Intemeierea Mitropoliei Ungro Vlahiei

ÎNTEMEIEREA MITROPOLIEI UNGRO-VLAHIEI

INTRODUCERE

Chiar dacă Biserica Română își are originile sale apostolice, întemeiată fiind conform unor tradiții și toponime din partea sud-estică a patriei noastre , de către Sfântul Apostol Andrei, ea a căpătat un caracter oficial mult mai târziu, odată cu întemeierea primelor episcopii sau mai bine zis cu datarea primilor episcopi pentru că în secolele III – IV când avem informații despre primii episcopi ai Tomisului , nu putem înțelege existența lor în fruntea unor dioceze organizate din punct de vedere jurisdicțional așa cum le înțelegem noi astăzi.

Din cele mai vechi timpuri , bisericile locale încercau să își autentifice autoritatea prin faptul că pe teritoriul lor au trecut Sfinții Apostoli care i-au și încreștinat, relitate pe care mulți teologi o invocă și când vine vorba de încreștinarea poporului român.. Dar toate dovezile arheologice și mărturiile lingvistice, martirii, obiectele de cult descoperite pe teritoriul patriei noastre datând din primele secole creștine dovedesc faptul că Sfântul Apostol Pavel a fost pe teritoriul țării noastre rânduind așadar episcopi și preoți pentru slujirea altarelor.

Dar chiar dacă acest moment al încreștinării poporului român s-a întâmplat relativ repede, sau mai bine spus cel mai repede cu putință adică direct de la martorii ocularii ai Învierii Lui Hristos , momentul în care episcopii de pe teritoriul țării noastre sunt recunoscuții oficial , sau mai exact ierarhia bisericească devine constantă și acceptată de către bisericile vecine intervine ulterior, ceea ce nu însemnă că a fost un timp în care teritoriul țării noastre nu a avut nici un episcop. Doar că mărturiile despre ei au ajuns greu până la noi.

Cunoscând istoria ne cunoaștem pe noi înșine am putea parafraza celebrul epigraf gravat la intrarea în templul lui Apollo din Delphi, „ cunoaște-te pe tine însuți ” e un îndemn la care noi toți ar trebui să cunoaștem istoria noastră de creștini , mai mult cu cât și pagânii au ajuns să graveze acest dicton pe unul din templele lor. Situația de fapt în care Biserica Ortodoxă își desfășoară activitatea sa sființitoare, și anume lumea secularizată și desacralizată a secolului XXI și influențele tot mai mari ale Occidentului, cât și afluxul de atacuri la adresa Bisericii și a temeliilor ei ne fac să ne dorim cu ardoare să ne cunoaștem rădăcinile , cum ar spune un Sfânt Părinte al Bisericii „ doar întorcându-ne la izvoare se va curma rătăcirea noastră” , un adevăr eludat de comuniști.

Adevărul ne va face liberi și asta ne dă curajul să îl cunoaștem să il acceptăm și să îl propovăduim, căci în zilele noastre găsim unii urmași ai regimului comunist care vor să ne facă să credem că noi nu avem o istorie că noi am apărut sporadic pe acest teritroriu și că tot ceea ce am învățat în școli sunt invenții ale unor oameni menite să localizeze geografic, istoric și spiritual un popor care se afla sub semnul debusolării în perioada comunistă, în care cunoașterea și acceptarea propriilor rădăcini era un lucru fantasmagoric și un ideal la care doar mințile luminate pot tinde, minți care pentru luminarea lor excesivă au trebuit apoi să înfunde și să înfrunte întunericul pușcăriilor, al deportărilor și al detențiilor de reeducare comuniste, pentru simplu fapt că, așa cum cu mult înainte îi indemna filozoful german Kant „ au îndrăznit sa știe ” mai mult zic eu au îndrăznit să creadă. Să creadă într-un popor român care în opinia conducătorilor lui de atunci era sortit pierzării și uitării.

De aceea noi azi avem datoria și obligația de a spune lucrurilor pe nume și a mărturisi adevărurile triste dureroase dar de netăgăduit ale istorie noastre atât laice cât și bisericești. Istorie care s-a scris cu lacrimi și cu mult sânge.

Consider că doar cunoscând istoria, iar ca student teolog, istoria bisericească, vei putea să stai drept în fața oricui și vei putea să răspunzi tuturor cu argumente plauzibile. Nu putem propovădui Cuvântul Lui Dumnezeu , din moment ce noi nu cunoaștem istoria bisericii noastre ortodoxe. E principalul argument pe care-l putem aduce oricărui interlocutor, noi avem ceva ce mulți și-ar dori să aibă, dar nu au . Acest ceva se numește istorie. Noi suntem de o biserică, noi avem părinții apostolici, avem sinoadele apostolice, avem sinoadele apostolice, martiri, apologeți, scriitori bisericești, episcopi, acte martirice, sinoade locale, dar mai ales sinoadele ecumenice, liturghii care au rămas la fel din urmă cu 1600 de ani. Și dacă noi, având acest tezaur inestimabil nu-l vom fructifica la maxim, vom avea foarte mult de pierdut în fața adversarilor și contestatarilor care se inmulțesc tot mai mult.

Dintotdeauna omul a încercat apropierea de Dumnezeu, de divinitate și a dorit să înțeleagă cu mintea sa limitată , marile taine ale divinității și să le facă explicabile și inteligibile intelectului nostru. Două mari lucruri sunt înnascute în om "dorința de nemurire și pofta de adevar " cele două sunt strans legate între ele și sunt poate țelurile cele mai înalte ale vieții oricărui om spre care toți cu dorința tindem. Chiar dacă omul s-a resemnat în fața morții dându-și seama că nu poate schimba cu nimic ceea ce este în natura sa, a ramas pe mai departe perseverent in opera de descoperire, păstrare si apărare a adevărului. Mircea Eliade credea cu ardoare că ultimul stadiu la care poate ajunge un om pe pământul acesta nu este "homo sapiens sapines" ci homo religiosus aici trebuie să ajungă omul și mai sus de acest stadiu pentru el nu există altul . Este ținta supremă spre care trebuie să tindă orice om pentru a se împlini .

Biserica a fost condiția sine qua non pentru ca tradiția și învățăturile să se păstreze nealterate și neschimbate în adevărurile de credință. Nemutabilitatea lor o dă insuși fondatoarea si fundamentarea lor și anume Sfânta Treime cea în trei ipostasuri care e făuritoare și garant al adevărului în Biserică. Biserica a fost cea care a păzit toate cele predate nouă de către înaintași noștri , ea având un rol esențial în perpetuarea creștinismului pe teritoriul greu încercat al patriei nostre, având un aport foarte important și la formarea României ca entiate statală, și la dezvoltarea limbii române prin serviciul cultic și tipărirea de cărți sau fondarea de școli în tinda mănăstirilor sau a bisericilor.

Dorința de a cunoaște în profunzime istoria bisericii ortodoxe române pe care o slujesc m-a determinat să îmi întocmesc lucrarea de licență cu titlul „ Întemeierea Mitropoliei Ungro- Vlahiei ” la catedra de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, sub îndrumarea științifică a părintelui arhidiacon conf. Univ. Dr. Pavel Cherescu, sperând să întocmesc o lucrare care sa satisfacă înaltele dumnealui standarde intelectuale și să îmi îmbogățesc cunoștințele teologice.

Lucrarea de fața este o modestă încercare de a arăta modul în care a fost întemeiată Mitropolia Ungro – Vlahiei. Chiar fiind un subiect destul de delicat dar mai ales controversat și îndelung discutat , este un subiect interesant și de actualitate mai ales în ambientul în care ne desfășurăm activitatea. În peisajul pluricultural și multiconfesional unde trăim și mărturisim pe Hristos.

Lucrarea este structurată în trei capitole pe care succint le voi prezenta în cele ce urmează .

Primul capitol conține informații istorice în linii cronologice și contextul politic care au determinat, fără idoială, întemeierea mitropoliei Ungro – Vlahiei.

În cel de-al doilea capitol sunt cuprinse momentele și demersurile făcute pentru obținerea recunoașterii mitropoliei Ungro – Vlahiei și contextul religios în care acest lucru a fost posibil, care nu a fost deloc o bagatelă sau o formalitate chiar dacă s-a obținut recunoașterea ei de către patriarhia de la Constantinopol cu mult mai multă facilitate decât cea a Moldovei o jumătate de secol mai târziu. Se dezbate propriu- zis formarea Mitropoliei Ungro – Vlahiei

În ultimul capitol se vorbește despre urmările și implicațiile realizării ei și apoi urmașii la tronul de mitropolit și activitatea lor. Titulatura și jurisdicția mitropoliei și recunoașterea ulterioară a autocefaliei ei , realizată mult mai târziu.

Concluziile aflate la finalul lucrării sunt o încercare timidă de a între-vedea zorii Bisericii Ortodoxe în următorii ani ai existenței sale și mai ales rolul ei în fundamentarea adevărurilor de credință ale creștinismului în acestă lume secularizată.

În încheierea acestei introduceri, se cuvine să multumesc în primul rând Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile revarsate asupra vieții mele și să-L rog ca să-mi poarte de grija în toate zilele vieții mele cu mila și bunătatea Sa și de acum înainte .

Mulțumesc apoi familiei mele, parinților mei, părintelui meu duhovnic, tuturor părinților profesori de de Teologie Ortodoxă din Oradea și celor care au fost alături de mine în acești ani ca să pot să îmi duc la bun sfârșit studiile mele teologice universitare.

În mod deosebit îi sunt recunoscător și îi mulțumesc părintelui profesor univ. Dr. Pavel Chescu , pentru libertatea acordată în abordarea acestei teme și încrederea sa, dar și pentru faptul că m-a îndrumat necontenit pe parcursul elaborării lucrării de față.

Dumnezeu să ne binecuvinteze!

CAPITOLUL I

SITUAȚIA POLITICĂ A VREMII

SITUAȚIA ȚĂRII ROMÂNEȘTI SUB BASARAB I

Se spune că împărații de altădată vădeau o preocupare și o stâruință în a aprecia podoabele, purpura și coroana și se pregăteau pentru cele ce se potriveau acestora ; iar cei care intenționau să scrie cârți, preocupați de anumite subiecte, le redactau așa ca să le meargă la inimă celor care le ascultau, chiar celor care purtau războaie, ca să nimerească bine cu săgeata, să răpună jivinele, să arunce bine lancea, sau să urce frumos în șa. Căci prezentau la palat, fiecare dintre ei în parte, ca acele lucruri pe care le învățau să fie pe plac celui care guverna. Așa, unul oferea pietre prețioase găsite cu mare greutate ; altul, vopsea de purpură ; cei mai mulți făceau cunoscute poeme vestite sau diferite scrieri ; altul era prețuit pentru o frumoasă activitate militară sau mânuirea îndemânatecă a armelor. Însă cea mai de pret și de seamă artă a acestei virtuți populare era socotitâ aceea la care atunci se îndrepta atenția celui interesat . Despre pietate însă, care este adevărata podoabă a conducerii, nu s-a rostit nimeni în mod cât de cât sârguincios. Dar tu, dacă ești pus arbitrul și judecâtorul ,a celor scrise, nu te vel lăsa câștigat de un limbaj pompos și nu vei înoXXXl disimularea adevărului prin vreo figură de stil ; ci vei măsura fără greș și una și alta optând pentru cuvântul potrivit subiectului, cântarind cu chibzuială atât figura exprimării, cât și părțile și ordinea , atât proporția limbajului , cât și argumentarea, cum și sensul istorisirii. Cam așa gândea Casiodor unul dintre cei mai mari istorici creștini , și probabil că modelul lui ar trebui să ni-l facem propiu și noi azi datorită faptului că istoria nu poate și nu trebuie să fie judecată cu inima, ci ea trebuie , fără îndoială să fie gândită numai și numai cu inima.

Poporul roman , popor romanic, așa cum o dovedește și limba, în toate elementele ei , este singurul din Europa de Est ce aparține popoarelor latine.

Formarea sa este rezultatul simbiozei populației autohtone traco-geto-dace cu cea romană și a asimilării treptate a altor neamuri stabilite vremelnic pe întinsa vatră pe care el s-a plămădit. Aici, creștinismul a început să pătrundă înca din timpul apostolic. În Dobrogea – fosta Sciția Minor – Cuvântul Evangheliei a fost propovăduit, în cea de a doua jumătate a secolului I d.Hr., de către Sfântul Apostol Andrei. După cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (106 d.Hr.), numărul credincioșilor din nordul Dunării a început să crească, fie prin venirea aici a unor adepți ai noii credințe, plecați din mijlocul populațiilor romanizate de la sud de Dunăre, fie prin cei sosiți în aceste tor neamuri stabilite vremelnic pe întinsa vatră pe care el s-a plămădit. Aici, creștinismul a început să pătrundă înca din timpul apostolic. În Dobrogea – fosta Sciția Minor – Cuvântul Evangheliei a fost propovăduit, în cea de a doua jumătate a secolului I d.Hr., de către Sfântul Apostol Andrei. După cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (106 d.Hr.), numărul credincioșilor din nordul Dunării a început să crească, fie prin venirea aici a unor adepți ai noii credințe, plecați din mijlocul populațiilor romanizate de la sud de Dunăre, fie prin cei sosiți în aceste locuri odată cu coloniștii, armata, minerii și negustorii, trimiși în noua sa provincie de Imperiul Roman. În marea lor majoritate, aceștia proveneau din provincii deja "misionate de apostolii Domnului".

După retragerea, în anul 271 d.Hr., a administrației și armatei romane din nordul Dunării, creștinii, nemaitemându-se de autoritatea păgână a Romei, care-i urmărea și pedepsea pentru credința lor, s-au înmulțit și au început să se organizeze bisericește.

Marele număr al martirilor daco-romani de de Jos din timpul persecuției împăratului Dioclețian (284-305), care au plătit cu viața mărturisirea credinței în Hristos, probează răspândirea creștinismului, în acel timp, prin aceste parți. Totodată, întărește convingerea că, în această zonă, creștinismul era cu mult mai vechi, de vreme ce în timpul perioadei romane existau episcopi și preoți.

Creștinismul a luat avânt deosebit la strămoșii noștri, atât din sudul, cât și din nordul Dunării, în timpul Păcii Constantine, care a urmat edictului de toleranță religioasă de la Milan , din anul 313 d.Hr. Ca urmare, de Jos se întâlnesc funcționând numeroase centre episcopale, unele desigur mult mai vechi. Printre acestea s-a aflat și Episcopia Tomisului, înființată – foarte probabil – în ultima parte a secolului al III-lea, cu autoritate canonică atât în dreapta, cât și în stânga Dunării. Ridicată, în veacul al V-lea, la rangul de arhiepiscopie autocefală și apoi de mitropolie, aceasta a avut independență canonică, în secolul următor, cuprinzând 14 scaune episcopale de sine stătătoare .

