decât în anul 2008 când șeful agenției atomice ruse, Rosatom Serghei Kirienko și ambasadorul american, Wiliam Burns au încheiat “Acordul de cooperare pentru folosirea pașnică a energiei nucleare” prin care companiile ruse primeau acces la piața nucleară americană, iar cele americane la zăcămintele de uraniu din Rusia. Scopul principal declarat al acestei cooperări a fost reprezentat de reducerea riscului de proliferare a armamentului de distrugere în masă, “transferul de material nuclear, reactoare și componente de reactoare între cele două țări”.
Având în vedere schimbarea permanentă a mediului de securitate internațional și înmulțirea riscurilor și amenințărilor la adresa securității energiei nucleare, SUA și Rusia au admis în anul 2008 că este necesară înființarea unui Grup Major de Interagenții care să preia, să analizeze și să împărtășească rezultatele către agențiile naționale rusești și americane, în vederea consolidării încrederii și răspunsului comun la amenințări în domeniul energiei nucleare.
În anul 2010, relațiile de cooperare au evoluat, astfel a fost înființat de către Secretarul de Stat american pentru probleme energetice, Steven Chu și Ministrul Federației Ruse pentru Energie, Sergey Shmatko, la Washington, Grupul de Lucru pe Energie sub Comisia Prezidențială Bilaterală Ruso-Americană. “Planul comun de acțiune susținut de către președinții celor două state își propune:
Eficiență energetică și promovarea energiei regenerabile;
Dezvoltarea tehnologiei energetice curate;
Securitate energetică.”
Această comisie lucrează și la asigurarea și prezervarea securității energetice, iar pentru asta și-a propus să coopereze în privința informațiilor și analizelor de pe piața energetică a lumii, în plan strategic, iar agențiile și departamentele ar trebui să identifice problemele din domeniul infrastructurilor energetice și să discute adoptarea unor soluții comune pentru asigurarea securității energetice globale. În domeniul investițiilor, această comisie și-a propus să crească investițiile comune în domeniul energetic, să susțină conferințe în această privință și să stimuleze investitorii să își depună capitalul pentru dezvoltarea sectorului energetic atât în Rusia cât și în SUA.
Un document asemenator celui din 2010 a fost semnat și în timpul Conferinței Generale IAEA de la Viena. Acest document prevedea mai multe aspecte tehnice, științifice, prevedea cooperarea comercială în privința reactorilor nucleari și alăturarea eforturilor pentru întărirea securității nucleare globale. O întâlnire asemenatoare a avut loc în luna martie, la Haga, sub numele de Summit-ul pentru Securitate Nucleară.
În noiembrie 2012 au fost încheiate negocierile pentru proiectul Multi Purpose Fast Research Reactor pentru facilitarea schimbului de informații și a viitoarei colaborări ruso-americane și s-a realizat un plan pentru eficientizarea cooperării energetice. Acest plan își propunea să integreze eficiența enegetică, energia regenerabilă și sustenabilitatea mediului în planurile urbanistice pentru o creștere urbană sănătoasă mediului natural. De asemenea își propunea impunerea unor măsuri de eficientizare și scădere a consumului în instituțiile publice și evitarea pierderilor de energie. În contextul acestor acorduri și documente bilaterale semnate, Federația Rusă și-a dat acordul ca SUA să efectueze verificări la reactoarele nucleare de pe teritoriul Federației Ruse, iar Rusia chiar și-a asumat închiderea unui număr semnificativ de reactoare nucleare care pun în pericol securitatea energetică și națională.
În anul 2013, Obama a decis să anuleze Summit-ul Putin-Obama la care urmau să se semneze două acorduri privind cooperarea energetică nucleară. Obama a justificat această decizie prin lipsa progreselor realizate până atunci. Iar anul următor, Conform ziarului rusesc “The Voice of Russia” ca răspuns la acțiunile Rusiei în Ucraina din 2014, SUA a suspendat viitoarele discuții tehnice privind cooperarea în proiecte experimentale privind energia nucleară pașnică, înghețând evoluția constructivă constantă care s-a realizat cu greu în ultimii ani de colaborare. După cum se observă, evenimentele petrecute în Ucraina au avut un impact considerabil asupra relațiilor ruso-americane, deoarece SUA fiind un actor internațional cu rol de garant al securității globale nu își poate permite să nu sancționeze asemenea acțiuni de sfidare a suveranității unui stat independent.
Dialogul energetic ruso-american nu este lipsit de semnificații geopolitice și geostrategice. Fiecare dintre cele două state își urmărește interesul strategic pe harta lumii în domeniul energetic, iar acesta nu mai este un secret. Dependența SUA de resurse energetice și necesitatea Rusiei de a exporta aceste resurse poate duce la construirea unui parteneriat bazat pe eficacitate și beneficii pentru ambele părți.
IV.3. Cooperarea privind spațiul cosmic și combaterea terorismului internațional
“Cine domină spațiul cosmic poate să domine întregul Pământ”
Spațiul cosmic – alianță și competiție. După terminarea Războiului Rece s-a deschis o nouă arie de construire a politicii și de afirmare a puterii naționale și anume spațiul cosmic. Astfel, statele naționale au creat politici și strategii pentru cucerirea spațiului cosmic. Parteneriatul ruso-american în spațiul cosmic este unul construit cu greu datorită istoricului relațiilor dintre cele două state. El este construit peste ani de ostilitate, neîncredere și neînțelegeri, dar este constituit pentru a aduce beneficii și cunoștințe umanității și pentru a crea legături ruso-americane durabile.
