Intelligence European In Cel DE AL Doilea Razboi Mondial Studiu DE Caz Vera Atkins
INTELLIGENCE EUROPEAN ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
– STUDIU DE CAZ : VERA ATKINS –
CUPRINS
Argument
Capitolul 1
1.1Cel de-al Doilea Război Mondial
1.2 Istoria serviciilor secrete
Capitolul 2
2.1 Instrumente al serviciilor secrete
2.2 Serviciile secrete britanice/S.O.E
Capitolul 3 Vera Atkins
3.1 Femeile în serviciile secrete
3.2 Familia și copilăria Verei Atkins în România
3.3 Primul cu domeniul intelligence-ului
Concluzii
Bibliografie
ARGUMENT
Lucrarea prezentă abordează tema serviciilor de intelligence în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în care am prezentat importanța serviciilor de informații și contrainformații, și nevoia tot mai stringentă în epoca modernă de dezvoltare a acestora în beneficiul și interesul unui stat. Spionajul și agenții secreți m-au pasionat întotdeauna, am citit despre subiect suficient cât să mă determine să îmi aleg, atunci când se putea desigur, un subiect asemănător pentru majoritatea lucrărilor obligatorii cerute pe timpul facultății, lucru care s-a întâmplat și în momentul în care am fost nevoită să mă gândesc la o temă destul de interesantă și provocatoare, și mai ales care să-mi placă, pentru lucrea finală de licență.
Tratarea subiectului este nouă deoarece pune în legătură directă evenimentele din timpul războiului cu operațiunile secrete desfășurate cu precădere de comunitatea de intelligence britanică, cu un aparat critic ce îmbină enciclopedii, articole, documentare și cărți ale unor autori consacrați ai genului.
Lucrarea este împărțită în două capitole a câte două subcapitole și un studiu de caz. Primul capitol prezintă în mare parte evoluția celui de-al Doilea Război Mondial și intervenția intelligence-ului în operațiuni de amploare care au modificat într-o anumită măsură sau alta rezultele finale ale conflictului. Pe lângă evenimentele de război mai sunt expuse informații cu privire la istoria birourilor de informații post 1918, activitatea lor în perioda interbelică și tranziția către organizații de spionaj moderne, indispensabile statelor în întreținerea și fructificarea relațiilor de politică externă pe scena jocului internațional.
Tranziția către capitolul doi se face prin expunerea și explicarea unui instrument esențial serviciilor de intelligence și agenților săi în comunicare și anume criptografia. De ce a fost importantă ea și cum a evoluat de-a lungul timpului, dar și cum mesajele decodificate au salvat timp, resurse și mai presus de toate vieți. Subcapitolul 1.2 aduce în prim plan un veteran al serviciilor de intelligence la nivel mondial. Comunitatea de intelligence britanică este cunoscută ca fiind una dintre cele mai vechi și profesioniste din lume, un model pentru serviciile secrete americane. Discuția se axează cu precădere pe înființarea S.O.E, arma secretă a lui Winston Churchill în timpul războiului, dar și pe neînțelegerile cu S.I.S și dorința acestuia de control total asupra S.O.E.
Studiul de caz are la bază activitatea și viața, în mod deosebit viața în România, a uneia dintre cele mai cunoscute agente secrete din cadrul S.O.E în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Analiza se face pe fondul cercetării unor cărți biografice și vizionării de documentare, fiind pusă în evidență de paralela făcută între informațiile oferite de autori în scrierile biografice. Vera Atkins, pe numele ei adevărat Vera Maria Rosenberg, a fost un agent al serviciilor de informații britanice și o evreică de origine română născută la Galați. A fost recrutată de către S.O.E în anul 1941 pentru Secția F, notând o ascensiune remarcabilă în cadrul organizației.
Fiind totuși un subiect controversat prin natura lui, posibilitatea de obținere a unor rezultate concrete va fi redusă considerabil de legile ce privesc desecretizarea unor documente oficiale de război și multitudine de speculații ce învăluie această lume.
Capitolul 1
1.1 Cel de-al Doilea Război Mondial și legătura cu serviciile de intelligence
,,E vremea vacanței, doamnelor și domnilor. Vremea vacanței prietenii mei de dincolo de Atlantic! Vream vacanței când vara îi cheamă pe truditorii din toate țările la un mult pea scurt repaus.[…] Cum și-a petrecut lumea vacanța când a izbucnit războiul din 1914? Ei bine! Erau exact acele zile în care îi călcau în picioare pe belgieni în marșul lor spre Paris! Astăzi tăcerea troneză asupra întregii Europe. Ascultați! Nu, ascultațicu atenție. Mi se pare că aud ceva. Da, iată, e foarte clar. Nu auziți? Este tropăitul a două milioane de soldați germani și a peste un milion de italieni care <<merg la manevre>>…da, doar la manevre. La urma urmei, dictatorii trebuie să-și antreneze soldații. Este o minimă prudență să facă asta, atunci când danezii, olandezii, elvețienii, albanezii – și, desigur, evreii – pot sări pe ei în orice moment.’’
Prima conflagrație mondială cunoscută în epoca modernă drept Marele Război a fost un punct de cotitură pentru marile civilizații occidentale și nu numai. O conflagrație care a schimbat cursul istoriei și mai presus de toate a schimbat destinul a milioane de oameni fără ca măcar aceștia să o fi cerut. Astfel că axa puterii s-a înclinat spre noi puncte și s-a ajuns la o nouă împărțire a puterii pe scena relațiilor internaționale. Un război ce a schimbat mentalități, atitudini și a pus lumea într-un alt plan, a adus cu sine și teama unui alt conflict de o anvergură la fel de mare ca precedentul. Teamă pe care unii au simțit-o și au așteptat-o, dar pe care majoritatea au ignorat-o, și totuși iată că aceasta a fost încă de la început bine întemeiată.
Poate cel mai transformativ eveniment în istoria lumii începând odată cu Revoluția Industrială a fost împlinirea unei temeri ce nu a fost menită să aibă un alt sfârșit, sau mai bine spus început, decât cel plăzuit. Cel de-al Doilea Război Mondial a fost și va rămâne un exemplu până la această dată pentru dezvoltarea națională a unui stat, pentru securitate și economie politică, dar și pentru norme morale. Dar pentru a avea o percepție cât mai realistă și mai viabilă a acestui segment de istorie umană, trebuie să vedem cel de-al Doilea Război Mondial ca pe o extensie a Primului, o extensie mult mai intensă cu efecte mult mai acute asupra societății prezente. Un prim război ce a lăsat odată cu sfârșitul său la fel de multă confuzie și neîntelegere, o mulțime de chestiuni teritoriale nerezolvate și un tratat de pace la fel de mult criticat atât de învingători cât și de învinși.
Germania nazistă, Japonia Imperialistă și Italia Fascistă nu ar fi putut exista sub această formă sau alianța nu ar fi fost posibilă într-un sistem internațional echilibrat și organizat. Însă perioada interbelică este caracterizată în mod evident de o instabilitate vizibilă politică și economică. O criză politică a rezultat al unui final de război incert și cu o victorie ,,nedemnă” a Antantei și incompetența marilor puteri mondiale de a impune un cadru de reguli și instituții capabile de a instaura o constantă socială, politică și economică. În schimb cele trei mari puteri au acționat în mod separat, ignorând tensiunea ce încă domnea pe continent: Marea Britanie compromite aproape imediat ordinea internațională declarată la Versailles, Statele Unite abandoneză în mod direct Europa refuzând a mai lua parte la chestiunile urgente de pe continent, iar Franța, deși încearcă o oarecare măsură de ordine, nu reușește implementarea ordinii fără ajutorul celorlalte două state mai sus mentionate.
Exagerăm să ne gândim la acest conflic în termeni atât de colosali?
Dacă analizăm în profunzime ceea ce a însemnat cu adevărat acest război, în raporturi de: carnagiul pe care l-a cauzat, procesul de dezvoltare început în fiecare aspect al vieții umane, și bunăoară consecințele radicale pe care le-a avut evenimentul în sine.