În secolul al VI-lea, împăratul Justinian (527-565) a readus stăpânirea bizantină în stânga Dunării, reunind acest teritoriu, și bisericește, cu cel din dreapta fluviului, prin punerea sa sub autoritatea canonică a Arhiepiscopiei Justiniana Prima, pe care o înființase în anul 535. Ajutată de astfel de împrejurări, creștinătatea nord-dunăreană a facut progrese însemnate. Bazilici și alte numeroase vestigii paleocreștine descoperite până acum pe aproape întreg cuprinsul țării noastre confirmă acest lucru.

Terminologia creștină din limba română, mai cu seama aceea care exprimă noțiunile fundamentale de credință, constituie, la rândul sau, un indiciu ca strămoșilor noștrii li s-a vestit Cuvântul Evangheliei și în limba latină, pe care, ca populație romanizată, o înțelegeau fără nici un fel de îndoială .

În concluzie, atunci când poporul român a apărut în istorie ca popor de sine stătător și de ginta latină, el era deja creștin, fiind astfel unul dintre puținele neamuri care, fără a avea o dată fixă a încrestinarii lor, s-a născut creștin și asa a rămas până astăzi, fiind singurul popor latin de credință ortodoxă și , totodată, cel mai vechi neam creștin din aceasta parte a Europei. Mai mult, ca propovăduitor al Cuvântului Evangheliei, el a pregatit pe bulgari și slavi pentru încreștinare. La rândul său, silit de împrejurari istorice, a trebuit, ulterior, să primească limba slavă în cultul Bisericii sale, folosind-o până prin secolul al XVII-lea.

Anihilarea autonomiei Făgărașului în 1291 de către regele Andrei al III-lea a coincis , poltrivi tradiției, cu trecerea mutilor de către Negru Vodă, care întemeiază statul Țara Românească având capitala la Câmpulung . Istoricul Gheorghe I. Brătianu aprecia că descălecatul la Câmpulung ( 1290 ) a fost urmat de “întemeierea țării “ , adică unificarea cnezatelor și voievodatelor. Tot după tradiție , procesul unificator în stânga Oltuluia pornit din Câmpulung , a cuprins Argeșul, iar Curtea de Argeș avea să devină cel de-al doilea scaun al domniei , după care țara s-a întins până la Dunăre și Siret și spre gurile fluviului. Independența politică a Țării Românești se consfințește după victoria lui Basarab de la Posada , teritoriile cuprinse sub domnia lui erau Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia până la Dunăre și teritoriul smuls tătarilor ( care ia și numele eliberatorului său, adică Basarabia).

În secolul al XIV-lea, după formarea statelor feudale românești de la sud și est de Carpați – Țara Românească și Moldova – ca o proba a deplinei lor independențe politice, s-a pășit și la organizarea lor bisericească. În anul luat ființă în Țara Românească o mitropolie cu sediul la Curtea de Argeș, iar în anul 1401, în Moldova, a fost confirmată de Patriarhia de la Constantinopol mitropolia cu sediul la Suceava.

În anul 1370, în Țara Românească se înființează o noua mitropolie la Severin, iar la începutul secolului al XVI-lea câte o episcopie la Râmnicu Vâlcea și Buzău.

Împrejurările în care a avut loc întemeierea ca stat a Tării Românești nu ne sunt cunoscute mai de aproape , nu știm în ce fel ,cu sabia, prin mijloace pașnice sau folosindu-se de ambele metode au izbutit voievodul sau voievozii de să reunească diferitele formațiuni politice existente în veacul al XIII-lea între Carpați și Dunăre într-una singură. Ceea ce știm sigur este pe de o parte că întemeierea n-a avut loc printr-un descălecat de peste munți, așa cum s-a întîmplat în Moldova și cum s-a crezut multă vreme de istoricii noștri, pe de altă parte că, la temelia ei, a stat o întreită realitate : demografică, economică și politică. Realitate demografică, deoarece constatăm, încă din prima jumătate a veacului al XII-lea , o populație destul de numeroasă pe teritoriul viitoarei Tări Românești. Într-adevăr, diploma Ioaniților, emisă la 2 iunie 1247, menționând pe acest teritoriu nu mai puțin de patru formațiuni politice — două cnezate și două voievodate —, înseamnă că exista masa de oameni necesară formării și asigurării existenței lor.

Această masă e diferențiată sub raportul social : se constată o pătură superioară, numită în diplomă «maiores terre» adică «mai marii pàmântului» — boierii de mai târziu —, bucurându-se de o situație privilegiată, și o pătură inferioară, de «rustici» sau țărani — «rumânii » sau «vecinii» din documentele veacului al XV-lea. Diploma amintește de «morile în ființă», așadar de a necesare agricultura care se făcea aici, de fânețele și pășunile

creșterii vitelor, de pescuit — și meritâ să fie relevatâ deosebirea între locurile de pescuit naturale, desemnate prin termenul «piscationes», și cele create, de mâna omului, numite , <<piscinae>>, adică iazuri sau eleștee. Pentru desimea de populație dinainte de întemeiere, pledează de asemenea și faptele de arme din veacul al XlII-lea . Sunt mai întâi luptele cu tătarii pe care le poartă atât românii din episcopatul cumanilor, adică din sudul Moldovei și estul Munteniei ( Bazinul Buzăului și al Râminicului Sărat ), cât și cei din «Cara-Ulag», adică din Muntenia propriu-zisă, precum și cei din Banatul Severinului.

E, apoi, lupta pe care o duce în Oltenia, între 1272 și 1276, mai probabil în 1273, voievodul local Litovoi, ( din cauză că ocupase unele posesiuni ale coroanei ungare și refuzase să plătească tribut) . Deși toate aceste acțiuni militare se termină defavorabil nouă — tătarii nu pot fi opriți, iar Litovoi e înfrânt și ucis —, totuși faptul împotrivirii cu armele arată densitatea de populație, putința de a ridica oști capabile să se măsoare cu armatele mult superioare ca număr ,iar lupta și biruința din 1330, împotriva puternicii oștiri a lui Carol Robert, continua această densitate de populație. După cum a confirmat și împrejurarea că spre finele anului 1368, Vlaicu Vodă luptă cu două armate una la Severin și alta în răsăritul țării, împotriva atacatorilor unguri și le zdrobește o întreagă oaste condusă de voievodul și vicevoievodul Transilvaniei.

În ceea ce privește baza economică a întemeieieri, ea este dovedită atât direct cât și indirect. Diploma Ioaniților amintește de «toate foloasele și veniturile și slujbele » pe care le are coroana ungară de la locuitorii formațiunilor românești din dreapta și din stânga Oltului și din care-și oprește jumătate , dând cealaltă jumătate cavalerilor Ioaniți, ea face o mențiune specială despre venitul pescarilor de la Celei, venit important din care coroana își oprește iarăși jumătate . E amintită, de asemenea, moneda care va circula în aceste formațiuni, semn al unui trafic dezvoltat.Țara Românească e teritoriul pe care-1 străbat negustorii sași din Brasov și Sibiu, nu numai spre a vinde mărfurile lor și a cumpăra produsele locale (pește, ceară, miere, piei, vite etc.), dar și pentru a ajunge la porturile dunărene unde fac legătura cu alți negustori veniți din răsărit, din Peninsula Balcanică și de pe coasta Adriaticei. , Brăila e amintită sub forma «Drinago», recte «Brillago» la 1350, într-o descriere geografică spaniolă, ceea ce dovedește că era cunoscută, în acea vreme, pînâ în apusul Mării Mediterane. Când în lupta nenorocoasă a lui Litovoi cu ungurii, fratele său Bărbat cade prizonier, el se răscumpără plătind o sumă importantă de bani . Iar Basarab, în 1330, oferă regelui Carol Robert, după începutul campaniei și ocuparea Severinului de către armata ungară, dar înainte ca aceasta, să ajungă la Argeș, o despăgubire de război de 7.000 de mărci de argint, ceea ce făcea 1.686.000 de dinari. Era o sumă foarte importantă , Pocuția va fi amanetată, în 1388, de către regele Poloniei lui Petru al Mușatei numai pentru 3.000 de ruble de argint frâncești, adică mai puțin de un sfert din ce oferea Basarab și ea arată în mod limpede înflorirea economică și bogăția Țării Românești.

Consolidarea treptatâ a emiratului lui Osman bei punea probleme tot mai complexe, care vizau în primul rând soarta Imperiului bizantin, aflat în profunde frământâri interne, expresii ale unei descompuneri ireversibile. De asemenea, accentuarea divergențelor pentru tronul bazileilor din Constantinopol crea noi prilejuri pentru intervențile emiratelor turcești în treburile interne ale bizantinilor. Însiși împărații vor apela adeseori la ajutorul lor fie în luptele pentru tron, fie pentru a face față unor primejdii care veneau din lumea creștino-balcanică, cum au fost un Ștefan Dușan, despotul Serbiei, sau căpeteniile militare din regiunile Bulgariei etc.

Acest complex de situații a favorizat trecerea repetatâ a turcilor anatolieni în Europa fie prin Bosfor, fie prin Dardanele. E cunoscut episodul al cărui protagonist Sarî-Saltuk-Baba, așezat în Dobrogea încă pe vremea selciukizilor. Pe de altâ parte, consolidarea unui emirat maritim în regiunea Smirnei (Izmir) în prima jumâtate a secolului al XIV-lea sub conducerea lui Umur Bei, principe de Aidân, avea sâ atârne greu în balanța politicii împăratilor bizantini sau a pretendenților la tron, ca și în acțiunile acestora prin Marea Egee împotriva genovezilor (1336). Tot pe acest emir îl vedem pe coastele răsăritene ale Mediteranei sau în Moreea, ca și la reprimarea râscoalelor albanezilor, iar izvoarele turcești vorbesc de o expediție chiar și la Gurile Dunării, trecînd prin Bosfor cu o flotâ de peste 300 de corăbii.

„Ei au ieșit la Chilia (Kili), la marginea Țării Românești, și au incendiat și au devastat ținutuI pe care 1-au găsit", scrie cronicarul Enveri , referindu-se la această expediție de prin 1339-1341 care s-a prelungit, probabil, până în nordul Dobrogei.

Același interes prezintă acțiunile lui Umur bei și în Bulgaria, ca și în Grecia pentru recunoașterea lui Ioan VI Cantacuzino cu drepturi egale asupra tronului bizantin, alături de tânărul Ioan V Paleologul (1341).

Dar pe măsura slăbirii emiratului de Aidân, mai ales dupâ moartea lui Umur bei (m. 1348), bizantinii vor apela tot mai mult la sprijinul beilicului otoman, condus pe atunci de emirul Orhan.

În acest scop, ei au aplicat politica relațiilor matrimoniale și față de turcii-otomani, cum a fost de pildă căsătoria fiicei lui Ioan Cantacuzino, Teodora, cu Orhan bei . Ca urmare, emirul turc acordă periodic bizantinilor sprijin militar împotriva atacurilor sârbești, salvând în 1349 Salonicul, în 1352 Adrianopolul.

Profitând de aceste împrejurari și ispitiți de perspectivele ce li se deschideau din punctul de vedere al foloaselor materiale imediate, turcii de sub comanda lui Suleiman pașa, fiul lui Orhan, stabilesc garnizoane în localitatea Tzympe (Cimpe) de pe țărmul european al strâmtorii Galipole. Data variază între 1353 și 1356, dar mai frecvent se acceptă anul 1354. Cronicarii turci dau detalii interesante în legătură cu acest eveniment de o semnificatie istorică deosebitâ pentru viitorul întregii Peninsule Balcanice. „Majoritatea ghiaurilor — spun acești cronicari — erau pe la viile și pe la harmanele lor. Pe scurt, au luat cetatea. Pe ghiauri nu i-au supărat, dimportivă, le-au făcut favoruri. Au prins numai pe cîtiva ghiauri de seamă dintre ei. La limanul cetății se aflau corăbii i-au pus în acele corăbii și i-au dus lângă oștenii care stăteau pe malul celălalt" .

Referindu-se la începuturile penetrației otomane în Peninsula Balcanică, istoricul român Nicolae Iorga, la rândul său, considera că întemeierea primei colonii turcești la Tzympe a fost o consecință atît a concurenței dintre Cantacuzini și Paleologi pentru ocuparea tronului bizantin, părțile apelând în acest scop la ajutorul sultanului otoman, cât și a conflictelor dintre venețieni si genovezi pentru supremație politică și economicâ în Orient .

În anii imediat următori, acest cap de pod se va lărgi mereu,turcii ocupând o bună parte din Tracia, inclusiv trecătoarea Galipole, care reprezenta un punct strategic pentru asigurarea trecerii din Asia în Europa și invers .

Pericolul cel mai mare pentru lumea bizantină îl constituiau turcii. În anul 1354, în plin război civil bizantin, turcii sunt aduși în Europa, ca mercenari, de către bizantini, stabilindu-se definitv în Europa. In 1365, sultanul Murad stabilește capitala sultanatului său în vechea cetate bizantină Adrianopol. Din a doua juinâtate a secolului al XIV-lea, turcii vor duce o politică de expansiune în sudul Europei, restrângând teritoriile Imperiului Bizantin la câtiva zeci de mii de kilometri pŕtrati în jurul capitalei bizantine. In anul 1389, turcii înving armata sârbă a cneazului Lazăr în bătălia de la Kossovopolje, iar Serbia își pierde independenta. În 1393, Taratul bulgar cu capitala la Târnovo, sub conducerea despotului Ioan Șișman, este cucerit de sultanul Baiazid I Yldârâm. În 1396, are loc marea bătălie de la Nicopole, în care o mare armată creștină, alcătuită din cavaleri apuseni, ostași maghiari și români, este învinsă de Baiazid, episod amintit și de marele poet Mihai Eminescu în poezia sa, Scrisoarea a III-a, prin laudele lui Baiazid.

În urma victoriei, turcii vor stăpâni întreaga Bulgarie, pânâ în secolul al XIX-lea. Dominatia turcă cunoaște și un regres, de care lumea creștină nu a știut profita. În 1402, inarele Han mongol, Timur Lenk, îl învinge pe Baiazid la Ankara . Urmașii lui Baiazid refac prestigiul statului turc, cucerind nordul Greciei și Tessalonicul. 0 ultimă încercare de zi salva statul bizantin eșuează în 1444, când, în bătălia de , ostașii creștini unguri, polonezi și români, conduși de lancu de Hunedoara, sunt învinși de turci. În mai 1453, armata itircâ, condusă de tânărul sultan Mahomed al II-lea, cucerește Constantinopolul , determinând

sfârșitul unui măreț imperiu creștin.