În anul 1992 a fost semnat primul acord ruso-amercican de cooperare în spațiul cosmic. Acordul semnat de către Federația Rusă și SUA prin președinții celor două state, Boris Elțîn și George Bush, privind folosirea spațiului cosmic în scopuri pașnice cuprinde VII articole și următoarele prevederi:
Articolul I prevede: cooperarea în domeniul științei spațiale, exploatării și aplicării tehnologiei spațiale în baza egalității, reciprocității și beneficiului mutual. Cooperarea poate include proiecte în care oameni sau roboți vor zbura în spațiu, dar și activități experimentale terestre.
Articolul II prevede faptul că fiecare dintre cele două state pot desemna agenții pentru facilitarea activităților desfășurate. Fiecare proiect desfășurat în domeniile enumerate la articolul I poate constitui subiectul unui nou acord care să stabilească natura și scopul proiectului, activitățile, și bugetul, însă trebuie să se conformeze acordului principal semnat.
Articolul III stabilește faptul că activitățile desfășurate trebuie să fie în concordanță cu legislația națională și reglementările ambelor state și în conformitate cu fondurile disponibile.
Articolul IV prevede consultări civile anuale care să ofere guvernelor o privire asupra evoluției cooperării bilaterale.
Articolul V interzice realizarea activităților dacă acestea se desfășoară în contradicție cu standardele de cooperare cu alte state sau organizații internaționale.
Articolul VI stabilește faptul că ambele părți trebuie să asigure o protecție efectivă a proprietății intelectuale obținute sub acordul semnat.
Articolul VII spune că acordul intra în vigoare odată cu semnarea acestuia de către ambele părți, fiind valabil pentru o perioadă de 5 ani.
Această cooperare a adus următoarele beneficii:
A creat legături între SUA și Rusia în domeniul științei spațiale.
A transferat reformele americane în industia, domeniul militar și științific rusesc.
A ajutat Rusia să se mențină ca putere în spațiul cosmic în timp ce țara suferea o decădere economică și politică internă.
În anul 1994 a avut loc prima cooperare ruso-americană în domeniul spațial, începându-se construirea unei stații cosmice care a fost lansată în spațiu în 1998. În anul 2000 a fost trimis și primul echipaj comun pe stația lansată cu 2 ani în urmă. Începând cu anul 1993, după terminarea Războiului Rece, bugetul alocat misiunilor NASA a scăzut până în anul 2000, iar în 1996, Politica Națională Spațială a administrației Clinton a abandonat și discursul de afirmare a superiorității SUA în spațiu.
Acordul ruso-american de cooperare în spațiul cosmic semnat în 1992 a fost prelungit de 4 ori până acum, în anii 1997, 2002, 2007 și 2013, ultimul prelungindu-se până în 2020.
După sancțiunile economice ale SUA din 2014 împotriva Federației Ruse, se pare că Rusia amenința cu respingerea propunerii SUA de a mai prelungi acordul de cooperare în spațiul cosmic după expirarea lui în 2020, conform declarației lui Dimitri Rogozin. Acesta a declarat oficial că SUA nu este un partener pe care se poate baza, având în vedere acțiunile sale în relația cu Federația Rusă, mai ales după criza din Ucraina și anexarea Crimeii de către Rusia. De asemenea, acesta a ținut să mai menționeze faptul că după 2020 strategia spațială a Rusiei se va schimba în vederea realizării unor noi planuri și că pentru asta Agenția Spațială a Rusiei se poate descurca și individual, fără SUA. De asemenea Rogozin a afirmat și faptul că va împiedica SUA să mai cumpere motoare rachetă pentru lansarea rachetelor americane în spațiu. Până acum, cel mai productiv domeniu în care s-a realizat cooperarea ruso-americana a fost cel cosmic, fapt care acum, odată cu evenimentele petrecute în Ucraina riscă să se deterioreze. Deși oficialii NASA insistă pentru separarea evenimentelor politice de cercetarea realizată în spațiu, se pare că liderii politici, atât ruși cât și americani refuză să ia în considerare aceste opinii, deși această cooperare a constituit un liant al relațiilor dintre cele două state.
În luna aprilie a anului 2014, NASA anunța faptul că va suspendă programul comun ruso-american de cercetare pe Agenția Spațială Internatională, însă la începutul lunii mai și-a reconsiderat decizia, spunând că se va continua cooperarea cu Roscosmos (Agenția Spațială a Rusiei).
Cooperare privind combaterea terorismului internațional. Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 asupra turnurilor gemene și asupra Pentagonului a determinat o apropiere ruso-americană, Putin fiind primul lider care i-a transmis telefonic lui Bush condoleanțele sale în legătură cu evenimentele dar și sprijinul său în urmărirea atacatorilor. Federația Rusă și-a oferit sprijinul în lupta împotriva talibanilor și consideră alături de SUA fundamentalismul islamic ca fiind o amenințare comună. De asemenea, Rusia a permis convoaielor, avioanelor și personalului militar american și al coaliției să îi traverseze teritoriul și spațiul aerian în sprijinul operațiunilor desfășurate în Afganistan. Acest sprijin al Federației Ruse în lupta împotriva terorismului este justificat de acțiunile teroriste ale cecenilor și ale militanților islamiști pe teritoriul rus din 1999. Desigur că sprijinul Federației Ruse pentru invazia americană în Afganistan a fost oferit și în schimbul tacit al nonintervenției internaționale în problema cecenă.
Aceste evenimente au constituit pentru Federația Rusă o ocazie de ieși din zona statelor marginale, și de a-și face glasul auzit în probleme de interes internațional, iar pentru SUA au reprezentat o ocazie de a-și afirma puterea în regiunea asiatică. Ambasadorul SUA în Rusia, Alexander Vershbow a declarat că “colaborarea ruso-americană în materie de intelligence privind infrastructurile teroriste și bazele de training este una fără precedent”.
