Interactiunea Procesului Electoral Si Sistemului Politic din Rm

Capitolul I. Abordarea teoretico-conceptuala a sistemului politic

Fundamente teoretice ale sistemului politic

Sistemul politic este un ansamblu de instituții de stat, de partide si miscari politice, a organizatiilor obstesti care sunt implicate intens in viata politica a societatii. Fiecare din elementele ce constituie sistemul politic, formeaza si ele la rindul lor un sistem delimitat: sistemul institutiilor de stat, sistemul pluripartidist, sistemul sindical, sistemul normativ-juridic si sistemul grupurilor de presiune. 1

Statul reprezinta centrul acestui sistem, deoarece lui ii revine rolul principal in coordonarea interactiunii dintre elementele sistemului, in distribuirea bunurilor materiale si sociale, in evitarea si aplanarea conflictelor intre diverse grupuri sociale.

Sistemul politic, privit ca un ansamblu de institutii de stat, isi propune obiective, cu scopul de a fi in pas cu cerintele vremii, de a asigura modernizarea si dezvoltarea societatii si a stabili o functionalitate armonioasa atat in interiorul sau, cat si in exteriorul sau.

Orice instabilitate sau disensiuni aparute in cadrul sistemului politic, se reflecta direct, asupra societatii. Acest fenomen la rindul sau, daca nu este tinut sub control, poate avea consecinte grave pentru intregul organism social.

Un sistem politic se considera a fi eficient, atunci cind subsistemele sale interactioneaza in mod armonios si exista legaturi normale intre acestea, astfel incat este asigurata distribuirea echitabila a puterii si a altor valo1ri, inclusiv a serviciilor publice, evitand astfel conflictele social-politice si contribuind prin mijloace legale la dezvoltarea durabila a comunitatii si la instituirea unei ordini sociale satisfacatoare.

Sistemul politic intr-un stat democratic are rolul de a satisface nevoile sociale, exprimandu-le puterii. Acesta reprezinta in sine un mecanism, in care necesitatile si doleantele poporului, sunt aduse la cunostinta guvernarii, prin intermediul unor grupuri de presiune, sindicate, institutii, etc. care au scopul de a reprezenta problemele majore si de a le face auzite. La rindul sau, puterea guvernanta, trebuia sa ia act de acestea si intr-o perioada de timp prestabilita, sa expuna solutiile cerute de popor. Totusi pentru ca aceste solutii sa fie propuse, ele trebuie sa fie realiste circumstantelor de moment. Daca poporul are cerinte, pe care bugetul alocat nu le poate acoperi, este necesar un compromis, prin care poporul cedeaza la rindul sau isi remodeleaza doliantele.

Latura functionala a sistemului politic are in vedere functiile exercitate de acesta atat la nivelul si interiorul propriului sistem, cat si al societatii. Pe marginea acestei probleme, in literatura de specialitate, exista vii dispute legate de continutul functiilor sistemului politic, de eficienta, amplitudinea acestora si utilitatea lor sociala. David Easton sustine ca “ sistemul politic are in societate un rol reglator, aceasta reglare sociala este realizata prin alocarea autoritativa a valorilor la nivelul intregii societati”.Un alt autor, J.M. Cotteret, sustine ca “ sistemul politic indeplineste functii de integrare si de adaptare, prin recurgerea sau amenintarea cu recurgerea la o constrangere psihica sau mult mai putin legitima. Sistemul politic urmareste in cadrul societatii obiective precise: mentinerea sau dimpotriva, modificarea ordinii sociale”. Almond si Coleman sustineau ca: “ sistemul politic are rolul legitimitatii, celor care guverneaza, de a asigura un echilibru intre conducatori si condusi, intre guvernanti si guvernati”.

Functiile sistemului politic constau in:

– organizarea si conducerea sistemului global, aceasta decurgand din faptul ca politicul stabileste obiectivele sistemului social si subsistemelor sale si asigura prin mobilizarea resurselor materiale si umane realizarea acestora;

– de autoreglare a sistemului social global, astfel incat regland intregul sistem social global, sistemul politic asigura implicit functionalitatea diverselor subsisteme ale sistemului social global. El este singurul sistem din cadrul sociatatii care se autoregleaza prin propriile insitutii si mecanisme;

– elaborarea si implementarea cadrului normativ-juridic privind distribuirea puterii, prerogativelor si responsabilitatilor in stat si in societate;

– definirea scopurilor, obiectivelor si cailor de dezvoltare a societatii in prezent si intr-o perspectiva mai indelungata cu luarea in consideratie a posibilitatilor reale, conditiilor si circumstantelor favorabile si nefavorabile, interne si externe;

– organizarea societatii si canalizarea activitatilor publice, spre realizarea obiectivelor de program si atingerea scopurilor propuse;

– distribuirea valorilor materiale si spirituale de care dispune societatea in vedera asigurarii reproductiei lor largite in viitor;

– conjugarea intereselor general-nationale cu cele ale diverselor grupuri de populatie, asigurarea pe aceasta baza a coeziunii sociale;

– elaborarea normelor si legilor de conduita a oamenilor si grupurilor in societate;

– asigurarea stabilitatii politice, securitatii interne si externe;

– formarea constiintei publice, antrenarea membrilor societatii in activitatile de interes public;

– controlul indeplinirii legilor si regulilor, preintimpinarea actiunilor de incalcare a normelor politico-juridice. 4

Sistemul politic este alcatuit din urmatoarele componente de baza: relatiile politice, institutiile politice, norma politica, comportamentul poltic si conceptiile politice. Pentru o buna functionaliate a acestor componente este importanta interactiunea dintre ele. Astfel in continuare vor fi descrise fiecare componenta in parte si specificul acesteia.

Relatiile politice – Acestea alcatuiesc unul din fenomenele cele mai importante ale vietii sociale, studierea lor prezentand un interes deosebit atat pentru teoria politica, cat si pentru practica social-politica. Maurice Duverger privea “ relatiile politice, ca relatii de autoritate, reducandu-le la raporturi dintre indivizi si grupuri, ca fiind relatii inegalitare, in cadrul carora unul sau mai multi indivizi domina pe ceilalti si ii supun intr-o maniera mai mica sau mai mare vointei lor, relatiile politice au o larga sfera de cuprindere, ele au existat in toate societatile, inclusiv in societatea comunei primitive”5 Astfel ele sunt acea parte a relatiilor sociale in care indivizii, grupurile sociale si comunitatile umane, intra deliberat pentru a se implica in organizarea si conducerea societatii. Relatiile politice se deosebesc prin urmare de alte relatii sociale, prin urmatoarele caracteristici: primele au un caracter programatic, in sensul ca ele reprezinta numai acea parte a relatiilor sociale, in care indivizii si categoriile sociale intra in mod deliberat pentru realizarea scopurilor privind organizarea si conducerea societatii; au un caracter organizat, manifestandu-se prin intermediul institutiilor politice, al unor programe si platforme politice privind organizarea si conducerea societatii. Prin urmare, relatiile politice sunt acele relatii care se stabilesc in raport cu puterea politica, prin intermediul unor institutii si organizatii politice. Relatiile politice se manifesta intens intre partide; intre diferite institutii politice, care exprima vointa si interesele diferitor grupuri de cetateni, privind organizarea si conducerea societatii; relatii intre cetateni si puterea de stat; relatii intre partide si stat, care sunt de guvernamant sau de opozitie; relatii intre state, etc. In general, relatiile politice, deci si institutiile politice prin care acestea se materializeaza, sunt in raport direct cu gradul de cultura si constiinta politica a cetatenilor.

Institutiile politice – constituie o alta componenta de baza a sistemului politic, indicand gradul de organizare politica a societatii la un moment dat.Principala si cea mai veche institutie politica este statul cu intreg ansamblul componentelor sale, existand, de asemenea, partidele politice, grupurile de presiune, etc. Trebuie avut in vedere faptul ca nu orice organizatie din societate este si o organizatie politica, ci numai organizatiile care se implica in problema puterii politice. 6

Norma politica – norma reprezinta un ansamblu de reguli, prescriptii, indicatii referitoare la comportamentul politic al indivizilor si al grupurilor de indivizi, organizati in institutii, partide, formatiuni politice, raportat la viata politica specifica a unei societati. In raport cu celelalte norme care regleaza diferite segmente ale vietii sociale si indeosebi fata de norma juridica, norma politica se caracterizeaza prin cateva elemente particulare, specifice: 7

aplicarea si respectarea ei nu este obligatorie pentru toti membrii societatii, ci doar pentru aceia care sunt angajati in viata politica, fie ca persoane individuale, fie ca persoane inregimentate in institutii si organizatii politice.

respectarea normei politice este in exclusivitate rezultatul vointei si constiintei individului, a membrilor respectivei comunitati politice. Ea se realizeaza nu prin forta coercitiva a autoritatii de stat, ca in cazul normei juridice, ci in primul rind, prin constiinta individului, printr-un anumit sistem ce tine de anumite traditii, obiceiuri, educatie specifica fiecarui organism sau institutie politica.

pentru buna functionare a anumitor organisme politice, normele de conduita politica se regasesc in elaborarea unor regulamente, coduri, statute in care sunt incluse drepturile, obligatiile, regulile de conduita, anumite prescriptii si sanctiuni proprii membrilor acestora.

desi la nivelul societatii se constituie un anumit cod al conduitei politice, care reflecta specificul vietii politice in cadrul respectivei societati, fiecare organism, institutie politica, dar mai ales fiecare partid politic, isi are propriul sau sistem de norme politice, in baza caruia membrii sai isi desfasoara activitatea si isi regleaza conduita politica.

asupra normei politice specifice unei institutii politice, dar mai cu seama asupra partidelor politice, isi pun amprenta o serie de factori cum ar fi: stadiul general al dezvoltarii societatii, nivelul evolutiei democratiei si a culturii politice, gradul dezvoltarii sistemului informational si indeosebi a comunicatiei politice, independenta si obiectivitatea acestora, natura ideologiei politice pe care isi fundamenteaza activitatea partidul politic, compozitia si structura sociala a membrilor sai, interesele si obiectivele politice urmarite.

la randul lor, organismele si institutiile politice internationale isi desfasoara activitatea in baza unor sisteme de norme politice internationale, care constituie parte a dreptului internaitonal. Aceste norme de conduita politica internationala reflecta stadiul relatiilor internationale, tendinta dominanta din cadrul acestora, raportul de forte international, eventuala directie, tendinta spre care se indreapta omenirea.

Comportamentul politic- aflat in stransa legatura cu norma politica, este expresia cea mai concludenta a normativitatii sistemului politic. Comportamentul politic este un adevarat “barometru” al vetii politice dintr-o societate, fiind o transpunere in practica a valorilor politice, a constiintei membrilor societatii, a normelor ce structureaza activitatea politica. Astfel prin comportament politic se subintelege acel mod de a actiona, de a se comporta si raporta al membrilor societatii, claselor, grupurilor sociale, al partidelor si formatiunilor politice fata de valorile si doctrinele politice, de principiile si normele politice ale societatii, de activitatea politica desfasurata de organismele si institutiile politice societale. La nivelul oricarei societati distingem un comportament politic individual, al cetateanului in calitate de alegator, de participant la viata politica si un comportament politic colectiv ce poate imbraca forma de clasa, grup, partid, natiune, etc. Desi se manifesta prin individ, in mod individual sau colectiv, organizat, comportamentul politic este un produs si un fapt social, format si determinat de sistemul politic social, de societate in general. Spre deosebire de comportamentul juridic, comportamentul politic reprezinta obiectivizarea in practica social-politica, liber consfintita si acceptarea normelor, principiilor si sistemului de valori politice interiorizate si aplicate in cunostinta de cauza.

La baza declansarii si orientatii comportamentului uman sta o varietate de mobiluri, trebuinte si interese. Dintre acestea interesul politic este cel care da scop, sens si semnificatie activitatii si comportamentului politic, il declanseaza si directioneaza, contribuind totodata si la reglarea sa. P.H. Holbac considera interesul “ Unicul mobil al actiunii si conduitei umane” iar pentru C.A. Helvetius “ interesul conduce toate judecatile noastre”.

Conceptiile politice – sunt o alta componenta a sistemului politic, care constituie reflectarea in viata spirituala a modului de organizare si conducerea a societatii. Elementul esential al conceptiilor politice, il constituie doctrinele politice. Acestea exprima o anumita conceptie de organizare si conducere a societatii, pe baza unui principiu sau unghi de vedere propriu, precum cel: democratic, dictatorial, conservator, liberal, socialist, social-democrat, tehnocrat,etc. Valoarea conceptiilor politice se oglindeste de fapt in programele si platformele partidelor politice, in natura organizarii si conducerii politice a societatii.

In concluzie toate cele trei componente ale sistemului politic, se afla intr-o strinsa legatura, asigurand, in parte si impreuna, functionalitatea sistemului politic in calitatea sa de reglator al vietii sociale, al organizarii si conducerii acesteia.

Există o multitudine de tipologii ale sistemelor politice, în dependență de criteriile în baza cărora se efectuează clasificarea. Nu vom insista asupra expunerii tuturor variantelor și opiniilor, menționându-le doar pe cele mai importante și, în opinia noastră, mai reușite.