În timpul evenimentelor din perioada domniei lui Andronic Il Biserica bizantină s-a comportat ca și cum Biserica Romei nici n-ar fi existat. Pentru 40 de ani după 1282 n-au mai fost contacte directe între Bizant și Roma. Primul semn a fost în 1327 cu prilejul unui schimb de scrisori între Andronic II, regele Franței și papa Ioan XXII. Fiul său cel mai mare, Andronic III, care a venit la tron în găsit potrivit să negocieze cu papalitatea din motive politice. Toate demersurile lui erau făcute însŕ în secret și toți emisarii și către Curia romană erau străini nu bizantini, cum a fost și cazul lui Varlaam Calabritul, care fusese trimis într-o misiune la Avignon, în 1339 25. De la această dată derularea evenimentelor istorice ne-au arǎtat că împǎrații din dinastia Paleologilor au încercat aproape toți să inițieze contacte cu Papalitatea, primul motiv care i-a împins pe suveranii bizantini la acest demers fiind cel politic: amenințarea turcească care plana asupra Imperiului Bizantin. Dar toate tratativele de unificare au fost duse de către papi și împǎrați într-un context în care politicul prevala asupra religiosului, Biserica Ortodoxă rămânând de fapt în afara dialogului așa cum a fost cazul și la Lyon. Împărții au fost tot timpul favorabili unificării bisericești din pricina interesului politic pe care-1 reprezenta aceasta. De aceea au încercat să o impună prin toate mijloacele, incluzând chiar forta brutală, cum a fost cazul lui Mihaii VIII Paleologul. Acestei unificări forțate impuse de împărați, Biserica Ortodoxă i se va opune în numele adevăratei credințe până la sfârșitul Imperiului Bizantin care va surveni în a doua jumătate a secolului XV , datorită neîntreruptei asedieri a imperiului și în final a cetății Constantinopolului de către imperiul otoman în plină expansiune.

În Rǎsǎrit, atituninea de respingere a violenței s-a transmis și credincioșilor, pǎrerea generalǎ fiind cǎ amenințarea otomanǎ reprezintǎ inevitabila pedeapsǎ a lui Dumnezeu pentru pǎcatele sǎvârșite și cǎ singura scǎpare ar putea veni numai numai din partea Lui. Bizantinii aveau convingerea fermǎ cǎ viața de pe pǎmânt e doar o pregǎtire pentru cea veșnicǎ și nu puteau sacrifica viața de veci pentru bunurile materiale dobândite pe pǎmânt. S. Runciman constatǎ cǎ „ era în aceastǎ concepție și o mare dozǎ de fatalism ”

Cât despre baza politică a statului întemeiat de Basarab, ea a fost alcătuită de formațiunile teritoriale anterioare, de voievodatul lui Litovoi, cnezatul lui Ion și acela al lui Farcaș, toate trei în Oltenia, de voievodatul lui Seneslau în stânga Oltului, în regiunea Argeș-Muscel-Dâmbovița-Prahova și partea corespunzătoare spre Dunâre. La acestea, credem că trebuie să se adaoge și o altă formațiune similară — un cnezat sau un voievodat — în partea de răsărit a Țării Românești. O urmă a acestei formațiuni este, după părerea noastră, dreptul pe care 1-au păstrat, după întemeierea domniei, locuitorii din regiunea deluroasă și muntoasă a județelor Râmnicul-Sărat, Buzău și Săcuieni de a se aproviziona cu sare pentru trebuințele caselor lor, de la «malurile de sare» din amintita regiune. Acest drept este o excepție la regimul de monopol instituit de domnie, el iși găsește un corespondent în Moldova, în dreptul similar pe care îl au vrâncenii, locuitorii vechii «republici» amintite de Dimitrie Cantemir.

Noua situație politică creată prin reunirea tuturor formațiunilor dintre Carpați și Dunăre, este recunoscută de regele Ungariei, Carol Robert, în 1324. Șase ani mai târziu, în urma unei strălucite biruințe , Țara Românească devine independentă, domnul ei << marele voievod >> , are acum o situație de prim rang în sud –estul Europei. Este în strânse legături cu vecinii de peste Dunăre , bulgarii, pe care îi ajutase cu oaste împotriva bizantinilor, în 1323 și al căror nou țar , Ioan Alexandru Asan, îi era ginere . Este aliat și cu tătarii care îi trimit un corp de oaste în ajutor în razboiul cu ungurii , din 1330.

Se poate concepe Țara Românească, așa cum se înfățișează ea în timpul lui Basarab Întemeietorul, fără o ierarhie bisericească ? A putut domni acest mare stăpânitor decenii întregi fără să aibă, în preajma lui un înalt ierarh care să cârmuiască Biserica și să îndeplinească îndatoririle episcopale ? Ni se pare o imposibilitate. În primul rând, pentru un motiv principial. În concepția și practica evului mediu, când cele bisericești sunt strâns amestecate cu cele laice, când domnul însuși stăpânește «din mila lui Dumnezeu» și nu este domn deplin decât după ce s-a sâvîrșit în biserica slujba ungerii cu mir, orice organi- zație de stat implică și o organizație religioasă, orice ierarhie politică superioară e dublată de o ierarhie similară bisericească. Este eu neputință de admis ca voievodul Tării Românești, cârmuitorul întregului teritoriu dintre Carpați și Dunăre, să nu fi avut lângâ sine un înalt ierarh, chiar din primii ani după întemeiere. Așa s-au petrecut lucrurile mai înainte în Serbia, unde, după ce marele jupan Ștefan a devenit rege ( 1217 ) , a urmat , la numai doi ani interval, recunoașterea fratelui său Sava ca arhiepiscop iar cînd Stefan Dușan a luat titlul de << țar >> atunci și arhiepiscopul sârb a devenit << patriarh al sârbilor și grecilor >>. Așa s-au petrecut lucrurile și în Bulgaria, unde ,de asemenea paralel cu recunoașterea, în 1204 , a lui Ioniță ca << rege al bulgarilor și vlahilor>> a avut loc și aceea a capului Bisericii ca <<primat>>. Așa s-a întâmplat și la noi , când urmașul voievodului Seneslau, cel amintit în Diploma Ioaniților, a devenit «mare voievod» și și-a întins autoritatea asupra tuturor celorlalte formațiuni, ocupând și posesiunile coroanei ungare de dincoace de Carpați, vlădica de lângă el s-a înălțat la rându-i cu o treaptă și a ajuns căpetenia biserictascâ a țării noi zicem azi : mitropolit. E adevărat că n-avem documente, care s-o ateste, dar trebuie să ținem seama că n-avem documente, în general, pentru întreaga viață bisericească de la noi, în acest răstimp, după cum n-avem documente pentru însuși actul întemeierii Țării Românești. Dar logica politică a vremii impune această concluzie. Se poate oare închipui «curtea» de la Argeș sau cea, de la Câmpulung, atât înainte, dar mai ales după biruința din 1330, fără un înalt ierarh? Puteau să rămână primii doi domni ai țării, Basarab întemeietorul și fiul său Nicolae Alexandru, timp de circa o jumătate de secol (cca. 1310-1359), fără un cărmuitor al Bisericii ? Am fi fost un unicum al vremii, o excepție nu numai în rândul- statelor ortodoxe din sud-estul european, dar, în general, al statelor din întreaga Europă .

De altfel, o ierarhie bisericească se constată pe teritoriul Țării Românești încă din prima jumătate a veacului al XIII-lea. În 1234, în cadrul ofenslvei catolice în părțile nostre, papa Grigorie IX , criind la 14 noiembrie lui Bela, principele de coroană al Ungariei , relevă că << în episcopatul Cumanilor >> , sunt , după câte aflăm, niște popoare ce se numesc Vlahi care , deși se socotesc creștini , totuși având diferite rituri și obiceiuri, fac fapte care nu sunt creștine. Căci , dispreșuind Biserica romană, nu primesc tainele bisericești de la venerabilul frate al nostru , episcopul cumanilor, care are dioceza acolo, ci de la oarecare pseudo-episcopi care țin de ritul grecilor. Și unii din regatul Ungariei, atât ungurii cât și germani, locuind printre ei, trec de la credința lor și făcându-se una cu acei valahi, primesc zisele taine, disprețuind pe episcopul cumanilor, spre marele scandal al dreptcredincioșilor și nu mai puțina scădere a credinței creștine. Papa comunică lui Bela că, pentru a curma această stare de lucruri, a ordonat episcopul cumanilor să le numească românilor un episcop, din neamul lor, căruia să-i fie supuși, roagă totodată pe Bela ca să acorde acestui nou ierarh o cot<<suficientă și onestă >> din veniturile pe care el le percepe de la amintiții români.

Această scrisoare este foarte importantă , deoarece ea constată existența, în unei ierarhii bisericești la români de la nord și est de Carpați. Papa , din punctul de vedere propriu, vorbește de << pseudo-episcopi>> , numindu-i, câteva rânduri mai jos și << episcopi schismatici >> , noi îi putem socoti însă, după cum și erau, ca episcopi adevărați. Ar fi fost de altfel chiar de mirare ca voievozii și cnezii români care se constată peste numai treisprezece ani , în 1247, în Muntenia și Oltenia, să nu fi avut pe lângă ei și ierarhi cu dreptul de a hirotoni preoți și a sfinți biserici – acele biserici amintite în diploma Ioaniților ca << în ființă >>, sau <<care se vor face>>.

Dezvoltarea economicǎ și situația politicǎ externǎ favorabilǎ au contribuit la formarea cnezatelor și voievodatelor Țǎrii Romanești sub stǎpânirea unui cârmuitor mai puternic, care a fost la începutul secolului al XIV- lea Basarab I, voievodul de la Argeș. Profitând de slǎbirea cuceritorilor tǎtaro – mongoli, precum și de criza internǎ din Ungaria, unde în anul 1301 luase sfârsit dinastia Arpadienilor și se ducea lupta pentru tronul regal, Basarab I a unit într-un singur stat, voievodatele rǎzlete, situate la sud de Carpați pânǎ la Dunǎre, cu capitala în Campulung, oraș vechi întemeiat de negustori sași veniți de peste munți . Dintr-o cronicǎ ungarǎ se știe cǎ în anul 1324 Basarab I era " mare voievod în Țara Româneascǎ ".

Cu toate numeroasele încercǎri ale feudalilor unguri de a supune Țara Româneascǎ ea a reușit sǎ- și pǎstreze independența. Succesorii lui Basarab I au continuat sâ întǎreascǎ legǎturile cu Bulgaria și cu Serbia și cu ajutorul lor sǎ opunǎ rezistențǎ feudalilor unguri. Legǎturile cu statele slave s-au întǎrit îndeosebi sub Nicolae Alexandru (1352 – 1364), fiul lui Basarab I, care, împotriva tendințelor bisericii catolice ungare de a-și extinde influența sa asupra Țǎrii Românești, s-a sprijinit pe biserica ortodoxǎ și în anul întemeiat prima mitropolie ortodoxǎ.

Această unificare a cnezatelor și voievodatelor sub conducerea lui Basarab I , supranumit Întemeietorul, a făcut posibilă formarea unei structurii politice care se putea conduce într-un mod de sine stătător care ulterior își va dori să fondeze și o ierarhie bisericească care să aibă un statut independent față de Constantinopol .

În situația precară în care se găsește Imperiul Bizantin, Țara Românească a avut în plină perioadă de decadență a imperiului bizantin, o înflorire deosebită atât din punct de vedere politic și militar , cât mai ales din punct de vedere religios. Se poate afirma fără a exagera că Basarab I a fost un om providențial pentru vremurile în care a trăit , ajungand să întemeieze Țara Românească și să obțină recunoașterea mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia Constantinopolului.

ORGANIZAREA STATULUI FEUDAL ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ

La sfârșitul secolului al XIV- lea și în secolul al XV- lea a avut loc consolidarea Țǎrii Românești, fǎrǎ formarea statelor feudale centralizate. Primele formații statale în teritoriile din jurul Dunǎrii și ale Carpaților au luat naștere relativ târziu, când ele ajunseserǎ a fi înconjurate de state feudale puternice, care urmǎreau sǎ-și lǎrgeascǎ hotarele pe seama teritoriilor statelor vecine. Ca influențǎ asupra centralizǎrii statului în Țara Româneascǎ a fost jugul mongol timp de aproape un secol, apoi s-a aflat sub amenințarea continuǎ de a fi cotropitǎ de feudalii unguri și de rivalii lor , feudalii poloni care doreau același lucru .

În fruntea principatului se afla un domn a cǎrui putere era consideratǎ nelimitatǎ. În realitate însǎ, în toate hotǎrârile lui cu privire la problemele de politicǎ internǎ, cât și la cele de politicǎ externǎ, domnul trebuia sǎ ținǎ seama de pǎrerile boierilor. Boierii se împǎrțeau în "mari" și "mici". În mâinile boierilor mari, adicǎ ale celor mai mari feudali, se aflau toate organele supreme de conducere. Din mijlocul boierilor mari se alegeau înalții dregǎtori care îl ajutau pe domn. Boierii mici erau subordonați marilor boieri și îndeplineau diferite funcții în administrație localǎ a ținuturilor sau județelor, în care erau împǎrțite teritoriile principatelor. Toți acești reprezentanți ai aparatului de stat nu primeau o remunerație specialǎ pentru serviciile lor și trǎiau exclusiv pe seama populației, încasând în folosul lor diferite dǎri și amenzi.

Dupǎ stingerea dinastiei Arpadiene urmeazǎ în Ungaria lupte pentru tron, dar în cele din urmǎ tronul este câștigat de Carol Robert din familia francezǎ de Anjou, care domnea Robert pornește în 1330, o expediție armatǎ împotriva lui Basarab I. Aceasta expediție este povestitǎ în toate amanuntele ei, într-o cronicǎ ungureascǎ numitǎ " Chronicon Pictum ", cronica cu imagini și ilustrații fǎcute de cronicari în care se vǎd luptele romǎnilor cu ungurii și aspectul luptǎtorilor lui Basarab.