Deși cooperează pentru combaterea terorismului internațional, există și contradicții sau neînțelegeri în modalitatea de abordare a acestei amenințări, chiar definiția dată terorismului fiind diferită. Spre exemplu, după evenimentele de la 11 septembrie, SUA a făcut publică o listă “neagră” a statelor care colaborează cu teroriști sau chiar îi finanțează, listă nerecunoscută de către Rusia. Deși Federația Rusă a încercat în repetate rânduri să construiască o relație apropiată cu SUA, datorită neînțelegerilor dintre cei doi președinți Vladimir Putin și George W. Bush, și datorită politicilor agresive ale celui din urmă aceste încercări au eșuat. Acesta este și motivul pentru care Moscova și-a schimbat direcția de cooperare în cursul celui de-al doilea stadiu al operațiunilor coaliției internaționale antiterorism.
După atentatele de la Maratonul din Boston din 2013, Barak Obama și Vladimir Putin s-au înțeles prin intermediul telefonului să crească nivelul cooperării bilaterale împotriva terorismului. Cei doi președinți au căzut de acord pentru a susține un dialog regulat cu privire la realizarea intereselor comune, securității internaționale și stabilității strategice. Eforturile comune pentru combaterea terorismului se desfășoară mai ales în cadrul Grupului de Lucru pentru Combaterea Terorismului din cadrul Comisiei Prezidențiale Bilaterale care a început să se preocupe tot mai mult de terorismul informațional și de implicarea mediului de afaceri în acest domeniu. Pe lângă cooperarea bilaterală, SUA și Rusia fac parte și din Comitetul pentru Combaterea Terorismului din cadrul Consiliului Națiunilor Unite, Comitetul pentru Sancționarea Al-Qaeda și Comitetul pentru Sancționarea Talibanilor. De asemenea, cele două state colaborează și sunt fondatoare ale Inițiativei Glabale pentru Combaterea Terorismului Nuclear (Global Inițiative to Counter Nuclear Terrorism – GICNT) care alătura 85 de state participante.
Încheiere
Relațiile ruso-americane au reprezentat și încă mai reprezintă un factor important, de luat în seama atunci când analizăm situația geopolitică și geostrategică din mediul internațional, motiv pentru care această lucrare este esențială în vederea înțelegerii evoluției evenimentelor actuale. Relațiile ruso-americane din perioada Războiului Rece au determinat cele două state, ca după 1991 să încerce să construiască relații de cooperare și nu de competiție, în cele mai importante domenii de dezvoltare, ceea ce s-a și realizat prin eforturi și compromisuri de ambele părți. Astfel, Federația Rusă și SUA au stabilit relații de cooperare în domeniul economic, politic, cultural, al cercetării și dezvoltării, protecției mediului, explorării spațiului cosmic, luptei împotriva terorismului și energiei nucleare.
După terminarea Războiului Rece se observă o schimbare importantă în abordarea pe care cele două state o au față de relațiile bilaterale, iar acest lucru este rezultatul schimbărilor care s-au realizat în conturarea strategiilor de securitate națională și adaptarea la lumea unipolară. Astfel, SUA ca unică superputere, fără un real competitor au fost nevoite să își contureze strategii de apărare adaptate noului rol primit după destrămarea URSS, și anume acela de singurul stat responsabil cu realizarea securității și stabilității în lume. Acest rol a fost unul peste așteptările SUA, ținând cont că trebuia să tempereze orgoliile naționaliste din Orientul Mijlociu, să echilibreze situația din Balcani și să gestioneze o relație complicată cu Federația Rusă. Pe de altă parte, Federația Rusă se confunta cu probleme politice și economice interne care nu îi permiteau să se reafirme pe scena internațională, perioadă în care Federația Rusă a fost nevoită să se mulțumească cu un rol de putere regională, motiv pentru care toți liderii post-sovietici resimt melancolia vechilor timpuri de glorie a Uniunii Sovietice.
Perioada acesta de zbucium intern și de resemnare a Federației Ruse față de imaginea pe care și-a conturat-o în mediul internațional a determinat-o să accepte ajutorul SUA, care fiind conștiente de faptul că au, la rândul lor nevoie de Federația Rusă, au început să coopereze pe diferite domenii. Conform ipotezei pe care am lansat-o în introducerea acestei teze, cooperarea ruso-americana în diverse domenii este în general dictată de evoluția mediului internațional de securitate, respectiv evenimentele și conflictele geopolitice ale lumii, dar și evoluția evenimentelor este influențată de calitatea cooperării celor două state, ele reprezentând, în opinia mea, nucleul relațiilor internaționale actuale. Așa cum am arătat în lucrarea mea, ipoteza lansată se confirmă, relațiile ruso-americane influențând și lăsându-se influențate de mediul internațional de securitate.
Perioada 1991-1998 este o perioadă relativ calmă a acestor relații, ele resimțind o destabilizare după bombardamentele NATO din regiunea kosovară, acțiune desfășurată fără a se primi o rezoluție a ONU, fapt care a deranjat conducerea de la Moscova. Acest eveniment este unul de mare importanță, ținând cont că a existat un dezacord SUA-Rusia în privința gestionarii conflictului și că acest bombardament deschidea un nou capitol în relațiile SUA-Rusia, un capitol care va fi redeschis cu fiecare ocazie de către Moscova. În cazul atacurilor teroriste de la World Trade Center și a războiului din Afganistan, Federația Rusă a reprezentat un aliat de încredere în Războiul Global Împotriva Terorismului, sprjinind aliații SUA în operațiunile desfășurate împotriva talibanilor, fapt care arăta cum evenimentele internaționale pot uni două state cu interese generale contradictorii. Aceasta poate fi considerată o perioadă constructivă și fructuoasă în relațiile ruso-americane, perioadă în care s-au și făcut demersuri pentru semnarea a diferite acorduri privind nonproliferarea și cooperarea economică, crescând schimburile comerciale.
