Intentia Ca Forma a Vinovatiei Penale
TEZĂ DE LICENȚĂ:
INTENȚIA CA FORMĂ A VINOVĂȚIEI PENALE
CUPRINS
ÎNTRODUCERE
CAPITOLUL I: VINOVĂȚIA – ELEMENT PRINCIPAL AL LATURII SUBIECTIVE
1. Conceptul de vinovăție
2. Scurt istoric a evoluției vinovăției
CAPITOLUL II: INTENȚIA: NOȚIUNE ȘI CLASIFICARE
1. Noțiuni generale cu privire la intenție
2. Intenția directă și indirectă
3. Intenție depășită și alte modalități ale intenției
4. Participația la infracțiune săvârșită cu intenția depășită
5. Delimitarea intenției de imprudență
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
ÎNTRODUCERE
Perfecționarea activă a societății, întărirea ordinii de drept, preîntâmpinarea comportamentului deviant și lichidarea cauzelor ce determină apariția acestuia reprezintă una din cele mai de seamă probleme ale științei juridice. Rezolvarea cu succes a acestei probleme presupune cercetarea tuturor elementelor și semnelor necesare ale componenței de infracțiune, și, în special a cercetării atitudinii psihice a subiectului față de fapta sa, precum și de consecințele acesteia.
Orice infracțiune presupune nu numai o activitate materială, ci și o anumită atitudine psihică a făptuitorului în raport cu fapta și cu consecințele acesteia. Această cerință, care s-a impus ca o mare cucerire a civilizației umane și ca o renunțare la practica anterioară după care era suficient raportul de cauzalitate, stabilit adesea pe bază de prejudecăți, pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane, stă la baza activității de ocrotire a normelor de drept.
Intenția, în dreptul penal, este cea mai gravă formă a vinovăției, deoarece în conținutul său se concentrează întreaga capacitate spirituală pe care o are subiectul în momentul săvîrșirii infracțiunii.
Ca orice hotărîre, luată în mod liber de către om, cuprinde mai multe procese psihice, care se condiționează și se influențează reciproc. Unele dintre aceste procese psihice sînt intelective, adică de cunoaștere, de înțelegere și de prevedere; altele volitive, care caracterizează atitudinea pe care și-o formează subiectul față de relațiile sociale cunoscute, față de fapta sa materială și rezultatele ei firești sau eventuale, iar altele sînt de natură emotivă și imprimă celor precedente un anumit caracter, le determină desfășurarea și raporturile dintre ele.
Dreptul penal al RM se conduce de principiul că răspunderii penale și pedepsei penale poate fi supusă numai persoana vinovată de săvârșirea infracțiunii (art. 14 CP). Iar după cum știm: „Infracțiunea nu e decât al doilea rău ca mărime; infracțiunea nepedepsită e cel dintâi și mai mare din toate relele.”
Într-adevăr, legea penală poate influența modul de conduită al indivizilor, iar pedeapsa să atingă scopul urmărit numai în caz dacă răspunderii penale vor fi supuse în exclusivitate persoanele vinovate de săvârșirea infracțiunii. Condamnarea unui nevinovat generează cruzime și act de protest.
Deci vinovăția poate fi calificată drept „atitudine psihică a persoanei față de fapta prejudiciabilă, interzisă de lege, săvârșită de ea (intenționat sau din imprudență) sau față de urmările prejudiciabile ale faptei.”
În doctrina și în practica judiciară au mai fost identificate și alte moduri de corelare a proceselor psihice, caracteristice intenției și care sînt sau ar fi susceptibile să producă consecințe juridice pe măsură. Diferite modalități sub care se înfățișează intenția și prin care totodată aceasta se dezvăluie, în viziunea doctrinei moderne se apreciază și posibilitatea unei anume ierarhizări valorice, a anumitor gradații sau diferențieri calitative și cantitative ale acestora.
În studiul de față nu ne-am pus scopul de a cerceta vinovăția ca unul din cele mei importante semne ale componenței de infracțiune fără de care nu există răspundere penală, ci vom studia doar o formă de manifestare a acesteia, și anume- intenția.
Actualitatea temei alese rezultă din însemnătatea practică a noțiunii de intenție și modalităților sale, a importanței acesteia, care nu poate fi dezapreciată, deoarece atât intenția directă, cât și cea indirectă deseori stau la baza infracțiunilor deosibit de grave contra vieții și sănătății. Actualitatea se mai datorează și faptului că în ultimii ani numărul infracțiunilor săvârșite cu intenție a crescut considerabil. Aceasta circumstanță indică direct asupra necesității stringente de a studia multiaspectual intenția ca formă a vinovăției.
Stabilirea vinovăției sub formă de intenție favorizează în lupta cu infracțiunile grave îndreptate contra statului, contra ordinii de drept și contra personalității. Nu este deloc mai puțin important că intenția ajută la individualizarea răspunderii penale.
În lucrarea de față ne-am pus scopul să dezvăluim conceptul de intenție ca formă a vinovăției, precum și să examinăm cazurile de aplicare practică a acestui institut de drept penal.
Scopul tezei de licență a determinat obiectivele principale:
cercetarea cauzelor și condițiilor care contribuie la săvârșirea infracțiunilor cu intenție;
analiza juridică a intenției directe;
analiza juridică intenției indirecte;
sistematizarea lucrărilor științifice a specialiștilor teoreticieni la tema abordată;
elaborarea unor concluzii, ca verificare a lucrului efectuat și a unor propuneri, care ar putea servi la folosirea cât mai corectă a legislației noastre.
Structura lucrării. Lucrarea este formată din introducere, două capitole și încheiere.
Introducerea prevede actualitatea temei, scopul și obiectivele proiectului dat.
În capitolul I este analizat conceptul de vinovăție și a formelor prin care ea se manifestă precum și scurt istoric a evoluției vinovăției. Capitolul II este consacrat intenției și formelor sale (intenția directă, indirectă și altele), precum și delimitarea intenției de imprudență. Încheierea cuprinde concluzii care au fost conduse în rezultatul analizei temei date.
Baza metodologică a temei o formează analiza, cercetarea și sistematizarea materialelor ce se referă la intenție ca formă a vinovăției.
La scrierea tezei, au fost folosite lucrările unor savanți-juriști din Republica Moldova și din alte state, și anume: G. Antoniu, A.V.Borodac, A.Mariț, M. Zolinyak, V. Dongoroz, I.Macari, V. Dobrinoiu, M.Grama, V.Papadopol, etc.
CAPITOLUL I: VINOVĂȚIA – ELEMENT PRINCIPAL AL LATURII SUBIECTIVE
1. Conceptul de vinovăție
Studierea intenției este imposibilă fără cercetarea noțiunii de vinovăție, deoarece intenția este o formă concretă de manifestare a acesteia.
Orice infracțiune presupune nu numai o activitate materială, ci și o anumită atitudine psihică a făptuitorului în raport cu fapta și cu consecințele acesteia.
Vinovăția este partea componentă principală a proceselor psihice care stau la baza relației dintre autor și fapta infracțională comisă. Semnificația vinovăției este multiaspectuală, atât în raport etimologic, cât și funcțional. Analiza literaturii științifice în care sunt abordate problemele vinovăției, a legislației în vigoare denotă importanța multifuncțională a acestui concept.
Astfel, în Codul penal al Republicii Moldova legiuitorul concepe vinovăția ca instituție a dreptului penal (art.17-20), ca condiție necesară a răspunderii penale (art.6 și art.51 alin.(2)), precum și ca o trăsătură esențială a infracțiunii (art.14 alin.(1)). Codul penal român prevede vinovăția ca instituție a dreptului penal (art.19) și ca o trăsătură esențială a infracțiunii (art.17 alin.(1)), iar potrivit Codului de procedură penală român, vinovăția este o condiție indispensabilă a răspunderii penale (art.1 alin.(1)).
În doctrina dreptului importanța funcțională a vinovăției este tratată mult mai pe larg. Apariția în literatura de specialitate a multiplelor viziuni, uneori controversate, privind conceperea vinovăției este determinată și de legiuitor, care nu definește noțiunea dată în Codul penal. Considerăm însă necesară definiția legală a vinovăției. Această definiție este necesară, în primul rând, pentru a determina natura vinovăției ca fenomen psihic care se manifestă la comiterea infracțiunii; în al doilea rând, pentru a clarifica conținutul și esența vinovăției; în al treilea rând, pentru a stabili cu ce se află în raport atitudinea vinovată – cu fapta, cu urmările acesteia sau cu infracțiunea în întregime; în al patrulea rând, pentru a clarifica dacă vinovăția este o manifestare numai a conștientului ori a inconștientului psihic, sau vinovăția este un produs al interacțiunii acestor două procese psihice; în al cincilea rând, definiția dată este necesară pentru determinarea importanței vinovăției în incriminarea subiectivă.
Problema privind conținutul vinovăției și raportul acesteia cu latura subiectivă a infracțiunii este discutabilă în literatura științifică de specialitate. Asupra problemei date s-au cristalizat mai multe păreri.
Potrivit unor autori, vinovăția "caracterizează într-un anumit fel scopul, direcția gândirii infractorului1, de aceea mobilul și scopul urmărit de infractor nu pot fi situate în afara vinovăției. Deci, vinovăția și latura subiectivă a infracțiunii sunt noțiuni identice, fiindcă activitatea intelictiv-volitivă a omului este indisolubil legată de starea lui afectivă, de mobiluri și scopuri.
În opinia acestor cercetători, stabilind formele vinovăției – intenția și culpa – în Partea Generală a Codului penal, legiuitorul nu valorifică absolut toate elementele psihice care formează structura internă a acestei forme de corelație dintre faptă și autor, ci se limitează doar la acele elemente care sunt necesare și suficiente pentru recunoașterea existenței vinovăției și fără de care răspunderea penală este imposibilă. Elementele care influențează asupra formării conștiinței și voinței, dirijează comportamentul uman și, desigur, influențează asupra gradului de vinovăție nu au fost introduse în definiția formelor vinovăției, dar sunt luate în considerație atât de legiuitor, cât și de practica judiciară la diferențierea și individualizarea răspunderii și pedepsei penale. Așadar, mobilul, scopul și emoțiile sunt elemente indispensabile ale conținutului psihic al vinovăției și trebuie stabilite în toate cazurile de comitere a infracțiunilor atât prin intenție, cât și din culpă. Scoaterea acestor elemente dincolo de limitele vinovăției complică determinarea atât a formei concrete, cât și a conținutului social-politic al vinovăției, a periculozității persoanei vinovate, precum și a cauzelor și condițiilor care au generat comportamentul infracțional.
Este incontestabilă concluzia după care vinovăția presupune două procese psihice de bază, un proces intelectiv (subiectul își dă seama de ceea ce face, are reprezentarea consecințelor faptei, procedează în mod conștient când acționează într-un mod sau altul) și un proces volitiv (acțiunea, inacțiunea este rodul voinței subiectului, îi aparține acestuia, constituie o manifestare a personalității sale, are loc prin intermediul voinței lui).
Există controverse ce se referă la conceptul global de vinovăție, în această privință nu există o unanimitate de păreri dacă în conținutul vinovăției prioritatea trebuie acordată procesului intelectiv (teoria reprezentării) sau procesului volitiv (teoria voinței).
Profesorul Dongoroz consideră că teoria reprezentării explică mai corect formele și modalitățile vinovăției; alți autori, dimpotrivă, susțin că voinței trebuie să i se acorde prioritatea deoarece numai reprezentarea rezultatului n-ar putea atrage răspunderea penală dacă rezultatul n-a fost voit (urmărit ori acceptat) de subiect.
Nu este acceptată integral nici concluzia după care vinovăția ar presupune un act de voință al autorului, deoarece într-o asemenea afirmație nu se relevă un aspect esențial și anume caracterul voinței subiectului de a face ceva contrar preceptului normei (contrar datoriei pe care o avea de a se comporta potrivit dispoziției din normă), în cazul în care comportarea subiectului nu ar fi contrară datoriei prescrise de normă, ea nu ar putea fi considerată ca având la bază intenția sau imprudența.
Mulți dintre autori resping ideea vinovăției ca proce voință al autorului, deoarece într-o asemenea afirmație nu se relevă un aspect esențial și anume caracterul voinței subiectului de a face ceva contrar preceptului normei (contrar datoriei pe care o avea de a se comporta potrivit dispoziției din normă), în cazul în care comportarea subiectului nu ar fi contrară datoriei prescrise de normă, ea nu ar putea fi considerată ca având la bază intenția sau imprudența.
Mulți dintre autori resping ideea vinovăției ca proces psihic, susținând că aceasta este un raport de contradicție între voința subiectului și cea a normei (teoria normativă). Ca ungare, vinovăția ar fi o judecată de valoare asupra comportamentului făptuitorului, un reproș făcut acestuia pentru că a ales o cale de a se manifesta contrară celei pe care o prevede legea. S-a replicat acestei concepții că judecata de reproș aparține celui care-1 observă pe subiect, și nu făptuitorului al cărui proces psihic interesează.
Voința apare astfel ca un proces psihic al cărui efect este o manifestare exterioară contrară preceptului prevăzut de normă, iar substanțial apare ca expresia unei discipline sociale.
Adâncind aceste concluzii, am desprinde ideea că vinovăția, ca proces psihic, nu poale fi tratată ca o caracteristică a personalității autorului (teoria caracterologică), ci trebuie analizată în strânsă legătură cu manifestarea exterioară prin care se dezvăluie procesul psihic și care poate să nu fie neapărat expresia unei personalități socialmente periculoase.
Ființa umană mai cuprinde un proces psihic, cel afectiv, pe care legea penală nu-1 valorifică decât cu titlu de excepție (mobilul, scopul) în cadrul represiunii penale. De regulă, existența infracțiunii nu este condiționată de mobilul sau scopul cu care acționează făptuitorul. Cel mult, procesul afectiv ar putea fi avut în vedere la individualizarea sancțiunii (circumstanțe atenuante, agravante).
În cazul infracțiunii care prezintă un pericol redus sau mediu, în realitate, o faptă incriminată se sancționează în raport cu interesele generale de a ocroti anumite valori sociale, și nu în raport cu personalitatea antisocială a făptuitorului. Cel mult, în cadrul individualizării sancțiunii, se va avea în vedere și eventualele tendințe, obișnuințe, impulsuri spre infracțiune ale făptuitorului.
În doctrina germană, pe lângă conceptul de vinovăție în sens larg, se folosește, de unii autori, și conceptul de vinovăție de autor, care ar exprima caracteristicile psihice ale subiectului, starea sa subiectivă. Vinovăția în acest caz constituie un reproș nu la adresa manifestării sale exterioare greșit îndreptată spre înfrângerea legii, ci la adresa personalității individului pentru înclinarea sa spre infracțiune, pentru „răutatea sa”, deși ar fi stat în puterea făptuitorului să aibă o stare psihică diferită.
Unii autori (Mezger) se referă la o vinovăție pentru conduita de viață, alții (Welzel) o caracterizează ca o lipsă de control a funcțiilor superioare asupra vieții interioare, iar identificarea unor asemenea trăsături ar justifica agravarea legală a sancțiunii. S-a replicat (Antolisei) că acest tip de vinovăție ar fi o ficțiune, deoarece presupune la subiect capacitatea de a-și construi o fizionomie psihică diferită, ceea ce ar pretinde diferențierea cazurilor când subiectul poate să depășească tendințele înnăscute ale caracterului, trăirile sale ereditare, anomaliile bio-psihice, de cazurile în care subiectul nu are o atare posibilitate, în realitate nu se poate stabili în ce limită făptuitorul are sau nu o atare posibilitate și nici judecătorul n-ar putea să efectueze o atare investigație. Dacă s-ar putea identifica o atare vinovăție specifică unui autor, aceasta n-ar avea nici o relevanță juridică, deoarece societatea poate lua măsuri restrictive contra unei persoane numai când aceasta încalcă legea penală și pune în pericol sau aduce atingere valorilor sociale ocrotite, nu și atunci când această manifestare exprimă o răutate intimă mai mare sau mai redusă. Această răutate nu constituie o încălcare a unui precept al ordinii juridice, ea ar putea fi luată în seamă numai la individualizarea judiciară dacă creează temerea că pe viitor făptuitorul ar putea comite noi infracțiuni. Statul nu este gardianul virtuții, ci aplică sancțiunile numai în măsura în care există o manifestare exterioară contrară ordinii de drept.
Nu există unanimitate de păreri nici asupra sferei de cuprindere a vinovăției, într-o anumită viziune, vinovăția presupune un subiect care să aibă capacitatea de a înțelege și voi, capacitate care se dobândește numai la un anumit grad de dezvoltare fizică și psihică. Prin urmare, persoanele care n-au vârsta corespunzătoare și starea psihică normală nu pot comite o faptă cu vinovăție. Unor astfel de persoane nu li se poate face nici un reproș moral cu privire la modul de comportare, deoarece actele minorului sau ale bolnavului mintal nu sunt susceptibile de o evaluare etică. S-a replicat că, în realitate, vinovăția este un concept juridic și nu moral: vinovăția în sensul unei atitudini psihice cu conținut moral ar presupune raportarea conduitei făptuitorului la obligațiile morale care îi revin și care derivă din normă, pe când vinovăția în sens juridic există chiar și atunci când subiectul nu cunoaște norma penală, fiind numai prezumat că o cunoaște.
În doctrina penală, de asemenea, s-a exprimat părerea după care starea psihică specifică intenției și imprudenței poate exista și la incapabili (de exemplu, un paranoic poate ucide victima deliberat), iar împotriva persoanelor incapabile se pot lua măsuri de siguranță. Aceștia sunt subiecți activi (invalizi) numai sub aspectul aplicării pedepsei, nu și a măsurilor de siguranță. Asemenea măsuri nu se vor dispune însă dacă subiectul incapabil a săvârșit fapta constrâns, ori în stare de necesitate, ceea ce înseamnă că intervenția cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, împiedică luarea măsurilor de siguranță împotriva inculpatului. Implicit se desprinde concluzia că și în cazul persoanelor incapabile putem identifica procesele psihice specifice vinovăției.
Ideea că și împotriva persoanelor incapabile se pot lua unele măsuri de sancționare de natură penală a condus în doctrina germană la elaborarea unei teorii noi asupra vinovăției. În această concepție procesele psihice nu aparțin vinovăției, concept discutabil, ci acțiunii subiectului, modului său de comportare, manifestare care, în mod indiscutabil, există și în cazul incapabililor. Unul dintre fondatorii acestor teorii, Welzel, a emis ipoteza că în orice societate există anumite structuri prejuridice, ontologice care se impun legiuitorului și care sunt rebele la orice modificare. Printre aceste structuri este și caracterul finalist al acțiunii. Orice acțiune urmărește realizarea unui scop, unei finalități, după un plan prestabilit. Ca atare, intenția nu aparține vinovăției, ci acțiunii ca element subiectiv al acesteia. După părerea lui Welzel, însăși imprudența nu înseamnă altceva decât un rezultat care ar putea fi evitat printr-un control mai riguros al conduitei.
Într-o asemenea viziune, sub denumirea de vinovăție se înțeleg nu procesele psihice care refleclă legătura dintre făptuitor și fapta sa, ci reproșul pe care instanța îl face inculpatului pentru reaua folosire a facultăților și însușirilor proprii, ca și pentru nesocotirea posibilităților pe care le avea de a-și da seama de caracterul antijuridic al faptei și de lipsa oricărei cauze care să-i constrângă voința să procedeze altfel decât ar fi fost legal, într-o asemenea concepție intenția și imprudența există chiar în faptele persoanelor incapabile. Dacă această concluzie a teoriei finaliste sub unele aspecte ar părea întemeiată, sub altele este profund discutabilă.
