Interactiunea Si Interdependenta Deficitului Bugetar Si Datoriei Publice In Republica Moldova
CUPRINS
Introducere
Capitolul I. Bazele teoretice privind deficitul bugetar Și datoria publică.
Conținutul și cauzele apariției deficitului bugetar
Robert Eisner (1984)
“ Deficitul bugetar este ca un păcat. De cele mai multe ori este perceput ca fiind
ceva greșit din punct de vedere moral, foarte dificil de evitat, nu întotdeauna
ușor de identificat și destul de greu de măsurat cu exactitate. “
(Eisner, R. (1984), „Which Budget Deficit? Some Issues of Measurement
and their Implications”, The American Economic Review, Vol.74, No.2
(May, 1984), 138-143, pag.138)
Activitatea economică a fiecărei țări se desfãșoară potrivit unui mecanism economic, în care principala funcție este cea de conducere și reglare a proceselor economice. Un rol important în realizarea acestei funcții revine pieței concurențiale, pe care se regleazã raportul de interese prin participarea agenților economici la formularea cererii și ofertei, la înfãptuirea lor și a echilibrului economic. În acest context, statul participă atât ca agent economic, cât și ca autoritate publică, prin funcția acestuia de a crea și exercita cadrul legislativ. Statul influențeazã derularea proceselor economice prin pârghiile economico-financiare la care poate apela: pârghia fiscală, pârghia vamală, cea a cheltuielilor publice. Piața generează, la rândul ei, factori de influențã precum prețul, costul, profitul, dobânda etc. Cuantificat în formă monetară, acest mecanism financiar îl reflectă, de fapt, pe cel economic. Bugetul de stat deține în cadrul sistemului financiar, 25-30%.
Din punct de vedere juridic, bugetul de stat reprezintã o lege, un act normativ aprobat de parlament, cu caracter previzional (prevăzut pentru o perioadă de timp în viitor) și obligatoriu.
Bugetul este un sistem utilizat de stat în scopul planificării controlului veniturilor și cheltuielilor. Acesta se folosește de buget pentru a-și planifica și a controla activitatea și în domeniul fiscalității. Un buget cuprinde cheltuielile planificate a fi efectuate cu programele guvernamentale și veniturile prevăzute a fi obținute din impozite și taxe într-o perioadă de un an. Bugetul conține, de regulă, o listă a programelor specifice (învățămînt, ocrotirea sănătății, protecție socială, apărare, etc.). Bugetul statului îndeplinește trei funcții economice majore. [49, p. 100].
În primul rind, el servește la împărțirea produsului național între consum și investiții- publice și private. În al doilea rind, bugetul statului prin intermediul cheltuielilor directe și stimulentelor fiscale indirecte are o influență asupra intrărilor, cum ar fi munca și capitalul, precum și asupra ieșirilor, în și din diferite sectoare.
În al treilea rînd, prin politica fiscală sau bugetul statului joacă un rol foarte important în realizarea principalelor obiective macroeconomice. Prin politica fiscală înțelegem procesul de modelare a impunerii fiscale și a cheltuielilor publice în vederea diminuării variațiilor specifice ciclului economic și pentru protejarea economiei naționale de influențe inflaționiste puternice. Politica fiscală poate fi discreționară, avînd, totodată, proprietăți de stabilizare automată. [47, p. 95].
Politica fiscală discreționară se caracterizează prin modificarea impozitelor sau a destinației cheltuielilor bugetare, de regulă, ca urmare a adoptării unei noi legislații. Principalele instrumente folosite în procesul de aplicare a politicii fiscale discreționate sunt: lucrările publice, alte programe de investiții, proiectele de ocupare a forței de muncă (crearea unor locuri de muncă) în sectorul public și modificarea cotelor de impozit.
Pe lîngă politica fiscală discreționară, sistemul fiscal este dotat cu proprietăți de stabilizare automată, fără să necesite aplicarea unor măsuri cu caracter discreționar, încasările din impozite se modifică automat o data cu veniturile, reducînd efectul multiplicator și compensînd o parte din efectele negative externe. Același efect stabilizator îl au ajutorul de șomaj și alte transferuri de la bugetul asigurărilor sociale, care cresc automat o data cu scăderea venitului. Totuși, factorii de stabilizare automată nu elimină instabilitatea unei economii. Reducerea perturbărilor remanente constituie o problemă pe care trebuie sa o resolve politica monetară și politica fiscală discreționară.
Unul din principiile de bazã ale elaborării bugetului de stat este echilibrul bugetar, dar acesta din urmă nu se realizează, de cele mai multe ori, în mod automat, prin acoperirea cheltuielilor bugetare cu veniturile bugetare, în astfel de situații spunem că bugetul se elaborează cu deficit de finanțare, care poartă numele de deficit bugetar. [53, p. 85].
Astfel un buget se consideră echilibrat atunci cînd totalul veniturilor corespunde cu totalul cheltuielilor. Dacă veniturile depășesc cheltuielile, rezultă excedentul bugetar. Dacă cheltuielile depășesc veniturile, rezultă deficitul bugetar.
Încheierea bugetelor cu deficit constituie o situație anormala, mai ales în cazul celor întocmite echilibrat sau cu excedent. Înregistrarea de deficite reflectă nu numai serioase carențe în gestiunea financiară (rămanerea în urma a veniturilor bugetare realizate față de cheltuielile efectuate), dar și existența unor dezechilibre materiale, în ocuparea forței de muncă, în relațiile valutare etc. Cu alte cuvinte deficitul bugetar presupune o creștere accelerată a cheltuielilor publice în raport cu nivelul veniturilor publice. Acest deficit bugetar nu este întotdeauna un fenomen negativ pentru economia unui stat, el poate deveni chiar un mijloc de relansare a activității economice, dacă conjunctura nu are deja un caracter inflaționist și daca este bine supravegheat de specialiștii în domeniu.
Totuși, în ultimul timp, în numeroase țări bugetele se întocmesc și se încheie, tot mai frecvent, cu deficit. Astfel, ca acesta este considerat deja un fenomen cronic al finanțelor contemporane. Între concepțiile de mai largă rezonanță în abordarea echilibrului bugetar se pot distinge următoarele teorii cu impact și în practica bugetară din diferite țări, în anumite etape ale dezvoltării capitaliste moderne:
1. Teoria deficitului bugetar sistematic;
2. Teoria bugetelor ciclice;
3. Teoria bugetului economiei naționale (bugetului economic al națiunii).
Teoria deficitului bugetar sistematic a luat naștere în contextul doctrinei intervenționist-statale, având la bază concepția keynesiană de integrare a instrumentelor financiare (fiscal-bugetare) în programele de stimulare a creșterii economice și contracarare a factorilor dezechilibranți specifici. Ca autor al acestei teorii este considerat William Beveridge, adept al lui Keynes, care a dezvoltat câteva din tezele acestuia din urmă pe problematica bugetului de stat.
Teoria deficitului bugetar sistematic pornește de la premisa că realizarea echilibrului general este posibilă și pe calea promovării deficitului bugetar finanțat din resurse extraordinare. În acest sens, W.Beveridge afirmă că statul are sarcina să redreseze economia națională când aceasta se confruntă cu declinul și, în același timp, trebuie să se ocupe de diminuarea pierderilor provocate de șomaj. În raport cu această teorie, susținerea creșterii economice și diminuarea șomajului se pot realiza în contextul creșterii cererii globale (consum și investiții), provenind, atât de la stat, cât și de la particulari și în acest cadru este rațional ca cererea să fie amplificată, atunci când rămâne în urma ofertei. [82, p. 69].
Ca soluție financiară la îndemâna statului este considerată creșterea cheltuielilor publice, inclusiv a investițiilor publice finanțate din împrumuturi de stat, iar în plan secundar diminuarea impozitelor suportate de privați, pentru a stimula investițiile și consumul privat. În aceste condiții, se apreciază că ar fi de așteptat și o creștere a numărului locurilor de muncă, respectiv de diminuare a șomajului. Mai departe, creșterea numărului celor ocupați, care realizează venituri din muncă, antrenează o creștere a cererii solvabile și, împreună cu celelalte efecte pozitive, ar conduce la echilibrarea ofertei cu cererea în condiții de creștere economică. Pe plan bugetar, ar însemna că odată cu relansarea producției va avea loc o creștere a bazei de venituri și deci a materiei impozabile, care devine un suport al creșterii resurselor bugetare curente și reducerea deficitului anterior.
Potrivit teoriei deficitului bugetar sistematic, deoarece creșterea respectivă are la bază tocmai finanțarea de cheltuieli publice din împrumuturi, corespunzător deficitului bugetar promovat de Guvern, odată cu relansarea economiei și restabilirea echilibrului (în condiții de creștere economică), acel deficit ar putea fi eliminat pe de o parte prin creșterea încasărilor normale, iar pe de altă parte, prin diminuarea cheltuielilor publice.
Prin urmare, deficitul bugetar ar urma să fie acceptat și finanțat din resurse extraordinare până la relansarea economiei stagnante sau în declin care va asigura revenirea la starea de echilibru bugetar pe baza veniturilor curente obișnuite. El este, deci, conceput doar ca mijloc de relansare a economiei și rolul său este asemuit celui al unui demaror menit să pună în mișcare economia stagnantă, după care bugetul va putea reveni la starea de echilibru.
Teoria bugetelor ciclice a luat naștere în anii ’30 ai secolului XX și a fost aplicată inițial în Suedia, ca o reacție la criza economică mondială din 1929-1933 și la impactul produs de evoluția ciclică accentuată a economiei capitaliste în perioada următoare. [96, p. 45].Conform acestei concepții, echilibrul bugetar trebuie asigurat, dar nu în fiecare an în parte, ci la nivelul unui ciclu economic. Ideea care stă la baza acestei teorii este următoarea: este convenabilă realizarea excedentelor bugetare în anii de prosperitate, pentru a putea admite în perioadele de depresiune deficite care vor fi acoperite din excedentele realizate în anii de creștere economică.
Avantajul sistemului bugetelor ciclice constă în faptul că permite o oarecare regularizare a ciclurilor economice, însă există mari dificultăți în aplicarea acestei teorii în practică. În primul rând, nu există posibilități certe de estimare a momentului declanșării crizelor economice, a duratei și a intensității lor.
Datorită influenței mai multor factori, care diferă de la an la an, nimeni nu poate garanta egalitatea duratei perioadelor de prosperitate și de declin sau a egalității excedentelor și a deficitelor realizate. Pe de altă parte, apar unele probleme de ordin tehnic, politic și contabil, printre care menționăm: pe plan tehnic, previziunea conjuncturii economice și a evoluției veniturilor și a cheltuielilor publice devine mai dificilă din cauza creșterii intervalului la nivelul unui ciclu economic; pe plan contabil, probleme în legătură cu evidența contabilă a excedentelor sau a împrumuturilor și a emisiunilor monetare; pe plan politic, controlul parlamentar asupra politicii economice și financiare a guvernului slăbește; apariția excedentelor, conduce la solicitarea finanțării unor noi cheltuieli publice, mai mult sau mai puțin eficiente.
Teoria bugetului economiei naționale, cunoscută și sub numele de teoria bugetului economic al națiunii s-a născut pe fundalul constatărilor că bugetul de stat, în forma tradițională, adică acel document concentrând veniturile și cheltuielile statului, reprezenta și un început de planificare la nivel macroeconomic fiind un suport pentru deciziile de politică generală, la îndemâna diferitelor organe sau instituții interesate [79, p. 66].
Pornind de la această premisă, Maurice Duverger aprecia că bugetul de stat ar putea fi folosit ca un instrument al previziunii, nu numai în sfera restrânsă a veniturilor și cheltuielilor statului și pe câte un an bugetar, ci printr-o extensie a sa, atât în timp (pe mai mulți ani), cât și în spațiu (la scara economiei naționale). A fost imaginat astfel, un buget economic al națiunii este menit să refit să reflecte, pe lângă veniturile și cheltuielile statului, în mod sintetic, ansamblul proceselor de formare, distribuție și utilizare a produsului național, inclusiv relațiile cu exteriorul.
Teoria bugetului economiei naționale se înscrie pe această linie și prezintă bugetul într-o accepțiune mult mai largă, aceea de document de prevedere și estimații orientative asupra evoluției economiei naționale. Prin extinderea ariei de cuprindere a bugetului tradițional, acest buget al economiei naționale conține informații mult mai ample referitoare la dimensiunile PIB, repartiția acestuia, consumul de PIB, aflate și în corelație cu formarea și utilizarea resurselor bugetului de stat. În aceste condiții, la nivelul autorităților publice naționale s-a conturat un instrument de reflectare și urmărire a proceselor de formare, repartizare și consum concretizate printr-un sistem de indicatori, care descriu evoluția pe anul în curs și previziunile pentru anul următor cu privire la producția, distribuția și consumul produsului național, inclusiv relațiile cu exteriorul. [88, p. 19].
Teoria bugetului economiei naționale, ca și practica în acest domeniu, confirmă utilitatea acestui instrument de orientare macroeconomică și coordonare a factorilor implicați în producerea, repartizarea, circulația și consumul produsului național. El nu înlocuiește bugetul de stat, ci oferă un suport necesar fundamentării deciziilor economico-financiare luate de autoritățile publice, cu impact major asupra întregii activități ce se desfășoară, atât în sectorul public, cât și în cel privat.
Auerback, Gokhale, și Kotlikoff considerau că deficitul bugetar constituie un indicator cu o utilitate limitată în privința evaluării politicilor fiscale și bugetare având în vedere, pe de o parte faptul că aceste politici sunt dinamice și nu pot fi analizate pe baza unor indicatori pe termen scurt (așa cum rezultă din mărimea deficitelor bugetare), iar, pe de altă parte, orice mărime a deficitului bugetar nu poate surprinde povara indusă de politicile publice asupra generațiilor viitoare, respectiv s-au formulat și următoarele teorii:
Teoria clasica a deficitului bugetar demonstrează un impact negativ asupra economiei (prin reducerea venitului national) și condițiile generațiilor urmatoare, care vor suporta o presiune fiscală mai mare pentru plata datoriei publice. Introducea în bugetul public a unor cheltuieli mai mari decît veniturile curente este un impediment politic cu efecte multiple. Creșterea datoriei publice internecă un efect al finanțării deficitului bugetar din împrumuturile publice ce poate cauza o creștere a ratei dobînzii la bănci, care are un efect negativ asupra solicitării unor credite pentru investiții și a inflației.
Teoria tradțională susține că o reducere a deficitului bugetar va ajuta economia în mod semnificativ pe timp lung. Această teorie se bazează pe următoarele ipoteze. În cazul în care se înregistreaza un deficit bugetar, guvernul cheltuiește mai mult decât încasează iar economiile naționale scad, la fel și investițiile. În mod similar, scăderea investițiilor este însoțită de crește a ratei interne a dobanzii, care determină scăderea exportului net. Rezultatul acestei ipoteze arată că deficitul duce la scădere a economiei pe termen lung.
Teoria economică actuală sugerează că rezonabile împrumuturi publice într-o țară în curs de dezvoltare nu afectează creștere economică. Dacă resursele împrumutate sunt folosite în scopuri productive, rambursarea datoriilor acumulate ar trebui să fie posibilă. În cazul în care datoria publică ridică riscul incapacității țării de nerambursare care descurajează investițiile și stopează creșterea economică.
Teoria îndatorarii excesive a fost definit de Jeffrey Sachs, care a sugerat că plata datorată de creditori deținute acționează ca o descurajare fiscală pentru producție și există un prag dincolo de care orice creștere a datoriei generează o reducere semnificativă a investițiilor, ce determină ca în viitor capacitatea de rambursare să scadă. [81, p. 54].
Inflația este generată de existența unui deficit bugetar, adică în econonie se gasește o cantitate mai mare de resurse monetare. Dacă deficitul bugetar este acoperit prin emisiune monetară, impactul asupra inflației va fi mult mai puternic. Banca centrala are ca obiectiv principal limitarea inflației, sau autoritățile monetare sa ia măsurile de creștere dobânzii de referință, care poate atrage operațiuni speculative, ceea ce duce la consolidarea monedei naționale si la descurajarea exporturilor. Prin urmare, o altă consecință a deficitului bugetar este apariția deficitului de cont curent. Van Wijnbergen (1991) demonstrează, pe baza unor modele teoretice, care este impactul deficitului bugetar asupra inflației, prin prisma „teoriei inflaționiste” a balanței de plăți, iar Buffie (1991) relevă existența unei posibile legături indirecte între deficitul bugetar și inflație. Hoelscher (1986) aprecia faptul că inflația erodează mărimea reală a datoriei publice guvernamentale și, prin urmare, aceasta poate reprezenta un transfer de avere de la creditori (deținătorii de titluri destat) la debitori (autoritățile publice), fapt ce ar imprima reducerea mărimii deficitului bugetar.
Teoria modernă a deficitul bugetar consideră că acest dezechilibru nu are numai efecte negative. O alta teorie afirmă ca un viitor mai puțin prosper este posibil doar dacă este o consecință a perioadei în care deficitul bugetar este ridicat. Dacă rata creșterii economice este mai mare decat rata datoriilor, deficitul bugetar va fi acoperit de o creștere economică viitoare, realizată din resursele generale. Această abordare a deficitului bugetar poate fi ilustrată prin comparația ratei de dobândă medie a datoriei publice cu rata medie de creștere economică. Existența unor deficite substanțiale nu semnifică, în mod obligatoriu, o situație nefavorabilă. Boskin (1987) exemplifică acest aspect cu cazul Japoniei, care, la jumătatea anilor ’80, se confruntă cu deficite ridicate, însă, în realitate poziția sa investițională netă era favorabilă. [78, p. 62].
În perioada actuală, cand se susțin atât neutralitatea finanțelor publice, cît și renunțarea la echilibrarea anuală a bugetului, politica bugetară este astfel concepută încat să realizeze o corelare între un ansamblu de indicatori macroeconomici și nivelul deficitului bugetar. Urmărirea sistematică a nivelului și a evoluției indicatorilor permite stabilirea unui diagnostic conjunctural și, implicit, adoptarea unor măsuri bugetare în concordanță cu starea și evoluția economiei reale și efectuîndu-se diverse activități pentru eliminarea cauzelor determinante apariției deficitului bugetar. Sunt cunoscute o serie de cauze ce determină apariția deficitelor, de exemplu:
Cauze generale:
cheltuielile, într-o continuă creștere, pentru întreținerea aparatelor guvernamentale;
creșterea continuă a cheltuielilor cu rambursarea datoriei publice (o mare parte din aceasta fiind, de regula, generată tocmai de finanțarea deficitelor bugetare ale anilor anteriori);
cheltuieli mari cu înarmarea, în majoritatea țărilor și, în general, toate tipurile de cheltuieli neproductive.
Cauze specifice țărilor slab dezvoltate:
nivelul de dezvoltare scăzut determină venituri bugetare reduse; aportul veniturilor la buget din impozite și taxe este mic, datorită bazei reduse de impozitare, chiar dacă se adopta un grad de fiscalitate ridicat;
cheltuieli mari pentru aparatul administrativ.
Cauze specifice țărilor în tranziție:
scăderea continuă a nivelului productiei și, implicit, a produsului intern brut, în condițiile transformărilor profunde, structurale, ce au loc în aceste țări;
creșterea drastică a ratei inflației, în condițiile în care este cunoscut faptul că veniturile bugetare, exprimate în preturi curente, au o rata de creștere inferioară celei a cheltuielilor bugetare, în prețuri curente;
creșterea cheltuielilor bugetare, prin asumarea de către Guverna costurilor sociale implicate de procesul de tranziție;
subvențiile pentru întreprinderile cu pierderi;
creșterea constantă a datoriei publice și, implicit, a cheltuielilor pentru rambursarea sa și a dobanzilor [90, p. 115].