Retrospectiv, observăm cum cel de-al Doilea Război Mondial a semnificat apogeul a decenii de diplomație și analiză diplomatică, de modernizare, și de schimbare a stărilor sociale atât în plan intern cât și extern. Odată cu sfârșitul conflictului au fost lansate noi sisteme de guvernământ și instituții internaționale, fapt care a simbolizat scânteia ce a pornit revoluții și contrarevoluții și, mai mult decât atât, a fost semnalul de alarmă tras împortiva unui nou conflict, evitându-se repetarea ororilor unui război atomic sau pentru a plăti prețul suprem, și anume distrugerea întregii planete și extincția rasei umane.
Consecințele a ceea ce a urmat rămân încă cu noi și sunt aproape palpabile în lumea contemporană în care trăim; noile generații venite după război poartă cu ele însemnele unei bătălii imposibil de uitat, a unei lupte ce a mutat și rearanjat o societate internațională așa cum niciodată nu s-a mai întâmplat. Alterațiile ne sunt prezente și le percem la un nivel, acum, aproape inconștient: dispariția imperiilor, impunerea Statelor Unite ca mare putere mondială, sfârșitul fascismului, apariția comunismului, crearea instituțiilor la nivel global concentrate pe domenii de securitate, de economie și de sănătate, dar și aminitirea demonilor ce au ațâțat răul și au lăsat amprenta în mod evident și puternic asupra a tot ceea ce înseamnă lumea actuală.
Cel de-al Doilea Război Mondial, așa cum îi este și numele, este cunoscut ca un eveniment ce a înglobat șase continente, ducându-se o luptă la scară largă și pe mai multe fronturi în mod paralel. Faza europeană s-a încheiat în data de 9 mai 1945 prin actul de capitulare neconditionata a celui de-al III-Lea Reich si a Wehrmacht-ului.
Putem să afirmăm că războiul în cazul nostru, al României, care după o neutralitate de mai bine de un an de zile se vede silită de circumstanțe să ia parte la conflict, are loc în iunie 1941 când oficial intră în război luptând de partea Puterilor Axei.
Dar vorbind în termeni de conflagrație mondială trebuie să sesizăm că efectele au apărut peste tot, că nimeni nu a fost ocolit sau scutit de cel mai complet eveniment din istoria omenirii și, de asemenea, cea mai cuprinzătoare conflagrație cunoscută vreodată de omul modern. Națiunile, guvernele, militarii, dar și civilii au dezvoltat metode de răspuns pentru a face față conflicului. Mobilizarea masivă de forță umană, resurse și de tehnologie de ultimă generație a reprezentat un punct fundamental în soarta războiului și implicit a beligeranților. Din acest punct de vedere este considerat cel mai distructiv episod din istorie în ceea ce privește pierderile umane și cele materiale.
Autorul Gerhard L. Weinberg înțelege conceptul războiului ca fiind unul mondial, după cum chiar numele îl caracterizează, ca fiind un lanț al slăbiciunilor unde fiecare verigă este dependentă de o alta și unde circumstanțele fac ca acestea să profite una după urmele celeilalte. Mai exact din punctul de vedere al autorului, conflictul local dintre Japonia și China inițiat de Japonia în 1931 ocupând Manchuria, teritoriu ce aparținea Chinei, trebuie văzut ca făcând parte dintr-o serie de conflicte inițiate de aceasta împotriva Rusiei și Chinei. Japonia vede o posibilitate de profit de pe urma victoriei Germaniei și se alătură acesteia, deși aceasta nu ar fi început niciodată războiul de una singură dacă nu ar fi fost inițiativa Germaniei pentru un nou conflict.
În sens analog și conflictele Italiei împortiva Ethiopiei din 1935-1936 trebuie văzute ca niște conflicte locale ce au avut ca scop reînceperea procesului de colonizare, iar intrare ei din vara lui 1940 alături de Germania în conflict dovedește dorința de a profita a Italiei de pe urma unei iminente victorii germane. Astfel, se observă cum de fapt fără o inițiativă a Germaniei de a începe o nouă conflagrație, nici cel de-al Doilea Război Mondial nu ar fi avut loc. Germania este cel mai bun exemplu de stat liberal care a făcut loc unui naționalism extrem, unde un tiran ocupă poziția centrală de conducere și își face planuri de construcția a celui de-al Treilea Reich pe rămășițele Republicii Weimar.
Darservă cum de fapt fără o inițiativă a Germaniei de a începe o nouă conflagrație, nici cel de-al Doilea Război Mondial nu ar fi avut loc. Germania este cel mai bun exemplu de stat liberal care a făcut loc unui naționalism extrem, unde un tiran ocupă poziția centrală de conducere și își face planuri de construcția a celui de-al Treilea Reich pe rămășițele Republicii Weimar.
Dar de unde această nevoie de război din partea Germaniei, de unde această siguranță a lui Hitler cu privire la victoria sa? Toată această încredere, ne spune Weinberg, este cauza unui singur fenomen întâlnit dacă analizăm cu grijă fiecare conflict purtat de Germania și de cetățenii ei. Acesta remarcă un punct comun pentru toate confruntările și anume că de fiecare dată, la fiecare inițiativă de conflict din partea Germaniei, lupta propriu-zisă s-a ținut oriunde altundeva în afară de teritoriul german, acesta nefiind niciodată teatru de război, iar armata deplasându-se și făcând campanii de luptă pe teritoriile inamice. În acest fel era de sine înțeles de ce cetățenii germani au vrut cu atâta ardoare războiul, nefiind conștienți că vor fi în centrul de luptă și că atacurile ofensive ale inamicilor vor avea loc și pe teritoriul statului german.
Venirea la putere a lui Adolf Hitler și ascensiunea rapidă către conducere a acestuia schimbă complet fața Germaniei, aceasta fiind acum reprezentată de un om idealist, perfecționist, cu viziuni extremiste și radicale, dar care par că nu deranjează pe nimeni, ba mai mult, acestuia îi sunt permise de către Statele Unite și Marea Britanie concesii nu erau necesare, consolidându-i, în acest fel, imaginea de lider dinamic și carismatic cu care a cucerit întreaga Germanie. Politica de pace condusă de Hitler este una total opusă de ceea ce vroia poporul german, viziunile lui Hitler fiind fundamental opuse sensului de ,,paceˮ în sine.
Principiul expansionist pe care se bazează Hitler are ca elemente suprafețe largi de teren ce vor oferi cetățenilor lebensraum-ul de mii de kilometri pătrați de pământ pentru așezarea fermelor ocupate de rasa superioară a germanilor. Denunță toate tipurile de manifestări democratice și pacifiste înlocuite fiind cu cele de încurajare pentru cucerirea zonelor vaste de pământ din Est în revoluția demografică globală pe parcursul procesului feroce de germanizare. Cei mai mulți dintre militari vedeau acest teritoriu ca fiind polonez, dar Hitler avea planuri mult mai mărețe, țelul final fiind de a aștepta distrugerea Uniunii Sovietice și de a o cuceri.
Procesul de reînarmare începe în 1933 cu Hitler făcându-și un plan de atac bine stabilit și pus la punct, deși ușor grăbit cum se va remarca în analiza următoare. Expansiunea Germaniei se va produce treptat, cu fiecare cucerire în parte, acestea ajutând la întărirea și întregirea armatei. Campaniile de cucerire vor avea ca țintă pentru început Cehoslovacia, iar anexarea Austriei va consolida poziția Germaniei în Europa Centrală. Cele mai multe echipamente de arme vor fi folosite pentru înfrângerea Franței, ca mai apoi pentru cea a Marii Britanii din 1934. În procesul de cucerire al Rusiei nu se va face simțită nevoia unor arme noi, însă odată cu apariția Statelor Unite în ecuație acestea vor fi necesare neapărat. Nu este de mirare faptul că Hitler dă ordin de fabricarea și dispunerea de arme împortiva Statelor Unite, bombardiere intercontinentale și super-nave de luptă, odată ce cele împotriva Franței și Marii Britanii sunt gata să iasă din fabrică.