Regele pornise dupǎ îndemnul banului ungur de Severin, care se vedea lipsit de stǎpânirile lui de cǎtre Basarab I. Oastea ungureascǎ era mare, bine înarmatǎ, dupǎ obiceiul din Evul Mediu cu cavalerii în zale iar oastea lui Basarab, care era alcatuitǎ din țǎrani nu se putea compara cu ea. Regele Ungariei cucerește cetatea Severinului dupǎ care înainteazǎ spre Olt, ca sǎ supunǎ toatǎ Țara Româneascǎ. Basarab speriat de înaintarea Ungurilor, conduși de regele în persoanǎ, îi trimite soli sǎ-i spunǎ cǎ-i va plǎti un mare tribut și îl va trimite și pe fiul sǎu ostatec, cu condiția ca armata ungureascǎ sǎ se retrage din țarǎ. Cu tot sfatul unor nobili, care erau de pǎrere ca regele sǎ primeascǎ propunerile de pace ale lui Basarab I, Carol Robert în trufia lui refuzǎ și spune : " Basarab este pǎstorul oilor mele și voi ști sǎ-l scot de barbǎ din bârlogul în care s-a ascuns ". Astfel regele continuǎ înaintarea, dar este atras de cǎtre Basarab în locuri strâmte în pasul Branului lângǎ Câmpulung. Când oastea sa pǎtrunde în acele locuri este atacatǎ de români, care prǎvǎlesc bolovani și trunchiuri de copaci. Regele ungurilor este nevoit sǎ fugǎ. Lupta a durat trei zile dupǎ care s-au retras și resturile armatei sale decimate.

Aceastǎ victorie stabilește definitiv independența Țârii Românești, dar cu rǎmânerea Severinului în mâinile ungurești. Tot în 1330 Basarab stabilește legǎturi cu vecinii de peste Dunǎre. Domnul Țǎrii Românești era aliat cu țarul bulgar Mihail, care lupta împotriva sârbilor. În lupta de între Mihail și sârbi, Basarab trimite aliatului sǎu un ajutor dar totuși sârbii ies învingǎtori.

Basarab a domnit pânǎ în anul 1352, când moare în scaunul sǎu de . Înainte de moarte el se împǎcase cu regele Ungariei, care acum era Ludovic cel Mare, fiul lui Carol Robert, și recunoscuse suzeranitatea lui asupra Țârii Romǎnesti, fǎrǎ nici o obligație de tribut sau de altǎ naturǎ. Dupǎ Basarab I a urmat în scaun fiul sǎu Nicolae Alexandru, care întǎrește relațiile de prietenie cu vecinii din sudul Dunǎrii. O fiicǎ a lui Alexandru se cǎsǎtorește cu Ștefan Uros, regele sârbilor, iar cealaltǎ cu Strașimir, țarul bulgar de la Vidin. Alexandru era cǎsǎtorit cu o nobilǎ ungarǎ din Ardeal, doamna Clara, catolicǎ, care a sprijinit întinderea catolicismului în Țara Româneascǎ.

În timpul lui Alexandru se întemeiazǎ mitropolia Țǎrii Românești. Alexandru ceruse patriarhului de sǎ numeascǎ un mitropolit în țara lui și acesta mutǎ în anul 1359 pe mitropolitul Iachint Kritopol, un grec de la Vicina, orașel în Dobrogea, astǎzi dispǎrut.

Dezvoltarea economicǎ a Țǎrii Românești este prosperǎ în aceastǎ perioadǎ deși nǎvǎlirea tǎtaro – mongolǎ a pustiit teritoriile Țǎrii Românești , creșterea forțelor de producție în cursul celei de-a doua jumǎtați a secolului al XIII- lea și în secolului al XIV- lea a dus la un progres economic foarte vizibil al acestor teritorii. Cultura grâului, meiului și a pomilor fructiferi a atins în Țara Româneascǎ o dezvoltare însemnatǎ începǎnd din secolul al XIV-lea. Dezvoltarea meștesugurilor și a schimbului a dus la creșterea orașelor existente și la înființarea de noi orașe pe teritoriile Țǎrii Românești. În secolul al XIV- lea a cǎpǎtat o mare rǎspandire comerțul intern, care a contribuit la consolidarea legǎturilor economice dintre diferitele pǎrți ale Țǎrii Românești , a crescut și comerțul extern.

La aceste dezvoltǎri a contrbuit poziția geograficǎ prielnicǎ a multor orașe din Țara Românescǎ, prin care treceau principalele cǎi comerciale din Polonia și Germania spre Marea Neagrǎ, spre rǎsǎrit și spre Bizanț. În jurul fiecǎrui oraș, cât de cât important, luarǎ ființǎ cțte o suburbie cu o piațǎ localǎ și cu ateliere meștesugǎrești. Izvoarele menționeazǎ : armurieri, pietrari, olari, creatori, dogari, giuvaergii și alți meșteșugari. Țǎranii din satele vecine și de pe moșii aduceau în orașe surplusul produselor lor și de aici cumpǎrau obiectele de care aveau nevoie

În Țara Româneascǎ cele mai importante orașe erau : Curtea de Arges, Târgoviște ( capitala statului în secolul al XV- lea ), Câmpulung, Brǎila, Giurgiu, Râmnicu-Valcea. Orașele se bucurau de unele drepturi de administrare autonomǎ. În fruntea orașului se afla de obicei " soltuzul " și un sfat orǎșenesc În secolul al XV- lea a crescut mult rolul Țǎrii Românești în comerțul internațional. Domnii au început sǎ batǎ monedǎ proprie, sǎ încheie tratate comerciale cu negustorii marilor orașe. Nenumǎratele și feluritele venituri obținute din meșteșuguri și comerț dǎdeau posibilitatea domnului Țǎrii Românești sǎ concentreze în mâinile sale mari resurse bǎnești. În felul acesta s-au creat condiții economice pentru consolidarea unui aparat puternic central în Țara Româneascǎ.

CAPITOLUL II

SITUAȚIA BISERICEASCĂ ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ

ȘI DEMERSURILE ÎNTEMEIERII MITROPOLIEI UNGRO – VLAHIEI

PREMIZELE ÎNTEMEIERII MITROPOLIEI

Fără nici o îndoială întemeierea acestei Mitropolii nu a fost deloc facilă și lipsită de probleme create de situația dificilă în care se afla Țara Românească. Flancată de marea putere turcească deosebit de puternică care o considera o piedică în fața expansiunii rapide la care Imperiul Otoman visa .

Dacă la majoritatea popoarelor din sud-estul Europei creștinismul a apărut relativ târziu, după afirmarea ca existență istorică și formarea lor ca entități distincte, la români situatia a fost diferită. Aici creștinismul a fost receptat încă din perioada străromânească, din epoca sintezei daco-romane, deci se poate considera că formarea limbii și a poporului român s-a produs pe fundalul unei credințe creștine adusă pe teritoriul vechii dacii și de jos de soldații legiunilor romane, de negustori și de populația din cetățile grecești de la Marea Neagră. Toți aceștia proveneau mai ales din zona de Răsărit a Imperiului roman și, de aceea, predispoziția pentru receptarea acestei forme de creștinism s-a născut încă de la inceput. Tăcerea surselor narative a făcut ca doar tradiția să confirme aceste realități. Ea îl menționează pe Sfântul Apostol Andrei „cel întâi chemat", ca fiind propovăduitorul Evangheliei în Schytia Minor , după care sunt pomeniți episcopi din această zonâ a Dobrogei participând la sinoadele locale și ecumenice ale Bisericii răsăritene. Și, cum Illyricul oscila între Roma și Constantinopol, îi găsim prezenți în viața religioasă a celor două Biserici în egală măsură.

 În jurul anului 600, întreaga organizare bisericească de la Dunărea de Jos s-a prăbușit sub presiunea triburilor avaro-slave. Prin așezarea slavilor în Peninsula Balcanică, legăturile daco-romanilor din nordul Dunării cu populațiile romanizate din sudul ei au slăbit. Dar procesul de romanizare și încreștinare fiind încheiat, strămoșii noștri au putut să asimileze unele grupuri de popoare cu care au fost nevoiți să conviețuiască. Iar credința creștină – ca formă superioară de manifestare spirituală – au reușit să o impună și popoarelor migratoare așezate la noi, ea devenind astfel un factor de cultură și de civilizație în rândul acestora. În schimb, slavii au reușit să impună limba slavă în cultul Bisericii noastre – începând cu secolul al X-lea – și care s-a menținut până în secolul al XVII-lea.

  Știrile privitoare la viața bisericească a românilor, după anul 600, sunt destul de lacunare. Continuitatea unei vieți creștine este atestată însă de descoperirile arheologice: șase bisericuțe rupestre într-un masiv calcaros – jud. Constanța, desigur o așezare mănăstireasca (secolele IX-XI, după unii istorici chiar din secolele IV-XII), fundațiile a doua biserici în nordul Dobrogei, una la Niculițel (secolele X-XII), alta la Garvan (fosta Dinogeția) din aceeași perioadă. În jurul celei din urmă s-au descoperit resturi de pictură, la care se adaugă numeroase obiecte de cult creștine între care și bucăți dintr-un clopot, cel mai vechi cunoscut la noi în țară. O serie de cruci-relicvar și chiar matrițe pentru confecționarea crucilor s-au descoperit în diferite părți ale țării, inclusiv dincolo de Prut. Fundațiile de biserici s-au descoperit la Dabaca, la cca. 30 km Nord Vest de Cluj-Napoca (secolele X-XI), altele sub bisericile catolice de mai târziu din Alba Iulia și Prejmer, jud. Brașov și altele.    

 Aceste descoperiri sunt nu numai probe incontestabile asupra continuității românilor ortodocși pe aceste meleaguri, ci constituie și indicii sigure pentru existența unor episcopi români. Probabil, în locul vechiului scaun episcopal de la Tomis, distrus de avari și slavi, va fi luat ființă altul, în nordul Dobrogei, poate la Dinogeția – Garvan, unde s-au descoperit biserica și multe obiecte de factură creștină. Nu este lipsit de interes să menționăm că în secolele XI-XIV exista o "episcopie a vlahilor" în sudul Dunării (pe teritorii aparținătoare azi Bulgariei și Iugoslaviei), iar după 1185-1186 a luat naștere o Arhiepiscopie vlaho-bulgara la Târnovo, în cadrul statului "vlaho-bulgar" de la Târnovo, creat atunci.

Deci există încâ o deosebire între procesul creștinării la popoarele din sudul și estul Europei și cel petrecut la români: dacă la sârbi, bulgari, ruși, unguri, credința creștină a fost impusă oficial, la români ea a urmat calea ei primară, cea a propovăduirii de la om la om.

O populație creștină a avut nevoie de slujitori ai altarului, ceea ce presupune existența unor legături cu ierarhiile din jur, cu locurile unde preoții puteau fi hirotoniți. Stăpânit de popoare migratoare, pe teritoriul de la nord de Dunăre nu s-au putut constitui episcopii iar cele vechi nu au putut supravietui și de aceea instituțiile similare din jur au fost cele care au asigurat necesarul de preoți, au controlat prin episcopii itineranți (horepiscopi, episcopi periodeuți), respectarea canoanelor Bisericii.

Constituirea formațiunilor politice pe teritoriul Munteniei și Moldoveiîn secolele XI-XII a determinat cu certitudine și venirea unor ierarhi la curțile cneziale și voievodale. Ceva mai târziu, statul Țara Românească, constituit pe teritoriul de la nord de Dunăre și până de către Basarab I, la începutul secolului al XIV-Iea, a însemnat o etapă nouă nu numai în privința vieții politice ci și a celei bisericești. Dacă Basarab I a pus bazele statului feudal Țara Românească și i-a dobândit independența prin victoria asupra ungurilor (1330), fiul și urmașul său, Nicolae Alexandru (1352-1364), i-a stabilit capitala la Curtea de Argeș și a obținut, în 1359, din partea Patriarhului Calistos, binecuvântare pentru crearea unei Mitropolii a Ungrovlahiei, al cărei prim titular a fost episcopul de Vicina, Iachint, care păstorise acolo o dioceză aproape pustie. Patriarhul își rezerva dreptul de a-i numi succesorul. Iată un fragment din scrisoarea patriarhului adresată domnului muntean, Nicolae Alexandru, în 1359.

„Cel de foarte bun neam, marele voievod și domn a toată Ungrovlahia, prea iubitul smereniei noastre fiu întru Duhul Sfânt, Alexandru voievod… a cerut nu numai odată ci adeseori prin scrisorile sale ,si s-a rugat de smerenia noastră și de… sfântul sinod de lângâ dânsa , ca să fie de acum înainte și mereu și el și toată această stăpânire , și domni sub judecata bisericească și călăuzirea prea sfintei și marii biserici a lui Dumnezeu și să primească un arhiereu, care să fie hirotonit de smerenia noastră și să facă parte din dumnezeiescul sfântul nostru sinod ,si să-1 aibă pe acesta ca păstor legiuit a toată Ungrovlahia… Pentru care lucru, el a și chemat cu câtva timp înainte pe prea sfinfițul mitropolit al Vicinei pe lângă dânsul… pe chir lachint și a primit cu cea mai mare bucurie binecuvântarea lui… și a cerut ca, deocamdată, să se strămute acest preasfințit mitropolit de Vicina, care se arată a fi foarte bine privit de acest mare voievod, la biserica a toată Ungrovlahia, iar după moartea acestuia, al Vicinei, să se aleagă altul și hirotonindu-se de prea sfânta mare biserică a lui Dumnezeu, cea păstorită de noi, să se trimită de aici ca păstor și arhiereu legiuit a toată Ungroviahia".

Acceptarea înființării Mitropoliei Ungrovlahiei este apreciată de către unii cercetători (între care Alain Ducellier) ca o încercare de a contracara demersurile basileului Ioan V care se străduia acum să realizeze o uniune cu Biserica latină în fața amenințării otomane, în timp ce patriarhii vedeau îndepărtarea ei printr-o alianță panortodoxâ.

Una dintre instituțiile importante, în evul mediu, a fost Biserica. În opera de consolidare a statului și a independenței sale, instituția ecleziastică a sprijinit Domnia. După întemeierea statutui medieval, Domnia organizează Mitropoliile, prin care se legitimează statul medieval de sine stătător. În ultimele decenii ale secolului al XIV-lea se constituie și în Transilvania o ierarhie superioară ortodoxă . Religia ortodoxă a constituit un element de unitate și solidaritate, Ortodoxia , fiind religia românilor din toate cele trei țări române. Biserica și religia ortodoxă au suferit , în evul mediu , presiunea continuă a catolicismului, folosit de regalitatea maghiară ca instrument tal ordinii politice îndreptate împotriva românilor. În Transilvania, pe lângâ Biserica Ortodoxă a românilor, Biserica Catolică a reprezentat o forță politică ce sprijinea stările privilegiate. Episcopiile Romano-Catolice de la Alba-Iulia si Oradea sunt și importante centre culturale. Din secolui XVI-lea aper și religiile ( bisericile ) reformate, luterană, calvină, și unitariană.

La sfârșitul secolului al XV-lea, în sud-estul Europei nu mai existau decât două state libere: Țara Românească și Moldova, care au rămas în continuare cu un teritoriu distinct, cu hotare bine delimitate, cu propriile lor instituții. Prin strădaniile domnului Nicolae Alexandru, organizarea bisericească a țării atinge momentul culminant, mitropolia UngroVlahiei fiind recunoscută oficial de Patriarhia ecumenică  în 1359.