Dezechilibrele bugetare sunt influențate de mai mulți factori, ce pot fi clasificați după caracterul acestora, și anume:
Sursa:Elaborat de autor în baza informațiilor din ROSCA, Petru. Economia Generală. Chișinău: ULIM, 1997. 281 p
Figura 1.1 Clasificarea factorilor ce influențează dezechilibrele bugetare
1. factori temporari: sunt acele efecte care se manifestă la nivelul cheltuielilor/veniturilor publice în condițiile în care produsul intern brut se abate de la tendința sa normală (de exemplu, creșteri ale transferurilor bugetare, în special ale ajutorului de șomaj sau alte creșteri ale cheltuielilor datorate apariției unor calamități naturale);
2. factorii permanenți: sunt considerate ca fiind acele evoluții normale ale cheltuielilor sau veniturilor guvernamentale care se manifestă în absența unor șocuri externe, atunci când economia operează la capacitate maximă de ocupare a forței de muncă, iar inflația este stabilă (de exemplu, modificări tehnologice semnificative).
Astfel pot fi enumerați următorii:
scăderea producerii de bunuri și servicii în economie, pe ansamblu;
descreșterea producției sociale;
chetuieli exagerate în realizarea programelor sociale aprobate;
creșterea sectorului economiei tenebre;
majorarea cheltuielilor marginale în cadrul producției sociale;
emisiuni necondiționate a banilor.
O importanță deosebită dintre factorii prezentați o are scăderea ratei de producere a economiei și creșterea sectorului "invizibil". Existența acestor factori duce la micșorarea bazei de impozitare. [112, p. 40].
În primul caz are loc micșorarea producerii de bunuri în cadrul țării, scad veniturile directe ale persoanelor fizice și juridice, iar, în consecință, scad veniturile la bugetul de stat. Deci, planul prevăzut pentru bugetul de stat nu se îndeplinește. În al doilea caz întreprinderile înceteazã să mai plătească impozitele datorate statului. Economia "tenebră" se deosebește de cea obișnuitã, "legală", prin faptul că firmele și întreprinderile care funcționeazã în cadrul acestei economii nu sunt înregistrate, deci nu plătesc impozite.
Tendința de creștere a ratei datoriei externe semnalizează aproape cu certitudine apariția unei crize de lichiditate, deoarece nici o țară nu poate înregistra modificări structurale atât de rapide încât nivelul critic al ratei datoriei externe să se schimbe în mod substanțial în fiecare an. Deficitul bugetar contribuie la cresterea ratei dobanzii de piata. Prin aceasta, deficitul se opune investitiilor private, încetinind astfel ritmul real al creșterii economice. Astfel în dependența de factorii de influență și de cauzele determinante, forma structurală s-au format mai multe tipuri de deficite:
Sursa: Elaborat de autor în baza informațiilor Secrieru, Angela. Finanțe Publice Chișinău: ed. Epigraf, 2004 pag. 181-200
Figura 1.2 Tipurile de deficit bugetar
O expresie a deficitul bugetar poate avea una din urmatoarele semnificații:
deficit de criză , în acest caz statul nu poate să-și acopere cheltuielile curente și se acoperă deficitul prin împrumuturi;
deficit de dezvoltare , specific pentru statele care produc resurse în plus realizate în afara sferei sectorului public. De exemplu, în sectorul bancar și la populație se preconizează venituri în plus.
deficit acut, dacă apare întamplator, într-un anumit exercițiu bugetar, ca o consecință a creșterii ieșirilor (cheltuielilor) sau a micșorării intrărilor (veniturilor).
deficit cronic, dacă apare constant, pe parcursul mai multor exerciții financiare succesive. [80, p. 45].
În dependență de structura deficitului total al unei țări, putem menționa următoarea componență a deficitului total:
Sursa: Elaborat de autor în baza informațiilor din Baurciulu A., Evoluția conceptului de echilibru financiar public în gândirea economică // „Revista Economica”, Chișinău, nr.2. – 2006, p. 66-72;
Figura 1.3 Structura deficitului total de stat
Respectiv deficitul total înregistrat într-un an poate fi divizat în douã componente:
1. deficitul structural, care are loc atunci când bugetul ajustat în mod ciclic este în deficit. Partea structurală a bugetului este activă, fiind influențată de măsurile discreționare (stabilitatea cotelor de impozit, mărimea ajutoarelor sociale, mărimea cheltuielilor de apărare, etc.). Dimpotrivă, partea ciclică a bugetului este influențată în mod pasiv de fazele ciclului economic, adică de cît de mari sau de mici sunt venitul și produsul național.
2. deficitul ciclic, care este definit ca deficitul bugetar total minus deficitul structural.
Bugetele structurale și cele ciclice sunt definite din punct de vedere cantitativ. Bugetul real cuprinde cheltuielile, veniturile și deficitele înregistrate efectiv într-o anumită perioadă de timp. În cadrul bugetului structural sunt prevăzute veniturile, cheltuielile și deficitele care s-ar înregistra dacă economia ar opera la întregul său potențial, iar cu ajutorul bugetului ciclic se măsoară impactul produs de ciclurile economice asupra bugetului, ținîndu-se cont de efectul acestora asupra veniturilor, cheltuielilor și deficitelor bugetare. [90, p. 55].
Deosebirea dintre bugetele structurale și cele ciclice este asemănătoare celei dintre factorii de stabilizare discreționară și factorii de stabilizare automată. Cheltuielile și veniturile structurale corespund programelor discreționare prevăzute prin lege. Cheltuielile și deficitele ciclice corespund impozitelor și cheltuielilor care se ajustează automat în funcție de starea economiei. Înainte de analiza factorii care stau la baza generării deficitului bugetar, se impune necesitatea inventarierii unor teorii pentru a se seta cadrul de analiză al acestui concept. Se consideră că un deficit bugetar este de calitate atunci când îndeplinește două condiții obligatorii:
deficitul se reflectă, în totalitate, în cheltuieli de investiții și, în special, în realizarea infrastructurii;
deficitul este acoperit cu resurse financiare sigure, pentru a nu apela la emisiuni monetare inflaționiste.
Efectele în plan economic ale deficitului bugetar sunt multiple și extrem de complexe, dacă acesta a scapat de sub control. În orice țară, existența deficitului majorează datoria publică, crescînd în viitor seviciul acesteia respectiv rambursările, dobînzile și comisioanele exigibile în fiecare an pentru stingerea datoriei publice interne și externe. Acoperirea serviciului datoriei publice presupune echilibrarea veniturilor curente provenind în special din impozite si taxe, în detrimentul efectuării altor cheltuieli publice care sa producă bunuri și servicii suplimentare. În condițiile unei cereri de credite mari pentru acoperirea deficitului, rata dobînzii prezintă tendința de creștere. [93, p. 75].
Este importantă distincția dintre două componente ale deficitului bugetar: deficitul primar, care nu ține seama de dobîndă, și plățile aferente dobînzilor.
Astfel valoare a deficitului total poate fi calculată în felul următor:
DT = DP + D (1.1)
unde: DT- deficitul total;
DP- deficitul primar;
D – dobînzile.
Deficitul primar reprezintă diferența dintre toate cheltuielile făcute de guvern (cu excepția plății dobînzilor) și venitul guvernamental. Deficitul primar mai este denumit deficit fără dobînzi.
DP = CHfd – VT (1.2)
unde: DP- deficitul primar;
CHfd – cheltuielile fără dobînzi;
VT- venituri totale.
Conform opinei savanților Alogoskoufis și Rodric în modelele intergeneraționale deficitul guvernamental duce la o reducere a ratei de economisire și a ratei de creștere. Chamley afirmă că în modele cu orizont nelimitat efectul deficitului depinde de variabilele ce trebuie să fie ajustate în viitor pentru compensare. Dacă un deficit ridicat în prezent va fi compensat în viitor de un nivel mai ridicat al taxelor și impozitelor, rata de creștere se va diminua. Dacă un deficit ridicat în prezent va fi compensat în viitor de un nivel mai ridicat al taxelor și impozitelor, rata de creștere se va diminua. Engen Skinner consideră că politica fiscală poate exercita efecte macroeconomice importante, mai ales pe termen scurt, utilizarea diferitelor instrumente conducând la rezultate diferențiate. Astfel, o schimbare în cheltuielile bugetare determină o creștere a ponderii sectorului public din economie, pe când o scădere a ratei de impozitare va face ca venitul disponibil permanent să crească, ducând la creșterea cheltuielilor de consum, implicit la dezvoltarea sectorului privat al economiei.
Alegerea între cele două instrumente se va realiza în funcție de beneficiile sociale scontate de a se obține dintr-un consum mai mare sau din mai multe produse în servicii. ce sunt orientate către sectorul public. Un alt element care mai poate fi luat în considerare este alegerea consumatorilor de a crește cheltuielile de consum sau de a economisi, în urma creșterii venitului datorat unei reduceri a ratei fiscalității. Dacă optează pentru cea de-a doua opțiune, efectul imediat asupra producției este puțin sesizabil, urmând a se manifesta pe termen lung prin transformarea economiilor în investiții. Această diferențiere nu apare în cazul modificării cheltuielilor bugetare, efectul fiind imediat resimțit în cererea agregată, respectiv în nivelul producției. Diferențierea dintre cele două instrumente ale politicii fiscale este relevată și de caracterul schimbărilor. Astfel, o schimbare permanentă în rata fiscalității conduce la un efect mult mai puternic decât în cazul unei schimbări temporare ce ar putea fi compensată de fluctuațiile economiei. În ceea ce privește modificările cheltuielilor bugetare, caracterul temporar al acestora are un impact mult mai puternic. [50, p. 95].
Modul în care guvernul își finanțează deficitul poate fi reprezentat cu ajutorul ecuației:
P x BD = ∆Bf + ∆Bp = ∆H + ∆Bp+ ∆A (1.3)
unde: P – nivelul prețurilor;
BD- deficitul bugetar măsurat în termini reali;
∆Bp- valoarea vînzărilor de obligațiuni guvernamentale către sectorul privat;
∆Bf-valoarea vînzărilor de obligațiuni către Banca Centrală;
∆H- stocul de moendă primară;
∆A- vînzările de active guvernamentale.
Deficitul bugetar cade ca o povară grea și pe umerii generațiilor viitoare, ei se vor naște într-o țară cu acumulări mai mici de capital și cu datorii mai mari față de străinătate.
1.2 Conținutul economic privind datoria publică
Prin datoria publică se înțelege totalitatea obligațiunilor bănești pe care le are statul la un moment dat față de creditorii interni și externi, rezultat de împrumuturi în monedă națională și în valută, pe termen scurt, mediu și lung, contracte de stat în mod direct sau garantate de către acesta, inclusiv și obligațiile față de trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar pentru acoperirea deficitelor bugetului de stat, sau datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de administrația publică centrală, de unitățile administrativ- teritoriale și de alte entități publice de la persoane fizice sau juridice pe piața internă și străinătate și rămase de rambursat la un moment dat. Conform art.2 din Legea nr 419-XVI, datoria publică include datoria de stat, datoria Băncii Naționale a Moldovei, datoria unităților administrativ-teritoriale, a instituțiilor publice finanțate, integral sau parțial, de la bugetul local, datoria ce rezultă din împrumuturile interne și externe ale societăților comerciale în care statul și/sau unitatea administrativ-teritorială deține mai mult de 50% din capitalul social și datoria întreprinderilor de stat și municipale. [56, p. 64].
Sursa: Elaborat de autor în baza informațiilor din Durleșteanu M., „Restructurarea datoriei externe în funcție de evoluția relațiilor eu FMI și BM”./Profit nr.l, ianuarie-februarie 2002, p. 87
Figura 1.3 Clasificarea datoriei publice in Republicii Moldova
Plafonul privind soldul datoriei de stat și soldul garanțiilor de stat la sfîrșitul anului bugetar, se aprobă prin legea bugetului de stat pe anul respectiv. Plafonul privind soldul datoriei autorităților publice locale și soldul garanțiilor autorităților publice locale la sfîrșitul anului bugetar, se aprobă prin decizia bugetară pe anul respectiv în condițiile legii privind finanțele publice locale. [62, p. 17].
Conform Legii nr.419-XVI, datoria de stat reprezintă obligațiile contractuale pecuniare curente și scadente ale statului și dobînzile datorate și neonorate, apărute din calitatea statului de debitor sa fidejusor, contractate, în numele Republicii Moldova, de către Guvern, prin intermediul Ministerului Finanțelor, în valută națională sau în valută străină.
Procedurile și responsabilitățile privind formarea, aprobarea și administrarea și raportarea datoriei de stat, a datoriei autorităților publice locale, a întreprinderilor de stat/municipale și a societăților comerciale cu capital integral sau majoritar public, se stabilesc prin legislația care reglementează datoria publică, garanțiile de stat și recreditarea de stat și alte acte normative. Datoria publică se clasifică după mai multe criterii:
Datoria publică, în funcție de categoriile de creditori, are două forme:
datoria publică internă (față de creditori interni);
datoria publică externă (față de creditori externi).
În funcție de termenul pentru care se contractează împrumuturile, datoria publică poate fi:
datoria publică pe termen scurt (flotantă);
datoria publică pe termen mediu și lung (consolidată).
În funcție de calitatea creditorilor, datoria publică poate fi:
datoria publică brută – valoarea totală a împrumuturilor, indiferent unde sunt plasate acestea;
datoria publică netă – în care nu este inclusă valoarea împrumuturilor plasate în instituțiile statului.
Datoria publică internă este parte integrantă a datoriei publice reprezentând totalul sumelor principale ale tuturor obligațiunilor directe neonorate contractate de Ministerul Finanțelor în numele Republicii Moldova în monedă națională. [56, p. 15].
Datoria publică internă este generată de:
împrumuturi pe termen scurt primite de la Banca Națioanală pentru echilibrarea în execuție a bugetului de stat; dacă nu se rambursează se consolidează și rămîn în datoria publică pînă la sfîrșitul anului;
emisiunea de bonuri de tezaur și plasarea lor pe piața internă;
plasarea pe piața internă de înscrisuri pe termen mediu și lung prin subscripție publică pentru atragerea de resurse necesare acoperirii deficitului bugetar anual;
garanții acordate de stat la creditele bancare interne ale agenților economici sau autorităților locale pentru realizarea unor obiective de importanță națională;
atragerea pe termen scurt a disponibilităților din contul Trozoreriei.
Pentru aprecierea datoriei publice interne se pot utiliza următorii indicatori:
Datoria publică internă la nivelul anului
DPI = DPId+ DPIg (1.4)
unde: DPI – datoria publică internă;
DPId –datoria publică internă directă a statului;
DPIg – datoria publică internă garantată de stat.
Serviciul datoriei publice interne include plățile datorate pentru rambursarea datoriei publice interne, reprezentînd ratele scadente într-o perioadă de un an, dobînzile și comisioanele aferente, precum și cheltuielile ocazinate de emisiunea și plasarea valorilor mobiliare.
SDPI=R DPI + Dob DPI (1.5)
unde: SDPI –serviciul datoriei publice interne;
RDPI – ratele scadente într-o perioada de un an;
Dob DPI – dobînzile și comisioanele aferente.
Ponderea datoriei publice în PIB:
DPI / PIB = DPI * 100 (1.6)
BIB
unde: DPI/PIB – datoria publică în PIB;
DPI-datoria publică internă;
BIP-produsul intern brut.
Ponderea dobînzilor aferente datoriei publice interne în PIB:
Dob DPI/PIB = Dob DPI * 100 (1.7)
PIB
unde: Dob DPI/PIB- ponderea dobînzilor aferente datoriei publice interne în PIB;
Dob DPI – dobînzile și comisioanele aferente;
PIB- produsul intern brut.
Ponderea serviciului datoriei publice interne în PIB:
SDPI/PIB = SDIP_ * 100% (1.8)
PIB
unde: SDPI/PIB-ponderea serviciului datoriei publice în PIB;
SDPI- serviciul datoriei publice ;
PIB- produsul intern brut.
Ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetului de stat:
SDPI /CHBS = SDIP_ * 100% (1.9)
CH BS
unde: SDPI /CHBS – ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetului
de stat;
SDPI- serviciul datoriei publice interne;
CH BS- cheltuielile bugetului de stat.
Serviciul datoriei publice reprezintă cheltuielile anuale care reprezintă plățile exigibile (adică suma de bani care poate fi cerută sau asupra căreia se pot ridica pretenții) în contul datoriei publice. [53, p. 100].
Datoria externă în cadrul Republicii Moldova este elaborată conform standardelor recomandate de Fondul Monetar Internațional în manualul Statistica datoriei externe: ghid pentru compilatori și utilizatori și a recomandărilor suplimentare de înregistrare a alocărilor de DST.
Datoria externă brută a Republicii Moldova la o anumită data este egală cu suma tuturor angajamentelor curente efective, necondiționate ale rezidenților față de nerezidenți ce implică debitorului una sua mai multe plăți de principal și/sau de dobîndă la unul sau mai multe momente în viitor.
Datoria externă a Republcii Moldova este constituită din următoarele componente:
Tituluri de angajamente (valori mobiliare de natura obligațiunilor);
Împrumuturi;
Alocări de DST;
Credite comerciale;
Valută și depozite;
Alte angajamente aferente datoriei;
Investiții directe: creditare intragrup.
Titlurile de angajamente includ titulurile de angajamente emise de rezidenții Moldovei, deținute de nerezidenți, cu excepția celor deținute de fime-mamă/ filiare nerezidente și a valorilor mobiliare de stat emise pentur a fi plasate pe piața internă a Republicii Moldova, procurate de către nerezidenți. [59, p. 48].
Titlurile de angajamente se repartizează după proveniența sectorială a emitentului și după tipul instrumentului. Stocul titulurilor de angajamente la o anumită data reprezintă suma titulurilor de angajamente emise de rezidenții Moldovei, deținute de nerezidenți, minus cele cu termenul de scadență expirat plus dobînda acumulată pentru perioada raportată, dacă plata ei este prevăzută conform acordului într-o perioadă ulterioară.
Împrumuturile cuprind:
Împrumuturile de la FMI-împrumuturile contractate de la FMI și valorificate de BNM;
Împrumuturile guvernamentale (de stat) sunt împrumuturile externe contractate și valorificate de guvern, în numele Republicii Moldova;
Împrumuturile garantate de guvern sunt împrumuturile externe garantate sub garanția guvernului și valorificate de sectorul privat;
Împrumuturile corporațiilor publice sunt împrumuturi externe contractate și valorificate de către agenții economici în capitalul social al cărora statul feține mai mult de 50 la sută;
Împrumuturile private sunt împrumuturile externe contractate și valorificate de sectorul privat (bănci și alte sectoare), cu excepția celor primite de la companii afiliate nerezidente.
Stocul angajamentelor sub formă de împrumuturi la o anumită dată se calculează ca suma împrumuturilor externe contractate și valorificate de rezidenții Moldovei minus plățile de principal preconizate conform orarului serviciului acestor împrumuturilor pînă la data respectivă. [85, p. 72].
Alocările de Drepturi Speciale de Tragere reprezintă un angajament pe termen lung, al tării față de FMI din 2 motive: țările receptoare achită o dobîndă pentru alocările respective și vor fi obligate să le restituie FMI, în anumite circumstanțe, cum ar fi încetarea participării sale în Departamentul DST al FMI sau lichidarea acestuia.
Creditele comerciale sînt angajamentele sub formă de credite acordate de furnizor sau cumpărător în tranzacțiile de comeț cu mărfuri și servicii. Ele includ:
Avansuri primite de agenți economici de la nerezidenți;
Angajamente rezultante din tranzacțiile barter cu bunuri ce au valori neechivalente (în cazul în care valoarea importului depășește exportul);
Angajamente din neachitare în termen pentru importul de mărfuri și servicii;
Angajamente pentru importul de mărfuri și servicii dinanțat din împrumuturi externe;
Angajamente apărute în cazul cînd importul bunurilor pentru prelucrare depășește exportul bunurilor după prelucrare.
Valuta și depozitele includ depozitele nerezidenților plasate în sistemul bancar național.
Alte angajamente aferente datoriei includ :
Arieratele la serviciul împrumuturilor și titlurilor de angajamente, ce reprezintă sume de principal și de dobîndă datorate și neonorate;
Datoria instorică pentru resurse energetice și alte mărfuri și servicii, importate în perioadele anterioare.
Investițiile directe: creditare intragrup, care specifică:
Stocul împrumurilor primite de la companii afiliate nerezidente;
Stocul arieratelor (la principal și dobîndă) la serviciul lor. [63, p. 84].
Stocul angajamentelor sub formă de împrumuturi între companii afiliate calculat la o anumită dată reprezintă suma împrumuturilor externe contractate și valorificate de unitățile economice din țară de la investitorii lor direcți minus plățile de principal preconizate conform orarului serviciului acestor împrumuturi pînă la data respectivă.