Cu un plan deja formulat Hitler nu trebuia să aștepte decât momentul oportun pentru începerea conflictului, iar în acest sens se asigură și asigură la rândul lui pe cei mai temători de un iminent incident, că politica sa de conducere este în totalitate una pacifistă ajungând până la semnarea unui tratat de non-agresiune cu Polonia, o reînnoire a înțelegerii de credit cu Uniunea Sovietică și o înțelegere cu Vaticanul, toate acestea se vor anula în momentul prielnic așteptat de germani de începere a agresiunilor.
Ceea ce a fost prezis ca un război fulgerător și cu o victorie hotărâtoare pentru Germania, având în vedere starea deplorabilă în care au fost lăsate la sfârșitul Primului Război Mondial state principale precum Franța, Statele Unite, Marea Britanie, etc., s-a finalizat cu un masacru greu de imaginat unde pierderile de vieți omenești au fost de ordinul zecilor de milioane. Un masacru ce nu a fost întodeauna recunosc de mai marii lideri ai lumii, un masacru ce a fost ascuns și modificat în ochii opiniei publice civile și militare. Conștienți de costul cumplit al războiului, Occidentul democratic și Uniunea Sovietică nu văd altă soluție decât să reziste atacurilor imperialiștilor japonezi și germanilor naziști, luptând pentru salvarea proprie și contra celei mai criminale forme de rasism, apărând democrația și libertatea individuală a cetățeanului.
Devastarea produsă în Europa și în Asia a fost cu atât mai complexă cu cât conflictul a avut mai multe valențe, gradele de interes fiind cu mult mai largi decât strictul interes politic. ,,Soluția Finalăˮ, ,,Holocaustulˮ și ,,Masacrul din Nankingˮ sunt dintre cele mai cunoscute episoade de ucidere voluntară în masă a sute de mii de persoane, care a avut loc în timplul celui de-al Doilea Război Mondial. Au avut ca scop și mai ales ca argument o gândire radicală, extremistă și distorsionată a unei realități barbare și nemilose.
,,Soluția finalăˮ s-a concretizat în anul 1941, când mulți dintre liderii politici de propagandă nazistă au manifestat o afinitate pentru expresie în discursurile lor politice cu o referire clară la procesul primitiv de exterminare în masă a așa zișilor ,,dușmani ai statuluiˮ. Problema care s-a observat a fost dezorganizarea și haosul ce caracteriza acest proces, se ucidea la întâmplare în lipsa unei metode eficace care să optimizeze rezultatele. Rezolvarea s-a produs la data de 20 ianuarie 1942 odată cu întrunirea a 15 oficiali naziști cu funcții în conducere la o casă cu vedere spre lacul Wannsee dintr-un cartier rezidențial al Berlinului (Conferința de la Wannsee), pentru a discuta propuneri și analize a celor mai practice soluții de crimă în masă în mod organizat, calculat și violent.
Protocolul Wannsee a fost produsul acelei întâlniri fructuoase, un document ce punea în picioare planul de omucidere sistematizată, dar nu foarte elocvent în legătura cu procedeele de implementare ale acestuia, ce va semna viețiile a milioane de oameni în următorii ani. Protocolul a fost clasificat drept strict secret, întipărit doar în numar de 30 de exemplare, și ulterior după terminarea conflictului a fost preluat drept dovadă în cadrul procesului de judecată de la Nurnberg în cazul crimelor de război. Ca urmare a implementării planului de structurare everii împreună cu țigani, handicapați, homisexuali, au fost trimiși în lagărele din Polonia: Auschwitz, Treblinka, ș.a., unde în jur de 3 milioane de oamni și-au găsit sfârșitul doar în camerele de gazare.
Iată un fragment extras din textul Protocolului:
,,Sub o îndrumare atentă, în cadrul soluției finale, evreii vor fi distribuiți către est pentru sarcini de muncă adecvate. Evreii capabili din punct de vedere fizic, separați în funcție de sex, vor fi preluați în coloane de muncă spre aceste zone pentru a lucra la drumuri, procese prin care, fără îndoială, o mare parte dintre ei vor fi eliminați prin cauze naturale.ˮ
Exterminarea crudă ce a urmat ca o consecință a unei politici antisemite a lăsat cicatrici și semne urâte în rândul societății germane, după război aceștia retrăind un șoc emoțional și psihologic dramatic, dar și în rândul unei societăți occidentale ce până atunci categorisea incidentele din acea vreme, ce scăpau cenzurii, drept niște zvonuri neverosimile. Mentalitatea idealistă a conducătorilor fasciști despre omul superior scoate la iveală o intoleranță excesivă față de evrei, țigani, slavi, sau comunități minoritare, fără vreun fundamnet rațional. ,,Soluția Finalăˮ propusă și acceptată de acoliții lui Hitler demonstrează cum rasismul și ura față de străini era prioritară dreptului la viața garantat a fiecăruia dintre noi. Planul de ucidere în masă este de fapt o rezolvare a unei ,,infecții socialeˮ, iar evreii sunt văzuți ca o problemă umanitară de care trebuie să se aiba grijă.
Dimensiunea ideologică a celui de-al Doilea Război Mondial cuprinde crezuri mitologice ale unei superiorități de rasă (idei susținute în principal de către naziști, de către imperialiștii japonezi și la un grad mai moderat de către fasciștii italieni) unde combatanții-agresori se văd pe sine ca fiind rasa unică și demnă de supraviețuire cu mult superioară raselor slabe, ființe umane denumite de cele mai multe ori ca suboameni. Intenția japonezilor de a subjuga lumea asiatică și a o forța în sclavagism, dar și credința în rasa ariană a germanilor este ,,nebuniaˮ ce a definit o perioadă de timp sumbră din viața politică internațională trăită și retrăită de cei mai mulți dintre participanți. Persecuția în masă, teroarea, tortura și uciderea civililor au existat fără doar și poate în timpul conflagrației, au fost motive, dar și consecințe ca rezultat ale unor minți manipulate, distructive, formate pentru a șterge tot ce le stă în cale dincolo de implicații.
,,Eu însumi am deplină încredere că, dacă toți își vor face datoria, dacă nimic nu va fi neglijat și dacă vor fi luate cele mai bune măsuri – așa cum se și întâmplă -, vom da încă o dată dovadă că suntem în stare să ne apărăm insula, să trecem cu bine prin furtuna războiului și să rezistăm amenințării tiraniei timp de ani întregi, dacă e nevoie, și dacă trebuie – singuri.”
Hitler susținea, și totodată lansa fără perdea, în fața celui de-al treilea Riech german, la data de 30 ianuarie 1939, chiar înainte de a începe cel de-al Doilea Război Mondial, amenințarea, explozia ce avea să urmeze la adresa întregii umanități, – „De-a lungul vieții mele, am fost adesea profet și am fost, de obicei, ridiculizat pentru asta. Astăzi voi fi din nou profet: dacă ființa evreiască internațională din interiorul și din afara Europei va reuși să arunce încă o dată națiunile într-un război mondial, rezultatul nu va fi bolșevizarea lumii și, prin urmare, victoria evreimii, ci anihilarea rasei evreiești din Europa.” – motiv pentru care istoricul Ian Kershaw avea să îl numească și să îl carcaterizeze pe Hitler a fi ,,purtătorul de cuvânt suprem și radical al imperativului ideologic”.
Transformarea în masă, pe timpul conflictului, a unor oameni perfect normali în criminali fără scrupule a avut la origine numeroase motive psiholigice ce au condus treptat, dar sigur la un fanatism antisemit. Înclinațiile idologice și politice par că de fapt nici măcar nu au existat atunci când s-a pus problema selecției unui număr cât mai mare de oameni folosiți în procesul de exterminare al rasei evreiești. Interogatoriile ample, conduse după sfârșitul războiului, în anul 1960 au arătat că motivele principale de participare voluntară au fost ,,presiunea grupului și de o înclinație naturală de obedineță și camaraderie, mai degrabă decât frevoarea și convingerile politice”, ceea ce era și mai interesant a fost faptul că nimeni nu era forțat sau pedepsit în cazul refuzului de a participa activ la crime.
