Interactiuni ALE Politicii Agricole Comune

INTERACȚIUNI ALE POLITICII AGRICOLE COMUNE

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ DE LA CREARE PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

Necesitatea și etapele Politicii Agricole Comune

Politica Agricolă Comună în perioada de creare și implementare

Obiectivele Politicii Agricole Comune

Principiile Politicii Agricole Comune

Prețurile instituționale

Subvențiile agricole

Instrumente și mecanisme de realizare a Politicii Agricole Comune

Sprijinirea prețurilor și mecanismul sprijinirii prețurilor produselor agricole

CAPITOLUL II

INTERACȚIUNI ALE POLITICII AGRICOLE COMUNE

Integrarea mai profundă a logicii pieței

Reforma Politicii Agricole Comune

Obiectivele și conținutul măsurilor de reformă

Reducerea prețurilor instituționale și introducerea prețurilor compensatorii

Noile măsuri de reformă a Politicii Agricole Comune promovate de Agenda 2000

Impactul reformelor Politice Agricole Comune asupra pieței și zonelor rurale

Bugetul agricol al Uniunii Europene

CAPITOLUL III

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ ÎN PERIOADA 2008-2013

Obiectivele și conținutul noii reforme a Politicii Agricole Comune

Piața și politica de prețuri

Schema de plată unică pe exploatație

Modularea sprijinului comunitar

Întărirea politicii de dezvoltare rurală

Managementul pietelor agricole – factor important al creșterii competitivității

Conținutul piețelor agricole în noua etapă a reformei Politicii Agricole Comune

Evoluția prețurilor agricole

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Evoluțiile economiilor naționale la începutul acestui nou secol și mileniu prezintă o complexitate și o interdependență care generează permanent încercări politice de ajustare și armonizare a unor traiectorii divergente pe care sunt înscriși diferiții jucători.

Regulile jocului economic mondial, în condițiile accentuării concurenței și ale globalizării divergente a piețelor, sunt scrise și negociate din ce în ce mai mult de organisme și organizații internaționale de tipul OMC, FMI, de uniuni sau acorduri economice continentale, zonale sau regionale (UE, ALENA/NAFTA, G8, MERCUNSUR, CSI etc.), de bănci cu arie de acțiune globală sau regională (Banca Mondială, Banca Centrală Europeană), de societăți corporații financiare internaționale, de societăți/companii multinaționale sau transmiționale.

Lumea contemporană se confruntă cu două evenimente majore care își pun amprenta asupra întregii existențe umane: pe de o parte, este vorba de fenomenul globalizării, care afectează întreaga planetă, toate statele, indiferent de nivelul de dezvoltare economică și de regimul social-politic, și pe de altă parte, este vorba de tranziția statelor în care au funcționat o bună perioadă de timp și societate. Ambele fenomene vizează deopotrivă performanțele economico-sociale dependente hotărâtor de o gestiune corespunzătoare. Performanța macroeconomică depinde de performanța microeconomică. Atât globalizarea, cât și tranziția fostelor state socialiste din Europa, dar și a celorlalte state, se derulează în paralel cu un amplu proces de integrare, ilustrat semnificativ de Uniunea Europeană. Evoluția României nu poate fi decât racordată evoluției comunității internaționale și mondiale.

De-a lungul timpului agricultura românească s-a confruntat cu foarte multe situații dificile care au pus în discuție evoluția și chiar existența sa ca ramură economică. Trecând prin momente deosebit de favorabile dar și prin furtuni care au zdruncinat-o din rădăcini, agricultura a reușit întotdeuna să supraviețuiască și mai mult decât atât să rămână cea mai importantă ramură a economiei României, chiar și în ultimii 50 de ani când s-au făcut eforturi gigantice, economice, sociale și propagandiste de a fi transformată într-o ramură secundară, încercându-se a se crea imaginea că o economie bazată în principal pe agricultură este o economie înapoiată, incapabilă să asigure bunăstarea populației unei țări.

Și totuși, agricultura românească a supraviațuit acestor „intemperii” iar în prezent are un loc de bază pentru economia națională.

Toate țările puternic industrializate practică o politică în încercarea de a asigura un venit comparabil celorlalte sectoare economice. Tendința de globalizare a economiei lumii și de liberalizare a comerțului mondial a necesitat regândirea politicilor agricole în sensul înlăturării acelor măsuri de politică agricolă menite să distorsioneze funcționarea normală a piețelor naționale și internaționale.

În Uniunea Europeană, acestea au condus la convingerea că în unele domenii se pot obține rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel național. Așa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate și adoptate de instituțiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. De multe ori, astfel de politici comune răspund și unui principiu fundamental al construcției europene, acela al solidarității și coeziunii. Existența politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părți a suveranității statelor membre către instituțiile statelor membre către instituțiile europene.

Politica Agricolă Comună a fost una dintre primele Strategii Comune ale statelor membre. Importanța ei a fost demonstrată și de legislația cuprinzătoare a Uniunii referioate la PAC (în jur de 3000 de acte legislative pe an) și de numărul mare de hotărâri judecătorești ale curții Comunității Europene. De aceea, PAC a fost, de asemenea, considerată „motorul unității europene”.

Inițial, includerea agriculturii în tratatul care punea bazele Comunității Economice Europene a fost disputată. În cele șase state fondatoare ale Comunității, structuri sociale și economice importante, alături de intervenții guvernamentale la niveluri foarte diferite analizau agricultura. Statele orientate spre export, ca Franța și Olanda, au promovat strategii de menținere a prețurilor la nivel scăzut, în timp ce state ca Germania, de exemplu, au adoptat sisteme care puneau accentul mai mult pe aspectul protecționist. În aprilie 1956, după conferința de la Messiana, „Raportul Spaak” a ajuns la concluzia că o Piață Comună care să excludă agricultura este imposibilă. Acest lucru a decis neaderarea Marii Britanii la Comunitatea Economică Europeană, cel puțin la acea dată.

În 1958, la conferința de la Stressa (Italia de Nord) au fost formulate principiile Politicii Agricole Comune. Obiectivele acestei politici au fost definite de articolul 39 al Tratatului de la Roma. Politica Agricolă a fost considerată de interes comunitar încă de la creare. Ea a fost creată ca răspuns la lipsurile alimentare cu care se confruntă populația din Vestul Europei după cel de-al Doilea Război Mondial. Inițial de la olandezul Sicco Mansholt (care a propus și prima reformă a acestei politici la sfârșitul anilor ’60), PAC avea drept obiective creșterea productivității agricole prin promovarea progresului tehnic, dezvoltarea producției agricole și utilizarea optimă a factorilor de producție (în principal a forței de muncă), asigurarea unui nivel de trai echitabil populației rurale, stabilizarea piețelor, asigurarea securității în aprovizionarea și asigurarea unor prețuri rezonabile pentru consumatori. Ulterior, datorită modificărilor survenite în agricultură în cadtul comunității și la nivel mondial, acestora li s-au adăugat și alte obiective, precum îmbunătățirea competitivității produselor agricole comunitare prin reducerea prețurilor, garantarea siguranței alimentare și a calității alimentelor pentru consumatori prin îmbunătățirea procesării și marketingului produselor agricole și introducerea în PAC a unei politici complexe de dezvoltare rurală în vederea asigurării unor venituri stabile și a unui standard de viață echitabil pentru agricultori, precum și pentru crearea unor oportunități și alternative de angajare pentru fermieri și familiile acestora. Inițial, Comunitatea garanta producătorilor agricoli comunitari achiziționarea produselor lor la un preț fix (preț de garantare), destul de ridicat, pentru o cantitate nelimitată de produse. Aceasta, împreună cu evoluția tehnologică din domeniul agricol, care a permis o creștere rapidă a productivității, precum și scăderea prețurilor agricole pe plan mondial au dus, într-o primă fază a PAC, la creșterea necontrolată a costurilor (ce reprezentau, la un moment dat, aproximativ 75% din bugetul comunitar) și la acumularea de mari stocuri de produse agricole la nivelul Comunității. De aceea, în anii ’70 și ’80 au existat mai multe încercări de reformare a PAC. În principal prin stabilirea unui mecanism de control al ofertei, de pildă prin introducerea unei cote maxime garantate pentru fiecare sector și printr-o planificare mai riguroasă a cheltuielilor agricole.

O reformă radicală a avut însă loc abia în 1992, când s-a făcut trecerea de la sistemul prețurilor garantate la un sistem de subvenționare directă a producătorilor (reforma Mac Sharry).

Susținerea financiară va fi însă, începând din anii ’90, riguros condiționată, în primul rând de respectarea unor cote de producție prestabilite și prin mecanismul cantităților și al suprafețelor maxime garantate, ce stabilesc un prag maximal al subvențiilor. De asemenea, subvențiile au început să fie distribuite și pe criterii socio-economice, teritoriale și de mediu. Așa, de pildă, au început să fie încurajați micii producători, fermierii din zonele defavorizate și programele ce reduc poluarea.

În perioada 2000-2006, prin programul intitulat Agenda 2000, Uniunea Europeană a introdus o nouă perspectivă asupra PAC, transformată dintr-o politică a pieței produselor agricole într-o politică de dezvoltare rurală (prin transformarea sectorului agricol într-unul multifuncțional), cu o componentă importantă de protecție a mediului înconjurător, a patrimoniului rural și a consumatorilor.

În același timp, prețurile garantate pentru produsele agricole scad progresiv cu 20% până în anul 2006. Uniunea continuă să garanteze veniturile agricultorilor, dar se implică și statele membre în cofinanțarea acestei politici. Tot Agenda 2000 a instituit SAPARD, un fond agricol și de dezvoltare rurală destinat țărilor candidate la integrarea în Uniune.

La rândul ei, extinderea Uniunii în 2004 a avut implicații asupra implementării și funcționării acestei politici, cauzate în special de creșterea numărului de agricultori, ceea ce a determinat o presiune ridicată asupra bugetului comun, în condițiile în care PIB mediu la nivel UE a scăzut. Din acest motiv a fost necesară o nouă abordare a PAC, care s-a materializat în 2002 prin propuneri de reformă pe termen mediu pentru înlocuirea actualului sistem de subvenționare prin încurajarea producției la standarde înalte, pentru a obține cel mai bun profit pe piață (reforma Fishler). De remarcat și faptul că, în domeniul politicii agricole comune, Uniunea are în principiu competențe exclusive, dar pentru domeniile conexe, competențele, ca și costurile, sunt împărțite între Uniune, statele membre și autoritățile locale. În plus, actele legislative privitoare la această politică sunt în principal regulamente (dar și directive și decizii), propuse de Comisie și adoptate cu o majoritate calificată de voturi de Consiliu, după consultarea Parlamentului. Tratatul Constituțional (în curs de ratificare) va reuni sub un singur titlu Politica Agricolă Comună și Politica în domeniul Pescuitului, care se desprinsese de PAC în anii ’70.

CAPITOLUL I

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ DE LA CREARE PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

Bazele Politicii Agricole Comune au fost puse la Tratatul de la Roma (1957), care, în articolul 2, a stabilit înfiintarea unei piețe comune și apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre.

În peste 52 de ani de la crearea Politicii Agricole Comune, agricultura și zonele rurale din statele membre s-au modernizat și s-au dezvoltat armonios, într-un lung proces de reforme menite să adapteze economiile europene la cerle în care PIB mediu la nivel UE a scăzut. Din acest motiv a fost necesară o nouă abordare a PAC, care s-a materializat în 2002 prin propuneri de reformă pe termen mediu pentru înlocuirea actualului sistem de subvenționare prin încurajarea producției la standarde înalte, pentru a obține cel mai bun profit pe piață (reforma Fishler). De remarcat și faptul că, în domeniul politicii agricole comune, Uniunea are în principiu competențe exclusive, dar pentru domeniile conexe, competențele, ca și costurile, sunt împărțite între Uniune, statele membre și autoritățile locale. În plus, actele legislative privitoare la această politică sunt în principal regulamente (dar și directive și decizii), propuse de Comisie și adoptate cu o majoritate calificată de voturi de Consiliu, după consultarea Parlamentului. Tratatul Constituțional (în curs de ratificare) va reuni sub un singur titlu Politica Agricolă Comună și Politica în domeniul Pescuitului, care se desprinsese de PAC în anii ’70.

CAPITOLUL I

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ DE LA CREARE PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

Agricultura prezintă o caracteristică originală în construcția europeană datorită legăturilor foarte strânse, în acest domeniu, între piață și intervenția publică. În agricultură s-a aplicat prima și cea mai voluntaristă politică europeană comună, piața comună agricolă s-a construit prin intervențtii comunitare; Politica Agricolă Comună (PAC) se justifică prin situatia precară a agriculturii europene la începutul anilor ’60. Începând cu anii ’80 însă, agricultura europeană se confruntă cu o criză care ține mult mai mult de reușita decât eșecul politicii agricole.

Implozia PAC se datorează succesului său; mecanismele care au asigurat modernizarea agriculturii europene erau învechite la începutul anilor ’90. Metodele de intervenție anterioare, bazate pe administrarea prețurilor, sunt înlocuite treptat cu mecanismele axate mai mult pe jocul pieței; se reduce diferența față de piața mondială.

Agricultura este istoric considerată specială din considerente de ordin economic, social, politic și strategic. În consecință, în aproape orice țară industrială și în multe din țările mai puțin dezvoltate guvernele intervin în sectorul agricol, încercând să-i modifice cursul și să regleze producția și traiectoria sa.

Necesitatea și etapele Politicii Agricole Comune

Politica Agricolă Comună s-a integrat politicilor economice și sociale ale statelor membre și a fost reformată în pas cu evoluțiile pieței și cu cerințele impuse de dezvoltarea rurală. Efectele benefice ale acestei politici sunt imense și vizibile în modernizarea agriculturii și a economiilor rurale ale tuturor statelor membre.

Primele decizii ale Comunității Economice Europene au inclus agricultura ca parte componentă strategică de mare importanță în procesul de refacere a economiilor vest-europene distruse de razboi.

Pentru dezvoltarea armonioasă a activităților economice, creșterea stabilității, sporirea accelerată a standardului de viață și relații strânse între țarile membre ale Comunității s-au luat o serie de decizii, ca:

eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative în domeniul importului și exportului de mărfuri dintre statele membre;

instituirea unui tarif vamal comun (TVC) și a unei politici comerciale comune față de țările terțe;

abolirea între statele membre a obstacolelor în privința libertații mișcării mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor;

instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii;

crearea unui Fond Social European în vederea îmbunătățirii posibilităților de utilizare a forței de muncă și pentru a contribui la ridicarea nivelului de trai a muncitorilor;

înființarea unei Bănci Europene de Investiții pentru a facilita expansiunea economică a Comunitații prin punerea în valoare a resurselor sale etc.

Desi structurile agricole ale statelor fondatoare nu erau omogene, o serie de factori impuneau o politică agricolă unitară, pentru:

încurajarea creșterii productivității sectorului agroalimentar în vederea stabilizării consumului alimentar și echilibrului piețelor;

transformarea agriculturii într-un sector viabil, care să justifice avantajele complexității resurselor naturale ale statelor membre și să elimine disparitățile naționale;

reechilibrarea balanței de plăți prin reducerea dependenței excesive de importul de produse agricole;

eradicarea sărăciei rurale etc.

De la crearea sa, Politica Agricolă Comună a parcurs perioade și etape de ajustare a instrumentelor și mecanismelor de aplicare a principiilor, obiectivelor și normelor de realizare a acestora, dar și măsuri de reformă radicală a piețelor și a structurii agricole și rurale. Unii specialiști afirmă că PAC a început să fie reformată încă de la crearea sa și acest proces continuă în contextul globalizării, al transformării care are loc în cererea de produse agroalimentare, a creșterii exigențelor față de protecția mediului și a vieții, precum și a procesului de extindere a Uniunii.

Sunt evidente patru perioade și a cincea este faza de început, caracterizate prin transformări profunde în agricultura europeană, sub impactul Politicii Agricole Comune:

perioada 1960-1970, de creare și implementare a PAC a fost o perioadă de tranziție, de armonizarea a intereselor naționale cu cele comunitare, s-a introdus sistemul „Agronomy”;

perioada 1970-1983, de consolidare a PAC, când au apărut excedentele agricole și a început aplicarea primelor măsuri de reducere a producției;

perioada 1983-1992, caracterizată prin puternice dezechilibre ale piețelor agricole, creșterea cheltuielilor bugetare și întreprinderea unor măsuri mai susținute de reducere și control al ofertei: în anul 1984 s-au introdus cotele de lapte, iar în 1988 s-a stabilit nivelul maxim de cheltuieli pentru fermieri;

perioada 1992-2000 când a început reforma radicală a PAC; s-a limitat producția și s-au redus prețurile de intervenție;

perioada începută cu Agenda 2000 și continuată în 2003-2004 cu accentuarea măsurilor de liberalizare a piețelor și de dezvoltare rurală, cu extinderea Uniunii Europene și trecerea de la 1 ianuarie 2007 la o reformă fundamentală a PAC. În anul 2003 s-a decis producția și legarea plăților de respectarea condițiilor de mediu și standardelor de bunăstare a animalelor; din 2005-2006 în UE15 s-a introdus „schema de plată unică pe exploatație”, care se va generaliza din 2007; în toate noile state membre acest proces este mai lent, generalizarea plății unice urmărind a se realiza până în 2013 iar în România și Bulgaria între 2013-2016.

Politica Agricolă Europeană Comună (PAC) are patru piloni de susținere, după cum urmează:

caracterul legitim al sprijinului intern și extern acordat agriculturii;

obiectivele sale principale, care sunt modernizarea, și principiile sale, care definesc o piață unificată dar protejată de piața mondială;

avantajele relative ale sprijinirii prețurilor, comparative cu modelul american de sprijinire a agricultorilor;

mecanismul de formare a prețurilor produselor agricole.

Agricultura este susținută însă din rațiuni economice mult mai profunde între care: lupta contra concurenței neloiale, păstrarea ofertei de produse agricole printr-un mecanism de asigurare, protecția industriilor în curs de apariție și argumentul externalităților.

Existența concurenței neloiale și necesitatea combaterii sale

Primul argument ține de eliminarea concurenței neloiale. Acesta pornește de la aprecierea că piața mondială este mai mult o piață de solduri (pozitive sau negative) decât locul de întalnire a cererii și ofertei mondiale. Fiecare piață națională, mai mult sau mai puțin protejată, recurge la piața mondială pentru a-și elimina excedentele sau a-și acoperi deficitele sale, prețurile fiind extrem de fluctuante și coborâte. Dacă teza este corectă, se justifică protecția față de importuri la prețuri artificiale mici și față de importuri prin subvenții. Protecția contracarează lipsa unei piețe mondiale veritabile, dar nu trebuie uitat că importul de bunuri mai ieftine generează bunăstare.

Caracterul aleatoriu al producției agricole

Este o realitate evidentă că rezultatele activității agricole sunt extrem de variabile, puțin previzibile și independente de eforturile fermierilor; instabilitatea meteorologică se împletește cu fluctuațiile cursurilor mondiale. Agricultorii pot fi afectați atât de reducerea producției, cât și de creșterea acesteia. Creșterea producției atrage scăderea prețurilor, dar nu și creșterea cererii, datorită inelasticității sale, agricultorii pot inregistra pierderi pentru că scăderea prețurilor nu este compensată de creșterea cantităților vândute. Abundența face să dispară producătorii agricoli, care nu mai revin când în locul acesteia apare o penurie.

Protecția industriilor nou-apărute

Este vorba de aplicarea în agricultură a unui principiu clasic în domeniul industrial. O industrie nouă sau, prin extensie, o activitate economică nouă, cu un nivel al productivității sub nivelul țarilor cu tradiție în domeniu, este condamnată să dispară dacă este expusă concurenței internaționale. Se justifică, deci, un protecționism așa-zis educator care să permită noii activități să devină competitivă, să se modernizeze și să se maturizeze la adăpost de concurența internațională; este vorba totuși de un protecționism tranzitoriu.

Politica Agricolă Comună în perioada de creare și implementare

Politica Agricolă Comună s-a creat în situația de penurie de alimente, în urma distrugerilor provocate de cel de-al doilea război mondial și al dependenței țărilor vest-europene de importul de produse agroalimentare, în special din Statele Unite ale Americii. Agricultura avea un rol strategic esențial, care i-a fost recunoscut în dezvoltarea economică de ansamblu și pentru eradicarea sărăciei rurale și a urmărilor războiului.

La Conferința Agricolă de la Stressa (iulie 1958) s-a ajuns la un consens privind necesitatea protejării pieței interne agricole față de exterior și s-au stabilit unele măsuri de corelare a prețurilor cu structura producției și veniturilor agricultorilor.

La 30 iunie 1960, Comisia Europeană a prezentat schița cu propunerile privind PAC. Aplicarea efectivă a acestor măsuri a început în urma semnării Acordului de la Bruxelles (1962). Acordul a stabilit elementele – cadru ale PAC: obiectivele, mecanismele de funcționare, produsele sau grupele de produse supuse intervenției pe piață, reglementările comunitare privind producția, prețurile, importurile și exporturile. Într-o perioadă de 12 ani (1958-1970), s-au introdus treptat mecanismele de prețuri minim garantate și de formare a pieței comune. A fost o perioadă de tranziție în care au avut loc numeroase controverse cu privire la armonizarea intereselor naționale cu cele comunitare. Datorită nevoilor de consum mari și în creștere, pe măsura dezvoltării economice a celor șase state fondatoare ale CEE, mecanismele de formare a pieței comune avantajau agricultorii.

Obiectivele Politicii Agricole Comune

În “Cartea Albă a reformei din cadrul Comisiei” din martie 2000 se propunea ca planificarea să ia forma unor priorități strategice fixate pe cinci ani și a unei Strategii Politice Anuale, ce înglobează obiectivele politice, principalele activități pentru atingerea obiectivelor stabilite pentru fiecare politică și resursele umane, administrative și financiare adecvate.

Obiectivele sunt concentrate pe modernizarea agriculturii. Tratatul de la Roma prezintă cinci tipuri de obiective, după cum urmează:

creșterea productivității prin promovarea progresului tehnic, dezvoltarea raționala a producției, precum și prin utilizarea optimă a factorilor productivi, în special a forței de muncă;

asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă, în special printr-o creștere a nivelului individual a celor din agricultură;

stabilizarea piețelor;

garantarea securității aprovizionării;

asigurarea unor prețuri rezonabile pentru livrările către consumatori.

În elaborarea și aplicarea reglementărilor agricole, Comunitatea a trebuit să facă față dificultății de a concilia creșterea productivității cu stabilizarea piețelor agricole. Ea a reușit acest lucru apreciind productivitatea în comparație cu alte criterii decât cel al randamentelor fizice, precum reducerea costurilor de producție sau poluării. De asemenea, ea a trebuit să interpreteze obiectivul strategic al securității aprovizionării ca neimplicând un protecționism față de terțe țări. Din acest punct de vedere, comerțul agricol nu ține doar de PAC, dar și de politica comercială comună care funcționează în orice economie, fără a trebui teoretic să se țină cont în mod deosebit de PAC. Numeroase interacțiuni există între cele două politici și Comunitatea trebuie să găsească un echilibru delicat între păstrarea modelului agricol european și deschiderea pieței sale agricole. În sfârșit, Comunitatea, s-a străduit să concilieze obiectivul unui venit echitabil pentru agricultorii săi cu cel al prețurilor convenabile pentru consumator. De la prima reformă a PAC din 1992, venitul agricultorilor nu este susținut prin prețuri comunitare ridicate deconectate de la nivelul cursurilor mondiale, ci prin ajutoare directe la veniturile vărsate drept complement de preț aliniate la nivelul cursurilor mondiale. Această schimbare de orientare se generalizează treptat la ansamblul producțiilor agricole.

Anumite obiective țin de preocupările macroeconomice (reducerea deficitului exterior și raționalitatea în materie de prețuri), în timp ce altele țin mai mult de specificitatea agriculturii (securitatea aprovizionării și protecția nivelului de trai al populației agricole).