Dacă războiul împotriva terorismului a unit cele două state, se pare că inițiativa din 2003 a SUA de a invada Irakul fără acordul ONU și fără o justificare obiectivă a stârnit controverse nu doar în cadrul comunității internaționale, ci și în relațiile cu Federația Rusă, care avea relații de strânse de cooperare cu Irakul. Acesta este un punct de cotitură al acestor relații datorită neînțelegerilor dintre cei doi președinți Vladimir Putin și George W. Bush, a căror politici întâlneau foarte rar puncte comune. Acum este momentul în care, în căutarea puterii, George Bush lasa deoparte cooperarea cu Federația Rusă, ignorând puterea pe care aceasta o poate redobândi în timp și a ratat deci o bună ocazie, de relansare a bazelor cooperării bilaterale ruso-americane. Acesta nu este un moment pe care liderii de la Moscova să îl uite curând.
Summit-ul G8 a fost cel care a ajutat totuși la restabilirea unui comun acord în privința problemei irakiene, în van, însă, deoarece în 2004, NATO s-a extins spre Estul Europei în apropiată graniță a Rusiei, acest moment fiind resimțit de către Rusia ca o amenințare directă la adresa securității naționale. Încă de atunci, deși a existat o comunicare permanentă între liderii de la Moscova și cei de la Washington, și o cooperare fructuoasă în diferite domenii, factorii de securitate au primat în stabilirea relațiilor dintre cele două state, așa că relațiile au continuat să se degradeze.
Și dacă până acum am vorbit despre acțiunile SUA în diferite regiuni ale lumii, odată cu relansarea treptată a Federației Ruse pe scena internațională, a crescut și implicarea acesteia în problemele de securitate internațională. Astfel, în 2008, pe fondul Summit-ului NATO de la București și a alegerilor prezidențiale din Georgia au avut loc revolte sprijinite de către Federația Rusă în regiunile separatiste Abhazia și Osetia de Sud, declanșându-se războiul ruso-georgian. Această intervenție a Fedratiei Ruse în Georgia a fost puternic condamnată de către comunitatea internațională, iar solicitările Georgiei la ONU nu au avut niciun efect în încetarea ostilităților. Nici SUA nu au avut putere de influența în timpul acestei intervenții, motiv pentru care relațiile ruso-americane au continuat să se deterioreze.
După aceste evenimente a avut loc instalarea bazelor militare americane pe teritoriul României și instalarea scutului antirachetă de la Deveselu, județul Olt, în anul 2011, semn că strategiile de securitate ale SUA se îndreaptă spre un obiectiv de securitate bine stabilit, apropierea de granițele Rusiei, deși acest lucru nu este recunoscut în mod oficial.
Cele mai recente evenimente care au pus la încercare relațiile SUA-Rusia au fost cele pentrecute în Ucraina. În urma revoltelor populare de pe Maidan, președintele Ianukovici a solicitat ajutorul Federației Ruse pentru gestionarea situației, fără succes, însă. În momentul în care situația s-a înrăutățit, Ianukovici a părăsit țara, iar Federația Rusă a anexat Crimeea, fapt care a atras o serie de sancțiuni ale comunității internaționale, și în consecință și ale SUA. Astfel, SUA au impus sancțiuni economice Federației Ruse, iar la un moment dat a existat chiar și posibilitatea suspendării programului de cercetare cosmică al NASA, fapt care nu s-a mai întâmplat.
Toate aceste evenimente au influențat mai ales în mod negativ situația relațiilor SUA-Rusia, având în vedere că Moscova consideră că sancțiunile impuse de către SUA nu sunt demne de un stat cu care se dorește colaborarea de pe poziții egale. Deși SUA a impus sancțiuni Federației Ruse, acestea nu au fost suficiente pentru a bloca acțiunile acesteia în Ucraina, iar sancțiunile de ordin diplomatic sau al securității nu s-au făcut remarcate, SUA încercând să evite orice confruntare directă cu Federația Rusă.
Aceasta a fost ocazia perfectă pentru ca Federația Rusă să revină pe scenă internațională ca un actor puternic care ar putea echivala sau limita puterea SUA în lume, iar SUA nu poate face nimic, având în vedere faptul că puterea sa tinde să slăbească după purtarea războaielor de după 9/11 și odată cu apariția unor noi centre de putere regionale precum China, India sau Japonia. La momentul actual SUA sunt nevoite să accepte capriciile Federației Ruse, având în vedere că nu îi poate reproșa că a comis niște greșeli pe care chiar și SUA le-a comis în trecut.
În concluzie, ipoteza prezentată în introducere a fost dezvoltată, dezbătută și demonstrată prin prezentarea relațiilor SUA-Rusia stabilite și a conflictelor desfășurate de-a lungul celor două decenii de la sfârșirea Războiului Rece până astăzi.
BIBLIOGRAFIE
DOCUMENTE PUBLICATE.
I.I.
First World War, Primary Documents: Threaty of Brest-Litovsk, 3 March 1918 http://www.firstworldwar.com/source/brestlitovsk.htm;
Nuclear Non-Proliferation Treaty (NPT), 1 iulie 1968. Articolele tratatului se gasesc pe pagina web: http://www.fas.org/nuke/control/npt/chron.htm ;
Rebuilding America’s Defenses, Strategy, Forces, and Resources for A New Century, septembie 2000. Documentul poate fi gasit aici: http://www.informationclearinghouse.info/pdf/RebuildingAmericasDefenses.pdf ;
US Military, Geneva Conventions. Geneva Convention relative to the Treatment of Prisoners of War, http://usmilitary.about.com/od/deploymentsconflicts/l/blgenevaconv.htm.