,,Brutalizarea adusă de război, segmentarea socială, carierismul, banala rutină, dorința de conformism, un etos al masculinității” toate acestea au reprezentat argumente psihologice ce au guvernat rațiunile germanilor de a fi conștienți și a participa activ sau nu la crima ce a consacrat cel de-al Doilea Război Mondial. Andrew Roberts afirmă și denunță, în același timp, falsitatea ideii conform căreia masacrarea în masă a evreilor prin intermediul „mijloacelor industriale” a fost o consecință a frustrărilor generale suferite de germanii de pe Frontul de Est sau alăturării Statelor Unite războiului după bine cunoscutul atac de la Pearl Harbor, evenimente ce au marcat soarta conflictului prin natura lor, dar care nu au determinat Holocaustul. Germanii experimentau constant noi metode de distrugere cât mai utile și mai rapide, iar gazul Zyklon B și folosirea acestuia în camerele de gazare din lagărele naziste, nu au fost altceva decât un avans în dezvoltarea și funcționarea unei mașinării a groazei gândite și manipulate de Hitler și de acoliții săi. Mașinări ce nu a purtat niciodată oficial însemnele conducătorului său, acesta fiind atent în legătură cu ordinele pe care, intenționat, a preferat să le aplice ,,numai comunicării verbale’’.
,,Acest război este unul dintre acele conflicate fundamentale care inaugurează un nou mileniu și care zdruncină lumea din temelii.’’, afirma Hitler în anul 1942 într-unul dintre discursurile sale de motivare ținute în fața poporului german. Era pe deplin conștient de impactul colosal pe care îl va avea conflictul asupra generațiilor viitoare, precum și de devastarea ce va cuprinde întreaga lume. Și a avut dreptate, cel de-al Doilea Război Mondial a cutremurat lumea și a lăsat un gust amar marilor puteri în ceea ce privește sensul unei victorii. Dar Hitler a pierdut din vedere un aspect esențial și anume calea spre o victorie garantată.
Cunoscând și recunoscând efectele pe care războiul le-a avut asupra lumii, trebuie să privim și ,,partea plină a paharului’’, adică să admitem schimbările majore prin care a trecut lumea în ultimii 70 de ani. Fascismul a fost abolit complet în Germania și Italia, astăzi fiind amândouă democrații liberale, state de drept conduse în mod legitim, unde domnește pacea. Pentru Germania pacea a devenit un principiu primodial în modul de organizare și de conducere a statului, având în continuare pe conștiință crimele Holocaustului. Marile state, precum Franța, Rusia, Statele Unite, Marea Britanie, Japonia, China, și-au recăpătat puterea având un cuvânt greu de spus pe scena politică internațională în contextul economic, politic, social și cultural. Prognoza lui Hitler cu privire la începutul uni nou mileniu s-a adeverit, însă într-un mod complet radical față de cum îl percepea și dorea el.
Dacă ar trebui tras la răspundere pentru ceva din punct de vedere militar și strategic, afară bineînțeles de crimele de război și pentru decimarea unor întregii culturi, acestea ar fi ,,deciziile dezastruoase pe care le-a luat când era (relativ vorbind) rațional’’. Decizii ce au condiționat victoria aliaților, greșeli nenumărate ce au caracterizat într-o anumită măsură stilul haotic de gândire și percepție al lui Hitler. În cazul deciziilor lui Hitler există numeroși ,,dacă’’, teorii ipotetice gândite și analizate, care dacă s-ar fi pus în practică ar fi schimbat soarta războiului și nu numai. Poate sfârșitul ar fi fost cu totul altul, ar fi fost ,,începutul unui nou mileniu’’ văzut prin prisma lui Hitler, un început pe care noi, cei de acum, nici nu putem să ni-l imaginăm.
În primul rând, ,,dacă’’ războiul ar fi debutat cu 4 ani mai târziu, cum de fapt se angajase Hitler, sau ,,dacă’’ ar fi avut un numar de 463 de submarine deja operaționale și nu 26, atunci ar fi fost posibilă o înăbușire a forței maritime britanice. ,,Dacă’’ prototipurile și schițele de desing ar fi intrat pe masa de producție fiind fabricate cum încă de la început se plănuise la o scară mare, atunci soarta războiului aerian ar fi fost seminificativ diferită.
În al doilea rând, încăpățânarea lui Hitler de a întrerupe programul de construcție destinat rachetelor V, mișcare monumental greșită din partea lui Hitler, continuarea proiectului și mai ales producerea în masă a rachetelor ar fi însemnat victoria garantată a Axei. Dar și rezoluția sa de a păstra în funcții cheie omeni incompetenți doar de dragul de a auzi de la aceștia ce își dorea, ,,șeful spionajului Luftwaffe, colonelul ,,Beppo’’, Schimd, ale cărui rapoarte hilar de optimiste, în ceea ce privește forța RAF, au ajutat la pierderea Bătăliei pentru Anglia’’ a contribuit considerabil la perpetuarea stării de ireal în care se afla Hitler, susținându-i ideile și convingerile imposibile până în momentul sinuciderii acestuia.
Actul de suicid al lui Hitler din 30 aprilie 1945 nu a reprezentat și finalul conflagației, pe continent lupta continuând până în data de 8 mai când o Germanie vlăguită de puteri și cu perspectiva unei înfrângeri, s-a predat necondiționat în fața Aliaților și a pus capăt evenimentului cunoscut în istorie ca războiul lui Hitler. Peste ocean trupele japoneze au făcut ca situația să stea diferit, deoarece luptau cu înverșunare împotriva comandamentelor americane, intransigența comenzilor de luptă rămânând până spre încheierea conflictului. Ideea asumată în urma numeroaselor interceptări diplomatice ale traficului radio, deschis la discreția intelligence-ului american.
Agresivitatea, ferocitatea și îndemânarea soldaților împăratului japonez a adus în discuție posibilitatea unui invazii cât mai probabile în peninsulele japoneze. Atacurile aeriene ce au devastat martie orașele Japoniei nu au avut, se pare niciun efect asupra încrâncenării trupelor de luptă asiatice. Numărul victimelor a fost însemnat, iar distrugerile suferite au fost cu mult peste ceea ce a îndurat însăși Germania. Încercările eșuate ale americanilor de negoricere nu a facut decât să întărească decizia unui răspun ferm din partea Statelor Unite, iar acest răspun s-a concretizat la data de 6 august sub forma primei bombe nucleare lansate (vreodată) asupra orșului Hiroshima. Totuși nu a fost deajuns, a fost nevoie de o a doua bombă nucleară lansată trei zile mai tărziu asupra orașului Nagasaki, coroborată cu invadarea Manciuriei de către sovietici, atac care, în sfărșit, s-a resimțit asupra armatei impreiale japoneze, împăratul și consilierii săi declarându-se învinși.
Semnarea tratatului de capitulare la 2 septembrie 1945 pune capăt conflagrației mondiale cunoscută în istorie ca cel de-al Doilea Război Mondial. Sfârșitul războiului se soldează cu o înfrângere totală suferită de Axă. Distrugerea și moartea se resimt peste tot, în orașele măturate de tancuri și raiduri aeriene, în cetățenii ai căror viața stătea în mâna invadatorilor, în soldații capturați și închiși în temnițele inamicilor. Finele războiului nu aduce cu sine liniștea și pacea la care toată lumea râvnește cu adroare, ci scote în evidență dezechilibrul și interesele personele ale Aliaților. Atitudinea circumspectă de care dădea dovadă Stalin față de ajutorul anglo-american s-a arătat chiar și în timpul luptelor, în mai multe rânduri, între 1941 și 1944, când s-a gândit la o posibilă negociere de pace cu Hitler. Viziunea postbelică a marilor puteri varia de la un inters personal la un altul, spre exemplu Stalin era preocupat de poziția geopolitică a URSS pe scena internațională, precum și de cadrul perfect pentru revoluția mondială pe care o visa; Churchill făcea tot posibilul pentru conservarea Imperiului și spera să pastreze cât mai multe dintre teritoriile acestuia, pe când Statele Unite prin președintele Franklin D. Roosevelt vizau în special sectorul economic și de comerț supravegheat de o organizației a națiunilor unite.