De observat însă că al treilea obiectiv, respectiv stabilizarea piețelor, are un loc aparte, pentru că nu implica un sprijin permanent al agriculturii. Al patrulea obiectiv, anume garantarea securității aprovizionării, inculpă dubla miză a unui deficit comercial agricol: pe de o parte, evocarea securității conduce la ideea că Europa trebuie să-și reducă dependența alimentară față de restul lumii pentru a-și afirma independența sa politică. Problema pune combinarea altor trei obiective care în parte sunt contradictorii. Trebuie, observat, în prealabil că realizarea primului obiectiv (modernizarea agriculturii și creșterea productivitații) trece prin reducerea numărului locurilor de muncă în agricultură. Politica Agricolă Comună are astfel, în subsidiar, ca obiectiv o reducere semnificativă a numarului de locuri de muncă din agricultură, care genereză opoziții sociale și politice.

Se poate imagina un triunghi de incompatibilitate a următoarelor trei obiective: menținerea numărului locurilor de muncă, sprijinirea veniturilor agricultorilor și asigurarea unor prețuri rezonabile pentru cumpărători sau consumatori; acest triunghi reflectă, de fapt, conflictele de obiective ale politicii agricole. Menținerea numărului de locuri de muncă este un obstacol în calea realizării celorlalte două obiective. Dacă se combină protecția locurilor de muncă din agricultură cu prețurile mici pentru consumatori, nu se poate proteja venitul agricultorilor. Dacă se combină menținerea locurilor de muncă cu protecția veniturilor agricole, rezultă prețuri mai mari pentru consumatori. Prima constatare care se impune este aceea că pot crește veniturile agricultorilor sau se pot reduce prețurile pentru consumatori numai prin modernizarea agriculturii și creșterea productivității pe această bază. Rămâne împărțirea avantajelor sau a beneficiilor între consumatori și producători.

Pe plan internațional, acțiunile UE trebuie să fie ghidate de respectarea drepturilor și principiilor ce figurează în „Cartea Europeană a Drepturilor Fundamentale”, proclamată la summitul de la Nisa din luna decembrie 2000 și intrată ca parte a II-a în tratatul constituțional. În anul 2002 Comisia a adoptat trei comunicări legate de guvernanța globală:

Un parteneriat mondial pentru dezvoltarea durabilă. UE este bine plasată pentru a deschide drumul spre o dezvoltare durabilă la nivel mondial, dat fiind faptul că, în afara inițiativelor avute, ea este principalul furnizor mondial de ajutor pentru dezvoltare, cel mai important partener comercial și o sursă majoră de investiții private directe.

Răspunsurile la provocările globalizării, unde Comisia s-a concentrat pe două aspecte principale: discuția asupra arhitecturii monetare și financiar internaționale ca raspuns la crizele financiare mondiale și, respectiv, finanțarea și promovarea dezvoltării, ca modalitate de diminuare a inegalității mari existente pe plan mondial.

Responsabilitatea socială a întreprinderilor a fost tratată anterior și în Cartea Verde: Promovarea Cadrului European pentru Rsponsabilitatea Socială a Întreprinderilor, din luna iulie 2001, al cărui dublu scop era lansarea unei dezbateri asupra conceptului de responsabilitatea socială a întreprinderilor (CSR) și, respectiv de stabilire a modului în care poate fi utilizat un parteneriat în vederea dezvoltării unui cadru European pentru promovarea CSR.

În timpul aplicării PAC au apărut mai multe obiective reflectând caracterul nepotrivit al politicilor existente sau al noilor tendințe în afacerile publice. Astfel, Comunitatea a acordat o atenție tot mai mare problemelor inegalităților regionale în sectoarele agricole ale statelor membre, preocupării privind legăturile dintre agricultură, conservarea și protecția mediului ambiant și urgenței de protejare contra depoluării a anumitor zone rurale. Aceste subiecte influențează natura politicilor privind agricultura prin introducerea mai multor constrângeri în implementarea

Pricipiile Politicii Agricole Comune

Politica Agricolă Comună are patru principii, care definesc o piață unificată, dar protejată față de piața mondială, după cum urmează:

înființarea unei piețe unice pentru mărfurile agricole. Unicitatea pieței presupune libera circulație a produselor între țările UE prin eliminarea taxelor vamale, a restricțiilor cantitative sau a altor măsuri de politică comercială cu efecte similare. Din aplicarea acestui principiu rezultă unicitatea prețurilor pentru produsele agricole în toată Comunitatea ca urmare a mecanismelor pieței.

preferința comunitară în aprovizionarea statelor membre cu produse agricole. Acesta se manifestă prin prioritatea acordată mărfurilor agricole ale Comunității pentru membrii acesteia. Importurile se taxează, iar cumpărătorii acestor produse plătesc mai mult pentru mărfurile din interiorul Comunității. Modalitățile de aplicare au fost schimbate și adaptate la prevederile acordurilor încheiate de Comunitate cu Organizatia Mondială a Comerțului (OMC).

principiul solidarității financiare. Statele membre participă la constituirea resurselor comune și beneficiază de finațarea legată de Sursele de finanțare și structura fondurilor au suferit modificări pe parcursul periodelor de reformă a PAC, dar esența acestui principiu a rămas în vigoare.

Cele trei principii sunt interdependente și au rămas valabile până în prezent, modificându-se doar instrumentele și mecanismele de politică agricolă aplicate în procesul de reformă.

Principiul unicității pieței și a prețurilor rezultă din prevederile articolului 39 al Tratatului de la Roma, conform căruia „…piața comună cuprinde agricultura și comerțul cu produse agricole”. Armonizarea legislației naționale s-a realizat cu dificultăți cu privire la modul de conversie a prețurilor comune în monedele naționale și ca urmare funcționarea principiului unicității pieței a avut loc după o perioadă mai lungă de timp.

Desăvârșirea aplicării principiului „unicității pieței” s-a realizat abia în 1993, când a intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht, construcția care a unit fostele Comunități Europene (CEE, CECO și EURATOM) sub denumirea de Piață Unică și a creat Uniunea Europeană și Monetară. Acest process va fi complet abia după ce toate statele vor adopta moneda unică, EURO, care în prezent circulă efectiv în 12 state, de la 1 ianuarie 2002.

Făcând parte din principiile fundamentale definite în 1962 în cadrul elaborării PAC, preferința comunitară a fost menționată în Declarația nr. 14 anexată la Actul final al Tratatului de la Amsterdam. Conform acestui principiu, produsele agricole comunitare beneficiază de o preferință și un avantaj în materie de preț în raport cu produsele importate, obiectivul fiind acela de a proteja piața internă față de produsele importate la prețuri scăzute din terțe țări și fluctuațiile aleatorii ale pieței mondiale.

Condiția inițială de realizare a unui spațiu european integrat are la bază principiul solidarității financiare. Instrumentul de realizare a acestui principiu a fost decis de Consiliul European, în 1962, sub forma Fondului European de Orientare și Garanție Agricolă (FEOGA), care face parte integrată din bugetul Comunităților; acesta este alimentat din resurse proprii constituite prin prelevări agricole, taxe vamale și o cotă din TVA percepută în fiecare stat.

Acest principiu înseamnă că statele nu sunt obligate să asigure egalitatea între resursele provenite de la bugetul agricol și contribuțiile proprii; sumele alocate pentru FEOGA secția garanție (G de la FEOGA) servesc pentru finanțarea cheltuielilor de intervenție (cumpărarea de la producători și stocarea) și de restituire la exportatori, precum și a sumelor compensatorii monetare (SCM); nu intervine direct ci folosește relațiile naționale; FEOFA cuprinde o altă secțiune, numită secțiunea orientare (O de la FEOGA) care generează politica structurală și folosește circa 5% din resurse; în principiu, fondul ar trebui să reprezinte un element al politicii agricole comune, cu dublu obiectiv, anume de modernizare a agriculturii și de reducere a disparităților regionale pentru că nu se poate aștepta totul de la politica prețurilor; inițial, în anul 1972, politica structurală avea trei obiective, respectiv facilitarea eliberării terenurilor incitând lucrătorii în vârstă să le părăsească (indemnizație viageră de plecare, IVP), creșterea productivității și favorizarea pregătirii; ulterior, politica a vizat zonele defavorizate (1974-1975) și regiunile mediteraneene în perspectiva intrării țărilor din sud în Comunitate (1978) și îmbunătățirea metodelor de comercializare (1977); în ultimul timp s-a redus în mod evident distanța dintre politica de sprijinire a veniturilor și politica structurală.

Creșterea eficienței agricole

(5) Prețuri rezonabile (2) Nivel de trai echitabil

pentru consumatori pentru fermieri

(4) Asigurarea aprovizionării (3) Stabilizarea piețelor agricole

O piață unică

a bunurilor

Preferință CE Solidaritate financiară

între statele memebre

Figura1.1: Triunghiul PAC

Prețurile instituționale

Procesul de integrare economică și socială la nivelul comunitar s-a dezvoltat accelerat, deși au avut loc divergențe și negocieri între statele membre, piețele agricole au început să funcționeze pe baza Organizărilor Comune de Piață pe produse sau grupe de produse și s-au consolidat în timp.

Aceste succese s-au obținut datorită susținerii puternice a agriculturii, prin mecanisme complexe de prețuri și subvenții.

O lungă perioadă de timp, prețul de intervenție a fost instrumentul principal de aplicare a Organismele publice ale pieței interveneau pentru:

preluarea de la producătorii agricoli a producției destinată vânzării în vederea stocării publice, la prețuri garantate ridicate;

vânzările produselor stocate în perioadele în care piața era favorabilă;

vânzările la export erau subvenționate și agricultorii primeau restituiri, dacă prețurile mondiale erau inferioare prețurilor pieței interne.

Până în anul 1968, s-a produs unificarea prețurilor din cauza marii diversități în statele membre.

Prețurile comune aveau ca scop garantarea veniturilor agricultorilor. Începând cu anul 1968, prețurile unice la unele produse au fost stabilite la un nivel ridicat pentru a evita ca agricultorii din țările unde prețurile erau mai ridicate să accepte reduceri și să reducă producția. Din această cauză și pentru a simula creșterea producției, prețurile unice s-au situat constant, la majoritatea produselor, peste nivelul prețurilor pieței mondiale.

Sistemul de prețuri instituit inițial a fost corectat și adaptat, în următoarele etape ale reformei PAC, la exigențele pieței și ale prevederilor acordurilor încheiate de Uniunea Europeană și Organizația Mondială a Comerțului (OMC).

Primele prețuri unice au intrat în vigoare pentru cereale, apoi carne de porc, produsele avicole și au fost fixate pe baza calculului mediei aritmetice a prețurilor din anii anteriori.

În anul 1964 s-au adoptat noi reglementări privind extinderea prețului indicativ la lactate, carne și orez. Între anii 1966 și 1968 s-a introdus sistemul prețurilor și al cotelor de zahăr, prețurile la ulei și semințe oleaginoase. Până la reforma din 1992 și chiar mai târziu structura sistemului de prețuri comunitare a rămas complicată. Sistemul de prețuri cuprindea trei categorii: prețurile țintă, prețurile garantate, prețurile de intrare la frontieră.

Prețurile țintă erau fixate anual de către Consiliul de Miniștrii al CEE, la încheierea anului agricol. Erau prețuri teoretice, orientative, stimulative pentru agricultori și acceptabile pentru consumatori. Formele de prețuri țintă erau:

prețul indicativ, folosit o lungă perioadă de timp pentru cereale, orez, zahăr, lapte praf, ulei de floarea-soarelui și rapiță etc. Din anul 1994, acest preț reflectă un preț mondial previzionat, urmărindu-se creșterea competitivității produselor și a rămas la un număr redus de produse (orez, bumbac etc);

prețul de orientare se fixa pentru carnea de bovine și vin;

prețul obiectiv se utilize pentru soia, furaje uscate, tutun;

prețul de bază era un preț de referință utilizat pentru carnea de porc, iar pentru produsele horticole se calcula ca o medie a celor mai scăzute prețuri de achiziție pe piața comunitară în ultimii trei ani.

Prețurile garantate erau prețuri minime stabilite de Consiliul de Miniștrii, pe baza prețurilor țintă. La aceste prețuri Organismele de intervenție cumpărau produsele de la agricultori, cu respectarea standardelor de calitate, în cazul scăderii prețurilor pieței sub prețul țintă, pentru a fi vândute când condițiile sunt favorabile. Cele mai folosite prețuri garantate sunt:

prețul de intervenție este un preț inferior prețului indicativ și s-a folosit inițial la cereale, zahăr praf, unt, ulei de măsline, floarea soarelui și rapiță etc. Aceste prețuri s-au eliminat treptat, la majoritatea produselor, și sunt înghețate după 2000 la cereale, oleaginoase, produse lactate;

prețul de cumpărare este prețul la care organismele de intervenție achiziționau bovinele vii, carnea de bovine și porcine, produsele pomicole și viticole. A fost eliminat;

prețul minim este utilizat și în prezent pentru achizitionarea sfeclei de zahăr, pe baza lui se încheie contractele;

prețul de retragere se folosea în cazul fructelor și produselor horticole și era echivalent cu 40-70% din prețul de bază. Nu era preț garantat dar producea efecte asemănătoare.

Prețurile de intrare la frontieră erau stabilite de Consiliul de Miniștrii și aveau ca scop să împiedice produsele importate să afecteze piața internă. Formele de prețuri erau:

prețul prag, era un preț minim de import, care era folosit și pentru fixarea prețurilor indicative și de intervenție. Acesta a fost desființat la 1 iulie 1995, conform acordurilor încheiate în cadrul Rundei .

Până la reforma din 1992 s-au folosit mecanisme diverse de ajustare a prețurilor la producător și cu toate acestea au apărut grave disfuncționalități ale prețurilor din cauza nivelului ridicat al acestora față de prețurile pieței externe. Au crescut diferențele dintre prețurile interne și prețurile mondiale.

Vechile tipuri și forme de prețuri instituționale s-au restructurat, eliminat, s-a restrâns aria de utilizare, au fost reduse, înghețate sau vor fi eliminate treptat în viitor.

Subvențiile agricole

Subvențiile sunt strâns legate de politica de prețuri. S-a folosit o mare diversitate de tipuri de subvenții: la producător pentru achiziționarea de inputuri; sub formă de prime incluse în preț, subvenții complementare prețurilor; susținerea serviciilor agricole; subvenționarea dobânzilor la creditele de investiții în ferme; subvenții la export etc.

Subvenționarea agriculturii a avut loc, în principal, prin intermediul prețurilor garantate ridicate, al restituirilor la export, subvenționarea stocurilor de intervenție, subvenții pentru inputuri, protecția la frontiere etc.

Esența mecanismelor PAC în primele perioade a constituit-o sistemul de garantare a prețurilor, prin care s-a asigurat un preț minim garantat pentru produsele agricole, chiar dacă aceste produse au devenit cu timpul excedentare și contribuiau la acumularea stocurilor de interveție, care ulterior trebuiau exportate, apelându-se la subvenții pentru export.

Modalitățile de susținere a veniturilor au fost stabilite prin decizia Conferinței de la Stressa (1958). În primele etape ale aplicării PAC, susținerea veniturilor avea loc prin folosirea prețurilor garantate și subvenții directe acordate pentru achiziționarea de inputuri (semințe, energie, îngrășăminte, tehnică agricolă etc.). Aceste mecanisme au acționat asupra creșterii producției agricole. Pe această cale și prin subvențiile acordate pentru produsele exportate, precum și protecția ridicată la frontiere, prețurile interne se mențineau la un nivel ridicat. Treptat, folosirea acestor mecanisme a contribuit la creșterea productivității și a producției, dar și a excedentelor și a cheltuielilor bugetare pentru stocarea unor produse și retragerea de pe piață a altora.

Treptat, susținerea veniturilor agricole, realizată prioritar prin sistemul prețurilor garantate, a devenit o piedică în asigurarea stabilității acestora întrucât s-au acumulat stocuri greu vandabile impuse prin intervențiile organismelor de intervenție pe piață pentru achiziționarea excedentelor. Totodată, au crescut costurile bugetare. În acest fel controlul ofertei nu mai putea fi asigurat, iar veniturile agricultorilor au început să scadă ca urmare a dezechilibrelor pieței, a dificultăților de desfacere a produselor.

Politica Agricolă a contribuit la integrarea agriculturii în piața comună, care a devenit o piață regională mare și în expansiune. Treptat, piața comună s-a format ca o piață integrată a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și a forței de muncă, un ansamblu dinamic purtător al modernizării, bazat pe considerente economice.

Producția a crescut vertiginos, încă din prima perioadă, iar productivitatea a cunoscut salturi spectaculoase (randamentele medii s-au dublat).

Politica Agricolă Comună în primele perioade de implementare și consolidare a creat mari avantaje statelor membre, dar a produs și puternice efecte negative:

a contribuit la stabilizarea prețurilor la consummator și eliminarea concurenței între statele membre ale CEE;

s-au atins obiectivele PAC privind securitatea alimentară și aprovizionărilor cu produse agricole, iar gradul de autosuficiență alimentară s-a realizat la nivel comunitar;

a crescut volumul comerțului intracomunitar și a exportului;

eficiența economică de ansamblu în agricultură s-a amelioarat continuu;

prețurile de intervenție ridicate au permis creșterea fără precedent a productivității agricole, în toate statele membre;

a crescut însă producția agricolă fără legătură cu cererea finală și s-au acumulat stocuri greu vandabile imense, ce trebuiau exportate cu subvențiile ridicate;

deși a existat o tendință de creștere a veniturilor, nevoia de modernizare era foarte mare, iar resursele erau insuficiente. Măsurile de limitare a producției au determinat scăderea veniturilor și intensificarea exodului rural;

dezechilibrele cerere-ofertă s-au accentuat în timp, datorită modificărilor în gusturile și preferințele consumatorilor și a creșterii excedentare;

ca urmare a măsurilor necoordonate de limitare a producției a sporit soldul negativ al balanței comerțului exterior cu produse agricole;

măsurile de reglementare a pieței, din perioada 1980-1988, s-au dovedit a fi ineficiente pentru restabilirea echilibrelor pieței;

ca urmare a mecanismelor de prețuri și de subvenții utilizate a avut loc un proces de alocare ineficientă a resurselor bugetare. La începutul deceniului anii ’90, PAC nu mai asigura un sprijin indispensabil agricultorilor;

de măsurile de modernizare beneficiau, în special, fermele mari, iar micile exploatații lipsite de tehnologii moderne și resurse abandonau terenurile;

nemulțumirile agricultorilor privind subvențiile primite erau însoțite de creșterea nemulțumirilor consumatorilor și a contribuabililor. Consumatorii trebuiau să suporte creșterile de preț, ca urmare a prețurilor ridicate la producători. În perioada 1985-1991, indicele prețurilor agricole a crescut cu 17,19%, în timp ce prețurile cu amănuntul la alimente au crescut cu 30%. Pe de altă parte, contribuabililor le erau stabilite contribuții mari la buget;

creșterea gradului de intensificare a producției, stimulată de sistemul de plăți și subvenții, a afectat mediul și a pus în pericol calitatea alimentelor, stabilitatea rurală, sănătatea oamenilor și a animalelor;

pe măsură ce agricultura s-a modernizat numărul exploatațiilor și a locuitorilor rurali s-a redus vertiginos. În anii ’80, cele șase state fondatoare ale CEE aveau cu 61% mai puțini agricultori, față de anul 1960, iar exodul rural s-a intensificat.

Măsurile de reformă întreprinse în 1992 nu s-au dovedit a fi suficiente pentru realizarea echilibrelor pieței agricole, excedentele au crescut continuu, ca și costurile susținerii agriculturii.

Politica de prețuri (în special garantarea acestora) a indus excedente pe piață mai ales la cereale și produse lactate. Aceste excedente au fost imediat absorbite prin intervenție publică, fapt care a determinat, o creștere a cheltuielilor bugetare. În consecință, cheltuielile de susținere a piețelor în cele șase state membre s-au multiplicat de patru ori în numai opt ani (1960-1968). S-a reliefat astfel că pe lângă o politică de susținere prin prețuri (generatoare inevitabil de cheltuieli bugetare suplimentare) este necesară și o politică structurală.

Instrumente și mecanisme de realizare a Politicii Agricole Comune

La origine, Politica Agricolă Comună europeană este axată integral pe intervenția asupra prețurilor. Pentru a sesiza logica acestor intervenții este necesară comparația cu alternativa sa, anume intervenția asupra veniturilor. Comparația este cu atât mai justificată cu cât dezbaterile din cadrul GATT și apoi în cadrul OMC, între SUA și Europa de Vest, au luat adesea forma unei înfruntări între politica de sprijinire a prețurilor și politica de intervenție directă asupra venitului. Această din urmă politică, numită deficiency payments în SUA, înseamna a lăsa prețurile să se stabilească liber pe piața mondială și a interveni asupra veniturilor – ajutorul se traduce într-o subvenție acordată agricultorilor. Compararea celor două politici vizează, în mod deosebit, următoarele două probleme, anume cine finanțează ajutorul pentru agricultură și dacă acest ajutor perturbă jocul pieței.

Două moduri de finanțare a agriculturii.

În cazul intervenției directe asupra venitului, ajutorul este finanțat de la bugetul de stat, ceea ce afectează finanțele publice și, în ultimă instanță, contribuabilili. Cel care caștigă este consumatorul, pentru că plătește produsele agricole la prețuri mici. Acest ajutor poate fi resimțit însă ca un mecanism de asistență, pentru că agricultorii obțin o parte din venitul lor din transferuri publice, nu din vanzarea produselor pe piață. În cazul intervenției asupra prețurilor este solicitat atât contribuabilul, cât și consumatorul-ajutorul afectează relativ mai puțin bugetul public, dar reduce venitul consumatorilor, pentru că prețurile sunt mari. Ajutorul este mai putin vizibil, întrucât consumatorii nu sunt conștienți întotdeauna de costul de susținere a agriculturii inclus în prețul produselor. Acest mod de intervenție are un avantaj psihosociologic pentru că venitul agricultorilor apare ca remunerare a produsului unei activități, și nu ca formă de asistență.

Influențe diferite asupra jocului pieței.

Analiza teoretică, în cadrul restrictiv al statisticii concurențiale, reflectă efectele negative ale sprijinirii prețurilor. În legătură cu formarea prețurilor, argumentul tradițional folosit în special în SUA, este că intervenția asupra venitului ar fi neutră, că nu interferează cu formarea prețurilor, în timp ce intervenția asupra prețurilor distorsionează factorii pieței, în sensul că duce la un preț artificial fără legătură cu jocul ofertei și al cererii. De fapt, nu trebuie să existe o viziune prea idilică a unei piețe pure, lipsită de orice intervenție, și care ar pune față în față o politică de respectare a jocului liber (politica SUA de transfer) și o politică ce ar împiedica întâlnirea cererii cu oferta (politica UE de sprijin a prețurilor).

Trebuie să se distingă influența mecanismelor de ajutor asupra ofertei și asupra cererii. Sprijinirea prin prețuri, care înseamnă un preț agricol superior celui format în mod liber, tinde să reducă cererea. Cererea de produse este sensibilă la prețuri, în sensul că un preț ridicat duce fie la diminuarea cererii, fie la diverse substituiri: cazul deosebit al hrănirii vitelor-crescătorii preferă produsul european, al cărui preț este protejat prin PAC, un înlocuitor mai ieftin de origine . PAC frânează astfel cererea. Invers, prețurile ridicate ale PAC stimulează oferta. Se pornește de la o ipoteză că oferta este crescătoare în funcție de preț. Într-adevar, o exploatare produce pentru piață dacă prețul este egal sau superior costului de producție; exploatările au costuri de producție foarte inegale. Ca atare, cu cât prețul este mai mare, cu atât este mai mare numarul de exploatări în măsură să producă și cu atât este mai ridicat nivelul de producție.

Față de sprijinirea prețurilor ridicate, politica de transfer de venit este prezentată adesea ca fiind neutră (teza ). Ajutorul nu influențează prețurile, în măsura în care acestea se formează, într-o primă fază, conform legii cererii și ofertei, iar într-o a doua fază, cu ajutor de la buget. Cererea consumatorilor este mai puțin afectată de acest ajutor, pentru că prețul este cel al pieței.

Sprijinirea prețurilor și mecanismul sprijinirii prețurilor produselor agricole

Pentru foarte multe produse agricole (cereale, zahăr, unt, lapte praf, unele brânzeturi italiene, ulei de masline, rapiță, floarea-soarelui, lapte, carne de bovine și ovine, tutun-adică peste 90% din producție), organizațiile comune de piețe (OCP), comportă un mecanism de sprijinire a prețurilor.