II. DICȚIONARE, ENCICLOPEDII, BIBLIOGRAFII.
II . I.
Bianchini, Stefano, Problema iugoslavă, Editura BIC ALL, Timișoara, 2003;
Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de șah, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000;
Chifu, Iulian, Oproiu, Monica, Bălășoiu, Narciz, Războiul ruso-georgian. Reacțiile decidenților în timpul crizei, Editura Curtea Veche, București, 2010;
Chomsky, Noam, Noi creăm viitorul, Editura Corint, București, 2012;
Cioroianu, Adrian, Geopolitica Matrioskăi. Rusia postsovietică in noua ordine mondială, Vol. I, Editura Curtea Veche, București, 2009;
Constantin, Ionuț, Evoluții geopolitice în Asia Centrală. Politica României față de statele din regiune (1991-2007), Editura TopForm, București, 2011;
Coordonatori Frunzeti, Teodor, Zodian, Teodor, Lumea 2007. Enciclopedie Politică și Militară (Studii strategice și de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2007;
Coordonatori Frunzeti, Teodor, Zodian, Vladimir, Lumea 2009. Enciclopedie Politică și Militară (Studii strategice și de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucuresti, 2009;
Coordonatori Frunzeti, Teodor, Zodian, Vladimir, Lumea 2011, Enciclopedie Politică și Militară (Studii strategice si de securitate), București, 2011.
Coordonatori Frunzeti, Teordor, Zodian, Vladimir, Lumea 2013, Enciclopedie Politică și Militară (Studii strategice și de securitate), Editura RAO, București, 2013;
Costaș, Ion, Transnistria 1989-1992. Cronica unui razboi nedeclarat, Editura RAO, București, 2012;
Dobrescu, Paul, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, 2008;
Frunzulică, Doru-Claudian, Marea ecuație: Afganistan, Editura RAO, București, 2013;
Lupu, Corvin, Noțiuni de teoria conceptelor și paradigmelor de securitate, Editura Techno Media, Sibiu, 2005;
Maior, George, Cristian, Incertitudine. Gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI, Editura RAO, București, 2009.
Mandeville, Laure, Rusia contraatacă. Planul secret, Editura Paralela 45, Pitești, 2009.
Neagoe, Visarion, Afganistan. Zece ani de război contra terorii, Editura Militară, Bucuresti, 2011;
Racheru, Ileana, Secrieru, Stanislav, Gramadă, Angela, Caucazul de Sud după 20 de ani. Regimuri politice, securitate și energie, Editura Curtea Veche, București, 2012;
Tamaș, Sergiu, Geopolitica, o abordare perspectivă, Editura Noua Alternativă, București, 1995;
Tinguy, Anne, Moscova și lumea. Ambitia grandorii: o iluzie?, Editura Minerva, București, 2008;
Tzu, Sun, Arta războiului, Editura Antet;
II. II
Mankoff, Jeffrey, Russian Foreign Policy Second Edition, The Return of Great Power Politics, Rowman & Littlefield Publishers Inc, United Kingdom, 2012. Cartea poate fi gasita aici: http://books.google.ro/books?id=5J0kFRei8lMC&pg=PA30&lpg=PA30&dq=vladimir+putin+foreign+policy+2000-2008&source=bl&ots=hhPMDRC2hN&sig=y_g1wu8TUpxN15v_A9OH-eqNldM&hl=ro&sa=X&ei=G83yUvjPAoXDhAf-u4HwCA&ved=0CIABEOgBMAk#v=onepage&q=vladimir%20putin%20foreign%20policy%202000-2008&f=false ;
III. LUCRĂRI ȘI STUDII.
III. I.
Cazul Kosovo: Trecut și Viitor, Jurnal Academic, Editia 6, februarie 2008.