Ceea ce trebuie să vedem este cum de fapt, în mod paradoxal, victoria a pus în cumpănă putere de înțelegere și cooperare a statelor puternice, hotărâtoare în jocul politic internațional. Nu este de mirare că sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a adus pacea, ci un nou conflict de data aceasta între Statele Unite și URSS, deși impropiu numit, un ,,Război Receˮ. Tachinările dintre cele două nu s-au purtat doar în plan ideologic așa cum mulți dintre noi tindem să credem, ci a fost o încleștare de forțe ce pus problema focoaselor nucleare, a puterii masive de distrugere și a consecințelor acestora odată folosite. Daca în timpul celui de-al Doilea Război Mondial americanii și-au permis lansarea a două asemenea bombe împotriva Japoniei, Războiul Rece vine cu o nouă persepectivă cu privire la magnitudinea de devastare asupra mediului înconjurător, în primul rând gradul de radioactivitate degajat, ca mai apoi să luăm în calcul toți ceilalți factori de ordin social, economic și politic ce decurg de pe urma unui asemenea atac.
Faptele războaielor mondiale rămân incontenstabile, fie că este vorba despre Primul Război, fie că este despre cel de-al Doilea Război. Conflictele au caracterizat un secol al dezvoltării și cercetării fără precedent, unde serviciile secrete de informare au adus un aport impresionant în lungul șir de evenimente, mari sau mici, ce au modificat traiectoria și cursul istoriei. În continuarea lucrării vom analiza și vom discuta cum aparatul intelligence-ului european s-a infiltrat în toate pozițiile strategice pe tot parcursul celei de-a doua confruntări mondiale și cum oamenii cheie ce au stat în culisele luptelor au întipărit circumstanțelor ingeniozitate, inteligență și o abilitate excepțională de strângere și control al informațiilor.
1.2 Scurtă istorie a serviciilor de intelligence post 1918
„Dacă spionaj nu e, nimic nu e…”
Nu puțini au fost specialiștii care au considerat că spionajul ,,a apărut odată cu omul” și primele forme de organizare ale acestuia, fiind, în acest sens, apreciat drept ,,a doua cea mai veche profesie din lume”, noțiune bine fundamentată pe evenimentele istorice ce stau drept dovadă. Nu este de neînețeles de ce spionii au căpătat în timp o reputație de notarietate, fiind văzuți fie drept eroi și recunoscuți pentru munca și efortul despus, fie considerați paria, trădători fără scrupule, motiv pentru care unii au avut de câștigat, iar alți au pierdut. Cum îi percepem, depinde de noi și de unghiul din care îi privim, deoarece ne pot deveni dușmani sau prieteni, dar fără discuție sunt niște personaje demne de atenție prin prisma cărora ne putem raporta la anumite evenimente care au marcat istoria. Spionul rus, Richard Sorge, este aclamat și omagiat în toate lucările de specialitate, bineînțeles de către compatrioții săi ruși, pe de altă parte germanii nici nu vor să discute un asemenea subiect delicat, el fiind motivul pentru care mii de tineri militari și-au găsit sfârșitul în nămeții de zăpadă din jurul Moscovei în 1941 nimiciți de trupele siberiene, atunci când Sorge a descoperit că Japonia a schimbat planul de invazie și că nu va ataca Uniunea Sovietică.
Spionajul a reușit să-și păstreze reputația timp de sute de ani, mai exact din momentul nașterii sale în urmă cu aproximativ 5000 de ani, în vechiul Egipt, când faraonul Tutmes al III-lea a gasit o modaliatate cel puțin neconvențională de a afla ce se întâmplă în spatele porților orașului asediat, Jaffa. Oamenii săi din sacii de făină au avut succes, iar conducătorul Egiptului a continuat să-și perfecționeze tehnicile de supraveghere.
Totuși, se pare că activitatea de culegere de informații a existat dintotdeauna, astfel încât mereu s-a ivit cineva, ceva ori o situație care necesita pentru un motiv sau altul ultilizarea spionilor, și surprinzător aceștia nu erau puțini la număr, ba mai mult, în epocile mai puțin civilizate aceștia erau recrutați din orice categorie socială, de la escroci și indivizi certați cu legea, până la aventurieri fără frică aparentă de moarte. Așa numitele ,,femei fatale’’ erau categoric în număr mai mic având profesia de agenți secreți, dar fără îndoială au existat și și-au făcut simțită prezența pe scena internațională a serviciilor de intelligence, marcând incontestabil, așa cum vom observa și analiza pe parcursul acestei lucări, timpul și evenimentele la care au participat. Această profesie părea a fi la îndemâna oricui și potrivită pentru orișicine, în ciuda notorietății și proastei reputații în implicit o însoțea. Serviciile secrete au trecut testul timpului și au rămas indiscutabil veritabiul ,,as în mânecă’’ al multora, inteligență clandestină ce are ca scop menținerea securității și intereselor strategice ale unui stat, menținere indispensabilă unui actor ce joacă nemilos pentru a-și susține în permanență puterea.
Secolul al XX-lea cunoscut ca și ,,secolul spionilor’’ a fost începutul unui lungi perioade în care serviciile secrete antrenau și formau agenți de ordinul zecilor, un secol ce va marca în primul rând un lung șir de conflagrații ce vor măcina întreaga lume, astfel că acolo unde era război, invariabil erau puse în funcțiune organizații ale serviciului de intelligence. Numărul copleșitor ce au funcționat pe toată perioada Primului Război Mondial, al celui De-al Doilea Război Mondial, precum și după 1945, ne îndeamnă să înțelegem cât de profundă a fost asistența spionajului în evoluția lumii contemporane moderne. ,,Setea” de informații care a caracterizat poate cel mai bine serviciul de intelligence, ,,stete” de infromații care nu de puține ori a schimbat destinul a milioane de oameni, din acea perioadă a fost un rezultat firesc ale unei lumii pe cale de a se dezvolta, unde industrializarea și tehnologizarea au condus la creearea unui nou univers pentru cetățeanul de rând al anilor 1900.
Așadar, unii specialiști ai domeniului au catalogat secolul al XX-lea, drept un secol al spionilor, un secol în care lupta pentru informații și contrainformații a controlat și a dominat metalitatea și planurile de luptă pentru multe națiuni. Înfruntarea dintre și pentru acele prețioase fărâme de cunoștințe intime despre advresar a pus în expectativă întreaga planetă. Chiar dacă tehinca spionajului datează cu mii de ani în urmă, așa cum am prezentat mai devreme, ar trebui să precizăm că interesul pentru intelligence odată cu creșterea exponențială a agențiilor de intelligence și profesionalizarea acestora, și-a găsit binemeritata apreciere în ultima parte a secolului al XX-lea, când, în sfârșit, serviciile de informații au devenit mai mult decât importante pentru un stat. Crearea lor la nivelul național, dovedește neceitatea pentru oricare stat-națiune, fie el și unul cu un rol minimal în procesul decizional internațional, a unui serviciu de intelligence. Spionajul este o componentă esențială cu rol specific în activitățile statului, având o putere notabilă asupra societății, informând sau deformând opinia publică. Totalitatea elementelor componente ale intelligence-ului angrenează zeci de cercetători și specialiști sclipitori, împreună cu fonduri financiare fabuloase, nepermițând nici statelor mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic să renunțe la unul dintre mecanismele de putere atât de evident influnete în ceeea ce înseamnă siguranța și securitatea națională.
,,Spionajul, slujitorul secret al războiului, se află acolo atunci când războiul e planificat, atunci când războiul este purtat și chiar și atunci când războiul ia sfârșit și încep negocierile de pace.”
Cea mai mare parte a serviciilor de intelligence nu sunt deloc atât de secrete, un lucru bine cunoscut mai ales în societățile libere și moderne ce permit tranziția și un schimb diplomatic permanent. Serviciul de intelligence a fost și va rămâne, poate cea mai serioasă sursă de informare cu privire la securitatea națională, dar și la potențialii aliați și inamici. Însă evaluarea și interpretarea informațiilor este la fel de importantă precum găsirea și colectarea acestora. Începutul secolului al XX-lea vine cu nevoia creării unui serviciu de informații sau cel puțin cu o ramură a unui astfel de serviciu pus la discreția generalului însărcinat cu securitatea de stat și relațiile diplomatice ale acestuia.