Max Weber structurează sistemele politice după natura puterii și legitimitatea acesteia, criterii în conformitate cu care el deosebește trei tipuri:8

Sisteme politice raționale, în care puterea aparține guvernului și numai în mod legitim. Exercitarea ei intră în sfera obiectivă, stabilită de lege.

Sisteme politice tradiționale, în cadrul cărora puterea se bazează pe caracterul sacru al tradițiilor. Legile și legitimitatea puterii nu pot fi contestate de populație.

Sisteme politice carismatice. Puterea este deținută de un lider carismatic, care convinge populația în calitățile sale excepționale. El își imaginează că i s-a permis să îndeplinească o misiune „de excepție" în istorie și că este îndreptățit să impună cea mai bună dintre ordinele politice, de aceea cere de la mase susținere și supunere absolută.

Primul tip poate fi atribuit regimurilor democratice (fie republici, fie monarhii parlamentare); cel de-al doilea este caracteristic monarhiilor absolute (Oman, Qatar) sau republicilor teocratice (Iran); exemple de guvernări carismatice servesc cea a lui Hitler în Germania, Mussolini în Italia, Stalin în URSS.

O altă tipologie este propusă de Gabriel Almond, axată pe valorile culturii politice, evidențiind: 9

Sisteme politice anglo-americane. Sunt atribuite Marii Britanii, SUA, Canadei, Australiei și Noii Zeelande. Ele se axează pe principiile și valorile liberal-democratice. Există o cultură politică omogenă (valorile împărtășite de elită și mase sunt aceleași), fiind asigurate drepturile și libertățile fundamentale. Este respectat principiul pluralismului politic și al separării puterilor în stat. Evoluția sistemelor nu a cunoscut perturbații sau modificări substanțiale; prin urmare, au un nivel sporit de stabilitate.

Sisteme politice european-continentale. Includ state europene ca Franța, Germania, Italia, Spania, Portugalia etc. Incontestabil, sunt sisteme democratice, însă evoluția lor nu a fost rectilinie, înregistrând devieri radicale (instaurarea regimului totalitar în Germania și Italia, a celui autoritar în Spania și Portugalia). în cadrul lor coexistă elementele culturii politice anglo-americane cu vechile culturi.

Sisteme politice preindustriale sau parțial industrializate. Pot fi atribuite unor state din Asia, Africa, America Latină, precum și din Europa de Est. în cadrul sistemelor există un grad avansat de diferențiere a instituțiilor și valorilor politice. Cultura politică este fragmentată și deseori are o formă rudimentară. Guvernarea este, de regulă, autocrată și tinde spre autoritarism. Nu se respectă drepturile și libertățile fundamentale, nici principiul separării puterilor în stat.

Sisteme politice totalitare. Se caracterizează prin monopolizarea puterii de către un partid politic, a cărui ideologie devine a statului. Statul exercită controlul asupra tuturor sferelor vieții sociale: economie, cultură, religie, familie etc. Cultura politică este una de subordonare și nu se respectă drepturile și libertățile omului. Exemple: Germania nazistă, Italia fascistă, URSS, Coreea de Nord, Cuba, China (până în anii '90).

Conform criteriilor social-economice, distingem următoarele tipuri: 10

Sisteme politice ale societăților postindustriale. Se referă la țările occidentale, care au implementat principiile statului de drept, axându-se pe valorile neoliberale și cele social-democrate. Au edificat statul bunăstării sociale, bazat pe societatea de consum. Sistemul economic este unul prosper și dinamic, care a permis depășirea antagonismului de clasă.

Sistemele politice ale societăților industrializate. Sunt atribuite statelor care au realizat reformarea sistemului economic în anii '70-80 ai secolului XX, înregistrând o creștere economică rectilinie și stabilă (Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud). Baza economiei naționale o constituie industria, și nu agricultura. Deși formele organizării vieții politice diferă, gradul de democratizare este înalt. Totodată, se atestă prezența unor categorii de populație marginalizate.

Sistemele politice ale societăților în tranziție. Caracterizează statele aflate în proces de trecere de la economia planificată la una capitalistă. Deși sunt adoptate principiile economiei de piață, mecanismele existente nu permit asigurarea unui nivel general de bunăstare. în multe cazuri, baza economiei o constituie agricultura. La fel, continuă să coexiste vechile și noile culturi și valori.

Sistemele politice ale societăților preindustriale. Sunt atribuite societăților agrare. Se caracterizează printr-un nivel înalt al inechității sociale și un grad sporit de diferențiere a instituțiilor și valorilor politice. Penuria cuprinde majoritatea populației, care duce lipsă de alimente, servicii și asistență.

Conform criteriilor politico-naționale, evidențiem: 11

Sisteme politice liberal-democratice. Se referă la societățile contemporane care s-au realizat ca state naționale. Drepturile cetățenești sunt considerate valoarea politică supremă. Problema națională a fost soluționată, societatea nefiind divizată conform clivajelor etnolingvistice sau religioase. Sistemul politic poartă un caracter pluralist și nondiscriminatoriu, orice decizie exprimând interesele tuturor categoriilor sociale. Acest sistem evoluează spre un stat postnațional.

Sisteme politice național-democratice. Sunt atribuite societăților care suferă de deficit identitar. Deși există instituții statale democratice, ele nu au reușit să integreze întreaga societate, care continuă să fie dispersată conform criteriilor etnice, lingvistice sau religioase. Sunt puternice sentimentele naționaliste, statul prezentându-se ca una dintre valorile politice supreme.

Evident, fiecare abordare se axează pe propriile principii și nu poate exista o clasificare generală a sistemelor politice. Mai mult chiar, nu poate exista o formă pură, deseori în cadrul unui sistem politic sunt prezente unele criterii și lipsesc altele. La fel, pot exista și forme intermediare, de evoluție de la un tip de sistem la altul. Procesul de globalizare atrage practic toate statele, determinându-le să adopte sisteme democratice.

În tot cazul, examinând sistemul politic al unui sau altui stat, trebuie să ținem cont de următorii factori:

regimul politic (democratic, autoritar sau totalitar);

forma de guvernare a statului (republică parlamentară, prezidențială, mixtă sau monarhie parlamentară, dualistă, absolută);

organizarea teritorial-politică (stat unitar, regional sau federal);

partidele și sistemul de partide politice;

sistemul economic;

caracterul național sau multinațional al statului.

Intr-un stat, indiferent de regimul politic instaurat intr-acesta, menirea institutiilor politice, este de a detine si exercita puterea, in numele poporului, cu scopul de a asigura organizarea si mentinerea acesteia in stat, de a apara drepturile si libertatile cetatenilor sau, cat si a apatrizilor aflati pe teritoriul acestuia, dar si de a asigura functionalitatea intregului sistem politic, social si economic.

Puterea intr-un stat democratic, este in mainile poporului, insa este exercitata de catre organele competente, care reprezinta interesele poporului sau, prin votul acordat odata la 4 ani.

Astfel puterea are rolul de a ordona si orienta evolutia sociala in raport cu directiile miscarii sociale, sau cu diverse momente de discontinuitate: revolutii, stari de tranzitii si reforme.

Prin urmare, functiile exercitare de catre institutiile politice sunt: 12

Functia de instituire si consacrare a puterii, aceasta aduce in prim plan autoritatea puterii politice, respectiv caracterul ei influent bazat pe legitimitate. Max Weber considera dominatia politica “o imbinare a doua elemente: pe de o parte, legitimitatea, care ii asigura stabilitatea, iar pe de alta parte, autoritatea, care ii confera o forma. “

De a asigura legitimitatea in stat, cu scopul de a asigura stabilitatea regimului politic, echilibrul necesar guvernarii si functionalitatea puterii.

De supunere care asigura realizarea de catre cei condusi a deciziilor transmise de conducatori. Julien Freund releva faptul ca “supunerea poate rezulta din cauze diferite, cum ar fi: constrangerea, frica, manipularea, grija pentru protectie, utilitatea, respectarea traditiei, a legalitatii, cultura, ideologia, credinta in suveranitate, etc.”

De a asigura respectarea regulilor si legilor necesare pentru dezvoltarea normala a societatii, in conditiile lipse unei conformitati automate a indivizilor fata de acestea.

Orientarea, dirijarea si mentinerea in stare de functionare a societatii pentru indeplinirea anumitor scopuri de interes general.

Mentinerea coeziunii si ordinii in societate, pe fondul competitiei politice intre indivizi si grupuri sociale, care pot genera instabilitate.

Pastrarea anumitor proportii si impiedicarea cresterii peste anumite limite a disimetriilor, in conditiile existentei inegalitatilor economice si injustitiei sociale.

Apararea societatii impotriva unor agresiuni posibile sau desfasurarea de relatii politice, economice si culturale, reciproc avantajoase cu alte societati , in contextul existentei unor raporturi de colaborare, concurenta sau ostilitate intre acestea.

Functia decizionala care consta in elaborarea unor programe, a liniilor directoare, in care elementul esential il constituie decizia politica, in conformitate cu care trebuie sa se actioneze.

Functia coercitiva care are rolul de constrangere, prin diferite mijloace si metode, a indivizilor, pentru a-i determina sa respecte si sa actioneze in functie de anumite reguli si legi.

Functia partidelor politice consta in rolul pe care il exercita atat in domeniul politic, cat si in domeniul social. Existenta mai multor partide politice, este chemata de a asigura democratia intr-un stat, de a asigura o guvernare eficienta, careia poporul isi increde votul sau si care ii reprezinta, in dependenta de doleantele si viziunile lor politice. Prezenta fenomenului pluri-partidist intr-un stat, asigura intruchiparea mai multor aspiratii politice ale poporului, care este reprezentat prin diversitate.

Asadar functiile de baza ale partidelor politice sunt urmatoarele: 13

Functia electorala: prin aceasta partidele selecteaza si propun candidatii pentru alegeri, recruteaza aderenti, formeaza opinia alegatorilor, inregimenteaza deputatii. Se realizeaza prin initierea de catre partidul politic a anumitor dezbateri politice, in care alegatorii sunt pusi in legatura cu ideile si programele, facandu-si astfel propriile opinii. Partidele furnizeaza oameni politici, elite necesare consituirii clasei politice de care are nevoie o democratie. Concurenta dintre ele determina functionarea mecanismelor democratice. Prin inregimentarea deputatilor se intelege disciplina de vot, adica daca exista sau nu partide regide sau suple.

Functia de formare a constiintei civice: partidul poate avea functia de a sensibiliza populatia la problemele sociale propriu-zise. Astfel crescand raspunderea civila, prin urmare si cetateanul obisnuit va putea contribui la progresul societatii.

Functia de asigurare a raportului dintre guvernati si guvernanti: partidul aflat la guvernare va fi in permanent dialog cu populatia, cu doleantele acesteia, pentru a asigura conditia democratiei reprezentative.

Functia de conducere: se refera la faptul ca partidul sau coalitia de partide ce reprezinta majoritatea, va impune programul propriu, adica va conduce, dar in limitele legii. Legile care le vor elabora acestia prin urmare, vor trebui sa fie conforme actualei Constitutii.

Prin functia sindicatelor subintelegem in primul rind scopul de baza al acestora, care consta in faptul de apararea a drepturilor prevazute in legilatia nationala, in pactele, tratatele si conventiile internationale, la care Republica Moldova este parte, precum si in contractele colective de munca si promovarii intereselor profesionale, economice, sociale, culturale si sportive ale membrilor acestora.

Grupurile de presiune sunt definite drept voința comună a unor persoane reunite în scopul de a influența deciziile sau procesele de adoptare a deciziei politice. Constituite în vederea influențării puterii într-un sens favorabil intereselor pe care ele le reprezintă, grupurile de presiune se deosebesc de partidele politice din perspectiva obiectivelor lor. Pentru a-și atinge obiectivele, ele intervin în sfera politicului, dar nu au drept scop cucerirea și exercitarea puterii.

Grupurile de presiune au următoarele caracteristici: 14

Un grup organizat. Grupul de presiune trebuie să aibă o organizare structurată, condusă de lideri capabili să aleagă strategiile de acțiune. Aceste criterii organizaționale permit distingerea grupurilor de interes de simplele mișcări ale mulțimii, manifestație (organizată, dar nu durabilă) sau revoltă.

Apărarea intereselor. Interesul este o problemă, o plângere, o frustrare pe care un grup înțelege să o ridice la statutul de cauză care trebuie apărată.

Exercitarea unei presiuni. Un grup de presiune se manifestă acționând în moduri diferite asupra autorității publice abilitate să ia o decizie. Obiectivul grupului este influențarea puterii și nu cucerirea sau exercitarea ei.

Există numeroase tipologii ale grupurilor de presiune. Distincția se face după natura intereselor pe care ele le apără: a) grupurile de interes cu vocație globală și b) grupurile de interes cu vocație specializată. 15

Grupurile de interes cu vocație globala. Obiectivul acestor grupuri este de a-și asuma interesele unei categorii particulare a populației a cărei existență sociologică este deja identificată: muncitorii, funcționarii, țăranii, femeile, tinerii ș.a. din categoria aceasta distingem:

grupuri socio-economice (sindicatele de salariați,organizații patronale, asociații de consumatori, de producători ș.a.)

grupuri socio-culturale care pun individul în fața aceleiași experiențe ideologice (club de reflecție), confesionale (asociații religioase)sau istorice (asociații ale combatanților sau a deportaților).