Astfel, ideea unor structuri ontologice care preexistă dreptului se situează pe o poziție metafizică valabilă numai pentru cei care împărtășesc o atare viziune filosofică, în realitate nu există concepte juridice preexistente normei, poziție care ar conduce la incertitudine și arbitrar, fiecare putând să conceapă, după bunul său plac, orice fel de asemenea concepte. Pe de altă parte, desprinderea intenției și imprudenței de vinovăție și trecerea lor alături de acțiune face imposibilă separarea aspectului obiectiv de cel subiectiv al infracțiunii, conduce la golirea de conținut a conceptului de vinovăție, care este redusă la capacitatea subiectului de a înțelege și voi (implicit de a alege o altă conduită decât cea ilicită, în condițiile în care își dă seama de caracterul ilicit al acțiunii și acționează neconstrâns).
Discutabilă este și teoria care încearcă să introducă în acest concept o cerință specifică, aceea a unei anumite atitudini interioare a subiectului în raport cu fapta și rezultatul acesteia (Gesinnungstrafrecht), în această viziune fapta ilegală nu presupune numai o latură obiectivă și subiectivă, dar și o verificare sub aspectul apartenenței spiritului autorului, dacă fapta este conformă sau nu acestui spirit, adică atitudinii interioare a subiectului. Răspunderea penală este bazată, prin urmare, pe o judecată etico-spirituală, concept care deschide calea arbitrariului și al incertitudinii în ce privește respectarea drepturilor individului și a libertăților acestuia. Pe lângă aceasta, exagerarea introspecției este de natură să îngreuneze stabilirea faptei ilicite și probarea vinovăției autorului.
La fel de discutabile sunt și teoriile mai recente care tind să nege conceptul de vinovăție, prin exagerarea rolului de prevențiune generală și specială al pedepsei, negându-se caracterul retributiv al acesteia.
Dacă vinovăția este legată de reproșul care ar putea fi făcut subiectului, înseamnă că ea încetează să mai fie luată în considerare în măsura în care se face dovada că subiectul nu putea să acționeze altfel decât a acționat, în acest caz pedeapsa nu s-ar mai putea aplica drept răsplată (retribuție) pentru o voință rea, ci numai în scop de prevențiune specială sau generală. Vinovăția devine, astfel, un concept inutil.
Această teză a fost preluată din doctrina germană și de unii autori italieni care, interpretând decizia din 23 martie 1988 a Curții Constituționale italiene (decizie inspirată de paragraful 17 al Codului penal german prin care s-a atribuit ignoranței inevitabile efectul excluderii ilegalității conduitei), ajung la concluzia că răspunderea penală este posibilă numai dacă ignoranța era evitabilă, adică numai în cazul unui comportament controlabil de către subiect. Or, aceasta înlătură necesitatea examinării vinovăției, pedeapsa fiind menită nu să sancționeze o vinovăție rea, ci numai incapacitatea subiectului de a-și controla comportamentul și a evita un rezultat periculos. Prin urmare, dacă existența capacității de alegere de către subiect între bine și rău nu poate fi probat, nu se poate legitima nici reproșul adresat inculpatului, implicit nici reacțiunea prin pedeapsă împotriva unui mod de comportare care nu putea fi evitat. Dar raționând astfel, nici pedeapsa nu-și mai are justificare. Cum s-ar putea legitima aplicarea pedepsei, chiar în scop de prevențiune specială, unei persoane absolut determinate să comită o infracțiune?
Pentru a evita această contradicție, autorii teoriei analizate admit că, totuși, omul normal, mijlociu, poate să aleagă între bine și rău, poate să-si determine în mod efectiv voința, aceasta nefiind în mod necesar condiționată, în felul acesta se admite posibilitatea reproșului, dar numai pentru o conduită care s-a situat împotriva datoriei de a respecta legea, ceea ce, de asemenea, înlătură funcția tradițională a vinovăției.
Dar controversele asupra vinovăției nu se desfășoară numai pe un plan global general, nu se referă numai la conceptul de vinovăție în general, dar și în legătură cu procesele psihice componente ale acestei instituții juridico-penale.
Se știe că, într-o anumită viziune, elementul fundamental al vinovăției îl constituie voința conștientă a subiectului, acesta ar fi acel pilon în jurul căruia se valorizează procesele componente ale vinovăției, în această concepție voința este privită ca un impuls volitiv, ca un impuls conștient de a acționa sau de a nu acționa. Dacă voința presupune un proces volitiv conștient, înseamnă că n-ar putea fi considerate acte voite de subiect acele acte automate, reflexe, instinctive sau din obicei și care nu par a fi supuse unui control al conștiinței (de pildă, actul reflex al făptuitorului care, împins înapoi în momentul când trenul pornește în viteză, lovește o persoană din spate ori sparge un obiect de valoare). Aderând la o atare poziție, în doctrina germană actele instinctive, reflexe, automate sunt considerate ca neavând la bază o voință conștientă și, ca atare, nu au relevanță penală. Tot astfel, în cazul inacțiunilor determinate de uitare (de ex. chirurgul care uită în corpul pacientului un tampon de vată) nu există o voință conștientă, o dirijare conștientă a manifestării exterioare, în cazul inacțiunii prin uitare psihicul subiectului a rămas inactiv, pasiv, astfel că nu s-ar putea justifica tratarea inacțiunii ca un act conștient (Massari).
Într-o altă concepție se susține că aparțin voinței și actele care nu trec prin zona lucidă a conștiinței. Unele din aceste acte, cu un efort de energie, ar putea fi inhibate (de ex. actele reflexe ca tusa, strănutul, retragerea brațului ca urmare a unei împunsături etc.). La fel, actele instinctive, actele din obișnuință devenite automatisme. Chiar omisiunile pot fi evitate cu un efort de atenție.
Prin urmare, se susține în această teză, pot fi atribuite vinovăției nu numai actele care își au originea într-un efort conștient, dar și cele care derivă dintr-o inerție a voinței. Ca atare, ar putea să existe o răspundere penală nu numai pentru actele conștiente, dar și pentru actele care au nevoie de un efort volitiv pentru a fi evitate. Preceptul normei, prin urmare, poate fi realizat nu numai printr-o activitate voluntară conștientă, dar și prin mobilizarea tuturor însușirilor personale, a eforturilor pentru a evita un rezultat periculos. Persoana care refuză să facă acest efort inhibitor prin care ar fi putut împiedica acțiunea sau inacțiunea și rezultatul acestora poate fi susceptibilă de răspundere penală. Singura excepție admisă în aceste cazuri ar fi aceea a actelor atribuite unei persoane deși conștiința sa nu 1-a avertizat și nu putea să-1 avertizeze, chiar cu un efort de atenție. Este vorba de actele la care subiectul a fost constrâns fizic, fiziologic sau psihic de o putere superioară capacității sale volitive.
Avem rezerve dacă actele reflexe ar putea fi considerate acte volitive și nu s-ar încadra, și ele, în categoria actelor săvârșite sub imperiul constrângerii. Reflexul, prin concept, presupune o reacție spontană care nu trece prin instanțele de control ale organismului, ele n-ar putea fi împiedicate, oricâtă atenție am acorda comportării personale.
Așadar, în dreptul penal vinovăția are o însemnătate deosebit de mare, întrucât:
ea constituie baza subiectivă a răspunderii penale, fiind un element obligatoriu al componenței infracțiunii;
vinovăția, modalitățile, motivul și scopul dau posibilitatea de a delimita diverse infracțiuni asemănătoare după semnele obiective;
vinovăția, formele ei, motivul și scopul au o importanță deosebită la stabilirea caracterului și gradului prejudiciabil al infracțiunii și al făptuitorului, influențând clasificarea lor și determinând gradul răspunderii și pedepsei penele pentru fapta săvârșită.
2. Scurt istoric a evoluției vinovăției
Legile penale ale Greciei antice au la bază ideea răspunderii prin simpla cauzare mecanică a rezultatului, indiferent dacă actul a fost voluntar sau nu. Aceasta rezultă convingător și din alte pasagii din Iliadă; dacă o persoană provoacă moartea alteia, era obligat imediat să plătească o compensație.
Începând cu sec. XV apar primele semințe în gândirea juridică a vremii, luând în considerație și factorul psihic (deși incomplete și contraversale).1 Apar primele deosebiri dintre omorul intenționat și omorul neintenționat, între omorul premeditat și omorul în legitimă apărare. Astfel se discută dacă dirijorul corului, care a dat coriștilor să bea un lichid spre a le stimula vocea, din cauza căruia un corist a murit, trebuie să răspundă pentru omor intenționat sau din culpă, într-un alt caz (un aruncător cu sulița omoară un tânăr care s-a interpus in traiectoria acesteia) s-a discutat dacă sulițașul a comis un omor din culpă sau nu este vinovat deloc, constatându-se că victima a fost chemată să strângă sulițele (deci nu a fost intenția sa) și că sulița a fost aruncată fără suficientă atenție în partea persoanelor aflate pe terenul de aruncare, s-a tras concluzia corectă că sulițașul a comis un omor din culpă.
În Roma antică, o lungă perioadă, au dominat concepțiile arhaice, punându-se pe primul plan cauzalitatea materială. Cuvântul ,,accusare” provenea de la cauză; ,,incusare” însemnă a atribui cuiva o faptă și ,,excusare” înseamnă a înlătura răspunderea. Abia prin regulile înscrise în Legea celor XII table apar primele semne că se are în vedere și elementul psihic. Caius face aluzie la o regulă înscrisă in cele 12 table, după care în materie de incendiu s-ar fi făcut deosebire între ,,sciens’’ (cu știință) și ,,casu’’ (fortuit). De asemenea, este citată în documentele vremii regula, atribuită lui Numa; ,,și quis hominem liberum dala sciens mortui duit parcidas esto’’. Tot Iui Numa i se atribuie referirea la omorul neintenționat (și quis imprudento accidiset hominem). Asemenea dispoziții au totuși un caracter de excepție, regula rămâne mai departe aceeași.
Mai frecvent, elementul intenționat apare în legile adoptate în perioada Republicii. De asemenea, ideea unei răspunderi subiective apare în perioada scrierilor lui Seneca, Juvenal, Cicero, Quintilian, Aulus, Gellius, unde se discută dacă este suficient ca acțiunea agentului să fi cauzat rezultatul, ori este necesară și conștiința unei manifestări de voință (voite) și conștiente a agentului (sclavul care se supune stăpânului trebuie considerat ca un simplu instrument iresponsabil, la fel, nu atrage răspunderea penală, fapta comisă din ordinul superiorului).
Începând cu secolul al II-lea al erei noastre în gândirea juridică și legislativă a Romei antice este prezentată tot mai frecvent ideea corelației psihice între faptă și autor. După un rescript atribuit lui Hadrian, voința de a comite fapta era socotită chiar mai importantă decât rezultatul ,,in moleficiis voluntas spectatur, non exitus’’. Aceeași idee într-un text al lui Ulpian, – acela care a omorât fără ca să voiască trebuie absolvit de pedeapsă; cel care a voit să omoare trebuie pedepsit pentru omucidere, chiar de nu i-a reușit aceasta (să suprime viața victimei), în speța discutată, voința de a ucide a autorului era dedusă din materialitatea faptelor, dacă sclavul s-a folosit de sabie pentru a omorî, voința de a ucide este prezumată, dacă a rănit mortal victima cu o cheie sau cu o căldare, nu este evidentă voința de a ucide și va trebui ca voința să fie stabilită pe alte căi.
Într-un rescript al lui Caracalla, acesta, exprimându-și părerea asupra speței supuse avizului său (o femeie a fost ucisă de un soldat), arată că dacă uciderea a avut loc fără intenție ,,no accidenti animo’’ culpabilul nu va fi pedepsit pentru omucidere, ci eventual, pentru încălcarea disciplinei militare. Dioclețian, de asemenea, decide că nu există omucidere dacă fapta s-a comis din caz fortiut.
În dreptul canonic se subliniază, de asemenea, necesitatea stabilirii elementului psihic ca fundament al răspunderii penale, într-un text al lui Augustin se arată că nu există infracțiune fără fapt voluntar. După Grațian, elementele voinței sunt libertatea și intenția, iar în lucrările lui Thomas D'Aquino se insistă asupra voinței rele ,,malitia’’ – ca bază a răspunderii penale.
Cu toate acestea, n-au dispărut cu totul practicile legate de cauzalitatea materială, dovada proceselor intentate, asupra animalelor care abundă și în această perioadă.
Ca rezultat al evoluției gândirii juridice, al dezvoltării științelor tehnice ca și analizei științifice a fenomenului juridic, în epoca modernă se generează cerința cauzalității psihice ca bază a răspunderii penale, cazurile de răspundere obiectivă, deși n-au dispărut complect (ele se menționează și în zilele noastre), nu au decât un caracter de excepție.
O contribuție de seamă în acest proces au avut-o penaliștii italieni de la sfârșitul evului mediu, a căror idei au fost preluate și extinse în practica juridică a vremii, care au generat ample mișcări de reformă (ex.Constituția Carolină). Chiar legislațiile, care în mod excepțional recunosc în unele cazuri posibilitatea unei răspunderi obiective, cauzale, admit totuși sub o anumită formă și în ipoatezele respective unele cerințe subiective minime.
În concepția psihologică vinovăția constituie ansamblul proceselor psihice (volitive, intelective și afective) care stau la baza relației dintre autor și fapta comisă; în esență ea relevă caracterul voit și conștient al faptei prin reprezentarea de către subiect a condițiilor obiective în care acționează, precum și a consecințelor faptelor, prin capacitatea sa de a-și dirija în mod corect acțiunea, pe baza acestei cunoașteri și reprezentări în vederea producerii rezultatului pe care l-a dorit sau acceptat. Dacă s-a produs un rezultat mai grav decât cel prevăzut și urmărit (acceptat) acesta îi va fi atribuit numai dacă agentul s-a aflat în culpă (ușurință, neglijență) în raport cu rezultatul mai grav (praeterintenția).
Obiectivele nerezolvate de teoria psihologică vor fi preluate de o nouă teorie a vinovăției, așa numita teorie normativă apărută în Germania în anii 30. Pentru prima dată Frauc Reinhard a conceput vinovăția ca o judecată deasupra conținutului psihic al faptei (vinovăția constituie un reproș) limitând reproșul la modul de constituire a acțiunii. Potrivit acestei teorii faptul intenționat este un fapt voluntar, care nu trebuia voit; i se reproșează în cazul acesta voinței individuale că a comis fapta, în cazul de față agentul acționează altfel decât i-ar fi cerut ordinea de drept să acționeze.
Teoria neurofiziologică și psihologică a corelației dintre fapta ilicită și autor.
Procesele psihice componente ale intenției se desfășoară ca orice proces psihic în forul lăuntric al subiectului și devin relevante prin manifestările exterioare ale acestuia. Aceste procese nu sunt altele decât cele care constituie substratul psihic comun al oricărei acțiuni umane, persoana care se decide să execute o faptă ilicită se folosește de aceleași procese pe care le pune în mișcare și atunci când săvârșește o faptă lăudabilă, ceea ce diferă de nu sunt așadar ,,mecanismele’’ neurofiziologice care stau la baza acțiunii, ci modul în care sunt ele dirijate, în vederea realizării finalității pentru care sunt puse în mișcare.
Dar, chiar dacă procesele psihice ale intenției nu prezintă un conținut specific, ele merită să fie cunoscute chiar într-o formă sumară, atât sub aspect neurofiziologic cât și psihologic, pentru a avea o imagine completă asupra acestor procese și a evalua mai corect complexitatea vieții psihice individuale, varietatea legăturilor și a corelațiilor care formează substratul acestor procese și care se pun în mișcare prin luarea deciziei agentului de a acționa și a trece la executarea hotărârii.
Conform actualelor reglementări, de la subiectul infracțiunii se cere conștientizarea pericolului social al faptei sale și a eventualelor. A considera aceasta însemnă a avea o iluzie asupra legislației penale și, respectiv, care se bazează pe o idealizare a normelor social-juridice, pe existența conștiinței juridice de nivel înalt a cetățeanului.
De aceea, mai adecvat fiind spus, pentru cel ce încalcă legea, poate fi virtualitate admisă asupra posibilităților cunoștințelor juridice în sensul ilegalității faptei ce o săvîrșește, dar definirea ei în contextul legislațiilor nu este atestată. Conform unei opinii, acest semn al conștientizării nu are importanță la recunoașterea intenției directe, deoarece ea există implicit, iar legiuitorul nu o definește în cadrul formelor intenției.
O asemenea abordare are un înțeles concret al termenului istoric de «ilegalitate», încă nedeterminat și este evaluat normativist în conceptul «social periculos.» În plus această teorie normativistă, de asemenea, nu dădea un înțeles clar noțiunii de conștientizare a ilegalității penale, din moment ce foarte frecvent se mai aplicau în statele cu regim socialist dispozițiile referitoare la analogia penală.
CAPITOLUL II: INTENȚIA: NOȚIUNE ȘI CLASIFICARE
1. Noțiuni generale cu privire la intenție
Existența proceselor intelecti-ve și volitive din conținutul intenției este consemnată atît de legea penală, prin art.18, Cod penal al Republicii Moldova cît și de majoritatea penaliștilor români și străini, fără nici o referință, însă, la cele emotive. Acestea din urmă sînt situate de către cei mai mulți autori dincolo de limitele vinovăției, adică și în afara conținutului intenției, fiind, considerate doar elemente secundare ale laturii subiective, concretizate în mobilările și scopurile infracțiunii. În ceea ce ne privește, subscriem acestei păreri.
Proceselor intelective și volitive din intenție li se atribuie, în doctrină, semnificații diferite.
După unii autori, factorul intelectiv al intenției constă în cunoașterea semnificației sociale a faptei și în previziunea de către subiect a urmărilor socialmente periculoase, iar, după alții, acest factor ar consta numai în reprezentarea rezultatului socialmente periculos.
În cazul autorilor care recunosc calitatea factorului volitiv ca element component al vinovăției, în privința modalității lui de manifestare în intenție, nu atestăm existența unei păreri unanime, astfel într-o bună parte din lucrările de drept penal, se observă o preocupare pentru evidențierea voinței infractorului și față de fapta socialmente periculoasă, interpretată ca acțiune fizică, iar cei mai mulți autori tratează manifestarea factorului volitiv numai în raport cu rezultatele socialmente periculoase, fără să amintească nimic despre celălalt aspect al său, cum, de altfel, se procedează și în practica judiciară.
Drept consecință a diferenței de opinii și noțiunea de intenție este interpelată diferit. După autorii care susțin necesitatea manifestării ambilor factori atît în faptă, cît și în urmările ei, intenția constă numai în urmările socialmente periculoase: cînd «făptuitorul, prevăzînd posibilitatea producerii urmărilor periculoase pentru societate, a dorit producerea acestor urmări… sau… cînd el, fără a le dori anume, a acceptat totuși producerea acestor urmări».
Cu toate că, prin cea mai puțin neînsemnată infracțiune sînt lezate, în primul rînd, interesele generale ale întregii societăți, concretizate într-un grup de relații sociale ocrotite de legea penală, nu se observă în lucrările de specialitate, cu cîteva excepții, preocuparea de a studia în conținutul vinovăției, și, în special, al intenției, raporturile psihice ale subiectului față de aceste relații sociale.
Încă înainte de trezirea ideii infracționale și de luarea deciziei (în faza internă din etapele săvîrșirii infracțiunii) asupra executării concrete a faptei, subiectul cunoaște, de regulă, relațiile sociale ocrotite de legea penală, relații ce urmează să fie vătămate prin infracțiunea sa, manifestă și ia o anumită atitudine spirituală personală față de ele. În cazul intenției, această atitudine întotdeauna este negativă. Astfel, în cazul comiterii unei infracțiuni concrete de omor, inculpatul a știut că societatea apără, prin intermediul legii penale, viața omului, de aceea, cu mult înainte de a fi aruncat o bucată de fier într-un grup de copii, el conștientiza pe deplin pericolul în care au fost puse viețile copiilor prin asemenea faptă. El știa că poate să producă leziuni grave sau chiar moartea a cel puțin unuia dintre ei. Atitudinea lui negativă față de relațiile sociale respective a fost exteriorizată prin aruncarea bucății de fier asupra grupului de copii, care a produs moartea unuia dintre ei, rezultat prevăzut și cel puțin acceptat de inculpat.