Cum am mai spus și mai sus mare parte dintre aceste agenții de intelligence și informațiile pe care le prelucrau erau ,,vizibile”, cunoscute publicului larg, dar existau și excepțiile, excepțiile care în final au făcut diferența. Analizăm două tipuri de informații care evitau a fi făcute publice, și care surprinzător pe parcursul secolului au tins să devină și mai secrete. Prima dintre acestea este domeniul ce se ocupă de strategiile puterilor străine, pe când cea de-a doua are în vizor tehnologia. Nu ne frapează cu nimic că la momentul 1900 ceea ce interesa pe toată lumea era strategia și cum statele străine puneau la punct metode de organizare politică și militară, totul cu un singur interes și anume interesul de bine propriu. La modul cel mai obiectiv vorbind tehnologia a început să existe propriu-zis, fie și în forme mai puțin evoluate, odată cu Primul Război Mondial și să surprindă la nivel global odată cu desfășurarea masivă de forțe a încleștării celui de-al Doilea Război Mondial, bomba atomică fiind un subiect delicat chiar și la ora actuală.
Phillip Knightley afirmă că serviciul de informații, spionajul și contra-spionajul au devenit ,,una dintre industriile cele mai mari”, de o asemenea forță și cu o capacitate de lichidare aproape de nedescris, capabilă să scape de sub control în orice moment. Viziunea lui Knightley este împărtășită și de englezul Constantine FitzGibbon care apreciază rolul dus până la extrem al serviciilor de informații și contrainformații, și cât de bine s-a dovedit veridicitatea expresiei ,,cunoașterea este putere”, iar secolul al XX-lea demonstrează că este un secol al puterii și mai presus de toate al căutării și obținerii cu orice preț a acestei puteri.
Din perioada 1900, mai precis 1909, începând cu înființarea primului birou de intelligence oficial și până în prezent, se trasează un drum lung de transformări și convertiri ale agențiilor ce își vor schimba treptat principiile, ideologiile, scopul și nu în ultimul rând oamenii din spatele scenei, oameni ai jocului din umbră.
Dacă vorbim despre birourile de informații, în mod implicit ne referim și la cele de contrainformații. Au luat naștere în mod natural și spontan, devenind în cel mai scurt timp o extensie vitală a agențiilor de intelligence. Au fost create cu scopul unic de a zădărnici eforturile serviciilor de informații străine în a descoperi planuri și strategii vitale, având ca principale obiective să împiedice ca ceilalți să afle informații valoroase și mai ales secrete, să știe cu exactitate cât de mult ceilalți au descoperit și cel mai important să ofere inamicilor informații false, dat totodată cât mai credibile. Acest tip de înșelătorie contradictorie a avut și repercursiuni, un spion descoperit nu era imediat arestat, ci folosit. S-a ajuns la concluzia că este mai util și mai eficient în transmiterea de informații greșite ce puteau fi luate ca veritabile mult mai ușor. Tot acest paradox nu a putut rămâne fără consecințe, iar rezultatele s-au văzut prin apariția agenților dubli. Deși toate aceste modificări au avut loc în timp, trebuie să nu uităm scopul inițial al organizațiilor de contrainformații, acela de a le dejuca planurile și a indispune serviciile străine, printr-o manieră de atac menit să îngreuneze și să amplifice efortul celorlați de a descoperi ceea ce îi interesează.
,,Inteligența este o ocupație esențială, dar numai o ocupație. Ea este un element important al procesului de naștere a deciziilor, dar numai un element; utilitatea ei depinde integral de modul în care este folosită și ghidată…”
Este ceea ce afirma Walter Laqueur în cartea sa ,,A World of Secrets, The Uses and Limits of Intelligence” ca o concluzie în urma cercetării și analizării a celor mai prolifice agenții de informații și contrainformații. Autorul vine cu o atitudine pragmatică și realistă a tot ce a însemnat serviciul de informații, preferând să se îndepărteze cu totul de ,,exagerările și falsele impresii” ce învăluie jocurile de culise.
Doar cu o scurtă incursiune în istoria mondială, putem observa cum în timpul celor mai importante evenimente (1914-1918, 1939-1945) ale umanității, acțiunile cruciale care au dictat soarta lumii la vremea respectivă au fost dublate de misiunile secrete ale unor ași ai spionajului care au trasat la rândul lor, într-o măsură sau alta, linia de desfășurare a unui efect. Și în acest fel suntem obligați să admitem existența și influența lor atunci și acum, dar și să dăm cezarului ce-i al cezarului, adică ,,să le recunoaștem – pentru calitatea lor de creatori și beneficiari ai activității eroilor noștri – o incontestabilă paternitate!”
Winston Churchill afirma cândva: ,,Pe timp de război adevărul e atât de prețios, încât ar trebui să fie mereu însoțit de o apărare alcătuită din minciuni.”
Totalitatea acțiunilor de intelligence presupuneau într-un fel sau altul inducerea în eroare a inamicului, iar Churchill vede în această tactică a dezinformării intenționate metoda ideală de bulversare a inamicului. Se ajunge la concluzia că dezinformarea a trecut cu mult granițele câmpurilor de luptă implicând numeroase activități ale serviciilor de intelligence ce au avut ca scop direct fabricarea, manipularea și denaturarea unor realități special create pentru dușman. În acest sens, în Marea Britanie, se implementează un program de apărare fondat în mod expres pe minciuni, un sistem cuprinzător ce a necesitat o supraveghere atentă din partea noii unități specializată în dezinformare numită London Controlling Station sau LCS așa cum este semnalată în documente, și condusă de un ofițer cunoscut sub numele de ,,controlorul dezinformării”. Activitatea LCS era cunoscută mai multor agenții de intelligence, aceasta elaborând și concepând planuri de dezinformare la comandă.
Cea mai cunoscută și care a avut un rezultat cât mai eficient în ceea ce privește activitatea de manipulare a fost cea efectuată de Comitetul celor Douăzeci și a avut în prim plan binecunoscuta schemă a invaziei aliaților având numele de D-Day. Planul de dezinformare al D-Day, ce avea numele de cod și Bodyguard, s-a sprijinit exclusiv pe sistemul de contraspionaj Double-Cross, care a avut ca obiectiv general transformarea spionilor germani capturați în spioni dubli, alternativa la aceasta fiind executarea. Rezultatele înregistrate au fost pe măsura dificultății misiunilor de dezinformare puse la cale de britanici. Concret, aceste misiuni constau în inventarea a 150000 de soldați împărțiți în 11 unități, pregătiți să invadeze Franța, se transmiteau fărâme de informații, descrieri ce vorbeau despre amplele pregătiri ce aveau loc, cât și despre tresele de pe uniformele soldaților ce aparent aparțineau FUSAG. Bulversarea trupelor germane a continuat chiar și după D-Day, strategii germani fiind convinși că adevărata forță a aliaților avea să debarce pe plajele de la Calais. Astfel că nu mai puțin de 19 unității de luptă germane au staționat pe plajă săptămâni întregi după încheierea opreațiunii D-Day.
Acesta nu a fost decât un singur exemplu dintre sutele de misiuni de spionaj și contraspionaj, un exemplu ce a demonstrat valoarea serviciilor de intelligence și determinarea celor de după cortină de a face performanțe și a influența în favoarea celor interesați balanța de putere. Prin natura lui spionajul politic nu a încetat, și nu va înceta niciodată să dețină o poziție cheie, deși mulți analiști ai intelligence-ului tind să subaprecieze în totalitate capabilitatea resurselor umane de intelligence. Așa cum s-a observat încă de la începutul lucrării, situații de criză și tensiune au existat aproape continuu, iar în acel moment lipsa unei cunoașteri suficient de amănunțite a tuturor celor implicați poate duce la grave contexte atunci când decizii vitale sunt luate din ignoranță sau indiferență.