III. II.
Buckley, E. Mary, Fawn, Rick, Global Responses to Terrorism: 9/11, Afganistan and Beyond http://books.google.ro/books?id=OcKYZdopjJkC&pg=PA223&lpg=PA223&dq=us+russia+cooperation+on+terrorism&source=bl&ots=Owv8pXz5Xd&sig=g6LZDP6kaJRSZbUFu8AcEDrwiwM&hl=ro&sa=X&ei=fcaWU9uuLYGp7QaQsYDwDw&ved=0CCUQ6AEwADhG#v=onepage&q=us%20russia%20cooperation%20on%20terrorism&f=false
Clancy C., Mary Alice, Nagle, John, Frozen Conflicts, Minority Self-Governance, Asymmetrical Autonomies – In search of a framework for conflict management and conflict resolution, 1 may 2009;
De Haas, Marcel, Russia’s Foreign Security Policy in the 21’st Century. Putin, Medvedev and beyond, Contemporary Security Studies;
Dimitrakopoulou, Sophia, Liaropoulos, Andrew, Russia’s national security Strategy to 2020. A Great Power in the Making?, Caucasian Review of International Affairs, vol.4 (1), Winter 2010, CRIA 2010;
Director de proiect: Simes, K. Dimitri, Russia and US National Interests, Task Force on Russia and US National Interests Report, oct. 2011. Raportul poate fi gasit aici: http://belfercenter.ksg.harvard.edu/files/Russia-and-US-NI_final-web.pdf;
Donaldson, H. Robert, Boris Yeltsin’s Foreign Policy Legacy, http://www.personal.utulsa.edu/~robert-donaldson/yeltsin.htm. Presented to the 41st Annual Meeting of the International Studies Association, Los Angeles, California, March 18, 2000;
German, Tracey, Abhazia and South Ossetia: Collision of Georgian and Russian Interests, Rusie. Nei. Visions, No. 11;
Hedborg, Mikaela, Comparing Security Strategies, UI Brief, Published by Swedish Institute of International Affairs, nr. 15, 9 oct, 2012;
Kubangazy, Bugubaev, Kirgistan-Russia Relations, mai, 2013, http://strategicoutlook.org/publications/Kyrgyzstan_Russia_Relations.pdf;
Logsdon, M. John, Millar, R. James, US-Russian Cooperation in Human Space Flight Assessing The Impacts, February 2001, http://www2.gwu.edu/~spi/assets/docs/usrussia.pdf ;
Lungu, Anna, Peaceful Conflict transformation in Transnistria, European University Centre for Peace Studies, decembrie 2007, http://epu.ac.at/fileadmin/downloads/research/Lungu.pdf ;
Manea, Elena, Conflicte etnopolitice din Caucazul de Sud;
Mattew Crandall, Hierarchy in Moldova-Russia Relations: The Transnistrian effect, Studies of Transition States and Societies, vol. 4, http://www.tlu.ee/stss/wp-content/uploads/2012/06/crandall.pdf ;
McFaul, The Voice of Russia, US, Russia have more common interests than diffrences, http://voiceofrussia.com/news/2013_11_16/US-Russia-have-more-common-interests-than-differences-McFaul-9993/ ;
Mooradian, Moorad, Druckman, Daniel, Hurting Stalemate or Mediation? The Conflict over Nagorno-Karabakh, 1990-’95, Journal of Peace Research, 1 noiembrie, 1999;
Nichol, Jim, Russian Political, Economic and Security Issues and US Interests, Congressional Research Service, 31 martie, 2014;
O’Laughlin, John, Tuathail, O. Gearoid, Kolossov, Vladimir, A Risky Westward Turn? Putin’s 9-11 Script and Ordinary Russians, Europe-Asia Studies, vol. 56, nr. 1, ianuarie, 2014, , http://www.colorado.edu/ibs/pec/johno/pub/Putin_911.pdf ;
Rojansky, Matthew, Prospects for Unfreezing Moldova’s Frozen Conflict in Transnistria, Congressional Briefing, Washington DC., 14 iunie, 2011;
Stepanova, Ekaterina, Partners in Need. US-Russia Cooperation non and Approaches to Anti-terrorism, Ponars Policy Memo 279, octombrie, 2002, http://www.ponarseurasia.org/sites/default/files/policy-memos-pdf/pm_0279.pdf;
Tretler, A. David, US-Russian cooperation in the war against international terrorism, http://www.dtic.mil/dtic/tr/fulltext/u2/a441750.pdf ;
Tuur, Karmo, Morozov, Viacheslav, Russian Federation 2013. Short-term prognosis, University of Tartu Press, 2013;
Wagner, Caroline, Brahmakulam, Irene, Peterson, D.J., Staheli, Linda, Wong, Anny, US Government Funding for Science and Technology Cooperation with Russia, http://www.rand.org/content/dam/rand/pubs/monograph_reports/2005/MR1504.pdf;
IV. PAGINI WEB.
http://2001-2009.state.gov ;
http://adevarul.ro ;
http://avalon.law.yale.edu ;
http://dosfan.lib.uic.edu
http://edition.cnn.com ;
http://en.ria.ru;
http://english.pravda.ru;
http://eponline.com;
http://history.state.gov ;
http://iipdigital.usembassy.gov ;
http://jurnalul.ro ;
http://karadeniz-press.rohttp://www.armscontrol.org ;
http://millercenter.org ;
http://nnsa.energy.gov;
http://pesd.princeton.edu ;
http://rbth.coml;
http://rt.com;
http://theweek.com ;
http://thinkprogress.org ;
http://trm.md/enhttp://www.britannica.com ;
http://us-russiafuture.org ;
http://voiceofrussia.com ;
http://worldnews.nbcnews.com;
http://www.al-monitor.com;
http://www.antiwar.com ;
http://www.bbc.com ;
http://www.businessinsider.com ;
http://www.cfr.org ;
http://www.coldwar.org ;
http://www.diplomaticourier.com ;
http://www.europalibera.org ;
http://www.europalibera.org ;
http://www.financiarul.ro ;
http://www.foreignaffairs.com ;
http://www.gandul.info ;
http://www.haaretz.com ;
http://www.history.com ;
http://www.historyguide.org ;
http://www.historylearningsite.co.uk ;
http://www.historyplace.com ;
http://www.infoprut.ro;
http://www.noi.md ;
http://www.noi.md;
http://www.nti.org ;
http://www.nytimes.com;
http://www.pbs.org ;
http://www.romaniatv.net ;
http://www.ru-scitech-forum.org ;
http://www.russianembassy.org ;
http://www.scientificamerican.com ;
http://www.space.com ;
http://www.spiegel.de ;
http://www.state.gov ;
http://www.theguardian.com ;
http://www.theguardian.com ;
http://www.thepolicyclimate.org ;
http://www.theverge.com ;
http://www.wall-street.ro ;
http://www.whitehouse.gov ;
http://www.ziare.com ;
http://www.ziare.com;
https://www.princeton.edu ;
BIBLIOGRAFIE
DOCUMENTE PUBLICATE.
I.I.