Tot în cursul analizei intenției nu trebuie să uităm nici rolul ce îl au procesele psihice emoționale și motivaționale, concretizate mai ales în mobilul și scopul propus.
La art. 17 CP este dezvăluit conținutul intenției ca formă de vinovăție. În special se indică: ,,Se consideră că infracțiunea a fost săvârșită cu intenție, dacă persoana, care a săvârșit-o, își dădea seama de caracterul social prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea în mod conștient survenirea acestor urmări”.
Deci infracțiunile săvârșite cu intenție sânt mult mai periculoase pentru societate decât cele săvârșite din imprudență. Pericolul sporit constă în aceea că fapta intenționată, urmărind conștient scopul de a aduce o daună, creează într-adevăr posibilitatea survenirii acestei daune. Anume din această cauză infracțiunea săvârșită cu intenție, alte condiții fiind aceleași, atrage după sine o pedeapsă mult mai severă decât o infracțiune asemănătoare săvârșită din imprudență.
Săvârșirea infracțiunii cu intenție are și consecințe juridice mai serioase: antecedentul penal pentru infracțiunea intenționată exclude suspendarea condiționată a executării pedepsei; față de persoanele condamnate pentru infracțiunile săvârșite cu intenție liberarea de pedeapsă penală se aplică în anumite limite. Numai în catul săvârșirii infracțiunilor intenționate pot avea loc așa forme de activitate infracțională ca pregătirea, atentatul și complicitatea.
De rând cu noțiunea generală despre forma intenționată a vinovăției, la atr. 17 CP sunt indicate două modalități ale intenției – intenția directă și intenția indirectă.
Intenția directă presupune că persoana care a săvârșit infracțiunea era conștientă de faptul că acțiunea (inacțiunea) ei poartă un caracter prejudiciabil, că ea a prevăzut urmările prejudiciabile și dorește survenirea lor.
Intenția indirectă este o așa formă a vinovăției când persoana conștientizează caracterul prejudiciabil al faptei (acțiunii sau inacțiunii) săvârșite de ea, prevede urmările ei prejudiciabile și admite survenirea lor.
2. Intenția directă și indirectă
Intenția directă este reglementată în art. 17 CP al RM, și se manifestă în situația în care persoana își dă seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, prevede urmările prejudiciabile ale acesteia și dorește survenirea acestor urmări.
Înțelegerea caracterului prejudiciabil al faptei și prevederea urmării ei constituie elementul intelectiv al intenției directe (cât și a celei indirecte), dar dorința survenirii urmării prejudiciabile reprezintă elementul ei volitiv.
Înțelegerea caracterului prejudiciabil al faptei săvârșite atât prin intenție directă, cât și prin intenție indirectă înglobează reprezentarea în conștiința persoanei a obiectului infracțiunii, acțiunii sau inacțiunii prin care se realizează activitatea infracțională. Dacă latura obiectivă a infracțiunii se caracterizează și prin semne referitoare la timpul, locul, mijloacele sau modul săvârșirii infracțiunii, înțelegerea trebuie să cuprindă și aceste semne. De exemplu, se consideră infracțiune de jaf atunci când făptuitorul își dă seama că săvârșește infracțiunea în prezența părții vătămate sau a altor persoane. În cazul în care făptuitorul în situația creată consideră că acționează pe ascuns, cele săvârșite se încadrează în componența de infracțiune de furt (p. 3 Hotărârea Plenului Curții Supreme de justiție nr.23 din 28.06.2004. Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor).
În cazul infracțiunilor agravante conștiința făptuitorului trebuie să cuprindă și aceste circumstanțe. De exemplu, persoana care nu știa de graviditatea părții vătămate nu poate să poarte răspunderea penală pentru infracțiunea agravată cum este omorul unei femei gravide (p.14. H.P. CSJ. nr. 9 din 15 noiembrie 1993 ,,Cu privire la practica judiciară în cauzele de omor intenționat’’).
Art. 17 CP nu cere cunoașterea de către făptuitor și a caracterului ilicit al faptei, adică previziunea ca infracțiune în legea penală. Însă gradul prejudiciabil al unor fapte prevăzute în CP ca infracțiune este legat, în primul rând, de încălcarea de către făptuitor a unor legi, reguli, interdicții sau de o activitate ilegală. De exemplu efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale de către medic (art. 160 CP); încălcarea intenționată a legislației privind accesul la informație (art. 180 CP); aplicarea mijloacelor și metodelor interzise de ducerea războiului (art. 143 CP) etc. În astfel de cazuri conștiința făptuitorului trebuie să cuprindă și înțelegerea că el săvârșește o faptă interzisă.
Așadar, există această modalitate a intenției atunci când făptuitorul își reprezintă acțiunea sau inacțiunea sa, precum și modul de înfăptuire a rezultatului prejudiciabil în aceste condiții el urmărește producerea rezultatului. De ex: Cel ce descarcă arma conștient asupra unei persoane acționează cu intenție directă.
Chiar din formularea dată de lege intenției directe distingem două trăsături esențiale ale intenției directe: ,,preveviziunea rezultatului și urmărirea procedurii lui’’. Astfel, în cazul intenției directe, persoane prevede nu numai posibilitatea survenirii reale a urmăririi prejudiciabile, ci, de regulă și inevitabilitatea survenirii ei.
Previziunea rezultatului faptei reprezintă actul de conștiință, momentul intelectiv al vinovăției, această prevedere trebuie să fie efectivă și reală, simpla posibilitate de previziune caracterizează doar imprudența.
Previziunea rezultatului este anticipată săvârșirii acțiunii, ea decurge din experiența de viață a persoanei, din cunoașterea dovedită și verificată în practică, după care o acțiune săvârșită în anumite condiții produce cu necesitate un anumit rezultat, care implică cunoașterea legăturii de cauzalitate dintre acțiune și rezultatul generat de ea. Persoana care nu cunoaște acțiunea pe care o realizează fiind în eroare asupra unor trăsături esențiale ale acestora, care-i schimbă sensul, nu poate să prevadă rezultatul acțiunii.
În cazul unor anumite infracțiuni în formă calificată previziunea unor agravante este evidentă, fără a exista posibilitatea făptuitorului de a le nega. De exemplu, săvârșirea în timpul nopții a infracțiunii de furt (art. l86 CP al RM).
Specific intenției directe este un anumit caracter al voinței și previziunea rezultatului, aceasta nu este o voință indiferentă, ci o voință îndreptată spre o anumită finalitate, spre realizarea unui anumit rezultat, expresia dorinței agentului de a produce rezultatul aflat în reprezentarea sa, sub acest aspect, intenția directă include și anumite elemente legate de scopul acțiunii. Aceste nuanțe specifice intenției directe sunt redate legiuitorul român, intenția directă apare nu ca o simplă voință de a cauza un rău, ci voința agentului trebuie să fi urmărit anume cauzarea unei vătămări.
Așadar, intenția directă constă din previziunea sau reprezentarea urmării social periculoase a acțiunii (inacțiunii) comisă de făptuitor pe care o consideră certă și inevitabilă și pe care o dorește (urmărește).
Astfel dacă A. i-a aplicat lui B. multiple lovituri de o mare intensitate, dintre care unele asupra corpului, i-a produs mai multe fracturi craniene, folosindu-se de obiecte grele și de cuțit, este evident că și-a dorit suprimarea vieții acestuia.
Un alt exemplu, doborârea victimei pe un plan dur, persoană în vârstă și cu o condiție fizică slabă, prin aplicarea de lovituri cu pumnul, de a-i comprima toracele cu deosebită violență și în mod constant, ceea ce a dus la fractura a unsprezece coaste, dintre care majoritatea fracturi duble care au dus la asfixierea și în final la decesul victimei, constituie omor cu intenție directă, în exemplul dat, numărul și intensitatea loviturilor, împrejurarea că unele au fost aplicate în regiuni vitale – inimă, ficat, rinichi – că victima a fost lovită și după ce a căzut, ne dă de înțeles că acțiunile inculpaților au fost intenționate deoarece ea a prevăzut eventualitatea producerii morții și a acceptat producerea acestui rezultat, care s-a produs, astfel constituind infracțiunea de omor și nu aceea de lovituri cauzatoare de moarte, cu toate că agresiunea a încetat înainte ca victima să-și fi pierdut cunoștința.
În ce ne privește, considerăm că ținând seama de numărul loviturilor, de intensitatea lor și de locul în care au fost aplicate nu este vorba de o intenție eventuală, ci de una directă. Tot astfel, perseverența cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri cu piciorul și cu un lemn, intensitatea acestora, care au cauzat leziuni osoase grave (coaste rupte) și ruperea unei părți din plămânul acesteia demonstrează că inculpatul a avut reprezentarea urmării pe care chiar dacă nu a dorit-o, a acceptat-o.
Un alt exemplu care ni se pare destul de vorbiitor: s-a reținut în fapt că subiectul împreună cu un consătean, au consumat băuturi alcoolice la bufetul din sat. După plecarea împreună din local, s-au oprit în fața casei celui de-al doilea, unde au rămas să mai stea de vorbă, în urma unor neînțelegeri, inculpatul l-a lovit pe acesta din urmă de mai multe ori, iar victima s-a izbit de poarta care s-a deschis și a căzut pe spate rămânând fără cunoștință. Transportată la spital victima a decedat după cinci zile de la agresiune, la autopsie constatându-se că moartea s-a datorat unui traumatism cranio – cerebral, cu infractură de calotă și hemoragie meningo – cerebrală cauzate de lovituri aplicate cu un corp dur de asupra capului. Rezultă deci că făptuitorul a acționat cu intenție directă, în producerea rezultatului, moartea victimei și calificarea corectă a faptei fiind aceea de omor, și nu lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Un alt exemplu ne arată: în sarcina inculpatului s-a reținut că, după ce a consumat băuturi alcoolice la locuința inculpatei S.M. a avut loc un incendiu cu K.I. căruia inculpatul C.A. i-a aplicat o lovitură cu un cuțit în regiunea toracică, în urma căreia victima a căzut jos și a decedat la scurt timp. Din actele medico – legale întocmite reiese că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat hemoragiei interne produsă de lezarea plămânului stâng. Instanța a mai stabilit că, după comiterea omorului, pentru a înlătura urmele infracțiunii, inculpatul C.A. împreună cu S.M. au tăiat picioarele victimei de la genunchi și au introdus cadavrul într-o ladă pe care au aruncat-o în apa unui râu, este evident faptul că infracțiunea a fost săvârșită în forma vinovăției intenției directă.
Un alt exemplu. În urma unor discuții pe care inculpatul le-a avut cu soția sa, a bătut-o și a stropit-o cu benzină apoi i-a dat foc cu o brichetă. Victima a suferit arsuri de gr. I și gr. II pe aproximativ 30%.
Intenția indirectă este o a doua modalitate a intenției și îi este caracteristic faptul că autorul, deși prevede rezultatul faptei, nu-l urmărește, ci numai acceptă posibilitatea producerii lui.
Intenția indirectă (eventuală) constă în aceea că făptuitorul prevede rezultatul și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.
Intenția indirectă sau eventuală se caracterizează prin două elemente: unul fiind previziunea rezultatului faptei și altul acceptarea producerii lui.
Vom aduce un exemplu de omor cu intenție indirectă: cetățeanul X., fiind în stare de ebrietate, a adormit pe stradă. Era un ger de 20º C. Trecând întâmplător pe acolo și văzându-l, cetățeanul Y., a hotărât să-i ia paltonul ceea ce a și făcut zăcând pe stradă fără cunoștință și dezbrăcat, X ., a încetat din viață.
Judecata l-a pedepsit pe Y., pentru omor intenționat și a indicat în sentință că vinovatul își dădea perfect seama de gravitatea social periculoasă a faptei săvârșite. Dezbrăcându-l pe un om beat și lăsându-l în zăpadă pe un ger de 20º C, făptașul nu-i dorea moartea, însă prin acțiunile sale a contribuit în mod conștient la aceasta.
În primul caz Y a acționat cu intenție directă i-a luat lui X paltonul: în al doilea caz el înțelegea că, dezbrăcândul pe X., îl expune unui pericol de moarte, însă nu i-o dorea, dar o admitea conștient, se împăca cu acest rezultat, era indiferent față de el.
De regulă, acesta formă de vinovăție apare la infracțiuni la care se produc două rezultate, unul sigur și altul eventual, față de primul autorul acționează cu intenție directă (ex. furtul hainelor), iar fată de al doilea rezultat acționează cu intenție indirectă sau eventuală (moartea victimei). I se spune intenție eventuală sau indirectă datorită faptului că rezultatul poate să apară sau să nu apară. În cazul Y l-a dezbrăcat pe X., lăsându-l în haine subțiri pe zăpadă, urmările puteau avea diferite aspecte; X., simțind frigul, putea să se trezească și să meargă acasă, încălzindu-se fugind; putea să contacteze o pneumonie, supusă mai apoi tratamentului și, în fine, putea deceda, ceea ce s-a și întâmplat.
Oricare dintre aceste rezultate îl satisfăceau pe Y., și el admitea în mod conștient una dintre variantele eventuale. Deci, în caz de crimă cu intenție indirectă vinovatul aspiră spre un alt rezultat: el dorește alte urmări și nu cele apărute.
La fel poate fi și-n exemplu când cineva trage cu arma într-o persoană, în spatele căreia mai este o persoană. Autorul dorește să rănească prima persoană, el însă își dă seama că glontele ar putea să rănească și pe cea de a doua persoană, el a acționat cu intenție eventuală sau indirectă.
Așa cum am menționat mai sus intenția indirectă se întâlnește la săvârșirea unor fapte ce produc cel puțin două rezultate. Față de un rezultat poziția psihică a făptuitorului este de acceptare și de urmărire a lui prin realizarea faptei (intenție directă), iar față de al doilea poziția psihică a făptuitorului este de acceptare a producerii (intenție indirectă). Dacă însă urmarea prevăzută de făptuitor apare ca inevitabilă, intenția cu care s-a săvârșit o astfel de faptă este directă, chiar dacă nu s-au produs toate rezultatele faptei. Spre exemplu, infractorul dorind să ucidă o persoană care se afla într-un lift împreună cu alte persoane, provoacă căderea liftului, prin tăierea cablului de susținere. Față de victima vizată acționează evident cu intenție directă, dar se poate susține că față de celelalte persoane din lift producerea morții este inevitabilă, uciderea celorlalte persoane aflate în lift nu este evidentă, ci tot atât de sigură (este o intenție directă).
Intenția indirectă se mai caracterizează și prin aceea că este un anumit tip de acțiune (inacțiune) susceptibilă prin natura ori prin modul de săvârșire de a da naștere la cel puțin două rezultate, din care unul poate să fie prejudiciabil.
În forma intenției indirecte, subiectul nu face nimic pentru a-și limita acțiunea și efectul ei numai în raport cu urmarea dorită, nu ia nici o măsură pentru ca cealaltă urmare posibilă să nu se producă, nu se sprijină pe nici o împrejurare de natură a înlătura survenirea celorlalte urmări.
În final putem spune că intenția indirectă reflectă o particularitate a acțiunii umane și anume de a produce, fie prin natura ei, fie prin modul de desfășurare mai multe rezultate, indiferent dacă toate își găsesc corespondent într-o normă de încriminare sau numai unele dintre ele, celelalte fiind fără relevantă finală.
Din cele spuse până acum rezultă că ambele modalități ale intenției au ca factor comun ,,previziunea rezultatului”.
Criteriul legal, care servește la caracterizarea actului de conștiință și la stabilirea vinovăției în formă a intenției este efectiva previziune a rezultatului faptei. Ceea ce legea cere pentru existența intenției nu este posibilitatea de a prevedea rezultatul, ci prevederea rezultatului în mod real, efectiv. Prin a ,,previziunea rezultatul” se înțelege așadar, a avea reprezentarea acestuia, a-și da seama că rezultatul se va produce dacă va fi efectuată o anumită acțiune sau inacțiune, o anticipare a ceea ce se va întâmpla în viitor. Făptuitorul realizează mintal această deducție pe baza datelor de experiență generală.
Când făptuitorul nu cunoaște sau cunoaște greșit acțiunea sau inacțiunea pe care o efectuează implicit el nu mai prevede ceea ce va urma și astfel datorită erorii de fapt nu va mai exista vinovăție în forma intenției.
Astfel de exemplu cel ce pune cu știință otravă în mâncarea altuia, din această acțiune se poate deduce care va fi urmarea și previziunea rezultatul ei.
Asemănarea este absolută (reprezentarea urmărilor) însă la intenția directă ea este reală efectivă și se prevede un rezultat cert, în timpul ce în cazul intenției indirecte se prevede posibilitatea survenirii rezultatului, urmarea prevăzută este doar posibilă.
Ceea ce făptuitorul trebuie să fi prevăzut este urmarea faptei. Rezultatul faptei este urmarea imediată, firească adică modificarea produsă în lumea externă de acțiunea sau inacțiunea eventuală efectuată de făptuitor.
Folosim expresia ,,rezultatul faptei” fiindcă aceasta corespunde vorbirii curente. Pentru existenta vinovăției forma intenției nu este suficient să prevadă un rezultat oarecare, ci acel rezultat socialmente periculos pe care fapta îi prezintă într-o atingere corectă adusă valorilor sociale ocrotite de legea penală.
Pentru intenția directă rezultatul faptei este omul urmărit de făptuitor, adică este însoțit de hotărârea făptuitorului de a realiza acel rezultat. Făptuitorul a urmărit producerea acelui rezultat. Fapta a fost săvârșită cu voință dacă se stabilește că făptuitorul a prevăzut rezultatul.
Pentru modalitatea intenției indirecte, rezultatul nu este urmărit de autor el este totuși acceptat, acceptată eventuala lui producere. Modalitatea intenției indirecte este posibilă în cazul acțiunilor sau inacțiunilor care prin felul lor sau datorită modului în care au fost efectuate ar fi susceptibile de a produce, eventual mai multe rezultate. În asemenea cazuri, cel ce urmărește unul dintre rezultate dar prevede ca posibile și celelalte rezultate, implicit acceptă riscul producerii rezultatelor nedorite.
Așadar, există intenție indirectă atunci când făptuitorul a prevăzut ca posibilă producerea rezultatului (a altui rezultat decât cel urmărit de el) și totuși nu s-a abținut de la efectuarea acțiunii sau inacțiunii respective, iar acel rezultat s-a produs.
3. Intenție depășită și alte modalități ale intenției
În istoria gîndirii juridice penale, pe lîngă formele sau modalitățile tradiționale ale intenției, au mai fost concepute multe alte modalitățiale intenției, aceasta fiind cea mai veche și cea mai cunoscută încă în dreptul canonic, exprimată și prin adagiul latin kuiversari in re ilicita respondit etiam pro casu (sunt intenționate toate urmăririle unei fapte comise cu gînd rău ori cu intenția de a vătăma pe cineva (animus nocendi). Astfel încît, în trecut se făcea distincție între dol principal, dol accesoriu, dol simplu, dol primar, dol incidental etc.
Alte modalități ale intenției infracționale ar mai fi și dolul de daună și dolul de pericol, dolul pozitiv și negativ, dolul unic și dolul complex
Unii autori mai definesc, probabil după tipul conținutului infracțional în raport cu care se formează, în dolul de daună cînd făptuitorul urmărește realizarea unor schimbări esențiale asupra obiectului atentării și dolul de pericol cînd urmărește producerea unei urmări de pericol asupra lui2.
În același context se mai disting și alte categorii de intenții cum sînt: doi pozitiv și negativ, doi unic și doi complex.