Capitolul 2
2.1 Instrumente ale serviciilor de intelligence: criptoanaliza și criptografia
Dezvoltarea și transformarea mijloacelor de comunicare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost pe cât de rapidă pe atât de completă. S-a produs succint fără a se realiza încă de la început impactul pe care îl va avea în desfășurarea conflictului, dar și în deciderea soartei acestuia. Dezvoltarea tehnologiilor vine cu o paletă largă de realizări și de descoperiri științifice ce vor face din cea de-a doua conflagrație mondială un pericol la adresa întregii planete. Armamentul capătă o nouă construcție, se fac echipamente de luptă mai bune, mai rapide, mai fiabile și mai fatale, dar se pleacă și se merge pe o mentalitate aproape neschimbată ce datează încă din timpul Primului Război Mondial.
Acest lucru va reforma considerabil percepția generală în urma cercetărilor făcute în lumea tehnologiei de comunicare. Acestea fiind vaste și în mod evident diferite de tot ceea ce se cunoștea până atunci, savanții unui timp trecut fiind derutați de amploarea a tot ceea ce a însemnat dezvoltarea în materie de tehnologie a comunicațiilor, precum o ,,cutie neagră’’. Nevoia de a vedea dincolo de proverbiala ,,cutie neagră’’ a condus la o serie de evoluții și descoperiri tehnice, cercetarea din timpul războiului realizându-se în diferite arii, unele dintre rezultatele acestora fiind utilizate chiar în timpul războiului, iar altele având o viabilitate mai mare în timpul ,,Războiului Rece’’. Tehnologia asociată cu cel de-al Doilea Război Mondial a semnificat depășirea unor frontiere științifice, un conflict național politic, știință și inginerie între alianțe precum și multitudinea de răspunsuri și contra-răspunsuri la un nivel științific, politic și social între beligeranți.
Zonele de interes au fost diverse și variate acoperind și răspunzând unor nevoi urgente de cunoaștere a inamicului în cele mai mici amănunte. Astfel că unii cercetători au pus accentul pe relația dintre cenzură și comunicare și cum procesul de comunicare a unor informații poate fi foarte ușor manipulat și schimbat dacă ajunge pradă cenzurii. Un exemplu în acest sens este episodul de cenzură, a corespondenței (a poștei și a comunicării) prizonierilor germani aflați în U.S.A, care a început cu multe luni înainte ca Statele Unite să declare în mod oficial intrarea în război în Decembrie 1941. Imediat ce Statele intră în război acestea iau măsuri pentru a preveni o comunicare ascunsă între germanii aflați în America și compatrioții lor de peste Ocean. Prizonierilor li se oferă un tipar de scrisoare special concepută pentru a încăpea într-un plic, cu o limită de 24 de rânduri de scris, virate pentru a face scrisul imposibil de camuflat.
În timp ce cercetători germani s-au concentrat pe tehnologia de transmitere a informațiilor, pe la sfârșitul războiului având design-ul unui sistem de operare prin televiziune de ghidare a rachetelor și a bombelor nucleare. Transmiterea de mesaje contrafăcute și intenționat greșite prin undele radio ajunge să fie o tehnică de deconcentrare a inamicului destul de folosită în Europa, de altfel necesare pentru securitatea națională și de indentificare. Unitatea militară americană a folosit ca material educațional și de informare tehnologiile radio și de televiziune. Înțelegând pe deplin necesitatea și importanța tehnologiei de comunicare în contextul războiul este fundamental să observăm atributele și avantajele unui șablon detaliat făcut inamicului. David Alvarez afirmă în ,,Trying to Make the MAGIC Last’’ că sfârșitul războiului nu aduce cu sine o reîntoarce la vechile metode de comunicare și că intelligence-ul contiună să răspundă cu un fenomen de progres și să-și extindă capacitățile la maximum.
Pe parcursul civilizării umane factorii sociali, politici și ideologici au dictat și au dat formă unei apariții și unei utilizări a tehnologiilor de comunicare, iar evenimentul în care a constat cel de-al Doilea Război Mondial a dat un start a unui nou început spre ceea ce poate fi comunicarea, informația, puterea de a o avea înaintea altcuiva și modul în care este utilizată și valorificată. În această perioadă tulbure a istoriei progresul și ,,setea de cunoaștere’’ au fost un punct cheie pe scara civilizării la care omenirea a ajuns, demonstrând o vizibilitate particulară, iar această vizibilitate este o dovadă a evoluției atât în trecut cât și în prezent.
Având caracteristici specifice și relativ unice unul față de celălalt, fiecare stat se confruntă cu probleme particulare de organizare, de dezvoltare și nu în ultimul rând în domeniul politicilor și relațiilor internaționale. Iar ca masură provizorie de rezolvare se concep politicile pe termen scurt. Proiectele ce au în vedere o rezolvare a dificultăților și combaterea constantă a acestora, constau într-o extindere a teritoriului concomitent cu stabilizarea granițelor artificiale, acțiuni cu o oarecare încărcătură agresivă față de celelalte state vecine. Relațiile dintre state sunt precare, egoiste, interesate și se construiesc pe trei principii, sau mai bine zis atribute de neînlocuit: indiferență, cooperare și competiție.
Aceste stări de fapt au existat și există, nu strict în această ordine, dar în formule ce le implică pe toate trei în diverse grade. Atributul de competitivitate este lăudat în general și o normă a liberalismului, se știe că prin competiție individul și societatea în care trăiește trece de la o stare de inactivitate la activitate stimulând în mod constant eficiența. Dar nu trebuie să pierdem din vedere că excesul de competitivitate împinge către o stare anormală de conflict. Poate cel mai greu de obținut și cea mai fragilă, din punct de vedere ideologic, este relația de cooperare pentru o stare de bine mutuală, avantajele fiind comune fără a se ajunge în situația unui dezechilibru politic.
Criptologia, metodă folosită încă din cele mai vechi timpuri cu scopul de a comunica informații valoroase, a reprezentat un punct de cotitură în definirea serviciilor de informații din antichitate. Cuvânt de originie greacă ce semnifică ,,știința ascunderii’’, criptologia a fost împărțită în două segmente: criptografia ce se traduce prin ,,scriere ascunsă’’, știința de scriere și folosire a cunoștințelor matematice pentru a forma un cod/un mesaj și criptanaliza, știința ce se preocupă de analizarea și mai ales de decodificarea mesajelor, dorind a se obține o claritate și o coerență cât mai precisă a informațiilor primite.
Metoda de criptografie este cunoscută mai ales în cadrul războiului, având o legătură cu conflictul în sine, dar și cu combatanții implicați. Pentru ca un stat să formeze o unitate completă este dezirabilă și mai mult decât atât este impetuos ca toate ramurile acestuia să acționeze în mod sincron. Iar toată această sincronizare este oferită de schimbul de informații între părțile principale ale unui stat (armată, conducător, instituții autorizate și forme de guvernământ). Această formă de comunicare este crucială în determinarea sorții unei puteri și implicit a conflictului, formă de comunicare ce trebuie să rămână în mod automat secretă față de inamici. Comunicarea între state, fie ele și inamice, este necesară în cazul evitării unor neînțelegeri atât pe termen scurt cum ar schimbul intercultural al unor state precum și pe termen lung, concretizându-se acțiuni și dialogruri diplomatice între lideri sau reprezentanți ai acestora. Trecutul ne este reamintit pentru a împiedica accidente având ca sursă o proastă informare sau dezinformare.
Criptografia a jucat de-a lungul timpului rolul de schimb de informații, informații ce se doreau în primul rând a fi cunoscute doar de anumite persoane, e de înțeles de ce spargerea unui cod a devenit o stare de fapt în timpul celei de-a doua mari conflagrații mondiale, cifrurile compromise oferind informații valoroase sau chiar salvatoare. Deși este o metodă de lucru încă în dezvoltare și perfecționare în timpul războiului, ea în fapt nu este atât de nouă, datând încă din vremea cancelarului Bismarck. Această metodă de folosire a cifrurilor compromise a continuat să existe în primul rând prin utilitatea lor de a afla ceea ce nu ar fi trebuit să se știe, precum și prin inducerea în eroare a inamiciului oferind de bunăvoie informație falsă pentru a pune la punct planuri de atac și de ambuscadă.