Celelalte OCP sunt mult mai puțin coercitive și se bazează în principal pe o protecție la frontiere, prețurile stabilindu-se liber (fructe și legume, ouă, păsări de curte etc.) sau printr-un ajutor la producători (grâu moale, in, cânepă, hamei etc.), stabilirea prețului minim și a prețului maxim permite izolarea pieței europene de piața mondială printr-un sistem de filtre și crează un ajutor care favorizează exploatările cele mai mari și cele mai performante.

Mecanismul prețului minim și mecanismul prețului maxim.

Politica prețurilor se concretizează în stabilirea de prețuri europene, superioare prețului mondial-logica PAC este de a creea un mediu favorabil formării prețului, deci de a asigura venituri agricole superioare celor care ar rezulta dacă agricultura europeană ar fi inclusă în piața mondială. Prețurile indicative sau prețurile de orientare sunt prețuri normative medii pe care producătorii doresc să le obțină: este vorba de prețuri nominative, care exprimă o formă de echitate, de la care se pornește în stabilirea prețurilor prin intervenții ale autorităților comunitare-prețul de intervenție și prețul de sprijin.

În contextul stabilirii anuale a prețurilor, Consiliul decide un nivel de preț de intervenție situat la circa 90% din prețul indicativ. Este prețul la care autoritățile comunitare se angajează să cumpere toate cantitățile aduse de producători. Dacă piața coboară sub acest preț, intervine Comunitatea, cumpărând produsele. Obiectivul prețului de intervenție este să protejeze agricultorul împotriva prăbușirii pieței din cauza excedenteleor. Este deci un preț-plafon, un preț minimal, în măsura în care agricultorii, cărora le este garantat, nu au interesul să vândă mai ieftin. În plus, incintă producătorii să caute debușee în alte zone (prețuri mai ridicate) înainte de a vinde Comunitătii, pentru că este stabilit în functie de prețurile efective în zona excedentară (acolo unde prețurile tind să fie cele mai mici), dar sub prețul indicativ. Prețul de intervenție este asigurat printr-un sprijin intern sau extern. Pe de o parte, instanțele agricole intervin prin prețurile garantate cumpărând produsele, pe care le stochează, le transformă, le dau sau le distrug. Pe de altă parte, produsele pot fi obiectivul unui sprijin extern, printr-un ajutor la export denumit restituire. Mecanismul tradițional european al prețurilor agricole se prezintă ca în figura 1.2.

Declanșarea unui import

Preț de prag (maxim)

Declanșarea unei intervenții

Prelevare-Încasare bugetară

Preț de intervenție (minim)

Preț mondial

Figura 1.2 Mecanismul prețurilor agricole în Uniunea Europeană

Prețul de prag este acela sub care nu pot pătrunde piața europeană produsele din terțe țări. Este deci un preț maximal pentru Comunitate; niciun cumpărător nu este interesat să-și procure un produs european la un preț mai mare decât cel al produsului din restul lumii. Prețurile agicole sunt, astfel, încadrate. Prețul minimal este astfel o garanție pentru vânzători, o garanție de preț și deci de venit; dacă prețul atinge prețul său minim, se declanșează o intervenție publică. Prețul maximal este o garanție pentru cumpărător care, în caz de creștere excesivă a prețurilor, poate recurge, la acest preț, la produse importate.

O diferențiere între piața mondială și piața europeană

În schimburile cu străinătatea, există un sistem de filtre care permit să fie la același nivel produsele europene și produsele străine, astfel încât cele două piețe, europeană și mondială, să fie relativ etanșe, în sensul că:

Produsele importate din restul lumii sunt la un nivel de preț inferior prețului al produselor europene-ele sunt supuse deci unei prelevări egale cu diferența între prețul de prag și prețul mondial; prețurile produselor străine sunt ridicate astfel de nivelul prețului mondial la nivelul prețului comunitar. De exemplu, dacă prețul mondial este de 70 u.m., o prelevare de 30 u.m crează un preț de prag de 100 u.m.; produsele importante nu pot fi cumpărate sub acest preț. Prelevarea se distinge net de taxa vamală și este superioară în materie de protecție față de taxa vamală ad valorem, care este proporțională cu prețul (în acest ultim caz, poate pătrunde pe piață un produs foarte mic). O comparație între cele două mecanisme (prelevare și taxă vamală) este prezentată în figura 1.3.

Preț de intrare

Prelevări

În sistemul de prelevare variabilă, prețul de intrare

este același, oricare ar fi prețul mondial

Pr mondial

Taxe vamale

Prin taxe vamale ad valorem prețul de intrare

depinde de nivelul prețului mondial

Pr mondial

Figura 1.3. Prezentarea comparativă a mecanismelor prelevării și taxei vamale

Produsele europene exportate sunt plătite agricultorului la un nivel superior prețului mondial; pentru a fi competitive pe piața mondială, este necesar ca subvențiile să le permită ajustarea la nivelul prețului mondial. Dacă prețul mondial este de 70 u.m. și prețul de intervenție este de 90 u.m., agricultorul primește 90 u.m., din care 70 u.m. se plătesc de cumpărătorul străin și 20 u.m. de bugetul comunitar. Aceste subvenții sunt numite restituiri.

Se presupune pe ansamblu un excedent care conduce la scăderea prețurilor. Autoritățile comunitare pot intervenii în două feluri: fie cumpără produsele, pe care le stochează și le introduc ulterior pe piață, fie le distrug sau le transformă; fie subvenționează exporturile prin restituiri. Prețurile fluctuează între prețurile de intervenție și prețurile de prag.

Ajutor pentru exploatările mari și productive

Sistemul PAC favorizează producătorii mari și eficienți. Efectul sprijinirii prețurilor asupra exploatărilor de dimensiuni diferite și cu costuri de producție diferențiat, se prezintă ca în figura 1.3.

Beneficiu

Preț

Cost

E1 E2

Producție

Figura 1.4. Efectul sprijinirii prețurilor asupra exploatărilor agricole de dimensiuni diferite

Se compară două exploatări: exploatarea E1 este de dimensiune mai mică și cost mai mare decât E2. Cu un preț garantat identic pentru cele două, beneficiul este cu atât mai mare cu cât producția este mai mare și costul este mai mic. Rezultă de aici un avantaj relativ pentru exploatările mari și/sau productive și deci o incitare spre creștere și modernizare.

Se poate pune în discuție legitimarea unei astfel de politici. În fapt, ea nu are fundament social și nu poate fi prezentată ca atare: conducătorii politici nu pot spune deschis că doresc să favorizeze exploatările cele mai mari și cele mai rentabile. O asemenea politică are însă o fundamentare economică, chiar dacă lipsește fundamentarea socială, iar creșterea productivității înseamnă reducerea numărului de exploatări și de lucrători activi agricoli: sunt încurajați agricultorii pentru a produce mai mult.

PAC poate fi justificată la un moment dat de necesitatea protejării activității în mutație, dar este pusă firesc sub semnul întrebării când o mare parte din agricultură a atins o dimensiune și productivitate comparabilă cu aceea a marilor țări producătoare și este prioritară ajutorarea activităților care, din motive de redistribuire (cele mai mici), trebuie susținute. PAC are, deci, la origine o formă de control strâns al piețelor agriole mari prin politica prețurilor administrate; piața europeană este protejată față de piața mondială printr-un sistem de filtre, de stabilire la același nivel a prețurilor prin prelevări asupra importurilor și restituirii la export; prețurile nu sunt stabilite de piață, ci de instanțe politice. Jocul pieței este substituit de intervenție. PAC a provocat asemenea mutații care au permis aparatului productiv agricol să se adapteze pieței mondiale-protecționismul, asociat cu prețurile mari, a întărit exploatările cele mai mari și cele mai productive și a redus considerabil dependența de exterior. Dispozitivul se bazează, în mod clar, pe dublu postulat că piața europeană trebuie izolată de piața mondială prin intermediul unui sas.

Obiectivele generale ale Comunității Europene, definite de tratate, de Cartea Albă a Guvernanței Europene, nu pot fi îndeplinite decât printr-o guvernanță performantă, prin democratizare continuă, printr-o dezvoltare economică durabilă și prin asigurarea securității la nivel global. În UE, buna guvernanță sprijină politicile și reformele, în timp ce construcția instituțională și ranforsarea dreptului comunitar consolidează guvernanța. Guvernanța se referă la reglementări, procese, comportamente prin care interesele sunt articulate, resursele sunt administrate, iar puterea este exercitată în cadrul societății.

CAPITOLUL II

INTERACȚUNI ALE POLITICII AGRICOLE COMUNE

Integrarea mai profundă a logicii pieței

Criza PAC, latentă la sfârșitul anilor ’70, a izbucnit la începutul anilor ’80, și a provocat o cotitură, amorsată începând cu anul 1984. La începutul anilor ’80, criza agricolă, apărută de fapt ca efect al succesului său, s-a manifestat prin combinarea unui deficit bugetar crescător, legat de finanțarea exporturilor, cu o criză politică a Europei (unele țări, în special Marea Britanie, refuză contribuția la PAC din care primesc beneficii marginale) și cu o tensiune internațională, pentru că restul lumii, sub impulsul SUA, ataca protecționismul european. Criza PAC este reversul reușitei sale; totodată a parcurs modificări succesive făcând jocul pieței și al amplificării rolului transferurilor de venituri.

Criza provocată de succes sau de reușită

Rezultate pozitive și puncte negre. Politica Agricolă Comună europeană a avut rezultate pozitive pe planul performanțelor economice – în contrapartidă au dispărut însă numeroase exploatări agricole.

Productivitatea și randamentele au progresat foarte mult: productivitatea a crescut într-un ritm de 4-5% pe an; suprafața medie a exploatărilor a ajuns de la 6,8 hectare în anul 1950 la 16 hectare în anul 1980; numărul exploatărilor a scăzut de la 15 la 6,5 milioane, iar numărul activilor în agricultură a scăzut de la 23,5 la 8,7 milioane de persoane. Evident, această contracție a locurilor de muncă din agricultură a favorizat deșertificarea a numeroase zone rurale.

Veniturile agricole au progresat net și autoaprovizioanarea s-a ameliorat; deficitele semnificative, cu excepția produselor tropicale, se referă la porumb-boabe, plante bogate în proteine necesare hrănirii animalelor și la oleaginoase. Prețurile reale ale produselor agricole au scăzut. Cu toate aceste performanțe, sau chiar ca o sfidare a lor, PAC intră totuși în criză la începutul anilor ’80. Reducerea deficitelor agricole și apariția de excedente la anumite produse au drept consecință reducerea debușeelor țărilor terțe.

În cadrul GATT, Politica Agricolă Comună a fost obiectivul unor critici vehemente, în special din partea SUA, care denunță subvențiile la export și protecționismul european. Simptomul principal al crizei este de natură financiară, chiar dacă nu este neglijabilă nici punerea în discuție externă – PAC sufocă cheltuielile bugetare: cheltuielile acoperite de FEOGA cresc de la 4 miliarde de ecu, în anul 1973, la 9 miliarde de ecu în anul 1978, la 15 miliarde de ecu în anul 1989 și la 27 miliarde de ecu în anul 1988.

Excedentul comercial provoacă deficitul bugetar; mai exact, excedentul comercial crează deficitul bugetar. Importurile generează încasări (prelevări), iar exporturile generează cheltuieli (restituiri); greutatea finanicară a Politicii Agricole Comune este cu atât mai mare cu cât se îmbunătățește situația în termeni comerciali.

Rolul central al politicii prețurilor mari. Criza PAC are cauze în bună parte exogene – agricultura mondială intră în criză de debușee, chiar dacă o mare parte a populației globului este subnutrită, în timp ce progresele tehnologice permit creșteri de productivitate care conduc la creșteri ale producției dacă nu sunt însoțite de reducerea suprafețelor; pe termen lung, producția crește cu 1,5 – 2% anual, în timp ce cererea crește cu 0,5% pe an. În acest caz este vorba de politica ghișeului deschis – prețul este garantat și fix. Oricât ar produce un agricultor sau un ansamblu de agricultori, prețul rămâne același. Oferta nu influențează prețul. Această situație contrastează cu situația obișnuită a unei piețe în care oferta este constrânsă de cerere și cererea descrescătoare în funcție de preț. Sunt edificatoare, în sens, figurile 2.1a și 2.1b.

Preț

Cantitate B

Pb D

Qa Qb Qc Qn Qh

2.1a. Politica de ghișeu deschis; 2.1b. Relația cantității vândute/preț sau insensibilitatea prețurilor în situația de

monopol la variațiile ofertei sau oligopol

Figura 2.1. Situatii posibile ale dependenței ofertă-preț

Monopolul sau oligopolul trebuie să țină seama de cerere și de reacția acesteia la o variație a prețului. Monopolul este (juridic) liber să stabilească prețul; el este price maker – acestea sunt uzanțele care stabilesc cantitatea cerută. Dacă întreprinderea dorește să vândă mai mult (Qb), ea trebuie să vandă ieftin (Pb); invers, dacă dorește să vândă scump (Pa), cumpărătorii limitează cantitățile cumpărate (Qa).

La fel este pentru oligopol; acesta are opțiunea de a vinde mult (și la preț mic, punctul B) sau scump (dar cu o cantitate mică, punctul A). Altfel spus, la modul general, ofertanții sunt constrâși de cerere; această constrângere ia forma unei reduceri a vânzărilor dacă prețul este mic, și a unei reduceri a prețurilor dacă oferta este mare. Sprijinirea prețurilor prin PAC suprimă această constrângere a cererii. Curba cererii devine paralelă la o orizontală din cauza intervențiilor; oricare ar fi nivelul de producție, Qa, Qb, Qc, prețul este neschimbat.

Criza PAC este, în pricipal, endogenă, în sensul că este generată de efectele contadictorii ale politicii de prețuri mari. Aceasta este adaptată deosebit de bine la o situație de penurie, pentru că permite combinarea a trei obiective, și anume: sprijinirea veniturilor agricultorilor, incitarea la producție, incitarea la modernizare. Are însă și o serie de inconveniente:

politica prețurilor mari favorizeză o agricultură intensivă cu efecte negative asupra mediului ambiant;

restrângerea cererii și stimularea ofertei favorizează apariția excedentelor și constituirea de stocuri;

reducerea importurilor și creșterea exporturilor generează probleme financiare;

PAC induce o raționalitate economică discutabilă, în sensul că propune ofertă fără ca producțiile să fie responsabilizate prin excedente;

sprijinirea prețurilor este inegală.

În apropierea reformei din anul 1922, 20% dintre agricultori primeau 80% din subvenții. Câștigul unitar al producătorului rezultă ca diferență între preț și costuri; câștigul total depinde de cantitățile vândute. Ajutorul este deci cu atât mai mare cu cât costurile sunt mai mici, și cantitățile vândute sunt mai mari. Tind să fie defavorizate întreprinderile cele mai mari. Trebuie reținut, în sfârșit, că cheltuielile sunt amplificate de faptul că exporturile comunitare contribuie la scăderea prețurilor mondiale – prețurile europene favorizează creșterea ofertei mondiale; creșterea ofertei mondiale duce la scăderea prețurilor mondiale, dar prețurile europene sunt izolate de prețurile mondiale și diferența se prăbușește. Situațiile de nereglare prin prețuri pot fi reprezentate schematic după cum urmează:

Condiționarea clasică: ofertă reglată prin prețuri

Prețuri ridicate Creșterea ofertei Scădere a prețurilor

Condiționare PAC: prețul nu are efect asupra ofertei

Scăderea prețurilor

Mondiale

Prețuri europene Creșterea ofertei Distanță mărită

Menținerea prețurilor

europene

Reforma Politicii Agricole Comune

Se disting, de regulă patru momente. Primul val de reforme (1983-1984) se derulează integral în jurul a două obiective, anume reducerea excedentelor comerciale și a deficitelor bugetare, și al unui mecanism, respectiv sprijinirea prețurilor. Al doilea val de reforme (1922) include obiective preponderent calitative (calitatea produselor, preocupări privind mediul ambiant) și reînnoirea instrumentelor (apariția ajutorului prin venit). Al treilea val de reforme (1993) este marcat în întregime de influența liber-schimbismului SUA, prin repunerea în discuție a protecționismului european și a ajutoarelor interne și externe. În sfârșit, Agenda 2000 abordează problemele unei PAC confruntate cu multiple aspecte contadictorii.

Obiectivele și conținutul măsurilor de reformă

Reformele anilor ’80 – jocul prețurilor și ofertei

Începând cu anul 1983, reformele PAC vizează reducerea excedentelor agricole și a sarcinii financiare care rezultă din ele. Se conturează o politică agricolă nouă, axată pe reabilitarea pieței. Mai exact, sunt integrate logici similare celor ale pieței și se atenuează diferența dintre piața europeană și piața mondială. Gama instrumentelor utilizate reflectă un obiectiv (reducerea ofertei) bazat pe o politică de prețuri – se stabilește o relație între preț și ofertă. Sunt puse simultan în practică trei posibilități. Prima, politica prețurilor restrictive, presupune intervenția asupra prețurilor – politica agricolă se bazează pe reglarea sistemului; a doua înseamnă substituirea unei intervenții asupra prețurilor cu o intervenție directă asupra ofertei și asupra cantităților produse (cote); a treia, stabilirea pragurilor de garanție, leagă din nou formarea prețurilor și nivelul ofertei și reproduce un mecanism artificial de piață (cantități maxime garantate). Mecanismele sunt următoarele:

scăderea prețurilor de sprijin vizează reducerea cheltuielilor și a ecartului dintre prețuri între Europa și restul lumii și să redea pieței rolul său de orientare a producției cu ajutorul semnalelor prețurilor. Prețurile trebuie să permită reechilibrarea cererii și a ofertei. Raționamentul este următorul: dacă prețul se fixează în funcție de ofertă și de cerere, excedentele europene și importurile din restul lumii duc la scăderea prețurilor.

În cadrul mecanismului administrat european, se procedează, la scăderea prețurilor. Consecințele de aici sunt mai numeroase:

efect pozitiv pentru consumator, care caștigă putere de cumpărare și factor favorabil dezinflației;

stimuleză cererea, atunci când aceasta este elastică, cum este cazul produselor intermediare în concurență cu produse de substituție provenite din terțe țări;

acționează asupra ofertei, accelerând restructurările (sunt eliminate exporturile, al căror cost de producție devine superior prețului de vanzare; din cauza scăderii prețurilor se reduc oferta și numărul exploatărilor);

este atenuată diferența dintre costurile europene și prețurile mondiale, de unde rezultă o reducere a costului lor bugetar;

stăpânirea cantitativă a ofertei permite un control direct al ofertei, pentru a asigura menținerea venitului producătorilor existenți; prețurile sunt menținute prin contingentarea ofertei și raționarea autoritară. Stabilirea cotelor la lactate, de exemplu, actionează direct asupra ofertei, fără a recurge la reducerea prețului; micii producători de lapte ar suporta efectele devastatoare pentru a reduce oferta. Soluția clasică este reducerea prețurilor astfel încât să se elimine exploatările marginale.

Reducerea ofertei cu ajutorul prețului poate avea consecințe economice și sociale dezastruoase în unele cazuri, atunci când într-o regiune există număr foarte mare de exploatări mici al căror cost de producție este apropiat de preț; reducerea prețului are drept efect dispariția unei părți însemnate a aparatului productiv. Analiza și istoria economică arată că, atunci când oferta și cererea nu se pot ajusta cu ajutorul prețului, se recurge la o contingentare.

Excesul de cerere asupra ofertei se reglează prin scăderea ofertei, fără reducere de preț. Această politică poate fi justificată în unele cazuri, ca de exemplu, fragilitate socială excesivă a sectorului, efecte externe pozitive ale menținerii anumitor producători în activitate (întreținerea spațiului rural și amenajarea teritoriului). Totuși, ea prezintă anumite inconveniente, pentru că menține un echilibru artificial al pieței îndepărtat de optimul economic; la nivelul cererii limitează debușeele interne și externe, iar la nivelul ofertei asigură supracreșterea rentei producătorilor existenți prin intermediul prețurilor mari (cote) sau al subvențiilor (înghețarea terenurilor, extensificare). Cotele de lapte constituie un exemplu de politică de stăpânire cantitativă a ofertei, bazată în esență pe considerații sociale. Cotele contribuie, ca orice măsură de contingentare, la înghețarea situațiilor: ele frânează restructurarea sectorului și intrarea liberă a producătorilor mai eficienți.

stabilirea pragurilor de garanție tinde spre reproducerea parțială și artificială a unei piețe. Obiectivul acestui al treilea mecanism este, într-adevăr, acela de a crea sau recrea o relație între ofertă și preț. Mecanismul anterior este cel a ghișeului deschis – producătorii agricoli aduc instanțelor europene producția lor numai dacă prețul pieței scade sub nivelul prețului de intervenție; acest preț este un preț garantat, oricare ar fi cantitățile.

Mecanismele care asigurau un debușeu nelimitat se corectează prin introducerea stabilizatorilor, adică a unui regim numit, semnificativ, „prelevare de coresponsabilitate generalizată”, în martie 1988, la ansamblul produselor abordate de PAC. Introducerea cantităților maxime garantate înseamnă menținerea garanției de preț pentru o anumită cantitate produsă; peste aceasta scad prețurile. Sistemul cantităților maxime garantate este însoțit de principiul coresponsabilității financiare a producătorilor în caz de excedente – când se depășesc cantitățile stabilite, prețurile scad pentru următoarea campanie pe ansamblul producției, proporțional cu depășirea; pentru campania în curs se face o prelevare. Intervenția publică reproduce aici jocul ideal al pieței care vrea ca ofertanții să fie confruntați cu o curbă de cerere descrescătoare: ofertanții sunt confruntați cu o scădere a prețurilor atunci când oferta lor crește, indiferent dacă este vorba de un monopol sau de un oligopol. Mecanismul este ilustrat grafic în figura 2.2.

Cantitate

Qmg

Mecanismul cantităților maxime garantate constă în a recrea o relație între producție și preț; agricultorii beneficiază de garanția prețurilor doar cu condiția de a nu depăși anumite volume. Prețul scade atunci când cantitatea produsă depășește cantitatea maximă garantată prevăzută. Se recrează astfel în mod artificial o curbă de cerere și o relație între ofertă și cerere și preț.

Figura 2.2: Mecanismul prețurilor de garanție

Acest prim val de reforme relevă o intervenție și asupra pieței, nu numai asupra prețurilor, dar și o intervenție directă asupra ofertei printr-o formă de acțiune care tinde să reproducă constrângerea exercitată de o cerere descrescătoare.

Reforma din anul 1992 (reforma MacSharry)

Aplicarea reformelor din anii ’80 a decepționat – veniturile agricultorilor și consumul scad, iar cheltuielile bugetare de sprijinire prin prețuri devin deosebit de grele. De altfel, europenii, acuzați în domeniul agricol în ultima fază a Rundei Uruguay, doresc reformă care să prevină criticile SUA și ale aliaților lor și să faciliteze adoptarea unui acord.

Reforma din mai-iunie 1992 trebuie să fie interpretată, în primul rând, ca prelungire și întărire a tentativelor anterioare de reformă – obiectivele de stăpânire a ofertei, de reducere a excedentelor sunt indentice, iar cele privind reducerea ponderii PAC în bugetul comunitar sunt căutate din nou prin reduceri de prețuri și printr-o acțiune mai directă asupra ofertei. Astfel, prețurile cerealelor sunt reduse cu 29% și cele ale cărnii de bovine cu 16%, începând cu anul 1997. S-a transformat însă în mod profund și contextul. Pe de o parte, crește presiunea externă a țărilor ale căror debușee s-au redus, în special în cadrul negocierilor GATT ale Rundei Uruguay, care avea explicit pe ordinea de zi problema politicii agricole europene. Pe de altă parte obiectivele devin preponderent calitative și este repusă în discuție exclusivitatea ajutorului prin prețuri; evoluează chiar concepția politicii agricole – capătă teren ideea de a înlocui, cel puțin parțial politica tradițională de sprijin prin prețuri cu o formă de sprijin prin venit. Este introdusă dimensiunea calitativă a producției agricole, atât în ceea ce privește produsele, cât și producția în sine. Pe de o parte, agricultorii sunt incitați să amelioreze calitatea produselor, să se adapteze la cererea consumatorilor și să diferențieze produsele. Pe de altă parte, încep să fie introduse, în politica agricolă, preocupările pentru mediul ambiant; se dorește reducerea externalităților negative ale agriculturii asupra patrimoniului natural (poluarea) și favorizarea externalităților pozitive (întreținerea naturii).O inovație majoră a reformei din anul 1992 este apariția ajutorului direct al producătorilor.