Iar în ceea ce privește ultimele, s-a susținut că acestea există în raport cu interpretarea unică în care făptuitorul a hotărît să săvârșească o singură faptă, ea se caracterizează prin situația cînd făptuitorul a hotărît săvîrșirea unei singure infracțiuni. Varianta în care acesta a hotărît să comitâ mai multe fapte sau a urmărit să producă mai multe rezultate socialmente periculoase sîntem în prezența intenției comp/exe. Intenția se mai diferențiază după cum este vorba de o intenție unică, prin care făptuitorul urmărește obținerea unui singur rezultat și complexă cînd urmărește realizarea mai multor rezultate. Sub acest aspect credem că ar fi de menționat că aceleași rațiuni pot fi incubate sau atribuite situațiilor de intenție indirectă.
După noi, aceste diviziuni nu au însă nici o importanță practică chiar și nici una teoretică, deoarece intenția făptuitorului este unică prin natura sa (s.n.).
În doctrina și în practica judiciară au mai fost identificate și alte moduri de corelare a proceselor psihice, caracteristice intenției și care sînt sau ar fi susceptibile să producă consecințe juridice pe măsură. Diferite modalități sub care se înfățișează intenția și prin care totodată aceasta se dezvăluie, în viziunea doctrinei moderne se apreciază și posibilitatea unei anume ierarhizări valorice, a anumitor gradații sau diferențieri calitative și cantitative ale acestora.
Iar aceste diferențieri din cadrul intențiilor la rîndul lor mai sînt determinate și de structura proceselor psihice care, de fapt, ar putea fi valorificate in procesul individualizării pedepselor. De exemplu, situația intenției calificate prin scop este mai gravă chiar și decît intenția directă, cu atît mai mult a celei indirecte. Așa, după cum, fiecare dintre acestea exprimă trepte diferite de adeziune a subiectului la rezultatul faptei. Dar, deși asemenea diferențieri în conținutul proceselor intelective nu sînt precizate în legea penală, se consideră6 că ele ar putea fi valorificate, cel mult în cadrul individualizării judiciare a sancțiunii.
Astfel,cum am mai vorbit anterior, codurile penale ale unui șir de state, precum și Codul penal al Republicii Moldova cuprind articole ce prevăd răspunderea pentru infracțiuni comise cu vinovăție dublă (intenție depășită).
Art. 19 din Codul penal al Republicii Moldova prevede „Infracțiunea săvârșită cu două forme de vinovăție”. El dispune: „Dacă, drept rezultat al săvârșirii cu intenție a infracțiunii, se produc urmări mai grave care, conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale și care nu erau cuprinse de intenția făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în mod ușuratic că ele vor putea fi evitate sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deși trebuia și putea să le prevadă. În consecință infracțiunea se consideră intenționată”.
Această inovație, fiind acceptată, dă o definiție faptului că infracțiunile săvâttșite cu intenție depășită nu prezintă o nouă formă a vinovăției.
În literatura juridică a anilor 60 era răspândită opinia că în dependență de componența infracțiunii pot fi stabilite diferite forme de vinovăție: intenția față de faptă și imprudența față de consecință, dar o astfel de îmbinare a celor două forme de vinovăție se propunea să fie considerată o a treia formă a vinovăției, numită mixtă.
Adepții formei mixte a vinovăției erau de părerea că, spre exemplu, în cazul încălcării regulilor de securitate a circulației rutiere de un mijloc de transport, persoana vinovată poate avea o i atitudine intenționată față de încălcarea regulilor de securitate a circulației rutiere și de imprudență față de consecințele infracționale ce pot surveni în urma acestui fapt.
Teoretic această poziție nu era întemeiată, deoarece, în primul rând, se rupea ca și cum componența infracțiunii unice în două părți de sine stătătoare. În al doilea rând, se determina atitudinea psihică față de acțiune (inacțiune) la stabilirea vinovăției din imprudență, fapt care nu era cerut de Codul penal. În al treilea rând, se confunda intenția cu faptul conștientizării încălcării regulilor de securitate a circulației rutiere.
În acest: sens G. A. Crigher menționa că majoritatea părtașilor concepției despre forma mixtă a vinovăției nu dau răspuns la o întrebare esențială: cum se va considera – ca săvârșită din intenție sau din imprudență – infracțiunea comisă cu vinovăție mixtă? Ei nu indică care din cele două forme ale vinovăției (față de faptă sau față de consecințe) va fi determinantă pentru aprecierea în general a caracterului laturii subiective a infracțiuni date. Din acesta și alte motive G.A. Grigher consideră construcția formei mixte a vinovăției artificială, ce se află în contradicție cu noțiunile legislative ale formelor concrete de vinovăție.
Adepții formei mixte a vinovăției nu luau în considerări specificul unor componențe ale infracțiunilor, construite de legiuitor astfel încât o singură faptă (acțiune sau inacțiune) poate atrage după sine două consecințe, iar cea de a doua consecință fiind mai periculoasă, devine semn calificant al faptei. Astfel. B., certându-se cu amicul său, 1-a lovit cu cuțitul în umăr și a plecat. Rana cauzată a provocat o hemoragie abundentă, ce a dus la moartea acestuia. Deoarece B. i-a cauzat o leziune periculoasa pentru viață, ea poate fi calificată ca vătămare gravă a integrități corporale (art. 151 CP RM). Această daună se cuprindea în intenția lui B., fiindcă el conștientiza pericolul social al acțiunii sale, prevedea că va cauza daună sănătății și dorea aceasta. Chiar și în prezența intenției nedeterminate răspunderea survine pentru dauna cauzată de facto.
Prin urmare, dacă amicul nu deceda, acțiunile lui B. ar fi fost calificate ca vătămare intenționată gravă a integrității corporale (alin. l art. 151 CP RM). Cauzând intenționat daună sănătății, B. m același timp nu dorea și conștient nu admitea faptul survenirii decesului amicului său. Despre aceasta vorbește caracterul vătămării provocate. Cu toate acestea, cauzându-i rană de cuțit și lăsându-și amicul în voia soartei, B. trebuia și putea să prevadă posibilitatea survenirii decesului (alin. 4 art. 151 CP RM). Așadar, acțiunea intenționată a atras după sine două consecințe, față de care atitudinea psihică a vinovatului a fost diferită: față de vătămarea integrității corporale – intenționată, față de moartea victimei – imprudentă. O atare îmbinare a celor două forme ale vinovăției la săvârșirea unei infracțiuni reflectă specificul componenței concrete și formează temei pentru a putea vorbi despre o infracțiune săvârșită cu vinovăție dublă (intenție depățită). Oricare din consecințele ce survin în aceste cazuri poate fi consecință a unei infracțiuni de sine stătătoare, pe care legiuitorul într-un șir de cazuri le îmbină într-o singură infracțiune. Astfel, în alin. 4 art. 151 CP RM (vătămarea intenționată gravă a integrității corporale sau a sănătății, urmată de decesul victimei) îmbină două infracțiuni, cum sunt: vătămarea gravă a integrității corporale (alin. l art. 151 CP RM) și lipsirea de viață din imprudență (art. 149 CP RM). Una din aceste infracțiuni este considerată de bază, ea întotdeauna fiind intenționată. Acțiunea sau inacțiunea celei de a doua infracțiuni totalmente este cuprinsă de acțiunea primei, însă consecințele infracțiunii a doua apar ca un rezultat auxiliar al acțiunii celei de bază. Aceste consecințe auxiliare (suplimentare) întotdeauna sunt mai grave și atrag după sine o pedeapsă mai severă, de aceea, de regulă, ele sunt atribuite de legiuitor la semnele calificante ale infracțiunii față de care atitudinea psihică este caracterizată doar prin vinovăție din imprudență. Vinovăția în așa situații se poate exprima atât prin încrederea exagerată în sine, cât și neglijență.
Îmbinarea celor două forme ale vinovăției nu transformă infracțiunea în una intenționat-imprudentă. Aceste infracțiuni legiuitorul nostru le atribuie la cele intenționate.
Infracțiunea comisă cu intenție depășită este caracterizată de următoarele trăsături:
prezența a două consecințe ca rezultat al săvârșirii unei infracțiuni;
îmbinarea diferitelor forme ale vinovăției față de aceste două consecințe;
poate fi imprudență doar față de semnele calificante ale faptei;
Infracțiunile săvârșite cu vinovăție dublă (sau cu intenție depășită) sunt atribuite de legiuitorul RM la cele intenționate
Așadar, infracțiunile cu intenție depășită se înscriu în sfera infracțiunilor caracterizate prin caracterul complex, mixt, al proceselor psihice cu care subiectul acționează; în raport cu infracțiunea de bază, mai ușoară (primum delictum), acesta acționează cu intenție directă ori indirectă, iar în raport cu rezultatul mai grav (majus delictum) făptuitorul acționează din culpă (simplă ori cu previziune), „în toate ipotezele, scria profesorul Vintilă Dongoroz, în care rezultatul mai grav este socotit ca produs din culpă, vom avea deci un factor intelectiv mixt; dol pentru faptul inițial și culpă pentru rezultatul mai grav. Așadar, faptul mai grav este în parte dol și în parte din culpă, acestor fapte li se spune praeterintenționate”.
Caracterul mixt al infracțiunii praeterintenționate nu înseamnă a recunoaște că praeterintenția ar fi o formă intermediară între intenție și culpă. O atare formă nu este posibilă, deoarece praeterintenția este compusă dintr-o voință de a realiza o urmare mai ușoară și o non voință de a obține un rezultat mai grav. Cum între voință și non voință, ontologic este exclusă considerarea praeterintenției ca o formă mijlocită între intenție și culpă. Se poate recunoaște însă că infracțiunea praeterintenționată ar fi o infracțiune mixtă, fiind compusă dintr-o faptă comisă cu intenție și una din culpă.
Infracțiunea de acest tip ia naștere cel mai adesea ca urmare a unui anumit tip de incriminare, existând pentru aceeași faptă un conținut diferențiat, și anume un conținut al faptei tipice (varianta simplă) și un conținut al faptei agravate (varianta agravată); varianta simplă (de bază) poate să se afle în același text cu varianta agravată, sau aceasta din urmă poate să constituie un text independent, în felul acesta legiuitorul creează, prin modul de elaborare a normei de incriminare, un cadru legal (modelul legal) particular, la care raportându-se faptele concrete, acestea dobândesc caracterul de infracțiune cu intenție depășită (infracțiune săvârțită cu două farme de vinovăție (art.19 CP RM)).
Crearea acestui tip de incriminare dă expresie unei realități evidente pe care nici un legiuitor n-a putut să o nesocotească, și anume că omul, acționând asupra lumii înconjurătoare, poate pune în mișcare forțe care să conțină în structura lor posibilitatea abstractă de a produce nu numai urmări intenționate, dar și urmări subsecvente acestora, adică urmări care să depășească pe cele voite sau acceptate de subiect. Am spune că omul poate numai într-o anumită măsură, limitată, să țină sub controlul său urmările susceptibile să le provoace, conduita sa putând să dea naștere și unor consecințe care să scape total sau parțial de sub control.
Asemenea consecințe se pot produce nu numai în sfera faptelor ilicite penale, dar și în sfera faptelor ilicite extrapenale sau a faptelor licite (de pildă, neprezentarea intenționată a unei persoane la o întâlnire promisă ar putea produce aceluia care a așteptat zadarnic o puternică suferință și chiar să-i inspire gânduri sau acte sinucigașe).
Producerea unor urmări mai grave decât cele intenționate, prin fapte ilicite sau licite s-ar putea explica fie prin împrejurări care țin de natura însăși a subiectului activ (de exemplu, acesta folosește o forță superioară aceleia care ar fi suficientă să producă rezultatul intenționat, ceea ce relevă că nu este în măsură să calculeze corect intensitatea forței puse în mișcare în raport cu urmările pe care dorește să le producă), de natura și modul de întrebuințare a mijloacelor puse în mișcare de subiect (acesta se folosește de mijloacele superioare celor suficiente să obțină rezultatul intenționat) sau de condițiile de existență ale subiectului pasiv (acesta poate, sub influența unor împrejurări previzibile sau imprevizibile, preexistente sau concomitente să atragă asupra sa consecințe mai grave decât cele care ar fi rezultat din conduita inițială a făptuitorului, ori din mijloacele folosite de acesta; de pildă, dacă victima este suferindă de o boală care o face deosebit de sensibilă la unele acțiuni exercitate asupra sa, ori dacă, concomitent cu conduita făptuitorului, acționează asupra victimei anumite împrejurări exterioare de natura să amplifice urmările acțiunii făptuitorului).
Se confirmă, astfel, concluzia că acțiunea umană nu se desfășoară întotdeauna în mod linear, fără contradicții, ci în împrejurări care, cum pot împiedica ori atenua consecințele faptei, pot să le și amplifice; făptuitorul, prin acțiunea sa declanșând un proces cauzal menit să conducă la realizarea urmării imediate voite de subiect, acționează implicit în circumstanțe (temere de victimă, de autorități, greutăți în manevrarea instrumentelor cu care operează, neînțelegerile posibile între participanți etc.) care pot, cu ușurință, determina o alunecare a acțiunii dincolo de planul inițial și cu rezultate mai grave decât cele voite la început.
Deși în cele ce preced ne-am referit la fapte intenționate cu urmări mai grave, trebuie admis, cel puțin teoretic, și posibilitatea unor urmări mai ușoare, în adevăr, producerea unor urmări care să depășească intenția subiectului derivând din natura lucrurilor, adică din condițiile de existență ale subiectului activ sau pasiv, ori din natura mijloacelor folosite, asemenea urmări n-ar putea avea numai un caracter mai grav, conduita făptuitorului neputând fi socotită, ab initio prin natura lucrurilor, ca orientată, indiferent de împrejurări, numai spre producerea de consecințe mai grave decât cele intenționate; în egală măsură depășirea intenției ar putea să conducă și la rezultate mai ușoare decât cele voite de subiect (dacă, de pildă, o lovitură gravă aplicată victimei evoluează nu spre decesul acesteia, ci datorită organismului deosebit de rezistent al victimei spre o simplă vătămare).
Ceea ce preocupă însă, în studiul de față, este analiza tratamentului penal numai al acelor consecințe care, pe lângă faptul că depășesc intenția inițială a agentului, dar sunt și mai grave (lăsând la o parte eventualitatea ca aceste consecințe să fie mai ușoare), deoarece urmărim să identificăm numai acele consecințe în raport cu care s-ar putea adresa un reproș mai puternic subiectului pentru producerea lor (ceea ce ar fi exclus în cazul unor urmări praeterintenționate mai ușoare) și, implicit, o răspundere penală mai severă.
De asemenea, nu ne preocupă nici acele incriminări care, deși descriu fapte susceptibile să producă urmări mai grave decât cele voite de făptuitor, urmări situate dincolo de consecința imediată a faptei inițiate, nu sunt cuprinse într-o normă de incriminare cu caracter praeterintenționat. Așa, de pildă, chiar prin infracțiuni de simplă acțiune (insulta, calomnia) este posibilă producerea unor consecințe mai grave (o insultă adresată unei persoane deosebit de sensibile poate să-i producă o vătămare a sănătății care să necesite ample îngrijiri medicale; la fel o calomnie.
În toate aceste cazuri faptele intenționate care au produs rezultat mai grav nu fac obiectul de reglementare a unei norme praeterintenționate, ci întrunesc conținutul unor infracțiuni distincte (atât fapta care constituie infracțiunea de bază, cât și cea prin care s-a produs rezultatul mai grav). Așa, de pildă, faptele de insultă, calomnie, divulgarea secretului profesional, lăsarea în primejdie, apar ca infracțiuni distincte și totodată ca mijloace de producere a rezultatului mai grav (uciderea din culpă sau vătămare corporală din culpă). Or, mijlocul de săvârșire a unei infracțiuni constituind o faptă penală de sine stătătoare.
Spre deosebire de situațiile menționate, ceea ce ne preocupă este incriminarea praeterintenționată, adică acea normă în conținutul căreia legiuitorul descrie atât fapta intenționată (primum delictum) și care formează conținutul constitutiv de bază, cât și rezultatul mai grav susceptibil să se producă fmajus delictum) alcătuind, fie o unică incriminare complexă în cadrul căreia urmarea mai gravă are caracterul unui element circumstanțial și face parte din conținutul agravat al incriminării (varianta agravată), fie se înfățișează sub forma a două incriminări, una pentru infracțiunea de bază și una pentru fapta prin care s-a produs rezultatul progresiv mai grav operând, în acest din urmă caz, o incriminare specifică.
De regulă, legiuitorul creează asemenea conținuturi de incriminări numai în cazuri grave, și anume când are în vedere mai cu seamă conduita pozitivă (acțiunea) prin care s-a produs un rezultat substanțial (vătămarea), rezultat care nu reprezintă altceva decât amplificarea progresivă a urmării inițiale.
În doctrina penală, de exemplu, s-a observat, pe drept cuvânt, că infracțiunea de acest tip implică o progresiune a rezultatului inițial, în sensul că treapta mai gravă de existență a acțiunii absoarbe formele mai ușoare, absorbție care dă naștere unei complexități naturale de infracțiune.
Cel mai frecvent, asemenea conținuturi complexe formează o singură incriminare (de exemplu, avortul care a avut ca urmare moartea victimei, violul, tâlhăria, pirateria, lipsirea de libertate care a avut ca urmare moartea victimei), în mod excepțional rezultatul mai grav poate să reprezinte elementul constitutiv al unei infracțiuni autonome, cu un nomen juris propriu, faptele intenționate care au provocat aceste rezultate fiind incriminate distinct.
Această tehnică legislativă, când urmările mai grave praeterintenționate iau forma unor infracțiuni cu conținut unic sau cu un conținut diversificat, se folosește și în legislația străină. Astfel, în legea penală germană există infracțiunea de vătămări corporale care au produs moartea (§ 226), (infracțiune praeterintenționată cu conținut unic), infracțiunea de tâlhărie care a produs moartea (§ 251), incriminare distinctă de aceea de tâlhărie (§ 249, 250 infracțiune praeterintenționată cu conținut diversificat); în legea penală italiană există omorul praeterintenționat (art. 584), infracțiunea de provocare a morții sau a unor vătămări ca o consecință a unei alte infracțiuni (art. 586 numai infracțiuni praeterintenționate cu conținut unic); în legea penală franceză există infracțiunea de violență care a produs moartea fără intenție (art. 222-7); infracțiunea de violență care a produs o infirmitate permanentă sau o mutilare (art. 222-9); infracțiunea de viol prin care s-a produs moartea victimei (art. 222-25), ca incriminare distinctă de aceea de viol (art. 222-23, 24) (infracțiune praeterintenționată cu conținut diversificat).
În sfârșit, există și o a treia tehnică legislativă de incriminare a faptelor praeterintenționate. Este vorba de acele norme de incriminare care descriu fapte care, prin natura lor, sunt susceptibile să producă urmări mai grave, în acest caz, legiuitorul nu mai separă fapta intenționată de rezultatul mai grav, ci fapta susceptibilă să producă acest rezultat este cuprinsă, implicit, în fapta descrisă în norma de incriminare.
Încercând să precizeze mai bine conceptul de intenție depășită și să facă mai evidentă deosebirea de dolul eventual, profesorul Dongoroz a apelat la gradul de eventualitate a producerii rezultatului. Dacă autorul infracțiunii inițiale a conceput ca sigură producerea rezultatului mai grav și a efectuat totuși acea activitate ilegală, atunci infracțiunea mai gravă este comisă tot cu dol. Dacă făptuitorul a conceput rezultatul mai grav numai ca probabil, dar a preferat să comită fapta cu orice risc, atunci există dol indeterminat eventual și pentru infracțiunea mai gravă. Dacă a conceput rezultatul mai grav numai ca posibil, se vor distinge două ipoteze: dacă a socotit că această posibilitate este înlăturată ca urmare a măsurilor de precauție luate, rezultatul mai grav, dacă s-a produs, îi va fi imputabil autorului din culpă; dacă a socotit că posibilitatea producerii rezultatului mai grav este înlăturată, dar nu a luat nici o măsură să-1 evite, ci a mers la risc, va răspunde pentru rezultatul mai grav cu dol eventual. În sfârșit, dacă a conceput rezultatul mai grav ca improbabil, imposibil sau exclus, ori nu 1-a conceput deși putea fi conceput, atunci rezultatul îi este imputabil datorită culpei. Infracțiunea praeterintenționată va exista, firește, numai în ipotezele în care rezultatul mai grav este imputabil autorului din culpă cu previziune sau din culpă simplă (neglijență), în celelalte cazuri ne vom afla în fața a două infracțiuni distincte: cea inițială și cea care a produs rezultatul mai grav intenționat, în concurs de infracțiuni. Este posibil, în raport cu rezultatul mai grav intenționat, ca legiuitorul să creeze o normă de incriminare specifică; în acest caz, concursul de infracțiuni va avea loc între infracțiunea inițială și infracțiunea specifică prin care s-a produs rezultatul mai grav intenționat.