Grupurile de interes cu vocație specializată. Aceste grupuri se fac purtătoare d cuvânt ale unei cauze specifice la care se aliniază în mod liber simpatizanții. Ei pot veni din mediuri sociale și culturale diverse dar ei se recunosc prin voința de a apăra un interes comun și circumscris (,,Amnesty International”, Green Peace ș.a.). 15

Presiunea exercitată de către grupurile de interes este orientată fie direct asupra puterilor conducătoare, fie indirect asupra opiniei publice susceptibile să le influențeze pe acestea din urmă.

a) Presiunile directe. Este vorba de presiunile mai mult sau mai puțin oficiale făcute asupra aleșilor locali sau naționali, miniștrilor sau administrațiilor. Ea poate să ia mai multe forme:

Informația. Constă în a trimite autorităților abilitate cu decizia politică o documentație detaliată destinată convingerii în justiția revendicării.

Consultația. Puterea politică organizează, în unele cazuri, consultații cu asociațiile interesate de realizarea unui anumit proiect.

Corupția. Ea forma finanțării secrete a partidelor politice, cadourile personale, traficul de influență, șantajul.

b) Presiunile indirecte. Ele caută să ia ca martor opinia publică în cel mai rău caz pentru a obține neutralitatea sa, sau în cel mai bun caz, susținere. Apelul la opinia publică va fi cu atât mai benefic cu cât va ști să se mobilizeze mass-media. Poate lua următoarele forme:

Constrângerea. Ea se exercită asupra populației pentru a obliga puterea politică să cedeze. Poate să fie vorba de o grevă sau de o manifestație care va încerca întotdeauna să pară populară. Aacțiunea grupurilor de presiune constă în a beneficia de simpatia populației, deci să o formeze prin acțiuni fie spectaculoase, fie de masă.

Convingerea. Este vorba, de exemplu, de a convinge opinia publică printr-o publicitate intensivă difuzată în mass-media.sprijinul opiniei publice va avea cu atât mai mult șansa de a fi obținut cu cât grupurile de presiune vor ajunge să-și prezinte revendicările categoriale ca relevând interesul general.

1.2 Sistemul politic din Republica Moldova

Din cele prezentate in 1.1. asupra definirii sistemului politic si a rolului sau, vom prezenta specificul sistemului politic din Republica Moldova, istoricul si modul in care acesta functioneaza si se dezvolta.

Asadar in consecința adoptării de către Sfatul Țării, la 27 martie/9 aprilie 1918, a „Declarației de Unire”, în Basarabia se instituie, pentru prima oară în istoria acestui ținut, un sistem politic de factură occidentală, democratică, găsindu-și expresia juridică în Constituția României din 29 martie 1923. 16

Constituția recunoștea, în primul rând, o serie de drepturi și libertăți democratice, prevăzând că cetățenii români, „fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conștiinței, a învățământului, a presei, a întrunirilor si libertatea de asociație”. Pe de altă parte, Constituția din 1923 a consacrat juridic principiile și normele unei societăți democratice, cum ar fi: votul universal, direct și secret (introdus la finele anului 1918), proclamarea prin lege a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, principiul separației puterilor în stat, consacrarea pluripartidismului, libera exprimare a opiniilor publice, inclusiv libertatea presei, dreptul de organizare politică, a întrunirilor, demonstrațiilor, etc. 17

Caracterul democratic al sistemului politic din România interbelică este probat de Constituția din 1923, care a menținut principiul separației puterilor de stat, stabilit încă de Constituția din 1866. Astfel, puterea legislativă era exercitată în colectiv de către rege și Parlament, alcătuit din Adunarea Deputaților și din Senat. Puterea executivă era încredințată regelui, care o exercita prin intermediul guvernului. Articolul 87 al Constituției prevedea că „nici un act al regelui nu are tărie dacă nu este contrasemnat de un ministru, care prin aceasta devine răspunzător de acest act”. Altfel spus, Constituția conținea principiul englez, potrivit căruia „regele domnește, dar nu guvernează”.

Puterea executivă era subordonată puterii legislative, Parlamentul având dreptul de a organiza audieri parlamentare membrilor guvernului, de a acorda vot de neîncredere Guvernului, silindu-l să demisioneze. Puterea judecătorească era exercitată de organele speciale ale acestuia, hotărârile pronunțându-se în virtutea legii.

Conform aceleiași Constituții, Parlamentul era ales pe o perioadă de patru ani. În realitate, durata medie a unui Parlament a fost de doar doi ani, astfel încât în perioada 1918-1938 au avut loc la 11 alegeri parlamentare, iar pe băncile Adunării Deputaților și ale Senatului s-au schimbat peste 4350 de deputați, ceea ce indică asupra unei mari fluctuații politice. 18 De asemenea, în cei 22 ani ai perioadei interbelice în România s-au schimbat 33 de guverne, din care doar două, ambele liberale, s-au menținut la putere 4 ani, în timp ce celelalte nu s-au menținut decât în medie 8 luni de zile.

Aceasta deoarece, în cadrul perioadei interbelice s-a menționat vechiul principiu de numire a primului ministru de către rege, după care urma constituirea noului guvern, dizolvarea Parlamentului, schimbarea conducerii administrației locale, organizarea de alegeri parlamentare și câștigarea acestora de către partidul aflat la putere. Astfel, vechiul adaugiu al lui Petre Carp: „Majestate, dați-mi guvernul și vă fac Parlamentul”, s-a menținut, practic, intact și în perioada de după primul război mondial.

O altă limită a sistemului politic din perioada anilor 1918-1940 a fost excluderea de la dreptul de vot a femeilor, militarilor și funcționarilor de stat, ceea ce a redus substanțial numărul electoratului interbelic. Cu toate acestea, în pofida numeroaselor limite, sistemul politic din românia interbelică a avut, în linii mari, un caracter democratic, constituțional, deoarece puterea în stat și drepturile cetățenești s-au exercitat pe baza Legii fundamentale; a avut, de asemenea, un caracter parlamentar, deoarece, Parlamentul deținea o poziție preponderentă, miniștrii fiind obligați să răspundă pentru activitatea lor în fața puterii legislative.

În fine, o altă trăsătură esențială a sistemului politic românesc interbelic a constituit-o existența instituției monarhice, regele – care domnea pe baza succesiunii ereditare – aflându-se în fruntea statului și exercitându-și prerogativele în conformitate cu prevederile constituționale.

După o serie de schimbări dramatice ale regimului politic din Basarabia în anii 1940-1944, la finele celui de-al doilea război mondial, în spațiul dintre Prut și Nistru, se instaurează un sistem politic dictatorial, de tip sovietic, ca urmare a creării unei noi entități statale în componența U.R.S.S. – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. 19

În perioada ce a urmat (1944-1990), baza sistemului politic al R.S.S.M. a constituit-o Sovietele de deputați ai norodului, prin care populația, conform Constituției, exercita puterea de stat. Toate celelalte organe de stat se aflau formal sub controlul Sovietelor și purtau răspundere în fața lor. Organizarea și activitatea sistemului politic din R.S.S.M. se baza pe principiul „centralismului democratic”: alegerea tuturor organelor puterii de stat de jos și până sus, răspunderea lor în fața norodului, obligativitatea hotărârilor organelor superioare pentru cele inferioare. Constituția R.S.S.M. din 1978 stabilea, la art.5, că cele mai importante probleme ale vieții de stat se pun în discuția întregului popor (referendumul).

În fața sistemului Sovietelor de deputați ai norodului și a tuturor celorlalte organe de stat ale R.S.S.M. se află Sovietul Suprem al R.S.S.M. – organul suprem al puterii de stat al republicii, „purtătorul suveranității norodului ei”. Componența Sovietului Suprem al R.S.S.M, se alegea „pe ocruguri” cu un număr egal de locuitori, termenul împuternicirilor acestuia fiind de 5 ani. Sovietul Suprem își exercita funcțiile prin activitatea sub formă de sesii, prin lucrul comisiilor sale permanente și provizorii, precum și prin activitatea deputaților în ocrugurile electorale. Sovietului Suprem al R.S.S.M. avea dreptul de a soluționa toate chestiunile date în competența republicii prin Constituția U.R.S.S și prin Constituția R.S.S.M.

Organul suprem executiv și de dispoziție al puterii de stat al R.S.S.M. era Sovietul Miniștrilor, format de Sovietul Suprem al R.S.S.M. Guvernul republicii răspundea în fața acestuia, fiindu-i subordonat, iar în perioada dintre sesiunile Sovietului Suprem răspundea în fața Prezidiul. Sovietul Miniștrilor avea dreptul de a rezolva toate chestiunile administrației de stat date în componența lui. Totodată „forța conducătoare și îndrumătoare” a societății sovietice, nucleul sistemului ei politic, al organizațiile de stat și obștești era P.C.U.S. *. Înarmat cu învățătura marxist-leninistă, P.C.U.S. determina perspectiva generală a dezvoltării societății, linia politicii interne și externe a U.R.S.S., conducea marea activitate creatoare a poporului sovietic, imprima un caracter planificat, științific fundamentat luptei pentru victoria comunismului. În cadrul sistemului politic sovietic, partidul comunist al Moldovei nu era decât „unul dintre detașamentele combative” ale P.C.U.S., „avangarda politică a oamenilor muncii” din republică, care „lupta cu abnegație pentru victoria comunismului”.

Adaptarea sistemului politic din Republica Moldova la rigorile democrației începe odată cu proclamarea perestroikăi gorbacioviste și crearea mișcării social-politice întru susținerea acestui proces. Instituționalizarea noilor componente ale sistemului politic s-a desfășurat, în general, pe două căi:

instituțiile care s-au dovedit incompatibile cu noile condiții istorice, au fost silite să dispară, cum ar fi, bunăoară, P.C.M. * cu derivatele lui.

instituțiile mai flexibile sau susținute de interesele politice locale au supraviețuit, transformându-se, astfel, încât Sovietul Suprem devine Parlamentul, Sovietul Miniștrilor – Guvernul, Sovietele – consilii, președinții sovietelor sătești – primar.;

S-a practicat și o a treia cale, de creare a unor instituții noi ale sistemului politic, care n-au existat în perioada sovietică, cum ar fi Curtea Constituțională.

La 22 noiembrie 1989, sub nr. 3616-XI a fost adoptată Legea cu privire la unele modificări și completări în Constituția R.S.S.M., prin care Sovietul Suprem devine organ permanent al puterii, iar președintele acestuia este proclamat persoana oficială supremă a R.S.S.M. (art.106). La 31 mai 1990, Parlamentul adoptă Legea cu privire la Guvernul Republicii, prin care erau definite competențele generale și domeniile de activitate ale executivului, structura, organizarea activității și relațiilor sale cu alte organe ale puterii de stat. Legea prevedea că, în R.S.S.M., puterea executivă este exercitată de guvernul republicii, acesta constituie organul superior al administrației de stat și este subordonat Sovietului Suprem al R.S.S.M.

Guvernul adoptă hotărâri și emite dispoziții de bază și executa legile R.S.S.M. Legea conținea un interesant articol 6, privind „dreptul Guvernului R.S.S.M. de a demisiona” prevăzând că „guvernul are dreptul să demisioneze în cazul în care el se consideră incapabil de a realiza programul de activitate”. 20 În mod paradoxal, chiar dacă au tergiversat la nesfârșit și au promovat cu inconsecvență reformele democratice, practic, nici un guvern din cele câte s-au perindat pe parcursul anilor de independență a Republicii Moldova, nu a făcut uz de acest „drept”, considerându-se, totuși, „capabil” de a realiza programul de activitate al Guvernului.

După proclamarea suveranității R.S.S.M, la 27 iulie 1990 parlamentul adoptă Decretul „Cu privire la puterea de stat”, stabilind că „organul suprem al puterii legislative și unicul exponent al voinței întregului popor este Sovietul Suprem al R.S.S.M.”. Conform aceluiași Decret, în republică este „înfăptuită neabătut separația puterii de stat: legislativă, executivă și judiciară”, puterea judecătorească fiind subordonată numai legii. 21

În continuarea edificării unui sistem politic de esență democratică a fost adoptarea Legii cu privire la instituirea funcției de președinte al R.S.S.M. din 3 septembrie 1990, prin care noua instituție a șefului de stat, era plasata în fruntea puterii executive, distincte de cea legislativă și judecătorească. Trebuie subliniat însă că legea respectivă prevedea ca președintele să fie ales pe un termen de 5 ani de către Sovietul Suprem prin majoritatea simplă de voturi a deputaților. Un an mai târziu, la 18 septembrie 1991, prin legea cu privire la alegerile președintelui Republicii Moldova, primul președinte M. Snegur va obține modificarea mecanismului de desfășurare a alegerilor pentru această funcție, prin votul universal, egal, direct și secret al populației.