Nu cunoaștem cu numele nici un ierarh muntean până în anul 1359, când este atestat documentar Iachint, care în 1348 era mitropolit de Vicina, iar peste câțiva ani a fost mutat sau Argeș. Transferarea unui mitropolit de la Vicina în unul din cele două orașe amintite se explică prin aceea că Vicina aparținea, de câteva decenii, Țării Românești. Existând un mitropolit la noi înainte de 1359, actul din acest an este privit ca o acceptare a unei stări existente și nu de creare a unei noi instituții.

S-au păstrat doua acte privitoare la această recunoaștere, ambele din mai 1359, scrise în limba greacă. Primul este hotărârea sinodului Patriarhiei din Constantinopol, prin care mitropolitul Iachint – fost de Vicina (lângă Isaccea) – era recunoscut ca mitropolit al Ungro-Vlahiei. Al doilea act, este scrisoarea patriarhului ecumenic către domnitorul Nicolae Alexandru, prin care-i aducea la cunoștință hotărârea sinodului. Prin aceste  două acte se ratifica un fapt împlinit anterior, cu alte cuvinte, se legalizează situația lui Iachint, care fusese chemat ,, cu câteva timp înainte’’ în fruntea Bisericii din Țara Românească.

Actul din 1359 avea și o latură politică, pentru că domnul muntean avea nevoie de recunoașterea statului său de către Imperiul Bizantin. Jurisdicția noii Mitropolii se întindea asupra întregii Țări Românești iar reședința primei mitropolii oficiale se pare că a fost , unii istorici optând pentru Curtea de Argeș. Dacă reședința primilor doi Basarabi a fost la Câmpulung, atunci în chip firesc, trebuie să admitem că și reședința mitropolitului Iachint și a prezumtivilor săi înaintași a fost tot în acest oraș.

Fiind recunoscută Mitropolia UngroVlahiei de către Patriarhia ecumenică în 1359, viața bisericească din Țara Românească a cunoscut un însemnat spor duhovnicesc, căci prin strădaniile noilor mitropoliți erau hirotoniți diaconi și preoți, se sfințeau biserici și mănăstiri, se caligrafiau cărți de slujbă religioasă și de învățătură.

Aceste vremuri foarte delicate pentru istoria poporului român, au avut parte de oameni providențiali care au avut grijă ca viața bisericească și națională să progreseze. Se poate afirma că, în pofida condițiilor vitrege, Biserica română a reușit să își mențină linia dreaptă a credinței ortodoxe și chiar având influențe din lumea musulmană.

Se poate considera că Biseica română a avut un rol foarte important în economia situației religioase din acea perioadă delicată, mulți dintre istorici susțin că dacă Țara Românească nu ar fi stat în calea invaziei turcești împreună cu Moldova, poate că azi multe din țările creștine apusene s-ar fi închinat azi lui Mahomed. Lucru recunoscut și de Papa Ioan Paul al II-lea care l-a numit pe Ștefan cel Mare, „ atletul lui Hristos ”, recunoscându-i în mod deosebit meritele în păstrarea adevărurilor de credință și a ortodoxiei nealterate.

Dorința cea mare a „ vlahilor ” era ca să aibă un întâistătător care să le confere o siguranță în ambientul politico – religios al secolului XIV, era foarte legitimă dacă luăm în calcul faptul că poporul era saturat de dominațiile care s-au perindat de-a lungul secolelor pe teritoriul patriei noastre . Se poate afirma că doar în contextul unei conduceri politice și religioase neatârnate, se putea spera la o prosperitate și la un progres din toate punctele de vedere. Faptul că țările române au fost de-a lungul timpului ori sub conducerea ori atacați mereu de popoarele învecinate, cu siguranță nu crează contextul necesar unei dezvoltări prolifice a țărilor române, dorință care ulterior a devenit faptă dar mult , mult mai târziu.

Îndatoririle primului mitropolit al Țării Românești
Sfântul Ierarh Iachint apare pentru prima oară în istoria Bisericii Române de la nord de Dunăre în anul 1348, pe când era mitropolit al Vicinei, mitropolie înființată probabil în secolul al XI-lea, situată în Dobrogea, lângă Isaccea. Întrucât această provincie aparținea Țării Românești, domnitorul de atunci, Nicolae Alexandru Basarab, a avut posibilitatea de a-l strămuta pe mitropolit la Argeș, devenind primul mitropolit al Ungrovlahiei. Dar această numire de mitropolit al românilor din sudul teritoriului țării noastre trebuia recunoscută și de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.

Așadar situația politico-religioasă din secolul XIV, în Țara Românească în special și în Balcani în general nu era cea mai prielnică demersurilor făcute de domnitorul Țării Românești, ceea ce îi și conferă evenimentului în sine, o conotație de „ realizare majoră” , date fiind condițiile nefavorabile în care el s-a realizat.

Această realizare se poate înțelege mult mai bine în contextul religios al imperiului Bizantin, lovit puternic de puterea turcească, cunoscut fiind faptul că în această perioadă titulatura „Imperiul Bizantin” este poate greșit folosită având în vedere faptul că acest „ imperiu ” se „resfrângea” doar până la zidurile cetății proprii.

ÎNTEMEIEREA MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI

Prin actul care recunoștea Mitropolia Țării Românești, noul mitropolit urma „să întărească pe citeți, în toată eparhia și enoria lui, să ridice în treaptă ipodiaconi și diaconi, să hirotonească preoți și să ia pe mâna sa toate drepturile din orice parte ar fi". Se rânduia, în același timp, „ca toți clericii din acea țară și ceilalți sfințiți călugări sau laici să-l asculte și să i se supună ca unui adevărat păstor, părinte și dascăl al lor, să primească bucuros și să împlinească toate câte va spune și cu ce-i va sfătui și învăța pe ei, cu privire la folosul lor sufletesc".

În opera sa de continuator al monahismului românesc a fost un păstor și părinte sufletesc pentru toți românii dintre Dunăre și Carpați. A hirotonit preoți pentru toate satele, a zidit biserici la orașe și sate, a întemeiat noi așezări mănăstirești și a ținut o strânsă legătură duhovnicească a Bisericii Țării Românești cu Patriarhia de Constantinopol. Ca „exarh al plaiurilor", mitropolitul Iachint a avut grijă și de credincioșii ortodocși vecini, mai ales cei din Transilvania, cărora le trimitea preoți și călugări misionari.

Cu ajutorul domnului țării, Vladislav I, a încurajat și susținut mult monahismul românesc. A adus în țară, de la Muntele Athos, pe Sfântul Nicodim de la Tismana, pentru a organiza câteva mănăstiri-lavre după model atonit. El a trimis numeroși călugări „vlahi" la Mănăstirea Cutlumuș din Muntele Athos, unde au ajuns mulți călugări vestiți. În țară, a organizat mai multe mănăstiri, cum ar fi cea de , Curtea de Argeș, Câmpulung-Muscel, Cozia, Snagov, Târgoviște, Bolintinul din Deal și din Vale, Tânganu, Cotmeana și altele.

Dar dacǎ astfel au stat lucrurile, dacǎ examinarea situației și practicii politice a vremii, precum și analiza documentului din 1234 impun cu necesitate concluzia existenței unei ierarhii bisericești sub Basarab întemeietorul , atunci actul din 1359, considerat atâta vreme ca începutul acestei ierarhii, apare într-o altǎ luminǎ „ el e un act de recunoaștere a unei stǎri existente ” , iar nu unul de creare a ei. Recunoaștere care aduce dupǎ sine stabilirea unei legǎturi și a unor obligații fațǎ de Patriarhia de Constantinopol , precum și înscrierea ierarhului muntean printre membrii sinodului patriarhal. Dar sǎ examinǎm mai de aproape cele douǎ documente privitoare la acest act. Ele sunt amândouǎ din mai 1359, scrise în limba greacǎ : unul reprezintǎ << înscrisul >> ( έγγραφος ) sinodal sau hotǎrârea prin care mitropolitul Iachint de Vicina, care stǎtea de mai multǎ vreme la curtea voievodului Nicolae Alexandru, este recunoscut ca mitropolit al Ungrovlahiei, celǎlalt e scrisoarea patriarhului cǎtre acest voievod, prin care-i aduce la cunoștințǎ hotǎrârea amintitǎ. Cele douǎ acte se aseamǎnǎ mult sub raportul fondului, referindu-se la una și aceeași problemǎ, au însǎ, fiecare, și pǎrți proprii care nu revin în textul celǎlalt.

În timp ce Mitropolia Țǎrii Românești a fost recunoscutǎ de Constantinopol la scurt timp dupǎ întemeierea statului și fǎrǎ dificultǎți, Mitropolia Moldovei a primit aceastǎ recunoaștere dupǎ o perioadǎ de crizǎ de canonicitate soldatǎ cu anatematizǎri și în urma intenselor tratative atât pe linie bisericeascǎ cât și pe linie politico-diplomaticǎ.

Hotǎrârea sinodalǎ începe prin afirmația cǎ „ cel de foarte bun neam, marele voievod și domn a toatǎ Ungrovlahia … a cerut nu numai o datǎ , ci adesea prin scrisorile sale…ca sǎ fie de acum înainte ”, el și toatǎ țara lui, „ sub judecata bisericeascǎ și cǎlǎuzirea ” Patriarhiei din Constantinopol și „ sǎ primeascǎ un arhiereu care să fie hirotonit ” de patriarh și „ sǎ facǎ parte ” din sinodul patriarhal, spre a-l avea „ ca pǎstor legiuit a toatǎ Ungrovlahia” . Drept aceea –continuǎ hotǎrârea – voievodul „ a și chemat, cu câtva timp înainte , pe preasfinitul mitropolit al Vicinei, din vecinǎtatea lui, pe chir Iachint și a primit cu cea mai mare bucuri binecuvântarea lui ” . A rugat , totodatǎ, Patriarhia ca, „ deocamdatǎ ” sǎ recunoascǎ aceastǎ strǎmutare a ierarhului de la Vicina << la Biserica a toatǎ Ungrovlahia >>, urmând ca, dupǎ , moartea lui, << sǎ se aleagǎ altul >> și hirotonindu-se de cǎtre Patriarhie , sǎ se trimiatǎ de la Constantinopol << ca pǎstor și arhiereu legiuit a toatǎ Ungrovlahiei.>>. Vǎzând cǎ aceastǎ rugǎminte << a celui de prea bun neam marelui voievod >> , este spre folosul creștinilor și cǎ un asemenea ierarh îi va putea cârmui, „ oprindu-i de la lucrurile interzise ale pǎcatului ” și de la toatǎ dogma de alt fel și strǎinǎ de biserica lui Hristos, ajutând astfel << pǎzirea credinței noastre sigure >>. Patriarhul, împreunǎ cu întreg sinodul, având și pǎrerea și încuvințarea puternicul și sfântului împǎrat, o aprobǎ și mutǎ pe Iachint de Vicina << la scaunul a toatǎ Ungrovlahiei >> . El va fi deci, de acum înainte, „ Mitropolit a toatǎ Ungrovlahia” , având dreptul , în toatǎ eparhia lui, de a întǎri << anagnoști >> , de a înainta << ipodiaconi ( subdiaconi ) și diaconi >>, de a hirotoni << preoți>> și de a face << toate judecǎțile>>. „Deci –continuǎ înscrisul- trebuie ca toți clericii din acea țarǎ și toți cei sfințiți cǎlugǎri și laici, sǎ-l respecte și sǎ i se supunǎ lui, ca unui adevǎrat pǎstor al lor și pǎrinte și dascǎl. ”. Iar voievodul trebuie sǎ dea „ asigurare cu jurǎmânt, și fǎgǎduințǎ scrisǎ ”, cǎ << Biserica Ungrovlahiei va fi întotdeauna sub patriarhia de Constantinopol și cǎ va primi de la ea un „ arhiereu adevǎrat >> ”. Aceastǎ stare de lucruri va trebui << sǎ se pǎstreze și pe urmǎ…neschimbat >> , cel ce ar îndrǎzni sǎ o schimbe fiind amenințat <<cu afurisenie prea grea a Sinodului >>, ceea ce se va se va schimba și nu va mai fi respectat câteva secole mai târziu când , în 25 aprilie 1885 , va avea loc recunoaștere Autocefaliei Mitropoliei Ungrovlahiei, prin care se recunoaște independența ei fațǎ de Patriarhia de la Constantinopol, devenind „ neatârnatǎ și autocefalǎ. ”

În 1970 , după mult timp în care nu mai avem informații despre el, cineva îl pârâse pe mitropolit la Patriarhia din Constantinopol aducându-i niște acuzații nefondate.

Daniil Critopol , trimisul patriarhal venit în țară datorită faptului că domnitorul nu l-a lăsat pe mitropolit să meargă la Constantinopol , care punea înainte „lungimea drumului, molima ciumei și frica de a nu fi ucis” , iar, acum, în 1369-1370, pentru , covâșitoarea slăbiciune , în care se află ,fiind «zăbavnic cu totul și neputincios».

În sfârșit , dezgustat poate de cele cei1 se puneau în sarcină, ca și de constatările dicheofilaxului probabil, mitropolitul Iachint, încheindu-și «pitacul», lăsa să se înțeleagă că ar fi dispus să se retragă din scaun. Căci, de bună seamă, acest lucru ascund rândurile de la urmă, în care el, după ce iarăși vestea patriarhului Filotel că în curând va sosi la Constantinpol preotul Daniil Critopol, — cel trimis în cercetare —, pe care și cu vola și cu consimțământul său, Vladislav-Vlaicu Voievod și boierii săi l-au trimis la Patriahie ce să fie «sfințit și binecuvântat ierarh a toată Ungro Vlahia », Îl ruga «să nu-i treacă cu vederea o astfel de dorință.

La scurtă vreme după întocmire , desigur , acest <<pitac>> a și pornit pe drumul Constantinopolului, fiind dus de însuși dicheofilaxul Daniil Critopol, care, însoțit de mitropolitul Daniil al Vidinului (1345–1365) aflat atunci în țară, a plecat de unde venise, adică la Patriarhia Ecumenică. Aici, pe de o parte, el avea să înfățișeze rezultatele cercetării ce săvârșise , iar pe de alta să înmâneze acest <<pitec>> , și poate că si scrisorile celor din țară, care-1 cereau pe el ca mitropolit .