Datoria externă este specificată pe sectoarele instituționale, urmînd clasificarea aplicată în balanța de plăți: autorități monetare, sectorul guvernamental, sectorul bancar, alte sectoare. Angajamentele externe sunt atribuite la sectorul debitorului nemijlocit și nu la cel al grantului, cu excepția cazurilor în care garanția este activată. În scopuri analitice datoria externă a țării se prezintă după scadența inițială a instrumentului: termen scurt și termen lung și după tipul debitorului: publică și privată.
Datoria publică externă este parte integrantă a datoriei publice și reprezintă angajamentele față de nerezidenți. Ea include datoria de stat, datoria Băncii Națioane a Moldovei, datoria corporațiilor publice (întreprinderile de stat și societăți comerciale în al căror capital social statul deține mai mult de 50 la sută).
Datoria de stat externă reprezintă totalul sumelor obligațiunilor neonorate și dobînzilor datorate și neonorate contractate în numele Republicii Moldova, de către guvern prin intermediul Ministerului Finanțelor de la nerezidențti și constă din datoria de stat externă directă și datoria externp garantată asumată de stat. Datoria de stat externă directă include angajamentele externe alte statului apărute din calitatea statului de debitor. [50, p. 47].
Datoria externă garantată asumată de stat include angajamentele externe ale statului apărute în temeiul obligației statului de a executa garanția de stat, în statul în care debitorul garantat nu își execută obligațiile sale față de creditor, conform prevederilor contractului de garanție de stat încheiat.
Datoria Băncii Naționale a Moldovei include împrumuturile de la FMI valorificate de BNM. Datoria externă a corporațiilor publice include angajamentele externe curente și scadente și dobînzile aferente datorate și neonorate, contractate și valorificate de către societățile comerciale în al căror capital social statul deține mai mult de 50 la sută și de către întreprinderile de stat.
Rî = Ʃ DT * 100% (1.10)
Ʃ EX
unde: Rî- rata de îndatorare;
DT- datorii totale, (pe termen scurt și pe termen lung);
EX- exporturilor de bunuri și servicii.
Pentru aprecierea datoriei publice externe se utilizează o serie de indicatori:
Datoria publică externă la nivelul anului:
DPE = DPEd+ DPEg (1.11)
unde DPE- datoria publică externă;
DPEd – datoria publică externă directă a statului;
DPEg – datoria publică externă garantată de către stat.
Serviciul datoriei publice externe includ plățile datorate pentru rambursarea datoriei publice externe, reprezentînd ratele scadente într-o perioada de un an, dobînzile și comisioanele aferente, precum și cheltuielile ocazionale de emisiunea și plasarea valorilor mobiliare.
SDPE = RDPE1 + Dob DPE (1.12)
unde: SDPE- serviciul datoriei publice externe;
RDPE- ratele scadente într-o perioada de un an;
Dob DPE- dobînzile și comisioanele aferente.
Ponderea datoriei publice externe în PIB:
DPE/PIB = DPE * 100 (1.13)
PIB
unde: DPE/PIB – ponderea datoriei publice externe în PIB;
DPE- datoria publică externă;
PIB- produsul intern brut.
Ponderea datoriei publice externe în exporturi:
DPE/E = DPE * 100 (1.14)
E
unde: DPE/E- datoria publică externă în exporturi;
DPE- datoria publică externă;
E-export.
Ponderea dobînzilor aferente datoriei publice externe în PIB:
Dob DPE/PIB= Dob DPE * 100 (1.15)
PIB
unde: Dob DPE/PIB – dobînzile aferente datoriei publice externe în PIB:
Dob DPE – dobînzile aferente datoriei publice;
PIB- produsul intern brut.
Ponderea serviciului datoriei publice externe în PIB:
SDPE/PIB= SDEP * 100 (1.16)
PIB
unde: SDPE/PIB-ponderea serviciului datoriei publice externe în PIB;
SDPE- serviciul datoriei publice ;
PIB- produsul intern brut.
Ponderea serviciului datoriei publice externe în bugetul de stat:
SDPE /CHBS = SDPE * 100 (1.17)
CH BS
unde: SDPE /CHBS – ponderea serviciului datoriei publice externe în cheltuielile bugetului
de stat;
SDPE- serviciul datoriei publice externe;
CH BS- cheltuielile bugetului de stat.
Acești indicatori exprimă dimensiunea contraprestației pe care statul o datorează creditorilor săi în decursul unui an. Rambursarea datoriei publice reprezintă o obligație a statului necondiționată și irevocabilă de plată a capitalului, dobânzilor, comisioanelor și a altor costuri aferente finanțărilor rambursabile angajate sau garantate. [47, p. 80]. Cheltuielile privind serviciile prestate de agențiile de rating pentru evaluarea riscului de țară, comisioanele, dobânzile, valoarea discontului și alte cheltuieli legate de angajarea finanțărilor rambursabile în numele și contul statului vor fi plătite din bugetul de stat. Strategia de rambursare a datoriei publice a Republicii Molodva trebuie să asigure un echilibru între datoria flotantă și datoria consolidată, în scopul evitării unor scadențe prea apropiate, care ar pune presiune asupra capacității de rambursare a statului, dar și pentru a evita acumularea de dobânzi la datorie, ca efect al contractării unor împrumuturi pe termen mediu și lung.
Un sistem informațional al datoriei publice este o modalitate ideală de getiune a acesteia, și reprezintă un ansamblu integrat de mijloace, metode și proceduri tehnice și umane pentru culegerea, transmiterea, prelucrarea datelor, obținerea și stocarea, analiza și valorificarea informațiilor financiare necesare organelor cu atribuții privind gestiunea datoriei publice. [52, p. 65].
Informatizarea sistemului informațional al datoriei publice presupune realizarea următoarelor obiective: culegerea datelor, prelucrarea datelor și obținerea informațiilor financiare cu ajutorul calculatorului, stocarea informațiilor financiare, transmiterea informațiilor financiare către utilizatori și analiza și utilizarea acestora în cadrul activităților specifice. Toate informațiile fiind conținute în Rapoartele anuale privind datoria publică, rapoartele anuale bugetare, buletinele lunare ș.a. întocmite de Banca Națională a Republci Moldova și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Capitolul II.
2.1 Analiza evoluției datoriei și deficitului bugetar în Republica Moldova
Republica Moldova la momentul actual este o țară în curs de dezvoltare și se află la o etapă de tranziție de la economia planificată la economia de piață.
În primul deceniu al sec. XXI, Republica Moldova a înregistrat ritumuri bune de creștere economică, cu excepția anului 2009. Totuși, avansarea economică din perioada pre-criză și din 2010 nu a dus la crearea unor premise reale pentru asigurarea unei dezvoltări durabile. Evoluția economică a Republcii Moldova în primul deceniu al sec. XXI a reliefat nu atît aspectele favorabile dezvoltării, cît a scos în evidență dezechilibre majore.
Republica Moldova are reușite modeste la capitolul crearea unui cadru instituțional solid, ce ar eficientiza creșterea economică. Fiind o economie bazată pe utilizarea factorilor de producție, rolul central în asigurarea competititvității economiei națioanle le revine la așa factori ca: insituțiile, mediul macroeconomic, infrastructura, sănătatea, sănătatea și educația primară. Conform “The Global Competitiveness Report 2010-2011”, pentru Republica Moldova, dintre acești piloni, cea mai precară situație se atestă anume la capitulul insituții. Ținînd cont de deficiențele persistente în aspect de competențe, Guvernul trebuie să păstreze reforma insituțiilor din sectorul public drept prioritate a sa în materie de politici. La fel, succesul reformării sectorului public este tratat ca unul dintre principalele criterii de apreciere al pregătirii țării pentru integrarea europeană. [56, p. 33].
În domeniul finanțelor publice, Republica Moldova reușește să-și mențină o situație relativ bună. În perioada de pînă la criza economică mondială, deficitul bugetar nu a prezentat riscuri pentru economia națională. Deficitul bugetar a fost sub 3% din PIB, iar în anumiți ani s-au înregistrat ți proficite bugetare. Totuși, impactul crizei economice mondiale din 2009, a demonstrat vulnerabilitatea finanțelor publice, reducerea încasărilor a dus la majorarea deficitului bugetar, acesta atingînd o cotă de 6,4% în PIB. [38, p. 5].
Pentru 2010, Guvernul a elaborat un buget auster, cu majorări de taxe și a deprecierii leului, menite să majoreze încasările bugetare. Totuși, datorită acestor măsuri s-a reușit asigurarea sustenabilității fiananciare a statului. Astfel, în 2010, deficitul bugetar a atins o pondere de 2,5% în PIB. În continuare este prezentată evoluția rezultatului bugetar în perioada 2000-2010.
Sursa: Ministerul Finanțelor al Republicii Moldova// Cadrul global de resurse și cheltuieli ale bugetului public național pe anii 2009-2015
Figura 2.1 Evoluția excedentului (+)/ deficitului (-) în PIB
Datorită structurii bugetului, bazat în mare parte pe încasări din taxe indirecte, derivate din consum, care probabil va crește în perioada următoare, vom avea și o continuă creștere a veniturilor bugetare. Totuși, pe termen mediu, problema sustenabilității finanțelor publice rămîne deschisă. În cadrul tabelul XX sunt redate valorile indicatorilor bugetului de stat. [40, p. 2].
Tabelul 2.1
Evoluția indicatorilor bugetului de stat
Sursa: Ministerul Finanțelor al Republicii Moldova// Cadrul global de resurse și cheltuieli ale bugetului public național pe anii 2000-2015
Șocurile asupra cererii, prefigurate în diminuarea ritmurilor de creștere pot crea probleme la capitolul încasări bugetare, în aceste condiții am putea asista la majorarea deficitului bugetar.
Sursa: Ministerul Finanțelor al Republicii Moldova// Cadrul global de resurse și cheltuieli ale bugetului public național pe anii 2000-2015
Figura 2.2 Evoluția indicatorilor bugetului de stat
Analizînd figura nr. X observăm că în cadrul Sistemului Bugetar al Republicii Moldova se manifestă o tendință ascendentă de majorare a cuantumului atît a cheltuielilor publice cît și a veniturilor publice. În anul 2005 s-a înregistrat proficit bugetar, iar în anii 2006-2007 nivelul veniturilor fiind echivalent cu cel al cheltuielilor. Începînd cu anul 2008 se observă un ritm de creștere al cheltuielilor mai rapid decît cel al veniturilor, înregistrîndu-se deficit bugetar. Valoarea maximă a deficitului bugetar din perioada 2005-2012 a fost atins în 2009, constituind – -3836,3 mii lei. [40, p. 1].
În figura 2.3 este redată evoluția în dinamică a rezultatului bugetar în perioada 2005-2012.
Sursa: Ministerul Finanțelor al Republicii Moldova// Cadrul global de resurse și cheltuieli ale bugetului public național pe anii 2005-2012
Figura 2.3 Dinamica rezultatului bugetar în perioada 2005-2012
În anul 2010 se observă o înjumătățire a cuantumului deficitului bugetar în raport cu anul 2009, aproximtiv aceiași valoare menținîndu-se și în următorii ani, fără abateri semnificative.
De asemenea, evoluții bune înregistrează și datoria publică. În perioada pre-criză, ponderea datoriei publice în PIB s-a situat cu mult sub nivelul de 60%. Datorită ritmurilor bune de creștere economică, înregistrate în perioada pre-criză, nivelul de îndatorare publică nu a constituit o constrîngere pentru economia națională. Accesarea împrumuturilor în perioada de după criză va duce la o acumulare constantă a datoriei publice, însă aceasta nu va depăși nivelul critic de 60% din PIB, chiar și dacă creșterea pe termen mediu va fi sub media istorică de 6%. [45, p. 3].
Pe parcursul anului 2011, economia Republicii Moldova a fost în ascensiune, determinată în mare parte de sporirea consumului, care spre sfîrșit de an a început să se tempereze. Cele mai accentuate ritmuri de creștere s-au înregistrat în sectoarele: comerț exterior și interior, industrie, investiții și transporturi. Se înregistrează o creștere moderată a prețurilor și modificări neînsemnate ale ratei de schimb a monedei naționale. Iar indicatorii din sfera socială prezintă unele semne de ameliorare.
Pe parcursul anului 2011, veniturile bugetului de stat au înregistrat valoarea de 18,64 mlrd. lei, ceea ce constituie o majorare cu 8,6 la sută comparativ cu aceeași perioadă a anului precedent. Cheltuielile bugetului de stat au urmat o evoluție similară, majorîndu-se cu 6,4 la sută comparativ cu sfîrșitul anului 2010, atingînd valoarea de 20,0 mlrd. lei. Iar deficitul bugetar în această perioadă a constituit 1,36 mlrd. lei sau cu 5,3 la sută mai mult față de suma prevăzută pe această perioadă. [39, p. 2].
La situația din 31 decembrie 2011, soldul datoriei publice s-a majorat comparativ cu începutul anului cu 1 061,07 mil. lei sau cu 4,6% și a constituit 24 005,37 mil. lei, inclusiv:
Datoria de stat – 19 226,50 mil. lei;
Datoria BNM – 3 024,73 mil. lei;
Datoria întreprinderilor din sectorul public – 1 543,23 mil. lei;
Datoria UAT – 210,91 mil. lei.
Tabelul 2.2
Evoluția datoriei publice pe componente, 2009–2011 (mil. lei)
Sursa: Ministerul Finanțelor, RAPORTUL privind sitația în domeniul datoriei publice, garanțiilor de stat și recreditării de stat în anul 2009-2011
Modificarea soldului datoriei publice către finele anului 2011 în comparație cu anul precedent este condiționată de majorarea soldului datoriei tuturor componentelor ce formează datoria publică. Astfel, cel mai mult s-a majorat soldul datoriei BNM – cu 542,43 mil. lei, după care datoria de stat – cu 355,72 mil. lei și într-o măsură mai mică a crescut soldul datoriei UAT cu 141,83 mil. lei și cel al întreprinderilor din sectorul public cu 21,10 mil. lei.
Sursa: Ministerul Finanțelor, RAPORTUL privind sitația în domeniul datoriei publice, garanțiilor de stat și recreditării de stat în anul 2009-2011
Figura 2.4 Evoluția datoriei publice, pe componente, 2010-2012 (mil. lei)
În structura totală a datoriei publice partea majoră îi revine datoriei de stat – 80,1 la sută, urmată de datoria BNM – 12,6%, datoria întreprinderilor din sectorul public – 6% și datoria UAT – 1%.
Sursa: Elaborat de autor în baza informațiilor din RAPORTUL privind sitația în domeniul datoriei publice, garanțiilor de stat și recreditării de stat în anul 2009-2011, Ministerul Finanțelor
Figura 2.5 Structura datoriei publice la 31 decembrie 2011
Comparativ cu situația de la sfîrșitul anului 2010, se observă diminuarea ponderii datoriei de stat cu 2,1 p.p., fapt determinat de majorarea ponderii datoriei BNM cu 1,8 p.p. și într-o măsură mai mică a datoriei UAT – cu 0,6 p.p. Totodată, datoria publică externă a constituit 17 016,37 mil. lei (70,9% din soldul datoriei publice la situația din 31 decembrie 2011), iar datoria publică internă a constituit 6 989,00 mil. lei (29,1%). Comparativ cu situația de la sfîrșitul anului 2010, ponderea datoriei publice externe în datoria publică totală s-a diminuat nesemnificativ, cu circa 0,6 p.p. Soldul datoriei publice la situația din 31 decembrie 2010, a fost modificat la data de 06.03.2012, în rezultatul prezentării suplimentare a datelor de către agenții economici privind soldul datoriei publice drept urmare a efectuării controalelor tematice de către Serviciul Control Financiar și Revizie. [42, p. 3].
La situația din 31 decembrie 2012, veniturile bugetului de stat au înregistrat valoarea de 20,1 mlrd. lei, ceea ce constituie o majorare cu 7,8 la sută comparativ cu aceeași perioadă a anului precedent și 96,7% față de volumul prevăzut pentru această perioadă. Cheltuielile bugetului de stat, de asemenea au urmat o evoluție ascendentă în anul 2012, majorîndu-se cu 8,3 la sută comparativ cu finele anului 2011, atingînd valoarea de 21,7 mlrd. lei sau 96,7 față de volumul prevăzut pentru această perioadă. Deficitul bugetar a constituit 1,6 mlrd. lei, fiind cu 15,7 la sută mai mic comparativ cu perioada similară a anului 2011 sau 97,0 la sută față de volumul prevăzut pentru această perioadă.
La situația din 31 decembrie 2012, soldul datoriei publice s-a majorat, comparativ cu sfîrșitul anului 2011, cu 4 238,3 mil. lei sau cu 17,0 % și a constituit 29 215,8 mil. lei, fiind format din:
Datoria de stat – 21 184,7 mil. lei;
Datoria BNM – 5 637,7 mil. lei;
Datoria întreprinderilor din sectorul public – 2 105,2 mil. lei;
Datoria UAT – 288,1 mil.lei. [39, p. 3].
Conform datelor operative privind PIB-ul pentru anul 2012, ponderea datoriei publice în PIB, la situația din 31 decembrie 2012, a constituit 33,3%, înregistrînd o majorare în raport cu perioada similară a anului precedent cu 3,0 p.p.
Sursa: Ministerul Finanțelor, RAPORTUL privind sitația în domeniul datoriei publice, garanțiilor de stat și recreditării de stat în anul 2010-2012
Figura 2.6 Evoluția datoriei publice, pe componente, 2010-2012 (mil. lei)
Modificarea soldului datoriei publice către finele anului 2012 în comparație cu sfîrșitul anului 2011 este condiționată de majorarea tuturor componentelor care formează datoria publică. Astfel, în cea mai mare măsură s-a majorat soldul datoriei de stat cu 1 958,2 mil. lei, după care urmează datoria BNM care s-a majorat cu 1 806,1 mil. lei, datoria întreprinderilor sectorului public cu 394,7 mil. lei și într-o măsură mai mică, datoria UAT cu 79,3 mil. lei.
În structura datoriei publice pe componente, partea majoră îi revine datoriei de stat – cu ponderea de 72,5%, urmată de datoria BNM – 19,3%, datoria întreprinderilor din sectorul public – 7,2% și datoria UAT – 1,0%.
Soldul datoriei publice la situația din 31 decembrie 2011 și la situația din 31 decembrie 2012, a fost modificat în rezultatul modificărilor survenite ca urmare a diferențelor de curs valutar apărute vizavi de datoria externă a Primăriei mun. Chișinău, precum și în rezultatul prezentării întirziate a informației privind datoria contractată de către unele entități ale sectorului public. [39, p. 5].
Comparativ cu situația de la sfîrșitul anului 2011, se observă majorarea într-o măsură mai mare a ponderii datoriei BNM cu 4,0 p.p. De asemenea, s-a majorat nesemnificativ ponderea datoriei întreprinderilor din sectorul public cu 0,4 p.p. și a datoriei UAT – cu 0,2 p.p. Drept rezultat al celor menționate, ponderea datoriei de stat s-a redus cu 4,5 p.p.
La 31 decembrie 2012, datoria publică externă a constituit 21 262,5 mil. lei (sau 72,8% din soldul datoriei publice), iar datoria publică internă a constituit 7 953,3 mil. lei (27,2%). Comparativ cu situația de la sfîrșitul anului 2011, ponderea datoriei publice externe în datoria publică totală s-a majorat nesemnificativ, cu circa 1,4 p.p.
În ce privește, arieratele la împrumuturile sectorului public, acestea au înregistrat la 31 decembrie 2012, valoarea de 430,3 mil. lei, fiind formate în totalitate din arieratele la împrumuturile interne ale întreprinderilor din sectorul public și ale UAT. Comparativ cu situația de la sfîrșitul anului 2011, valoarea arieratelor la împrumuturile interne s-a majorat cu 100,6 mil. lei, această majorare fiind condiționată, în special, de majorarea arieratelor la împrumuturile întreprinderilor din sectorul public. [45, p. 6].