Toate aceste elemente de modernizare a sistemului politic și-au găsit reflectarea sintetică în Declarația de independență a Republicii Moldova din 27 august 1991, care preciza că Parlamentul ține cont „de procesele ireversibile ce au loc în Europa și în lume, de democratizare, de afirmare a libertății, independenții și unității naționale de edificare a statului de drept și de trecere la economia de piață”.

La 27 august 1991 Republica Moldova și-a declarat independența, continuând constituirea sistemului politic prin adoptarea simbolurilor politice și crearea de noi instituții statale. Practic, noua entitate statală și-a constituit un sistem politic propriu, care, evident, urma să fie completat cu alte structuri și instituții.

În ceea ce privește democratizarea societății, vom menționa că, începând cu anul 1991, a demarat procesul de formare a instituțiilor democratice atât politice, cât și civice și oficializarea acestora. Unul dintre primii pași a fost lichidarea monopolului Partidului Comunist și adoptarea, în septembrie 1991, a Legii privind partidele și alte organizații social-politice. Se proclama dreptul la libera asociere în partide și mișcări social-politice, precum și libertatea convingerii. Partidele sunt declarate reprezentante ale voinței politice a anumitei părți a populației, care participă la elaborarea politicii statului.

Această prevedere a determinat apariția unui număr excesiv de partide pe arena politică, în mare parte necompetitive. Mai mult chiar, la începutul anilor '90 existau puternice partide și forțe politice antisistem. Este dificil a identifica pentru acea perioadă constituirea vreunui tip de sistem de partide, dat fiind faptul că reprezentarea lor în legislativ era foarte diferențiată.

Incă în 1989 a fost adoptată Hotărârea Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M. „Despre ordinea temporară de înregistrare a asociațiilor obștești". In baza acestei hotărâri încep a fi înregistrate primele organizații non-guvernamentale, precum asociații culturale, naționale și religioase. A fost declarată libertatea confesiunilor și separarea Bisericii de Stat. In anul 1990 Republica Moldova a aderat la principalele instrumente internaționale privind apărarea drepturilor omului, iar in septembrie 1991 Parlamentul a adoptat o hotărâre prin care a recunoscut rolul excepțional al instrumentelor ce configurează drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Republica Moldova a aderat la pactele internaționale și la documentele fundamentale ale OSCE, inclusiv la Actul Final al Conferinței de la Helsinki și Carta de la Paris. Principiile apărării drepturilor omului vor fi incluse și în Constituția Republicii Moldova.

Decizia privind elaborarea proiectului noii Constituții, a fost adoptată de Parlament în decembrie 1992. Legea Fundamentală urma să definitiveze procesul de constituire a sistemului politic, deși o serie de structuri vor fi formate pe întreg parcursul anilor '90. În cele din urmă, Constituția Republicii Moldova a fost adoptată la 29 iulie 1994. Ea nu reprezintă doar un act juridic, dar și unul stricto sensus politic. Este necesar a menționa că pe parcursul anilor '92-93 se instituționalizează o serie de forțe politice, eșichierul politic moldovenesc devenind foarte divers. Mircea Snegur, în calitate de Președinte al statului, pierde susținerea practic a tuturor partidelor. În rezultatul scrutinului din 27 februarie 1994, majoritatea voturilor le-a obținut Partidul Democrat-Agrar din Moldova, care împreună cu Partidul Socialist dispuneau de două treimi din mandate. Prin urmare, caracterul politic al Constituției a fost determinat de situația politică existentă, reflectând principiile și pozițiile PDAM.

Atribuțiile șefului statului sunt parțial limitate:

în primul rând, se concretizează că numirea Guvernului se produce doar după consultarea majorității parlamentare, ceea ce nu era prevăzut anterior.

Președintele nu mai dispune de dreptul de a propune componența executivului, această prerogativă revenindu-i Premierului.

Dacă în Legea din 1991 Președintele revoca și numea miniștrii, acum aceasta avea loc doar la propunerea Primului-ministru.

Au fost excluse prevederile art. 115, conform căruia Guvernul se subordonează Președintelui republicii.

La fel, Președintele nu mai dispune de dreptul de a anula hotărârile și dispozițiile Guvernului, doar dacă ele contravin legislației.

Dacă anterior Președintele putea cere de la Parlament demisia Guvernului, în prezent exprimarea neîncrederii le revine deputaților.

Totodată, situația Președintelui nu este chiar atât de marginalizată, competențele sale fiind mult mai extinse decât cele ale șefului statului din republica semiprezidențială:

în primul rând, i s-a păstrat dreptul de inițiativă legislativă;

în al doilea rând, posibilitatea prezidării ședințelor de guvern;

în al treilea rând, decretele sale nu necesită contrasemnarea Primului-ministru, după cum se practică în cadrul regimurilor semiprezidențiale.

Relația Președinte – Premier și rolul șefului statului, ca figură politică, depind de conjunctura politică existentă. Există cazuri, când opțiunile politice ale ambilor lideri coincid; astfel, este mai semnificativă poziția Președintelui. Situația în care Președintele și Premierul aparțin taberelor opuse este numită și coabitare politică. Aici contează foarte mult personalitatea liderilor politici și coraportul de forțe din legislativ. În tot cazul, Premierul este avantajat.

Putem prezenta exemplul Snegur 1994 și Lucinschi 1997. În primul caz, Președintele nu se putea axa pe nici una din forțele politice parlamentare; prin urmare, rolul său era diminuat. În cel de-al doilea, șeful statului, bazându-se pe Mișcarea Social-Politică „Pentru o Moldovă Democratică și Prosperă", și-a asigurat controlul asupra executivului și legislativului. *

În același context, la 17 septembrie 1991 Parlamentul adoptă Legea „Cu privire la partidele politice și alte organizații social- politice”, care definea locul și rolul partidelor în sistemul politic, contribuind prin aceasta la instituționalizarea lor și reglementa modalitățile de formare, funcționare, finanțare și interacțiune a lor cu alte instituții ale statului. Totodată, legea cuprindea o clauză importantă prin care se făcea distincția între formațiunile politice și asociațiile nonguvernamentale. Astfel, partidele și organizațiile social-politice erau definite drept „asociații benevole ale cetățenilor, constituite pe baza comunității de concepții, idealuri și scopuri, care contribuie la realizarea voinței politice, a unei anumite părți a populației și care prin reprezentanții lor, participă la elaborarea politicii republicii, la conducerea treburilor statului, la soluționarea problemelor economice și social-culturale”. Pe de altă parte, organizațiile nonguvernamentale erau definite drept „organizații independente ale cetățenilor, constituite pe principiul interesului profesional, cultural și care nu pretind la alegerea organelor de stat”

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994 2222 va consacra toate aceste ajustări importante ale elementelor sistemului politic de esență democratică, stabilind următoarele principii de funcționare a acestuia:

a) statul de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate (alin 3, art. 1)

b) suveranitatea națională (art.2)

drepturile și libertățile omului (art.4)

democrația și pluralismul politic (art.5, cap.II, titlul I)

separația și colaborarea puterilor (art. 6)

ierarhia normelor juridice (art.7 și 8)

controlul constituționalității legilor (titlul V).

În pofida acestor importante modificări, mai mulți analiști politici apreciază drept o particularitate importantă a sistemului politic din Republica Moldova „tentația prezidențialismului”, având o puternică bază în psihologia socială și în tradițiile politice ale zonei. În același sens, sistemul politic din Republica Moldova, tinde mai degrabă să reproducă modelul rusesc, care funcționează ca un prezidențialism clasic. Astfel, chiar dacă sistemul politic din Republica Moldova a suferit o schimbare esențială în anul 2000, prin care Președintele a fost ales prin vot indirect si au rezultat două Parlamente în urma acestei modificări, dominate de comuniști, care au ales un președinte, prerogativele căruia sunt compatibile cu cele ale omologilor săi din Rusia sau Belarus.

În cadrul unor astfel de sisteme politice , tendințele prezidențialiste sunt la limita regulilor democratice, afectând serios natura și credibilitatea instituțiilor politice. Tocmai din aceste motive, rapoartele întocmite periodic de Freedom House, apreciază invariabil republicile ex-sovietice drept semi-libere.

Problema funcționării sistemului politic al Republicii Moldova – o dată cu obținerea independenței și a suveranității, Republica Moldova a fost pusă în fața unor cerințe imperative și de mare necesitate de a întreprinde, într-un mod radical, reformări în sistemul său nou format, în scopul de a crea un stat prosper și democrat după un model occidental. Astfel a fost pusa baza crearii sistemului politic moldovenesc, un sistem politic cu mari lacune care in perioada sa scurta de existenta a demonstrat o evolutia ineficienta si foarte latenta, fiind tergiversate procesele de creare a institutiilor democratice, fapt ce a influentat negativ dezvoltarea potentialului economic, cultural si social al statului. În acest context, potrivit sociologului Bulgaru M., “funcția ne apare ca un atribut sau un complex de proprietăți, esențial al unui sistem sau subsistem, care se exercită în condițiile raportării sistemului la alte sisteme, sau elemente ale acestora. Funcția are rolul de a integra (coordona) elementele în sistem sau sistemul în context, exprimînd relațiile de acțiune, prin intermediul cărora se realizează trecerea de la potență la act în diacronia structurală.“2929

Conform specialiștilor Juan J. Linz și Alfred Stepan “în fostele state socialiste sovietice mai degrabă s-a realizat o liberalizare a instituțiilor politice și sociale decît o democratizare.” * Această realitate rezidă în faptul, că Republica Moldova nu a fost în stare de a-și determina exact interesele sale naționale și direcțiile ei concrete de dezvoltare națională.3030 Este nespus de dificil pînă în prezent de a-și stabili chiar identitatea sa națională și lingvistică, atît la nivel cotidian, cît și la cel academic și statal. La aceasta se mai poate de adăugat și neclaritatea sa în ceea ce privește politica externă. Anume politica sa externă duplicitară pînă la începutul sec. XXI i-a adus Republicii Modova insuccese la acest capitol. De fapt, problema eficientizării unui sistem politic se începe de la actualizarea problemelor din societate.

Făcînd o retrospectivă regimului democrat, care s-a dezvoltat în Republica Moldova, trebuie de spus că în doar 10 ani sistemul democrat a funcționat în 5 regimuri:3131

1) parlamentar (27 aprilie1990 – 3 septembrie 1990);

2) semiprezidențial / semiparlamentar (3 septembrie 1990 – 5 martie 1991);

3) prezidențial (5 martie 1991-29 iulie 1994);

4) semiprezidențial / semiparlamentar ( 29 iulie1994 – 5 iulie 2000);

5) parlamentar ( 5 iulie 2000 – prezent).

Acest fapt ne demostrează clar de ce pînă în prezent, democrația în Republica Modova nu a avut mari succese, deoarece toată energia decizională se pierdea în transformări de regimuri și de instituții democratice. Buna funcționare a sistemului democrat nu avea o dezvoltare eficientă, deoarece structura și instituțiile sale nu erau pe deplin finisate. Pe parcursul anilor de independență, Republica Moldova a lucrat mult și într-un mod dificil la crearea instituțiilor sale democratice, cum ar fi: partidele politice, alegererile democratice, sistemul legislativ, drepturile omului, modul de guvernare, etc. În prezent, dezvoltarea acestor instituții este în faza de încheiere, s-a stabilit, în final, care este regimul democratic, iar ultimele alegeri generale, conform multor specialiști autohtoni și internaționali, s-au petrecut conform tuturor normelor democratice; sunt garantate prin lege drepturile omului ; dispunem de un sistem pluripartidist și lista ar putea fi continuată. Însă, cînd vorbim de funcționarea acestui sistem democrat și de rezultatele acestuia în crearea bunăstării social-economice și de mobilizare a societății, în rezolvarea problemelor vitale a populației este greu să dăm un răspuns pozitiv, lucru pe care dorim să-l analizam în continuare.

În primul rînd, cînd este vorba de ineficiența funcționării unui sistem democrat, trebuie să căutăm răspunsul în modul de funcționare a instituțiilor sale și de corelație dintre acestea. O instituție pe care ne vom axa, va fi sistemul de partide din Republica Moldova.

Este cunoscut faptul că procesul de constituire a partidelor politice în Republica Moldova, este un caz specific, ce dispune de un șir de particularități. Printre acestea am putea menționa: lipsa unei tradiții pluraliste la nivel ideatic și organizațional, trecutul comunist totalitar și autoritar, lipsa unei experiențe în ceea ce privește independența statală. În prima decadă de existență, partidele politice aveau succese în obținerea puterii, dar ca rezultat al ineficienței guvernării, acestea nu erau în stare de a-și menține puterea. Ca rezultat, multe partide au dispărut de pe arena politică în doar cîțiva ani. O altă cuază constă în instabilitatea partidelor politice, ce rezidă în faptul că majoritatea din ele s-au format de sus în jos, adică în jurul unui lider charismatic, ci nu de jos în sus, membrii căruia sunt o parte din populație, care, de fapt și este puterea într-un stat democrat.