Reforma din 1992 avea ca obiective principale:

menținerea Uniunii Europene în rândurile producătorilor și exploatatorilor mondiali de produse agricole, prin creșterea competitivității producătorilor săi, atât pe piețele interne, cât și pe piețele de export;

asigurarea unor noi echilibre ale piețelor prin îmbunătățirea mecanismelor de politică agricolă și în funcție de exigențele consumatorilor;

concentrarea și direcționarea ajutorului comunitar prin susținerea veniturilor acelor fermieri care au cea mai mare nevoie de acestea;

încurajarea agricultorilor ca să nu-și abandoneze terenurile și să nu părăsească satele;

protejarea mediului și dezvoltarea potențialului natural al satelor;

Conținutul măsurilor de reformă consta în:

reducerea prețurilor garantate și apropierea de prețurile pieței mondiale, la produsele cheie;

decuplarea politicii de prețuri de politica de venituri, prin introducerea sistemului „plăților compensatorii”;

reducerea producției agricole până la nivelul cererii manifestate pe piață, prin reducerea prețurilor de intervenție și decuplarea treptată de producție;

retragerea obligatorie din cultură a unor terenuri;

stabilirea unor cantități de producție maxim garantate pentru care se acordă subvenții în scopul controlului ofertei;

măsuri de extensificare a producției în vederea protecției mediului;

ajustarea structurii producției agricole sub forma unor reorientări, acordându-se prioritate unor produse de bază prin alocarea plăților compensatorii la hectar și pe animal;

reducerea subvențiilor la export și a exporturilor agricole și a prețurilor garantate;

reducerea costurilor bugetare pe seama reducerii excedentelor agricole și a prețurilor garantate.

Reforma din 1992 a schimbat mecanismele de funcționare a pieței, accentul măsurilor luate s-a pus pe stabilizarea veniturilor, reducerea subvențiilor la export și a prețurilor de intervenție.

Orientarea principală a reformei a fost ca protecția agricultorilor să se asigure prin creșterea veniturilor provenite de pe piață și susținerea micilor agricultori. În noul sistem de susținere, cea mai mare parte a veniturilor trebuia să provină din vânzarea producției la prețurile pieței și nu din subvenționarea prețurilor.

Schimbarea mecanismelor de piață și includerea unor măsuri noi de dezvoltare rurală în PAC s-au conjugat cu: încurajarea introducerii sistemelor extensive de producție agricolă; măsuri de gestionare a terenurilor retrase din cultură; introducerea unor programe de împădurire; pensionarea anticipată; încurajarea stabilizării tinerilor în mediul rural.

Acordurile Rundei Uruguay – reducerea puternică a protecționismului european și a sprijinului acordat agriculturii

Runda Uruguay, al optulea ciclu de negocieri GATT, a fost deschisă la Punta del Este în anul 1986, și privește pentru prima oară agricultura în totalitatea sa ca obiect de negociere. Pe partea de agricultură, a rezultat acordul de la Blair House în anul 1992, semnat în decembrie 1993.

Inovațiile reformei PAC, din anul 1992, sunt apreciate de partenerii GATT, în special de Statele Unite și Grupul de la Cairns. Conform dorințelor SUA, acordul include trei aspecte: reducerea sprijinului, deschiderea minimă a piețelor și tarifarea. Punerea în practică trebuia să se facă pe o perioadă de șase ani, începând din anul 1995 și angajamentele se referă la valori atinse în a doua jumătate a anilor ’80. Este vorba, în primul rând, de a reduce sprijinul intern și extern acordat agriculturii. Sprijinul intern este redus cu 20% față de perioada 1986-1988, dar ajutoarele directe nu sunt incluse în volumul celor care trebuie restrânse, aceasta constituie o incitare puternică la substituirea ajutoarelor prin prețuri cu un ajutor direct.

Este redus, de asemenea, sprijinul la export atât în volumul produselor subvenționate (-21%), cât și valoarea subvențiilor (-36%). În al doilea rând, s-au asmat angajamente privind accesul minim la piețe – fiecare țară deschide un contingent de 5% din piața sa pentru exporturile țărilor terțe. În al treilea rând, și acesta este, pe planul pricipiilor, inovația cea mai radicală, UE trebuie să accepte tarifarea, transformarea prelevărilor în taxe vamale – de aici înainte importurile de produse agricole în Comunitate sunt efectuate de o taxă proporțională, nu de o prelevare care ridică prețul de intrare la un nivel hotărât dinainte. Piața europeană este penetrată mai ușor de produsele provenite din străinătate, pentru că prețurile mondiale sunt mai mici. În plus, echivalentele sale tarifare sunt reduse cu 36%. Acordurile din cadrul Rundei Uruguay conduc deci la o reconsiderare profundă a PAC.

Reducerea prețurilor instituționale și introducerea plăților compensatorii

Reducerea, înghețarea și eliminarea unor prețuri instituționale au avut loc concomitent cu introducerea mecanismului „plăților compensatorii”.

După reforma PAC din 1992 au rămas mai puține forme și tipuri de prețuri astfel:

prețuri de intervenție, la grâu dur, grâu comun, orz, porumb, care au fost înghețate până în 1999/2000 la nivelul 119,19 Euro/tonă;

preț de intervenție la orez decorticat, care s-a redus de la 373,84 Euro/tonă la 298 Euro/tonă până în 1999/2000;

prețul de intervenție la zahărul alb, de 631,90/tonă, care a rămas înghețat până în 2004, când s-a propus reducerea la 421 Euro/tonă, într-o perioadă de trei ani;

prețul obiectiv la bumbac, de 1063,0 Euro/tonă, care a rămas înghețat și în prezent, ca și prețul minim de 1009,90 euro/tonă;

prețul de orientare la vin, care a fost înghețat din 1998/1999 și eliminat ulterior;

prețul de bază și prețul de cumpărare la legume și fructe, care au fost înghețate, și eliminate din 1997/1998, iar prețul de intrare este înghețat din 2000;

prețul minim la producător și prețul minim la diferite produse procesate din fructe și legume au fost înghețate;

prețul indicativ la lapte proaspăt și prețurile de intervenție la unt și lapte praf degresat au fost înghețate;

prețul de bază la carnea de porc și carnea de bovine s-a redus și a fost înghețat.

Plățile compensatorii au devenit principalul mecanism de sprijin a veniturilor agricultorilor, concomitent cu reducerea și înghețarea prețurilor de intervenție. Compensațiile s-au stabilit la hectar și pe cap de animal, fermierii fiind stimulați să raționalizeze costurile de producție și să obțină produse de calitate pentru creșterea veniturilor realizate pe piață.

Plățile compensatorii erau condiționate și de retragerea unor suprafețe din cultură (înghețarea terenurilor), de numărul animalelor pe fermă și sistemul de creștere. În 1996, procentul de retragere din cultură a fost stabilit la 17,5% pe ansamblul Uniunii. Pentru campania 1997/1998, Consiliul de Miniștrii l-a stabilit la 5%, iar pentru 1998/1999 la 10%. Procentul de retragere se calcula la toată suprafața pentru care erau cerute plăți compensatorii (la cereale, culturi leguminoase).

Pentru lapte, din 1993, s-au introdus noi „cantități globale garantate”, iar vechiul regim al cotelor acordate lăptarilor s-a înlocuit cu cotele atribuite producătorilor de lapte.

Pentru a primii plăți compensatorii, producătorii agricoli trebuiau să îndeplinească următoarele condiții:

să semene suprafețele angajate;

să depună o cerere de sprijin pentru terenurile însămânțate sau pentru stabilirea cotelor, cu precizarea terenurilor însămânțate și înghețate și a efectivelor de animale;

să întrețină corespunzător culturile și animalele etc.

S-au stabilit două tipuri de plăți compensatorii pentru culturile de câmp: plăți în regim general și plăți în regim simplificat pentru micii producători care produc mai puțin de 92 de tone cereale, care nu sunt obligați să retragă suprafețe din cultură.

Nivelul plăților compensatorii s-a stabilit în funcție de gradul de reducere a prețurilor de intervenție. La cereale, de exemplu, în 1995 compensațiile la hectar erau de 54,34 Euro, s-au modificat în anul 1999/2000 la 58,67 Euro/tonă, iar din 2001/2002 au rămas înghețate până în prezent, la un nivel de 63 Euro/tonă.

Plățile compensatorii acordate pe hectar și pe animal erau stabilite ca să acopere pierderile de venituri ca urmare a reducerii prețurilor, în funcție de suprafețele de bază (referință) naționale și a plafoanelor de referință pentru producția animală.

Treptat, pe măsura apropierii prețurilor de intervenție de prețurile mondiale, plățile compensatorii și-au pierdut din caracterul de compensare a pierderilor de venit. Plățile directe au rolul de stabilizare a veniturilor agricultorilor și numai parțial mai acoperă aceste pierderi datorate reducerii unor prețuri de intervenție și alinierii la prețurile pieței mondiale.

După reforma din 1992, plățile compensatorii s-au acordat pentru: culturile în arabil, cartofi pentru amidon, in și cânepă pentru sămânță și fibră, ulei de măsline, leguminoase boabe, semințe, tutun, carne de bovine adulte și viței, lapte și produse lactate, carne de ovine și caprine.

În condițiile individualizării plăților directe, acestea nu sunt decuplate decât parțial de producție. Pe de altă parte, prețurile de intervenție înghețate nu mai constituie un stimulent.

Noile măsuri de reformă a Politicii Agricole Comune promovate de Agenda 2000

Agenda 2000 a stabilit schimbări esențiale pe termen lung în Politica Agricolă Comună, o orientare calitativ nouă privind piața în statele membre ale Uniuniii Europene și în statele candidate la aderare. Politica de dezvoltare rurală a devenit al doilea pilon PAC.

Obiectivul principal al noii reforme a fost modernizarea politicilor Uniunii Europene și pregătirea acesteia în vederea liberalizării pieței și extinderii spre Estul Europei.

Agenda 2000 cuprinde orientări axate pe trei mari direcții de acțiune:

modernizarea modelului agricol european

reducerea disparităților economice din regiunile Uniunii, inclusiv din țările candidate la aderare, prin intermediul Fondurilor structurale de preaderare

asigurarea resurselor bugetare necesare, cu respectarea priorităților fixate pentru perioada 2000-2006.

Prin noul mod de abordare a Politicii Agricole Comune și prin deplasarea accentului acesteia spre dezvoltarea rurală și agromediu, Uniunea Europeană a urmărit să întărească competitivitatea produselor agricole, să anihileze efectele negative ale liberalizării piețelor agricole prin măsuri de dezvoltare rurală integrată în vederea creșterii și stabilizării veniturilor locuitorilor rurali, protecția mediului și a peisajelor.

Noul model agricol european axat pe „agricultura multifunțională” răspunde cerințelor viitoare ale pieței și dezvoltării rurale durabile, care vizează:

formarea unui sector agricol viabil, competitiv, capabil să se impună într-o poziție de frunte pe piața mondială, fără a recurge la subvenții și să producă la standardele cele mai înalte, în conditii de eficiență;

promovarea modelelor de producție sănătoase și respectuoase față de mediu, în vederea asigurării unor produse de calitate și la prețuri accesibile, care să răspundă preocupărilor consumatorilor în ceea ce privește securitatea alimentelor și confortul animalelor;

diversificarea sistemelor de producție agricolă, prin stimularea metodelor tradiționale și dezvoltarea agriculturii ecologice, care să contribuie la dezvoltarea durabilă a comunităților rurale de pe întreg cuprinsul Uniunii;

dezvoltarea unui sector agricol care să aducă o contribuție la revitalizarea lumii rurale prin calitatea produselor și competitivitatea pe piață;

diversificarea economiei rurale pentru crearea de noi locuri de muncă și venituri alternative în vederea stabilizării zonelor rurale, protecția mediului și a peisajelor;

promovarea unor politici care să contribuie la reducerea costurilor susținerii agriculturii, etc.

Pricipalele măsuri de reformă promovate de Agenda 2000 au vizat continuarea reformei PAC din 1992 privind îmbunătățirea mecanismelor de susținere a agriculturii și conjugarea lor cu politicile de dezvoltare rurală prin noi reduceri ale prețului de intervenție și îmbunătățirea sistemului de acordare a ajutoarelor directe la hectar și pe animal. Din anul 2000 plățile directe sunt efectuate prin mecanisme îmbunătățite față de cele precedente, care permit o mai mare flexibilitate a ajutoarelor și descentralizarea gestiunii de la nivelul Comunității spre statele membre (tabelul 2.1 ).

Tabelul 2.1

Mecanismele privind prețurile instituționale, plățile compensatorii (plățile directe) și alte instrumente de politică agricolă în cele două etape ale reformei PAC privind piața

Sursa: Comisia Europeană.

Agenda 2000 a stabilit măsuri de întărire a reformei, prin sporirea ajutorului direct proporțional cu reducerea prețurilor de intervenție. Reforma în sectorul vitivinicol a produs schimbări radicale în Organizarea Comună de Piață a vinului, din anul 2000.

Promovarea agriculturii biologice a constituit o acțiune foarte importantă în cadrul Agendei 2000, în cadrul măsurilor favorabile mediului și îmbunătățirii calitative a consumului populației. S-a adoptat o legislație coerentă privind producția ecologică. Reglementările consiliului stabilesc cadrul de desfășurare a producției, comercializării și susținerii agriculturii ecologice, metodele de producție compatibile cu protecția mediului și dezvoltarea producției ecologice. Comisia Codex Alimentarius promovează standardele, codurile, recomandările FAO și OMC privind practicile admisibile în comerțul internațional cu produse alimentare, inclusiv ecologice. În Uniunea Europeană, producția ecologică a cuprins un important segment al pieței și acesta este în creștere continuă.

Măsurile de reformă vizează restabilirea echilibrelor cerere-ofertă pe piața internă. În pricipal prin reducerea prețurilor de intervenție și recâștigarea unor cote de piețe de consum la unele produse, stimularea unor sectoare deficitare, eliminarea excedentelor la cereale și lapte etc.

Politica calității și a diversității producției urmărește orientarea prioritară a PAC spre întărirea legăturilor producătorilor agricoli cu piața și dezvoltarea de ansmblu a spațiului rural. Prin promovarea subsidiarității, în condițiile respectării standardelor de mediu și calitate, PAC urmărește realizarea unui echilibru între obiectivele strategice la nivel european și la nivelul statelor membre, impulsionând implementarea de către acestea a cerințelor de calitate în comunitățile locale.

Impactul reformelor Politice Agricole Comune asupra pieței și zonelor rurale

Consumul pe locuitor și realizarea autosuficienței alimentare

Reforma PAC din 1992 și Agenda 2000 au introdus schimbări radicale în cursul agriculturii comunitare. Aceste schimbări vizează noi obiective de securitate alimentară impuse de evoluțiile pieței, realizarea unor noi echilibre în funcționarea piețelor bazate pe schimbarea mecanismelor de prețuri și subvenții, începutul reconstrucției zonelor rurale și a mediului înconjurător afectate de folosirea nerațională a resurselor naturale și de urbanizarea excesivă. Creșterea costurilor bugetare pentru susținerea producției agricole depășește necesitățile de consum ale populației la unele categorii de produse și mai ales obținerea acestora cu ajutorul unor metode și tehnologii care distrug, poluează grav mediul și afectează sănătatea oamenilor și animalelor au impus măsuri de reorientare a cheltuielilor publice.

Dezechilibrele pieței se mențin cu toate măsurile limitare a producțiilor excedentare. Legăturile agricultorilor cu piața nu s-au consolidat pe măsura așteptărilor, fiind dependente de subvenții, iar depopularea zonelor rurale continuă.

Uniunea Europeană a atins un nivel cantitativ ridicat de asigurare a securității alimentare pentru populațiile tuturor statelor membre (UE15). Obiectivele inițiale ale PAC privind asigurarea securității alimentare au fost multă vreme realizate. În prezent și în viitor însă exigențele consumatorilor se schimbă rapid, deplasându-se către siguranța alimentelor, către produse ecologice și alimente de înaltă calitate.

Vechile state membre (UE15) asigură un consum uman echilibrat, în timp ce noile state membre și candidate prezintă mari decalaje, în special România (tabelul 2.2).

Tabelul 2.2

Consumul uman al unor produse agricole la nivelul UE15, a unor state memebre (2002)

Kg/locuitor/an

¹echivalent făină; ²lapte crud; ³echivalent lapte brut, exclusiv unt.

Sursa: Commission Européenne, EUROSTAT, 2004.

Structura consumului alimentar în România, dar și în alte state din Europa de Est se caracterizează prin preponderența cerealelor și cartofilor și prin deficiențe în asigurarea unor rații echilibrate pe seama fructelor, cărnii și a peștelui. Consumul de carne pe cap de locuitor este de circa 50% față de media UE15, iar cel de pește este de circa 8 ori mai redus. Consumul de fructe este de 4 ori mai redus în România decât în UE15.

Asigurarea structurii calitative a consumului alimentar constituie un obiectiv esențial al PAC, acesta depinzând de nivelul veniturilor populației și, respectiv, de performanța economiei și a sectorului agroalimentar.

Obiectivele PAC de asigurare a aprovizionărilor cu produse agroalimentare și creșterea gradului de autosuficiență alimentară stabilit din deceniul ’60 s-au realizat încă din deceniul ’70. Dar, explozia productivității agricole din deceniul ’80 și începutul deceniului ’90 a determinat creșterea excedentelor agricole peste necesarul intern și posibilitățile de export. Deși prin măsurile de limitare a producției și reducerea prețurilor de intervenție au temporizat creșterea excedentelor, după reforma din 1992, gradul de autosuficiență alimentară depășește și în prezent cererea internă și posibilitățile de export la o serie de produse (secară, grâu, ulei de măsline, vin etc.).

Creșterea exporturilor de produse agroalimentare

Pe măsura dezvoltării agriculturii și a creșterii producției peste necesitățile interne de consum, Comunitatea a sporit exporurile către terțe țări. Susținerea produselor exportate și creșterea competitivității, ca urmare a politicii de modernizare structurală, tehnică și tehnologică, a sporit volumul exporturilor și s-a redus soldul negativ al balanței comerciale. În ultimii ani însă volumul exporturilor stagnează și este tot mai dificilă menținerea pe piețele externe, iar prețurile produselor agricole sunt în scădere. Uniunea Europeană și-a îmbunătățit soldul balanței comerciale pe seama produselor procesate, la cereale și alte materii prime agricole soldul negativ este în creștere. Viitorul exporturilor agricole europene este sub semnul întrebării fără schimbări fundamentale privind competitivitatea produselor.

În condițiile eliminării subvențiilor la export și a reducerii taxelor vamale, creșterea exporturilor poate avea loc numai prin sporirea calității și a competitivității produselor.

Tabelul 2.3

Comerțul exterior cu produse agroalimentare al Uniunii Europene

Miliarde ECU/EURO

Sursa: – Mihai Dumitru, Delegația Comisiei Europene în România, seria Europa, 1999

– Agricultural in the EU, 2004

Reducerea numărului de agricultori și stabilizarea veniturilor

Agricultura comunitară, bazată în mare măsură pe un sistem de susținere ridicată pe piața internă și la export, cu eforturi bugetare mari, nu va putea să devină mai competitivă. Întărirea legăturilor fermierilor cu piața, fără subvenții care îi direcționează ce să producă, poate permite însă diversificarea activităților economice în zonele rurale și creșterea standardelor de viață ale acestora și familiilor lor, prin obținerea de produse de calitate, produse ecologice și energetice etc.

De la 10.380 mii agricultori, câți avea CEE cu șase state membre, 12.730 mii în CEE cu 9 state membre și 7.829 mii în UE15 (1995), numărul acestora a scăzut treptat (6.487 mii în 2004). Statele membre cu cele mai mari reduceri a numărului de agricultori (Belgia, Germania, Franța, Italia etc.) nu au promovat politici de dezvoltare rurală complexă, așa cum au procedat Olanda, Danemarca, Marea Britanie.

După reforma din 1992 și Agenda 2000, indicele veniturilor reale în agricultură a cunoscut creșteri moderate, deși numărul de agricultori a scăzut continuu. Aceasta este urmarea unui complex de factori care țin de performanța scăzută în fermele mici, care au legături mai slabe cu piața și obțin sprijin inferior fermelor mari.

România are o populație agricolă de peste 3,3 mil. persoane, reprezentând peste 56% din populația agricolă a UE15 și 32% din populația agricolă a UE25. Reducerea populației agricole în noile state membre și candidate este sprijinită prin finanțarea programelor comunitare și alte forme de sprijin. Lipsa locurilor de muncă în sectoarele neagricole, performanța slabă a agriculturii și a economiei în general vor crește exodul tinerilor spre statele vest-europene.

Reducerea stocării publice

Reglementarea pieței se va face prin regimul de intervenție pe piața internă și regimul comun de import-export. În acest scop are loc stocarea de intervenție și stocarea pentru vânzarea produselor.

Reforma mecanismelor PAC în deceniul ’90 de trecere de la măsuri de intervenție prin prețuri, de reducere a stocurilor și subvențiilor la export, la susținerea directă a agricultorilor și la crearea de facilități fermelor mici a avut efecte pozitive asupra echilibrului pieței.

Intervențiile pentru stocarea publică s-au restrâns și ca urmare stocurile s-au redus sau unele produse au fost eliminate.

Susținerea prioritară a fermelor mari

Prin deplasarea susținerii de la producție la producători, prin introducerea mecanismelui plăților directe pe hectar și pe animal s-a urmărit crearea unor condiții pentru menținerea micilor fermieri în activitate. În anul agricol 2003/2004, în UE15, dintr-o suprafață de bază pentru care s-au asigurat plăți directe, de 53,56 milioane hectare, fermele mici dețineau 11,95 milioane hectare, iar fermele comerciale mari și mijlocii 39,75 milioane hectare (74,2%). Fermele mari beneficiază însă de cea mai mare parte din sumele alocate pentru plățile directe. În anul 2001, circa un milion de ferme, reprezentând 22,2% din numărul total al celor care au beneficiat de aceste plăți, au obținut circa 84% din sumele totale. Fermele mici (3,42 milioane) au primit doar 4 miliarde euro sub forma plăților directe (16% din suma totală).

Noul mecanism de reducere a susținerii prin modulare pentru fermele mari vine în sprijinul fermelor care au venituri de până la 5000 Euro/an, începând cu anul 2007, în UE15.

Până în prezent, menținerea stabilității rurale în spațiul comunitar a avut loc cu dificultăți și costuri bugetare ridicate. Noile măsuri de reformă care redirecționează susținerea comunitară spre dezvoltarea rurală durabilă prin diversificarea producției și asigurarea unor venituri alternative pentru fermele mici este soluția stabilității rurale.

Bugetul agricol al UE

Timp de peste 40 de ani, Politica Agricolă Comună (PAC) a fost cea mai importantă politică comună a Uniunii Europene. Așa se explică de ce i-a fost alocat o mare parte din bugetul UE, cu toate că procentajul a scăzut constant în ultimii ani.

Toate veniturile și cheltuielile Uniuniii sunt înscrise în bugetul comunitar, format prin participarea statelor membre cu procente anuale între 1,14 și 1,25% din Produsul Național Brut. Acest proces s-a redus treptat. Fiecare stat membru are însă la rândul său un buget național. Finanțarea PAC s-a făcut până în anul 2007 din Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă, fond unic, a cărei baze au fost puse în anul 1962.

Inițial bugetul comunitar era alimentat numai prin contribuțiile statelor membre. De la 1 ianuarie 1975 este alimentat exclusiv din resurse proprii, provenite din:

contribuțiile statelor membre;

taxe vamale rezultate din schimburile cu state din exteriorul Comunității;

parte din TVA percepută de statele membre;

cotizații de la Organizarea Comună de Piață a zahărului;

alte surse proprii.

FEOGA deține cea mai mare parte din bugetul comunitar general, ponderea acestuia fiind între 65 și 75%, în anii ’80, dar a scăzut la 48% în prezent.