Sursa: Elaborat de autor în baza informațiilor din RAPORTUL privind sitația în domeniul datoriei publice, garanțiilor de stat și recreditării de stat în anul 2010-2012, Ministerul Finanțelor
Figura 2.7 Structura datoriei publice în 2012
Tabelul 2.3
Evoluția datoriei publice și ponderea componentelor în total 2009-2013
Sursa: Ministerul Finanțelor, RAPORTUL privind sitația în domeniul datoriei publice, garanțiilor de stat și recreditării de stat în anul 2009-2013
Sursa: Elaborat de autor în baza informațiilor din RAPORTUL privind sitația în domeniul datoriei publice, garanțiilor de stat și recreditării de stat în anul 2009-2013, Ministerul Finanțelor
Figura 2.8 Evoluția datoriei publice pe componente 2009-2012
La situația din 31 martie 2013, veniturile bugetului de stat au înregistrat valoarea de 4,5 mlrd. Lei, ceia ce constituie o majorare cu 17,5 la sută comparativ cu aceiași perioadă a anului precedent. Cheltuilele bugetului de stat au urmat o evoluție ascendentă mai moderată, majorîndu-se cu 5,9 la sută comparativ cu perioada corespunzătoare a anului 2012, atingînd valoarea de 4,6 mlrd. Lei. Deficitul bugetar a consituit 0,2 mlrd. lei, fiind cu 89,6 la sută mai puțin față de suma prevăzută pe această perioadă sau cu 70,5 la sută mai mic comparativ cu perioada similara a anului 2012. [40, p. 3].
La situația din 30 septembrie 2013, soldul datoriei publice s-a majorat comparativ cu sfîrșitul anului 2012 cu 2 103,8 mil. lei sau cu 7,2% și a constituit 31 381,4 mil. lei, fiind format din:
Datoria de stat – 22 822,7 mil. lei;
Datoria BNM – 5 822,4 mil. lei;
Datoria întreprinderilor din sectorul public – 2 440,3 mil. lei;
Datoria UAT –. 296,1 mil.lei
Conform datelor privind PIB-ul estimat pentru anul 2013, ponderea datoriei publice în PIB, la situația din 30 septembrie 2013, a constituit 32,2%, înregistrînd o diminuare în raport cu sfîrșitul anului 2012 cu 1,0 p.p.
Sursa: Ministerul Finanțelor al Republicii Moldova// Cadrul global de resurse și cheltuieli ale bugetului public național pe anii 2009-2015
Figura 2.9 Evoluția datoriei publice, pe componente, 2012-2013 (mil. lei)
Modificarea soldului datoriei publice la situația de la 30 septembrie 2013 în comparație cu sfîrșitul anului 2012 este condiționată de majorarea soldului tutoror componentelor care formează datoria publică. Astfel, în cea mai mare măsură s-a majorat soldul datoriei de stat – cu 1 637,9 mil. lei, după care urmează soldul datoriei întreprinderilor din sectorul public – cu 276,7 mil. lei, soldul datoriei BNM – cu 184,7 mil. lei și soldul datoriei UAT care s-a majorat cu 4,4 mil. lei.
În comparație cu situația de la 30 septembrie 2012, soldul datoriei publice s-a majorat cu circa 13,3 la sută. [39, p. 4].
În structura datoriei publice pe componente, partea majoră îi revine datoriei de stat – cu ponderea de 72,7%, urmată de datoria BNM – 18,6%, datoria întreprinderilor din sectorul public – 7,8% și datoria UAT – 0,9%.
Sursa: Elaborat de autor în baza informațiilor din RAPORTUL privind sitația în domeniul datoriei publice, garanțiilor de stat și recreditării de stat în anul 2013, Ministerul Finanțelor
Figura 2.10 Structura datoriei publice în anul 2013
Comparativ cu situația de la sfîrșitul anului 2012, se observă majorarea nesemnificativă a ponderii datoriei de stat și a datoriei întreprinderilor din sectorul public, și respectiv diminuarea ponderii datoriei BNM și a datoriei UAT.
La situația din 30 septembrie 2013, datoria publică externă a constituit 22 838,8 mil. lei (sau 72,8% din soldul datoriei publice), iar datoria publică internă a constituit 8 542,6 mil. lei (27,2%). Comparativ cu situația de la sfîrșitul anului 2012, ponderea datoriei publice externe în datoria publică totală s-a majorat cu 0,2 p.p.
În ce privește, arieratele la împrumuturile sectorului public, acestea au înregistrat la 30 septembrie 2013, valoarea de 391,9 mil. lei, fiind formate în totalitate din arieratele la împrumuturile interne ale întreprinderilor din sectorul public și ale UAT. Comparativ cu situația de la sfîrșitul anului 2012, valoarea arieratelor la împrumuturile interne s-a diminuat cu 38,7 mil. lei. Arierate la împrumuturile externe a sectorului public nu au fost înregistrate. [40, p. 7].
Sursa: Ministerul Finanțelor al Republicii Moldova// Cadrul global de resurse și cheltuieli ale bugetului public național pe anii 2011-2013
Figura 2.11 Ponderea datoriei publice în PIB
2.2 Impactul datoriei publice asupra proceselor social economice în Republica Moldova
S-a demonstrat că în cea mai mare măsură responsabilitatea pentru datoria acumulată de o țară o poartă politica economică internă promovată de instutuțiile de stat. Utilizarea creditelor oferite este orientată, de regulă, la finanțarea proiectelor investiționale, care ar aduce venit pentru rambursarea datoriilor. O așa orientare a resurselor creditare nu determină mari acumulări interne, ci doar un venit de rambursare a datoriei debitoriale, însă care este benefică pentur economia națională. Astfel țara atrage tehnologie performantă, preia experiența necesară pentru stabilizarea economică ulterioară. Apelul la credite străine pentru a fi utilizate în consum nu duce la altceva decît la sărăcirea accelerată a populației și la acumularea datoriei de stat fără perspectivă de a fi achitată. [69, p. 15].
În totalul cheltuilelilor publice ponderea principală revine cheltuielilor bugetului de stat, care în anii 2003-2007 au consituit între 46,5% și 51,5%, urmînd o creștere semnificativă pînă la 63,6% în 2007. Însă, transferuruile către alte verigi bugetare locale reflectă o evoluție descrescătoare de la 30,2 % anul 2003 pînă la 25,1% în 2007. Cheltuielile bugetului bugetardețin aceeași pondere pe întreaga perioadă analizată, fără osicilații semnificative, în jurul valorilor de 24%, iar pentru fondurile extrabugetare se observă o descreștere de la 7,8% pînă la 6,1%, în totalul cheltuielilor bugetare.
Caracterul social al politicii financiare în domeniul cheltuielilor bugetare în Republica Moldova a fost proclamat de către fiecare guvern.
Începînd cu anul 2002 Guvernul Republicii Moldova a început planificarea bugetul anula într-o perspectivă pe termen mediu. Acest instrument de planificare bugetară de perspectivă a obținut denumirea de Cadrul de cheltuieli pe termen mediu, CCTM.
CCTM tinde să sporească eficiența cheltuielilor publice, fapt ce implică și perfecționarea a celorlalte elemente ale sistemului de management al Fiananțelor Publice. Conform prevederilor specialiștilor din domeniu, introducerea CCTM în procesul de planificare a bugetului reprezintă una dintre “bunele practici” ale sistemului de Management al Finanțelor Publice. [39, p. 4].
Baza metodologică a reformelor abundă în strategii elaborate sunt criticate de către mass media, cît și de economiști, astfel Guvernul Republicii Moldova a depus eforturi susținute la elaborarea Strategiei Națioanale de Dezvoltare pentru anii 2008-2010, fiind aprobată prin Legea nr.295-XVI din 21.12.2007.
În ansamblul strategiilor, politicilor, planurilor CCTM deține un rol vădit separat cu o strictă specializarea și utilitate. Fiind elaborat ca rezultat al implementării Strategiei de consolidare a gestiunii finanțelor publice ce constituia o parte componentă a strategiei sectoriale de reformă a sectorului public în cadrul Strategiei de Creștere Economică și Reducere a Săraciei. În anul 2008 obiectivele stabilite constituiau:
În domeniul politicii fiscale și a veniturilor publice:
Asigurarea echității, stabilității și transparenței fiscale;
Optimizarea presiunii fiscale și extinderea bazei fiscale;
Sistematizarea și simplificarea legislației fiscale;
Armonizarea legislației fiscale naționale cu cea comunitară.
Cu toate că descentralizării fiscale în CCTM i sa-u acordat un compartiment separat, rezultă că politica fiscală promovată a fost realizată în detrimentul lărgirii bazei fiscale a teritoriilor, fapt ce amplifica dependența UAT de administrația centrală.
În domeniul cheltuielilor publice
Stoparea creșterii sectorului public în PIB;
Majorarea treptată a alocațiilor pentru investițiile capitale în infrastructura economică;
Modernizarea guvernării și sporirea transparenței cheltuielilor publice;
Îmbunătățirea managementului finanțelor publice. [49, p. 20].
Strategiile și programele în Republica Moldova au tendința de a se transforma din una în alta, de a căpăta noi forme și conținut , ce implică un efort considerabil în evaluarea rezultatelor acestora și propunerea de căi de perfecționare a realizării lor.
În structura cheltuielilor bugetului consolidat un loc important îl ocupă cheltuieliloe privind deservirea datoriei de stat. Angajarea împrumuturilor interne și externe pentru acoperirea deificitului bugetar, precum și pentru rambursarea la scandeță a împrumuturilor și pentru efectuarea altor finanțări din buget, îmbrăcînd forma dobînzilor.
Datoria externă influențează economia țării în ansamblu, iar managementul eficient al acesteia este determinat de nivelul de dezvoltare economică și se referă, practic, la toate elementele sistemului economic. În practica modială ciclul de management include etapele: atragerea, utilizarea și rambursarea. Asigurarea unui ciclu continuu de rambursare a doatoriilor este influențată de anumite probleme. Pentru Rep de creditare internă și externă. În cazul lipsei creșterii economice, pentru deservirea datoriilor trebuie să fie direcționate surse minime din resursele bugetare. [50, p. 95].
Totuși, problema nu constă atît în valoarea absolută a datoriei externe, cît și dezvoltarea economică, mărimea absolută a PIB-ului, nivelul de trai al populației. Este categoric interzis de a utiliza resursele externe pentru consum și deservirea datoriei externe , atunci cînd indicatorii macroeconomici sunt în descreștere.
Creșterea datoriei externe a Republicii Moldova are drept consecință creșterea deficitului contului curent, care va trebui să fie finanțat din exterior.
Utilizînd conturile naționale, cauzele deficitului contului curent pot fi reflectate de ecuația:
( X – M ) – RF = (S – I ) + ( T – G ) (2.1)
Unde: X – M – contul curent;
RF – plata dobînzilor către exterior;
S – I – economiile nete ale sectorului privat;
T – G – economiile nete ale sectorului public.
Prin intermediul aceste ecuații este reflectat faptul că dacă datoria externp nu crește, atunci surplusul din comerț ar trebui să fie suficient pentru a finanța plățile dobînzilor către exterior. O condiție sine quanon pentru rambursarea datoriilor este evoluția pozitivă a economiilor naționale nete publice și private.
Datoria publică include toate sumelor împrumutate de autoritățile publice centrale, de unitățile publice centrale, de unitățile administrativ – teritoriale și de ale entități publice, de la persoane fizice sau juridice pe piața internă și în străinătate și rămase de rambursat la un moment dat. în măsura în care se ține seama de deprecierea (sau aprecierea)suferită în timp de moneda respectivă, acest indicator face posibilă studierea dinamicii datoriei publice și pe această bază, desprinderea tendinței înregistrate de aceasta în perioada considerată.
Gradul de îndatorare a țării la un moment dat se determină prin raportarea soldului datoriei publice la produsul intern brut. Indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adăugată într-un an este grevată de datoria publică. Sau, altfel spus, datoria publică a țării ar trebui rambursată integral în anul de referință, cât din produsul intern brut ar trebui utilizat: 30%, 50%, 80% sau mai mult. [72, p. 17].
Sunt cazuri în care nici chiar întregul produs intern brut realizat într-un an ar fi suficient pentru rambursarea datoriei publice. Acest indicator are o valoare pur teoretică, deoarece nici o țară nu ar putea aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei publice, ci numai partea din aceasta rămasă după efectuarea prelevărilor absolut indispensabile la fondul de consum și la formarea brută de capital.
Efortul financiar sau povara datoriei publice se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, printre care:
mărimea absolută și mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice;
raportul dintre serviciul datoriei publice și produsul intern brut;
raportul dintre serviciul datoriei publice și totalul cheltuielilor publice sau ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare, după caz.
Deosebit de aceștia se mai calculează:
cuantumul anual al dobânzilor;
raportul dintre dobânzi și produsul intern brut;
ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor sau în totalul cheltuielilor bugetare, după caz.
Indicatorii privind cheltuielile cu dobânzile și comisioanele aferente datoriei publice exprimă dimensiunile contraprestației pe care statul o datorează creditorilor săi în decursul unui an.
Datoria publică a țărilor dezvoltate provine în proporție covârșitoare din surse interne și numai într-o mică măsură sau deloc din exterior. În schimb, țările în curs de dezvoltare apelează pe o scară mult mai largă de resurse străine.
Opțiunea țărilor industrializate pentru resurse interne se explică prin faptul că acestea, având o economie dezvoltată și diversificată, dispun de o largă piață internă a capitalului de împrumut, de unde își pot procura cea mai mare parte a resurselor financiare necesare acoperirii deficitului bugetar în monedă națională; resursele valutare necesare și le procură mai cu seamă pe calea exportului de mărfuri și servicii.
Țările în curs de dezvoltare sunt silite să apeleze pe o scară mai largă la resurse externe nu numai din cauza slabei dezvoltări a pieței interne a capitalului de împrumut, dar și a insuficienței resurselor valutare obținute din comerțul exterior. Prin împrumuturile făcute în străinătate aceste țări își completează , practic, resursele financiare valutare de care au nevoie.
Cu cât ponderea datoriei externe în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât gradul de dependență economică și financiară a țărilor respectivă față de străinătate este mai ridicat. Cheltuielile cu rambursarea împrumuturilor scadente și plata dobânzilor și a comisioanelor aferente constituie o povară grea pentru numeroase țări în curs de dezvoltare.
Un alt element în funcție de care se fac judecăți de valoare cu privire la structura datoriei publice îl constituie gradul de exigibilitate al acestuia. Sumele exigibile la termen scurt formează datoria flotantă, iar cele exigibile la termene mijlocii și lungi – datoria consolidată. [50, p. 23].
Este evident că pentru o țară contează mai mult efortul financiar pe care trebuie să-l facă pentru rambursarea datoriei scadente și plata dobânzilor aferente în lunile următoare, decât cel care se profilează la un orizont situat peste 5 – 10 ani sau mai mulți. De aceea, cu cât ponderea datoriei flotante în totalul datoriei este mai mare, cu atât nevoia de resurse financiare este mai presantă, iar procurarea acestora este mai dificilă.
Structura datoriei publice variază de la o țară la alta și chiar de la o perioadă la alta, în funcție de condițiile financiar – monetare. Țările care cunosc procese inflaționiste de mari dimensiuni și de lungă durată sunt obligate să apeleze pe o scară tot mai largă la împrumuturi pe termen scurt și eventual mijlociu.
Aceasta deoarece în condiții de inflație cronică, plasamentele în efecte publice pe perioade îndelungate fiind supuse unei eroziuni sistematice, încetează de a mai fi atractive pentru deținătorii de capital bănesc de împrumut, chiar dacă produc un venit mediu anual mai ridicat decât împrumuturile pe termen scurt.
În analiza evoluției datoriei publice, o importanță aparte o are sursa – internă sau externă, în funcție de valuta în care se exprimă. În acest sens se constată că în unele țări dezvoltate, în perioada 1950-1994, nu a fost înregistrată datorie publică externă (SUA, Elveția), pe când în alte țări dezvoltate ponderea acesteia în totalul datoriei publice a fost nesemnificativă (sub 10%); în schimb, în țările în curs de dezvoltare această pondere a depășit frecvent 50%, ajungând chiar, în unele cazuri, la peste 70% (Columbia, Mexic, Brazilia).
Referitor la evoluția structurii datoriei publice, conform termenului de exigibilitate, Gh. Manolescu constată în perioada 1950-1992, în țările dezvoltate creșterea semnificativă a ponderii datoriei flotante (SUA; Franța, Anglia etc.) care deține frecvent peste 50%, în timp ce în țările în curs de dezvoltare ponderea datoriei consolidate depășește adesea 70-80%. Explicația reprezintă în faptul că în țările dezvoltate, dispunând de valută puternică, de piețe de împrumut dezvoltate și în care datoria publică internă deține o pondere covârșitoare, s-a apelat pe scară tot mai largă la împrumuturi pe termen scurt, pentru protejarea capitalului de eroziunea inflaționistă, în timp ce în țările în curs de dezvoltare, unde datoria externă este covârșitoare, datoria publică consolidată s-a menținut la ponderi ridicate. [59, p. 48].
Creșterea ponderii datoriei publice în PIB în țările occidentale este evidentă. Această evoluție nu trebuie neglijată, deoarece ea este sinonimă cu restricția pentru politica bugetară. Chiar dacă îndatorarea nouă este relativ staționară, rata datoriei/PIB riscă să crească încă, deoarece dobânzile îngreunează serviciul datoriei.
De rând cu problemele producerii bunurilor publice, asigurării echității sociale prin distribuția și redistribuția veniturilor, menținerea stabilității și creșterii economice, statul are ca funcție majoră minimizarea costurilor tranzacționale. Anume asumându-și întreținerea bunului social, statul rezolvă sarcina minimizării costurilor tranzacționale, deoarece ele prezintă principalul factor de presiune asupra bugetului național și a acumulării datoriei interne în țară.
Pot fi două modalități de minimizare a consecințelor negative ale costurilor tranzacționale
(efecte secundare ale afacerilor):
1) Legislația de ocrotire a mediului ambiant
2) Corectitudinea utilizării resurselor naturale.
Licențierea devastărilor de deșeuri până la nivelul admisibil de poluare a mediului ambiant cere crearea pieței drepturilor asupra provocărilor de costuri exterioare. Pentru Republica Moldova această problemă este din cele mai majore, deoarece, direct sau indirect, povara ecologică afectează toată deviza de cheltuieli bugetare și provoacă creșterea datoriei interne de stat. Inevitabil aceasta se răsfrânge și asupra stării datoriei externe a țării și onorarea obligațiilor de deservire a ei. Deoarece partea covârșitoare a resurselor bugetului de stat se acumulează din impozitele de la populație și agenții economici, povara datoriei de stat o duce populația țării.
Problema datoriei de stat este tangentă direct cu un set de probleme ale circuitului monetar, politicii bugetare, eficienței politicii macroeconomice de influență asupra activității antreprenoriale și a proceselor din sfera socială. [48, p. 45].Statul, cel care pune în aplicare politica economică, fiind format dintr-un ansamblu de instituții, cuprinde atât puterea legislativă și executivă la nivel național, cât și autoritățile descentralizate locale. În ceea ce privește instrumentele cu ajutorul cărora statul influențează activitatea economică, o reglementează, o ghidează, de asemenea există diverse propuneri, cele mai importante dintre ele fiind:
a) politica bugetară;
b) politica fiscală;
c) politica monetară și de credit;
d) controlul prețurilor și al veniturilor;
e) reglementarea administrativă;
f) reglementarea cursului de schimb valutar;
g) reglementarea activității întreprinderilor din sectorul public.
Obiectivele politicii economice sunt scopuri exprimate în termeni economici, cum ar fi progresul economic și social, securitatea națională, justiția socială, și sunt concretizate în mărimi macroeconomice, cum ar fi rata de creștere a venitului național, gradul de ocupare a forței de muncă, nivelul prețurilor etc. [52, p. 23].
Scopurile majore ale politicii economice sunt:
a) asigurarea creșterii echilibrate a economiei în general, apreciată prin rata de creștere a
produsului intern brut;
b) controlul șomajului sau realizarea unei piețe a forței de muncă echilibrate, apreciată prin rata șomajului;
c) controlul inflației sau asigurarea unui nivel al prețurilor stabil, apreciat prin indicele de
creștere a prețurilor de consum;
d) realizarea echilibrului extern, adică a balanței de plăți echilibrate, apreciată prin cota
deficitului balanței de plăți față de produsul intern brut;
e) distribuirea echitabilă a veniturilor;
f) protecția mediului înconjurător.