O problemă aparte în ceea ce privește partidele politice, constă în faptul că, în Republica Moldova încă nu este dezvoltată, la nivelul corespunzător, conștiința politică. Acesta este și motivul de ce nu dispunem de un sistem de partide stabil, de tipul celui american, german sau britanic. Pentru Republica Moldova este specific faptul că, partidele politice caută propria lor bază socială, electoratul, ale căror interese trebuie să le apere. Insă aceste căutări sînt complicate și neuniforme, deoarece structura socială a societății este variată, păturile sociale sînt amestecate: pe de o parte, are loc procesul divizării unor pături sociale, iar, pe de altă parte, acestea se află in proces de formare, nu și-au determinat clar orientarea sa. Ca rezultat, avem un sistem de partide foarte pestrițat, fiind într-o continuă schimbare și instabilitate.

Am încercat să gasesc totuși, care ar fi elementul central, ce ar explica problema funcționarii sistemului democratic din Republica Moldova și făcînd o analiză la lucrările științifice din ultimii ani, consacrate sistemului politic autohton, am depistat, că majoritatea specialiștilor au aceeași opinie față de această problemă. Este vorba despre cultura civică și cea politică, precum și de conștiința politică. Nivelul acestei culturi determină în mare parte calitatea și eficacitatea funcționării sistemului politic. De fapt, cultura politică este produsul unei experiențe istorice a întregei societăți, a cărei formare necesită angajarea socială a fiecărui individ, din care va rezulta sociologizarea lui politică. Funcționarea democrației în societățile în tranziție necesită și o cultură politică specifică, în care anumite valori și modalități de comportament sunt considerate o normalitate. Specialiștii Almond G. și Verba S.,’’susțin că democrația pare a fi cea mai stabilă în societățile în care elementele celor trei tipuri de cultură politică: parohială, dependentă și participativă, se îmbină reciproc formînd cultura civică.’’ 35

Cînd vorbim despre problema culturii politice, enumeram urmatoarele componente: responsabilitate, libertate, cunoașterea drepturilor cetățenilor, inițiativă și spiritul de asociere, activismul, etc. După cum observa A. de Tocqueville ’’un nivel scăzut al conștiinței și culturii politice, conduce la ineficiența administrației locale și la extinderea fenomenului corupției.’’ 32

Dacă facem referință la viziunea sinergetică în ce privește această problemă, fondatorul sinergeticii Haken H., susține că ‘’orice sistem politic sau social trebuie să funcționeze în conformitate cu temperamentul indivizilor și al opiniei publice.’’ 33 În opinia sa, conform teoriei parametrului de ordine, orice sistem politic este sortit pieirii, dacă nu se supune mediului său, opinia publică, ce tinde spre bunăstarea societății și a modului de convețuire. În societate noastră, sistemul politic, nu se conformează acestui parametru de ordine, deoarece cultura politică nu a atins nivelul necesar pentru a se materializa această conlucrare dintre opinia publică, necesitățile populației, cererile ei pe de o parte și sistemul politic pe de altă parte.

Această realitatea ne dă de înțeles că efortul cel mai anevoios și cel mai important în crearea unei funcționalități eficiente a sistemului politic din Republica Moldova, cu toate instituțiile sale politice, trebuie de depus în ridicarea culturii politice și dezvoltarea societății civile în care, de fapt și rezidă democrația durabilă. Este evident că un factor important în atingerea acetui scop este, factorul de timp și cunoaștem care a fost societatea civilă și cultura politică la începutul anilor ’90 și cum s-a transformat ea pînă în prezent. De asemenea, migrația populației din Republica Moldova are un aspect pozitiv la acest capitol, schimbînd mult mentalitatea cetățenilor noștri. Însă un rol important îl are și condurea de vîrf, care ar putea atinge acest scop, peste o anumită perioadă de timp, prin programe educaționale și o politică de dezvoltare în acest sens. Vorbind la general, pentru dezvoltarea conștiinței și culturii politice are loc, potrivit academicianului autohton Țîrdea T., ‘’prin informatizarea societății, care constituie un proces sistemic de activitate orientată spre utilizarea resurselor informaționale, în scopul făuririi societății. ‘’ 33 Informatizarea preconizează amplificarea permanentă a intelectului social, suficient pentru soluționarea problemei strategice de supravețuire și dezvoltare a civilizației, sub aspect democratic. Dezvoltarea societatii, poate avea loc doar în condițiile creșterii investițiilor în om și informatizarea tuturor laturilor activității lui vitale.

Deci, făcînd o analiză a sistemului politic prezent, putem spune că există o mulțime de carențe la aspectul funcțional. Deși situația politică din Republica Moldova se reducea, în trecut, doar la demonstrații, greve, instabilitate si lupte crîncene de partid, astăzi putem vedea o schimbare la acest capitol, cînd partidele cu reprezentanță în organele statale, întreprind o acțiune de reformare și de construire a valorilor democratice și a celor social-economice. S-a stabilit cursul exact al politicii externe, cultura și conștiința politică este în creștere, sporește credibilitatea comunității internaționale față de Republica Moldova, etc. Cu aceste rezultate pozitive de ultima vreme, putem concluziona că pentru funcționarea eficientă a sistemului politic al Republicii Moldova, trebuie să ținem acest curs de dezvoltare a democrației, lăsînd ca societatea și sistemul politic să se autoorganize în forma sa naturală de funcționare.

Constituirea sistemului politic al Republicii Moldova, presupune valorificarea propriei experiente istorice, traditionale, inclusiv a celei socialiste, cat și a practicii altor state, mai ales, din rândul celor dezvoltate, vizând construirea unui sistem politic eficient și viabil; crearea, restructurarea, perfecționarea tuturor componentelor lui, începând cu conștientizarea intereselor politice ale cetatenilor, în primul rând al populației bastinașe, fructificarea acestor interese prin intermediul instituțiilor politice și relațiilor politice, atât din interiorul cât și din exteriorul ei; determinarea unei structuri organizaționale cât mai bune, raționale și funcționale, ca formă și conținut și terminând cu formarea unei culturi politice alese, înalte, participative a cetatenilor ei. Este vorba de determinarea clară a statalitatii, a structurii ei teritorial-administrative, formei de guvernământ, regimului politic, a cursului general de politică internă și externă, a obiectivelor, căilor și mijloacelor de atingere a lor; de realizare consecventă a reformelor structurale si multidimensionale, chintesenta cărora, trebuie să fie edificarea unei veritabile economii de piata și o democratizare profundă și reală; de elaborare și perfecționare a legislației conform exigențelor europene; descătușarea inițiativei politice a cetatenilor, realizarea în faptă a drepturilor și libertatilor lor; maturizarea partidelor politice și a asociațiilor, a organizațiilor societatii civile; dezrădăcinarea acelor fenomene și tendințe negative care țin de trecutul socialist; depasirea pericolului ohlocrației, când mulțimile, nu de fiecare dată bine instruite și conștiente, recurg la tehnologii nici pe departe civilizate pentru a soluționa unele sau altele din cele mai actuale și stringente probleme.

Am putea spune în concluzie de asemenea că o mare importanta pentru derularea cu succes a proceselor de democratizare o are maturitatea societatii civile în R. Moldova. Totodată, cu cât mai mult va avansa cultura politică a cetatenilor, cu atât mai de curând vor apărea condițiile cele mai favorabile de constituire a unui sistem politic sănătos, democratic. Cu cât societatea civilă isi va cunoaște și conștientiza mai bine interesele sale, cu atât mai devreme R. Moldova isi va găsi calea și direcția cea dreaptă de dezvoltare, îsi va găsi locul în familia tarilor Europei unite.

Constituirea unui sistem politic cât mai lucrativ și eficient este o sarcină dintre cele mai complicate pentru tarile care urmează tranziția de la sistemul politic de tip autoritar-socialist la cel democratic.

Capitolul II. Interactiunea procesului electoral si sistemului politic din RM

Procesul electoral din Republica Moldova

Definitia 2-3 autori, dupa internationali si autohntoni *

Rolul *

Functii * clasificari *

După declararea independenței Republicii Moldova, în 1991, pe lîngă reformele în sfera social-economică și politică, a fost realizată și reforma electorală. Ea a început în 1993 o dată cu adoptarea Legii cu privire la alegerea Parlamentului. Esența reformei a constat în trecerea de la sistemul electoral majoritar la cel proporțional. Legea prevedea desfășurarea alegerilor în baza sistemului electoral proporțional limitat în conformitate cu care, deputații în Parlament, urmau să fie aleși în circumscripții plurinominale, ale căror hotare trebuiau sa coincidă cu cele ale județelor. Refuzul aplicării reformei administrativ-teritoriale și nesoluționarea conflictului transnistrian, au determinat renunțarea la sistemul electoral proporțional limitat și introducerea sistemului electoral proporțional deplin: o țară – o circumscripție electorală.

Începînd cu 1993 și pînă în prezent, în Republica Moldova s-au desfășurat opt campanii electorale pe bază de pluripartidism și doua referendumuri consultative. În această perioadă a fost modificată legislația electorală pentru diferite tipuri de alegeri, precum și cea referitoare la partide politice. Astfel, din 1994 și pînă în 1996 au fost adoptate legi privind desfășurarea alegerilor locale (1994) și prezidențiale (1996).* De asemenea, în 1997 a fost adoptată Legea privind revocarea primarilor. Mai înainte, în 1992, fusese adoptată Legea cu privire la referendum. * În opinia mai multor experți, această bază legislativă era de o bună calitate, cu excepția Legii privind alegerile prezidențiale, care conținea un șir de carențe și a trebuit să fie modificată cu doar trei săptămîni înainte de desfășurarea scrutinului prezidențial din 17 noiembrie 1996.

Desfășurarea frecventă a diferitelor tipuri de alegeri le-a sugerat experților locali, ideea sincronizării diferitelor tipuri de alegeri, prin care se preconiza a atinge efecte de economisire a resurselor destinate desfășurării alegerilor, intrarea simultană în exercițiul mandatului, a diferitelor instituții publice, precum și reducerea tensiunilor politice din societate. Primul impediment în calea realizării acestei idei era legat de faptul, că legile referitoare la diferite tipuri de alegeri, prevedeau modalități diferite de constituire a organelor electorale, precum și proceduri electorale diferite, ceea ce nu permitea comasarea alegerilor și formarea unor deprinderi stabile de exercitare a dreptului de vot pentru cetățeni. Evident, se cerea standardizarea tuturor procedurilor electorale sau, mai bine-zis, codificarea lor. Acest lucru urma să aibă loc respectîndu-se principiile continuității, transparenței, egalității concurenților electorali; profesionismului organelor electorale; informării adecvate a cetățenilor, dezvoltate în limite rezonabile, din punctul de vedere al asigurării lor materiale și al cheltuielilor legate de aplicarea lor. Codul electoral elaborat și adoptat în 1997 trebuia să ofere soluții pentru problemele menționate mai sus, precum și să elimine greșelile și inexactitățile din legile existente la acel moment. Acest lucru s-a reușit doar parțial. Continuitatea dezvoltării procesului electoral, a fost asigurată prin includerea în Codul Electoral a principalelor prevederi din legile existente la acel moment. În caz contrar, instruirea funcționarilor electorali din organele electorale, ar fi necesitat timp și mijloace considerabile. Momentele novatoare au fost legate de constituirea unei Comisii Electorale Centrale (CEC) cu statut de instituție permanentă și modalitățile ei de funcționare. * Necesitatea unei astfel de instituții cu activitate permanenta, era dictată de atribuțiile pe care ea urma să le îndeplinească, în perioada dintre alegeri. Aceasta se referă, în primul rînd, la obligațiile de a studia legislația și practica electorală și de a propune modificările necesare, folosind în acest scop căile prevăzute de legislația în vigoare, de a aplica programe de educație civică și informare a electoratului, de a analiza fraudele electorale, pentru a le preîntîmpina pe viitor si de a verifica listele electorale, actualizîndu-le în baza datelor furnizate de autoritățile administrației publice locale.

O importanță deosebită a fost acordată asigurării transparenței procesului electoral. Au fost prevăzute mecanisme de asigurare a transparenței, începînd cu adoptarea deciziilor de către organele electorale, observarea procedurilor electorale și facerea bilanțului alegerilor. Astfel, concurenții electorali își pot delega reprezentanții în organele electorale de orice nivel, unde aceștia se bucură de toate drepturile cu excepția celui de vot la adoptarea deciziilor. Pe lîngă aceasta, concurenții electorali, pot avea persoane de încredere, care să le reprezinte interesele în relațiile cu persoane terțe, iar în ziua alegerilor pot acredita observatori, pentru monitorizarea tuturor procedurilor electorale, începînd cu deschiderea secțiilor de votare și pînă la completarea proceselor-verbale și expedierea documentației electorale organelor ierarhic superioare. Aceste prevederi stimulează concurenții electorali, să-și organizeze activitatea de observare a procesului electoral, făcîndu-i, în mare măsură, responsabili pe ei înșiși, de eventualele dezavantaje în fața celorlalți concurenți.