Problema cea mai delicată pe care o ridică infracțiunea (incriminarea) praeterintenționată este legată de poziția subiectivă a făptuitorului în raport cu rezultatul mai grav. Poate fi atribuit acest rezultat subiectului prin simpla constatare a legăturii cauzale între acțiunea inițială și urmarea imediată (răspunderea obiectivă), sau pe lângă aceasta trebuie să se constate și culpa făptuitorului?
Se știe că în concepția canonico-medievală infracțiunea fiind asimilată cu păcatul, era dominant principiul după care persoana care comite o faptă ilicită răspunde pentru toate urmările care ar fi derivat din fapta respectivă, inclusiv pentru cele provocate din caz fortuit, dacă aceste consecințe sunt în legătură cauzală cu fapta inițială.
Legislațiile moderne au abandonat această concepție, promovând în locul răspunderii obiective, cauzale, ideea răspunderii subiective (culpa simplă sau culpa cu previziune) pentru rezultatul mai grav. Deși doctrina penală modernă se situează în unanimitate pe o atare poziție, în legislația unor țări (de exemplu. Italia, Franța, Statele Unite ș.a.) mai există unele reglementări izolate care admit o răspundere penală obiectivă.
Unii specialiști critică teza după care infracțiunea praeterintenționată ar fi susceptibilă numai de un singur rezultat, cel mai grav, deoarece realitatea infirmă această concluzie. Așa, de pildă, în cazul omorului praeterintenționat există atât un rezultat care se răsfrânge asupra integrității corporale a victimei, cât și un rezultat care se răsfrânge asupra vieții victimei, împrejurarea că rezultatul mai grav nu este decât o dezvoltare progresivă a primului rezultat, nu exclude concluzia că ne aflăm în fața a două rezultate. Or, existând două rezultate, este posibil ca în raport cu un rezultat făptuitorul să acționeze cu intenție, iar în raport cu al doilea rezultat să acționeze din culpă."
În doctrina italiană a fost combătută și teza după care chiar dacă legea prevede explicit răspunderea obiectivă pentru rezultatul mai grav, prin interpretare s-ar putea ajunge la concluzia contrară (răspunderea subiectivă) considerându-se că acela care produce un rezultat mai grav, cauzal legat de acțiunea inițială, implicit încalcă obligația de a respecta legea; ca atare, s-ar afla în culpă în raport cu acest rezultat. S-a replicat, pe drept cuvânt, că nu orice nerespectare a legii dă naștere culpei, ci numai a legii care impune anumite obligații spre a evita un rezultat periculos; or, în cazul infracțiunilor praeterintenționate nu există o normă care să oblige pe destinatarul legii să ia toate măsurile pentru a evita rezultatul mai grav al acțiunii intenționate. În realitate, în raport cu legea penală italiană, așa cum am mai subliniat, rezultatul mai grav se atribuie făptuitorului prin simpla constatare a legăturii cauzale între acțiune și rezultat.
O atare soluție legislativă, s-a remarcat în doctrina penală italiană, nu este lipsită de neajunsuri, dată fiind interpretarea diferită pe care o comportă conceptul de cauzalitate. Dacă se interpretează extensiv teoria echivalenței condițiilor, ar putea fi socotită prezența legăturii cauzale și în situațiile când efectul este numai indirect legat de cauză (de pildă, ar răspunde pentru omor și acela care a lovit victima, însă aceasta și-a infectat rana printr-un tratament neadecvat), ceea ce ar conduce la soluții inechitabile. Pe de altă parte, cum remarcă autorii italieni, răspunderea obiectivă este în contradicție cu prevederile constituționale care consacră ideea răspunderii personale a făptuitorului. Aceste argumente sunt invocate în sprijinul sugestiei ca și legea penală italiană să adopte o altă soluție în materie.
Deși combătută de majoritatea autorilor, răspunderea obiectivă a fost justificată, motivându-se că o atare soluție realizează mai bine scopurile de prevenție generală ale pedepsei; făptuitorul, știind că va răspunde pentru toate consecințele care rezultă din acțiunea sa, va fi mai precaut, se va inhiba mai repede și va abandona planul infracțional. Un alt argument a fost și acela de ordin probatoriu, arătându-se că răspunderea obiectivă înlătură necesitatea dovedirii culpei autorului, dovadă uneori foarte greu de făcut, dacă nu imposibilă.
Oricum s-ar motiva această soluție, majoritatea autorilor consideră că răspunderea subiectivă este de preferat, deoarece ține seama de caracterul personal al răspunderii penale și de „necesitatea ca sancțiunea penală să fie expresia modului de a gândi și de a voi a făptuitorului, și nu a unei simple legături cauzale”.
Dacă infracțiunea praeterintenționată este o infracțiune care cuprinde atât o faptă comisă cu intenție, cât și o faptă săvârșită din imprudență, apare necesar să se clarifice care ar fi tratamentul penal al unei asemenea infracțiuni; va urma oare regimul de sancționare al infracțiunilor intenționate, ori al unei infracțiuni din culpă, ori va trebui să se conceapă un tratament penal intermediar între limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea intenționată și cele prevăzute pentru infracțiunea din culpă.
În Republica Moldova infracțiunile săvîrțite cu intenție depășită în conformitate cu art. 19 CPRM se consideră în general ca infracțiuni intenționate și asupra lor se răsfrâng toate consecințele ce decurg din acest statut al lor, legate de exemplu, de clasificarea lor (art. 16 CPRM), stabilirea recidivei (atr. 34 CPRM), categoriile penitenciarilor în care se execută pedeapsa cu închisoarea (art. 72 CPRM).
Unii specialiști consideră că în cazul faptelor praeterintenționate în care primum delictum a dat naștere unor urmări imediate multiple, fiind aduse atingere sau puse în pericol și alte valori decât, de exemplu, integritatea corporală și viața victimei, ar trebui să se prevadă limite de sancționare mai apropiate de modul de pedepsire a faptelor intenționate (dacă nu chiar egale cu aceste limite) în raport cu modul de sancționare a faptelor de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Acela care produce un rezultat mai grav (moartea victimei) prin fapta intenționată care aduce atingere și altor valori sociale (relațiilor patrimoniale, inviolabilității sexuale, libertății victimei etc.), pe lângă integritatea corporală și viața victimei este presupus că și-a analizat mai profund conduita, și-a dat mai bine seama de riscul creat prin fapta sa și chiar dacă nu a prevăzut sau voit să producă aceste rezultate multiple (deși putea și trebuia să le prevadă), ori chiar dacă le-a prevăzut dar a conceput ca imposibilă producerea lor, culpa autorului apare mult mai evidentă și mai gravă date fiind condițiile în care acesta a acționat, strânsa legătură, obiectiv cunoscut de făptuitor, între multiplele valori sociale asupra cărora acționează și a riscului unor posibile rezultate mai grave ale faptei sale în toate aceste direcții.
Acest raționament îl putem găsi la legiuitorul german. Așa, de pildă, potrivit Codului penal german, moartea praeterintenționată a victimei ca urmare a unei tâlhării se pedepsește cu închisoare pe viață sau închisoarea pe timp limitat, dar nu mai jos de 10 ani (§ 251). În acest caz limitele omorului praeterintenționat sunt mai mari decât ale omorului intenționat (§ 212, închisoare pe timp mărginit, dar nu mai jos de 5 ani) și egale cu limitele omorului calificat (§ 211, închisoare pe viață). Violul care a produs moartea victimei se sancționează cu închisoare nu mai redusă de 5 ani (§ 177) adică între aceleași limite ca și omorul intenționat.
Același mod de a gândi îl regăsim și la legiuitorul francez. Așa, de pildă, violul care a produs moartea victimei este sancționat cu închisoare până la 30 de ani (art. 222-25), limită egală cu cea prevăzută pentru omorul intenționat. Furtul precedat sau urmat de violențe care a produs moartea victimei se sancționează cu închisoare pe viață (art. 511-10), pedeapsă care este mai aspră decât cea prevăzută pentru omorul intenționat. Distrugerea care a produs moartea victimei se pedepsește cu închisoare pe viață (art. 322-10). pedeapsă mai mare decât pentru omorul intenționat.
Legea penală italiană sancționează producerea praeterintenționată a morții victimei prin fapte intenționate, altele decât lovire sau vătămare corporală (de ex., ca urmare a violului, a tâlhăriei, a lipsirii de libertate etc. – art. 586) prin aplicarea regulilor concursului de infracțiuni, însă pedeapsa pentru ucidere din culpă (care intră în concursul de infracțiuni) are limite mult majorate, astfel că pedeapsa rezultantă va fi mai mare decât la omorul intenționat.
Dar infracțiunea praeterintenționată impune o ierarhizare nu numai în raport cu infracțiunea intenționată și cu cea din culpă, dar chiar o ierarhizare în cadrul ei însăși. Luând ca exemplu infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, ar putea fi oare puse pe același plan consecințele mai grave produse printr-o lovire simplă, cu cele produse printr-o vătămare corporală gravă.
În cadrul infracțiunilor praeterintenționate rezultatul mai grav reprezintă acea consecință care depășește urmarea imediată a faptei intenționate; sub acest aspect, rezultatul mai grav apare ca un element circumstanțial aparținând nu conținutului constitutiv al infracțiunii de bază, ci conținutului agravat.
Rezultatul care intră în conținutul constitutiv al incriminării de bază (tipice) nu trebuie confundat cu urmările mai grave care reprezintă consecințele subsecvente faptei tipice. Aceste urmări subsecvente se înfățișează ca o amplificare (progresiune) a urmării imediate a acțiunii tipice, diferențiindu-se în timp și spațiu de acestea.
Conținutul agravat al incriminării de bază, ca tehnică legislativă, ar putea fi cuprins în aceeași normă de incriminare dar ca un alineat distinct (de exemplu, în cazul infracțiunii de tâlhărie care a produs moartea victimei, de viol care a produs aceeași consecință ori de avort cu consecințe mortale). Dar rezultatul mai grav poate fi cuprins și într-un text autonom, separat de dispozițiile care incriminează faptele intenționate, text căruia să i se atribuie un nomen juris propriu (de exemplu, în cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte din prevederile penale ale altor state ). De asemenea, conținutul agravat ar putea să cuprindă o descriere foarte precisă a consecințelor mai grave (de pildă să se arate explicit că este vorba de o faptă care a produs moartea victimei, ori a produs vătămarea corporală gravă a victimei), după cum ar putea fi exprimat într-o formulă mai generală, cum ar fi „fapta a produs consecințe deosebit de grave", sau „fapta a avut ca urmare un accident de cale ferată" ori „o catastrofă de cale ferată", expresii pe care legiuitorul ar urma să le definească, fie într-un text anume din secțiunea din care fac parte incriminările care au produs asemenea urmări, fie într-un text distinct cuprins în capitolul „înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală" nu sunt decât forme de interpretare autentică contextuală.
Sancționarea mai severă a faptei care a produs un rezultat mai grav decât cel aflat în reprezentarea făptuitorului și realizat de acesta prin fapta tipică (de bază) presupune o dublă legătură de cauzalitate: o legătură între acțiunea intenționată și urmarea imediată a acesteia și a doua legătură cauzală între acțiunea tipică și consecințele subsecvente urmării imediate a acțiunii intenționate. Rezultatul mai grav trebuie să reprezinte dezvoltarea progresivă a acțiunii inițiale, absorbind în progresivitatea sa consecințele mai puțin grave ere se înscriu în același proces cauzal (complexitatea naturală).
Așa, de pildă, acțiunea intenționată de lovire ar putea să atragă răspunderea penală pentru loviri cauzatoare de moarte numai dacă acest rezultat mai grav este consecința evoluției progresive a lovirii inițiale care a declanșat procesul cauzal finalizat cu moartea victimei, în decursul acestui proces urmările acțiunii amplificându-se vor absorbi, în chip natural, consecințele unei vătămări corporale simple sau grave. Are loc, așadar, o amplificare a rezultatului inițial, ca urmare a proceselor interne determinate de lovitura aplicată victimei.
În doctrina penală, așa cum am arătat, se discută pe larg modul cum trebuie înțeleasă această din urmă legătură de cauzalitate, într-o interpretare extremă a teoriei echivalenței condițiilor s-ar putea susține că vor avea caracter cauzal nu numai condițiile care, nemijlocit, au produs rezultatul, dar și condițiile indirecte, ceea ce ar putea conduce la soluții inechitabile (de pildă, vătămarea gravă ar putea fi socotită drept efect al loviturii ușoare aplicate victimei dacă aceasta, fugind, s-a împiedicat și a căzut într-o groapă, lovindu-se grav, sau dacă victima internată într-un spital pentru a fi tratată de vătămarea suferită, moare ca urmare a unui incendiu produs la spital). Pentru a evita asemenea concluzii, s-ar putea apela la teoria cauzei adecvate, limitând condițiile cauzale numai la cele care erau apte să producă rezultatul. Teoria cauzei adecvate are, la rândul ei, anumite neajunsuri, deoarece criteriile de evaluare a adecvenței se referă la o situație ante factum, ceea ce o face inaplicabilă în raport cu cazurile de excepție (adică atunci când caracterul neadecvat apare în raport cu desfășurarea acțiunii cauzale evaluate post facfum), (de exemplu, aplicarea unei lovituri cu palma victimei nu constituie o acțiune adecvată să producă moartea victimei, dar în cazul de excepție a unei victime grav bolnave de inimă o atare lovitură poate să-i producă o emoție puternică cu consecința unui infarct și a morții). Aceste insuficiențe ale răspunderii penale bazate exclusiv pe legătura cauzală pentru rezultatul mai grav au determinat, cum am mai subliniat, majoritatea autorilor să susțină necesitatea răspunderii subiective.
Figura juridică a incriminării praeterintenționate ca tehnică legislativă nu reprezintă, în fond, decât încercarea de a evita aplicarea regulilor concursului de infracțiuni, implicit evaluările contradictorii și susceptibile de soluții inechitabile la care s-ar putea ajunge pe această cale.
În adevăr, dacă n-ar exista acest tip de incriminări instanțele ar reține în sarcina făptuitorului un concurs de infracțiuni format dintr-o infracțiune intenționată și una din culpă (pentru rezultatul mai grav), procedeu la care se recurge și în prezent în unele state unde nu există un text anume care să incrimineze urmările praeterintenționate.
Sancționând mai grav fapta praeterintenționată, legiuitorul a urmărit să sublinieze că pericolul acestui ansamblu de fapte este superior pericolului însumat al fiecărei fapte luate izolat, deoarece autorul a manifestat, prin fapta intenționată, un anumit dispreț pentru consecințele mai grave care puteau rezulta din acțiunea sa inițială intenționată; altfel zis, și-a manifestat voința de a comite o faptă fără să evalueze corect toate consecințele care ar fi derivat din activitatea sa infracțională.
Acest pericol mai grav derivă și din faptul că originea rezultatului culpabil se află într-o faptă intenționată ilegală, existând prezumția că făptuitorul, atunci când se dedă la fapte ilegale, reflectează mai mult decât în alte cazuri la toate implicațiile posibile ale faptei sale, încât chiar dacă n-ar avea reprezentarea clară și precisă a unui rezultat mai grav, întrevede situația riscantă pe care o creează prin fapta sa intenționată, cu posibile urmări mai grave. Această strânsă împletire a intenției și culpei în procesul psihic al producerii rezultatului mai grav conferă acestei figuri infracționale un caracter aparte care n-ar putea fi exprimat prin simpla aplicare a regulilor concursului de infracțiuni. De altfel legiuitorul altor state, așa cum se observă, procedează selectiv și nu creează incriminări praeterintenționate decât în anumite cazuri, când apreciază că regulile concursului n-ar fi în măsură să exprime corect pericolul unor acțiuni intenționate susceptibile să producă urmări mai grave din culpă.
Infracțiunile praeterintenționate sunt analizate nu numai în raport cu pericolul social specific pe care-1 prezintă, dar și cu alte instituții ale dreptului penal.
În doctrina italiană s-a exprimat părerea că infracțiunea praeterintenționată presupune o acțiune sau inacțiune intenționată, dar nu neapărat consumată.
Este posibil ca acțiunea inițială să constituie o tentativă la infracțiune și în acest mod să se fi produs moartea victimei. Raționamentul este corect, dar numai limitat la infracțiunea praeterintenționată prin care s-a adus atingere și altor valori sociale decât integrității corporale sau vieții. Numai în acest caz este posibil ca atingerea adusă altor valori sociale să nu reprezinte o faptă consumată, însă atingerea adusă integrității corporale a victimei să se fi consumat, rezultatul mai grav fiind amplificarea urmărilor faptei inițiale de violență săvârșită cu intenție. De exemplu, actul sexual poate fi neconsumat (în cazul violului care a produs moartea victimei), dar moartea acesteia s-a produs ca urmare a violențelor inițiale consumate care au însoțit actul sexual și care, amplificându-se, au condus la acest rezultat mai grav. Dar chiar raționând așa, ar putea exista o tentativă la infracțiunea praeterintenționată, și nu o faptă consumată de acest tip, deoarece rezultatul acțiunii inițiale nu s-a produs.
În ce privește tentativa la infracțiunile praeterintenționate, doctrina penală s-a pronunțat în sensul că, în principiu, nu este posibilă tentativa la această categorie de infracțiuni, deoarece rezultatul mai grav al acțiunii fiind din culpă, aceasta exclude tentativa.
În doctrina germană problematica tentativei la infracțiunea praeterintenționată este examinată mai nuanțat, în viziunea doctrinei germane, poate fi concepută tentativa la o infracțiune praeterintenționată dacă rezultatul mai grav s-a produs prin acțiunea inițială, chiar dacă rezultatul acesteia nu s-a produs.
De exemplu, este posibilă tentativa la viol care a produs moartea victimei dacă rezultatul acțiunii inițiale nu s-a produs (actul sexual), dar s-a realizat acțiunea violentă care a produs moartea victimei. Tot astfel, dacă o acțiune violentă a produs moartea victimei, aceasta va fi considerată ca întrunind trăsăturile tentativei la infracțiunea praeterintenționată, chiar dacă rezultatul acțiunii inițiale care a însoțit acțiunea violentă nu s-a produs (de exemplu, va exista tentativă la tâlhărie dacă prin aceasta s-a produs moartea victimei, chiar dacă sustragerea nu a avut loc).
O a doua situație este aceea când rezultatul mai grav nu se produce, indiferent dacă rezultatul acțiunii inițiale s-a consumat ori nu; în acest caz făptuitorul va răspunde nu pentru tentativă la infracțiunea praeterintenționată, ci numai pentru tentativă la infracțiunea de bază sau pentru infracțiunea consumată.
Premeditarea există când hotărârea de a comite infracțiunea a fost luată într-o stare de relativ calm, după o chibzuință mai îndelungată decât în mod obișnuit cu privire la acțiunea care urmează să fie săvârșită, la timpul, la modul și mijloacele de săvârșire, astfel încât există mai multe șanse de a se produce urmarea prevăzută și dorită, întrucât din mai multe variante posibile se alege cea care este mai puțin riscantă pentru făptuitor atât în timpul comiterii faptei, cât și după aceea, în sensul că este greu de descoperit.