Variabilele de bază în analiza stării economiei și funcționalității ei sunt Produsul Intern Brut și Venitul Național. Însă dinamica activității economice, potențialul creșterii economice se determină de mărirea volumului de capital, adică de sporul de rezerve imobiliare (bogăție reală) ce va prezenta forțele de producție ale țării (locuințe, mașini, instalații, clădiri de producție etc.).
Investirea acestor rezerve va da menținerea și creșterea volumului de capital în economie. Rezerva de capital la anumit termen și acea parte ce e transformată în investiții va da raportul:
1 RK = K1 sau 1 RK − K1 (2.2)
Unde: RK- rezerva de capital la anumit termen
K-1- investiții
Tot în același mod se poate califica raportul dintre bogăție (potențial acumulat) și economii. Acumularea economiilor va da creșterea bogăției. Astfel, sporul bogăției se va prezenta ca:
W – W1 (consum final) = S. (2.3)
Unde: S-economii;
W-creșterea bogăției;
W-W1- sporul bogăției.
Potențialul creșterii economice depinde și de raportul operațiilor curente cu torentul de investiții străine, adică al contului curent al balanței de plăți a țării cu investițiile din afară. Acest raport exprimă suma creditelor din afară nerambursate ale țării și a celor plasate peste hotare. Republica Moldova fiind o țară în curs de dezvoltare , cu posibilități suficient de reduse de a face investiții peste hotare, va putea mări potențialul de creștere numai cu condiția acumulării unor datorii externe mari prin apelul la credite de peste hotare. [47, p. 25].
În final, legătura dintre datoria internă și cea externă este redată prin raportarea „rezervelor (ca potențial de creștere) ” la „datoria de stat”.
Dacă țara este în dificultate privind acumularea potențialului creșterii în intern, ea va acumula datorii interne (deficit bugetar). Apelând la credite din afară și utilizându-le pentru acoperirea acestui deficit, țara va acumula datorii externe fără mari șanse de a asigura creșterea economică dorită. Practica mondială a demonstrat că ieșirea din acest cerc vicios este în promovarea unei politici economice flexibile. În interior – a manevra între măsuri de ocrotire minim posibilă a păturilor vulnerabile ale populației și argumentarea necesității unor sacrificii de susținere din partea poporului pentru câștig în timp. Întrucât proporțiile datoriei publice manifestă o tendință de creștere, indicatorii de măsurare a gradului de îndatorare a unei țări dobândesc o semnificație tot mai mare. Dintre aceștia cei mai semnificativi sunt:
1. Ponderea datoriei publice în PIB;
2. Datoria publică pe locuitor;
3. Rata de îndatorare;
4. Rata serviciului datoriei;
5. Rata capacității de rambursare a datoriei publice externe
Un studiu specializat ajunge la concluzia că efortul financiar pentru suportarea dobânzilor aferente datoriei publice este considerabil: de la 2,3 până la 6,9% din PIB în țările dezvoltate și de la 1,6 până la 5,8% în țările în curs de dezvoltare. Povara dobânzilor este mai grea în țările în curs de dezvoltare comparativ cu țările dezvoltate. Această concluzie rezultă din ponderea mai ridicată a cheltuielilor legate de plata dobânzilor în totalul cheltuielilor publice (de la 10 până la 27% în țările în curs de dezvoltare, față de 6-10% în țările dezvoltate). tendințe în evoluția indicatorilor economici și sociali la nivel macro în Republica Moldova, se observă că evoluția indicatorilor economici și sociali în ultimul deceniu denotă tendința de creștere economică și îmbunătățire a nivelului de trai al populației prin prisma dezvoltării ascendente a domeniilor: agricultură, comerț exterior și cu amănuntul, comunicații și unele servicii. [56, p. 51].
Majorarea veniturilor populației, inclusiv datorită creșterii salariilor și remitențelor din munca cetățenilor peste hotarele țării, a influențat pozitiv dezvoltarea sectorului de servicii și a contribuit la Producția și capitalul la aprecierea monedei naționale față de dolarul SUA și euro. A fost înregistrată o creștere considerabilă a investițiilor străine directe în economia națională.
Totodată, dezvoltarea economiei a fost periclitată de evoluția pieței monetare și valutare, precum și de fluctuațiile continue pe plan mondial ale prețurilor la resurse energetice și produse alimentare. Începând cu luna octombrie 2008 se atestă o încetinire a ritmurilor de creștere ale unor activități economice, aceste circumstanțe explică influența negativă a crizei financiare și economice mondiale asupra dezvoltării economiei țării.
Capitolul III.
3.1 Finanțarea deficitului bugetar în Republica Moldova la etapa actuală
Bugetul statului este reflectarea situației economice a țării, de aceea, constituirea, adoptarea și executare acestuia se găsesc nu doar în atenția puterii executive și legislative, ci și în atenția opiniei publice. Lipsa mijloacelor financiare necesare activității statului creează multe dificultăți în funcționarea normală a statului. Deficitul bugetar a devenit un fenomen caracteristic al lumii contemporane. El poate să apară atît în ținuturi cu economie dezvoltată, cît și în tări cu economie în curs de dezvoltare sau în tranziție, iar cauzele pot fi generate de propria economie sau de conjunctura internațională.
Printre aceste cauze se numără: nivelul și fluctuațiile produsului intern brut, fenomenele conjuncturale internaționale, politica fiscală a țării, etc..
Efectele deficitului bugetar sunt vulnerabilitatea economiei la crizele internaționale, datorită dependenței de resursele externe pentru refinanțarea deficitului bugetar, creșterea ratei dobînzii pe piață, poate afecta politica modentară și fiscală a țării.
Problema deficitului bugetar și, paralel, a datoriei publice vizează nu doar aspectele economice și politice, dar și cele sociale, precum și redistribuirea echitabilă a bunurilor sociale și distribuirea resurselor dintre generații. Nu se poate ca o generație să-și asume asupra sa riscuri exagerate, cauzate de generațiile precedente. Astfel, problemele deficitului bugetar și datoriei publice trebuie analizate prin prisma consecințelor de lungă durată, ce se pot extinde asupra cîtorva generații la rînd. [58, p. 115].
Tranziția la economia concurențială de piață este un proces complex, influențat de un ansamblu de factori interni și externi, aflați într-o dependență dinamică și multiplă. Deși au trecut aproape 20 ani de la declanșarea sa, tranziția Republicii Moldova se prelungește ca durată și se amplifică sub aspectul costurilor sale, dincolo de limitele admisibilității. Lipsa unei strategii și a unei tactici clare în trecut a generat rupturi în dezvoltare, ajungîndu-se la rezolvări eronate ale problemelor economice esențiale ale unei societăți moderne: inflația, șomajul, deficitul cronic al bugetului, datoria de stat ascendentă, inechitatea socială.
În prezent, una din problemele primordiale ale Guvernului Republicii Moldova e deficitul bugetar. Depășirea cheltuielilor bugetare asupra veniturilor bugetare-deficitul bugetar- este un fenomen financiar, cu care parcursul istoriei s-ai confruntat absolut toate țările lumii.
Deficitul bugetar este determinat de realizarea nealitativă a bugetului de stat. Pentru a cerceta deficitul este sunt analizată dinamica principalilor indicatori bugetari.
Confrom Legii Bugetului de stat pentru anul 2007 deficitul bugetar era planificat la un nivel de 73 mln lei, însă, a consituit 133,7 mln lei cu circa 60,7 mln lei mai mult decît s-a prevăzut. În anul 2007 la bugetul public național au fost acumulate venituri în sumă totală de circa 22219,6 mln lei, sau cu 297,1 mln lei mai mult, ceea ce constituie 101,4 la sută față de prevederile anuale. Comparativ cu anul 2006, au fost acumulate venituri mai mult cu 4444,3 mln lei sau cu 24,9 la sută. La bugetul de stat și bugetele unităților administrativ-teritoriale au fost încasate venituri în sumă totală de 15190,2 mln lei, partea de venituri a Bugetului de stat și bugetelor unităților administrativ-teritoriale în anul 2007 s-a realizat la nivel de 101,4 la sută sau cu o depășire de 212,4 mnl lei. În comparație cu anul 2006, cu 2,0 puncte procentuale. [45, p. 7].
Veniturile fiscale constituie 13280,0 mln lei, suma altor încasări în anul 2007 a consitituit 1768,1 mln lei, și depășește suma anuală prevăzută în anul 2007 în sumă de 159,2 mln lei, sau cu 9,9 la sută. Granturi externe pentru susținerea Bugetului au fost primite în anul 2007 în sumă de 62,6 mln lei, față de prevederile anuale în sumă de 60,5 mln lei. Aceste granturi au fost primite de la Comisia Europeană în cadrul Programului Securității Alimentare în sumă de 0,6 mln euro, sau 19,9 mln lei și de la Guvernul Olandei în sumă de 2,5 mln euro, adică 42,1 mln lei. În bugetele unităților administrativ-teritoriale pe parcursul anului au fost primite granturi în sumă de 0,6 mln lei. Resituirea TVA la mărfurile și serviciile exportate și livrate cu cote reduse -1085,2 mln lei.
Dinamica deficitului bugetar reflectat în procente în PIB este reprezentat în tabelul 3.1.
Experiența internațională recomandă ca deficitul bugetar în situație ideală nu trebuie să depășească două-trei procente din PIB. Analizînd datele, observăm că din anul 2000, balanța primară a fost pozitivă, iar trei ani la rînd bugetul public național s-a soldat cu surplus. În anii 2008-2010 obiectivul Guvernului a fost de a menține un nivel al deficitului bugetar pentru a nu depăși 0,5 la sută din PIB. [75, p. 35].
Pînă în anul 2006 deficitul bugetar a fost finanțat preponderent din surse interne, inclusiv din mijloacele din vînzarea patrimoniului public. Pe viitor se preconizează că finanțarea externă va deveni sursa principală de finanțare a deficitului bugetar, însă se vor atrage credite externe în baza unor condiții concesionale, care vor fi îndretate la finanțarea proiectelor investiționale.
Tabelul 3.1
Dinamica deficitului bugetar reflectat în procente din PIB, (mln. lei)
Sursa: Elaborat de autor în baza informațiilor din Biroului Național de Statistică al Republicii Moldova și Cadrul de Cheltuieli pe Termen Mediu (2011-2013). –Chișinău: Ministerul Finanțelor al Repubicii Moldova, 2014-104 p.
Tabelul 3.2
Deficitul bugetului public național și sursele de finanțare 2007-2013, (mln. lei)
Sursa: Elaborat de autor în baza informațiilor din Cadrul de cheltuieli pe Termen Mediu (2011-2013)- Chișinău: Ministerul Finanțelor al Republicii Moldova, 2007-2010, 2011-104 p.
În perioada 2007-2010 sursele de finanțare au fost bazate pe următoarele asumări:
Finanțarea externă a consituit principala sursă de finanțare a deficitului bugetar, iar creditele externe au avut un caracter investițional;
Fiananțarea internă netă a fost micșorată treptat și începînd cu anul 2009 a devenit negativă din contul continuării rambursării datoriei, față de BNM, și a reducerii treptate a volumelor emisiunilor hîrtiilor de valoare de stat;
Au fost obținute mijloace din vînzarea și privatizarea patrimoniului public;
Au fost utilizate resursele financiare acumulate pe conturile bugetului public național în perioadele precedente pentru finanțarea cheltuielilor bugetelor respective.
În același timp, au fost implementate inițiativele de atragere a excedentelor de mijloace bănești din piață prin intermediul instrumentelor specifice pieței de capital – obligațiuni corporative – emise de către agenții economici de stat sau cu cotă majoritară de stat.
În programul măsurilor concrete de diminuare a deficitului bugetar trebuie incluse și realizate următoarele măsuri, care, pe de o parte, ar stimula fluxul disponibilităților bănești în fondul bugetar al țării, pe de altă parte – ar contribui la micșorarea cheltuielilor în stat. [73, p. 13]. Practica internațională, în ceia ce privește diminuarea deficitului bugetar aplică pe larg atragerea în țară a capitalului străin.
Prin intermediul acestuia simultan se soluționează mai multe probleme, nu doar probleme cu caracter fical, ci și cele cu caracter economic:
Se extinde baza de producție a mărfurilor și serviciilor;
Apar noi contribuabili (respectiv, se majorează fluxul veniturilor în buget);
Se ameliorează situația balanței de plăți.
Printre avantajele de bază ale investițiilor străine directe se poate atribui:
Tempouri accelerate ale exportului și accesului la piețele străine, îndeosebi, la cele cu capacități mari de creditare și pronosticare, deoarece întreprinderile în care participă capitalul străin în cea mia mare parte se orientează spre export, grație producției capabile să concureze pe alte piețe;
Companiile cu capital străin, de obicei, investesc mult mai mult în creșterea capacității de producție, renovarea și restructurarea întreprinderii decît companiile autohtone, astfel, demonstrînd întreprinderilor naționale o capacitate înaltă de atragere a resurselor financiare internaționale destinate investițiilor;
Creșterea veniturilor populației. De regulă, în companiile cu capital străin venitul angajaților este mai înalt decît în cadrul întreprinderilor locale;
Contribuie la soluționarea problemei șomajului;
Aplicarea managementului de avangardă în cadrul întreprinderilor autohtone;
Accelerarea proceselor de modernizare a economiei, implementarea noilor tehnologii și nevoilor tehnici ale marketing-ului;
Accelerarea procesului de privatizare. Programele de privatizare servesc pentru investitorii exsitenți potențiali ca semnal despre dorința Guvernului de a susține reformele economice și sectorul privat, și să creeze climatul necesar pentru atragerea investițiilor străine. Privatizarea infrastructurii de către companiile străine va stimula, într-o mare măsură, fluxurilor de investiții străine directe, așa cum ameliorarea infrastructurii va conduce la „însănătoșirea” climatului comercional și diminuarea cheltuielilor de afaceri.
Investițiile sunt cel mai bun indicator al stării economiei, atractivității ei pentru întreprinzători naționali și străini. Este bine cunoscut faptul că, după volumul total al investițiilor atrase în țară și ponderea lor pe cap de locuitor Republica Moldova ocupă unul dintre ultimele locuri în Europa. În anul 2010 media europeană al PIB pe cap de locuitor constituia 25000 euro, iar în Republica Moldova – 945 euro. [78, p. 40].Din acest motiv în următoarele perioade se preconizează o majorare a finanțării externe în formă de granturi și credite, odată ce Republica Moldova a devenit vecină a Uniunii Europene, aceasta va devenit pe viitor, principalul donator extern. Ca urmare a ședinței Grupului Consultativ, care a avut loc cu partenerii de dezvoltare a Republicii Moldova circa 1,7 miliarde dolari SUA, în perioada anilor 2010-2013 pentru implementarea eficientă a Planului de acțiuni Republica Moldova-UE și a Strategiei de Creștere Economică și Reducere a Sărăciei.
În practică, circa 40 % din această sumă reprezintă aranjamente noi, restul 60% fiind angajamente asumate anterior. Similar, această sumă este împărțită în granturi și credite.
La estimarea volumului asistenței externe pentru perioada 2010-2013 au fost luate în calcul acele granturi și credite externe acordurile pentru care au fost semnate sau se află într-o fază avansată de negocieri. [78, p. 40].
La elaborarea strategiei de diminuare a deficitului bugetar este necesar să ne conducem de următoarele:
Echilibrul Bugetar și depășirea cheltuielilor bugetare asupra veniturilor bugetare nu trebuie analizate în calitate de componente inalienabile a unei economii cu dezvoltare dinamică. Experiența internațională demonstrează că la anumite etape de dezvoltare a societății, în condiții pentru fiecare stat, este justificată pe deplin deficitul bugetar;
Mărimea deficitului bugetar, conform experienței internaționale, nu trebuie să depășească limita prestabilită în cuantum de 2-3% din produsul intern brut. Prezența deficitului, ce depășește limitele stabilite, necesită aplicarea anumitor măsuri, care ar conduce la diminuarea, cît mai rapidă, a deficitului;
Pentru acoperirea deficitului bugetar, se pot aplica diverse forme ale creditului de stat (atît intern cît și extern). Creșterea, în continuu, a masei monetare, care nu corespunde cantității mărfurilor și serviciilor în circulație, trebuie privită ca o modalitate ce încalcă Legea circulației monetare, și, din aceste considerente, este inadmisibilă. Deficitul poate fi acoperit doar în bază de împrumut, prin lansarea pe piața financiară a hîrtiilor de valoare de stat;
Pentru depășirea deficitului bugetar este nevoie de “tratarea” economiei, căci fără de asigurarea dinamismului în dezvoltarea acesteia și a eficienței reale nu va fi posibilă atingerea stabilității financiare a țării, fiind, totuși, însoțite de cele mai progresive măsuri economice de remediere.
Neconcordanța ritmurilor de mișcare a veniturilor, pe de o parte, și de efectuare a cheltuielilor pe de altă parte generează efectul de profil. Pentru punerea de acord a acestor ritmuri intervine datoria publică. Pentru limitarea costului acesteia, se include trezoreria ce are interesul de a reduce la minimum îndatorarea marginală în timp și de a prevedea amploarea sarcinilor maxime pe care urmează să le suporte, precum și momentul în care aceste sarcini sunt suportate de către aceasta. [59, p. 95].
În cursul anului bugetar sunt analizate fluctuațiile în timp ale încasărilor și ale efectuării cheltuielilor, care generează iregularități și dezechilibre de-a lungul anului respectiv.
În timp ce statul se confruntă cu problema finanțării noilor deficite, el trebuie să ramburseze împrumuturi anterioare ajunse la scadență. Dacă plata dobînzii aferente datoriei publice consituie o cheltuială bugetară, care influențează direct determinarea soldului bugetar executor, lipsa de resurse în raport organizează colectarea de alte resurse. În situația lipsei de resurse, trezoreria apelează la împrumuturi. Odată stabilită nevoia de finanțare a deficitului, se apelează la instrumente nenegociabile și instrumente negociabile.
Sursa: Elaborat de autor în baza informațiilor din Baurciulu A., Evoluția conceptului de echilibru financiar public în gândirea economică // „Revista Economica”, Chișinău, nr.2. – 2006, p. 66-72;
Figura 3.1 Intrumentele folosite grupate în termeni reali
Intrumentele Nenegociabile sunt:
Bonurile de trezorerie garantate. Acestea sunt la purtător, au o scadență unică (3, 5, 7) ani, rata dobînzii este garantată, de regulă, fixă, pot dispune de facilități fiscale. Au o utilizare tradițională, în prezent este restrînsă, fiind plasate în țările occidentale, întreprinzătorilor pariculari, micilor comercianți, artizanilor, etc. Acest instrument este înlocuit cu noi instrumente mult mai flexibile, oferind subscriitorilor posibilitatea de reînnoire la rata dobînzii pe piață;
Fondurile particulare, rezultate din depozitele deschise particularilor, folosite în unele țări occidentale, din motive de garantare suplimentară a securității acestora;
Finanțările de la Banca Centrală. Trezoreria poate apela la suporturi din partea Băncii Centrale sub forma unor împrumuturi remunerate sau nu. Asemenea ajutoare sunt reclamate deseori de impactul cursului de schimb valutar asupra soldului bugetar;
Instrumentele Negociabile sunt:
Emisiunea de bonuri de trezorerie în contul curent. Trezoreria emite pe piața monetară efecte pe termen scurt în contu curent, conform procedurilor de adjudecare la care participă băncile și marile insituții financiare, care fac oferte de subscriere, indicînd volumul și ratele de dobîndă propuse;
Împrumutirle obligatare pe piața financiară. Acestea constau în realizarea unro operații cu caracter excepțional, bazate pe reglementări speciale, pentru emisiuni și plasamente de titluri de stat denumite obligațiuni, pe termene medii și lungi. În prezent statele fac eforturi pentru modernizarea politicii emisiunilor de titluri de stat;
Împrumuturile externe sunt folosite mai des în perioadele de criză, de refacere și reconstrucție economică, sunt contractate în general pe termene lungi, fiind destinate investițiilor. Rambursarea lor este legată de obținerea de excedente ale resurselor în perioadele de expansiune și creștere economică drept rezultat al efectelor utilizării acestor împrumuturi. Dacă asemenea efecte pozitive nu se produc, creșterea datoriei externe reprezintă o componentăimportantă a dobînzii ulterioare a bugetului, cînd statul trebuie să găsească soluții de rambursare, de reamenajare a plăților în contul datoriei externe. Apelul la alte împrumuturi pentru refinanțarea datoriei generează fenomenul consolidării datoriei publice. [50, p. 95].