Reforma din iunie 2003 și aprilie 2004 a decis ca, din anul 2007, sursele de finanțare pentru agricultură și dezvoltare rurală să se facă din două fonduri distincte, corespunzătoare celor doi ai PAC:

Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA), care finanțează plățile directe către agricultori și măsurile de reglementare a piețelor agricole, precum intervenții și restituiri la export;

Fondul European pentru Dezvoltare Rurală (FEADR), care se constituie din: surse provenite din FEOGA-orientare, dar și din unele surse care fac parte din secțiunea garantare și sunt destinate dezvoltării rurale; surse de finanțare destinate dezvoltării rurale; surse de finanțare destinate dezvoltării rurale din celelalte Fonduri structurale și Fondul de Coeziune cu destinația dezvoltare rurală.

Aceste două fonduri au fost create prin Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 al Consiliului din 21 iunie 2005 privind finanțarea Politicii Agricole Comune, care a stabilit un cadru legal unic pentru finanțarea cheltuielilor în baza PAC.

Potrivit reglementărilor de bază în materie de gestionare financiară a PAC, Comisia răspunde de gestionarea FEGA și a FEADR. Cu toate acestea, în mod normal Comisia nu efectuează plăți direct către beneficiari.

Cu toate acestea, agențiile de plăți nu răspund de efectuarea plăților către beneficiari. Înainte de aceasta, ele trebuie să se asigure, acționând individual sau prin intermediul unor organisme delegate, că cererile de finanțare sunt eligibile. Verificările care trebuie efectuate sunt menționate în diferitele reglementări sectoriale ale PAC și diferă de la un sector la altul.

Cheltuielile efectuate de agențiile de plăți sunt rambursate, apoi, statelor membre de către Comisie, lunar în cazul FEGA și trimestrial în cazul FEADR. Totuși, aceste rambursări fac obiectul unor corecții ulterioare pe care Comisia le poate face în cadrul procedurilor de verificare a conturilor.

Alocările bugetare pentru Fondurile structurale și Fondul de Coeziune, în perioada 2000-2006, au fost prevăzute astfel (figura 2.3)

Sursa: UE, Politica regională. Delegația Comisiei Europene, în România, 2004.

Figura 2.3: Structura alocărilor bugetare pentru Fondurile structurale și Fondul de Coeziune în perioada 2000-2006, pe obiective – în prețurile 1999 (miliarde euro)

CAPITOLUL III

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ ÎN PERIOADA 2008-2013

Obiectivele și conținutul noii reforme a Politicii Agricole Comune

Noua reformă a Politicii Agricole Comune va fi o reformă fundamentală în sensul deplasării măsurilor de sprijin, de la cantitate spre calitate, de la reglementări de piață către dezvoltarea rurală și protecția mediului. Vor rămâne înghețate și treptat se vor elimina prețurile de intervenție și stocările publice, se vor reduce și elimina restituirile la export. În condițiile unor prețuri aliniate la prețurile mondiale, agricultorii se vor orienta numai după prețurile pieței de care va depinde nivelul veniturilor și astfel vor beneficia de prețuri corecte.

Decuplarea total a subvențiilor de producție, prin introducerea schemei de plată unică pe exploatație va stabili relații directe între fermieri și piață, sprijinul comunitar nemaifiind necesar pentru controlul ofertei, ci va fi direcționat spre aplicarea unor metode sănătoase de producție agricolă, protecția mediului și programe de dezvoltare rurală durabilă. Veniturile agricultorilor nu vor depinde de subvenții pentru producție fiindcă acestea nu se vor aloca pentru un nivel al producției, ci independent de acesta, pentru condiții de mediu și calitate, de sănătate publică și sănătatea animalelor.

Noua reformă a PAC se aplică în condiții diferite și măsuri flexibile, atât pentru vechile state membre, cât și pentru noile state membre. În noile state membre aceste măsuri vor fi introduse treptat, în conformitate cu reglementările tratatelor de aderare.

Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1782 din septembrie 2003 privind stabilirea normelor comune pentru regimul de susținere directă în cadrul PAC și a altor regimuri de susținere a agriculturii, intrată în vigoare în anul 2005, stabilește noile măsuri de reformă a PAC privind piața și modifică cea mai mare parte din reglementările anterioare.

Are loc introducerea unui nou mecanism de sprijinire a veniturilor agricultorilor denumit „plată unică pe exploatație”. Aceasta a început să se introducă în vechile state membre, din 2005,. Totuși, vor rămâne unele produse și activități în sistemul plăților directe pe hectar și pe animal, până la definitizarea măsurilor de reformă în toate sectoarele. Noile state membre vor introduce sistemul plății unice, până în anul 2010 sau și mai devreme, dacă sunt pregătite condițiile și-l vor generaliza până în 2013, cel târziu.

Beneficiarii plăților (din ambele sisteme de sprijin) sunt toți agricultorii care respectă cerințele prevăzute în legislație, aplicabile la datele stabilite:

de la 1 ianuarie 2005 – mediul, identificarea și înregistrarea animalelor;

de la 1 ianuarie 2006 – sănătatea publică, sănătatea animalelor și plantelor și notificarea bolilor;

de la 1 ianuarie 2007 – bunăstarea animalelor.

Noua reformă PAC continuă direcțiile generale stabilite de Agenda 2000, revăzute și îmbunătățite de către Comisie prin Mid Term Review, în anul 2000, dar urmărește și realizarea unui cadru mai stabil al politicii pentru agricultura europeană în condițiile în care Uniunea s-a lărgit cu încă 10 state și în perspectivă vor adera încă două state (trei state). Acordul de la Luxemburg, din 2003, reînnoiește spiritul trăsăturilor fundamentale ale PAC și stabilește direcțiile de dezvoltare până în anul 2013. Acest acord a decis noul cadru al PAC privind inovarea și piețele, sistemul de susținere a agricultorilor, formelor de realizare a preferinței comunitare, finanțarea fermelor și dezvoltarea rurală. La acestea se adaugă problemele principale ale ultimilor ani care privesc obiectivele de mediu, peisaje rurale, viabilitatea economiei rurale, moștenirea culturală, calitatea alimentelor, sănătatea animalelor.

Agenda 2000 a elaborat cadrul de aplicare a Politicii Agricole Comune, care se implementează până în anii 2005-2007. Noua reformă, începută în anul 2003, va schimba fundamental sistemul de susținere a fermelor și a zonelor rurale, în perioada 2008-2013.

În noua etapă a reformei s-a stabilit o singură politică agricolă, într-o corelare strânsă cu politica de dezvoltare rurală, de mediu și privind comerțul internațional.

Unificarea formelor de sprijin stabilit de PAC asigură simplificarea mecanismelor de politică agricolă, dezvoltă responsabilitatea și promovează descentralizarea. Se poate asigura astfel un nou echilibru între managementul la nivelul Comunității și creșterea gradului de percepție și control la nivel local.

Noua reformă PAC este o alegere politică a Uniunii Europene în contextul globalizării și al celei mai mari extinderi din istoria sa. În promovarea noului model european de agricultură vor câștiga fermierii și consumatorii, dar și statele membre pe ansamblul lor.

Principalele caracteristici ale noii reforme sunt:

orientarea PAC către interesele consumatorilor, dar continuând să sprijine fermierii;

protejarea economiei rurale și a mediului;

menținerea costurilor bugetare la un nivel stabil;

sprijinirea negocierilor în cadrul OMC în vederea încheierii unui acord privind agricultura care să satisfacă nevoile agriculturii fiecărei țări și pe ansamblul Uniunii.

Reforma va continua procesul de implementare a mecanismelor PAC, de integrare a agriculturii noilor state membre în PAC și de asigurare a exigențelor securității alimentare.

Politica Agricolă Comună întotdeuna a evoluat pentru a răspunde nevoilor de schimbare în societate. PAC nu este o politică a trecutului, ci o politică modernă, diferită de cea a anilor ’60 și ’80. Agricultura de azi are funcții multiple, care le conferă fermierilor rolul de a produce alimente și fibre naturale, de a asigura gestiunea zonelor rurale și conservarea mediului natural.

Revizuirea radicală a PAC, care se realizează începând cu anii 2003-2004, înseamnă nu numai transformarea sectorului fermelor într-o activitate economică competitivă și sustenabilă, ci și supraviețuirea pe termen lung a spațiului european ca urmare a măsurilor de creștere a viabilității comunităților.

Scopul reformei este realizarea unei economii europene mai dinamice și competitive.

Principalele măsuri de politică agricolă urmăresc:

creșterea potențialului agriculturii comunitare pentru a îmbunătății nivelul calitativ al autosuficienței alimentare, fără de care nu poate exista o autonomie politică veritabilă, nu se poate menține echilibru teritorial;

promovarea normelor de calitate privind produsele alimentare și mediul înconjurător;

scăderea prețurilor instituționale ale produselor agricole și reducerea costurilor de producție în exploatațiile agricole din Comunitate;

diversificarea activității economice în diferite regiuni ale UE pentru a se obține o valoare adăugată ridicată care să sporească veniturile fermierilor și ale locuitorilor rurali.

Elementele cheie ale noii reforme a PAC vizează:

piața și politica de prețuri;

schema de plată unică pe exploatație;

cross compliance (reguli de condiționare sau de eco-condiționare);

modularea rurală durabilă.

Piața și politica de prețuri

Noua reformă PAC urmărește îmbuntățirea mecanismelor de piață în vederea creșterii competitivității agriculturii și a liberalizării treptate a piețelor agricole. Evoluția agriculturii europene spre un nou model economic viabil este legată de liberalizarea pieței. În acest sens negocierile care au loc în cadul OMC sunt privite diferit. După unii experți, liberalizarea totală a pieței agricole este o greșeală și ar fi suficient să existe o stabilitate a prețurilor pentru ca agricultura să se mențină viabilă. Alții consideră necesară eliminarea subvențiilor la export (măsură aflată în proces de finalizare în cadrul negocierilor OMC) și retragerea progresivă a ajutoarelor directe pentru eliminarea excedentelor. Aceste obiective se regăsesc între măsurile noii reforme a PAC, care va avea loc treptat, iar fondurile vor fi redirecționate spre mediu și dezvoltarea rurală. Fermierii nu vor fi însă abandonați, întrucât prezența lor în mediul rural este vitală. Iar agricultura este coloana vertebrală a acestuia.

Prin particularitățile și rolul său esențial pentru viață și securitatea popoarelor, agricultura nu poate să desfășoare activități durabile fără sprijinul contribuabililor. Noua reformă are în vedere o deplasare a acestui sprijin de la producție spre dezvoltarea rurală complexă și agricultura multifuncțională. O astfel de dezvoltare poate spori autonomia financiară a locuitorilor din zonele rurale și asigurarea capacității de a investi și concepe proiecte în acest scop.

Ajutoarele pentru reformă au devenit cele mai importante forme de sprijin în agricultură, în baza măsurilor stabilite de reforma PAC din 1992 și din Agenda 2000. Aceste ajutoare se vor redirecționa spre creșterea competitivității agricole, a dezvoltării durabile a zonelor rurale în noua reformă a PAC, 2008-2013.

Intervențiile pe piață prin susținerea prețurilor au influențat creșterea producției și productivității, în primele etape, dar au avut ulterior efecte negative asupra echilibrului piețelor agricole. Au crescut excedentele greu vandabile, precum și costurile stocării de intervenție și ale susținerii exporturilor. Totodată s-au produs distorsiuni ale piețelor pe plan mondial, ceea ce a determinat măsuri noi în cadrul OMC. În etapele precedente ale noii reforme PAC s-au stabilit măsuri de reducere treptată a prețurilor de intervenție. Această reducere a fost resimțită abia după punerea în aplicare a măsurilor de reformă prevăzute de Agenda 2000.

Prețurile de intervenție sunt înghețate și apropiate de prețurile pieței și ca urmare pierderile de venituri se acoperă mai ales prin sprijin direct acordat pentru produsele de bază în alimentație și suprafețele retrase din cultură.

Plățile directe au devenit principalul mecanism prin care agricultorii primesc sprijin pe hectar și animal pentru stabilizarea veniturilor, inclusiv ca urmare a reducerii prețurilor de intervenție la produsele la care se mențin.

Plățile directe la hectar și pe animal introduse în vederea susținerii veniturilor sunt formate din subvenții pentru producție, întrucât decuplarea este doar parțială și plăți compensatorii care acoperă reducerile de venituri datorate reducerii și eliminării unor prețuri de intervenție.

Esența noii reforme a pieței agricole constă în:

facilitarea accesului la piețe prin măsuri interne de diversificare a activității și creșterea competitivității produselor și reducerea taxelor vamale;

reducerea susținerii interne în vederea eliminării surplusurilor greu vandabile și creșterea competitivității, în condițiile concurenței dure de pe piețele internaționale;

reducerea exporturilor subvenționate și a altor forme mascate de susținere care distorsionează comerțul internațional (credite de export, ajutor alimentar etc.);

reducerea și eliminarea subvențiilor la export.

Uniunea Europeană susține actualizarea regulilor de bază ale OMC și întărirea comerțului internațional ca instrument important al dezvoltării. Totodată, UE asigură o integrare complexă a statelor membre în Piața Unică pe baza Tarifului Vamal Comun (TVC).

Finanțarea politicii de piață se va face, din anul 2007, din Fondul Agricol European de Garantare, rezultat din FEOGA – garantare.

Schema de plată unică pe exploatație

În noua etapă a reformei PAC, mecanismul plăților directe la hectar și pe animal folosit în prezent se va înlocui treptat cu „schema de plată unică pe explotație” (SPS). Acest mecanism s-a introdus parțial, începând cu anul 2005, în majoritatea vechilor state membre.

Noile state membre (UE10) vor introduce plata unică pe exploatație treptat, previzibil până în anul 2010. Până atunci se va aplica mecanismul plăților directe la hectar și pe animal (SAPS), în variante adaptate la situația agricolă din fiecare țară în ceea ce privește decuplarea acestui sprijin de producție. Nivelul plăților va fi acelasi, stabilit de Comunitate, indiferent dacă se utilizează plata directă la hectar și animal sau plata unică pe exploatație.

Plata unică pe exploatație, ca mecanism de sprijinire a veniturilor agricole, reunește toate tipurile de ajutoare directe acordate în prezent și va simplifica gestiunea acestora. Se urmărește ca, treptat, sprijinul alocat să fie decuplat de producție la nivelul întregii Comunități.

Decuplarea completă a plății unice de producție a devenit operațională la 1 ianuarie 2007, în vechile state. Totuși, statele membre pot menține, limitat, unele elemente de cuplare a plăților directe de producție, pentru a evita dezechilibrele majore ale pieței și abandonarea terenurilor.

Decuplarea parțială se va menține, în forma existentă în UE15, la anumite culturi și în proporții limitate cu o perioadă de tranziție la produsele sensibile și după 2007.

Sunt admise și plățile suplimentare cuplate pentru sprijinirea unor activități agricole importante în scopul protecției mediului sau a creșterii și îmbunătățirii marketingului produselor agricole. Aceste plăți trebuie să se încadreze în limitele generale stabilite pentru activitățile respective.

În noul sistem de plăți, calculul sumelor se face pe bază de referință istorică suprafețele și nivelurile de producție. Pentru toate statele membre, media anilor 2000, 2001 și 2002. Se stabilește o singură plată pe exploatație, iar sprijinul se acordă în funcție de suprafață (numărul de hectare eligibile ale unei exploatații). Pot fi convertite în hectare eligibile și efectivele de animale (bovine, ovine, caprine) pentru care se alocă sprijin, ca și cantitățile maxime garantate pentru unele produse (lapte, carne etc.).

Se stabilesc condiții comune pentru aplicarea plăților unice prin includerea diferitelor tipuri de sprijin. Aceste condiții vizează integrarea în sistemul Organizărilor Comune de Piață a unor norme fundamentale privind mediul înconjurător, siguranța alimentelor, bunstarea și sănătatea animalelor.

Pentru evitarea abandonării terenurilor și menținerea în bune condiții agricole și de mediu a acestora se instituie, de asemenea, un cadru comunitar, dar care va permite să se țină cont de caracteristicile zonale, în special de condițiile pedoclimatice, de sistemul de cultură al plantelor și de structura de producție din exploatație.

În perioada 2005-2012, măsurile care vizează agricultura durabilă și dezvoltarea rurală cuprind și un sistem de reducere progresivă a plăților directe (plăți unice). Sumele rezultate vor fi utilizate pentru dezvoltarea rurală și vor fi repartizate între statele membre, pe baza unor criterii definite. Un procent din aceste sume vor rămâne însă statului membru care le-a generat. Măsurile speciale de dezvoltare rurală vor fi finanțate de la Fondurile Structurale.

Pentru ca agricultorii să respecte normele de practicare a agriculturii moderne și de calitate, statele membre vor organiza un sistem de consultanță pentru exploatațiile agricole comerciale. Pentru a introduce acest sistem, bazat pe voluntariat, vor avea prioritate agricultorii care primesc plăți directe peste o anumită sumă anuală. Începând cu 1 ianuarie 2007, statele membre pot înființa acest sistem de consultanță în vederea mai bunei administrări a terenurilor exploatațiilor, pentru respectarea unui număr de condiții privind bunele practici agricole și de mediu. Sistemul de consultață menționat va fi obligatoriu, din anul 2010.

Pentru întărirea eficacității mecanismelor de gestiune și control s-a creat Sistemul Integrat de Administrare și Control, pe baza Reglementării Consiliului (CEE) nr. 2508/1992. Fiecare stat membru a înființat un asemenea organism.

Sistemul Integrat de Administrare și Control asigură:

bază de date informatizată;

un sistem de identificare a parcelelor agricole;

un sistem de identificare și înregistrare a drepturilor de plată;

gestionarea cererilor de plată;

un sistem unic de identificare a fiecărui agricultor care a depus cererea de plată.

Comisia Europeană este periodic informată cu privire la funcțioanarea Sistemului Integrat de Adminstrare și Control. Statele membre aplică reglementările comunitare și controlează în teren aplicarea acestora. Identificarea parcelelor agricole este un element cheie pentru aplicarea corectă a plății unice. Sistemul de identificare a parcelelor se bazează pe tehnici de teledetecție.

Mecanismele promovate prin PAC prevăd un sprijin direct al veniturilor în scopul asigurării unui mod de viață echitabil agricultorilor. Acest obiectiv este legat strict de conservarea zonelor rurale și de aceea plățile trebuie atribuite cu respectarea condițiilor stabilite. În care scop este necesară monitorizarea realizării obligatiilor asumate.

Sistemul de sprijin va regrupa într-o schemă de plată unică diferitele forme de sprijin propuse inițial de Agenda 2000 și ține seama de modificările plafoanelor de ajutor stabilite prin noile reglementări.

Plata unică nu trebuie să fie condiționată de realizarea unei anumite producții. Agricultorii sunt liberi să-și culeagă produsele care doresc să le producă, inclusiv produsele care sunt încă susținute în sistem de sprijin cuplat de producție. Se așteaptă ca acest mecansim să apropie agricultorii de cerințele consumatorilor și să evite execedentele produse ca urmare a sprijinului direcționat.

Dreptul de plată unică pe suprafață

Calculul dreptului de plată unică (DPU) se bazează pe nivelul sumelor de referință atribuite fiecărui stat membru.

Toți agricultorii beneficiază de drept de plată pe hectar eligibil. Numărul total de drepturi de plată este egal cu numărul de hectare admise (eligibile), în care se includ și ajutoarele pentru: amidon din cartof, furaje uscate, semințe, toate suprafețele furajere destinate creșterii animalelor în perioada de referință. Nu se includ în numărul de hectare eligibile suprafețele utilizate pentru producerea furajelor uscate, care intră în alt regim de sprijin, precum și suprafețele utilizate supuse unui program național sau comunitar anterior de retragere din cultură (sit-aside).

Sumele globale pe explotație sunt divizate în drepturi de plată. Prin includerea în acest sistem a hectarelor eligibile a animalelor și cantităților garantate, numărul drepturilor de plată unică este mai mare ca numărul hectarelor deținute de către un fermier.

Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1782/2003 privind regimul de susținere directă în cadrul PAC stabilește normele și cadrul de acordare a sprijinului comunitar din anul 2005, pentru UE15.

Mecanismul decuplării se aplică pentru vechile state membre, iar noile state membre îl pot introduce treptat și flexibil. Plățile directe pentru noile state membre (UE10) se vor acorda etapizat, într-o perioadă de 10 ani de la aderare. Sumele acordate în procente anuale, prevăzute în Tratatul de Aderare, se calculează în funcție de suprafețele și producțiile referință (media anilor 2000-2002).

Dupa cum rezultă din tabelul 3.1, sistemul de sprijin rămâne complicat în vechile state membre și după generalizarea regimului de plată unică, din 2007. Se păstrează numeroase alte forme de sprijin în perioada de tranziție de la plățile directe pe hectar și animal la plata unică pe exploatație. Se ridică totodată și unele semne de întrebare, în special cu privire la abandonarea producției, mai ales în sectorul zoothenic, așa cum rezultă în estimările anilor 2005-2006 făcute în unele state membre care aplică deja acest mecanism.

Tabelul 3.1

Lista regimului de susținere directă a veniturilor agricultorilor în sistemul de „plată unică pe exploatație” și alte forme de sprijin

¹A. Plățile unice pe exploatație introduse din 2005, conform Reglementării 1782/2003 generalizate în 2007, în UE15. Noile state membre pot introduce plata unică din 2009-2010 sau pot să introducă înainte de 2009.

²B. Pot fi menținute tranzitoriu la unele produse, după care R. nr. 1252/1999 va fi abrogată.

³C. Formele de sprijin acordate pe baza altor Reglementări decât R. nr. 1251/1999, care se mențin tranzitoriu și ulterior vor fi abrogate.

ªRegmementarea va rămâne în vigoare pentru unele zone defavorizate.

La nivelul comunitar, național (dacă este cazul) se fixează plafoane maxime ale ajutoarelor, calculate prin însumarea fondurilor care revin fiecărui stat membru în cadrul mecanismului de sprijin pe durata perioadei de referință și în funcție de ajustările ulterioare. Dacă se depășesc plafoanele maximale, se aplică reduceri proporționale ale sprijinului.

Utilizarea mecanismului plății unice pe exploatație presupune flexibilitatea plăților pentru a se asigura un echilibru între plățile directe actuale care se mențin în anumite situații și perioada de tranziție și plata unică. Există și o interdicție care nu permite includerea legumelor, fructelor și cartofului de consum în sistemul plății unice, întrucât din cauza regionalizării acestor culturi s-ar putea produce distorsiuni ale pieței la respectivele produse.

Statele membre pot prevedea, de asemenea, o perioadă de tranziție pentru aplicarea plăților unice în cazul unor grave distorsiuni pe piață sau dacă se impune respectarea unor obligații internaționale ale Comunității.

În cazul aplicării facultative sau tranzitorii a mecanismului plății unice trebuie fixată din timp perioada și respectate condițiile de atribuire a drepturilor de plată unică. Stabilirea modalităților de aplicare acestui mecanism revine Comisiei. Plățile sunt administrate de către un Comitet care asistă Comisia Europeană. Compus din reprezentații statelor membre și prezidat de un reprezentant al Comisiei.

Pentru facilitarea tranziției între actualele regimuri de plăți directe pentru culturile în arabil și prime pentru animale, pe de o parte, și noul mecanism de plăți unice pe exploatație, pe de altă parte, sunt necesare ajustări ale sistemului actual de plăți directe pe hectar și pe animal în aceste sectoare.

Agricultorul declară parcelele de teren ca suprafață eligibilă pentru un drept de plată pe o perioadă de 10 ani, începând de la o dată stabilită de statul membru. Cu un an înainte de obținerea acestui drept, agricultorul introduce o cerere de participare la regimul de plăți unice, care prevede că:

toate drepturile de plată neutilizate timp de trei ani se atribuie pentru rezerva națională. Sunt atribuite drepturile de plată pentru rezerva națională și în caz de forță majoră sau circumstanțe excepționale (decesul agricultorului, incapacitate profesională, epizootie etc.);

transferul dreptului de plată nu se poate face decât unui agricultor din acelasi stat membru, în caz de moștenire sau moștenire anticipată. În caz de moștenire sau moștenire anticipată, drepturile de plată nu pot fi utilizate decât în statul membru unde au fost stabilite.

Utilizarea terenurilor în cadrul regimului de plată unică

Agricultorii pot utiliza parcelele declarate pentru întreaga activitate agricolă, ce excepțiile menționate.