Practic, în toate campaniile precedente problemele legate de finanțarea, reflectarea alegerilor în mass-media și utilizarea resurselor administrative de către demnitarii cu înalte funcții de stat, antrenați în alegeri au fost cele mai spinoase. Procedurile respective nu au fost dezvoltate pe deplin în Codul Electoral. S-a preferat varianta de a oferi CEC dreptul de a stabili, prin hotărîri și regulamente, modul de soluționare a acestor probleme. A fost stabilit doar principiul de bază – asigurarea egalității concurenților electorali. Experiența anilor precedenți, arată că regulamentele CEC, referitoare la aceste probleme conțin, de obicei, prevederi ce stabilesc plafonul creditelor oferite de către stat concurenților, modul lor de rambursare, precum și plafonul timpului de antenă, oferiți pe gratis și contra plată. Efectuarea controlului asupra respectării acestor prevederi îi revine, de asemenea CEC, care este asistată de Consiliul Coordonator al Audiovizualului și de Curtea de Conturi. Însă, problemele încep acolo, unde se manifestă așa-numitele fenomene electorale adiacente. Pentru astfel de fenomene este extrem de greu să găsești criterii și modalități de cuantificare, ce le-ar putea supune unui control, cît de cît satisfăcător. Aceasta se referă, mai ales, la folosirea de către demnitari și funcționarii publici, a bunurilor publice ce le stau la dispoziție în scopuri electorale, precum și reflectarea în mass-media de stat, a activității lor profesionale în perioadele electorale. Cel mai bun exemplu în acest sens este cel legat de reflectarea de către mass-media de stat, a vizitelor de lucru ale înalților demnitari în timpul campaniilor electorale, participarea lor la deschiderea festivă a diferitelor instituții social-culturale sau de filantropie.

În prezent, una dintre cele mai acute probleme , este considerată cea legată de relația dintre alegători și cei aleși. Un șir de oameni politici și experți, susțin că sistemul electoral proporțional deplin, introduce o distorsiune serioasă în această relație. Ei insist, că sistemul electoral respectiv, favorizează iresponsabilitatea colectivă a corpului de deputați, care sînt aleși în baza listelor de partid și nu poartă nici o responsabilitate în fața electoratului, ba chiar sînt protejați de articolul 68 din Constituție, care stipulează că orice mandat imperativ este nul. Deși această prevedere, ar trebui să-i protejeze doar de posibile represiuni împotriva ideilor politice neconformiste pe care le promovează, în pofida disciplinei de partid. De aceea, se propagă cu insistență, necesitatea introducerii unor schimbări în actualul sistem electoral. Există propuneri, de a reveni la sistemul electoral majoritar și propuneri de compromise, de a introduce sistemul electoral mixt (paralel) sau cel proporțional limitat. Toate aceste propuneri sînt însă ignorate de elitele politice, reprezentate în Parlament. Dimpotrivă, orice modificări noi în legislația electoral, scot în evidență, dorința de a menține actualul sistem electoral și de a nu admite noi actori politici în competiția electorală.

Aceste fenomene, precum și cele legate de modalitatea finanțării formațiunilor politice reprezentate în Parlament, încurajează formarea oligarhiilor de partid, în sensul în care acestea au fost descrise de cunoscutul expert în domeniul sistemelor de partid, Maurice Duverger. Într-adevăr, scindările din interiorul partidelor politice, întocmirea netransparentă a listelor de candidați, care se aseamănă mai degrabă cu o licitație, schimbarea voluntaristă a ordinii candidaților din liste, doar cu cîteva zile înainte de alegeri, deși întreaga campanie electorală s-a desfășurat, cu o anumită ordine a listei candidaților, scot în evidență caracterul oligarhic al majorității partidelor din Moldova.

Este important de menționat că în ultimii zece ani, practic, au apărut foarte puțini lideri politici noi, care ar putea face o concurență, cît de cît serioasă liderilor, care s-au afirmat în ultimii 10-12 ani. În mare măsură acest lucru se datorează sistemului electoral utilizat și barierelor pe care liderii politici reprezentați în Parlament, le ridică în fața potențialilor concurenți. Astfel, pînă nu demult, candidații independenți, au avut de înfruntat pe lîngă partidele și blocurile electorale, bariera electorală de 4%, pentru a fi reprezentați în Parlament. În martie 2000, această barieră a fost stabilită pentru candidații independenți, la nivelul de 3%, deși se știe foarte bine din experiența anilor precedenți, că acestia abia pot trece de limita unui procent și că, de obicei, pentru ei, nu se stabilesc praguri electorale așa cum se prevedea în legea din 1993. Atunci se preconiza, ca pragurile electorale, să elimine partidele mici și să încurajeze blocurile electorale, în scopul de a fi capabile, să formeze majorități parlamentare, stabile și guvernări eficiente. Candidații independenți, puteau fi aleși, dacă numărul de voturi acumulat, se înscria în șirul descrescător, alcătuit după metoda elaborată de Victor d'Hont. * În urma alegerilor din 1994, s-a stabilit ca acestia, ar fi putut fi aleși dacă acumulau cel puțin 0,8% din voturile valabil exprimate.

Modificările efectuate în ianuarie 2002, au ridicat pragul electoral și pentru blocurile electorale. Astfel, pragul pentru un bloc electoral din două formațiuni, este de 9%, iar un bloc din trei și mai multe formațiuni, va trebui să acumuleze mai mult de 12%, pentru a fi reprezentat în organul legislativ. Acest lucru s-a făcut cu riscul, de a se pomeni în situația, în care, a mai nimerit Rusia după alegerile parlamentare din 1995. Atunci voturile acumulate de partidele care nu au trecut bariera de 5% au ajuns la cifra de 45,5% și Curtea Constituțională ar fi calificat alegerile nevalabile, dacă această cifră ar fi depășit 50%. De asemenea, există riscul subminării principiului pluralismului politic, cînd doar un singur partid, trece pragul electoral și drept urmare, dispare opoziția parlamentară. Acest lucru duce, în mod iminent, la anularea rezultatelor alegerilor și organizarea alegerilor noi. Un alt exemplu referitor la ridicarea barierelor, în calea accesului la guvernarea țării, este cel referitor la modificările introduse în Legea cu privire la partide și alte mișcări social-politice în 1998. * În conformitate cu acele modificări, numărul de membri necesar pentru înregistrarea partidelor, a fost majorat în mod arbitrar de la 300 la 5000, fără a se lua în considerație, că pentru a aduna 5000 de membri, formațiunea trebuia sa aibă posibilitatea, de a-și promova ideile printre potențialii aderenți. Rezultatul acestui act de "salubrizare a spectrului politic", este că numărul de partide a fost redus de două ori, de la 60 la 30, însă numărul concurenților electorali, în campaniile ce au urmat nu s-a micșorat. În schimb, a apărut problema verificării autenticității semnăturilor membrilor de partid, problemă care a generat numeroase litigii și care a rămas nerezolvată. Că așa stau lucrurile, ne-o demonstrează datele statistice, astfel, numărul cetățenilor Republicii Moldova care sînt membri de partid depășește, conform datelor Ministerului Justiției, cifra de 10%. În același timp, în campaniile electorale unele partide nu sînt în stare de a acumula nici măcar numărul de voturi egal cu cel al membrilor partidelor respective.

Înainte de a decide dacă e bine sau nu de a recurge la desfășurarea referendumurilor pentru soluționarea unor probleme, merită a se vedea care sînt, de obicei, argumentele pro și contra desfășurării acestora, precum și care a fost evoluția principalelor idei referitoare la referendum. În acest sens lucrarea Referendums around the World, editată de David Batler și Austin Ranney, poate servi drept o adevărată microenciclopedie. 40

Astfel, experții consideră că referendumurile sînt, de fapt, mijloace de soluționare a situațiilor de criză. De cele mai multe ori cercurile guvernante recurg la organizarea referendumurilor pentru a da legitimitate unor schimbări dramatice a cursului politic al țărilor. De aceea, se consideră că există patru categorii de referendumuri:

Referendum pentru soluționarea unor probleme de ordin constituțional. Acest gen de referendumuri se desfășoară mai ales după schimbări revoluționare ale formelor de guvernămînt, cînd noile elite politice au nevoie de a imprima un caracter democratic aranjamentelor dintre noile regimuri și cetățeni;

Referendum pentru soluționarea problemelor teritoriale. Acest fel de referendum a căpătat legitimitate după ce dreptul internațional a consfințit principiul autodeterminării popoarelor care de multe ori atrage după sine apariția unor probleme teritoriale. Probleme de acest gen apar și în timpul proceselor integraționiste. Așa s-a întîmplat în perioada de decolonizare de după 1945, în procesul de reconsiderare a frontierelor după colapsul URSS și al Republicii Federale Iugoslavia și în procesul de integrare europeană;

Referendum pentru soluționarea unor probleme cu caracter moral. Astfel de probleme pot apărea și diviza societatea atunci cînd tradițiile vechi devin victime ale temperamentului social. Probleme cum sînt dreptul la avort sau la divorț au bulversat opinia publică într-un șir de țări cu tradiții religioase, dar și democratice. În același timp progresul științific, mai ales în domeniul ingineriei genetice, ridică tot mai insistent probleme de ordin moral;

Referendum pentru soluționarea unor probleme ce apar spontan, provocate de o anumită conjunctură politică, economică sau socială. Acest fel de probleme poate varia de la stabilirea unor standarde de impozitare pînă la stabilirea pe ce parte a drumului urmează să se miște transportul auto sau trecerea la timpul de vară pentru economisirea energiei electrice. Experții consideră că guvernanții recurg la soluționarea unor astfel de probleme prin referendum pentru a se eschiva de la asumarea responsabilității care le poate crea în egală măsură prieteni și dușmani.

Deși atît teoreticienii, cît și practicienii împărtășesc aceleași opinii vis-à-vis de faptul că termenul democrație presupune suveranitatea poporului, drepturi politice egale pentru toți cetățenii și adoptarea deciziilor prin votul majoritar, totuși viziunile asupra modalității de exercitare a acestor drepturi îi împarte în două tabere: în adepți ai democrației directe și în adepți ai democrației reprezentative.

Adepții democrației directe i-au avut în rîndurile lor pe Jean-Jacques Rousseau și o întreagă pleiadă de alți teoreticieni iluștri. 41 Argumentul lor de bază a fost că adevărata democrație presupune excluderea oricărei medieri în promovarea intereselor cetățenilor. În opinia lor orice decizie indirectă adoptată în numele poporului de către reprezentanții acestuia nu poate fi pe deplin democratică, în principiu. Există două raționamente pentru astfel de presupuneri. Primul este că doleanțele și preferințele cetățenilor trecute mai întîi prin imaginația, iar apoi prin exprimarea verbală a reprezentanților nu pot evita distorsiunile. Al doilea, este că democrația nu poate fi un scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea scopului suprem care nu poate fi altul decît realizarea plenară a potențialului sociouman al cetățenilor. Potențial care se poate manifesta doar prin participarea în mod direct la rezolvarea treburilor publice. Astfel, s-ar putea spune că pentru adepții democrației directe virtuțile supreme sînt: participarea nemijlocită a cetățenilor la procesele politice; competiția deschisă a ideilor cetățenilor; impunerea dreptului majorității față de minoritate; promovarea rapidă a schimbărilor instituționale pentru a răspunde intereselor majorității.

Adepții democrației reprezentative au în rîndurile lor personalități de talia lui John Stuart Mill și Henry Jones Ford, iar argumentele acestora nu sînt mai puțin interesante. 42 Ei consideră că exercitarea democrației directe este relevantă pentru comunitățile de cetățeni relativ mici care se pot întruni toți împreuna, față-în-față, în același loc și în același timp pentru a dezbate și adopta decizii. Problema e că astfel de lucruri se pot întîmpla numai în societățile unde toți cetățenii sînt disponibili pentru astfel de îndeletniciri, nefiind implicați în procesul de producere a bunurilor. Un exemplu în acest sens este exercitarea democrației în orașele-state ale Greciei antice, unde participarea directă și continuă a cetățenilor la dezbaterile publice era asigurată de munca sclavilor, producători de bunuri materiale. Odată abolită sclavia, toți cetățenii trebuie să participe într-un fel sau altul la producerea bunurilor, delegînd administrarea treburilor publice celor mai buni cetățeni pe care îi determină prin alegeri și care trebuie să le reprezinte interesele atunci cînd adoptă decizii în numele lor. Pentru aceștia principalele virtuți democratice sînt: stabilitatea, compromisul, abordarea moderată a problemelor și luarea în calcul a intereselor tuturor grupurilor minoritare, prezentarea în mod periodic a dării de seamă privitoare la modul în care și-au îndeplinit atribuțiile.