Astfel sunt prevăzute o serie de restricții privind gestiunea finanțării deficitului bugetar, acestea sunt:
Limitarea sarcinii datoriei publice. Sarcina datoriei publice cuprinde dobînzile, care au cunoscut o creștere importantă. Astfel, dobînzile devin o frînă în calea descreșterii bugetare. Modalitățile de limitare a sarcinii datoriei publice pot fi: creșterea numărului de corespondenți, cu conturi la trezorerie și îmbunătățirea remunerării acestora; apelarea la modalități active și eficiente de finanțare a deficitelor, modificarea proporțiilor între bonurile emise cu dobînzi sau disconturi reținute anticipat și bonurile plătibile la scadență, cu respectarea ecartului temporal între nivelurile ratei dobînzii adoptate.
Respectarea resticțiilor politicii monetare, prin limitarea creației monetare generate de trezorerie, care oricum este plafonată anual și definită de autoritatea monetară. Principalul instrument de creație monetară al Trezoreriei este format din depozitele unor corespondenți, adică activele întrepridnerilor și particularilor, care pot proveni din reglarea plăților între agenții economici care își afectează în acest scop depozitele. Dacă trezoreria nu beneficiază de asemenea depozite, ea trebuie să solicite băncilor să creeze în contul său mijloacele de plată necesare pentru a efectua cheltuielile. Calea folosită în acest caz, este aceea a împrumuturilor. Un asemenea împrumut are trăsăturile celui acordat unui agent comercial, care nu trebuie să genereze creșterea masei monetare, cu excepșia cazului în care agentul respectiv utilizează împrumutul pentru a pune în circulație noi mijloace de plată între agenții economici. Sau, împrumutul acordat Trezoreriei de către sistemul bancar este introdus în circuitul plăților, prin intermediul cheltuielilor publice.
Evitarea efectelor de evicție pe piețele de capitaluri. Este important faptul că dacă prin dimensiunea și mijloacelor de intervenție, statul nu poate obtura accesul pe piață al celorlalți emitenți de titluri, privîndu-i astfel de o resursă importantă și utilă. Efectul de evicție se referă la partea statului pe piața primară obligatară, respectiv pe piața noilor emisiuni. Acest efect poate degenera fluxurile financiare din economie, provocînd irelevanța ratei dobînzii. Asemenea efect trebuie corelat cu scăderea reală a resurselor bugetare, generate de creșterea sarcinii datoriei publice sau de emisiunile anterioare de titluri. [47, p. 117].
Motivul fundamental care determina necesitatea promovării unei politici de diminuare a deficitului bugetar general consolidat al statului, este rezultatul negativ pe care-l are asupra economiei existența unui deficit cronic, format din cheltuielile destinate în mare parte consumului și nu stimulării producției. În plus, prin emisiunile de titluri către populație statul apare ca un concurent al băncilor și al agenților economici, micșorînd volumul de capitaluri disponibile pe piață și uneori, conducînd la creșterea artificială a ratei dobînzii, ceea ce în fond sporește costurile împrumuturilor ce ar putea fi contractate de companii. În final, aceste costuri se regăsesc în prețul bunurilor vîndute de respectivele companii, conducînd în mod direct la inflație.
Deficitul bugetar reprezintă un generator de viitoare deficite bugetare. Aceasta rezultă în mod clar, din faptul că un împrumut contractat pentru acoperirea deficitului într-un an este purtător de dobîndă, deci va afecta cheltuielile bugetare ale anilor viitori. Dacă împrumutul este contract de pe piețele externe de capital, efectul este cu atît mai nociv, deoarece costurile normale ale creditului se vor adăuga diferențele de curs valutar care vor include atît inflația monedei naționale, cît și eventualele efecte inflațiuniste ale valutei în care a fost contractat respectivul credit. Deseori se accentuiază redresarea întreprinderilor sau sectoarelor mari ce consumă energie și materie primă, ignorîndu-se aproape complet alte sectoare și întreprinderi a căror activitate, în beneficiul statului a fost trecută cu vederea. O revizuire și refundamentarea politicii fiscale și sectoriale s-ar putea referi la:
Restrîngerea sau chiar eliminarea posibilă a exceptărilor și scutirilor de la plata unor impozite și taxe;
Modificarea concepției de aplicare a impozitului pe profit. Impozitarea pe bază de cote regresive, stabilite în funcție de îndeplinirea anumitor criterii cum ar fi procentul de profit alocat de întreprindere pentru reinvestire, re-tehnologizare, pentru dezvoltare;
Restructurarea tarifului vamal;
Întărirea controlului și disciplinei fiscale;
Orientarea prin constrîngeri de natură fiscală și valutară;
Stabilirea unei strategii de promovare în timp;
Stabilirea unui nivel minim obligatoriu al cheltuielilor curente esențiale. [58, p. 95].
Pentru crearea condițiilor adecvate relansării economice este necesară punerea cu claritate și răspundere a problemelor, pentru acționarea în timp util în ceea ce privește remediile impuse. Din punct de vedere tehnic este necesar să se pornească de la neajunsurile din derularea procesului bugetar din ultimii ani, adoptîndu-se măsuri concrete de natură să conducă la creșterea eficienței folosirii cheltuielilor bugetare. Este necesară precizarea distinct prin legislație a acțiunilor și obiectivelor care se vor finanța din bugetul de stat sau prin bugetele locale. În ceea ce privește lucrările de pregătire și elaborare a bugetului, acestea trebuie să înceapă din prima parte a lunii ianuarie și să se desfășoare în etape succesive pe tot parcursul anului.
Astfel pentru determinarea respectării normelor anti-deficitare ar putea fi prevăzute o serie de măsuri. Legislația unor țări, prevede că, pentru a ne respectarea normelor anti-deficit, guvernatorii, pot deveni drept subiecți ai sancțiunilor extraordinare. De exemplu:
Reducerea automantă cu 20% din salariul pentru toți membrii guvernului, dacă se înregistrează deficit, ridicîndu-se la 40% în cazul în care se înregistrează un al doilea deficit consecutiv.
Deciderea de către Adunarea Legislativă, dacă este necesară recomandarea demiterii Consiliului Executiv, luînd în considerare, existența circumstanțelor necontrolabile.
Aceste sancțiuni potențiale servesc drept stimulente puternice legislatorilor pentru impunerea unor măsuri bugetare stricte, nu doar din motivul evitării umilirii publice sau pierderii puterii în calitatea sa de funcționar de stat, de asemenea pentru protejarea intereselor personale. Este important de menționat că toate dispozițiile anti-deficitare fac trimitere la poziția bugetară reală a guvernului. Documentul bugetar aprobat și stipulat în lege este doar o predicție a veniturilor și cheltuielilor pentru anul următor, bazat pe prognoze economice care se întemeiază relativ în baza deciziei experților. În Statele Unite ale Americii, cele mai multe limitări fiscale solicită statelor doar echilibrarea bugetului propus sau bugetul aprobat de către legiuitori, nu și echilibrarea efectivă a bugetului la sfîrșitul anului. În unele state este prevăzută monitorizarea procesului bugetar în conformitate cu lege, prin examinarea conturilor publice în termen de 180 zile după încheierea anului fiscal, alte state, verifică bugetul față de rapoartele financiare interimare pe parcursul anului.
În scopul elaborării unei metodologii adoptată la condițiile actuale a economiilor emergente în domeniul bugetar, se recomandă:
Măsurarea echilibrului bugetar este necesar de a fi efectuată o dată în 4 ani consecutiv, după fiecare alegere;
După fiecare alegere, guvernul să adopte un plan de rambursare gradulă a datoriei bugetare;
Din motivul instabilității condițiilor economice se propune crearea unui Fond de Stabilizare Bugetar, care va fi finanțat din excedentele bugetare, iar în caz de recesiune-va finanța deficitul;
Pentru menținerea cointeresării respectării legislației privind echilibrarea bugetară, se propune intensificarea nivelului de responsabilitate personală a funcționarilor publici și a membrii guvernului privind nivelul deficitului, și aplicarea normelor restrictive în caz de necesitate.
În contextul în care se dorește asigurarea unui ritm susținut de creștere economică, decidenții publici trebuie să aibă la dispoziție criterii pe cît de posibil concrete care să le permită identificarea măsurii de aplicat (reducerea sau creșterea deficitului bugetar), în vederea atingerii acestui obiectiv. În acest sens, din analiza experiențelor anterioare ale unor state pot rezulta o serie de criterii de judecată, deși se impune precizarea că, în ultimă instanță, reușita aplicării uneia sau alteia dintre măsuri depinde, în parte, de mulți alți factori, specifici fiecărei țări, cum ar fi: de exemplu, politica macroeconomică sau calitatea gestiunii publice. [56, p. 48].
Factorii determinanți în privința efectului practicării deficitului bugetar asupra creșterii economice.
Situația finanțelor publice (deficitului bugetar și datoriei publice) în perioada premergătoare aplicării de măsuri de politică bugetară.
S-a contatat că în țările puternic îndatorate și confruntate, deja, cu deficite bugetare importante, aplicarea unor măsuri de politică bugetară expansionistă, în scopul stimulării creșterii economice a avut, în general, puține șanse de succes. Acesta s-a întimplat în condițiile în care creșterea deficitului bugetar a antrenat creșterea rate dobînzii sau a economiilor private, conducînd la scăderea investițiilor și consumului privat și anularea efectului creșterii cheltuielilor publice sau al reducerii impozitelor asupra cererii globale.
Dimpotrivă, efecte pozitive au fost obținute pe seama reducerii deficitului bugetar. O reducere a deficitului bugetar și a apleului la împrumut public pentru finanțarea acestuia a condus la scăderea ratei dobînzii sau a economiilor private și încurajarea investițiilor și consumului privat. În țările care înregistrează, însă, un minimum de stabilitate economică, măsurile de sorginte keynesiană au șanse sporite de reușite.
Modalitatea concretă prin care ajunge creșterea sau reducerea deficitului bugetar.
Promovarea deficitlui bugetar, prin sporirea subvențiilor, a transferurilor sau a cheltuielilor cu salariile personalului public tinde să aibă efecte expansioniste mai slabe și de mai scurtă durată, după cum o ajustare sub forma reducerii impozitelor sau a creșterii investițiilor publice, în general, la efecte expansioniste și de mai lungă durată. În sens invers, măsurile de reducere a deficitului bugetar, prin reducerea cheltuielilor publice curente pot determina o creștere economică mai puternică, după cum sporirea impozitelor și taxelor sau reducerea investițiilor publice pot avea doar efecte expansioniste slabe sau chiar recesive.
Totuși, se impune precizarea că efecte pozitive pe seama reducerii deficitului bugetar au fost constate pe linia creșterii veniturilor din impozite și taxe în situația în care aceasta nu s-a realizat prin creșterea cotei de impozitare sau introducerea de noi impozite, ci prin ameliorarea colectprii veniturilor fiscale: o mai bună administrare a impozitelor, eliminarea scutirilor și, mai ales, reducerea fraudei fiscale.
Dimensiunea ajustării operate și consecvența aplicării acestia.
Constatările practice au condus la concluzia că efecte pozitive pe linia creșterii economice ar putea fi obținute prin promovarea deficitului bugetar, mai ales atunci cînd dimensiunea acestuia nu este foarte importantă și nu se ajunge la o permanentizare a acestei situații. Acesta ar conduce la crearea ueni senzații de stabilitate macroeconomică și ar asigura investitorii că rata dobînzii și impozitele nu urmează să cească pentru a finanța viitoarele dezechilibrele bugetare.
Dimpotrivă, efectele asupra creșterii economice ale reducerii deficitului bugetar sunt cu atît mai importante, cu cît reducerea operată este mai importantă și mai de durată, dovedint, astfel, determinarea autorităților publice în continuarea asanării finanțelor publice. O reducere de scurtă durată indică faptul că scăderea inițială a deficitului bugetar nu poate fi menținută și că, pe termen mediu, s-ar putea înregistra o inversare a situației.
Modalitatea de finanțare a deficitului (prin îndatorare internă și externă)
S-a constat că promovarea deficitului bugetarca factor de relansare economică are mai multe șanse de succesc în condițiile în care se asigură finanțarea externă a acestuia, evitîndu-se efectul asupra ratei dobînzii, deși, în contextul globalizării pieței financiare, acest efect este mai scăzut.
Concluzionînd, promovarea politicii bugetare expansioniste, în scopul relansării economice nu trebuie considerată ca aplicabilă pentru fiecare țară, ea trebuie să țină seama de condițiile specifice ale acesteia.
3.2 Consecințele economice și sociale ale datoriei publice
În practica mondială există anumite perspective în rezolvarea crizei datoriei publice, care s-a intensificat în anii 1985-1990, 1998-2008. Presiunea asupra țării datornice de a achita sume mari anual, pentru deservirea datoriei, a condiționat prăbușirea multor țări datornice. Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, cu condiția asumării obligațiunilor și promovării reformelor, sub egida lor, oferă ajutor financiar suplimentar. Politica propusă a primit denumirea “Planul Beiker”, după numele ministrului de finanțe al SUA. În pofida măsurilor propuse, criza datoriei externe continuă. Astfel, analiștii au ajuns la concluzia că este necesar a respecta trei principii:
să se ceară ca țările datornice să scadă continuu povara datoriei;
dimensiunile scăderii datoriei să fie determinate pentru fiecare caz aparte;
condițiile achitării pot fi atenuate numai pentru acele țări care sunt gata să urmeze calea reformelor radicale sub tutela observatorilor internaționali.
Totuși, a fost adoptat Planul Brădi, care era orientat spre rezolvarea problemei datorilor față de băncile comerciale. Astfel, se prevedea o dublă rezolvare a problemei prin tratative directe ale țărilor datornice cu băncile comerciale sub tutela și anumită ocrotire a Fondului Monetar Internațional, a Băncii Mondiale și a altor moderatori. [48, p. 74].
S-a demonstrat că în cea mai mare măsură responsabilitatea pentru datoria acumulată de țară o poartă politica economică internă promovată de insituțiile de stat. Utilizarea creditelor oferite este orientată, de regulă, la finanțarea proiectelor investiționale, care ar aduce venit pentru rambursarea datoriilor. O așa orientare a surselor creditare nu determină mari acumulări interne, ci doar un venit de rambursare a datoriei debitoriale, însă care este benefică pentru economia națională. Astfel, țara atrate tehnologie performantă, preia experiența necesară pentru stabilizarea economică ulterioară. Apelul la credite străine pentru a fi utilizate în consum nu duce la altceva decît la sărăcirea accelerată a populației și la acumularea datoriei de stat fără persepctive de a fi achitată.
Există o diferență importantă între finanțarea prin monedă și cea prin datorie a unui deficit bugetar pe termen scurt. În comparație cu finanțarea prin datorie, finanțarea prin monedă a unui deficit tinde să reducă rata dobînzii pe termen scurt. Aceasta se întimplă din cauza că finanțarea prin monedă mărește cantitatea de monedă, în timp ce finanțarea prin datorie nu face acest lucru. Finanțarea prin datorie reduce nivelul investițiilor în comparație cu cel existent la finanțarea prin monedă.
La finanțarea prin datorie nivelul prețului crește, datorită efectului averii al unui sold sporit de datorie asupra consumului. Dacă economia națională nu înregistrează o creștere, atunci orice încercare de a menține un deficit primar permanent finanțat prin datorie va eșua, deoarece, o dată ce datoria se acumulează în timp, cresc și dobînzile plătite pentru datorie. Deci este o greutate pentru Guvern plata acestor dobînzi. O altă soluție ar fi să continue să împrumute, dar în perioada ulterioară va trebui să achite o dobîndă mai mare, deci va trebui să emită și mai multă datorie. În acest caz, proporțiile datoriei publice pot devenit atît de mari, încît, în cele din urmă, acesta să nu poată fi gestionată, generînd o instabilitate economică, socială și politică critică. Respectiv tentativa de a finanța un deficit primar dat doar prin datorie nu poate fi o soluție viabilă pe termen lung într-o economie care nu crește. [51, p. 18].
Situația este diferită în cazul în care creșterea datoriei publice se produce în contextul unei creșteri economice. Pentru reprezentarea acestei situații, se utilizează indicatorul ponderii datoriei publice în Produsul Intern Brut.
(3.1 )
Unde: PPIB – ponderea în PIB;
DP- datoria publică;
PIB- produsul Intern Brut.
Ponderea datoriei în PIB scade atunci cînt PIB nominal crește mai rapid decît datoria. Pentru a explica acest fenomen se analizează coeficientul datoriei publice și PIB-ului. Datoria publică crește ca urmare a deficitelor. PIB nominal crește atît ca urmare a inflației, cît și a creșterii PIB real. Dacă datoria crește mai încet decît PIB, raportul dintre datoria publică și PIB va scădea.
Este rațional utilizarea datoriei în PIB și nu valoarea absolută a datoriei, deoarece PIB este o măsură a dimensiunii economiei, ponderea datoriei în PIB reprezentînd o măsură a mărimii datoriei comparativ cu dimensiunea economiei.
Pentru reprezentarea acestui aspect este utilizată ecuația raportului datoriei publice în PIB și se examinează explicit cum se modifică aceasta în timp. Ponderea datoriei în PIB crește în timp dacă:
(3.2)
Unde: r – rata reală sau ajustată la inflație a dobînzii;
x-excedentul bugetar primar, măsurat ca parte din venitul nominal;
y-rata creșterii PIB real;
b-rata datoriei in PIB.
Tabelul 3.2
Determinanții ponderii datoriei în PIB
Sursa: Elaborat de autor în baza informațiilor din Finanțele publice / Manole T., Ed.”ASEM”, Chișinău, 1998, 348 p.; p. 230
Evoluția ponderii datoriei în PIB depinde de relația dintre rata reală a dobînzii, rata de creștere a producției și excedentului bugetar fără dobîndă. Cu cît rata dobînzii este mai ridicată și cu cît ritmul de creștere a producției este mai mic, cu atît este mai probabil ca ponderea datoriei în PIB să crească. Un excedent bugetar mare tinde să ducă la scăderea ratei datoriei în PIB (Tabelul 3.2.1) rezumă condițiile care determină creșterea sau scăderea ponderii datoriei în PIB.
În cazul cînd deficitul este prea mare, astfel încît creșterea datoriei față de PIB ar părea perpetuă, acest proces în realitate nu poate exista în mod continuu. În cele din urmă, datoria publică subordonează complet sau substituie alte active și fenomenul de dezlocuire devine atît de răspîndit, încît se impun măsuri care să echilibreze bugetul. Aceste măsuri implică inflația, impozitele speciale sau reducerile în cheltuielile guvernamentale. [67, p. 41].
La fel inflația participă la diminuarea deficitului. Impozitul pe inflație poate să ofere o contribuție redusă la finanțarea deficitului. O inflație de proporție și neanticipată, însă, va reduce valoarea reală a soldului datoriei guvernamentale. În cele mai multe țări, datoria națională este nominală, aceasta poate fi anulată prin intermediul unei inflații anticipate.
Raportul dintre datoria publică și produsul intern brut reprezintă un indicator de măsurare a gradului de îndatorare a unei țări. Pe lîngă acest indicator, pentru dimensionarea proporțiilor datoriei publice se utilizează indicatorul datoria publică pe locuitor.
De o mare utilitate în procesul gestiunii datoriei publice este și grupul de indicatori care caracterizează efortul finanicar anual reclamat de datoria publică. Acest efort se materializează în serviciul datoriei publice, care cuprinde cheltuielile legate de rambursarea datoriei propriu-zise și cele legate de plata dobînzilor și celorlalte cheltuieli aferente. Efortul fiananciar sau povara datoriei publice se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, dintre care mai importanți sunt:
Mărimea absolută a serviciului datoriei publice;
Mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice;
Raportul dintre serviciul datoriei publice și produsului intern brut;
Raportul dintre serviciul datoriei publice și totalul cheltuielilor publice sau bugetare.