Puși în fața unel astfel de situații , patriarhul ecumenic Filotei și Sinodul său, luând seama, fără îndoială și de pasul făcut de Împăratul Ioan al V-lea Paleologul ( 1341-1376 ) care, la 18 octombrie 1369, la Roma, trecuse la catolicism, precum și de abila politică a lui Vlaicu Vodă față de papistași , n-au îndrăznit a împinge lucrurile prea departe, ci, cumpănind <<mai îndeaproape toate împrejurările>>, au luat „ o măsură prudentă” de „ împăciuire” . Vlădica Iachint a fost păstrat, dar pentru a putea stăvili, cât de cât, curentul de catolicizare a țării, au hotărât << înfințarea >> unei noi episcopii și un nou ierarh pentru ortodocșii de la sud de Carpați, creând implicit o nouă episcopie , un nou centru eparhial condus de un chiriarh.

Așa s-a ajuns la înfințare a celei de-a doua mitropolii din Țara Românească, Mitropolia Severinului, cum îndeobște , este cunoscută. Dorința patriarhului ecumenic Filotei de a se pune stavilă propagandei romano-catolice în această țară ortodoxă, ortodoxie care stă, mai ales , la temelia și fundamentul ei.

Patriarhii Callistos (1350-1353; 1355-1363) și Filotei Kokkinos (1353-1354; 1364-1376) au urmărit îndeaproape noua mitropolie. Doamna Clara, a doua soție a lui Nicolae Basarab, era catolică și se străduia să răspândească credința ei în Țara Românească, la fel ca în Serbia și Bulgaria. Acest lucru rezultă și din corespondenta purtată de Clara cu papa Urban II, în anul 1370. Una dintre fetele lui Nicolae Alexandru s-a căsătorit cu un catolic, cu palatinul Ungariei, Ladislau de Oppeln. Dar propaganda latină pe lângâ Vladislav Vlaicu nu a avut succesul scontat, domnitorul arâtându-se în continuare atașat vechii credințe și întemeind încâ o eparhie în părțile Olteniei și prima mănăstire de pe teritoriul ei, Vodița.

Patriarhul de Constantinopol considerându-l pe Iachint prea slab ca să facă față ofensivei catolice, 1-a chemat la sine pentru închinare și, pentru a-l determina să fie mai categoric în lucrarea sa. Nicolae Alexandru, după obiceiul basileilor, a dorit ca el să fie cel ce hotăra în ultimă instanță ierarhia bisericească în țara sa și, de aceea, nu i-a îngăduit lui lachint să plece la Constantinopol. Pretextul a fost vârsta înaintată a mitropolitului, drumul lung și epidemia de ciumă ce bântuia atunci în întreaga Peninsulă Balcanică.

Când s-a impus nevoia încâ unui ierarh în Țara Românească, Patriarhul 1-a chemat din nou pe Iachint la sine, dar fără succes, el însuși motivând că „ e slab de tot și fără puteri". În locul său a mers însâ preotul dikaiophilax Daniil Critopulos, trimis de domn și de boieri, care îl voiau ca arhiereu. Acesta se pare că era deja de mai multă vreme în Țara Românească și deținea acest titlu pe lângâ voievodul muntean. Patriarhul a încuviințat dorința muntenilor și Daniil a fost hirotonit schimbându-și numele în Antim, cu aprobarea sinodului din Constantinopol ca „mitropolit al unei părți din Ungrovlahia". Nu se precizează însă care anume. Cealaltă parte i-a rămas lui lachint. Se pare că noul ierarh trebuia să păstorească în Oltenia. Inainte de a pleca în țară, noul ierarh a dat o declarație în scris prin care se obliga să nu-I tulbure pe lachint.

Unii consideră că titlul de „mitropolit al unei părți din Ungrovlahia" trebuie considerat mai degrabă ca episcop. Cu certitudine însâ că el a fost într-adevăr mitropolit, având în vedere că numărul acestora scăzuse considerabil, așa cum am văzut, pe teritoriul Patriarhiei bizantine. Un indiciu în plus este și că noul ierarh a primit din partea Patriarhiei ecumenice și titlul de locțiitor al scaunului mitropolitan din Melitene (o eparhie situată în Armenia ce a făcut parte odinioară din imperiu). În această calitate noul mitropolit obținea o întâietate față de lachint, el făcând parte din sinodul patriarhal. În mai multe rânduri este menționat și ca locțiitor al scaunului mitropolitan din Nicomedia , ceea ce îl situa pe locul al șaptelea , între membrii sinodului amintit.

Nu se cunoaște reședința celui de al doilea ierarh dar se pare că a fost la Severin.

La moartea lui lachint, Filotei Kokkinos, Patriarhul Constantinopolului, conducătorul „opoziției ortodoxe" din Bizanț și-a exercitat dreptul de a numi un nou mitropolit. Acesta a fost Hariton, egumen la mănăstirea Cutlumuș, mănăstire ce fusese rezidită din temelii de către Nicolae Alexandru și încheiată de Vlaicu Vodă (1369). Noul mitropolit a primit și titlul onorific de locțiitor al scaunului Amasiei", al 15-lea în ordinea ierarhică a membrilor sinodului constantinopolitan. El a ținut în permanență legătura cu mănăstirea Cutlumuș, unde se pare că a stat majoritatea timpului, iar în 1376, a fost ridicat la demnitatea de protos, adică de întâistâtâtor al tuturor ctitoriilor athonite. Între 1372 și 1390 mitropoliții munteni de la Argeș și Severin au participat la sinoadele patriarhale de la Constantinopol. Chiar și mai târziu, Biserica munteană și-a manifestat preferința pentru legăturile directe cu Bizanțul și nu cu Patriarhiile mai nou înființate, Peci (Ypek) și Târnovo .

În Țara Românească a fost așezat și mitropolitul Daniil al Vidinului, refugiat din reședința sa din cauza ocupării orașului de către unguri (1365).

Toate aceste măsuri al Patriarhiei ecumenice nu au putut împiedica întemeierea unei episcopii latine la Argeș, pe la 1380. Se menționează o astfel de episcopie și la Severin dar se pare că nici într-un caz și nici în altul titularii lor nu au rezidat acolo.

Urmașul lui Antim la Mitropolia Severinului a fost Atanasie, tot grec de neam, trimis de Patriarhia ecumenicâ. În ianuarie 1387 și februarie 1389 apare in documenteca mitropolit de Pergași Attalia .310 El a rămas și in istoria Bisericii muntene prin amestecul in disputa dintre Patriarhul Matei 1 (1397-1410) și mitropolitul Macarie al Ancyrei refuzând supunerea față de patriarh și împâratul Manuil II Paleologul. Nu mai este amintit după anul 1403 nici el și nici alți mitropoliti de Severin.

Cunoscutul profesor Alexandru Elian, afirma cǎ Bizanțul încerca sǎ compenseze decǎderea sa politicǎ și îngustǎrile teritoriale suferite, prin extinderea jurisdicției Marii Biserici asupra teritoriului unor tinere formațiuni politice care, și ele de alminteri, cǎutau contracte de ordin bisericesc și politic cu acest izvor al legitimitǎții, ce a fost în veacul de mijloc, pentru întreaga Ortodoxie orientalǎ, Imperiul de rǎsǎrit. „ Cea mai frumoasǎ cucerire pe care a facut-o Biserica bizantinǎ în secolul XIV – noteazǎ unul din cei mai buni cunoscǎtori ai Bizanțului în acestǎ epocǎ- este, desigur, aceea a principatelor Țǎrii Românești și Moldovei ”. Aceastǎ „ cucerire ” trebuia pǎstratǎ și cultivatǎ cu grijǎ, atât în interesul Bisericii, cât și în al Imperiului. Din aceastǎ pricinǎ, relațiile dintre Constantinopol și Mitropolia nou creatǎ a Ungrovlahiei au fost active în veacul întemeierii și s-au continuat, probabil, și în secolul urmǎtor, pânǎ cǎtre prǎbușirea imperiului sub loviturile turcilor otomani . Din nefericire , principalul izvor de informații pentru cunoașterea acestor legǎturi, condicele Patriarhiei ecumenice, își întrerup informațiile odatǎ cu anul 1402 și vor trebui sǎ treacǎ veacuri pânǎ când , din izvoare similare, sǎ cǎpǎtǎm din nou vești similare asupra relațiilor Bisericii Țǎrii Românești cu Constantinopolul . pentru veacurile XV și XVI informații aspra acestor legǎturi care, deși mai firave, n-au lipsit cu totul , trebuie strânse din cele mai felurite izvoare, și nu sunt întodeauna limpezi și complete. Dar chiar mai târziu, odatǎ cu vaecul al XVII-lea , știrile pe care ni le dau condicile Patriarhiei cǎt și cele înlesnite – începând cu 1688 – de a Mitropoliei Ungrovlahiei , nu pot acoperi întreg câmpul relațiilor Bisericii muntene cu Marea Bisericǎ, spre a nu mai vorbi de legǎturile cu celelalte Bisericii ortodoxe din Rǎsǎrit. Știrile pe care le cǎpǎtǎm din aceste izvoare trebuie întregite cu nenumǎratele informații pe care ni le dau sursele narative sau diplomatice, interne și externe, ale timpului , asupra vizitelor unor ierarhi ortodocsi în Țara Româneascǎ și activitǎțile desfǎșurate aici , de dânșii, asupra intereselor materiale ale scaunului lor, pe care le apǎrau – direct sau prin interpuși – în Muntenia ca și în Moldova, asupra ajutoarelor pe care le primeau de la domnii și de la boierii români .

CAPITOLUL III

URMĂRILE ÎNTEMEIERII MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI ȘI IMPLICAȚIILE ULTERIOARE

URMĂRILE ÎNTEMEIERII MITOPOLIEI

Bătrânul mitropolit Iachint îi cere patriarhului un înlocuitor
Spre sfârșitul vieții, nu mai ajungea la ședințele Sinodului patriarhal din Constantinopol. De aceea, a fost trimis în țară Daniil Critopulos, dicheofilaxul – un fel de avocat sau jurist al Patriarhiei de la Constantinopol – ca să cerceteze activitatea bătrânului mitropolit. Venit în țară, delegatul Patriarhiei, Daniil, este trimis cu o scrisori către patriarhul Filotei al Constantinopolului. Mitropolitul se dezvinovățea de acuzele ce i se aduceau. Îi scria că este greu bolnav și că la suferințele trupești se mai adăuga una, sufletească, pricinuită de „puțina prețuire" din partea patriarhului, care îi sta „ca o săgeată în inima" și îi „roade neîncetat sufletul". Îi arăta apoi că n-a participat la ședințele sinodului patriarhul, fiind oprit și de domnul țării, Viadislav I (1364-1377), având în vedere „lungimea drumului și frica de a nu fi ucis", dar și pentru că era cuprins de o „covârșitoare slăbiciune trupească", fiind „slăbit cu totul și fără putere". Prin aceeași scrisoare, mitropolitul Iachint încunoștiința pe patriarh că domnul și boierii țării au trimis pe dicheofilaxul Daniil Critopol „ca să fie sfințit, dăruit și binecuvîntat ca arhiereu a toată Ungrovlahia", având pentru aceasta „voia, îngăduința și iertarea" sa. Rezultă din scrisoare că mitropolitul Iachint dorea în chip sincer să se retragă de la conducerea Mitropoliei. Nu după mult timp, Sfântul Ierarh Iachint pleacă în prima jumătate a anului 1372 . A fost îngropat lângă biserica mitropolitană de la Argeș, în care slujise pe parcursul păstoririi sale.

Sunt bine cunoscute ajutoarele pe care Biserica Ortodoxă Romană le-a acordat Bisericilor surori din Răsăritul ortodox. Ele au fost consemnate și evaluate în diferite studii, articole și lucrări care au scos în evidență în mod obiectiv, rolui major pe care Biserica și poporul nostru 1-au îndeplinit în viața Bisericilor Ortodoxe, mai ales după căderea Constantinopolului sub turci, în anul 1453.

În urma acestui eveniment cu implicații profunde în viata popoarelor Europei și a celor din Orientul apropiat, Țările române au devenit adevăratul "Bizanț după Bizanț”, cum în chip fericit a remarcat acest fapt marele nostru istoric Nicolae Iorga. În acest context Biserica și poporul nu au precupețit nici un efort, dându-și obolul jertfelniciei pentru păstrarea credinței ortodoxe în teritoriile care, pentru câteva secole, au intrat stăpânirea noilor cuceritori.

Credem că nu exagerăm dacă afirmăm că în această perioadă nu a existat domnitor sau ierarh român de sprijinul căruia să nu fi beneficiat "Locurile Sfinte" din Răsărit. Și tot fără exagerare putem afirma că multor ierarhi, îndeosebi a celor din patriarhiile ortodoxe de limbă greacă , era mai degrabă în București și Iași, de unde conduceau problemele Bisericilor respective.

Cu veacul al cincisprezecelea intrăm în răstimpul pentru care avem cele mai sărace știri cu privire la ierarhia și la viața însăși a Bisericii muntene. Izvoarele de căpetenie pentru cunoașterea legăturilor cu Constantinopolul, condicile Patriarhiei ecuinenice – se întrerup odată cu anul 1402 și, de fapt, anul cu care începe veacul, 1401 e cel din urmâ în care se mai vorbește de Biserica din Țara Românească. Izvoarele interne – și acestea numai de naturâ diplomatică – sunt cu totul neîdestulătoare, sprijinindu-ne pe ele, nu izbutim nici mâcar să restabilim, în chip mulțumitor, șirul arhipăstorilor care s-au perindat, în acest veac, la Argeș și – mai pițin de două decade – în Scaunul vremelnic al Severinului. Se întelege că, încă mai puțin , suntem informați asupra legăturilor pe care acești ierarhi le vor fi avut cu Bisericile ortodoxe răsăritene. Suntem, astfel, reduși aproape numai la conjecturi, când încercăm să risipim întunericul care învăluie, în acea vreme, viața Bisericii românești, și ne vom folosi și de cele mai slabe lumini, pentru a nu lăsa să se rupă firul care ne conduce, de la începuturile destul de limpezi ale acestei Biserici, până în secolul al XVI-lea când izvoarele ne îngăduie iarăși să cunoaștem mai bine viața sa lăuntrică și legăturile sale cu ierarhia străină de dincolo de hotarele Țării Românești.