Ca întotdeauna, teoreticienii își construiesc argumentele pe principii ferme, iar practicienii încearcă să le adapteze la realitate, căutînd soluții de mijloc. Totuși aceștia evită să vorbească despre interferența principiilor împărtășite de reprezentanții ambelor direcții. Ei consideră că din punct de vedere practic putem vorbi mai degrabă despre necesitatea construirii democrațiilor reprezentative în care referendumurile ar avea menirea de a o completa, ci nu de a o substitui, oferind cetățenilor posibilitatea de a confirma sau respinge prin votul lor unele proiecte de lege sau decizii ce țin de anumite interese majore. De aceea, este necesar să existe o procedură foarte bine determinată pentru a evita posibile speculații. De asemenea, avocații democrației directe insistă asupra desfășurării frecvente a referendumurilor, menționînd că deciziile adoptate în acest mod au mai multă legitimitate și sînt protejate de posibile amprente ale corupției, șantajului și intimidării, care sînt specifice pentru deciziile adoptate de către politicieni. Știm și din experiența țării noastre că adoptarea unui șir de legi sau hotărîri de maximă importanță este însoțită de scandaluri de corupție. Totuși adepții desfășurării referendumurilor recunosc că este absolut necesar ca cetățenii să fie bine informați despre subiectul asupra căruia urmează să se pronunțe. La rîndul lor, opozanții desfășurării referendumurilor afirmă că legile elaborate și promovate de legislatorii profesioniști sînt de o calitate net superioară celor adoptate prin votul popular. În al doilea rînd, deciziile adoptate de parlamentari sînt mai bine cîntărite, luîndu-se în considerație interesele grupurilor minoritare, deoarece, în opinia lor, referendumurile sînt instrumente de instaurare a tiraniilor majoritare. Iarăși, cunoaștem din experiența țării noastre că un șir de legi care a dus la rezolvarea unor situații de conflict nu ar fi putut fi adoptate prin referendum. Un lucru și mai deranjant pentru opozanții referendumurilor este că acestea subminează democrația reprezentativă. Din punctul lor de vedere nu există nici un fel de criteriu pe baza căruia o problemă să fie rezolvată pe calea referendumului, iar alta, pe cale parlamentară. Invocarea importanței problemelor conține foarte mult relativism. În plus, ei invocă ignoranța cetățenilor. Oricît am vorbi despre înțelepciunea poporului nu putem trece cu vederea rezultatele unui șir de studii efectuate în diferite țări unde s-au desfășurat referendumuri și unde procentul de ignoranți depășește cu mult diferența dintre voturile date pro și contra. Aceasta iese în evidență mai ales atunci cînd întrebările sînt formulate într-un mod foarte specific. Astfel, în cadrul așa-numitelor exit poll s-a stabilit că atunci cînd cetățenii au de răspuns afirmativ pentru respingerea unei anumite politici, sau negativ pentru aprobare, greșeala de exprimare ajunge pînă la 10-20%. Aceasta fiindcă cetățenii sînt deprinși să răspundă afirmativ pentru aprobare și negativ pentru dezaprobare. Aici, de fapt, sînt ascunse o parte din rădăcinile confruntărilor dintre elitele politice vis-à-vis de desfășurarea referendumurilor. O altă sursă de conflict dintre elite care poate duce la destabilizarea situației politice este apelul la sentimentele de demnitate ale cetățenilor sau la condiția materială și de securitate a acestora, atunci cînd se formulează întrebările. Cel mai strălucit exemplu în acest sens este întrebarea formulată de regimul lui Pinochet pentru referendumul desfășurat în 1978: În fața agresiunii internaționale dezlănțuite împotriva patriei și guvernului acesteia, eu îl susțin pe președintele Pinochet în lupta sa pentru apărarea demnității Republicii Chile și reafirm dreptul republicii de a se instituționaliza după cum reiese din caracterul său suveran. Nu e de mirare că 75% din cetățeni au răspuns da. Este edificator și exemplul unei țări cu cel mai înalt nivel de cultură cum este Germania. Știm că după 1933, apelul la sentimentele de demnitate ale oamenilor au condus la susținerea oricăror inițiative. Drept rezultat, pe cale democratică, prin plebiscite, a fost instaurată cea mai teribilă dictatură. Apropo, experții consideră că cel mai adecvat termen pentru adoptarea deciziilor prin votul popular este plebiscit, nu referendum. Totuși se folosește ultimul pentru că primul a fost profanat în perioada respectivă.

2.2. Legislatia RM cu privire la alegeri si la procesul electoral

Dreptul de a fi aleși îl au cetățenii Republicii Moldova cu drept de vot care întrunesc condițiile prevăzute de legislația Republicii Moldova și care întrunesc problema dată. În cazul alegerilor parlamentare, procesul de desemnare a candidaților începe imediat după anunțarea alegerilor și se termină cu 30 de zile înainte de ziua alegerilor.4343 în cazul alegerilor locale, desemnarea candidaturilor se efectuează după constituirea circumscripțiilor electorale și consiliilor electorale de circumscripție conform art.120.4444

Pot fi aleși deputați în Parlament cetățenii Republicii Moldova cu drept de vot care au împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vârsta de 18 ani, au domiciliul în țară și întrunesc condițiile prevăzute de prezentul cod.

Dreptul de a desemna candidați pentru alegeri îl au:

a) partidele și alte organizații social-politice înregistrate, în modul stabilit, până la stabilirea datei alegerilor, în conformitate cu statutele (regulamentele) lor și cu legislația în vigoare4545

b) blocurile electorale, formate pe baza deciziilor adoptate conform statutelor (regulamentelor) partidelor și altor organizații social-politice ce le-au constituit, care sunt înregistrate corespunzător de Comisia Electorală Centrală – la alegerile parlamentare și alegerile locale generale sau de consiliile electorale de circumscripție – în cazul alegerilor noi, în decursul a 15 zile de la data constituirii blocurilor electorale, iar dacă s-au constituit până la începerea perioadei electorale – în decursul a 15 zile de la începerea acestei perioade;4646

c) cetățenii Republicii Moldova care își înaintează propria candidatură (candidații independenți). Cetățenii Republicii Moldova care, în virtutea funcției pe care o dețin, nu au dreptul să fie membri ai partidelor sau ai altor organizații social-politice, din momentul înregistrării lor în calitate de concurenți electorali, își suspend activitatea din funcția pe care o dețin.

În conformitate cu prevederile codului electoral a Republicii Moldova, lista electorală este lista ce cuprinde toți cetățenii cu drept de vot care domiciliază pe teritoriul unei secții de votare.

Listele electorale se întocmesc de către primărie, în două exemplare, pentru fiecare secție de votare. După ce au fost întocmite, listele se verifică la domiciliul alegătorilor înscriși în ele, se semnează de către primarul localității și se aduc la cunoștința publică cel mai târziu cu 10 zile înainte de ziua alegerilor.4848În listele electorale se înscriu alegătorii, indicându-se numele și prenumele, anul nașterii, domiciliul, seria și numărul actului de identitate al acestora. Ordinea de

înscriere se stabilește de primării. Listele electorale incluzând militarii aflați în unități militare, precum și membrii familiilor lor, alți alegători care domiciliază pe teritoriul unităților militare, se

întocmesc pe baza datelor prezentate de comandanții unităților militare respective. Militarii domiciliați în afara unităților militare, precum și membrii familiilor lor, se înscriu în listele electorale de la domiciliu. în secțiile de votare constituite în sanatorii și case de odihnă, în spitale și alte instituții curative staționare, listele electorale se întocmesc pe baza datelor prezentate de conducătorii instituțiilor menționate.

În secțiile de votare constituite în afara Republicii Moldova, listele electorale se întocmesc pe baza datelor colectate de conducătorii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare care activează pe teritoriul statelor respective. La începutul perioadei electorale, misiunile diplomatice și oficiile consulare aduc la cunoștința publică și actualizează listele electorale deținute. Cu 7 zile înainte de ziua alegerilor, procedura de actualizare a listelor electorale încetează. Listele actualizate se trimit de îndată Comisiei Electorale Centrale.4949 Alegătorul poate fi înscris numai într-o singură listă electorala și la o singură secție de votare în baza actelor ce atestă domiciliul acestora în perimetrul secției de votare respective.

În cazul în care alegătorul își schimbă domiciliul în perioada dintre data întocmirii listelor electorale și data alegerilor, biroul electoral al secției de votare, la rugămintea acestuia și pe baza pașaportului sau a unui alt act de identitate, ori eliberează un certificat pentru drept de vot. Alegătorul care a primit certificat pentru drept de vot confirmă primirea lui semnând în lista electorală, în dreptul numelui său. Listele electorale se afișează în localurile secțiilor de votare cu 10 zile înainte de ziua alegerilor. Un exemplar al listei se păstrează la primărie. Alegătorilor li se

comunică, cel mai târziu cu 7 zile înainte de ziua alegerilor, sediul secției de votare la care ei vor vota. Alegătorilor li se asigură posibilitatea de a lua cunoștință de listele electorale și de a verifica corectitudinea întocmirii lor. Ei au dreptul să facă contestații împotriva ne includerii lor în lista sau excluderii din ea, precum și împotriva altor erori comise la înscrierea datelor despre sine.

Votarea se efectuează în ziua alegerilor între orele 07.00 si 21.00. Biroul electoral al secției de votare aduce la cunoștința publica timpul si locul votării cel mai târziu cu 10 zile înainte de ziua alegerilor. In timpul rezervat votării se interzice de a închide localul de votare si de a suspenda votarea, cu excepția cazurilor de dezordine in masa, de calamități naturale, de alte circumstanțe neprevăzute, care ii pun pe alegători in pericol sau fac imposibila efectuarea alegerilor. In aceste cazuri, președintele biroului electoral al secției de votare poate suspenda votarea pentru cel mult 2 ore, timp in care va aduce localul secției de votare in starea corespunzătoare sau va găsi un alt local, înștiințând despre acest fapt alegătorii. Persoanele care au dreptul sa asiste la votare nu pot fi obligate sa părăsească localul secției de votare in timpul suspendării votării.5050 Votarea se efectuează in localuri special amenajate cu mese la care se eliberează buletinele de vot, cu cabine sau camere pentru vot secret si cu urne de vot. Urnele se instalează in așa fel incit alegătorul, pentru a se apropia de ele, sa traverseze neapărat cabina sau camera pentru vot secret. Localul secției de votare trebuie sa fie dotat cu un număr suficient de cabine sau camere pentru a se evita aglomerația. Pentru asigurarea unui parcurs ordonat prin secția de votare si evitarea aglomerației, biroul electoral al secției de votare stabilește un traseu pentru alergători, începând de la intrare, spre mesele la care se eliberează buletinele, pe urma spre cabinele de vot secret si urnele de vot. Secția de votare trebuie sa fie amenajata astfel incit sa permită membrilor biroului electoral al secției de votare si altor persoane autorizate sa asiste la operațiile electorale, sa supravegheze, in mod continuu, toate aspectele procesului de votare, inclusiv identificarea alegătorului, înmânarea buletinelor si introducerea lor in urnele de vot, numărarea voturilor si întocmirea proceselor-verbale. Secția de votare se asigura de către autoritățile administrației publice locale cu cabine, urne de vot si celelalte materiale necesare. Responsabilitatea pentru organizarea votării, pentru secretul exprimării voinței alegătorilor, pentru amenajarea localurilor si pentru menținerea in ele a ordinii cuvenite o poarta biroul electoral al secției de votare. Fiecare alegător votează personal. Votarea in locul altor persoane nu se admite. Biroul electoral al secției de votare înmânează alegătorului buletinul de vot, conform listei electorale, numai la prezentarea actului de identitate. La primirea buletinului, alegătorul semnează in lista electorala in dreptul numelui. Alegătorii din raza secției de votare care nu sunt înscriși in listele electorale se înscriu într-o lista suplimentara la prezentarea documentului ce atesta domicilierea lor in perimetrul secției de votare in cauza. In aceeași lista suplimentara, se înscriu si alegătorii care au venit la secția de votare cu certificatul pentru drept de vot. Certificatul pentru dreptul de vot rămâne la biroul secției de votare si se anexează la lista suplimentara. Alegătorii care nu au fost înscriși in listele electorale întocmite la secțiile de votare constituite in afara Republicii Moldova pot fi înscriși in listele suplimentare, care vor conține:

a) numele si prenumele alegătorului;

b) data si locul nașterii;

c) ultimul loc de domiciliu in Republica Moldova.

Președintele si membrii biroului electoral al secției de votare votează in secția unde își desfășoară activitatea, iar daca este necesar, după înscrierea lor in lista suplimentara in baza certificatului pentru drept de vot. Președintele biroului electoral al secției de votare duce evidenta evenimentelor importante ce au avut loc in timpul votării si pe parcursul numărării voturilor. La cererea membrilor biroului sau a persoanelor autorizate sa asiste la operațiile electorale, sau a oricărui alegător, președintele notează comentariile si obiecțiile expuse de aceștia in privință

procedurii votării într-un act care se anexează la procesele-verbale ale biroului electoral al secției de votare.