Indicatorii privind cheltuielile legate de plata dobînzilor și comisioanelor aferente datoriei publice exprimă dimensiunile contraprestației pe care statul o datorează creditorilor săi în decursul unui an. În urma unui studiu specializat, s-a ajuns la concluzia că efortul financiar pentru suportarea dobînzilor aferente datoriei publice este considerabil: de la 2,3% pînă la 6,9% din PIB în țările dezvoltate și de la 1,6% pînă la 5,8% în țările în curs de dezvoltare.
Povara dobînzilor este mai grea în țările în curs de dezvoltare comparativ cu țările dezvoltate. Această concluzie rezultă din ponderea mai ridicată a cheltuielilor legate de plata dobînzilor în totalul chltuielilor publice, de la 10% pînă la 27% în țările în curs de dezvoltare, față de 6-10% în țările dezvoltate. Considerată în timp, datoria publică manifestă o tendință de creștere continuă, ceea ce invitabil atrage după sine sporirea dobînzilor aferente. [67, p. 84].
În studiul menționat anterior, este identificată pentru țările dezvoltate tendința de creștere, de regulă, mai rapidă a datoriei publice față de dobînzile aferente acesteia, iar în cazul țărilor în curs de dezvoltare, dobînzile devansează, după ritmul de creștere, datoria publică care le-a generat.
În țările în curs de dezvoltare, asemenea Republicii Moldova, cheltuielile legate de plata dobînzilor la datoria publică cresc mai rapid decît datoria propriu zisă, deoarece au apelat preponderent la împrumuturi din străinătate, unde accesul la credite și nivelul dobînzilor au fost influențate de condițiile pieței externe a capitalului de împrumut, de factori pe care acestea nu îi pot influența.
Datoria publică este considerată o povară din cauza efectelor potențiale pe termen lung ale acesteia asurpa volumului investițiilor. O dată ce finanțarea prin datorie mărește rata dobînzii și reduce investițiile, aceasta înseamnă că stocul de capital va fi redus la finanțarea prin datorie decît în cazul unei finanțări alternative. Dacă indivizi consideră datoria ca parte a averii lor, atunci ei tind, la u nivel dat al venitului, să-și sporească consumul, ceea ce rezultă într-o proporție mai mică din PIB folosită pentru investiții, într-un stoc de capital mai redus și deci într-o producție mai mică.
Un alt argument ce determină ca datoria să fie o povară este faptul că pe termen lung acopereirea acesteia ar putea solicita cote de impozitare mai ridicate, dacă aceste cote de impozitare au efecte negative asupra muncii prestate de indivizi, atunci producția reală va di redusă.
Datoria publică este stabilită și gestionată în mod distinct pe cele două forme ale ei, figura 3.2.
Sursa: Elaborat de autor în baza informațiilor din Dreptul FP / Vasile Iancu, ed. a 2-a, Ed. Sylvi, București, 2004, 418 p.;
Figura 3.2 Formele datoriei publice
Cheltuielile anuale, reprezentînd plăți exigibile în contul datoriei publice, formează în ansamblul lor serviciul datoriei publice. Aceasta se stabilește în două forme:
Serviciul datoriei publice interne;
Serviciul datoriei publice externe.
În cazul datoriei externe se stabilește distinct serviciul datoriei externe care include toate plăție exigibile provenind din datoria pubică și privată externă, garantată de către stat. Se consideră că datoria internă nu reprezintă o povară, deoarece, în acest caz cetățenii unui stat sunt îndatorați față de ei înșiși. De exemplu, dacă fiecare cetățean ar avea cîte 10000 unități monetare în obligațiuni de stat și ar trebui să plătească impozite pentru a restitui datoria respectivă, ar fi alogic să se considere că aceasta este o povară pentru cetățeni, deoarece sunt îndatorați față de înșiși. [70, p. 75].
Achitarea datoriei interne presupune plata dobînzii către deținătorii de obligațiuni, ceea ce face necesară perceperea unor impozite adiționale. Chiar dacă aceste impozite ar fi percepute de la persoanele care urmează să încaseze dobînzi, ar exista efecte distorsionate asupra motivațiilor, efecte care apar în cazul tuturor impozitelor. Percepînd impozitu pe venitul sau salariul unui individ cu scopul a-i plăti dobînda, se vor produce distorsiuni la nivel microeconomic. S-ar putea putea ca acest individ să muncească sau să economisească mai puțin. Oricare dintre aceste efecte trebuie considerat, din punctul de vedere al eficienței și bunăstării, drept distorsiune.
Datoria externă este aceea pe care statul are o are față de străini. Aceasta implică o scădere netă a resurselor aflate la dispoziția cetățenilor statului debitor. În anii ’80 numeroase țări s-au confruntat cu grave dificultăți economice după ce au contractat mari datorii externe. Ele au fost obligate să exporte mai mult decît importau- să opereze cu balanțe comerciale excedentare- cu scopul de a-și rambursa datoriile, respectiv dobînzile și capitalul împrumutat în trecut. Povara rambursării datoriei externe reprezintă o reducere a posibilităților de consum ale unei națiuni.
Consecința cea mai serioasă a unei datorii publice de proporții este înlocuirea capitalului din patrimoniul privat al națiunii. Această consecință determină reducerea creșterii economice și diminuarea viitoare a nivelului de viață. [52, p. 68].
Datoria publică afectează și situația capitalului. Indivizii acumulează averea din diverse motive: în vederea pensionării, ca să se instruiască sau să-și construiască locuințe. Ei fac economii achiziționînd diverse active-active materiale, acțiuni și obligațiuni ale firmelor, obligațiuni de stat sau deschizîndu-și conturi de economii. Activele respective pot fi divizate în două categorii:
datorie publică;
active care în esența lor consituie capital privat și alte bunuri de folosință îndelungată.
Efectul datoriei publice se relevă în faptul că pe măsură ce aceasta crește, indivizii acumulează datorie publică în loc de capital privat, iar disponibilul de capital privat al națiunii este înlocuit cu datoria publică. Pentru echilibrarea nivelului datoriei publice este indicată o gestiune corespunzătoare a acesteia.
Gestiunea datoriei publice cuprinde ansamblul operațiunilor efectuate de către statul debitor, contribuind la îndeplinirea obligațiilor înscrise în cotractele de împrumut sau asumate prin lege.
Pe de o parte, este necesară o gestiune corectă a datoriei pentru repartizarea rațională a fondurilor, pe de altă parte, pentru asigurarea de avantaje statului în căutarea de resurse pe piața capitalului de împrumut.
Gestiunea eficientă presupune asigurarea compatibilității între obiectivele macroeconomice ale creșterii și ale deficitului curent care rezultă, cît și volumul și condițiile aporturilor de capitaluri disponibile, destinate asigurării serviciului datoriei deja subscrise.
În practică se consideră că această restricție limitează volumul noilor împrumuturi exterioare în anumite tranșe, în funție de durata și de rata dobînzii, precum și că, în consecință, ajustează variabilele economice pertinente.
Obiectivele gestiunii datoriei publice sunt:
crearea unei instruiri a gestiunii;
utilizarea judicioasă a fondurilor împrumutate;
plata regulată a sumelor scadente;
informația completă asupra situației debitorului;
elaborarea unor politici de îndatorare.
Capacitatea debitorului de a asigura serviciul datoriei se bazează pe:
Posibilitatea țării debitoare de a renunța la o sumă din PIB și din economisire;
Echivalentă serviciului datoriei
Posibilitatea de a schimba această economie contra devize .
Sursa: Elaborat de autor în baza informațiilor din Patraș Mihai, “Împrumuturile publice ale Republicii Moldova: evoluție, eficiență, necessitate și posibilitate” // Administrarea publică 2003. Nr.1
Figura 3.3 Acțiunile circumscrise gestiunii datoriei publice
Crearea unei structuri instituționale a gestiunii. Deoarece obiectivele sunt fixate, mijloacele pentru a le atinge nepremițînd existența soluțiilor alternative originale, structurile gestiunii datoriei nu sunt independente, ele avînd numai o relativă autonomie în raport cu administrația centrală. Pot exista două tipuri alternative de organizarea a gestiunii datoriei. Prin calitățile sale, este evident că o structură capabilă să asigure o gestiune eficace a datoriei publice trebuie să se bazeze pe autonomie și să dispună de un ansamblu de mijloace suficiente. Corolarul autonomiei va fi responsabilitatea acestei organizări în fața organelor de control asupra gestiunii care se concentrează în aceleași mîini, ceea ce în administrație este normal separat, adică, ordonanțarea cheltuielilor și plata lor, capacitatea de angajare a statului și plata datoriei sale.
Utilizarea fondurilor acordate. Presupune mobilizarea corectă a finanțării acordate, problema utilizării fondurilor punîndu-se atît la nivelul de proeicte, cît și la nivelul gestiunii datoriei propriu-zise. La nivelul proiectelor și în perspectiva unei strategii sau a unei politici de îndatorare, se pune problema pertinenței recurgeii la împrumut.
Rambursarea. Aceasta demonstrează plata dobînzilor și amortizarea principaleleor scadențe cuvenite. Rambursarea, se stabilește luînd în cosiderare puterea de a rambursa, alegerea momentului de rambursare, stăpînirea procedurilor și a circuitelor de reglare și de mișcare a fondurilor internaționale, în scopul efectuării plăților la scadență.
Evidența îndatorării. Aceasta cuprinde în primul rînd acțiunile de stabilire a situației și clasificărilor datoriei publice sub diverse forme și în diversele sale expresii. În al doilea rînd în baza unor situații și statistici, se menține o responsabilitate privind evoluția prezentă, trecută și viitoare a datoriei.
Acțiunile îndatorării. Pentru ca informația să fie justificată, ea trebuie să permită reflexia asupra îndatoririi , politicii de îndatorare, și a problemelor privind administrarea datoriei publice, creșterea acesteia, armonizarea scadențelor pentru evitarea dificultăților de trezărerie ulterioare. [54, p. 18].
Preveziunea dificultăților este indispensabilă în vederea operaționalizării unro mijloace de acțiune specifice precum constituirea previziunilor, mobilizării extrabugetare de fonduri de la insituțiile financiare, descoperirea de trezorerie, rambursările anticipate, reportarea scadențelor, consolidarea sau renegocierea anumitor elemente ale datoriei.
Eliminarea acestor dificultăți suprimă problemele de trezorerie, și are ca efect restaurarea capacității de îndatorare. Repratiția scadențelor în timp acționează asupra determinării importanței și eșalonării operațiunilor ce vor fi realizate.
Încheiere
Menținerea unui ritm constant satisfăcător de creștere economică este un obiectiv prioritar al politicii economice în orice țară, la orice etapă istorică. Identificarea modalităților concrete prin care măsurile de poltică bugetară, vizînd manevrarea soldului bugetar, pot contribui, însă, la atingerea acestui obiectiv a fost și este încă obiectul a numeroase controverse în teoria și practica economică.
Abordările teoretice diferă substanțial cu privire la această problemă. Ele osicilează între recunoașterea deplină a impactului pozitiv al practicării deficitului bugetar asupra creșterii economice și recomandarea de politici bugetare expansioniste ca soluții de relansare a economiilor stangante sau în declin, negarea parțială sau totală a acestor efecte pozitive sau chiar, la polul opus, recomandarea reducerii deficitului bugetar ca factor propulsor al activității economice.
Potrivit opticii de sorginte keynesiană, statul poate manevra instrumentele de politică bugetară (impozite, cheltuieli publice și sold bugetar) de o manieră favorabilă stimulării creșterii economice, bazîndu-se pe influența exercitată, în mod direct, asupra cererii globale. Aceasta curpinde, ca și componente, cererea privată, de bunuri și servicii destinate consumului privat și investiții private și cererea de consum și investiții publice.
În condițiile de recesiune sau stagnare economică, statul poate opera o reducere a impozitelor și taxelor, stimulînd, astfel, consumul și investițiile private și/sau o creștere a cheltuielilor guvernamentale, componentă a cererii de consum și investiții publice. Oricare din tre aceste măsuri ar fi aplicate, cererea globală crește, determinînd o creștere a producției, reducere a șomajului și relansare a economiei. Practicarea deficitului bugetar, ca rezultat al decalajului dintre veniturile ordinare, mai mici, și cheltuielile publice efectuate, mai mari, devine, astfel, factor propulsor al activității economice.
Dimpotrivă, în condițiile unui ritm prea accentuat de creștere economică, aplicarea unor măsuri de scădere a cheltuielilor bugetar și creștere a impozitelor ar avea drept efect inhibarea cererii globale și, pe această cale, scăderea producției și a gradului de ocupare. Ameliorarea soldului bugetar care ar rezulta, astfel (prin reducerea deficitului bugetar sau chiar creșterea excedentului), ar fi un factor cu efect inhibitor asupra activității economice.
Concepțiile ulterioare contestă însă utilitatea aplicării unor astfel de măsuri. Diverse aspecte sunt luate în considerare. În primul rînd, unii economiști, de orientare monetaristă, invocă efectul antrenat de practicare a deficitului bugetar asupra ratei dobînzii și investițiilor private, se formează efectul de evicțiune. Practicînd deficitul bugetar, și finanțîndu-l prin împrumutri, statul se adresează cu o cerere sporită de resurse pe piața capitalului de împrumut, ceia ce ar conduce la creșterea ratei dobînzii. Efectul imediat ar fi scăderea investițiilor și a cererii private, care ar veni să compenseze sporul de cerere de consum și investiții publice, diminuînd sau chiar, în caz extrem, anulînd efectul global asupra cererii și producției.
Deficitul bugetar ar conduce în această situație la acumularea datoriei publice, dar nu și la creșterea economică, eficacitatea politicii bugetare expansioniste de sorginte keynesiană, fiind foarte scăzută sau chiar nulă. Efectele negative în planul activității economice ar fi cu atît mai mari, cu cît s-ar opera înlocuirea investițiilor private cu cheltuielile de consum sau investițiile publice, cunoscută fiind rentabilitatea mai scăzută a acestora din urmă.
În al doilea rînd, în contestarea efectelor pozitive antrenate de practicarea deficitului bugetar în planul sitmulării creșterii economice, unii economiști invocă efectul anticipativ al menajelor care, sesizînd degradarea situației finanțelor publice ( creșterea deficitului bugetar, în conscecință directă a datoriei publice), anticipează o creștere viitoare a prelevărilor obligatori la dispoziția statului pentru a face față datoriilor sale. În acest caz, confruntate cu creșterea deficitului bugetar, menajele vor fi stimulate să economisească suplimentar.
O astfel de reacție ar putea diminua efectul înregistrat asupra ratei dobînzii, creșterea cerii din partea statului pe piața capitalului de împrumut, fiind compensată de o sporire paralelă a ofertei, determinată de sporirea economisirii. Totuși, aceasta din urmă are un impact negativ asupra consumului și cererii private, reducînd sau chiar anulînd efectul pozitiv dorit asupra cererii globale, prin aplicare de măsuri de politică bugetară expansionistă. Practicarea deficitlui bugetar și recursul la îndatorarea puglică s-ar putea dovedi, astfel, ineficace în diecția susținerii economice.
Dimpotrivă, bazîndu-se pe aceleași constatări, unii economiștii consideră chiar că o politică de reducere a deficitului bugetar și a datoriei publice ar putea determina, pe de o parte, creșterea încrederii populației și, prin urmare, reducerea economisirii în scopuri de precauție și sporirea consumului privat, iar, pe de altă parte, reducerea ratei dobînzii și creșterea investițiilor private, ca factori de relansare a cererii și stimulare a creșterii economice.
Nu în ultimul rînd, practicarea deficitului bugetar și finanțarea acestuia prin împrumuturi conduce la acumularea de datorie publică, putînd ea însăși să aibă, în condițiile în care este de proporții considerabile, un efect negativ semnificativ asupra activității economice. Resursele procurate prin îndatorare sunt temporare și cu contraprestație, ceea ce înseamnă că ele vor trebui restituite creditorilor statului, împreună cu dobînda aferentă. În condițiile acumulării unei datorii publice de mari dimensiuni devine astfel necesară, în viitor, disponibilizarea unor resurse financiare importante pentru a face față serviciului acesteia.
Două alternative stau la dispoziția guvernelor. O primă variantă presupune sporirea veniturilor bugetare, în primul rînd, a celor fiscale. Ce ar exercita un efect de inhibare asupra activității economice. Adesea, aceasta se poate întîmpla chiar și într-un moment în care politica bugetară este chemată să ajute la stabilizarea sau relansarea economiei, ea devenind un factor de accentuare a ciclicității economice.
În condițiile imposibilității sporirii veniturilor bugetare, în deosebi fiscale, pentru a face față serviciului crescut al datoriei publice, devine necesară reducerea altor categorii de cheltuieli bugetare. Reducerea cheltuielilor curente ar fi recomandată, dar este cel mai adesea destul de dificil de aplicat, astfel încît de suferit au chiar cheltuielile cu investiții publice, cele care ar fi fosst, în măsură mai mare, capabile să contribuie la creșterea economică.
Cînd niciuna dintre aceste măsuri nu se poate aplica, poate apărea o criză a îndatorării publice, iar statele sunt forțate să intre în incapacitate de plată sau să stingă datoria publică prin inflație. Oricare dintre aceste variante ar fi aleasă, ea implică costuri economice și sociale importante.
Din cele reflectate, se poate constata diversitatea abordărilor teoretice cu privire la efectele practicării deficitului bugetar și ale datoriei publice în planul creșterii economice. Constatările practice nu fac decît să susțină această ideie, diferind și ele substanțial.
În unele situații deficitele bugetare s-au corelat cu evoluții pozitive ale PIB, similar, reducerea deficitelor bugetare a determinat reducerea ritmului de creștere economică. Constatările practice nu dac decît să susțină această ideie, diferind și ele substanțial.
În alte cazuri, poltici bugetare expansioniste nu au reușit să scoată economia din recesiune. Dimpotrivă, efecte pozitive în planul creșterii economice au fost obținute pe seama reducerii deficitelor bugetare. Este situația altor țări în curs de dezvoltare, unde, la recomandarea FMI, aplicarea unor programe de austeritate bugetară, deși de mică amploare, a condus la sporirea PIB real pe locuitor în perioada 1990-2000.