În doctrina și practica dreptului penal se admite în unanimitate că premeditarea reprezintă un grad de vinovăție mai accentuat față de intenția obișnuită. Codul penal francez din 1810 în art. 297 arată că ea constă în plănuirea formată înaintea acțiunii, de a atenta la pedeapsa unui individ determinat sau a aceluia care va fi găsit ori întâlnit, chiar dacă pianul va fi dependent de unele împrejurări sau condiții, în legătură cu conținutul ei în doctrina și practica dreptului penal s-au conturat doua puncte de vedere.
Potrivit uneia, premeditarea are un caracter obiectiv, deoarece nu este suficient să treacă un timp mai îndelungat între luarea hotărârii de a săvârși infracțiunea și punerea ei în executare, ci trebuie să existe și acte materiale sau spirituale de pregătire a infracțiunii, care fac ca rezultatul să fie cerut.
Conform celuilalt punct de vedere pe care îi împărtășim, premeditarea are un caracter pur subiectiv constând într-o chibzuire mai îndelungată decât cea obișnuită și într-o stare de relativ calm, cu privire la acțiune, timp, loc, mod de comitere precum și trecerea unui timp suficient de la luarea hotărârii și până la punerea ei în executare pentru a exista cât mai multe șanse să se producă urmarea dorită.
Ceea ce trebuie menționat referitor la premeditate este în același timp perseverenta făptuitorului în hotărârea infracțională, pe care a luat-o, ceea ce dovedește un grad sporit de periculozitate din partea lui. în acest sens, într-o hotărâre a Judecătorului se arată; ,,inculpatul aflându-se într-o stare psihică calmă, care a cugetat cu privire la săvârșirea omorului, asupra timpului, locului și mijloacelor de realizare a faptei, dându-și bine seama de consecințele acesteia”. Așadar nu trebuie confundată chibzuirea (care are loc în al doilea moment ai formării intenției, cel al deliberării) asupra mijloacelor, timpului, locului, alegerea complicilor cu pregătirea propriu-zisă, efectuată.
Este în afară de orice îndoială că, de cele mai multe ori intenția premeditată se exteriorizează prin acte materiale sau spirituale de pregătire (însă acestea nu țin de premeditare) ele sunt elemente cu ajutorul cărora se probează existența ei. Dar dovedirea existenței premeditării se poate face și dacă nu există acte de pregătire. De exemplu, X are de îngrijit după o persoană care de mai mulți ani suferă de paralizare totală și hotărăște să-i suprime viața prin neîngrijire. În acest caz existența premeditații se poate dovedi cu toate că faptele nu au fost pregătite, fie cu martori cărora le-a împărtășit hotărârea, fie cu rezultatul autopsiei. Actele de pregătire, în raport cu formele (fazele) pe care le poate parcurge infracțiunea intenționată, după cum admit toți autorii, inclusiv acei care susțin că acesta ar fi component ale premeditării, intervin după luarea hotărârii și nu mai fac parte din conținutul ei, ci poate doar să o pună în evidentă.
Suntem de părerea că legiuitorul a considerat mai periculos pe cel care premeditează nu fiindcă a pregătit omorul ci pentru că a persistat în ideea sa infracțională, a avut o stare psihică de relativ calm care i-a permis să aleagă din mai multe variante săvârșirea infracțiunii pe aceea care era mai sigură în producerea rezultatului, care prezintă riscuri minime pentru el în timpul comiterii și după comiterea ei.
Starea de provocare, spre deosebire de premeditare, este considerată circumstanță atenuantă legală, deoarece nașterea intenției repentine are loc sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de violență, atingere gravă adusă demnității persoanei sau de o altă acțiune ilicită gravă, care are influență atât asupra prevederii, cât și asupra voinței persoanei, diminuându-le și în această stare făptuitorul ia hotărârea infracțională.
Așa deci în cazul premeditării cât și a stării de provocare ne aflăm în fața internă a infracțiunii, fază de formare, de luare a hotărârii infracționale.
În literatura veche, cât și cea actuală, precum și în practica judiciară, se duce o dispută asupra posibilității existenței stării de provocare cu premeditare.
Dintre cei care admit asemenea posibilitate enumerăm: printre străini – Manrini, Mains, Florian, Lanze și dintre români: Tanoviceanu, Dongoroz, R.Stănoiu. G.Antoniu.
Susținătorii punctului de vedere contrar: Alimena, Cirol, Penso, Hans, Thiry, Gerand și printre români: Tr.Pop, N.Buzea, LJBiro, l.Mircea la acest punct de vedere avem și noi.
Susținătorii posibilității coexistenței premeditării cu starea de provocare în argument punctului de vedere, dau ca exemplu premeditarea condiționată. Astfel X care este victima unor agresiuni repetate din partea lui Y, ia hotărârea să omoare la prima repetare a agresiunii.
Un alt exemplu întâlnit este acela în care ,,soțul este informat că soția sa întreține relații extraconjugale, o urmărește și o suprinde în adulter, în acest fel infedilitatea soției poate produce soțului inocent o puternică tulburare, și săvârșește infracțiunea de lovire sau vătămare corporală (în această stare psihică provocată) el poate beneficia de circumstanța atenuată a provocării.
Se poate întâmpla însă că soțul să fi săvârșit și unele acte pregătitoare pentru ași asigura aducerea la îndeplinire a rezoluției sale infracționale și-a procurat un obiect cu care să lovească, a simulat plecarea din localitate, a stat la pândă. În același timp este limpede că soțul inocent nu ar fi trecut la executarea hotărârii infracționale dacă nu ar fi surprins soția în adulter.
După cum se poate remarca premeditarea premerge stării de provocare, dar se poate întâmpla să urmeze stării de provocare după cum arată Justin Grigoraș. Pentru aceasta ,,este necesar ca starea de tulburare psihică ce caracterizează provocarea să persiste în timp, iar actele premergătoare, precum și infracțiunea să fie săvârșite sub imperiul aceleiași stări de tulburare psihică’’. Considerăm că cele două circumstanțe care presupun, așa după cum s-a arătat, stările psihice diametral opuse: starea de puternică tulburare sau emoție în caz de provocare stare de calm (chiar relativ) în caz de premeditare, se exclud prin definiție.
De asemenea cu privire la aceeași faptă penală nu pot exista două hotărâri infracționale identice.
Din exemplele date mai sus de către susținătorii posibilității coexistenței premeditării cu starea de provocare reiese clar că hotărârea de a săvârși fapta a fost luată. Ceea ce se condiționează este punerea ei în executare în funcție de o anumită împrejurare repetată a agresiunii sau confirmarea infidelității soției. Deci în concept făptuitorul a luat în mod premeditat hotărârea de a săvârși acțiunea (inacțiunea) astfel că nu luarea hotărârii în stare de premeditare este condiționată, ci punerea ei în executare, înainte de executarea acțiunii poate să intervină violența, atingerea gravă a demnității sau o altă acțiune ilicită gravă din partea provocatorului, într-un anumit loc sau timp. Aceste împrejurări (timp, loc de comitere) care țin de latura obiectivă a infracțiunii și care au avut loc ulterior hotărârii premeditate în sensul că va săvârși fapta atunci și acolo unde se va repeta actul ,,provocator’’ sau unde va fi descoperit adulterul.
Din moment ce a fost luată hotărârea premeditată de a săvârși fapta și această hotărâre a și fost pusă în executare, nu se poate susține că în urma atingerii grave a demnității sau acțiunii ilicite grave făptuitorul a ajuns într-o stare de puternică tulburare, sau emoție, care i-a diminuat capacitatea de prevedere și stăpânire, sub imperiul căreia a luat o nouă hotărâre de a comite infracțiunea de omor. Prin aceste acte ,,de provocare’’ s-a ajuns doar să se concretizeze momentul și locul comiterii faptei. S-a putut schimba doar modul și mijlocul de săvârșire a faptei deja hotărâte, ce nu are relevantă cu privire la luarea hotărârii.
Este deci îndoielnic dacă asemenea ,,acte de provocare’’ ar mai putea să dea naștere unei puternice tulburări sau emoții, din moment ce autorul se așteaptă la ele și a hotărât să reacționeze de această dată.
Referitor la intenția repentină sau spontană se pot spune următoarele: se naște în stare de puternică tulburare sau emoție a infractorului, determinată de provocarea din partea persoanei vătămate sau datorită tulburării pricinuite de procesul nașterii.
Intenția repentină constituie o circumstanță atenuantă legală fiindcă hotărârea a fost luată de către infractor în împrejurări deosebite, stare de puternică tulburare sau emoție, care are influență asupra gradului de prevedere și de voință (stăpânirea) a acestuia, pe care le deminuiază, fără însă a le exclude. De asemenea, luarea hotărârii a fost determinată de cauze prevăzute de lege (provocare, naștere). Din aceste considerente nu împărtășim părerea că faptele săvârșite într-un moment de furie (impetu animo), dintr-o pornire momentană ,,nu lasă loc pentru o prealabilă deliberare în luarea rezoluției infracționale’’.
Acesta deoarece orice modalitate și grad al intenției presupune: nașterea ideii infracționale, deliberarea și luarea hotărârii, chiar dacă deliberarea este uneori mai îndelungată, iar alte ori foarte scurtă.
În legătură cu premeditarea care urmează stării de provocare, condiția că ,,infracțiunea’’ să fie săvârșită cu imperiul aceleiași stări de tulburare psihică este nerealizarea, deoarece nu vedem cum mai poate făptuitorul premadita din momentul ce hotărârea a fost luată.
De astfel, din exemplu dat ar putea reieși că premeditatea s-ar reduce doar la actele de pregătire, fără a se mai lua în considerare starea psihica (calm, chibzuit).
Premeditarea indiferent că precede sau urmează stării de provocare, nu poate coexista cu aceasta, deoarece elementele subiective, contrare, născute din împrejurări obiective diferite, hotărârea odată luată, premeditarea sau starea de provocare, este pusă în aplicare fără a se putea lua din nou o hotărâre cu privire la săvârșirea aceleași fapte.
În doctrina penală sunt cunoscute și alte modalități ale intenției ale căror cunoaștere poate servi la stabilirea în concept a gradului de vinovăție și în consecință, a periculozității infractorului. Dintre acestea amintim: intenție simplă și calificată, intenție inițială sau supravenită, intenție unică sau complexă.
Intenția simplă și calificată. Intenția simplă (dol generol) există în cazul în care făptuitorul prevede rezultatul faptei și urmărește producerea lui. Intenția calificată se caracterizează prin aceea că subiectul prevede rezultatul acțiunii sale și urmărește producerea lui în vederea realizării unui anumit scop prevăzut în conținutul legal al infracțiunii (normă de incriminare a infracțiunii).
Intenția inițială sau supravenită. Intenția inițială există când infractorul a prevăzut rezultatul acțiunii într-un moment prealabil începerii executării acesteia, prevede rezultatul faptei sale de la început, chiar de la executarea primului act de executare al acțiunii încriminate.
Intenția supravenită (dol supreroeniens) apare în situația în care în timpul executării unei activități infracționale subiectul prevede un alt rezultat decât cel inițial – datorită condițiilor în care a comis fapta și se decide să-l producă și pe acesta. Ex. Făptuitorul care a săvârșit o infracțiune de violare de domiciliu, aflându-se în locuința persoanei vătămate se hotărăște să sustragă anumite bunuri; persoana care se află în eroare asupra sau în acest ultim caz, intenția supravenită nu se suprapune peste o formă de vinovăție existentă anterior. După unele păreri această calificare făcută de unii autori nu are relevantă în practica judiciară, subscriem acestei păreri.
Intenția unică și complexă. Există interpretarea unică în care făptuitorul a hotărât să săvârșească o singură faptă, ea se caracterizează prin situația când făptuitorul a hotărât săvârșirea unei singure infracțiuni. Varianta în care acesta a hotărât să săvârșească mai multe fapte sau a urmării să producă mai multe rezultate socialmente periculoase suntem în prezența intenției complexe.
4. Participația la infracțiune săvârșită cu intenția depășită
Problema despre posibilitatea sau imposibilitatea existenței participației la infracțiunile comise cu intenție depășită (vinovăție dublă) a avut și are o importanță teoretică aparte. Soluționarea ei depinde de stabilirea corectă a laturii subiective a acțiunilor infracționale ale persoanelor ce au comis infracțiunea în comun, atitudinea lor față de consecințele faptei lor, ce în final va duce la o calificare întemeiată a acestora.
Includerea în Codul penal a unei norme referitoare la infracțiunile comise cu praeterintenție are o mare importanță pentru calificarea corectă a unor fapte social periculoase, deoarece ne permite să facem o delimitare clară a infracțiunilor intenționate de cele săvârșite din imprudență, în ce privește existența participației la infracțiunile comise cu praeterintenție, ne putem expune astfel: potrivit prevederilor art. 41 CP, participație se consideră cooperarea cu intenție a două sau mai multor persoane la săvârșirea unei infracțiuni intenționate. Termenul „cu intenție" și "intenționată", utilizat în textul legii, exclude extinderea acestei norme asupra cazurilor de comportare imprudentă, care nu pot fi incluse în sfera de reglementare juridică a art. 41 CP. De aceea, ținând cont de specificul componențelor infracțiunilor cu intenție depășită, ele se pot considera comise în participație doar în sfera în care se comit intenționat, adică în limitele componenței de bază. Rezultatul auxiliar produs din imprudență nu poate fi recunoscut ca rezultat al participației penale. O atare interpretare a art. 41 CP, acceptată de mulți savanți și lucrători practici, permite evidențierea particularităților acestei instituții.
Limitarea laturii subiective a participației prin vinovăția intenționată are o motivare teoretică profundă și un înțeles practic, în special, persoanele ce acționează în comun intenționat sunt conștiente de direcția în care se vor dezvolta faptele lor reciproce, prevăd ce daună cauzează sau pot cauza eforturile lor comune valorilor sociale ocrotite de legea penală și conștient provoacă această daună. Scopul infracțional unic, unitatea intențiilor persoanelor și eforturile lor comune în multe cazuri sporesc serios pericolul social al celor săvârșite. Această trăsătură a participației nu poate fi aplicată față de activitatea imprudentă, ce nu atestă sporirea pericolului social al faptei și al persoanelor ce au comis-o.
O astfel de interpretare a legislației este acceptată și de practica judiciară.
Cu toate acestea, referitor la componențele infracțiunilor cu formă dublă a vinovăției, practica judiciară admite o anumită inconsecvență, deviind de la formulările propuse ce vizează participația. În sensul dat aducem în calitate de exemplu un caz penal luat din practica Judecătoriei Supreme a URSS în care a condamnat pe RM, pentru vătămarea intenționată gravă a integrității corporale urmată de decesul victimei în baza art. 88 pct. „v” CP al Uzbekistanului (alin. 4 art. 151 CP RM) și pe R.D. pentru participație la vătămarea intenționată a integrității corporale, urmată de decesul victimei în baza art. 41 și pct. „v” art. 88 CP al Uzbekistanului (art. 42 și art. 151 alin. 4 CP RM). Infracțiunea a fost comisă în următoarele împrejurări: după consumarea în comun a băuturilor spirtoase, între RM și soția sa s-a iscat o ceartă, în cursul căreia RM instigat de mama sa, R.D., a început să-și bată soția. Ultima, încercând să se apere, a sărit prin geamul apartamentului ce se afla la etajul doi, provocându-și o traumă gravă. Aceasta nu 1-a oprit pe făptuitor, el a ieșit după victimă și a continuat să-i cauzeze lovituri, deși vedea în ce stare gravă se află. R.D. între timp împiedica încercările altor persoane terțe de a înceta bătaia.
În ziua următoare victima a decedat în urma leziunilor corporale ce i-au fost cauzate prin bătaie și cădere de la etajul doi.
Unii autori consideră că calificarea întreprinsă de instanța de judecată a acțiunilor făptuitorilor nu poate fi recunoscută destul de convingătoare. În primul rând, era nevoie de o analiză detaliată a laturii subiective a infracțiunii, deoarece componența vătămării grave a integrității corporale, ce a provocat decesul victimei, se deosebește la nivel subiectiv de componența infracțiunii ce prevede răspunderea pentru omor intenționat, prin atitudinea psihică a vinovatului față de cauzarea morții. Pricinuirea consecinței calificante din neglijență în cazul dat este exclusă. deoarece s-a stabilit că atât RM, cât și mama sa conștientizau starea în care se afla victima și consecințele ce pot surveni. Daca însă judecata a considerat prezentă încrederea în sine, atunci trebuie indicat de ce făptuitorul era sigur că moartea putea fi evitată și de ce această încredere nu s-a adeverit. Cu atât mai mul L dacă socotim că vinovăția lui RM. și R.D. a fost stabilită corect, atunci va trebui recunoscut că și practica judiciară admite participația în prezența vinovăției din imprudență, iar aceasta contravine legislației în vigoare (art. 41 CP RM).
Reieșind din cele expuse, s-a propus o încadrare juridică diferită de cea inițială: acțiunile lui RM, a căror latură subiectivă a infracțiunii este caracterizată de vinovăție dublă, să fie calificate în baza art. 88 pct. „v” CP al Uzbekistanului (alin. 4 art. l51 CP RM), iar acțiunile R.D. în baza art. 17 și art. 88 pct. „v” CP al Uzbekistanului (art. 42 și alin. l art. 151 CP RM), deoarece nu era temei juridic, pentru a-i incrimina R.D. consecințele auxiliare survenite, dat fiind faptul că în această sferă acțiunile ei nu pot fi recunoscute ilegale.
Nu putem fi de acord cu recomandarea expusă în doctrina penală de a examina situațiile analogice expuse după regulile excesului de autor, în cazul excesului de autor rezultatul infracțional în întregime depinde de autor, fiind un produs al activității lui; lipsește legătura cauzală între acțiunile altor participanți și rezultatul infracțional survenit. Desigur, nu putem spune aceasta și în cazul infracțiunilor cu vinovăție dublă. Aici rezultatul auxiliar, suplimentar – dauna provocată celui de al doilea obiect – este în raport de cauzalitate cu componenta de bază, fiind un produs al acesteia. Numai stabilind această circumstanță putem să o incriminăm autorului.
Din cele expuse putem formula trei teze de bază ce caracterizează participația la infracțiunile comise cu vinovăție dublă:
participația este o activitate intenționată, de aceea această instituție nu poate fi aplicată față de componențele infracțiunilor cu vinovăție dublă, întrucât aici atitudinea față de consecințele suplimentare (calificante) este imprudentă;
participanții la o infracțiune intenționată, ce din imprudență a atras după sine consecințe grave, poartă răspundere doar pentru participație la componența infracțiunii de bază;
toți participanții, fără excepție, la infracțiune poartă răspundere atât pentru componența intenționată de bază, cât și pentru consecințele complementare în cazul în care a fost stabilită imprudența față de ele.
Aceste teze, de fapt, nu contravin una alteia, ci se află într-o anumită consecutivitate. Anume tendința de a încadra juridic, corespunzător și complet acțiunile persoanelor ce participă la comiterea infracțiunilor cu vinovăție dublă a dictat și formarea poziției unui șir de savanți (G. Crigher, A. Zelinschi, M. Covaliov), care, în principiu, exclud incriminarea participanților la infracțiune a circumstanțelor calificante ce nu erau cuprinse în intenția lor. Pentru aceste componențe a infracțiunilor complexe, cum ar fi: art. 151 alin. 4 CP RM, art. 159 alin. 2 pct. „c” CP, art. 269 CP ș.a., ei făceau excepții.
O cale logică de rezolvare a unei astfel de situații credem că ar putea fi găsită prin introducerea unor modificări în legislația în vigoare, care la momentul actual nu reflectă specificul activității infracționale comune în infracțiunile comise cu vinovăție dublă, cu toate că acestea au o răspândire largă, în special în sfera exploatării tehnicii și noilor tehnologii. Lacunele legii în acest domeniu duc la faptul că pentru un șir de manifestări social periculoase ori se evită răspunderea penală, ori survine aceeași pedeapsă ca și în cazul săvârșirii infracțiunii de un subiect ce acționează individual.