Pentru suprafața retrasă din cultură, agricultorul primește drept de teren lăsat necultivat, care se calculează ca o medie a suprafețelor necultivate timp de trei ani. Pentru terenul lăsat necultivat, agricultorul beneficiază de sprijin sub forma unei sume fixe. În această categorie de terenuri pot intra: suprafețe arabile lăsate necultivate, suprafețe împădurite, alte suprafețe care nu sunt utilizate în scop lucrativ. Suprafețele lăsate necultivate nu pot fi mai mici de 0,1 hectare și de o lățime mai mică de 10 metri. Obligația de lăsare a terenurilor necultivate se va aplica și pentru drepturile care sunt transferate.

Un stat membru din UE15 poate decide ca sumele provenind de la produsele lactate și plățile suplimentare pentru zootehnie să fie incluse, total sau parțial, în regimul de plăți unice, începând din 2005. Suma de referință pentru aceste plăți se calculează pa baza anului în care aceste plăți vor fi incluse, total sau parțial, în regimul de plăți unice.

Toți agricultorii unei regiuni beneficiază de dreptul de a lăsa teren necultivat. Suprafața necultivată se stabilește pe baza unui procent decis la nivel comunitar (de 10% în prezent).

Nu beneficiază de dreptul de a lăsa terenuri necultivate agricultorii care produc sub 92 tone cereale, care sunt scutiți de această obligație.

Regionalizarea plătilor

Terenurile lăsate necultivate trebuie sa fie menținute în bune condiții agricole și de mediu. Ele pot fi utilizate pentru producția de biomasă în care scop se poate acorda un sprijin național de circa 50% din costul de înființare al culturilor.

Statele membre pot decide împărțirea terenurilor în regiuni, conform unor criterii obiective și ca urmare sprijinul se poate regionaliza. Statele membre cu mai puțin de 3 milioane hectare eligibile pot fi considerate o singură regiune.

Numărul mediu de hectare la nivel național și numărul de hectare la nivel regional se fixează de Comisia Europeană, pe baza datelor stabilite de statele membre. În cazul regionalizării, schema plății unice pe explotație (SPS) nu se aplică uniform pe întreaga suprafață a statului membru. Dreptul de plată unică variază de la o regiune la alta.

Schema de plată unică poate fi regionalizată. În acest cadru, statele membre pot face opțiuni cu privire la redistibuirea sumelor pentru fermieri, astfel:

pot aloca în mod uniform dreptul la plată unică (DPU) în cadrul unei regiuni, în limita plicului financiar regional (sumele pe regiuni);

pot să stabilească nivelul plăților diferit pentru terenuri arabile și fânețe, fără a aduce prejudicii formei actuale de utilizare a pământului;

pot să aloce unele sume sau părți din plicul financiar regional pentru diferite sectoare (produse) pe baza nivelurilor de referință individuală;

pot să redistribuie fondurile între regiuni după ce va stabili plicul financiar regional.

Rezerva națională

Statele membre aplică un procentaj de reducere liniară a sumelor de referință, cu respectarea planului stabilit, pentru constituirea unei rezerve naționale. Această reducere nu poate fi mai mare de 3%.

Rezerva națională cuprinde diferența între plafonul stabilit și totalul sumelor de referință acordate agricultorilor cu titlu de regim de plată înainte de aplicarea reducerii liniare.

Rezerva națională poate fi utilizată de statele membre pentru a acorda cu prioritate sumele de referință agricultorilor care încep să exercite o activitate agricolă după 31 decembrie 2002 sau 2003, care au o situație specială: pentru a fi evitate distorsionările de piață și de concurență pentru agricultorii din zonele supuse programelor de restructurare sau dezvoltare, pentru intervenții publice în vederea evitării abandonării terenurilor agricole etc.

Modularea sprijinului comunitar

Instrumentele și mecanismele care vizează promovarea agriculturii durabile la nivelul Uniunii, ca și ajutoarele pentru agromediu și pentru zonele defavorizate, vor avea o importanță crescândă în noua etapă a reformei PAC.

Prin acest mecanism se urmărește o mai bună repartizare a sprijinului comunitar între politica de piață și politica de dezvoltare rurală, pentru a răspunde cerințelor consumatorilor și preocupărilor privind mediul, securitatea alimentelor, sănătatea și confortul animalelor. Pentru aceasta s-a decis ca plățile pentru ferme mari să fie reduse prin mecanismul modulării și deci sumele respective să se finanțeze suplimentar măsurilor de finanțare rurală.

Mecanismul modulării a fost stabilit de Agenda 2000 și s-a îmbunătățit în urma noilor decizii privind reforma PAC.

Mecanismul de modulare constă în reducerea sumelor cuvenite unui stat membru, anual, până la șfârșitul anului 2012, cu următoarele procente (tabelul 3.2).

Tabelul 3.2

Evoluția pe ani a reducerii plăților alocate agricultorilor în urma modulării

Sursa: Prevederile Reglementării Consiliului (CE) nr. 1782/2003.

Aceste reduceri se aplică în cazul fermelor care primesc plăți directe de peste 5000 Euro/an. Sumele rezultate în urma aplicării reducerilor, după deducerea plafoanelor stabilite pentru statele membre, vor fi utilizate pentru susținerea suplimentară a programelor comunitare de dezvoltare rurală finanțate din FEOGA – garantare (conform R. Nr. 1257/1999).

Un procent din suma disponibilă statelor membre rămâne la dispoziția statului membru în cauză, iar sumele în plus se alocă statelor interesate, în funcție de: suprafața agricolă; forța de muncă din sectorul agricol; PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare (PPC).

Statele membre primesc cel puțin 80% din sumele totale rămase disponibile, în urma modulării.

Finanțarea PAC din bugetul anului 2007 pentru măsuri de piață și ajutorare directe trebuie să respecte plafoanele maximale anuale stabilite prin decizia reprezentanților fiecărui Guvern al statului membru.

Ajutorul suplimentar rezultat din modulare se acordă agricultorilor care beneficiază de plăți directe pe baza normelor stabilite de Reglementarea nr. 1782/2003. Acesta este egal cu suma rezultată din aplicarea procentelor de reducere prevăzute anual pentru agricultorii care primesc plăți directe de peste 5000 Euro/an.

Aplicarea modulării și a condiționalității (cross-compliance) pentru zonele defavorizate (Reglementarea nr. 1259/1999 privind zonele defavorizate) are în vedere situațiile în care producția agricolă a fost grav afectată. Astfel, agricultorii pot cere sprijin în cazul în care în cursul perioadei de referință, printr-un caz de forță majoră sau circumstanțe excepționale survenite înainte sau în timpul perioadei de referință, pot cere ca sumele de referință să fie calculate pe baza anului (anilor) din perioada de referință care nu a fost afectat de asemenea situații.

Cazurile de forță majoră pot fi:

decesul agricultorului;

incapacitatea profesională pe termen lung a agricultorului;

catastrofă naturală gravă care afectează o parte importantă a suprafeței agricole a exploatației;

distrugerea accidentală a adăposturilor de animale;

epizootie care afectează total sau parțial șeptelul.

Aceste prevederi se aplică și agricultorilor care în perioada de referință au avut angajamente de agromediu sau privind zonele defavorizate.

Pentru fiecare stat membru, totalul sumelor de referință nu poate fi superior plafonului național stabilit de Comisia Europeană.

În urma aplicării mecanismului de modulare a plăților directe cuplate și decuplate de producție se estimează ca efecte pozitive:

îmbunătățirea echilibrului între cheltuielile destinate pieței și dezvoltării rurale;

creșterea alocațiilor destinate exploatațiilor mici care primesc ajutoare mai reduse. În acest fel se stimulează dezvoltarea durabilă a zonelor rurale, întrucât exploatațiile mici au mai multă forță de muncă și practică sisteme intensive și au economie de scală, cu efecte negative asupra mediului;

statele membre pot utiliza sume mai mari pentru dezvoltarea rurală, folosindu-se pentru cofinanțarea programelor comunitare. De asemenea pot să acorde și sprijin unui număr mai mare de beneficiari.

Întărirea politicii de dezvoltare rurală

După măsurile de reformă fundamentală al primului pilon al PAC, din 2003 și 2004, Consiliul a adoptat, în septembrie 2005, reforma fundamentală a politicii de dezvoltare rurală pentru perioada 2008-2013. Politica de dezvoltare rurală completează și acompaniază politica de piață.

Pentru armonizarea politicii de dezvoltare rurală cu prioritățile Comunității, Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltarea Rurală (FEARD) a adoptat Liniile strategice ale Comunității pentru dezvoltarea rurală în perioada 1 ianuarie 2008 – 31 decembrie 2013.

Politica de piață și de dezvoltare rurală poate să asigure îmbunătățirea competitivității și dezvoltarea durabilă a spațiului comunitar. Abordarea unitară a acestor două politici asigură cadrul pentru continuarea procesului de reformă.

Noua reformă a PAC asigură aplicarea unei strategii integrate pentru dezvoltarea rurală, bazată pe patru principii cheie:

multifuncționalitatea agriculturii;

integrarea zonelor rurale în economie prin dezvoltarea complexă;

flexibilitatea asistenței pentru zonele rurale;

transparență în stabilirea și implementarea programelor de sprijin.

Principiile stabilite contribuie la întărirea responsabilității și flexibilitatea măsurilor de sprijin, atât în noile, cât și în vechile state membre. Acestea vor putea decide care sunt cele mai potrivite măsuri ce pot fi selectate și zona geografică unde vor fi implementate.

Politica de dezvoltare rurală a Uniunii Europene a intrat într-o fază superioară în ceea ce privește gradul de extindere și finanțare, în noua etapă a reformei PAC.

Politica de dezvoltare rurală completează și acompaniază politica de piață și promovează caracterul multifuncțional al agriculturii. Totodată, politica de dezvoltare rurală este și parte a politicii de integrare regională și asigură măsuri de armonizare teritorială și promovează coeziunea economică și socială.

Întrucât PAC are ca direcție de acțiune liberalizarea piețelor în contextul globalizării, pregătirea acestei evoluții economice necesită un proces de educare a agricultorilor pentru accesul la piețe și creșterea competitivității produselor lor. Creșterea preocupărilor pentru dezvoltarea unei agriculturi multifuncționale în întregul spațiu european este relevantă în noua etapă a reformei.

Dezvoltarea rurală influențează pozitiv creșterea competitivității agriculturii europene pe piețele interne și externe, iar aceasta la rândul său, va depinde tot mai mult de promovarea unei agriculturi multifuncționale. (figura 3.1).

Figura 3.1 – Agricultura multifincțională

Sursa: J. M. Courades, Rural Development Measurea, Sofia 2004.

Politica Agricolă Comună are ca obiective realizarea dezvoltării durabile, bazată pe obținerea unor produse sănătoase și de calitate superioară. Produsele alimentare dețin o pondere covărșitoare în consumul uman și ca urmare trebuie obținute prin aplicarea unor metode viabile din punct de vedere al mediului înconjurător, care să asigure protejarea biodiversității și obținerea unor cantități sporite de produse organice.

Realizarea acestor obiective majore ale Uniunii Europene necesită mobilizarea tuturor resurselor la nivel național și comunitar. Între aceste resurse, un loc deosebit de important revine resurselor naturale, de forță de muncă și economice din zonele rurale. Ca urmare, folosirea fondurilor destinate dezvoltării rurale, care au valori mare, trebuie să se utilizeze cu maximă eficiență.

Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală are un rol important la intrarea noii PAC. Măsurile stabilite țin seama de particularitățile agriculturii rezultate din structura socială a agriculturii fiecărui stat membru, din diferențele structurale și naturale din diverse zone rurale.

Comunitatea poate lua măsuri și aproba programe de dezvoltare rurală în concordanță cu principiul subsidiarității, pe baza căruia se acordă prioritate zonelor cu cele mai bune condiții de realizare a unor produse și servicii în condiții de performanță ridicată. La nivelul Comunității, în limitele admise de alocările financiare pentru diferite state membre, pot fi concentrate sumele alocate și stabili mai bine prioritățile și aplicarea principiului proporționalității.

Programele de dezvoltare rurală din statele membre sunt coordonate, conform priorităților Comunității și celor naționale, și se completează cu politica de piață, politica de coeziune economico-socială și politica comună privind pescuitul.

Noua reformă asigură o mai strânsă complementaritate a celor doi piloni ai Politicii Agricole Comune prin transferul fondurilor de la pilonul I (politica de piață), la pilonul II (politica de dezvoltare rurală) prin aplicarea mecanismului de decuplare a sprijinului direct de producția agricolă, a măsurilor cross-compliance (reguli de condiționalitate) și prin mecanismul modulării.

Primul pilon al PAC vizează asigurarea stabilizării veniturilor de bază pentru fermieri, ca urmare a unei mari libertăți de a produce în funcție de cerințele pieței. Al doilea pilon sprijină agricultura ca furnizor de bunuri publice, prin funcțiile acesteia legate de mediul natural, precum și de dezvoltarea zonelor rurale.

Managementul piețelor agricole – factor important al creșterii competitivității

Conținutul piețelor agricole în noua etapă a reformei Politicii Agricole Comune

Funcționarea piețelor agricole se bazează pe principii concurențiale, fiind sprijinită de mecanisme de politică agricolă favorabile echilibrului cerere – ofertă. Piața agricolă reglementată, cu toate că măsurile de liberalizare se intensifică.

Unul dintre obiectivele de bază ale Politicii Agricole Comune este stabilizarea și aprovizionarea ritmică a pieței, în special pe seama resurselor interne (intracomunitare). Piața externă poate destabiliza piețele interne, dacă produsele obținute de Comunitate nu sunt competitive. Piața externă are un puternic caracter rezidual (țările lumii exportă, de regulă, cantitățile de produse care exced consumul intern), iar prețurile produselor sunt fluctuante. Ca urmare a acestor influențe, stabilizarea piețelor interne este dificilă în condițiile deschiderii piețelor spre exterior.

La nivelul Uniunii Europene s-au elaborat politici menite să îmbunătățească funcționarea piețelor, adaptate periodic noilor situații economice și având în vedere particularitățile agriculturii față de alte sectoare. Politicile naționale au fost înlocuite, pentru majoritatea produselor agricole, de reglementări comune de funcționare a piețelor și de comercializare a produselor.

Stabilizarea piețelor agricole se realizează la nivel comunitar, asigurându-se în ultimele decenii o anumită specializare a producției pe zone și statele membre, în funcție de avantajele comparative și transformarea lor în avantaje competitive.

Managementul piețelor urmărește în prezent îmbunătățirea mecanismelor PAC de stabilizare a piețelor în contextul globalizării și al extinderii Uniunii la 27 state membre, la care este previzibil să se adauge în viitor și alte state aflate în diferite stadii de negociere.

Extinderea globalizării, care are ca element central liberalizarea comerțului internațional agricol, determină schimbări importante în managementul piețelor. Eliminarea subvențiilor la exportul produselor agricole, reducerea susținerii interne a agriculturii și chiar renunțarea la susținerea acestui sector fac parte din agenda negocierilor din cadrul OMC. Prin măsurile de facilitare a accesului la piețe se crează mari oportunități pentru toate țările lumii. Pentru a beneficia de aceste oportunități, soluția principală este creșterea competitivității produselor agricole pe piață.

Politica Agricolă Comună a creat un sistem de gestionare a resurselor și produselor agricole prin intermediul Organizărilor Comune de Piață. Prin acest sistem se realizează Unicitatea Pieței produselor agricole prin integrarea armonioasă a agriculturii în Piața Unică, o mare piață regională în expansiune, singura piață din lume care s-a dovedit viabilă.

Tratatul de la Roma a instituit principiul unicității pieței în care scop a prevăzut necesitatea creării instituțiilor și a mecanismeleor care să permită funcțioarea acestora. Esența și rezultatul folosirii corecte, prin adaptarea în timp și spatiu, a instrumentelor și mecanismelor de aplicare a PAC, se reflectă în funcționarea Organizărilor Comune de Piață pe categorii de produse agricole.

Organizarea Comună de Piață crează un cadru instituționalizat care are ca obiectiv funcționarea pieței fiecărui produs sau grupa de produse, prin aplicarea unor mecanisme ale Politicii Agricole Comune adecvate situatiilor piețelor. În acest scop s-a creat un complex de instrumente, norme și mecanisme comune statelor membre care reglementează oferta de produse agricole și agroalimentare și comercializarea lor pe piețele interne, precum și importul și exportul. Intrumentele și mecanismele de politică agricolă nu se aplică în mod unitar tuturor produselor agricole. Oraganizările Comune de Piață se bazează pe combinații ale acestor instrumente, în funcție de caracteristicile ofertei și cererii pentru fiecare produs.

Prin Organizarea Comună de Piață se urmărește:

controlul outputurilor agricole și stabilizarea pieței;

asigurarea unui nivel stabil al veniturilor agricultorilor;

garantarea securității aprovizionării consumatorilotr și siguranța alimentelor

minimizarea costurilor bugetare, suportate de contribuabil și cetățeni etc.

Prin măsurile din Agenda 2000, sistemul mecanismelor de piață s-a schimbat față de perioada anterioară; se utilizează un mix de măsuri pentru îndeplinirea obiectivelor urmărite în funcție de produs și specificul pieței acestuia, prin:

prețurile instituționale (de intervenție) care s-au redus și se aliniază treptat la prețurile pieței;

intervențiile pe piață pentru cumpărarea surplusurilor de producție la unele produse și acordarea de ajutoare pentru stocarea privată, stocarea publică a fost eliminată;

sprijin direct acordat agricultorilor (sub forma plăților directe), care garantează standardele de viață ale familiilor acestora;

cote de producție în anumite sectoare;

suprafețe de bază pentru fiecare stat membru și randamente de referință la hectar.

plafoane naționale (de producție, suprafață, efective de animale și plăți) în funcție de particularitățile noilor produse;

protecție vamală (taxe vamale, subvenții la export și cantități exportate subvenționat). Subvențiile la export vor fi eliminate în perspectivă, iar taxele vamale se reduc în baza negocierilor în cadrul OMC;

subvenții la consum, în anumite situații critice;

plăți de urgență etc.

În primele etape ale aplicării PAC, Organizările Comune de Piață cuprindeau circa 60% din produsele agricole ale Comunității. În prezent, sistemul OCP cuprinde peste 90% din produsele agricole. Mecanismele de reglementare se aplică diferențiat pe tipuri de produse. Numărul produselor pentru care se acordă sprijin financiar comunitar și național în vederea asigurării echilibrului pieței s-a redus, realizandu-se decuplarea treptată a sprijinului de producție dar, pentru preîntâmpinarea efectelor negative ale acestora, piețele sunt disciplinate si s-au creat legături trainice între consumatori și producători, bazate pe cerințele de consum. Pentru toate produsele agricole și alimentare este însă obligatorie respectarea unor reguli și norme de calitate privind producția și comercializarea pe piață și pe această cale se poate realiza competitivitate ridicată a produselor.

La nivelul fiecărui stat membru se respectă reglementările comunitare pentru fiecare produs sau grupe de produse care fac parte din diferite tipuri de Organizări Comune de Piață, cu aplicarea flexibilă a unor norme și mecanisme în funcție de evoluția pieței. Aplicarea acestor reglementări se face în functție de suprafețele și producțiile de bază negociate cu Comunitatea, de către fiecare stat membru și de alte măsuri convenite.

Pe baza acestui cadru general comun de funcționare a piețelor, statele membre armonizeză legistația și crează sistemul instituțional la nivel național și implementarea acquis-ului comunitar. Detalierea sistemului de organizare și funcționare a pieței fiecărui produs se realizează, ținându-se seama de specificul național prin formarea filierelor de produs. Organizarea filierei produselor agricole și alimentare presupune, pe lângă implementarea regulilor comunitare și a numeroase norme și reglementări naționale și teritoriale, inclusiv crearea organismelor profesionale și intreprofesionale care au specificitate internațională și un important rol în functionarea filierelor care por apărea accidental.

Filierele produselor agricole la nivel național sunt într-un proces continuu de adaptare la schimbările pieței și ale procesului de restructurare a agriculturii în noile state membre și candidate.

Managementul pieței în contextul noii reforme PAC urmărește să sporească caracterul competitiv și durabil al agriculturii în favoarea calității. Prin decuplarea subvențiilor de producție, fermierii devin mai competitivi și mai orientați către piață. Marea majoritate a ajutoarelor vor fi atribuite independent de volumul producției, spre deosebire de trecut, când mai ales marii fermieri au produs pe baza unor subvenții ridicate alocate pentru anumite produse care au devenit excedentare.

În noul sistem de sprijin, veniturile fermierilor realizate din plățile directe, încadrate într-o schemă de plată unică pe exploatație vor depinde de măsura în care aceștia produc produse competitive și respectă condițiile de mediu, cerințele securității alimentare, standardele de bunăstare a animalelor. În noul sistem, fermierii sunt mai bine orientați după cerințele pieței și ca urmare prețurile obținute pot să le asigure venituri ridicate dacă alegerea pe care o fac este bună. Veniturile agricultorilor se vor forma, în primul rând, din vânzarea produselor pe piață, la care se adaugă sprijinul comunitar și național pentru cei care respectă regulile și standardele comunitare. Celor care nu respectă aceste standarde li se reduc plățile directe, în condițiile stabilite de reglementările Consiliului și Comisiei Europene.

Spre deosebire de trecut, gestionarea piețelor se realizează în viitor cu costuri publice tot mai reduse. Elementul hotărâtor al competitivității îl constituie cerințele cumpărătorilor, în care scop se va îmbunătății radical relația fermierilor cu aceștia.

Economia bazată pe cunoaștere, proces relansat pe 2 februarie 2005 de Agenda Lisabona, impune o nouă abordare a dezvoltării și aplicării rezultatelor cercetării științifice, în general și a cercetării științifice agricole în particular, în scopul creșterii competitivității. Consiliul European a stabilit la Lisabona un program de reformă pe zece ani menit să reînnoiască economia comunității. În centrul noilor măsuri stabilite de Agenda Lisabona se află întărirea pieței interne și îmbunătățirea competitivității în contextul economiei globale. Aceste măsuri, cu prioritate, sectorul agricol, mai vulnerabil în condiții de criză decât alte sectoare.

Pentru agricultura României, care va fi afectată de procesul de liberalizare a piețelor agricole și care își va deschide piața după aderare, măsurile de creștere a competitivității pe baza restabilirii rolului cercetării științifice agricole sunt vitale pentru folosirea avantajelor comparative de care dispune și pentru aplicarea rezultatelor științei în domeniul tehnologiilor.

Noua reformă PAC a Politicii Agricole Comune ajustează managementul pieței la cerințele realizării echilibrului acesteia și a extinderii Uniunii Europene la 27 state, la înțelegerea și coerența politicii de dezvoltare rurală cu care se întrepătrunde.

Prin instituirea regulilor de calitate pentru fermieri și extinderea acestora și în procesare cresc avantajele consumatorilor și ale societății întregi. Impactul favorabil pe termen lung contribuie la creșterea viabilității comunităților rurale.

Simplificarea regulilor de funcționare a piețelor are un efect favorabil asupra creșterii responsabilității statelor membre și a agricultorilor. Statele membre sunt cele care stabilesc o serie de reguli privind reducerea plăților directe sau chiar suspendarea lor dacă nu sunt îndeplinite condițiile de mediu conform regulilor cross-compliance, în funcție de dimensiunile fermelor și nivelul outputurilor.

Statele membre vor avea posibilitatea să stabilească sprijinul garantat fermelor pe baza unor criterii privind numărul de angajați, nivelul general al veniturilor și plafoanele individuale ale fermelor. Aceste criterii pentru stabilirea alocațiilor pot fi atribuite în funcție de măsurile de agromediu, retagerea anticipată, zonele definite cu handicap natural și sprijin pentru silvicultură.

Impactul măsurilor de reformă a pieței după Agenda 2000

Reforma radicală a pieței agricole, începută în anul 1992 și continuată de Agenda 2000, a adus mutații importante în sistemul de instrumente și mecanisme de politică agricolă utilizate pentru stabilizarea acesteia. Rezultatele fac însă necesară reconsiderarea unor măsuri, decuplarea totală a sprijinului de producție și trecerea de la susținerea acesteia la un alt mod de susținere a veniturilor, pentru a stimula obținerea lor, prioritar, de pe piață și prin diversificarea surselor de proveniență.

În perioada 2003-2007, Uniunea Europenă a simplificat sistemul de susținere a pieței și a făcut pași importanți spre liberalizarea acesteai, așa cum rezultă din analiza evoluției prețurilor de intervenție și a sistemului de ajutorare (tabelul 3.3).