First World War, Primary Documents: Threaty of Brest-Litovsk, 3 March 1918 http://www.firstworldwar.com/source/brestlitovsk.htm;
Nuclear Non-Proliferation Treaty (NPT), 1 iulie 1968. Articolele tratatului se gasesc pe pagina web: http://www.fas.org/nuke/control/npt/chron.htm ;
Rebuilding America’s Defenses, Strategy, Forces, and Resources for A New Century, septembie 2000. Documentul poate fi gasit aici: http://www.informationclearinghouse.info/pdf/RebuildingAmericasDefenses.pdf ;
US Military, Geneva Conventions. Geneva Convention relative to the Treatment of Prisoners of War, http://usmilitary.about.com/od/deploymentsconflicts/l/blgenevaconv.htm.
II. DICȚIONARE, ENCICLOPEDII, BIBLIOGRAFII.
II . I.
Bianchini, Stefano, Problema iugoslavă, Editura BIC ALL, Timișoara, 2003;
Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de șah, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000;
Chifu, Iulian, Oproiu, Monica, Bălășoiu, Narciz, Războiul ruso-georgian. Reacțiile decidenților în timpul crizei, Editura Curtea Veche, București, 2010;
Chomsky, Noam, Noi creăm viitorul, Editura Corint, București, 2012;
Cioroianu, Adrian, Geopolitica Matrioskăi. Rusia postsovietică in noua ordine mondială, Vol. I, Editura Curtea Veche, București, 2009;
Constantin, Ionuț, Evoluții geopolitice în Asia Centrală. Politica României față de statele din regiune (1991-2007), Editura TopForm, București, 2011;
Coordonatori Frunzeti, Teodor, Zodian, Teodor, Lumea 2007. Enciclopedie Politică și Militară (Studii strategice și de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2007;
Coordonatori Frunzeti, Teodor, Zodian, Vladimir, Lumea 2009. Enciclopedie Politică și Militară (Studii strategice și de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucuresti, 2009;
Coordonatori Frunzeti, Teodor, Zodian, Vladimir, Lumea 2011, Enciclopedie Politică și Militară (Studii strategice si de securitate), București, 2011.
Coordonatori Frunzeti, Teordor, Zodian, Vladimir, Lumea 2013, Enciclopedie Politică și Militară (Studii strategice și de securitate), Editura RAO, București, 2013;
Costaș, Ion, Transnistria 1989-1992. Cronica unui razboi nedeclarat, Editura RAO, București, 2012;
Dobrescu, Paul, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, 2008;
Frunzulică, Doru-Claudian, Marea ecuație: Afganistan, Editura RAO, București, 2013;
Lupu, Corvin, Noțiuni de teoria conceptelor și paradigmelor de securitate, Editura Techno Media, Sibiu, 2005;
Maior, George, Cristian, Incertitudine. Gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI, Editura RAO, București, 2009.
Mandeville, Laure, Rusia contraatacă. Planul secret, Editura Paralela 45, Pitești, 2009.
Neagoe, Visarion, Afganistan. Zece ani de război contra terorii, Editura Militară, Bucuresti, 2011;
Racheru, Ileana, Secrieru, Stanislav, Gramadă, Angela, Caucazul de Sud după 20 de ani. Regimuri politice, securitate și energie, Editura Curtea Veche, București, 2012;
Tamaș, Sergiu, Geopolitica, o abordare perspectivă, Editura Noua Alternativă, București, 1995;
Tinguy, Anne, Moscova și lumea. Ambitia grandorii: o iluzie?, Editura Minerva, București, 2008;
Tzu, Sun, Arta războiului, Editura Antet;
II. II
Mankoff, Jeffrey, Russian Foreign Policy Second Edition, The Return of Great Power Politics, Rowman & Littlefield Publishers Inc, United Kingdom, 2012. Cartea poate fi gasita aici: http://books.google.ro/books?id=5J0kFRei8lMC&pg=PA30&lpg=PA30&dq=vladimir+putin+foreign+policy+2000-2008&source=bl&ots=hhPMDRC2hN&sig=y_g1wu8TUpxN15v_A9OH-eqNldM&hl=ro&sa=X&ei=G83yUvjPAoXDhAf-u4HwCA&ved=0CIABEOgBMAk#v=onepage&q=vladimir%20putin%20foreign%20policy%202000-2008&f=false ;
III. LUCRĂRI ȘI STUDII.
III. I.
Cazul Kosovo: Trecut și Viitor, Jurnal Academic, Editia 6, februarie 2008.