Drept confirmare poate servi următorul caz: la 9 ianuarie 1997 între O. și F. a apărut un conflict pe parcursul căruia O. de câteva ori 1-a lovit pe F. cu pumnul peste față. În acest timp, de locul respectiv s-a apropiat și U., care, fără nici un motiv, de câteva ori 1-a lovit cu piciorul pe F. În continuare U. 1-a doborât la pământ pe F. și împreună cu O. au continuat să-1 bată pe F.. provocându-i multiple lovituri în cap. Peste un interval de timp, F., fiind transportat la spital, a decedat. Din raportul expertizei medico-legale s-a stabilit că moartea a survenit din cauza unei traume multiple a capului: fracturarea craniului, fracturarea oaselor feței, contuzionarea țesuturilor creierului, hemoragie cerebrală și bronhopneumonie purulentă bilaterală. Leziunile corporale indicate se referă la vătămarea gravă a integrității corporale și anchetatorul a calificat acțiunile lui O. și U. în baza art. l51 alin 4 CP RM.
Această hotărâre după părerea noastră, nu ar fi provocat nici un fel de obiecții, în cazul în care fiecare dintre participanți ar fi acționat în mod individual.
Dar în acest caz este vorba de o infracțiune cornișă cu vinovăție dublă, rezultatul – moartea victimei, este un produs al acțiunilor comune ale lui O. și U., deoarece, dacă vom lua acțiunile infracționale ale acestora aparte, ele ar fi putut să ducă la alt rezultat.
În ce privește latura subiectivă, fiecare dintre făptuitori conștientiza caracterul social periculos al faptei comise în comun, prevedea survenirea unor consecințe concrete în forma vătămării corporale grave și dorea survenirea lor. Însă atitudinea față de moartea victimei la ambii a fost imprudentă sub forma neglijenței. Atât O., cât și U. trebuiau și puteau să prevadă dezvoltarea de mai departe a lanțului cauzalității și acel rezultat la care poate să ducă. Posibilitatea previziunii fiecăruia a fost sporită din contul posibilității de a aprecia suplimentar comportamentul său si de a-1 raporta la comportamentul celuilalt. După cum vedem, în cazul dat față de moartea victimei la ambii făptuitori a avut loc așa-numita „copricinuire imprudentă a daunei", caracterizată de condiționare reciprocă și interdependență a comportamentului participanților la atentatul infracțional.
În general, instituția „copricinuirii imprudente a daunei” se prezintă ca cea mai acceptabilă pentru soluționarea problemei despre răspunderea câtorva persoane ce au participat la o infracțiune comisă cu vinovăție dublă. Nu este greu să ne convingem de aceasta dacă vom enumera trăsăturile ce caracterizează „co-pricinuirea imprudentă a daunei”:
copricinuirea imprudentă reprezintă o infracțiune unică;
la o astfel de infracțiune participă câțiva subiecți ai răspunderii penale;
caracterul de condiționare reciprocă și interdependență a „comportamentului preinfracțional” ale participanților;
crearea pericolului survenirii sau survenirea unei consecințe unice prevăzută de componența concretă pentru toți participanții;
prezența legăturii cauzale între „comportamentul preinfracțional" al subiecților și rezultatul infracțional survenit;
comiterea infracțiunii din imprudență.
Termenul „comportament preinfracțional” semnifică comportamentul ce condiționează survenirea rezultatului, întrucât componențele infracțiunilor cu vinovăție dublă sunt complexe de parcă ar fi alcătuite din două fapte de sine stătătoare – intenționată și imprudentă, atunci comiterea de către făptuitor a componenței intenționate de bază poate fi examinată ca activitate „preinfracțională”, ce precedă survenirea rezultatului imprudent, la care de fapt și se raportează copricinuirea imprudentă.
Problema săvârșirii în comun de câteva persoane a unei infracțiuni din imprudență (copricinuire imprudentă) nu a fost suficient examinată în literatura penal-juridică. În anii 50 pe larg se discuta posibilitatea existenței participației la infracțiunile comise din imprudență. La momentul actual specialiștii în unanimitate susțin că această varietate a participației penale nu există.
În același timp săvârșirea infracțiunii din imprudență de câteva persoane chiar și în limitele legislației în vigoare deseori pune în fața lucrătorilor practici multe probleme complicate ce necesită o soluționare adecvată. Cu atât mai mult, problema răspunderii pentru copricinuirea imprudentă, precum și prevenirea ei devine tot mai actuală pe fondul tendinței de creștere a numărului infracțiunilor comise din imprudență. După cum sublinia M. D. Șargorodski „ … analizând pericolul social al faptelor comise din imprudență în societatea actuală, devine clar că astăzi ele pot fi de multe ori mai periculoase decât faptele comise intenționat".
În realitate mecanismul săvârșirii infracțiunilor din imprudență este mai complicat, în epoca progresului tehnico-științific se complică sistemele de conducere a proceselor tehnice, care sunt încredințate, de regulă, mai multor persoane ce acționează coordonându-se reciproc, în aceste condiții devierile de la respectarea disciplinei și reglementările ei normative deseori pro duc urmări destul de serioase. Multiplele eforturi, specializarea funcțiilor în vederea deservirii unuia și aceluiași proces tehnologic de câteva persoane fundamentează posibilitatea săvârșirii unei astfel de infracțiuni. Spre exemplu, doi macaragii, înțelegându-se între ei, au mutat o încărcătură nestandardă. Fiind fixată incorect, încărcătura a căzut și în urma căderii a omorât un om. În acest caz moartea ar fi putut fi evitată, dacă ar fi fost excluse acțiunile eronate comune ale acestor persoane. Fiecăruia dintre făptuitori i se incriminează rezultatul infracțional ca și cum ar fi acționat de unul singur și acțiunile lui (independent de acțiunile celorlalți copricinuitori) s-ar afla în legătură cauzală cu consecințele. După părerea noastră, incriminarea consecinței survenite fiecăruia dintre macaragii, așa cum se face la moment în practica judiciară, nu este destul de întemeiată. Acest fapt devine și mai clar atunci când acțiunile copricinuitorilor în majoritatea cazurilor nu sunt suficiente pentru survenirea consecințelor infracționale în general sau survenirea lor în volumul respectiv. Se ignorează faptul că fiecare dintre copricinuitori „contribuie" la comiterea infracțiunii. Încă A. N. Trainin, obiectând împotriva practicii pedepsirii fiecăruia dintre copricinuitori pentru infracțiuni de sine stătătoare, menționa: „În astfel de situație primim trei omoruri și un singur cadavru – aritmetică neobișnuită în practica judiciară".
Participarea câtorva copricinuitori la o infracțiune comisă din imprudență nu numai complică mecanismul cauzării, dar condiționează și un șir de modalități de săvârșire a infracțiunii mai numite și forme. Deoarece modalitățile copricinuirii imprudente de asemenea pot fi diferențiate după trăsăturile obiective, credem că acest termen poate fi aplicat și față de fenomenul dat. În linii generale pot fi evidențiate următoarele forme ale copricinuirii imprudente:
activitatea de comun acord a câtorva persoane, ce a atras după sine consecințe infracționale;
neîndeplinirea obligațiilor de către câteva persoane ce au provocat o singură consecință social periculoasă;
comiterea infracțiunii din imprudență în urma alăturării acțiunii câtorva persoane, obligate să îndeplinească anumite acțiuni concrete, ce exclud consecința social periculoasă, de exemplu „pentru copricinuire imprudentă trebuie să poarte răspundere doi medici, care în același timp au administrat pacientului astfel de preparate a căror combinare a dus la decesul acestuia”.
Copricinuirea poate avea și alte forme.
Nivelul actual al teoriei dreptul penal necesită o altă atitudine față de cercetarea mecanismului copricinuirii imprudente, a cărui reglementare este utilă nu doar pentru înlăturarea contradicțiilor de ordin teoretic, dar și din motivul că, în primul rând, comiterea infracțiunilor de câteva persoane, chiar și din imprudență, este caracterizată de un grad de pericol social sporit în raport cu infracțiunile comise din imprudență de către o singură persoană și, în al doilea rând, „gradul și caracterul participării copricinuitorilor la o infracțiune comisă din imprudență se pot deosebi esențial”, și deci dispozițiile speciale ale legii trebuie să conțină cerința individualizării răspunderii copricinuitorilor.
Reieșind din cele constatate, considerăm rațională dezvoltarea în continuare a instituției copricinuirii imprudente cu includerea ulterioară a unor modificări în legislația penală, care, alături de răspunderea pentru activitatea intenționată comună la săvârșirea unei infracțiuni intenționate, ar prevedea și răspunderea pentru comportamentul infracțional imprudent a mai multe persoane, fapt ce ar reflecta necesitățile practicii de aplicare a normelor de drept, precum și ar contribui la calificarea faptelor săvârșite cu vinovăție dublă. Sau în cazul în care nu suntem de acord cu termenul vinovăția dublă, putem accepta o nouă noțiune cum ar fi „praeterintenția", numită și intenție depășită, acceptată de doctrinarii din alte state (România). Praeterintenția este prezentă atunci când persoana prevede rezultatul acțiunii sale pe care-1 dorește, însă se produce un rezultat mai grav decât acesta, pe care nu 1-a prevăzut. De regulă, infracțiunile se săvârșesc cu intenție sau din imprudență, însă, uneori, neglijența se poate suprapune cu intenția directă, cu privire la rezultatul mai grav decât cel prevăzut și dorit de făptuitor. Vedem că noțiunile "vinovăție dublă" și "praeterintenție" de facto sunt identice.
Deci divergențele la calificare apar din motivul că nu toți teoreticienii și lucrătorii practici acceptă existența în general a infracțiunii cu vinovăție dublă. Totul ar deveni mai clar dacă aceasta ar fi acceptată drept ceva ce există obiectiv și cere doar modificările legislative de rigoare pentru o încadrare juridică corectă. Aceasta ar necesita, probabil, și anumite studii de ordin teoretic și practic, care la momentul de față lipsesc cu desăvârșire în teoria dreptului penal autohton și sunt într-un număr foarte limitat în doctrina altor state.
5. Delimitarea intenției de imprudență
Delimitarea intenției de imprudență (mai ales de sineîncredere) constituie o chestiune deosebit de controversată, susținându-se că nu există o linie univocă, clară, care să le separe. De aici și eforturile doctrinei, ca și ale legislației, de a găsi, dacă nuexistă un element de netă diferențiere, cel puțin justificări convingătoare pentru a legitima existența lor autonomă.
La fel de controversată este și delimitarea intenției indirecte de culpa conștientă, întrucât în cadrul ambelor modalități subiectul desfășoară o activitate voluntară conștientă, el își dă seama de posibilitatea producerii unui rezultat periculos al acțiunii sale în raport cu valorile sociale ocrotite de lege: cu toate acestea acționează în continuare, nu își înfrânează impulsul la acțiune. Or, aceste procese psihice sunt similare celor care caracterizează intenția.
Ceea ce deosebește intenția eventuală de sineîncredere este numai faptul că în primul caz subiectul chiar dacă nu voiește rezultatul, acceptă riscul producerii lui, ca preț al realizării unei alte acțiuni al cărei rezultat ilicit sau licit îl dorește chiar cu acest preț, în cazul sineîncrederii, lipsei de voință de a produce rezultatul (atitudine comună cu cea în cazul intenției directe) i se suprapune încrederea efectivă, reală a făptuitorului în forțele și însușirile sale de a evita rezultatul și de a împiedica producerea acestei finalități, încredere care se dovedește până la urmă ușuratică, deoarece rezultatul pe care nu 1-a voit se produce. Dar această supraestimare de către făptuitor a forțelor proprii nu exprimă, și ea, o anumită poziție psihică în raport cu posibilitatea producerii rezultatului aflat în reprezentarea sa. Iar îndepărtarea acestei posibilități pe baza unei subestimări a condițiilor care ar da naștere rezultatului nu pare a se converti, în final, tot printr-un consimțământ la producerea rezultatului. Mobilul acestui consimțământ încrederea în forțele sale, convingere care se dovedește a fi ușuratică, ar putea dilua sau face să dispară consimțământul. Altfel zis, culpa subiectului, ușurința cu care și-a evaluat forțele poate fi invocată de acesta pentru a nega existența unui consimțământ la producerea rezultatului.
În termeni apropiați s-a discutat această problematică și în trecut. Astfel, Von Bar încă din 1885 afirma că nu există, în realitate, o intenție eventuală, ca o intenție autentică de natură să fundamenteze răspunderea penală, unica intenție care merită să fie recunoscută este cea directă; intenția indirectă nu ar fi nici dol și nici culpă, deoarece presupune un rezultat care n-a fost voit și nici măcar cunoscut în mod direct. Un alt jurist german, A. Lofler propunea să se facă deosebire între intenție, comportarea cu știință și imprudență, acestea fiind singurele forme autentice de vinovăție. Pe aceeași linie de gândire se situează și A. Miriska; acesta clasifică formele de vinovăție în intenție, vinovăție conștientă și vinovăție inconștientă. De asemenea, într-o lucrare recentă C. Birnbaum consideră că între intenție și imprudență trebuie situată ușurința ca formă autonomă de vinovăție.
Este de semnalat, de asemenea, că în Codul penal german, în partea specială, la unele infracțiuni este chiar consacrată explicit această formă de vinovăție. Astfel, în § 251 care incriminează tâlhăria urmată de moartea victimei se prevede închisoarea pe viață sau închisoarea pe o durată nu mai mică de 10 ani dacă moartea a fost produsă cu ușurință. Tot astfel, în § 264 înșelăciunea agravată se sancționează dacă s-a săvârșit cu ușurință.
Deși legea penală germană nu definește această formă de vinovăție în partea generală, în doctrină ea a fost considerată când ca o formă de intenție, când ca o formă de imprudență. Mulți dintre autorii germani (A. Eser, B. Burkhardt, T. Weigend, G. Artzt) au propus chiar să se admită ca ușurința să constituie o a treia formă de vinovăție, între intenție și imprudență. O asemenea rezolvare, pe lângă faptul că ar elibera jurisprudența de obligația să aleagă între intenție și culpă, ar reduce sfera culpei inconștiente. Se va putea considera că o persoană acționează cu ușurință ori de câte ori încalcă o obligație de ocrotire a unor valori importante sau a săvârșit o omisiune gravă în îndeplinirea unei obligații importante, manifestând o desconsiderare a pericolului grav în care au fost puse valorile sociale ocrotite de lege.
Se confruntă în aceste controverse, după părerea noastră, două poziții principiale: aceea de a releva cât mai profund diferențierile dintre cele două procese subiective (intenție și culpă), pentru a identifica tratamentul penal individual cel mai corespunzător cu procesele psihice concrete care au stat la baza comportării făptuitorului, preocupare ce se înscrie în cadrul garanțiilor pe care individul le poate pretinde de la societate că nu va fi sancționat dincolo de ceea ce a voit. A doua poziție este aceea de a analiza elementele de apropiere și chiar de identitate între cele două poziții subiective, pentru a ocroti mai bine societatea împotriva comportărilor temerare, ușuratice sau de dispreț față de riscul producerii unor consecințe grave, poziție psihică deosebit de periculoasă în condițiile societății moderne, a sporirii îngrijorătoare a factorilor de risc în diferite condiții, sancționarea penală corespunzătoare a comportărilor care se situează între intenție și culpă simplă devenind nu numai o chestiune teoretică, ci o problemă de un larg interes cetățenesc și de ocrotire mai eficientă a valorilor sociale fundamentale.
Nu este lipsit de interes nici modul de rezolvare a problemei care ne preocupă, aceea a unei soluții unificatoare în materia vinovăției penale în unele legislații naționale. Așa, de pildă, în sistemul legislativ anglo-saxon este considerată ca o formă intermediară de vinovăție poziția subiectivă cunoscută ca „recklessness.”
Se știe că în concepția engleză și cea americană manifestarea exterioară nu atrage răspunderea penală decât dacă este însoțită de o formă de vinovăție. Aceasta înseamnă că subiectul activ poate fi tras la răspundere penală numai dacă este capabil, dincolo de orice îndoială rațională, să înțeleagă semnificația faptelor și să-și orienteze acțiunea conform cu cerințele societății.
După unii autori (R. Cârd, R. Cross, P.A. Jones) vinovăția ar consta din intenția și „recklessness”, ambele forme de vinovăție caracterizându-se prin cunoaștere și prevedere, în timp ce imprudența, constituind o conduită contrară unor reguli generale de diligență, ar trebui analizată în afară de mens rea, nereprezentând o atitudine psihică cu relevanță penală decât în cazuri foarte limitate (de exemplu, în cazul uciderii din culpă, a faptelor care produc prejudicii publice din culpă, în cazul încălcării din culpă a unor reguli de circulație și altele). Culpa ar fi, astfel, o formă reziduală de vinovăție (cele autentice fiind intenția și recklessness), relevanța sa penală putând fi admisă numai în cazuri de neglijență grosolană, adică atunci când vinovatul violează o normă importantă de precauție și când rezultatul era vizibil, ușor de prevăzut, iar riscul evident. Numai în asemenea situații de culpă gravă se sugerează folosirea normei penale, lăsând ca pentru reprimarea culpei simple să se acționeze cu legea civilă. Ambele sugestii ale proiectului au fost criticate că nu se inspiră mai mult din dreptul european pentru a contribui mai eficient la ocrotirea societății și la tendințele de unificare a legislațiilor penale naționale.
Această amplă analiză a celor mai recente poziții doctrinare cu privire la definirea vinovăției, a formelor și modalităților acesteia, ca și a încercărilor de a identifica o a treia formă de vinovăție intermediată între intenție și culpă subliniază, credem noi, înțelepciunea legiuitorului, de a nu se fi angajat în această dispută și de a nu opta pentru nici o definiție a intenției și culpei. Rămâne sarcina jurisprudenței ca, folosind datele de bază ale vinovăției, procesele intelective și volitive, să decidă modul în care, în fiecare caz concret, s-au combinat aceste procese pentru a da naștere intenției sau culpei.
Într-o asemenea viziune, mai realistă, instanțele vor putea să nuanțeze mai bine ponderea fiecăreia dintre modalitățile de vinovăție: intenția eventuală fiind socotită ca fiind de un grad mai redus decât intenția directă, iar culpa cu previziune mai gravă decât culpa simplă. De asemenea, o atare analiză concretă ar putea să sugereze judecătorilor o tratare mai nuanțata a culpei simple, făcând deosebirea între culpa simplă gravă (constând dintr-o desconsiderare gravă a regulilor elementare de prudență și precauție) și culpa simplă ușoară, lăsând ca aceasta din urmă să opereze mai ales în cazul infracțiunilor contra persoanei, în celelalte situații operându-se cu mijloace extrapenale. În interpretarea dolului eventual și a culpei conștiente instanțele se vor inspira din diferite formule puse la dispoziția lor de doctrina penală, urmând ca treptat, prin generalizarea practicii judiciare, legiuitorul să se oprească la o unitate de interpretare a conținutului formelor și modalităților vinovăției pe care să le consacre eventual într-o dispoziție de lege lata.
Din analiza încercărilor doctrinei penale și a unor legislații de a identifica o posibilă a treia formă de vinovăție între intenție și culpă se relevă cu evidență îndatoririle care revin doctrinei penale, ca eliberată de presiunea unor formule definitorii legale, că aprofundează materia vinovăției, descifrând și alte căi de abordare a acestei problematici.