Tabelul 3.3

Prețurile și ajutoarele comunitare pe campanii de comercializare

Sursa: European Commission, DG AGRI, 2008

Evoluția prețurilor agricole

Prețurile produselor agricole supuse reglementărilor comunitare denumite și prețuri instituționale sau de intervenție se stabilesc pentru toate statele membre, în Euro la nivel comunitar și se transformă în monedă națională. Prețul unic se referă la anumite produse agricole care beneficiază de sprijin comunitar și care la nivel național se multiplică cu un coeficient de reprezentare, ceea ce determină o diferențiere între acestea.

Prețurile de intervenție s-au stabilit pe baza evoluției prețurilor interne (comunitare), iar în prezent evoluează în funcție de prețurile pieței mondiale. Dacă în trecut prețurile instituționale aveau un nivel ridicat față de prețurile mondiale, pe această cale asigurându-se creșterea și stabilizarea veniturilor, în prezent aceste prețuri se apropie de prețurile mondiale, în unele cazuri fiind inferioare acestora.

Sistemul de prețuri agricole s-a simplificat mult, intervențiile pe această cale fiind tot mai reduse și au tendință de eliminare în procesul de liberalizare a pieței. Principala cale de susținere a agriculturii a devenit sprijinul direct și deplasarea măsurilor de la susținerea producției la susținerea producătorilor cu scopul apropierei de piață, de cerințele consumatorilor.

Produsele agricole se comercializează la prețul pieței, care se formează liber, pe baza raportului cerere-ofertă. Intervenția are loc numai atunci când prețurile pieței scad sub limita critică și afectează puternic veniturile producătorilor agricoli.

Măsurile de politică agricolă au contribuit la stabilizarea și, în unele cazuri, la reducerea prețurilor reale. Prețurile nominale însă au crescut la produsele vegetale, cerealele fiind mai bine sprijinite de Comunitate. Prin mecanismul de reducere a prețurilor de intervenție s-a reușit stoparea creșterii prețurilor de producție, cu impact favorabil asupra prețurilor alimentare la consumator și deci a inflației.

În perioada 2000-2003, după aplicarea măsurilor de reformă stabilite de Agenda 2000, evoluția prețurilor produselor agricole la poarta fermei la nivelul vechilor state membre arată pe ansamblu o tendință de stabilizare, dar cu unele creșteri la fructe, tomate, grâu dur, semințe, flori, unele produse animale (tabelul 3.4).

Tabelul 3.4

Prețurile unor produse agricole în UE în perioada 2000-2003

Anul 2000=100%

Sursa: Eurostat, februarie 2004

În perioada 2005-2007, după aderarea celor 12 țări, evoluția prețurilor produselor agricole arată pe ansamblu o tendință de stabilizare în țările dezvoltate, creșteri având loc în țările în curs de dezvoltare, exemplu: Bulgaria, România, Republica Cehă, Ungaria (tabelul 3.5). în România prețurile produselor agricole au crescut ca urmare a alinierii la prețurile comunitare și mondiale. Prețurile pieței mondiale se formează pe baza negocierilor directe, a licitațiilor organizate de importatori, pe baza cotațiilor la bursă etc. Avantajele durbile pot rezulta numai pe calea creșterii competitivității produselor românești pe piață, atât prin măsuri de îmbunătățire a calității, cât și de reducere a costurilor.

Tabelul 3.5

Evoluția prețurilor de producător la principalele culturi de produse agricole, în perioada 2005-2007

2000=100%

Sursa: Eurostat, 2008

În perioada 2005-2007, evoluția prețurilor minimale și produse din animale la poarta fermei la nivelul vechilor state membre cât și în noile state membre arată pe ansamblu o tendință de stabilizare, cu unele creșteri în țări precum Irlanda, Lituania, Germania, Marea Britanie dar și scăderi în țări precum Danemarca, Grecia, Spania, Slovecia, Finlanda, România (tabelul 3.6).

Tabelul 3.6

Evoluția prețurilor la animale și produse din animale în perioada 2005-2007

2000=100%

Sursa: Eurostat, 2007

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ

Politica calității și a diversificării producției urmărește orientarea prioritară a PAC spre întărirea legăturilor producătorilor agricoli cu piața și dezvoltarea de ansamblu a spațiului rural. Uniunea Europeană a atins un nivel calitativ ridicat de asigurare a securității alimetare pentru populațiile tuturor statelor membre. În prezent și în viitor însă exigențele consumatorilor se schimbă rapid, deplasându-se către siguranța alimentelor, către produse ecologice și alimente de înaltă calitate. Asigurarea structurii calitative a consumului alimentar constituie un obiectiv esențial al PAC, acesta depinzând de nivelul veniturilor populației și respectiv, de performanța economiei și a sectorului agroalimentar. Structura consumului alimentar în România, dar și în alte state din Europa de Est se caracterizează prin preponderența cerealelor și cartofilor și prin deficiențe în asigurarea unor rații echilibrate pe seama fructelor, cărnii și a peștelui. Este semnificativă în acest sens structura valorică a consumului în Franța, unde modelul de consum alimentar este echilibrat iar agricultura s-a adaptat cerințelor pieței. Există o apropiere între structura de producție a exploatațiilor profesionale și structura consumului alimentar.

Agricultura comunitară, bazată în mare măsură pe un sistem de susținere ridicată pe piața internă și la export, cu eforturi bugetare mari, nu va putea să devină mai competitivă. Întărirea legăturilor fermierilor cu piața, fără subvenții care îi direcționează ce să producă, poate permite însă diversificarea activităților economice în zonele rurale și creșterea standardelor de viață ale acestora și familiilor lor, prin obținerea produselor de calitate, produse ecologice și energetice etc.

Tabelul 4.1

Evoluția producției agricole în perioada 2005-2007

2000=100%

Sursa: Eurostat, 2008

Indicele veniturilor reale în agricultură a cunoscut creșteri moderate, deși numărul de agricultori a scăzut în continuu. Aceasta este urmarea unui complex de factori care țin de performanța scăzută în fermele mici, care au legături mai slabe cu piața și obțin sprijin inferior fermelor mari (tabelul 4.2, tabelul 4.3, tabelul 4.4).

Pe ansamblul Comunității, veniturile agricultorilor au avut o evoluție liniară, din anul 1982 până în 1989, a urmat un salt în anii ’90 și din nou o stagnare cu tendință de reducere până după reforma PAC din 1992. Din anul 1993, până în 2002, veniturile agricultorilor a avut un trend ridicat, după care scad. Măsurile de reformă a PAC din 1992 și 1999 (Agenda 2000) au avut un impact pozitiv asupra creșterii și stabilizării veniturilor. Periodic însă au fost necesare noi măsuri pentru menținerea acestora la un nivel acceptabil. Stabilizarea veniturilor agricultorilor impune legături durabile cu piața și creșterea competitivității fermelor.

Deși la nivelul Comunității veniturile cumulate au crescut constant, pe țări se mențin și se adâncesc decalajele. De creșterea constantă a veniturilor, în perioada 2005-2007, au beneficiat: Austria, Republica Cehă, Danemarca, Germania, Marea Britanie, Polonia, Slovacia, Cipru, Lituania. Reducerea accentuată a veniturilor agricultorilor în anul 2007 a avut loc în: Irlanda, Italia, România, Bulgaria, Malta.

Problema menținerii veniturilor se pune cu acuitate din cauza reducerii prețurilor la cereale pe piața mondială și tendinței de reducere a subvențiilor.

Tabelul 4.2

Evoluția veniturile din activitatea agricolă în perioadă 1999-2007

2000=100

Sursa: Europe in figure. Eurostat yearbook, 2008

În România a avut loc o scădere a veniturilor, pentru realizarea unei creșteri ar trebui implementate numeroase programe de diversitate a economiei rurale care să absoarbă forța de muncă neutilizată în agricultură.

România are o populație agricolă de peste 3,3 milioane persoane, reprezentând peste 56% din populația agricolă a UE15 și 32% din populația agricolă a UE25. Reducerea populației agricole în noile state membre și candidate este sprijinită prin finanțarea programelor comunitare și alte forme de sprijin. Lipsa locurilor de muncă în sectoarele neagricole, performanța slabă a agriculturii și economiei în general vor crește exodul tinerilor spre statele vest-europene. Măsurile de susținere a diversificării economiei rurale și a stabilizării tinerilor sunt de mare importanță în prezent și în viitor.

Tabelul 4.3

Situația agriculturii pe ansamblu

Sursa: European Commission (eurostat and Agriculture and Rural Development DG), FAO UNSO, 2008

Surplusul semnificativ de forță de muncă împreună cu lipsa cronică a capitalului reprezintă una din principalele caracteristici ale agriculturii românești din perioada de tranziție. Aceasta a determinat adâncirea și lărgirea ineficienței în alocarea resurselor cu consecințe asupra creșterii și competitivității fermierilor români deci implicit asupra competitivității. Piața forței de muncă în rural poate fi caracterizată prin: declin accentuat al veniturilor reale ale populației; declin al gradului de angajare comparativ cu economia urbană; o creștere a populației ocupate în agricultură; o excesivă dependență de activitățile agricole a populației din mediul rural; un nivel educațional scăzut.

Include orice persoană ce efectuează o muncă agricolă, timpul de lucru pentru fiecare persoană este înregistrat la o zi de lucru. Un AWU este egal cu munca pe o zi a unui angajat (tabelul 4.4).

Tabelul 4.4

Total forță de muncă în agricultură (1000 AWU)

Sursa: Eurostat 2008.

Eforturile făcute de fermieri pentru restructurarea populației și adaptarea la cerințele pieței, ca urmare a decuplării sprijinului de producție, le creează dificultăți de menținere și extindere pe piețe, de găsirea acelor nișe de piață care le asigură comercializarea produselor în condiții de competitivitate și reducere la export. Producția de cereale în urma recoltei (nu sunt incluse pierderile). Cerealele incluse sunt: grâu, orz, ovăz și alte cereale.

Sectorul cereale a fost primul care a făcut obiectul Politicii Agricole Comune. Din 1967 a început formarea sistemului Organizării Comune de Piață a cerealelor și s-a perfecționat continuu până în prezent, piața cerealelor fiind puternic susținută din fonduri publice.

Tabelul 4.5

Producția de cereale (1000 t)

Sursa: Eurostate, 2009.

Situația agriculturii în România

Cu 15 milioane hectare de teren agricol (64% din total) România este al doilea mare producător agricol în Europa centrală și estică, după Polonia și de un nivel mediu în Europa. Atât solul cât și clima în România ar putea determina o producție agricolă eficientă. Dar, aspectele negative privind evoluția indicatorilor precum ponderea agriculturii în PIB, ponderea agriculturii în VAB și ponderea agriculturii în populația agricolă ocupată a României dezvăluie dezechilibre majore în agricultura românească (figura 4.1).

Figura 4.1: Suprafața agricolă, după modul de folosință, la sfărșitul anului 2006

Sursa: Institutul Național de Statistică, pagina 495

Situația volumului de lemn recoltat se prezintă astfel: cel mai mare procentaj îl are clasa rășinoase de 38,7%, urmat de clasa fag cu un procentaj de 30,6%, după care diverse specii tari având 11,8%, clasa stejar cu 10,1% și diverse specii moi cu 8,8%.

Figura 4.2: Structura volumului de lemn recoltat, în anul 2006 (%)

Sursa: Institutul Național de Statistică, pagina 496.

Din punct de vedere al structurii producției ramurii agricultură, sectorul producției vegetale este predominant, deținând, în anul 2007, aproximativ 62% din totalul producției, față de circa 37% cât reprezintă sectorul producției animale și circa 1% serviciile agricole (tabelul 4.6).

Tabelul 4.6

Producția ramurii agricultură

Milioane lei prețuri

Conform metodologiei Eurostat privind „Conturile Economice pentru Agricultură”, 2008

La producția de cerele, în anul 2007 s-a obținut cel mai scăzut nivel din perioda analizată (41% din producția anului 2005). Comparativ cu anul 2005, considerat un an normal al producției la majoritatea culturilor. În anii 2006 și 2007 producția vegetală a scăzut datorită, în principal, calamităților naturale, (îngheț, inundații), reducerile suprafețelor cultivate și randamentelor scăzute (tabelul 4.7).

Tabelul 4.7

Producția agricolă vegetală

Mii tone

Sursa: România în cifre, pagina 41

În compensație față de diminuarea producției vegetale, în anul 2005 față de anul 2004 s-au înregistrat niveluri oscilante la producția animală, ca urmare a sporirii efectivelor de bovine, precum și a celor de porcine, ovine și caprine (tabelul 4.8, tabelul 4.9).

Tabelul 4.8

Producția agricolă animală

Notă: începând cu anul 2004, nu se mai determină producția agricolă de carne, ci carnea rezultată din sacrificări, conform metodologiei Eurostat.

Sursa: Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, 2008

După o cădere bruscă a numărului de animale în perioada 1999-1997 ca urmare a sacrificării animalelor neproductive, decolectivizării și privatizării, trendul perioadei 2003-2006 este unul crescător în ritm lent. Trendul crescător s-a evidențiat la bovine, porcine, ovine, caprine singurul sector unde s-a înregistrat un trend descrescător a fost la cabaline (tabelul 4.9).

Tabelul 4.9

Efectivele de animale

La sfârșitul anului

Sursa: Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, 2008

Figura 4.3: Efectivele de animale din proprietatea majoritar privată (la sfârșitul anului)

Notă: Începând cu anul 2004, efectivele de animale sunt cele existente la 1 decembrie, conform metodologiei Eurostat

Sursa: Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Comerț exterior

Înscrierea României în procesul de aderare la Uniunea Europeană a favorizat orientarea preponderentă a exporturilor către statele membre care reprezintă circa 70% din totalul exporturilor. În același timp, circa 65% din totalul importurilor României au provenit din statele membre ale Uniunii Europene.

Partenerii comerciali ai României, pe principalele țări, în anul 2006

UE este cea mai mare piață pentru exporturile de produse alimentare provenite din țările în curs de dezvoltare, în mare parte datorită regimului de preferințe comerciale acordat acestora. În plus, UE a introdus o schemă care asigură accesul, fără taxe vamale, pentru toate produsele țărilor slab dezvoltate, inclusiv cele alimentare, exceptând armele. Exporturile de produse agricole ale UE au atins în anul 2000, 58.000 milioane euro (6,2% din exportul mondial de produse, locul 2 după SUA în ierarhia mondială); principalele produse exportate includ vinul și produsele spirtoase, produse din lapte, carnea de vită, variate preparate alimentare, inclusiv produse pe bază de cereale și orez. Principalele piețe de export sunt NAFTA, PECO, Rusia și țări din bazinul mediteranean. Runda Uruguay a Acordurilor în domeniul Agriculturii (URAA) a făcut pași importanți în impunerea unei mai mari discipline în domeniul subvențiilor pentru exportul de produse agricole. Suportul total al pieței (inclusiv subvențiile pentru export) au scăzut treptat de la 91% din suportul total în perioada anterioară anului 1992 ajungându-se la mai puțin de 21% în anul 2006.

Figura 4.4: Exporturi FOB

Sursa: România în cifre, pagina 54

În România se observă o creștere a exporturilor și o scădere a importurilor în sectorul agricol. Exporturile au crescut, dacă în anul 2003 erau 334, în anul 2005 s-a înregistrat o creștere de până la 414, iar importurile dacă în anul 2003 crescuseră până la 612 în agricultură la sfârșitul anului 2005 s-a înregistrat o scădere de până la 475 (tabelul 4.10, tabelul 4.11).

Tabelul 4.10

Exporturi FOB efectuate de România în activitatea agricolă

Milioane EURO

Sursa: Institutul Național de Statistică, 2006

UE reprezintă cel mai mare importator de produse agricole. Principalele produse importate sunt: fructe tropicale, cafea, ceai, cacao, condimente, semințe pentru ulei și fructe oleaginoase; principalii furnizori sunt: țările Europei Centrale și de Est, membrii NAFTA (Canada, Mexic, SUA), membrii Mercosur (Argentina, Brazilia, Paraguay) și celelalte 77 de țări africane, caraibiene și din Pacific.

Principalii furnizori ai României sunt: Germania, Italia, Federația Rusă, Franța, Turcia și alte țări.

Figura 4.5: Importuri CIF

Sursa: România în cifre, pagina 56

Tabelul 4.11

Importuri CIF efectuate de România în activitatea agricolă

Milioane EURO

Sursa: Institutul Național de Statistică, 2006

Tabelul 4.12

Tendințe UE la mâncare și produse agricole

Sursa: European Commission (Eurostat and Agriculture AND Rural Development DG), FAO UNSO, 2008.

Concluzii și propuneri

PAC a debutat în anii ’60 ca o modalittate de a garanta fermierilor europeni prețuri ridicate și stabilite. Din cauză că tehnologia agricolă a avansat rapid și prețurile ridicate i-au încurajat pe femieri să investească, producția alimentară a UE a crescut rapid, mult mai repede decât cererea UE. Ca o consecință, UE s-a transformat din importator în exportator de alimente. Această schimbare înseamnă că sprijinirea prețurilor cere mult mai mult decât ținerea la distanță a alimentelor străine mai ieftine prin impunerea de taxe înalte. Sprijinirea prețurilor peste nivelul pieței a cerut UE să cumpere masive cantități de alimente – o operațiune care a devenit foarte costisitoare, consumând circa 80% din bugetul UE din anii ’70. Deoarece UE nu utiliza alimentele pe care le cumpăra, dispunea de surplus prin stocare sau prin vânzare la preț de dumping pe piața mondială. Prima modalitate era costisitoare și risipitoare; cealaltă a avut repercursiuni internaționale serioase, deoarece avea tendința să-i scoată pe producătorii non-UE de pe piețele mondiale.

O combinare a constrângerilor bugetare și presiunile partenerilor comerciali ai UE au forțat o reformă majoră a PAC în anii ’90, așa – numita reformă Mac Sharry. Această reformă a redus prețurile garantate și astfel a redus cantitățile de alimente pe care UE trebuia să le cumpere dar a compensat reducerea prețului prin acordarea unei plăți directe către fermieri. Acest tip de reformă “Tăierea prețului – compensare” a fost continuată prin reformele cuprinse în Agenda 2000 și reformele din iunie 2003.

În ultimii zece ani, Politica Agricolă Comună (PAC) a UE a suferit schimbări fundamentale.

În perioada dinaintea anilor ’90, PAC avea la bază un set de obiective cheie, printre care și dorința de a garanta securitatea alimentară prin asigurarea alimentelor de bază, ca reacție la penuria de hrană de după război. Rezultatul a fost o politică rigidă de subvenționare, orientată exclusiv către producție, care a continuat să existe până în anii ’90, momente în care PAC devenise deja de mult timp victima propriului său succes.

Odată cu realizarea obiectivului principal, acela de a produce mai multă hrană, au început să apară o serie de efecte secundare nefericite, ca de pildă legendarii munți de carne de vită și de cereale, ca și efecte de distorsionare a comerțului pe piața mondială, deosebit de dăunătoare pentru țările în curs de dezvoltare. Acestea erau însoțite de temeri crescânde cu privire la impactul ecologic al PAC și, indirect, de amenințări la adresa sănătății, ca de exemplu encefalita spongiformă bovină (boala vacii nebune). Treptat, consumatorii și contribulabilili, au început să-și piardă încrederea. Astfel a început, cu mai bine de un deceniu în urmă, „marșul cel lung”, ce avea să ne ducă de la sprijinirea supraproducției la o PAC orientată către piață, atentă la nevoile mediului înconjurător, axată pe utilizarea eficientă și durabilă a pământului. În conformitate cu reformele din Agenda 2000, revizuirea radicală a PAC realizată în 2003 nu a fost altceva decât următorul pas logic către o politică menită să susțină nu doar cultivarea pământului, ci și supraveițuirea pe termen lung a zonelor noastre rurale în totalitate.

Politica agricolă de astăzi nu mai seamnănă aproape deloc cu cea din trecut. În primul rând pentru că PAC a fost simplificată foarte mult prin punerea laolaltă, într-o unică plată, a diferitelor scheme de plăți directe acordate fermelor. Pe de altă parte, ea s-a transformat într-un mecanism mai eficient, care atinge mai multe obiective la un cost mai scăzut. O politică ce înghițea în trecut două treimi din bugetul total al UE absoarbe acum mai puțin de jumătate din acesta, iar cifra va scădea la o treme peste zece ani. Și, în timp ce costurile ei scad, aria de cuprindere se lărgește constant ca urmare a introducerii unei politici cuprinzătoare de dezvoltare rurală în întreaga Uniune Europeană.

Sprijinul acordat fermelor este orientat acum în funcție de preocupările consumatorului și de prioritățile publicului. Distanțându-se foarte mult de acea politică ce oferea în trecut subvenții în funcție de cantitățile produselor, sprijinul acordat de PAC depinde actualmente de atingerea unor parametri calitativi, ecologici și de siguranță privind alimentele conform priorităților publicului european – fermierii noștri și-au recăpătat libertatea de a produce în funcție de cererea de pe piață. Prin abandonarea stimulentelor pentru supraproducție, reformele noastre au diminuat distorsiunile pe care PAC le-a indus în trecut comerțului și au ținut mai bine seama de nevoile țărilor în curs de dezvoltare. În prezent, consumatorii și contribuabilili au alte pretenții decât atunci când a demarat PAC. 91% din cetățenii UE cred că una dintre activitățile esențiale ale Politicii Agricole Comune este să garanteze siguranța alimentelor. 89% consideră protecția mediului ca fiind o altă funcție esențială. Noua politică agricolă comună și-a asumat clar aceste noi exigențe ale consumatorului și avem acum o bază solidă pentru conservarea patrimoniului nostru rural, pentru a produce mărfurile agricole cerute, asigurându-ne totodată poziția pe piața mondială.

Geografia Uniunii Europene (UE) este predominant rurală și modelată de ocupațiile și activitățile umane. Zonele ei rurale sunt diverse deoarece mediul lor natural a fost modelat de diferite forme de practicare a agriculturii și silviculturii și de meșteșugurile și industriile asociate acestora.

Caracteristicile agriculturii europene

Agricultura și silvicultura, ca principali utilizatori ai suprafețelor de teren, joacă un rol esențial în influențarea sănătății economiei rurale și a peisajului rural. Deși poate că agricultura este mai puțin importantă decât înainte pentru economia zonelor rurale, ea are încă de adus o contribuție valoroasă la dezvoltarea lor economică și la conservarea pe termen lung a mediului natural. Agricultura UE nu este unidimensională. De fapt, fermierii au o serie de funcții diferite, începând cu producția de alimente și fibre naturale și continuând cu gestionarea zonei rurale, conservarea mediului natural și turismul. Prin urmare, agricultura ca ocupație poate fi descrisă ca având funcții multiple.

Europa are un sector agricol modern și competitiv ce ocupă un loc de frunte pe piețele mondiale, atât ca mare exportator cât și ca cel mai mare importator mondial de produse alimentare, mai ales din țările în curs de dezvoltare;

Europa are un sector agricol durabil și eficient, care folosește metode de producție sigure, curate, ecologice și asigură produse de calitate care să satisfacă cerințele consumatorilor;

Sectorul agricol din UE servește comunitățile rurale, reflectând tradiția și bogata lor diversitate; rolul său nu este doar acela de a produce hrană, ci acela de a garanta continuitatea existenței mediului rural ca un loc în care să trăim, să muncim și e care să-l vizităm;

Politica Agricolă a Europei se decide la nivelul UE de către guvernele Statelor Membre și este pusă în aplicare de către Statele Membre. Ea presupune sprijin pentru veniturile fermierilor, încurajându-i totodată să producă mărfuri de înaltă calitate cerute de piață și să elaboreze modalități suplimentare de a-și îmbunătăți activitatea în armonie cu mediul înconjurător.

PAC inițială; PAC își are rădăcinile în Europa de Vest a anilor ’50, unde societatea fusese profund marcată de anii de război, și unde agricultura fusese afectată astfel încât rezervele de hrană nu puteau fi garantate. PAC inițială a pus accentul pe încurajarea productivității sporite în lanțul alimentar, astfel încât consumatorii să aibă o aprovizionare stabilă cu alimente la prețuri convenabile, dar și pentu a asigura UE un sector agricol viabil.