Actele Patriarhiei, în acest an 1401, când mai sunt în ființă, continuă să ne informeze asupra prezenței neobositului mitropolit al Severinului, Atanasie, în sinodul constantinopolitan. La alegerea mitropolitului Gangrelor, la judecata canonică a unui preot — Gabras —, în care Atanasie joacă un rol deosebit, semnând o hotărâre sinodală pentru Mănăstirea Akapniotilor, mitropolitul „unei părți din Ungrovlahia despre Severin" este mereu prezent. Din aceeași vreme — 1401 — ni s-a păstrat și un pitac al patriarhului Matei către celălalt ierarh din Țara Românească, mitropolitul Ungrovlahiei, pentru un preot, Isidor, venit la Constantinopol din Moldova, încà supusă afuriseniei patriarhicești. Pitacul este însemnat și prin faptul că, pentru prima oară, mitropolitului Ungrovlahiei i se dă și titlul de exarh „a toată Tara Ungurească și al plaiurilor. În lipsa unei ierarhii proprii, ortodocșii din Ungaria își aveau cârmuitor duhovnicesc pe mitropolitul de la Argeș, căruia îi sporesc, astfel, autoritatea si prestigiul. Același mitropolit, se pare, era de față, în sinod, cu prilejul ridicării unui Macarie pe Scaunul Chersonului. S-a afirmat că mitropolitul Ungrovlahiei trebuie să fi fost Antim, cercetători mai noi nu mai sunt atât de siguri că va fi fost bătrânul chiriarh, care îmbrăcase vremelnic schima cea mare și fusese invitat, la începutul lui 1389, să se întoarcă în scaun. Pentru cea din urmă oară numele său e cert pomenit în 1394 și este cu putință ca, înaintat în vârstă și bolnav cum fusese, să fi trecut la cele veșnice înainte de 1401 . Alte izvoare decât condicile patriarhicești ne vor mai da, de aici înainte, câteva palide știri despre ierarhii de pe cuprinsul Țării Românești și legăturile lor cu Marea Biserică din Constantinopol. Despuierea cuprinzătorului dosar alcătuit de aversiunea stăruitoare a mitropolitului Macarie al Ancyrei împotriva patriarhului Matei a prilejuit aceluiași destoinic cercetator al începuturilor Bisericii românești și descoperirea unor date cu privire la Atanasie al Severinului. În înveninata dispută cu patriarhul Matei, Atanasie, de față la Constantinopol, la lucrările sinodului, în 1402, joacă unul din cele mai răsunătoare și mai triste roluri. Până la sfârșit, Atanasie se va alătura fățis partidei celor doi vrăjmași ai patriarhului și va refuza să se supună presiunilor exercitate atât de împărat, cât și de patriarh. Încă dinainte de 1405, numele său nu mai este pomenit și toate bănuielile sunt deopotrivă de îndreptățite: fie că s-a stins din viață, fie că a fost caterisit, fie că, în sfârșit, retras în eparhia sa, s-a mai putut bucura câțiva ani de protecția domnului țării, Mircea cel Bătrân. Să adăugăm că, deja în 1395, Constantinopolul îi încredințase mitropolitului Ieremia de Mitylene o misiune nu numai în Moldova, dar si în Țara Româneascâ.

Cu aceste date, desigur modeste, se încheie tot ceea ce izvoarele bizantine ne mai vorbesc de Mitropolia Ungrovlahiei și de legăturile ei cu Marea Biserică, înaintea căderii Constantinopolului sub turci. Până la acest eveniment, cu urmări covârșitoare pentru întreaga creștinătate din sudul și răsăritul Europei, nu mai avem nici un soi de știri cu privire la Scaunul ierarhic al Ungrovlahiei, rămas, desigur, singurul în ființă după cucerirea de către unguri a Severinului în 1419.

Prin analogie cu puținele știri pe care le avem privind, în acest răstimp, Moldova, și mai cu seamă din cunoașterea practicilor în vigoare pentru ocuparea, îndeobște, a scaunelor ierarhice care atârnă de Scaunul ecumenic, suntem îndrituiți să socotim că și în ceea ce privește Mitropolia Ungrovlahiei, basileii bizantini au înțeles să-și impună, pentru considerente de ordin politic, îndeosebi, punctul lor de vedere, strămutând din inițiativa lor, în Țara Românească, pe ierarhii socotiți mai potriviți pentru atingerea țelurilor urmărite de Bizanț, în pragul prăbușirii sale .

Acesta fiind chipul în care se alegeau cârmuitorii bisericești în țările noastre, nu se poate bănui o ostilitate a ierarhului din Țara Românească altminteri necunoscut, contemporan cu Sinodul de la Ferrara-Florența, față de politica de unire religioasă cu Roma, îmbrățișată ca o ultimă rază de nădejde de loan VIII Paleologul. Absența de la conciliu a unei delegații a Mitropoliei Ungrovlahiei — Moldova era reprezentată prin mitropolitul Damian, boierul Neagoe și protopopul Constantin – poate fi înțeleasă fie printr-o eventuală vacanță a Scaunului de la Argeș, fie prin faptul că (așa cum presupune Iorga) plecarea însăși a delegaților moldoveni se explică, mai degrabă, prin prezența lor întâmplătoare – veniți pentru alte treburi – la Constantinopol, unde „se luară după stăruințele Patriarhului și împăratului, care voiau să aibă un cler cât mai strălucit, și se suiră și ei pe corăbiile care duceau pe greci și pe armeni spre țărmurile Italiei. Altfel – adaugă același invățat – n-am întelege de ce Biserica munteană nu și-a avut și ea reprezentanții la marele Sinod ecumenic .

TITULATURA ȘI JURISDICȚIA MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI

În mod normal titulatura unei episcopii , se conferă în funcție de teritoriul asupra căruia aceasta își exercită autoritatea și jurisdicția și uneori chiar după orașul în care își are reședința. În afară de aceasta, anumite elemente canonice ale Bisericii peste care se întinde jurisdicția sa, apar, în chip firesc, în titulatura ce o poartă. Acestea o îmbogătesc când ele iau ființă și, dimpotrivă, îi reduc din părțile componente, când dispar. În unele cazuri, însă, deși dispărute, ele se păstrează ca o amintire a unor stări de fapt, avute de ierarhul respectiv. De multe ori, de pildă, teritorii ieșite de sub jurisdicția unui ierarh, se mențin totuși în titulatura sa.

Pe lângă acestea, titulatura este deseori completată cu anumite reverințe, ce se dau unui ierarh de autoritatea superioară bisericească, sau de cea de stat. Acestea sunt obligatorii pentru toți în modul de adresă către acel ierarh.

Aceleași lucruri se pot spune și cu privire la titulatura mitropoliților Ungrovlahiei de cînd ea și-a luat ființa. Titulatura pe care ei și-o dau este mai simplă, în timp ce, cea care li se dă de alții este mai bogată. Aceasta din urmă este uneori însoțitâ de unele adjective de reverință, care, de multe ori, ajută la stabilirea titlului pentru parte din vlădicii munteni.

Cel dintâi dintre ei, mitropolitul Iachint de Vicina, în actul din luna mai 1359, prin care patriarhul ecumenic Calist aprobă strămutarea sa la Argeș, este întitulat astfel ; «Prea sfințit Mtropolit a toată Ungrovlahia, preacinstit, iubit frate în Domnul . Din lipsă de izvoare, nu se știe ce titulatură și-a dat Iachint însuși, deoarece în singurul act cunos- c'ut până acum de la el — pitacul către patriarhul ecumenic din anul 1370 — evită să facă aceasta.

Urmașul său Hariton, la titlul de „mitropolit al Ungrovlahiei” dat de Pa triarhia ecumenică înaintașului său adaugă și calilatea sa de «Protos» al Sfântului Munte, pe care o avusese înainte de fi ales în fruntea bisericii Țării Românești și pe care se pare, a păstrat-o și după aceea. Și pentru că lui, prin actul de numire din august 1372, i se rânduise de către Patriarhia ecumenică <<locul mitropolitului de Amasia>> pe al cărui scaun avea «drept la stare și ședere în soboru sfințit și la judecată», când participa la ședințele sinodului patriarhal din Constantinopol, în titulatura sa el va face amintire și de acest lucru.

Din prezentarea titulaturii Întâistătorilor pe scaunul-mitropolitan al Ungrovlahiei s-a putut desprinde că numele acestei prime instituții bisericești din țară a fost, «Mitropolia Ungrovlahiei», așa cum a fost numită prin actul din 1359 de cancelaria Patriarhiei ecumenice din Constantinopol. S-a încercat înlocuirea acestui nume cu cel de «Mitropolia Țării Românești, Însă, deși s-a folosit destul de des, în veacurile trecute, totuși el n-a prins și, până în ziua de azi, cum s-a putut observa din cele ce preced, numele de Ungrovlahia este cel ce a rămas. El este prezent și acum în titulatura întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române , care este, totodată, și mitropolit al Ungrovlahiei. Numele de Țara Românească se folosește și azi mai mult pentru a desemna Statul românesc din sudul Carpaților.

Cât privește numele de Ungrovlahia, dat celei dintâi Mitropolii din țară, și uneori țării însăși, el este de origine grecească (Оύγγροβλαχία), folosit însă și în diplomatica slavă. În mod oficial a fost întrebuințat pentru prima dată în anul 1359, în corespondența dintre Patriarhia ecumenică și voievodul Nicolae Alexandru Basarab, privitoare la strămutarea lui Iachint de la Vicina la Argeș. El însâ era cunoscut de mai înainte. În anul 1323, în luptele dintre țarul bulgar Mihail și bizantini, cronicarul Ioan Cantacuzino arată că au participat și «ungrovlahi».

Interpretările ce se dau acestui nume sunt diferite. Unii cred câ prin Ungrovlahia se înțelege <<Țara Românească ca principat dependent de Ungaria, în deosebire de alță Valahie fără asemenea legături cu statul ungar>> alții, despărțind cuvintele din care e compus, socotesc că el desemnează «Țara Românească împreună cu provinciile de peste munți ale domnilor români, așa zicând Ungaria și Valahia», dar cea mai plauzibilă ji,,ine~e pare aceea a celor ce suslin că prin Ungrovlahia trebuie înteleasâ «Vlahia de lângă Ungaria», așa cum prin Rusovlahia, trebuie să se înțeleagă Valahia dinspre Rusia, adică Moldova. Aceste nume li s-au dat spre a le deosebi de «cealaltă Valahie din peninsula Balcanică». Pentru Patriarhia ecumenică, această distincție era necesară «spre a avea un nume mai precis pentru eparhia Țării Românești». Și o dată acest nume dat Mitropoliei din sudul Carpaților, el s-a menținut pânâ astăzi în titulatura ei.

Precizat acest lucru, se observă clar că în anul 1359 autoritatea bisericească a lui Iachint, sau cum se zice, jurisdictia lui, se întindea asupra întregii Țări Românești, el fiind numit mitropolit a toată Ungrov1ahia.

Inclusiv în zilele noastre, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, are mai multe titulaturi , unele mai vechi altele dobândite de-a lungul timpului, chiar dacă cea mai veche , și anume „ mitropolit al Ungrovlahiei ” , a fost înlocuită cu formula „ mitropolit al Munteniei și Dobrogei ” , care în afară de formulare înseamnă, în linii mari, același lucru.

RECUNOAȘTEREA AUTOCEFALIEI

În anul mântuirii, una mie opt sute opt zeci și cinci, luna Aprilie, indicționul XIII , pe adresa Mitropoliei Ungrovlahiei sosea corespondența de la Patriarhia de Constantinopol ce conținea Tomosul de recunoaștere formală a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, semnat de patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea și de membrii sinodului patriarhal.

Stăruința ierarhilor români pe lângă Patriarhia Ecumenică de a fi recunoscută o stare de fapt existentă deja, pe care istoria o confirmase de atâtea ori, referitor la autocefalia Bisericii naționale a fost concretizată cu succes prin eliberarea documentului oficial ce atesta independența administrativă a forului bisericesc român: Tomosul de recunoaștere a autocefaliei. Acest document este rodul unei îndelungi activități diplomatice întreprinse de ierarhii români cu sprijinul demnitarilor de stat, care au susținut cu argumente istorice cauza nobilă a Bisericii Ortodoxe Române în fața Patriarhiei Ecumenice. Urmând cursul istoriei naționale, Biserica din România independentă trebuia să-și revendice autocefalia, echivalent bisericesc al izbândei de la 1877. Prin tomosul din 25 aprilie 1885, Patriarhia Ecumenică renunță a se mai erija în Biserică-mamă și adoptă poziția firească de Biserică-soră a Bisericii Ortodoxe Române.

Buna colaborare dintre Biserică și stat în argumentarea independenței ecleziastice de veacuri este recunoscută chiar în cuprinsul tomosului de autocefalie: Fiindcă Înalt Prea Sfințitul și Prea Cinstitul Mitropolit al Ungrovlahiei, Domnul Calinic, în urmarea motivelor pe atât de drepte, pe cât și legitime, în numele Sfântului Sinod al Prea Sfințiților Arhierei ai României și cu consimțământul Maiestății Sale Regelui României și al Guvernului Său regal, a cerut de la Biserica noastră prin epistola înaintată și recomandată prin Excelența Sa Ministrul Cultelor și al Instrucțiunii Publice a României, Domnul Dimitrie Sturdza, binecuvântarea și recunoașterea Bisericii Regatului României ca autocefală smerenia Noastră a primit această cerere și dorință ca dreaptă și conformă cu așezămintele bisericești.' Mitropolitul Ungrovlahiei era recunoscut oficial ca primat și Președinte al Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române: Așadar, după ce am deliberat cu Sfântul Sinod cel de pe lângă Noi, al Prea iubiților noștri frați în Sfântul Duh și coliturghisitori, declarăm ca Biserica Ortodoxă din România să fie și să se zică și să se recunoască de către toți neatârnată și autocefală, administrându-se de propriul și Sfântul său Sinod, având de Președinte pe Înalt Prea Sfințitul și prea Stimatul Mitropolit al Ungro-Valahiei și Primat al României, cel după vremi, nerecunoscând în propria sa administrație internă nici o altă autoritate bisericească, fără numai pe capul Bisericii ortodoxe celei una, sfântă, catolică și apostolică, pe Mântuitorul Dumnezeu-omul, care este singura temelie și piatra cea din capul unghiului, și întâiul și supremul și veșnicul Arhiereu și Arhipăstor.

Prin acest sfânt, patriarhicesc și sinodal Tom , Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române era proclamat frate în Hristos prea iubit, bucurându-se de toate drepturile chiriarhicești, inerente unei Biserici autocefale', decretându-se: În toată podoaba bisericească, ordinea și în toate celelalte inconomii bisericești să se administreze și să se conducă de sine, neîmpiedicată și în toată libertatea, conform cu tradiția continuă și neîntreruptă a Bisericii catolice ortodoxe, și tot astfel să se recunoască de către celelalte Biserici ortodoxe ale Universului și să se numească cu numele Sfântului Sinod al Bisericii României.