În exercitarea mandatului, deputații sunt în serviciul poporului. Orice mandat imperativ este nul. În conformitate cu Articolul 69 al Constituției Republicii Moldova, Deputații intră în exercițiul mandatului sub condiția validării. Calitatea de deputat încetează la data întrunirii legale a Parlamentului nou ales, in caz de demisie, de ridicare a mandatului, de incompatibilitate sau de deces.511511 Calitatea de deputat este incompatibila cu exercitarea oricărei alte funcții retribuite, cu excepția activității didactice si științifice. Comisia Electorala Centrala, in termen de 48 de ore după totalizarea rezultatelor alegerilor, prezintă Curții Constituționale actele menționate la art.60 si listele deputaților aleși si candidaților supleanți. În termen de 10 zile după primirea actelor de la Comisia Electorala Centrala, Curtea Constituțională confirma sau infirma, printr-un aviz, legalitatea alegerilor. Concomitent, Curtea Constituțională validează mandatele deputaților aleși. In cazul in care alegerile sunt declarate legale, Comisia Electorala Centrala eliberează

legitimații deputaților aleși. Procesul-verbal cu privire la rezultatele alegerilor, însoțit de avizul Curții Constituționale prin care se confirma legalitatea alegerilor si hotărârea privind validarea a cel putin 2/3 din numărul de mandate de deputat, se transmite Parlamentului in termen de 2 zile. O copie a actelor menționate se transmite Comisiei Electorale Centrale. Comisia Electorala Centrala dispune publicarea rezultatelor finale ale alegerilor in termen de 24 de ore de la primirea actelor de la Curtea Constituțională

2.3. Impactul alegerilor asupra partidelor si sistemului de partide din Republica Moldova

          Partidele politice sunt instituții indispensabile epocii contemporane. Ele sunt prezente sub diferite forme în majoritatea absolută a statelor, indiferent de forma de guvernare sau regimul politic. Diferența este sesizată însă, prin faptul că totalitarismul face partidele inegale și atotputernice, autoritarismul le restrânge la minim importanța înaintând pe prim plan liderul, iar democrația reprezentativă permite crearea și consolidarea partidelor și totodată umple cu sens această noțiune. Anume democrația transformă partidele într-un mijloc de realizare a „binelui comun”, fapt esențial pentru existența și funcționarea normală a unei societăți. Aici partidele reprezintă un element important în procesul exercitării suveranității poporului și sunt acei actori politici care asigură legitimitatea puterii politice.

Pentru Republica Moldova, democrația liberală este o modalitate de guvernare care a început nu chiar de mult. Afirmarea acesteia este caracterizată de apariția altor formațiuni politice în paralel cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, care în perioada de până la 1988-89, deținea de unul singur întreaga putere politică din societatea noastră ca și de altfel în întreaga Uniune Sovietică. În prezent însă, viața politica din Republica Moldova este inimaginabilă fără de pluripartidism, care este unul din principiile de bază al democrației liberale. Datorită prevederilor legale de la începutul afirmării Republicii Moldova ca stat, precum și a reglementărilor ulterioare, partidele politice au avut un teren fertil în societatea noastră pentru a se afirma, fapt ce este bine observat prin prezența acestora la toate nivelurile puterii. În activitatea lor, partidele politice interacționează, scopul lor fiind atingerea binelui comun și astfel, soarta democrației din acest stat depinde în mare parte de evoluția și voința partidelor politice, precum și de modul în care ele conlucrează.

        Drept rezultat al saltului de la politica de dictat la pluralismul politic, societatea pentru prima dată poate dispune liber de posibilitățile sale, poate fi obiectivă și spune adevărul, se poate manifesta.

Actualmente, când pe avanscena politică au apărut noi partide politice, mișcări, capătă importanță problema vizând necesitatea studierii istoriei și căile de apariție, formare, și statornicire a lor, problemele ce țin de activitatea formațiunilor politice, de comportamentul lor în campaniile electorale.

În aceste condiții, când după o perioadă de lungă durată, a fost ridicată interdicția privind studierea problemei multipartinității, asemenea chestiuni, ca “ce înseamnă multipartinitatea?”, “care e rolul partidelor politice și formațiunilor social-politice, mișcărilor, în dezvoltarea societății?” și altele, sunt extrem de actuale și au o mare semnificație socială.

Tânărul stat independent – Republica Moldova, realizează mari transformări democratice, susține pluralismul politic în toate sferele vieții sociale. Una din cele mai grăitoare forme de manifestare a democrației pluraliste o constituie alegerile multipartite ale organelor puterii.[1]

În această ordine de idei subliniem faptul că alegerile multipartidiste , fiind o formă majoră a democrației pluraliste au generat în Republica Moldova apariția unor procese și fenomene politice noi. Concurența subiecților politici pentru includerea lor în structurile de putere a condus la apariția în perioada campaniilor electorale a diverselor comportamente atât în cazul formațiunilor social-politice, cât și în cel al diferitelor segmente ale electoratului. Confruntarea între diferite interese politice, economice și sociale a condiționat atât cristalizarea, cât și scindarea blocurilor electorale în funcție de programele politice și de platformele preelectorale, de simpatiile și antipatiile diferitelor pături sociale.[2]

În opinia unor politologi din republica noastră, majoritatea statelor postcomuniste, inclusiv Republica Moldova, poate fi atribuită la sistemul pluralismului extrem.[3]

Unul dintre punctele slabe ale pluripartidismului moldovenesc, sunt permanentele fracționări ale spectrului politic, apariția dizidențelor politice, a interminabilelor disensiuni și regrupări, a instabilității alianțelor politice. În această instabilitate, forțele politice irelevante nu au valoare politică și se manifestă numai în cadrul campaniilor electorale.

Aceste forțe politice irelevante (partide mici) nu pot fi calificate ca partide politice; lor li s-ar potrivi mai bine denumirea de partide electorale, deoarece nereprezentând pe nimeni, ele se manifestă numai în perioada alegerilor , când apare nevoia alianțelor și blocurilor electorale.

Totuși, necătând la plusurile și minusurile democrației și pluralismului de opinii, Republica Moldova se află încă pe calea democratizării, la o etapă deja mai avansată decât la începutul perioadei de tranziție.

Evenimentele politice din Republica Moldova de la sfârșitul anilor ’90 nu se înscriu în logica acestor afirmații, forțele de extrema dreapta și stânga încercând să facă o coaliție , ceea ce constituie iarăși o trăsătură a sistemului pluralismului extrem.[4]

Unii cercetători consideră că situația dată e cauzată de existența sistemului electoral proporțional, ce duce la fragmentarea forțelor politice, iresponsabilitatea unor partide politice. În același timp situația este influențată și de nivelul relativ scăzut al conștiinței politice și culturii politice, de criza economică generalizată în mare măsură de trecerea de la un sistem economic – la altul, fenomen ce afectează majoritatea populației.

Este incontestabil faptul că sistemul multipartidist din Republica Moldova a devenit o realitate, fiind un fenomen imanent unei societăți democratice. Partidele politice reflectă revendicările diverselor segmente ale societății direcționându-le pe canale instituționaliste, pe baza pluralismului de opinii și toleranței ideologice.

Instabilitatea sistemului de multe partide din Moldova este clar vizibilă și în cadrul atitudinii electoratului față de mișcările și partidele politice. Electoratul are mai multă încredere în personalități politice proeminente, decât în partide politice și organizații social-politice.

Putem menționa că în cadrul unei societăți etnic neomogene, cum este la etapa actuală Moldova, stabilitatea democratică necesită prezența pe arena politică a 3-5 partide politice competitive, (sistemul pluralismului moderat). Mai mult ca atât, pacea civică în republică poate fi obținută doar prin intermediul dialogului politic și al existenței unor guverne de coaliție permanente (bazate pe reprezentanța partidelor politice) care ar fi în stare să ajungă la un numitor comun în problemele actuale ale societății în ansamblu.

Pe marginea campaniilor electorale parlamentare ce au avut loc în ultimii douăzeci de ani în republică am putea concluziona:

Contrar tuturor prognozelor presupuse despre “nepregătirea locuitorilor republicii de a participa pentru prima dată la alegeri pe bază de pluripartidism (1994)” alegerile totuși au avut loc și procentul alegătorilor participanți la scrutin a fost destul de mare. Aceasta înseamnă că încă în 1994 locuitorii republicii au făcut primul pas spre o civilizație mondială a practicii democratice de a alege;

Practic la toate campaniile electorale au fost evidențiate cele trei tendințe principale: stânga, centru, dreapta;

Un moment pozitiv al electoratului este că el a stimulat venirea pe scena politică a unui șir de partide și organizații social-politice;

Alegerile parlamentare pe bază de pluripartidism au arătat că republica a hotărât întrebarea nu cine personal, care partid politic va conduce țara, dar pe ce cale se va instaura statul moldovenesc, adică, statul european, suveran și independent – Republica Moldova. În aceasta și constă esența sistemului multipartit, care a atins un nivel anumit al standardului european.

Dacă la începutul mișcării democratice, nu era o viziune clară a eșichierului politic, apoi acum am putea spune că eșichierul politic moldovenesc este clar vizibil. Formațiunile politice se pot diviza reieșind din doctrinele și orientările lor.

Aceasta ne demonstrează încă o dată că partidele politice autohtone au căpătat ceva experiență și comportamentul acestora pe arena politică s-a schimbat radical. Adică este vorba de faza inițială a culturii politice moldovenești.

Activitatea partidelor politice ia amploare anume în campaniile electorale. Orice partid, fiind creat, are ca scop primordial “acapararea” puterii.

Încă o concluzie este: dacă în perioada incipientă a democrației, electoratul moldovenesc se orienta la lideri politici, apoi astăzi, el atrage atenție mai mult asupra programelor, doctrinelor, ideologiei partidelor politice. Acest fapt se observă de la o campanie electorală la alta.

Diversitatea partidelor și mișcărilor politice, a programelor și manifestelor propuse de acestea, le oferă cetățenilor un spectru larg de opțiuni.

Desfășurarea civilizată a campaniilor electorale, atitudinea respectuoasă față de concurenți, sunt un semn al culturii politice al partidelor și mișcărilor, al întregii societăți.

Timpul alegerilor fără alternativă a trecut. Democratizarea vieții publice oferă fiecărui cetățean posibilitatea de a-și exprima liber simpatiile și preferințele politice, de a beneficia de procedura alegerii structurilor puterii de orice nivel pentru a contribui astfel la prosperarea statului.

Campaniile electorale întotdeauna au constituit un eveniment important în viața politică a societății. Anume în cadrul alegerilor organizate pe principiile democratice, populația are posibilitatea reală în același timp și constituțională pentru a-și expune atitudinea față de institutele politice din societate, față de partidele și formațiunile politice, față de anumiți lideri politici.

Alegerile multipartite au generat apariția unui șir întreg de procese și fenomene politice noi pentru tânărul stat – Republica Moldova. Începe astfel să se manifeste societatea civică în proces de formare, ea răspunzând la impulsuri și în același timp influențând instituțiile statale, sistemul politic în general.

În această ordine de idei subliniem faptul că alegerile multipartidiste, fiind o formă majoră a democrației pluraliste au generat în Republica Moldova apariția unor procese și fenomene politice noi. Concurența subiecților politici pentru includerea lor în structurile de putere a condus la apariția în perioada campaniilor electorale a diverselor comportamente atât în cazul formațiunilor social-politice, cât și în cel al diferitelor segmente ale electoratului.

NOTE:

Moșneaga V.,  Rusnac Gh. Republica Moldova: alegerile parlamentare (1994) și geografia politică a electoratului. Chișinău, 1997, p.3

Fruntașu P., Rusnac Gh. Republica Moldova pe calea democratizării. Chișinău, 1999, p.43

Rusnac V. Sistemul de partide în Republica Moldova. MOLDOSCOPIE. Problemele analizei politice. Partea a II-a. Chișinău, CE. USM, 1993, p.20

Zavtur A., Pîrțag G., Tomozei T. Politologie. Chișinău, 2000, p.151

Diversitatea abordării sistemice a politicului cât și a criteriilor de tipologizare a sitemelor politice vorbesc convingător despre complexitatea fenomenului dat. in principiu aceste abordări teoretice nu se contrazic și nu se exclud absolut, nu sunt antagoniste, ci se intersectează, se completează una pe alta și se interpătrund, contribuind la o mai vastă și profundă înțelegere a realitatii politice în ansamblu și a fenomenului dat în particular.

Teorii ale suveranității

Pentru a fi înțeleasă natura mandatului parlamentarului, este necesară așezarea sa în contextul teoriilor filosofice care i-au stat la bază; este vorba despre teoriile suveranității. Există două teorii fundamentale privitoare la democrația de astăzi, aflate în opoziție: suveranitatea populară și suveranitatea națională. O teorie din care mandatul reprezentativ își trage proveniența este doctrina suveranității populare a lui Jean Jacques Rousseau, dezvoltată în Contractul Social[1] Primul corolar al acestei doctrine este sufragiul universal, conform căruia fiecare are dreptul de a alege, al doilea este democrația directă și al treilea corolar este puterea celor din adunări, toate aflându-se în interdependență. Sub auspiciul acestei viziuni, mandatul devine imperativ, parlamentarii fiind văzuți ca reprezentanți ai unui grup specific de cetățeni, a unei circumscripții.[2] Argumentele suveranității populare au fost însușite de vocile socialiste din Europa Centrală și de Est, pentru a justifica adoptarea mandatului imperativ.[3]

A doua teorie, cronologic precedentă celei dintâi, este doctrina asupra suveranității a lui Montesquieu, care atribuie suveranitatea poporului înglobat într-un singur trup, sub denumirea de națiune, începând cu secolul al XIX-lea. După Montesquieu, suveranitatea aparține corpului politic al națiunii ca întreg, iar una din caracteristicile sale este indivizibilitatea. Reprezentantul este mandatar al întregii națiuni și nu răspunde cu titlu individual în fața celor ce l-au ales.[4]