Bibliografie:
I. Actele legislative, Hotărîrile Parlamentului, Hotărîrile Guvernului
Legea privind sistemul bugetar și procesul bugetar nr.847-XIII din 24.05.1996, MO al RM nr. 19-20/197 din 27.03.1997;
Legea bugetului bugetar pe anul 2004 nr. 519-XV din 18.12.2003, MO al RM nr. 1-5/18 din 01.01.2004;
Legea fondurilor asigurării obligatorii de asistență medicale pe anul 2008 nr. 268-XVI din 07.12.2007, MO al RM nr. 203-206/792 din 28.12.2007;
Legea cu privire la administrația publică locală nr.123-XV din 18.03.2003, MO al RM nr. 49/211 din 19.12.2003;
Legea cu privire la finanțele publice locale nr. 397-XV din 16.10.03, MO al RM nr. 248-253/996 din 19.12.2003;
Legea fondurilor creditare 2005 nr.385 XV din 25.11.04, MO al RM nr. 237-240/1029 din 24.12.2004;
Legea fondurilor creditare pe anul 2006 nr.339 XVI din 16.12.05; MO al RM nr. 176-181/875 din 30.12.2005;
Legea fondurilor creditare pe anul 2007 nr.408 XVI din 21.12.06; MO al RM nr.203-206/987 din 31.12.2006;
Legea bugetului de stat pe anul 2003 nr.1463 -XV din 15.11.02, MO al RM nr. 166-168/1280 din 10.12.2002;
Legea bugetului de stat pe anul 2004 nr.474- XV din 27.11.03, MO al RM nr. 243/970 din 11.12.2003;
Legea bugetului de stat pe anul 2005 nr. 373 -XV din 11.11.04, MO al RM nr. 224-225/978 din 05.12.2004;
Legea bugetului de stat pe anul 2006 nr. 291-XVI din 16.11.05, MO al RM nr. 164-167/810 din 09.12.2005;
Legea bugetului de stat pe anul 2007 nr.348- XVI din 23.11.06, MO al RM nr. 189-192/893 din 15.12.2006;
Legea bugetului de stat pe anul 2008 nr. 254 –XVI din 23.11.2007, MO al RM nr. 192-193/745 din 13.12.2007;
Legea bugetului bugetar pe anul 2009 nr.383-XV din 18.11.04; MO al RM nr. 237-240/1027 din 24.12.2008;
Legea bugetului bugetar pe anul 2010 nr. 305-VI din 26.12.05; MO al RM nr. 176-181/869 DIN 30.12.2009;
Legea bugetului bugetar pe anul 2011 nr. 405-XVI din 15.12.06; MO al RM nr. 203-206/985 DIN 31.12.2010;
Legea bugetului bugetar pe anul 2012 nr. 271-XVI din 07.12.2007, MO al RM nr. 203-206/798 DIN 28.12.2011;
Legea bugetului bugetar pe anul 2013 nr. 271-XVI din 07.12.2007, MO al RM nr. 203-206/798 DIN 28.12.2012;
Legea bugetului de stat pe anul 2014 nr. 254 –XVI din 23.11.2007, MO al RM nr. 192-193/745 din 13.12.2013
Legea cu privire la sistemul bugetar nr. 1585-XIII din 27.02.98, MO al RM nr. 38-39/280 din 30.04.1998;
Legea privind sistemul bugetar 489-XIV din 08.07.1999, MO al RM nr. 1-4/2 din 06.01.2000;
L E G E cu privire la datoria publică, garanțiile de stat și recreditarea de stat nr. 419-XVI din 22.12.2006 Monitorul Oficial nr.32-35/114 din 09.03.2007;
Legea RM privind sistemul bugetar si procesul bugetar, Nr.847-XIII din 24.05.1996
Legea RM privind finanțele publice locale Nr. 397 din 16.10.2003
Legea nr.847-XIII din 24 mai 1996 privind sistemul bugetar și procesul bugetar (republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, ediție specială);
Legea nr.1228-XIII din 27 iunie 1997 despre Regulamentul privind utilizarea mijloacelor Fondului de rezervă al Guvernului (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr.57-58, art.511);
Legea cu privire la datoria publică, garanțiile de stat și recreditarea de stat nr.419 din 22.12.2006
art.X din Legea nr.1440-XV din 8 noiembrie 2002 pentru modificarea și completarea unor acte legislative (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.178, art.1354);
art.IX din Legea nr.430-XV din 31 octombrie 2003 pentru modificarea și completarea unor acte legislative (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.239-242, art.956);
art.IV din Legea nr.335-XVI din 16 decembrie 2005 pentru modificarea și completarea unor acte legislative (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.1-4, art.22);
art.XXIII din Legea nr.154-XVI din 21 iulie 2005 pentru modificarea și completarea unor acte legislative (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, nr.126-128, art.611);
art.XVI și art.XXIV din Legea nr.268-XVI din 28 iulie 2011 privind datoria de stat și garanțiile de stat nr. 943-X1U din 18 iulie 1910. legislative (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.142-145, art.702);
art.IV din Legea nr.231-XVI din 2 noiembrie 2012 privind datoria de stat și garanțiile de stat nr. 943-X1U din 18 iulie 2012. (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.180-183, art.693);
art.IV din Legea nr.107-XVI din 16 mai 2008 privind datoria de stat și garanțiile de stat nr. 943-X1U din 18 iulie 2007
art.II din Legea nr.172-XVI din 2 noiembrie 2009 privind datoria de stat și garanțiile de stat nr. 943-X1U din 18 iulie 2008.
art.IX din Legea nr.48-XVII din 26 martie 2011 privind datoria de stat și garanțiile de stat nr. 943-X1U din 18 iulie 2010
II. Acte normative, materiale statistice
H O T Ă R Î R E cu privire la unele măsuri de executare a Legii nr.419-XVI din decembrie 2006 cu privire la datoria publică, garanțiile de stat și recreditarea de stat nr. 1136 din 18.10.2007 Monitorul Oficial nr.175-177/1216 din 09.11.2007
Hotărârea privind clasificația bugetară nr. 969-XIII din 24.07.96; MO al RM nr. 72-73/704 DIN 07.11.1996;
Ministerul Finanțelor al Republicii Moldova, Cadrul de Cheltuieli pe Termen Mediu, Chișinău, 2007;
Ministerul Finanțelor al Republicii Moldova// Cadrul global de resurse și cheltuieli ale bugetului public național pe anii 2009-2015
Ministerul Finanțelor, RAPORTUL privind sitația în domeniul datoriei publice, garanțiilor de stat și recreditării de stat în anul 2012.
Ministerul Finanțelor, RAPORTUL privind sitația în domeniul datoriei publice, garanțiilor de stat și recreditării de stat în anul 2013.
Ministerul Finanțelor, RAPORTUL privind sitația în domeniul datoriei publice, garanțiilor de stat și recreditării de stat în anul 2011.
Ministerul Finanțelor, RAPORTUL privind sitația în domeniul datoriei publice, garanțiilor de stat și recreditării de stat în anul 2010.
Notă explicativă la proiectul bugetului pe anul 2002 și estimările pe anii 2003-2004.
Chișinău, septembrie, 2001.
III. Manuale, monografii și lucrări didactice
Administrația publică / Moisescu F., Editura”Valinex SA”, Chișinău, 2004, 631 p.;
Buget și trezorerie publică / Moșteanu T., Ed. Universitară, 2004, 496 p.;
Conceptul și funcțiile finanțelor / Stratulat O., Ed”ASEM”, Chișinău, 1996, 56 p.;
Curs de teorie economică / Dumitru Moldovanu, ed. ARC, Chișinău, 2007, 428 p.;
Dreptul financiar / Armeanic A., Ed.”ASEM”, Chișinău, 2006, 299 p.;
Dreptul FP / Vasile Iancu, ed. a 2-a, Ed. Sylvi, București, 2004, 418 p.;
Finanțe publice / Galina Ulian, CEP USM, Chișinău, 2007, 256 p.;
Finanțele publice / Manole T., Ed.”ASEM”, Chișinău, 1998, 348 p.;
Finanțe Publice / Mihai Trofim, Chișinău, 2004, 214 p.;
Finanțe Publice / Secrieru Angela, ed. Epigraf, Chișinău, 2004, 423 p.;
Finanțe publice / Văcărel Iu., Ed”Didactică și Pedagogică”, București, 1993, 422 p.;//Perspective de dezvoltare: Moldova 2002”Chișinău 2003.
Bechet Vera, Economia națională 2004: preconizări și realizări” // Fin-Consultant 2005 Nr.3.
Leonte Doina, Cioponea Mariana-Cristina, “Finanțe publice: note de curs”. București 1999.
Manolescu Gh., „Buget: abordare economică și financiară”. Editura Economică 1997.
Petrova T .“Sistemul de gestionare a datoriei de stat: informație express” Chișinău 2003,
Văcărel Iulian, “Finanțe publice”. București 1992.
Secrieru, Angela. Finanțe Publice Chișinău: ed. Epigraf, 2004 pag. 181-200
ROSCA, Petru. Economia Generală. Chișinău: ULIM, 1997. 281 p
MANOLE, Tatiana. Finanțe publice. Chișinău: Academia de Administrare Publică, 1998. 263 p
Talpoș I. „Finanțele României”, Vol.I, Timișoara, 1995,
Gh. Manolescu "Buget: abordare economică si financiară" București, 1997;
Manole Tatiana „Finanțele publice locale”, Chișinău, 2003.
Casian A. „Gestiunea finanțelor publice”, Chișinău, 2007
Casian A., Petroia A. „Politica bugetar-fiscală”, Tranziție: retrospective și perspective., culegere, ed.Junivas, Chișinău 2002
IV. Articole din ediții periodice
Vavlilov A.„Prințipî gosudarstvenoi dolgovei politiki” / Voprosî ekanomiki 2001. Nr.8
Autoreferat, Lina teleuca, Chisinau 2010 Impactul politicilor economice asupra datoriei publice
Baurciulu A., Evoluția conceptului de echilibru financiar public în gândirea economică // „Revista Economica”, Chișinău, nr.2. – 2006, p. 66-72;
„Vneșneaia zadoljnosti Moldovî” / Banki i Finansî 2001 Nr. 10
Batișev Ruslan „Metodele de bază ale depășirii crizei de îndatorare” // Economica 2004, nr. 3.
Buletin statistic de informare publică nr 1, februarie 2002.
Patraș Mihai, “Împrumuturile publice ale Republicii Moldova: evoluție, eficiență, necessitate și posibilitate” // Administrarea publică 2003. Nr.1
Auerbach, A.J.; Gokhale, J.; Kotlikoff, L.J. (1994), „Generational Accounting: A Meaningful Way to Evaluate Fiscal Policy” Journal of Economic Perspectives, Vol.8, No.1 (Winter 1994), pp.73-94, pag.74
Durleșteanu M., „Restructurarea datoriei externe în funcție de evoluția relațiilor eu FMI și BM”./Profit nr.l, ianuarie-februarie 2002, p. 87
V. Webografie
36. www.cnaa.acad.md;
37. www.europa.md;
38. www.gov.md;
39. www.parlament.md;
40. www.fisc.md;
50. www.minfin.md
ANEXE
Bibliografie:
I. Actele legislative, Hotărîrile Parlamentului, Hotărîrile Guvernului
Legea privind sistemul bugetar și procesul bugetar nr.847-XIII din 24.05.1996, MO al RM nr. 19-20/197 din 27.03.1997;
Legea bugetului bugetar pe anul 2004 nr. 519-XV din 18.12.2003, MO al RM nr. 1-5/18 din 01.01.2004;
Legea fondurilor asigurării obligatorii de asistență medicale pe anul 2008 nr. 268-XVI din 07.12.2007, MO al RM nr. 203-206/792 din 28.12.2007;
Legea cu privire la administrația publică locală nr.123-XV din 18.03.2003, MO al RM nr. 49/211 din 19.12.2003;
Legea cu privire la finanțele publice locale nr. 397-XV din 16.10.03, MO al RM nr. 248-253/996 din 19.12.2003;
Legea fondurilor creditare 2005 nr.385 XV din 25.11.04, MO al RM nr. 237-240/1029 din 24.12.2004;
Legea fondurilor creditare pe anul 2006 nr.339 XVI din 16.12.05; MO al RM nr. 176-181/875 din 30.12.2005;
Legea fondurilor creditare pe anul 2007 nr.408 XVI din 21.12.06; MO al RM nr.203-206/987 din 31.12.2006;
Legea bugetului de stat pe anul 2003 nr.1463 -XV din 15.11.02, MO al RM nr. 166-168/1280 din 10.12.2002;
Legea bugetului de stat pe anul 2004 nr.474- XV din 27.11.03, MO al RM nr. 243/970 din 11.12.2003;
Legea bugetului de stat pe anul 2005 nr. 373 -XV din 11.11.04, MO al RM nr. 224-225/978 din 05.12.2004;
Legea bugetului de stat pe anul 2006 nr. 291-XVI din 16.11.05, MO al RM nr. 164-167/810 din 09.12.2005;
Legea bugetului de stat pe anul 2007 nr.348- XVI din 23.11.06, MO al RM nr. 189-192/893 din 15.12.2006;
Legea bugetului de stat pe anul 2008 nr. 254 –XVI din 23.11.2007, MO al RM nr. 192-193/745 din 13.12.2007;
Legea bugetului bugetar pe anul 2009 nr.383-XV din 18.11.04; MO al RM nr. 237-240/1027 din 24.12.2008;
Legea bugetului bugetar pe anul 2010 nr. 305-VI din 26.12.05; MO al RM nr. 176-181/869 DIN 30.12.2009;
Legea bugetului bugetar pe anul 2011 nr. 405-XVI din 15.12.06; MO al RM nr. 203-206/985 DIN 31.12.2010;
Legea bugetului bugetar pe anul 2012 nr. 271-XVI din 07.12.2007, MO al RM nr. 203-206/798 DIN 28.12.2011;
Legea bugetului bugetar pe anul 2013 nr. 271-XVI din 07.12.2007, MO al RM nr. 203-206/798 DIN 28.12.2012;
Legea bugetului de stat pe anul 2014 nr. 254 –XVI din 23.11.2007, MO al RM nr. 192-193/745 din 13.12.2013
Legea cu privire la sistemul bugetar nr. 1585-XIII din 27.02.98, MO al RM nr. 38-39/280 din 30.04.1998;
Legea privind sistemul bugetar 489-XIV din 08.07.1999, MO al RM nr. 1-4/2 din 06.01.2000;
L E G E cu privire la datoria publică, garanțiile de stat și recreditarea de stat nr. 419-XVI din 22.12.2006 Monitorul Oficial nr.32-35/114 din 09.03.2007;
Legea RM privind sistemul bugetar si procesul bugetar, Nr.847-XIII din 24.05.1996
Legea RM privind finanțele publice locale Nr. 397 din 16.10.2003
Legea nr.847-XIII din 24 mai 1996 privind sistemul bugetar și procesul bugetar (republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, ediție specială);
Legea nr.1228-XIII din 27 iunie 1997 despre Regulamentul privind utilizarea mijloacelor Fondului de rezervă al Guvernului (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr.57-58, art.511);
Legea cu privire la datoria publică, garanțiile de stat și recreditarea de stat nr.419 din 22.12.2006
art.X din Legea nr.1440-XV din 8 noiembrie 2002 pentru modificarea și completarea unor acte legislative (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.178, art.1354);
art.IX din Legea nr.430-XV din 31 octombrie 2003 pentru modificarea și completarea unor acte legislative (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.239-242, art.956);
art.IV din Legea nr.335-XVI din 16 decembrie 2005 pentru modificarea și completarea unor acte legislative (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.1-4, art.22);
art.XXIII din Legea nr.154-XVI din 21 iulie 2005 pentru modificarea și completarea unor acte legislative (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, nr.126-128, art.611);
art.XVI și art.XXIV din Legea nr.268-XVI din 28 iulie 2011 privind datoria de stat și garanțiile de stat nr. 943-X1U din 18 iulie 1910. legislative (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.142-145, art.702);
art.IV din Legea nr.231-XVI din 2 noiembrie 2012 privind datoria de stat și garanțiile de stat nr. 943-X1U din 18 iulie 2012. (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.180-183, art.693);
art.IV din Legea nr.107-XVI din 16 mai 2008 privind datoria de stat și garanțiile de stat nr. 943-X1U din 18 iulie 2007
art.II din Legea nr.172-XVI din 2 noiembrie 2009 privind datoria de stat și garanțiile de stat nr. 943-X1U din 18 iulie 2008.
art.IX din Legea nr.48-XVII din 26 martie 2011 privind datoria de stat și garanțiile de stat nr. 943-X1U din 18 iulie 2010
II. Acte normative, materiale statistice
H O T Ă R Î R E cu privire la unele măsuri de executare a Legii nr.419-XVI din decembrie 2006 cu privire la datoria publică, garanțiile de stat și recreditarea de stat nr. 1136 din 18.10.2007 Monitorul Oficial nr.175-177/1216 din 09.11.2007
Hotărârea privind clasificația bugetară nr. 969-XIII din 24.07.96; MO al RM nr. 72-73/704 DIN 07.11.1996;
Ministerul Finanțelor al Republicii Moldova, Cadrul de Cheltuieli pe Termen Mediu, Chișinău, 2007;
Ministerul Finanțelor al Republicii Moldova// Cadrul global de resurse și cheltuieli ale bugetului public național pe anii 2009-2015
Ministerul Finanțelor, RAPORTUL privind sitația în domeniul datoriei publice, garanțiilor de stat și recreditării de stat în anul 2012.
Ministerul Finanțelor, RAPORTUL privind sitația în domeniul datoriei publice, garanțiilor de stat și recreditării de stat în anul 2013.
Ministerul Finanțelor, RAPORTUL privind sitația în domeniul datoriei publice, garanțiilor de stat și recreditării de stat în anul 2011.
Ministerul Finanțelor, RAPORTUL privind sitația în domeniul datoriei publice, garanțiilor de stat și recreditării de stat în anul 2010.
Notă explicativă la proiectul bugetului pe anul 2002 și estimările pe anii 2003-2004.
Chișinău, septembrie, 2001.
III. Manuale, monografii și lucrări didactice
Administrația publică / Moisescu F., Editura”Valinex SA”, Chișinău, 2004, 631 p.;
Buget și trezorerie publică / Moșteanu T., Ed. Universitară, 2004, 496 p.;
Conceptul și funcțiile finanțelor / Stratulat O., Ed”ASEM”, Chișinău, 1996, 56 p.;
Curs de teorie economică / Dumitru Moldovanu, ed. ARC, Chișinău, 2007, 428 p.;
Dreptul financiar / Armeanic A., Ed.”ASEM”, Chișinău, 2006, 299 p.;
Dreptul FP / Vasile Iancu, ed. a 2-a, Ed. Sylvi, București, 2004, 418 p.;
Finanțe publice / Galina Ulian, CEP USM, Chișinău, 2007, 256 p.;
Finanțele publice / Manole T., Ed.”ASEM”, Chișinău, 1998, 348 p.;
Finanțe Publice / Mihai Trofim, Chișinău, 2004, 214 p.;
Finanțe Publice / Secrieru Angela, ed. Epigraf, Chișinău, 2004, 423 p.;
Finanțe publice / Văcărel Iu., Ed”Didactică și Pedagogică”, București, 1993, 422 p.;//Perspective de dezvoltare: Moldova 2002”Chișinău 2003.
Bechet Vera, Economia națională 2004: preconizări și realizări” // Fin-Consultant 2005 Nr.3.
Leonte Doina, Cioponea Mariana-Cristina, “Finanțe publice: note de curs”. București 1999.
Manolescu Gh., „Buget: abordare economică și financiară”. Editura Economică 1997.
Petrova T .“Sistemul de gestionare a datoriei de stat: informație express” Chișinău 2003,
Văcărel Iulian, “Finanțe publice”. București 1992.
Secrieru, Angela. Finanțe Publice Chișinău: ed. Epigraf, 2004 pag. 181-200
ROSCA, Petru. Economia Generală. Chișinău: ULIM, 1997. 281 p
MANOLE, Tatiana. Finanțe publice. Chișinău: Academia de Administrare Publică, 1998. 263 p
Talpoș I. „Finanțele României”, Vol.I, Timișoara, 1995,
Gh. Manolescu "Buget: abordare economică si financiară" București, 1997;
Manole Tatiana „Finanțele publice locale”, Chișinău, 2003.
Casian A. „Gestiunea finanțelor publice”, Chișinău, 2007
Casian A., Petroia A. „Politica bugetar-fiscală”, Tranziție: retrospective și perspective., culegere, ed.Junivas, Chișinău 2002
IV. Articole din ediții periodice
Vavlilov A.„Prințipî gosudarstvenoi dolgovei politiki” / Voprosî ekanomiki 2001. Nr.8
Autoreferat, Lina teleuca, Chisinau 2010 Impactul politicilor economice asupra datoriei publice
Baurciulu A., Evoluția conceptului de echilibru financiar public în gândirea economică // „Revista Economica”, Chișinău, nr.2. – 2006, p. 66-72;
„Vneșneaia zadoljnosti Moldovî” / Banki i Finansî 2001 Nr. 10
Batișev Ruslan „Metodele de bază ale depășirii crizei de îndatorare” // Economica 2004, nr. 3.
Buletin statistic de informare publică nr 1, februarie 2002.
Patraș Mihai, “Împrumuturile publice ale Republicii Moldova: evoluție, eficiență, necessitate și posibilitate” // Administrarea publică 2003. Nr.1
Auerbach, A.J.; Gokhale, J.; Kotlikoff, L.J. (1994), „Generational Accounting: A Meaningful Way to Evaluate Fiscal Policy” Journal of Economic Perspectives, Vol.8, No.1 (Winter 1994), pp.73-94, pag.74
Durleșteanu M., „Restructurarea datoriei externe în funcție de evoluția relațiilor eu FMI și BM”./Profit nr.l, ianuarie-februarie 2002, p. 87
V. Webografie
36. www.cnaa.acad.md;
37. www.europa.md;
38. www.gov.md;
39. www.parlament.md;
40. www.fisc.md;
50. www.minfin.md
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Interactiunea Si Interdependenta Deficitului Bugetar Si Datoriei Publice In Republica Moldova (ID: 141561)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.