III. II.
Buckley, E. Mary, Fawn, Rick, Global Responses to Terrorism: 9/11, Afganistan and Beyond http://books.google.ro/books?id=OcKYZdopjJkC&pg=PA223&lpg=PA223&dq=us+russia+cooperation+on+terrorism&source=bl&ots=Owv8pXz5Xd&sig=g6LZDP6kaJRSZbUFu8AcEDrwiwM&hl=ro&sa=X&ei=fcaWU9uuLYGp7QaQsYDwDw&ved=0CCUQ6AEwADhG#v=onepage&q=us%20russia%20cooperation%20on%20terrorism&f=false
Clancy C., Mary Alice, Nagle, John, Frozen Conflicts, Minority Self-Governance, Asymmetrical Autonomies – In search of a framework for conflict management and conflict resolution, 1 may 2009;
De Haas, Marcel, Russia’s Foreign Security Policy in the 21’st Century. Putin, Medvedev and beyond, Contemporary Security Studies;
Dimitrakopoulou, Sophia, Liaropoulos, Andrew, Russia’s national security Strategy to 2020. A Great Power in the Making?, Caucasian Review of International Affairs, vol.4 (1), Winter 2010, CRIA 2010;
Director de proiect: Simes, K. Dimitri, Russia and US National Interests, Task Force on Russia and US National Interests Report, oct. 2011. Raportul poate fi gasit aici: http://belfercenter.ksg.harvard.edu/files/Russia-and-US-NI_final-web.pdf;
Donaldson, H. Robert, Boris Yeltsin’s Foreign Policy Legacy, http://www.personal.utulsa.edu/~robert-donaldson/yeltsin.htm. Presented to the 41st Annual Meeting of the International Studies Association, Los Angeles, California, March 18, 2000;
German, Tracey, Abhazia and South Ossetia: Collision of Georgian and Russian Interests, Rusie. Nei. Visions, No. 11;
Hedborg, Mikaela, Comparing Security Strategies, UI Brief, Published by Swedish Institute of International Affairs, nr. 15, 9 oct, 2012;
Kubangazy, Bugubaev, Kirgistan-Russia Relations, mai, 2013, http://strategicoutlook.org/publications/Kyrgyzstan_Russia_Relations.pdf;
Logsdon, M. John, Millar, R. James, US-Russian Cooperation in Human Space Flight Assessing The Impacts, February 2001, http://www2.gwu.edu/~spi/assets/docs/usrussia.pdf ;
Lungu, Anna, Peaceful Conflict transformation in Transnistria, European University Centre for Peace Studies, decembrie 2007, http://epu.ac.at/fileadmin/downloads/research/Lungu.pdf ;
Manea, Elena, Conflicte etnopolitice din Caucazul de Sud;
Mattew Crandall, Hierarchy in Moldova-Russia Relations: The Transnistrian effect, Studies of Transition States and Societies, vol. 4, http://www.tlu.ee/stss/wp-content/uploads/2012/06/crandall.pdf ;
McFaul, The Voice of Russia, US, Russia have more common interests than diffrences, http://voiceofrussia.com/news/2013_11_16/US-Russia-have-more-common-interests-than-differences-McFaul-9993/ ;
Mooradian, Moorad, Druckman, Daniel, Hurting Stalemate or Mediation? The Conflict over Nagorno-Karabakh, 1990-’95, Journal of Peace Research, 1 noiembrie, 1999;
Nichol, Jim, Russian Political, Economic and Security Issues and US Interests, Congressional Research Service, 31 martie, 2014;
O’Laughlin, John, Tuathail, O. Gearoid, Kolossov, Vladimir, A Risky Westward Turn? Putin’s 9-11 Script and Ordinary Russians, Europe-Asia Studies, vol. 56, nr. 1, ianuarie, 2014, , http://www.colorado.edu/ibs/pec/johno/pub/Putin_911.pdf ;
Rojansky, Matthew, Prospects for Unfreezing Moldova’s Frozen Conflict in Transnistria, Congressional Briefing, Washington DC., 14 iunie, 2011;
Stepanova, Ekaterina, Partners in Need. US-Russia Cooperation non and Approaches to Anti-terrorism, Ponars Policy Memo 279, octombrie, 2002, http://www.ponarseurasia.org/sites/default/files/policy-memos-pdf/pm_0279.pdf;
Tretler, A. David, US-Russian cooperation in the war against international terrorism, http://www.dtic.mil/dtic/tr/fulltext/u2/a441750.pdf ;
Tuur, Karmo, Morozov, Viacheslav, Russian Federation 2013. Short-term prognosis, University of Tartu Press, 2013;
Wagner, Caroline, Brahmakulam, Irene, Peterson, D.J., Staheli, Linda, Wong, Anny, US Government Funding for Science and Technology Cooperation with Russia, http://www.rand.org/content/dam/rand/pubs/monograph_reports/2005/MR1504.pdf;
IV. PAGINI WEB.
http://2001-2009.state.gov ;
http://adevarul.ro ;
http://avalon.law.yale.edu ;
http://dosfan.lib.uic.edu
http://edition.cnn.com ;
http://en.ria.ru;
http://english.pravda.ru;
http://eponline.com;
http://history.state.gov ;
http://iipdigital.usembassy.gov ;
http://jurnalul.ro ;
http://karadeniz-press.rohttp://www.armscontrol.org ;
http://millercenter.org ;
http://nnsa.energy.gov;
http://pesd.princeton.edu ;
http://rbth.coml;
http://rt.com;
http://theweek.com ;
http://thinkprogress.org ;
http://trm.md/enhttp://www.britannica.com ;
http://us-russiafuture.org ;
http://voiceofrussia.com ;
http://worldnews.nbcnews.com;
http://www.al-monitor.com;
http://www.antiwar.com ;
http://www.bbc.com ;
http://www.businessinsider.com ;
http://www.cfr.org ;
http://www.coldwar.org ;
http://www.diplomaticourier.com ;
http://www.europalibera.org ;
http://www.europalibera.org ;
http://www.financiarul.ro ;
http://www.foreignaffairs.com ;
http://www.gandul.info ;
http://www.haaretz.com ;
http://www.history.com ;
http://www.historyguide.org ;
http://www.historylearningsite.co.uk ;
http://www.historyplace.com ;
http://www.infoprut.ro;
http://www.noi.md ;
http://www.noi.md;
http://www.nti.org ;
http://www.nytimes.com;
http://www.pbs.org ;
http://www.romaniatv.net ;
http://www.ru-scitech-forum.org ;
http://www.russianembassy.org ;
http://www.scientificamerican.com ;
http://www.space.com ;
http://www.spiegel.de ;
http://www.state.gov ;
http://www.theguardian.com ;
http://www.theguardian.com ;
http://www.thepolicyclimate.org ;
http://www.theverge.com ;
http://www.wall-street.ro ;
http://www.whitehouse.gov ;
http://www.ziare.com ;
http://www.ziare.com;
https://www.princeton.edu ;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Interactiuni Si Conflicte Care Au Determinat Evolutia Relatiilor Ruso Americane (ID: 107144)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.