Nu este lipsită de interes demonstrația făcută în alte doctrine a unei posibile forme specifice de vinovăție rezultată din contopirea dolului eventual și a culpei conștiente în cadrul unei responsabilități penale pentru crearea conștientă a riscului de a se produce un rezultat periculos. O atare poziție subiectivă, până la un punct, este comună atât intenției indirecte, cât și culpei cu previziune, ceea ce le-ar deosebi ar fi acceptarea riscului (în cazul dolului eventual) și excluderea producerii rezultatului riscant (în cazul culpei cu previziune). Dacă în ambele cazuri însă am admite că alături de procesul intelectiv (reprezentarea situației riscante) există și un efort volitiv de a continua acțiunea în ciuda reprezentării existenței unui risc de producere a unor consecințe periculoase, ne-am afla în fața unor procese psihice concordante, elementele neconcordante aparținând unor procese psihice mai profunde (acceptarea rezultatului sau convingerea că rezultatul nu se va produce) decât cele relevate prin manifestarea exterioară. S-ar întrevedea astfel, o a treia poziție subiectivă bazată pe acceptarea conștientă a riscului, poziție care ar putea fi extinsă dincolo de formula franceză" (care se oprește la punerea conștientă în pericol a persoanei alteia) putând fi concepută și în raport cu fapte care pun în pericol sau aduc atingere altor obiecte juridice. O atare formulă s-ar apropia și de poziția subiectivă în accepțiunea Cunninghan (când autorul are reprezentarea că a creat un risc pentru producerea unor rezultate periculoase și totuși continuă acțiunea în desfășurarea căreia se află).
Analiza proceselor psihice ale vinovăției, în perspectiva identificării unei a treia forme de vinovăție s-ar înscrie și în preocupările de unificare a legislației penale la nivel european. Mai ales în legătură cu combaterea unor infracțiuni grave, cum sunt cele care aduc atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene, ar putea fi incriminate și faptele comise din imprudență sau neglijență gravă dacă autorul a avut reprezentarea riscului pe care-1 creează, ceea ce va apropia dolul eventual de reddessness și de culpa conștientă.
ÎNCHEIERE
Știința despre vinovăție și formele sale reprezintă una din cele mai actuale probleme sociologice și juridice. Problema vinovăției în general, și a intenției în special are o mare însemnătate.
Deoarece orice deviere, oricât de mică n-ar fi, de la principiul vinovăției în legea penală pote atrage încălcări grave ale legalității și poate aduce daune uneori ireparabile. Încă în secolul trecut s-a constatat că „știița despre vinovăție și adâncimea sa mai mare sau mai mică reprezintă un „barometru” al dreptului penal. Ea este cel mai bun indicator al nivelului cultural al acestuia.”
Legea penală examineză vinovăția persoanei care a săvârșit o faptă prejudiciabilnu nu ca o apreciere negativă, nu ca un reproș adresat de către instanța de judecată infractorului, dar ca un fapt al realității obiective, adică o intenție reală sau o imprudență.
Vinovăția și formele sale nu se creează și nici nu se prelungesc de către sentința judiciară, ele se stabilesc, se conștientizează de către judecată în procesul cercetării dosarului penal.
Problema intenției ca formă a vinovăției – este una din cale mai de bază și în același timp, una din cele mai complicate probleme ale dreptului penal. În ea se întretaie diverse momente: psihologice, social-politice, etice și juridice. Pentru cercetarea intenției ca formă a vinovăției ca punct de pornire întotdeauna a fost participarea psihică a persoaneila fapta săvârșită.
Lucrând asupra acestei teme ne-am străduit să dăm răspuns la o mulțime de întrebări referitor la intenție, folosind monografii a diferitor autori care au depus eforturi în vederea cercetării intenției ca formă a vinovăției; ne-am străduit să dăm exemple din practica judiciară moldovenească și română.
Am încercat să arătăm care sunt cauzele cele mai frecvente ce atrag apariția intenției de diferită formă. Vrem să spunem că în literatura noastră acestei teme se acordă foarte puțină atenție și am propune ca pe viitor penaliștii noștri să cerceteze mai profund intenția și modalitățile sale care să corespundă cerințelor dreptului penal, care, la rândul său, este în neîncetată și intensă transformare. Lucrând asupra studiului dat am ajuns să facem unele concluzii:
Într-un anumit sens, intenția dă expresie unei însușiri specific umane de a cunoaște lumea înconjurătoare, de a cuprinde cu mintea consecințele viitoare ale acțiunii (inacțiunii) și de a dirija și orienta corespunzător conduita individuală spre realizarea unei anumite finalități.
Intenția directă prezintă toate trăsăturile, sub aspect volitiv și intelectiv ale intenției. Ea implică prezența unei acțiuni voite de subiect care acționează în cunoștința de cauză prevăzând producerea rezultatului spre care este îndreptată acțiunea și cu voința de a produce rezultatul ca o consecință a acțiunii sale.
Dacă rezultatul este prevăzut ca o consecință inevitabilă a acțiunii voite de făptuitor, nu mai este necesar să existe și voința rezultatului. În măsura în care rezultatul acțiunii este prevăzut ca cert sau posibil, subiectul trebuie să voiască și producerea lui.
Nu interesează pentru existența intenției dacă vinovatul voind să producă rezultatul, nu are și certitudinea că îl va realiza efectiv.
Intenția directă constituie modalitatea obișnuită, cea mai frecventă a intenției iar, originar, este modalitatea de intenție apărută cel dintâi în gândirea juridică și în practica legislativă, ea se confundă cu însuși intenția.
Explicațiile date cu privire la intenție, în general, fiind valabile și pentru intenția directă, nu apare necesară o analiză distinctă a proceselor volitive și intelective componente ale acestei modalități a intenției.
Aceasta este valabil și cu privire la modul cum se întregesc procesele volitive cu cele intelective, spre a configura intenția directă.
Intenția indirectă este o a doua modalitate a intenției și este caracteristic faptei că autorul, deși prevede rezultatul faptei, nu-l urmărește, ci numai acceptă posibilitatea producerii lui. Intenția indirectă (eventuală) constă în aceia că făptuitorul prevede rezultatul și deși nu-l dorește, acceptă posibilitatea producerii lui.
Săvârșirea cu intenție a infracțiunii atrage consecințe juridice deosebite:
1) stabilirea recidivei în cazul comiterii cu intenție a uneia sau a mai multor infracțiuni de o persoană cu antecedente penale pentru o infracțiune săvârșită cu intenție (art.37 C. pen. român și art.34 C. pen. RM);
2) persoanelor care au fost condamnate pentru infracțiuni comise cu intenție li se stabilesc reguli mai stricte privind suspendarea condiționată a executării pedepsei (art.81, 861 C. pen. român și art.90 alin.(1) C. pen. RM) și liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen (art.59, 591 C. pen. român și art.91 alin.(4), (6) C. pen. RM);
3) cumularea pedepsei, a cărei executare a fost suspendată condiționat sau a părții neexecutate a pedepsei, în condițiile liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen, este posibilă doar în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate (art.83, 864 C. pen. român și art.90 alin.(10) C. pen. RM; art.61 C. pen. român și art.91 alin.(8) lit.c) C. pen. RM);
4) curgerea prescripției se întrerupe dacă persoana, până la expirarea termenelor prevăzute de prezentul Cod, săvârșește cu intenție o nouă infracțiune (art.97 alin.(3) C. pen. RM);
5) aplicarea limitată a amnistiei față de persoanele condamnate pentru infracțiuni intenționate (de exemplu, art.3, 4, 7 și 10 ale Legii privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la proclamarea independenței Republicii Moldova din 10 august 20011 ).
În cazul comiterii infracțiunii intenționate, vinovatul suportă răspunderea în funcție de conținutul și orientarea intenției, fiind luate în considerație, bineînțeles, urmările prejudiciabile survenite. Numai la săvârșirea infracțiunilor intenționate sunt posibile astfel de forme ale activității infracționale cum sunt pregătirea de infracțiune (art.26 C. pen. RM), tentativa de infracțiune (art.27 C. pen. RM și art.20 C. pen. român) și participația (art.41 C. pen. RM și art.23-26 C. pen. român).
Aceste particularități ale răspunderii penale pentru infracțiunile săvârșite cu intenție sunt determinate atât de specificul intenției ca formă a vinovăției, cât și de gradul prejudiciabil mai sporit al intenției comparativ cu culpa (imprudența). Gradul prejudiciabil mai sporit al intenției se explică, în opinia noastră, prin următoarele:
1) fapta intenționată, fiind orientată conștient spre producerea de prejudicii societății, creează o posibilitate reală mai mare de cauzare a acestor daune decât acțiunile din imprudență. Subiectul infracțiunii intenționate alege un astfel de mod de comitere, care cu bună-știință pentru dânsul poate cauza prejudicii relațiilor sociale;
2) un pericol social mai mare prezintă persoanele, care săvârșesc infracțiuni cu intenție; anume prin intenție se manifestă mai mult atitudinea negativă a persoanei față de interesele societății.2
Delimitarea strictă a infracțiunii intenționate de infracțiunea din culpă este necesară chiar și atunci când componența respectivă de infracțiune presupune atât intenție, cât și imprudență (de exemplu, art.211 C. pen. RM). Aceasta este important pentru individualizarea răspunderii vinovatului și aplicarea unei pedepse echitabile acestuia.
Drept premisă în determinarea intenției ca formă a vinovăției este înțelegerea corectă a trăsăturilor caracteristice ale acesteia.
BIBLIOGRAFIE
ACTE NORMATIVE ȘI COMENTARII
Constituția Republicii Moldova din 24 iulie 1994.
Codul Penal al RM din 18 aprilie 2002.
Codul Penal al RM din 24 martie 1961 modificat.
Cod penal: comentariu. Sub red. A. B. Barbăneagră. Chișinău 2003.
Кoммeнтаpий к УК PФ. Cкypатoв Ю.И. Лeбeдeв B.M. Mocква. 1998.
Кoммeнтаpий к Угoлoвнoмy кoдeкcy PФ. Hаyмoв A.B. Mocква. 1997.
Кoммeнтаpий к Угoлoвнoмy кoдeкcy PФ. Пoд peд. A.И. Бoйкo. Pocтoв на Дoнy. 1996.
LITERATURA DE SPECIALITATE
Antoniu G., Vinovăția penală. București, 1994.
Basarab M. Drept penal. București. Ed. „Lumina Lex”. 1997.
Borodac A. Drept penal. Chișinău. 1994.
Borodac A. Referitor la vinovăția mixtă / Legea și viața. № 6. 1993.
Brînză, S. Stati V. O noua viziune asupra noțiunii «intenții huliganice» »Revista Națională de Drept», nr.10, 2007
Dobrinoiu V. Drept penal. Partea generală. București, 1998.
Dolea. D. Blănaru. Conceptele de bază ale justiției penale. Chișinău. 2001.
Dongoroz V. Drept penal. București. 2000.
Gliga I. Delimitarea intenției indirecte de neglijență. Revista de Drept Penal. № 4. 1995.
Grama M. Participanții la infracțiune și particularitățile răspunderii lor. Chișinău 2004.
Greu C. Particularități ale răspunderii penale pentru infracțiunile săvârșite cu intenție «Revista Națională de Drept», nr.7, 2008
Macari I. Dreptul penal al Republicii Moldova. Partea generală Chișinău. 2002.
Mariț A. Asemănări și deosebiri dintre procesele psihice ale infractorului la comiterea infracțiunii cu două forme ale vinovăției (praeterintenție sau intenție depășită) în raport cu cele ale intenției infracționale «Revista Națională de Drept», nr.9, 2005
Mariț A. Construcția proceselor psihice ale persoanei infractorului la comiterea infracțiunii praeterintenționate în raport cu imprudența infracțională «Revista Națională de Drept», nr.10, 2005
Mariț A. Definiția intenției «Revista națională de drept», nr.1, 2003
Mariț A. Distincția și corelația dintre intenția infracțională, mobilul și scopul infracțiunii «Revista Națională de Drept», nr.2, 2006
Mariț A. Drept penal. partea generală. vol. I. Chișinău. 2002.
Mariț A. Gradele intenției. Procesele psihice specifice gradelor intenției infracționale «Legea și viața», nr.3, 2005
Mariț A. Imputația subiectivă în cazul infracțiunilor comise cu praeterintenție «Legea și viața», nr.9, 2004
Mariț A. Infracțiuni praeterintenționate: forme și modalități de manifestare «Legea și viața», nr.1, 2005
Mariț A. Modalități și forme ale intenției utilizate în doctrină și în practica judiciară. Procesele psihice specifice acestora »Legea și viața», nr.2, 2005
Mariț A. Noi orientări asupra formelor vinovăției penale și a delimitării intenției de imprudența sau culpa penală în doctrina europeană «Legea și viața», nr.9, 2005
Mariț A. Viziuni și raționamente asupra perceperii conceptului de intenție infracțională «Legea și viața», nr.8, 2005
Michinici M. Unele observații privind praeterintenția. Revista de Drept Penal. № 1. 1996.
Oancea, Tratat de drept penal, 1994, p. 115.
Voinea Gh. Cazul fortuit și culpa. Revista de Drept Penal. № 2. 1996.
Zolinyak M., Drept penal. Ed. „Chemarea”. 1994.
Beклeнкo C. Закoнoдатeльнoe oпpeдeлeниe yмышлeннoй вины нyждаeтcя в coвepшeнcтвoвании «Угoлoвнoe пpавo», N 1 2003
Гpyнтoв И. Пcиxoлoгичecкий и coциальнo-пcиxoлoгичecкий элeмeнты coдepжания вины и закoнoдатeльная мoдeль yмыcла «Cyдoвы вecтнiк», N 4 2008
Ключкo P. Coдepжаниe yмыcла в cocтаваx пpecтyпнoгo бeздeйcтвия «Cyдoвы вecнiк», N3 2010
Кpигep Г. Eщё pаз o cмeшаннoй фopмe вины / Coвeтcкая юcтиция. № 3. 1967.
Пoпoв A. Дoктpинальнoe тoлкoваниe yмыcла винoвнoгo пpи coвepшeнии yбийcтва oбщeoпаcным cпocoбoм «Угoлoвнoe пpавo», N1 2003
Cyxаpeв E., A. Кyликoв Coyчаcтиe в пpecтyплeнияx c двoйнoй фopмoй вины. / Coвeтcкая юcтиция. 1991. № 20.
Toлмачeв O. Квалификация пpecтyплeний пpи чаcтичнoй peализации yмыcла «Poccийcкая юcтиция», N 12, 2000
Фeльдштeйн Г. C. Пpиpoда yмыcла. Mocква. 1998.
Шаpгopoдcкий M.Д. Hаyчный пpoгpecc и yгoлoвнoe пpавo / Coвeтcкoe гocyдаpcтвo и пpавo. № 12. 1968.
BIBLIOGRAFIE
ACTE NORMATIVE ȘI COMENTARII
Constituția Republicii Moldova din 24 iulie 1994.
Codul Penal al RM din 18 aprilie 2002.
Codul Penal al RM din 24 martie 1961 modificat.
Cod penal: comentariu. Sub red. A. B. Barbăneagră. Chișinău 2003.
Кoммeнтаpий к УК PФ. Cкypатoв Ю.И. Лeбeдeв B.M. Mocква. 1998.
Кoммeнтаpий к Угoлoвнoмy кoдeкcy PФ. Hаyмoв A.B. Mocква. 1997.
Кoммeнтаpий к Угoлoвнoмy кoдeкcy PФ. Пoд peд. A.И. Бoйкo. Pocтoв на Дoнy. 1996.
LITERATURA DE SPECIALITATE
Antoniu G., Vinovăția penală. București, 1994.
Basarab M. Drept penal. București. Ed. „Lumina Lex”. 1997.
Borodac A. Drept penal. Chișinău. 1994.
Borodac A. Referitor la vinovăția mixtă / Legea și viața. № 6. 1993.
Brînză, S. Stati V. O noua viziune asupra noțiunii «intenții huliganice» »Revista Națională de Drept», nr.10, 2007
Dobrinoiu V. Drept penal. Partea generală. București, 1998.
Dolea. D. Blănaru. Conceptele de bază ale justiției penale. Chișinău. 2001.
Dongoroz V. Drept penal. București. 2000.
Gliga I. Delimitarea intenției indirecte de neglijență. Revista de Drept Penal. № 4. 1995.
Grama M. Participanții la infracțiune și particularitățile răspunderii lor. Chișinău 2004.
Greu C. Particularități ale răspunderii penale pentru infracțiunile săvârșite cu intenție «Revista Națională de Drept», nr.7, 2008
Macari I. Dreptul penal al Republicii Moldova. Partea generală Chișinău. 2002.
Mariț A. Asemănări și deosebiri dintre procesele psihice ale infractorului la comiterea infracțiunii cu două forme ale vinovăției (praeterintenție sau intenție depășită) în raport cu cele ale intenției infracționale «Revista Națională de Drept», nr.9, 2005
Mariț A. Construcția proceselor psihice ale persoanei infractorului la comiterea infracțiunii praeterintenționate în raport cu imprudența infracțională «Revista Națională de Drept», nr.10, 2005
Mariț A. Definiția intenției «Revista națională de drept», nr.1, 2003
Mariț A. Distincția și corelația dintre intenția infracțională, mobilul și scopul infracțiunii «Revista Națională de Drept», nr.2, 2006
Mariț A. Drept penal. partea generală. vol. I. Chișinău. 2002.
Mariț A. Gradele intenției. Procesele psihice specifice gradelor intenției infracționale «Legea și viața», nr.3, 2005
Mariț A. Imputația subiectivă în cazul infracțiunilor comise cu praeterintenție «Legea și viața», nr.9, 2004
Mariț A. Infracțiuni praeterintenționate: forme și modalități de manifestare «Legea și viața», nr.1, 2005
Mariț A. Modalități și forme ale intenției utilizate în doctrină și în practica judiciară. Procesele psihice specifice acestora »Legea și viața», nr.2, 2005
Mariț A. Noi orientări asupra formelor vinovăției penale și a delimitării intenției de imprudența sau culpa penală în doctrina europeană «Legea și viața», nr.9, 2005
Mariț A. Viziuni și raționamente asupra perceperii conceptului de intenție infracțională «Legea și viața», nr.8, 2005
Michinici M. Unele observații privind praeterintenția. Revista de Drept Penal. № 1. 1996.
Oancea, Tratat de drept penal, 1994, p. 115.
Voinea Gh. Cazul fortuit și culpa. Revista de Drept Penal. № 2. 1996.
Zolinyak M., Drept penal. Ed. „Chemarea”. 1994.
Beклeнкo C. Закoнoдатeльнoe oпpeдeлeниe yмышлeннoй вины нyждаeтcя в coвepшeнcтвoвании «Угoлoвнoe пpавo», N 1 2003
Гpyнтoв И. Пcиxoлoгичecкий и coциальнo-пcиxoлoгичecкий элeмeнты coдepжания вины и закoнoдатeльная мoдeль yмыcла «Cyдoвы вecтнiк», N 4 2008
Ключкo P. Coдepжаниe yмыcла в cocтаваx пpecтyпнoгo бeздeйcтвия «Cyдoвы вecнiк», N3 2010
Кpигep Г. Eщё pаз o cмeшаннoй фopмe вины / Coвeтcкая юcтиция. № 3. 1967.
Пoпoв A. Дoктpинальнoe тoлкoваниe yмыcла винoвнoгo пpи coвepшeнии yбийcтва oбщeoпаcным cпocoбoм «Угoлoвнoe пpавo», N1 2003
Cyxаpeв E., A. Кyликoв Coyчаcтиe в пpecтyплeнияx c двoйнoй фopмoй вины. / Coвeтcкая юcтиция. 1991. № 20.
Toлмачeв O. Квалификация пpecтyплeний пpи чаcтичнoй peализации yмыcла «Poccийcкая юcтиция», N 12, 2000
Фeльдштeйн Г. C. Пpиpoда yмыcла. Mocква. 1998.
Шаpгopoдcкий M.Д. Hаyчный пpoгpecc и yгoлoвнoe пpавo / Coвeтcкoe гocyдаpcтвo и пpавo. № 12. 1968.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Intentia Ca Forma a Vinovatiei Penale (ID: 128292)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.