PAC oferea subvenții și prețuri garantate fermierilor, oferindu-le stimultente pemtru producție. Se asigura ajutor financiar pentru restructurarea fermelor, de exemplu prin sprijinirea investițiilor în ferme, pentru a asigura dezvoltarea fermelor atât ca dimensiune cât și din punct de vedere al capacității manageriale și tehnologice, pentru a se adapta climatului economic și social al acelor timpuri. Deși PAC și-a atins cu foarte mare succes obiectivul de a asigura treptat securitatea alimentară a UE, în anii ’80 UE a ajuns să se confrunte aproape permanent cu surplusuri la majoritatea mărfurilor agricole, din care o parte au fost exportate (cu ajutorul subvențiilor), iar altele a trebuit să fie stocate sau distruse în interiorul UE. Aceste măsuri au însemnat cheltuieli bugetare mari, au distorsionat anumite piețe mondiale, nu au servit întotdeuna cel mai bine interesele fermierilor și au devenit nepopulare în ochii consumatorilor și contribuabililor. În același timp, societatea a devenit tot mai preocupată de durabilitatea agriculturii în contextul protecției mediului, Summit-ul Pământului de la Rio fiind în acest sens un reper notabil la începutul anilor ’90.

PAC de astăzi; în anii ’90 s-au făcut multe schimbări importante în PAC. Limitarea producției a contribuit la reducerea surplusurilor și s-a pus un nou accent pe agricultura care respectă mediul. În timp ce beneficiau de subvenții directe, fermierii trebuiau să privească mai atent către piață și să răspundă priorităților în schimbare ale publicului. Această deplasare a accentului a cuprins un element major nou – o politică de dezvoltare rurală care încuraja multe inițiative rurale, ajutându-i totodată pe fermieri să-și diversifice producția, să-și îmbunătățească marketingul produselor și, în general, să-și restructureze activitatea. S-a instituit un plafon bugetar pentru a liniști contribuabilili în privința faptului că cheltuielile legate de PAC nu vor scăpa de sub control. În 2003 s-a căzut de acord asupra unei reforme fundamentale suplimentare. Fermierii nu mai sunt plătiți doar pentru a produce hrană. Cererea este astăzi principala forță motrice a PAC. Ea ține pe deplin seama de preocupările consumatorilor și contribuabililor, dând în același timp fermierilor din UE libertatea de a produce ceea ce se cere pe piață. În viitor, marea majoritate a ajutoarelor destinate fermierilor vor fi plătite indiferent de ce anume sau cât anume produc acețtia. În trecut, cu cât fermierii produceau mai mult, cu atât primeau mai multe subvenții. În cadrul noului sistem, fermierii vor continua să primească plăți directe cu scopul de a menține stabilitatea venitului, dar legătura cu producția a fost întreruptă. În plus, fermierii vor trebui să respecte standarde legate de mediu, siguranța alimentelor și protecția animalelor. Fermierii care nu vor face acest lucru se vor expune unor reduceri ale plăților directe de care beneficiază (o condiție cunoscută sub numele de „eco-condiționalitate”). Întreruperea legăturii dintre subvenții și producție (denumită „decuplare”) îi va face pe fermierii UE mai competitivi și mai orientați către piață. Ei vor fi liberi să producă ceea ce este mai profitabil pentru ei, bucurându-se totodată de dorita stabilitate a venitului. Această serie de refome a zugrăvit acum un viitor mai limpede pentru PAC, făcând mai evidentă valoarea ei pentru întreaga societate.

Europa este cunoscută pentru diversitatea culturilor și produselor sale agricole, diversitate ce își are sursa în mediul natural și metode de cultivare a pământului perfecționate de-a lungul secolelor. Împreună cu o artă culinară rafinată, mâncarea și băutura europeană joacă un rol major în definirea identității culturale a popoarelor și regiunilor Europei. Calitatea superioară este avantajul esențial al agriculturii UE.

Eforturile de a îmbunătăți calitatea alimentelor au fost întotdeuna o componentă a PAC, începând cu introducerea etichetării calității vinurilor în anii ’80, inițiativă continuată apoi în sectoarele uleiului de măsline, fructelor și legumelor. Aceste eforturi constituie în prezent o componentă centrală a politicii agricole. În toate sectoarele PAC se fac eforturi pentru îmbunătățirea calității alimentelor. Exemple de astfel de măsuri sunt:

sisteme de identificare a bovinelor pentru carne și reguli de etichetare a cărnii, destinate să permită urmărirea întregului traseu al cărnii din magazin până la ferma de origine;

stimulente financiare disponibile în cadrul politicii de dezvoltare rurală pentru ca fermierii să îmbunătățească nivelul de calitate a produselor;

măsuri specifice de încurajare a conversiei la agricultura ecologică.

Integrarea obiectivelor ecologice în politica agricolă a început în anii ’80. De atunci încoace, PAC a fost tot mai mult adaptată obiectivelor de durabilitate. Obiectivele PAC cuprind ajutoarele agriculturii pentru ca aceasta să-și îndeplinească rolul multifuncțional în societate: producerea de hrană sigură și sănătoasă, contribuția de dezvoltare durabilă a zonelor rurale, precum și protejarea și îmbunătățirea mediului în care se practică agricultura și a biodiversității sale. Pentru UE a fost totodată important să stabilească reguli comune pentru aprobarea organismelor modificate genetic (OMG) în agricultură.

Schemele de agro-mediu au fost sprijinite de către UE din 1992, momentul în care au fost introduse. Ele încurajează fermierii să presteze servicii aduse mediului ce trec dincolo de respectarea bunelor practici agricole și a normelor legale bază. Fermierii care aderă voluntar la angajamente agro-ecologice pe o perioadă de cinci ani pot primi ajutor sub formă de plăți. Pentru anumite angajamente se pot fixa perioade mai lungi, în funcție de efectele lor asupra mediului. Statele Membre au obligația să ofere fermierilor astfel de scheme de agro-mediu. Aceasta ilustrează prioritatea politică acordată acestor scheme.

UE încearcă să vină în ajutorul mediului înconjurător prin:

asistență financiară pentru a încuraja schimbarea, de exemplu prin reducerea numărului de animale pe hectar de teren, necultivarea suprafețelor despărțitoare dintre câmpuri,crearea de heleștee sau alte lucrări asemănătoare, sau prin plantarea de copaci și arbuști, trecând astfel dincolo de metodele convenționale, verificate, de practicare a agriculturii;

accentul pus pe necesitatea ca fermierii să respecte legislația de mediu (și legile referitoare la sănătatea publică, sănătatea animalelor și plantelor), și să-și îngrijească pământul corespunzător dacă vor să se califice pentru a primi plăți directe de susținere a venitului.

Organismele modificate genetic și agricultura UE

Legislația UE privind organismele modificate genetic (OMG) există de la începutul anilor ’90 și a fost extinsă și perfecționată de atunci încoace. UE a introdus o legislație specifică menită să protejeze sănătatea propriilor cetățeni ca și mediul înconjurător (creând în același timp o piață unificată pentru biotehnologie). Există un proces de aprobare bazat pe evaluarea de la caz la caz a riscurilor pentru sănătatea umană și pentru mediu înainte ca vreun OMG sau produs constând într-un OMG sau conținând un OMG (ca de pildă porumb, semințe de rapiță sau microorganisme) să poată fi eliberate în mediu sau lansate pe piață.

Evoluțiile care s-au produs în PAC s-au datorat nu numai modificărilor din agricultură, ci au reprezentat și o reacție la cerințele societății în general. Printre acestea se numără preocuparea crescândă referitoare la igiena și siguranța alimentelor și la protecția animalelor. În aceste domenii, PAC și alte politici ale UE au fost consolidate considerabil din 1990.

Strategia UE privind siguranța alimentelor are patru elemente importante:

reguli privind siguranța alimentelor și a furajelor pentru animale;

consultanță științifică independentă și diponibilă public;

măsuri de punere în aplicare a regulilor și de control al proceselor;

recunoașterea dreptului consumatorului de a alege pe baza unor informații complete în legătură cu locul de proveniență al alimentului și cu conținutul alimentului.

Sănătatea și bunăstarea animalelor

Pentru ca alimentele să ofere siguranța, animalele de la care provin trebuie să fie sănătoase. Păstrarea sănătății animalelor printr-o bună practică veterninară și împiedicarea apariției epidemiilor de boli contagioase precum febra aftoasă, pesta porcină sau gripa aviară reprezintă o prioritate pentru UE. În cazul în care izbucnește totuși o epidemie, ea este atent monitorizată și se iau măsuri pentru a se împiedica răspândirea acesteia. Pentru a împiedica pătrunderea animalelor bolnave în lanțul alimentar, toate animalele și produsele de origine animală trebuie să îndeplinească cerințe sanitare stricte înainte de a putea fi importate sau comercializate în UE. Un număr tot mai mare de consumatori europeni sunt preocupați de bunăstarea animalelor de la care provin carnea, ouăle și produsele lactate pe care le consumă. Un principiu de bază al politicii UE este acela că animalele nu trebuie supuse durerilor sau suferințelor ce pot fi evitate. Acesta se reflectă în reguli clare privind condițiile în care se pot crește găinile, porcii și vițeii și în care se pot transporta și sacrifica animalele de fermă.

Cercetările arată că animalele de fermă sunt mai sănătoase și produc alimente de calitate mai bună dacă sunt tratate bine și li se dă posibilitatea să se comporte natural. Stresul fizic (de ex. din cauză că sunt ținute transportate sau sacrificate în condiții precare) poate avea un efect dăunător nu doar asupra sănătății animalului ci și asupra calității cărnii.

Asigurarea siguranței alimentelor și a unor standarde ridicate de protecție a animalelor nu este doar o chestiune de reglementări. PAC oferă stimulente fermierilor pentru a-și îmbunătăți performanțele în aceste domenii.

Ajutor pentru comunitățile rurale

Cum mai mult de jumătate din populația celor 27 de State Membre ale UE trăiește în zonele rurale, care acoperă 90% din teritoriu, politica dezvoltării rurale este un domeniu de importanță vitală pentru UE. Agricultura și silvicultura sunt pricipalele sectoare care folosesc terenul în zonele rurale și ca atare acestea joacă un rol important în centrul comunităților rurale ca bază a unei puternice structuri sociale și a viabilității economice, precum și de perspectiva gestionării resurselor naturale și a peisajului.

Se asigură asistență pentru fermieri și pentru alte persoane din zonle rurale, pentru acțiuni ca:

instruire în noi tehnici agricole și meșteșuguri rurale;

asistență pentru tinerii fermieri pentru a se stabili la ferme;

folosirea serviciilor de consultanță;

asistența pentru pensionarea fermierilor în vârstă;

investiții în agricultură/silvicultură;

modernizarea clădirilor și echipamentelor din ferme;

asistență pentru fermieri pentru a se conforma standardelor UE mai pretențioase, de ex. cele referitoare la protecția mediului, a animalelor etc.

ajutor pentru realizarea în cadrul fermei de instalații de prelucrare a produselor, astfel încât fermierii să căștige mai mult din produsele fermei prin adăugarea de valoare;

asistență pentru comercializarea produselor agricole;

îmbunătățirea calității produselor și comercializarea de produse de calitate;

înființarea de grupuri de produători în noile state memebre;

sprijin pentru agricultura din zonele montane și din alte zone cu probleme;

restaurarea potențialului de producție agricolă și silvică afectat;

îmbunătățiri suplimentare pentru bunăstarea animalelor;

renovarea satelor și obiectivelor sociale rurale; încurajarea turismului;

îmbunătățirea accesului populației rurale la sevicii de bază;

măsuri de agro-mediu pentru îmbunătățirea mediului înconjurător;

compensații pentru fermierii din zonele Natura 2000 (Natura 2000 – Rețeaua de situri desemnate de Statele Membre în conformitate cu directiva referitoare la păsări sălbatice și cea referitoare la habitaturi);

împăduriri; măsuri de îmbunătățire a gestionării pădurilor.

O altă măsură importantă este abordarea de jos în sus a inițiativelor de parteneriat public/privat, cunoscută sub denumirea de Leader, prin care proiectele locale de dezvoltare rurală sunt finanțate atât de UE cât și de guvernele naționale și organisme private. Accentul principal se pune pe asigurarea, pentru comunitățile rurale, a posibilității de a selecta și finanța proiecte adecvate mediului local și care pot avea avantaje pe termen lung. În plus, abordarea Leader încurajează generarea de modalități inovatoare de asigurare a dezvoltării rurale durabile care, fiind împărtășite și altora în interiorul UE, pot ajunge mult mai departe decât orizontul proiectului inițial și pot influența și amplifica efectele politicii de dezvoltare rurală.

PAC – promovare a agriculturii durabile într-un mediu global

În domeniul agriculturii, rolul UE a fost întotdeuna acela de a ajuta la: asigurarea unei aprovizionări stabile a populației cu alimente sigure și la prețuri convenabile; asigurarea unui nivel de viață rezonabil pentru fermierii UE, permițând totodată agriculturii să se modernizeze și să se dezvolte; asigurarea continuării practicii agriculturii în toate regiunile UE.

Pe măsură ce PAC s-a dezvoltat și a devenit tot mai complexă, în concordanță cu cerințele cetățenilor UE, următorii factori au căpătat o importanță mai mare: grija pentru bunăstarea societății rurale; îmbunătățirea calității hranei în Europa; garantarea siguranței alimentelor; asigurarea protejării mediului pentru generațiile viitoare; asigurarea unor condiții mai bune pentru sănătatea și protecția animalelor; realizarea tuturor celor de mai sus cu cheltuieli minime pentru bugetul UE (care este finanțat în principal de contribuabili, respectiv cetățenii obișnuiți).

UE are un model special de agricultură care răspunde cerințelor societății civile – în privința așteptărilor acesteia referitoare la producția de alimente, siguranța alimentelor, standardele de mediu și conservarea mediului rural, relațiile cu lumea în curs de dezvoltare (comerțul agricol) și valoarea obținută în schimbul banilor plătiți ca impozite. PAC este vehiculul care pune la dispoziție toate acestea. Drumul de la spijinirea supraproducției la un sistem orientat către piață, care acordă importanța cuvenită mediului înconjurător, a fost un drum lung. Astăzi, PAC este o opțiune politică a societății noastre.

Bibliografie

1. Aglietta, M. Scialom, L., – Integration financiere en Europe, rapport, Comisariat general au Plan, 1997

2. Aglietta, M., – L’Europe Monetaire. SME, ECU, Union monetaire, Revue d’economie financiere, Mars-Juin, 1989

3. Aglietta, M., – Macroeconomie financiere, La Decouverte, Paris, 1995

4. Alboiu, C., – Input Market and Agriculture Development, în Agricultural and Food Markets in Central and Eastern Europe, CD-ROM, Halls, 2005

5. Alexandri, C., Rusu, M., Șerbănescu, C., – Studiul privind măsurile posibile pentru consolidarea fermelor în contextul aderării la Uniunea Europeană: cazul României, 2003. Studiul elaborat în cadrul proiectului FAO TCP/ROM/0167

6. Alexandri, C., Davidovici, I., Gavrilescu, D., – Tratat de economia agriculturii, Editura Expert, București, 2003

7. Alexandri, C., – Securitatea și echilibru alimentar în România, Editura Gefa, București, 2001

8. Anca, A., – Reprezentarea și apărarea intereselor agricultorilor, Editura Augusta, Timișoara, 2005

9. Anghelescu, C., Socol, C., – Politici economice. Politici de creștere economică. Politici sectoriale, Editura Economică, București, 2005

10. Artis, M., Nixon., – The Economics of the European Union. Policy and Analysis, Oxford University Press, ed. a -3 a, 2003

11. Aubry, M., – Pour une Europe sociale, La documentation francaise, Paris, 1989

12. Balassa, B., – The Theory of Economic Integration, Homewood, Irwin, 1981

13. Barthe, M. A., – Economie de l’Union Europeenne, Economica, Paris, 1999

14. Bărbulescu, I. Gh., – UE. Politicile extinderii, Editura Tritonic, București, 2006

15. Bărbulescu, I. Gh., – UE. De la economic la politic, Editura Tritonic, București, 2005

17. Bărbulescu, I. Gh., – UE. De la național la federal, Editura Tritonic, București, 2006

18. Belli, N., – Globalizarea în gândirea economică contemporană, Academia Română, INCE, 2002

19. Bohareț, M. V., – Studii și cercetări de economie agrară, volumul III, Editura Nostra, Iași, 2005

20. Bourguinat, H., – Maastricht et la theorie des zones montaires optimales, Revue francaise d’economie, 7(3), ete 1992

21. Brânzeanu, P., – Sisteme financiare internaționale, Editura Cavalioti, București, 2003

22. Chivu, L., – Competitivitatea în agricultură-analize și comparații europene, Academia Română, Centrul Român de Economie Comparată și Consens, Editura Expert, București, 2002

23. Ciupagea, C., Marinaș, L., Turlea, G., Unguru, M., Gheorghiu, R., Jula, D., – Evaluarea costurilor și beneficiilor aderării României la UE, Institutul European din România-Studii de impas PAIS II, 2004

24. Ciutacu, C., Chivu, L., Valeriu, I. F., – Agricultura între restricțiile comerciale globale și politicile comunitare, Academia Română, 2003

25. Dachin, A., Târhoacă, C., Goschin, Z., Huidumac, C., Rogojanu, C., – Evaluări ale dezvoltării durabile în România, Editura ASE, București, 2003

26. Dachin, A., Ion, R., Istudor, N., Manole, V., Popescu, A., Poenaru, Ș., Zahiu, L., – Agricultura Uniunii Europene sub impactul Politicii Agricole Comune, Editura Ceres, București, 2006

27. Dacian, C. D., – Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme, ediția a doua, Editura AllBeck. București, 2005

28. Davidovici, I., Gavrilescu, D., – Economia creșterii agroalimentare, Editura expert, București, 2002

29. Dăianu, D., Vrânceanu, R., – România și Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iași, 2002

30. Debon-Jay, M. A., – Economie de l’integration europeenne, PUF, Paris, 1994

31. Dinu, M., Socol, C., – Coordonarea politicilor economice în Uniunea Europeană, Editura Economică, București, 2006

32. Duculescu, V., – Dreptul integrării europene, Editura Lumina Lex, București, 2003

33. Dumitru, M., Diminescu, D., Lazea, V., – Dezvoltarea rurală și reforma agriculturii românești, CEROPE, 2004

34. Encaona, D., – Reglementationn et concurrence: quelques elements de theorie economique, Economie et prevision, 76, 1986

35. Faugere, J. P., – Economie Europeenne, 2℮ edition revue et mise a jour, Presses de sciences, PO et Dalloz, Paris, 2002

36. Fernandez, T. J. R., – La Politica Agraria Comun. Regimen Juridico de la Agricultura Europea y Espanola, Arazach, Pamplona, 2000

37. Fitosi, J. P., – Le debat interdit, Arlea, Paris, 1995

38. Gazier, B., – Economie du travail et de l’emploi, Dalloz, Paris, 1991

39. Ghica, L. A., Buradă, V., Canoreici, I., Stancu, E., – Enciclopedia UE, Editura Meronia, București, 2006

40. Gomez, B. A., – La planification economica regional: analisis juridico, IEF, Madrid, 1991

41. Grodea, M., – Piața laptelui, Editura Expert, București, 2005

42. Hallam, D., – The Macroeconomy and Agriculture, Working paper, 1998

43. Hera, C., – Cercetarea științifică și agricultura durabilă, Editura Agris, Redacția Revistelor Agricole, București, 2001

44. Hitiris, Th., – European Union Economics, fitfth edition, Prentice Hall, 2003

45. Hurduzeu, G., Ionel, I., – Review of Agriculture and food Trade, România, 2002

46. Iacob, V. S., – Valea muntelui-Dezvoltarea economică în contextul integrării europene, editura Activ, Bacău, 2005

47. Iordache, F., – Modele și stategii ale integrării României în Uniunea Europeană, Academia Română, INCE, 2002

48. Ivanov, P., – Coordonatele actuale în pescuit și piscicultură, Editura Terra Nostra, Iași, 2005

49. Ivanova, N., Dawson, Ph., – Macroeconomic Impacts on Bulgarian Agriculture during Transition, Applied economics, 2003

50. Kauffmann, P., – L’euro, Coll. Les topos, Paris, 1997

51. Kenen, P., – Understanding Independence: the Macroeconomics of the Open Economy, Princeton University Press, Princeton, 1995

52. Krugman, P., Obstfeld, M., – Economie internationale, De Boeck, Bruxelles, 1992

53. Lăcătuș, Gh., Staicu, M. M., Petre, Ș., – Agricultura României în contextul integrării în Uniunea Europeană momentul 2002-2003, Editura Corvin, Deva, 2002

54. Lemaine, F., Mercier, P., Eichengreen, B., – European Monetary Unification: Theory, Practice and Analysis, MIT Press, Cambrige (Mass), 1997

55. Leonard, D., – Ghidul Uniunii Europene, Editura Teora, București, 2001

56. Lipsey, R., Chrystal, A., – Principiile Economiei, Editura Economică, București, 2002

57. Loyat, J., Petit, Y., – La politique agricole commune (PAC), Collection Reflexe Europe, La documentation Francaise, Paris, 1999

58. Luburici, M., Ionescu, I., Neacșu, N., Ionașcu, V., – Integrarea României în structurile euro atlantice: efectele economice, sociale, politice și juridice, Editura Dimitrie Cantemir, București, 2003

59. Maillet, P., Rollet, Ph., – Integration economique europeenne, theorie et pratique, Nathan, Paris, 1987

60. Manoleli, D., Giurcă, D., Câmpeanu, C., – Ierarhizarea priorităților de dezvoltare agricolă și rurală în românia. Influențele noii reforme a Politicii Agricole Comune, Institutul European din România, Studii de impact PAIS II, 2004

61. Marchipoint, J. F., – La politique industrielle europeenne, Commentaire Megret, Institut d’Etudes Europeennes, Bruxelles, 1995

62. Matei, D., – Turismul rural-teorie și realitate, Editura Terra Nostra, Iași, 2005

63. Midmore, P., Peel, D. A., – Macroeconomics and Agricultural Spațiu Sector, Razner, A. J. And Colman, D. R., current Issues in Agricultural Economics, London, Macmillan, 1993

64. Miron, D., – Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, București, 2002

65. Moșteanu, N. R., – Finanțarea dezvoltării rurale în România, Editura Economică, București, 2003

66. Muscă, D., – Formele asociative-viitorul agriculturii românești, Editura Mirton, Timișoare, 2000

67. Padoa-Schioppa, T. (dir.), – Efficacite, stabilite et etique, Economica, Paris, 1987

68. Păun, O., – Agricultura României, Editura Agroprint, Timișoara, 2002

69. Pelkmans, J., – Integrare europeană. Metode și anliză economică, ediția a doua, Institutul European din România, București, 2003

70. Popescu, H. Gh., – Economie europeană, Editura Economică, București, 2007

71. Prisecaru, P. (coord), – Politici Comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, București, 2004

72. Prisecaru, P., – Guvernanța Uniunii Europene, Editura Economincă, București, 2005

73. Reboud, L., – Economie europeenne, tomes I et II, Pressea Universitaires de Grenoble, Grenoble, 1996

74. Renout, H., – Institutions europeennes, Manuel 2005-2006, 8℮ edition, Orleans, 2005

75. Rifkin, J., – Visul European, Editura Polirom, București, 2006

76. Rollet, Ph., – Relațiile economice externe ale Uniunii Europene, N. Sută (coord.), Integrarea economică europeană, Editura Economică, București, 1999

77. Rusu, M., – Dezvoltarea rurală-politici și structuri economice, Editura Expert, București, 2005

78. Stoian, M., Harabagiu, C., – Ghid legislativ și instituțional privind Politica Agricolă Comună și agricultura României în contextul aderării, Agenția de monitorizare a presei, 2004

79. Trotignon, J., – Economie europeenne, Dalloz, Paris, 1997

80. Zahiu, L., Toncea, V., Lăpușan, A., Toderoiu, F., Dumitru, M., – Structurile Agrare și viitorul politicii agricole, Editura Economică, București, 2003

81. Zahiu, L., – Politici și piețe agricole-reformă și integrare europeană, Editura Ceres, București, 2005

*** Guide des politiques de l’Union Europeenne, Ministere des Affaires etrangeres, Direction de la Cooperation europeenne, La documentation francaise,Paris, 2006

www.euroactiv.com

www.europa.eu.int

www.economist.com

www.insse.ro

www.ier.ro