În continuare, Tomosul prezintă noua condiție a Sfântului Sinod al Bisericii României în cadrul Ortodoxiei universale: 'Sfântul Sinod al Bisericii României datorește a pomeni în sfintele sale diptice, după tradiția veche a sfinților și purtătorilor de Dumnezeu părinți, pe Prea Sfântul Patriarh ecumenic, pre ceilalți Patriarhi, precum și pe toate Bisericile lui Dumnezeu ortodoxe, și să se înțeleagă direct cu Prea Sfântul Patriarh ecumenic, cu ceilalți Patriarhi, și cu toate sfintele lui Dumnezeu Biserici ortodoxe, în toate chestiunile importante canonice și dogmatice, care au trebuință de o chibzuire mai generală și mai comună, după sfântul obicei al părinților, păstrat la început. De asemenea este în drept a cere și a primi de la sfânta noastră mamă, Biserică a lui Hristos, toate câte sunt în drept a cere și a primi de la dânsa și celelalte Biserici autocefale. Iar Președintele Sfântului Sinod al Bisericii României, la instalarea sa, datorește a trimite gramatele sinodale necesare către Prea Sfântul Patriarh ecumenic și către ceilalți Prea Sfinți patriarhi, precum și către toate Bisericile ortodoxe autocefale; de asemenea, și el este în drept a primi aceleași de la aceste.

Binecuvântarea frățească a Patriarhiei Ecumenice pentru Biserica neamului românesc încheie Tomosul sinodal: Pentru toate acestea, Sfânta și Marea noastră Biserică a lui Hristos binecuvântează din adâncul sufletului pe iubita sa soră în Hristos, Biserica autocefală a României, cheamă în abundență asupra piosului popor, celui din păzitul de Dumnezeu Regat al României, sfintele daruri și harurile din izvoarele cele nesecate ale Părintelui ceresc, invocând atât pentru dânșii, cât și pentru fiii lor din neam în neam, tot binele și amândouă mântuirile .

Tomosul era autentificat prin sigiliul patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea și semnăturile ierarhilor membri ai sinodului constantinopolitan: 'al Cizicului Nicodim, al Halchedonului Callinic, al Adrianupolei Neofit, al Amasiei Sofronie, al Melenicului Procopie, al Aritimnei Nichifor, al Moglenei Kesarie, al Debrei și Velizei Antim, al Samosului Gavriil și al Litiției Ignatie .

În aceeași zi de 25 aprilie 1885, patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea, respectând uzanțele de drept, a trimis patriarhiilor răsăritene și celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale câte o enciclică prin care anunța recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. 'Enciclica Patriarhiei Ecumenice către Patriarhiile Ierusalimului, Alexandriei, către Arhiepiscopul Ciprului, Sinoadele Rusiei, Greciei și al Serbiei și către Arhiepiscopia Carlovițului' anunța pe întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe surori că, în urma solicitării recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române trimisă de mitropolitul primat Calinic Miclescu, 'primind cu dragoste frățească această cerere, ca una care este rațională, dreaptă și conformă cu legile eclesiastice, am hotărât să recunoaștem pe prea Sfânta Biserică a României autocefală și de sine administrată în toate și la toate, iar pe Sfântul Ei Sinod să-l proclamăm iubit frate în Hristos'. Fiecare Biserică a primit câte un exemplar al Tomosului de recunoaștere a autocefaliei românești, înalții prelați fiind îndemnați 'frățește' să recunoască 'pe prea Sfânta Biserică a României ca autocefală și de sine administrată în toate

Chiar dacă în 1359 , a fost ridicată la rang de Mitropoliei episcopia Țării Românești, și recunoscută oficial de către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, totuși ea rămânea pe mai departe supusă și în oarecare măsură dependentă de scaunul patriarhal al Constantinopolului , iar acesta este momentul în care ea devine auticefală si autonomă.

CONCLUZII

Acest eveniment foarte important din istoria poporului român, și a Bisericii ortodoxe, a avut un rol fundamental în formarea ulterioară a unei organizații bisericești date fiind premisele create. În teritoriul locuit de români, s-a creat un precedent care ulterior va da șansa ca și Moldova să își ceară independența bisericească. Acest precedent creat a arătat că se poate ca în aceste teritorii să existe o ierarhie de sine stătătoare care să poată să creeze episcopii sufragane fără ca să aibă nevoie de oblăduirea Patriarhiei de la Constantinopol.

Acesta este doar un prim pas , care succesiv va avea un aport deosebit de important în formarea unității de neam și de credință a poporului român, aspect deosebit de important având în vedere amplasarea geografică a teritoriului patriei noastre, intr-o lume pluriculturalăși multiconfesională , intr-un mozaic de religii care ulterior cu largul concurs al oficialităților statului, va prinde și mai mult teren pe teritoriul țării noastre în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat.

Tot ceea ce s-a întâmplat în decursul istoriei Bisericii Ortodoxe Române în general și a formării și dezvoltării Mitropolia Ungrovlahiei în special, ne arată că faptele românilor și ale reprezentanților bisericești nu sunt acțiuni spontane ci rezultatul unui proces îndelungat, impus de realitățile culturale românești . Biserica Țării Românești în general și mitropolia ei în special , au fost agentul principal care de fiecare dată a înțeles orice stare nouă de lucruri, si a acționat în conformitate cu teendința neînfrântă a poporului . Prin aceasta Mitropolia Țării Românești a căpătat ascendență față de celelalte ierarhii românești, ascendență pe care nu o va mai pierde niciodată. Prin actul de ridicare a episcopiei Țării Românești la rang de Mitropolie se împlinește un vis vechi de secole a românilor, un prim pas al acestui vis, care ulterior va fi concretizat cu recunoașterea autocefaliei și autonomiei Bisericii Ortodoxe Române și apoi ridicarea ei la rang de Patriarhie.

Momentul recunoașterii autocefaliei , e practic cel în care Mitropololia Țării Românești iese de sub jurisdicția Constantinopolului, jurisdicție sub care pe semne era din moment ce în acel an 1885 se ” iese ” de sub jurisdicția aceasta și devine autonomă, , acest aspect dă dovadă de faptul că înainte de acest moment Mitropolia Țării Românești nu era autonomă jurisdicțional vorbind.

Actul de recunoaștere a ridicării Mitropoliei la rang de Patriarhie în 1925 nu arată o jurisdicție ci o comuniune între bisericii surori, în mod normal Biserica Română nu putea să își aroge o titulatură pe care Patriarhia Ecumenică în primul rând și celelalte Bisericii Ortodoxe surori, în al doilea rând, să nu i-o recunoască.

În mișcarea ecumenică , foarte actuală dar și foarte controversată în aceste momente destul de delicate ale istoriei Bisericii Lui Hristos, Biserica Ortodoxă Română a intrat ca „ marturisitoare ” ( martyrion ) a adevărului și are azi un aport foarte important în acest dialog mai ales pentru că în plenitudinea de comunități ecleziale trebuie să existe o voce care să fie autoritară și categorică în disputele dogmatice. Această voce este ceea a Bisericilor Ortodoxe , chiar dacă ea nu funcționează mereu la unison, și uneori partitura interpretată prezintă unele „falsuri ”, aceasta este din cauza oamenilor care o interpreteazăm dar „ partitura ” în sine fiind de inspirație divină nu este greșită.

Date fiind aceste aspecte probabil că se simte acut nevoia unui sinod „ Pan-ortodox” care să reglementeze anumite lucruri cu care Bisericile surori nu sunt in totalitate de comun acord între ele, chiar dacă acest sinod poate creea și unele divergențe și polemici mai ales în jurul întâietății între Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe. Așadar sinodul acesta e imperios necesar, dar nu știm dacă intr-adevăr va aduce mai multă liniște sau dimpotrivă va creea mai multe rupturi și frânturi în sânul Bisericii Ortodoxe și așa greu încercată de istorie.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a PreaFericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

LUCRĂRI

2. Borcea, Liviu , Bisericile Ortodoxe Răsăritene până la 1453 ( repere istorice ), Editura Universității din Oradea, 2006.

3.Borcea, Conf. Univ. Dr. Liviu , Frica și atitudinea fațǎ de violențǎ în Bizantin în ultimele decenii de existențǎ a statului, în „ Byzance apres Byzance -550 de ani de la cǎderea Constantinopolului ”, Editura Universitǎții din Oradea, 2003

4.Casiodor, Istoria Bisericească Tripartită, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 20000, p. 19.

5. Cherescu, Diac. Conf. Univ. Dr. Pavel, Contribuții la Studiul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, Editura Adsumus, Oradea, 2001.

6. Chifǎr, Nicolae , Studii Istorice, Editura universitǎții „ Lucian Blaga ”, Sibiu, 2005,

7.Curculescu , Marian , I. Scurtu, C. Dincă, A. C. Soare, Istoria Românilor- din cele mai vechi timpuri până astăzi-manual pentru clasa a XII-a , Editura Petrion, București,

8.Daicoviciu, Prof. univ. Hadrian , Teodor, prof. univ. Pompiliu, Câmpeanu, , prof.Ioan, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluția din 1821 , Editura didactică și pedagogică , R. A., București, 1998

9. Elian, Alexandru , Bizanțul , Biserica și cultura româneascǎ –studii și articole de istorie , Editura Trinitas, Iași, 2003

10. Mehmed, Mustafa Ali , Istoria Turcilor, Editura științifică și enciclopedică, București, 1976.

11. Păcurariu, Preot . Prof. Dr., Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a doua, Tiparul Tipografiei Eparhiale,Sibiu, 1978.

12. Țepelea, Pr. Conf. Dr. Marius, Istoria Bisericească Universală, Editura Universității din Oradea, 2006,

STUDII ȘI ARTICOLE

13.Giurescu , Prof. Constin C., Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, în „ Biserica Ortodoxă Română ”, anul LXXVII, nr. 7-10/ 1959, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

14.Mizgan, Pr. Lect. Drd. Ioan Alexandru , Restaurarea Ortodoxiei în Bizanț în timpul împăratului Andronic II Paleologul ( 1282-1328 ) , în „Orizonturi Teologice ”, anul II , nr.3 iulie- septembrie 2001, Editura Universității din Oradea,

16.Șerbănescu, Nicolae, Mitropolia Severinului, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXVII, nr. 11-12, 1970.

17.Pr. N.I. Șerbănescu, Titulatura mitopoliților, jurisdicția, hotarele ți reședințele Mitropoliei Ungrovlahiei, în „Biserica Ortodoxă Română”, ,anul LXXVII, nr.7-10, iulie-octombrie 1959, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București.

INTERNET

Istoria Mitropoliei Tarii Romanesti, Internet, ( 22.04.2010 )

, www.crez.org

Întemeierea Miropoliei Ungro–Vlahiei, Internet ( 18.04. 2010 ), www.crestinortodox.ro

Tomosul de recunoastere a autocefaliei, Internet ( 24. 04.2010 ) , www.basilica. ro

Viața bisericească în secolul XIV în Țara Românească, Internet (23. 04.2010), www.patriarhia.ro

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I-SITUAȚIA POLITICĂ AVREMII

SITUAȚIA ȚĂRII ROMÂNEȘTI SUB BASARAB I

ORGANIZAREA STATULUI FEUDAL ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ

CAPITOLUL II- SITUAȚIA BISERICEASCĂ ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ ȘI DEMERSURILE ÎNTEMEIERI MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI

PREMIZELE ÎNTEMEIERII MITROPOLIEI

ÎNTEMEIEREA MITROPOLIEI UNGROVLAHIEICAPITOLUL III-URMĂRILE ÎNTEMEIERII MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI ȘI IMPLICAȚIILE ULTERIOARE

URMĂRILE ÎNTEMEIERII MITOPOLIEI

TITULATURA ȘI JURISDICȚIA MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI

RECUNOAȘTEREA AUTOCEFALIEI

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIA

CUPRINS

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a PreaFericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

LUCRĂRI

2. Borcea, Liviu , Bisericile Ortodoxe Răsăritene până la 1453 ( repere istorice ), Editura Universității din Oradea, 2006.

3.Borcea, Conf. Univ. Dr. Liviu , Frica și atitudinea fațǎ de violențǎ în Bizantin în ultimele decenii de existențǎ a statului, în „ Byzance apres Byzance -550 de ani de la cǎderea Constantinopolului ”, Editura Universitǎții din Oradea, 2003

4.Casiodor, Istoria Bisericească Tripartită, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 20000, p. 19.

5. Cherescu, Diac. Conf. Univ. Dr. Pavel, Contribuții la Studiul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, Editura Adsumus, Oradea, 2001.

6. Chifǎr, Nicolae , Studii Istorice, Editura universitǎții „ Lucian Blaga ”, Sibiu, 2005,

7.Curculescu , Marian , I. Scurtu, C. Dincă, A. C. Soare, Istoria Românilor- din cele mai vechi timpuri până astăzi-manual pentru clasa a XII-a , Editura Petrion, București,

8.Daicoviciu, Prof. univ. Hadrian , Teodor, prof. univ. Pompiliu, Câmpeanu, , prof.Ioan, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluția din 1821 , Editura didactică și pedagogică , R. A., București, 1998

9. Elian, Alexandru , Bizanțul , Biserica și cultura româneascǎ –studii și articole de istorie , Editura Trinitas, Iași, 2003

10. Mehmed, Mustafa Ali , Istoria Turcilor, Editura științifică și enciclopedică, București, 1976.

11. Păcurariu, Preot . Prof. Dr., Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a doua, Tiparul Tipografiei Eparhiale,Sibiu, 1978.

12. Țepelea, Pr. Conf. Dr. Marius, Istoria Bisericească Universală, Editura Universității din Oradea, 2006,

STUDII ȘI ARTICOLE

13.Giurescu , Prof. Constin C., Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, în „ Biserica Ortodoxă Română ”, anul LXXVII, nr. 7-10/ 1959, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

14.Mizgan, Pr. Lect. Drd. Ioan Alexandru , Restaurarea Ortodoxiei în Bizanț în timpul împăratului Andronic II Paleologul ( 1282-1328 ) , în „Orizonturi Teologice ”, anul II , nr.3 iulie- septembrie 2001, Editura Universității din Oradea,

16.Șerbănescu, Nicolae, Mitropolia Severinului, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXVII, nr. 11-12, 1970.

17.Pr. N.I. Șerbănescu, Titulatura mitopoliților, jurisdicția, hotarele ți reședințele Mitropoliei Ungrovlahiei, în „Biserica Ortodoxă Română”, ,anul LXXVII, nr.7-10, iulie-octombrie 1959, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București.

INTERNET

Istoria Mitropoliei Tarii Romanesti, Internet, ( 22.04.2010 )

, www.crez.org

Întemeierea Miropoliei Ungro–Vlahiei, Internet ( 18.04. 2010 ), www.crestinortodox.ro

Tomosul de recunoastere a autocefaliei, Internet ( 24. 04.2010 ) , www.basilica. ro

Viața bisericească în secolul XIV în Țara Românească, Internet (23. 04.2010), www.patriarhia.ro