Tehnica de construire a codurilor a devenit una foarte populară și dificilă în același timp, cu greu se putea construi un text care să poată fi înțeles și tradus de către cel căruia îi fusese adresat, dar care să conțină și destulă informație fabricată.
Teoretic un război se face pentru dominația totală a unei puteri față de o alta, sau în cel mai bun caz, față de mai multe și, cum violența stă la baza unui război și cum cei care duc războiul sunt îndeosebi cei din prima linie, este vital ca ordinele și strategiile militare, politice și economice să fie în favoarea acestora. Războiul conține o ,,concentrare de forțe, moblitate, principiul de divide și cucerește, străpungere și urmărire, explozii în masă a unor noi arme și tactici, surpriză, antrenament extensiv al trupelor, o structura organizațională viabilă a trupelor militare, propagandă”, iar toate acestea nu ar putea de fapt face față fără o cunoaștere bogată și studiată a inamicilor. Într-un mod absolut ideal cea mai bună cale de reușită într-un conflict este aceea de conservarea a energiei și puterii făcând tot posibilul să o distrugi pe a inamicului.
Pentru o mai adecvată înțelegere a ceea ce a însemnat rolul criptografiei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trebuie să privim înapoi și să analizăm cum informarea sau dezinformarea a condus într-un fel sau altul la rezultatul final al Primului Război Mondial. Dezvoltarea științifică a fost masivă, iar în special, cea a tehnologiei fără fir, a mijloacelor de transport mecanizate, a guvernat un extraordinar control al trupelor militare de la mare distanță prin intermediul comunicațiilor ce nu mai necesitau cabluri și fire conectoare. În acest sens criptografia a jucat un rol cheie în sistemele de informare, însă fiind totuși o tehnologie și un procedeu încă în fază primitivă, a putut fi utilizată la discreție de către ,,ceilalți’’ cărora nu le era destinat mesajul, dar în mâninile cărora, nu de puține ori, ajungea acesta, având posibilitatea de a descifra mesajul codificat, exploatând conținutul în avantajul lor, cunoscând din timp unde și când mai exact vor avea loc atacurile inamicului.
Bunăoară rușii de pe frontul de Est realizau cifruri îndeajuns de rudimentare și destul de ușor de „spart” de către germani, informații ce le permiteau să aibă o viziune strategică superioară rușiilor pe câmpul de bătălie și să concetreze atacurile în zone surpriză. Întrebuințarea destul de timpurie a cripografiei a putut valorifica la cel mai înalt nivel resursele sărace ce puteau fi obținute în luptă. Toate aceste decodificări au reprezentat în fapt singura sursă de informare a serviciului de intelligence pe care o dețineau germanii despre ruși. Pe frontul de Vest nici cifrurile germane nu rezistau mai bine tehnicilor de descifrare și de analizare, oferind informație valoroasă inamicilor. Ca și în cel de-al Doilea Război Mondial și în primul Primul Război Mondial, înfrângerea Germaniei ar trebui să fie pusă pe seama judecății proaste de ordin politic și militar a liderilor săi de la acea vreme.
Poate cel mai însemnat exemplu al expertizei și profesionalismului de care au dat dovadă adversarii Germaniei în prima conflagrație mondială este cunoscut sub numele de Camera 40. La începutul secolului al XX-lea, când războiul de pe continent se confirmă, guvernul britanic se mobilizează, punând la dispoziția departamentului de criptologie o sumă semnificativă de bani pentru cercetarea, dezvoltarea și antrenarea în domeniul criptografiei și criptanalizei. Reușita Camerei 40, având numele după prima clădire a sediului inițial din Londra, s-a manifestat prin spargearea codurilor navale ale Germaniei, acțiune datorată și în mare parte chiar germanilor. Încercările și reușitele au fost încununate de succes datorită metodelor de transpunere a informațiilor de către germani, și anume utilizarea frecventă a termenilor politici și naționaliști, schimbarea cuvintelor cheie în intervale de timp precise, schimbare ce indica analiștilor informații importante despre cum operau în propriul lor serviciu de intelligence.
Apariția undelor radio și posibilitatea transmiterii acestor pe distanțe cât mai lungi aduce în prim planul Primului Război Mondial ușurința comunicării, dar și a interceptării de către inamic a informațiilor clasificate, iar pe timpul conflictului necesitatea apariției unui nou tip de codificare și criptanaliză se resimte tot mai acut. Perioadă 1914-1918 nu se face remarcată cu nimic nou în domeniul cripografiei, puținele încercări fiind caraterizate de eșec, Germania având cel mai mult de suferit de pe urma acestor breșe de securitate. Evenimentul asupra căruia ne oprim a reprezentat puntea de lansare pentru codificarea și arta criptografiei a ceea ce avea să fie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și mai mult decât atât evoluția Primului Război Mondial.
Supremația spărgătorilor de coduri ce aparțineau Aliaților și poziția lor de influență în desfășurarea Marelui Război sunt cel mai bine puse în valoare de activitatea de descifrare a unei telegrame germane interceptate de către britanici pe data de 17 ianuarie 1917. Germania pregătește la începutul anului o nouă ofensivă navală împotriva britanicilor, dar se pune problema afectării accidentale și scufundarea navelor americane, nave care aprțineau unui stat ce până la acel moment se declarase în mod oficial ca fiind neutru. Consecințele unui astfel de accident ar fi fost dezastruose pentru Germania vrând cu orice preț împiedicarea intrări în război a Statelor Unite. Soluția vine din partea ministrului de externe german, Arthur Zimmerann care pune la punct un plan de falsifica alianța între Mexic și Germania. Scopul alianței este unul simplu: în cazul în care America intra în razboi germanii vor fi de partea Mexicului cu promisiunea de ajuta în acțiunile de recâștigare a teritoriul pierdut în favoarea S.U.A, astfel America va fi nevoită să-și mențină trupele pe teritoriul propiu în loc să le trimită pe câmpurile de luptă europene.
Zimmermann își pune în aplicare planul pe data de 16 ianuarie când trimte telegrama ambasadoriului german la Washington ca mai apoi acesta să o retrimită ambasadorului din Mexic urmând a fi înmânată președintelui mexican, și conștient de interceptările transaltaltice ale Aliaților telegrama este codificată. Acțiunea de sabotaj a britanicilor de a tăia căile de comunicare sigure ale germanilor dă rezultate astfel că telegrama, ce mai târziu va fi cunoscută sub numele de Telegrama Zimmermann, va fi trimisă pe rute supravegheate de britanici și va ajuge curând în mâna acestora. Odată interceptată telegrama va fi trimisă imediat Camerei 40 unde se va începe procesul de decodificare. Un proces anevoios, dar care va permite citirea unor fragmenete de text suficient de importante pentru a alerta autoritățile cele mai înalte. Mesajul este unul înfricoșător dezvăluindu-le planurile pentru o nouă ofensivă navală, dar mai ales încurajarea ministrului de externe de a provoca și a atrage America în război, era totuși un paradox: enunțarea unor amenințări criminale pe de o parte, dar și posibilitatea Americii de a se alătura Aliaților în luptă.
Conținul telegramei decodificate a fost:
,,Ne vom strădui, în ciuda acestui fapt, să menținem Statele Unite neutră. În cazul în care nu vom reuși, vom face Mexicului o propunere de alianță cu următorea bază: facem război împreună, facem pace impreună, suport financiar generos, și o înțelegere din partea noastră că Mexicul va recucerii teritoriul pierdut din Texas, New Mexico și Arizona. Înțelegerea în detaliu îți este lăsată ție.”
Zimmermann
Odată descifrată telegrama este prezentată amiralului Sir William Hall, director al intelligence-ului naval, Montgomery și de Grey crezând că mesajul va fi transmis americanilor. Lucru care nu s-a întâmplat, amiralul argumentând că nu are niciun sens declasificarea mesajului, acțiunile germanilor vor atrage cu sine America în conflict chiar și fără cunoașterea intențiilor inamicului. Și totuși spre surpinderea tuturor atacul german nu a avut efectul scontat, președintele Woodrow Wilson anunțând în continuare neutralitatea statului. Anunțul nu a fost decât o întârziere cu câteva săptămâni a intrării oficiale într-un conflict ce se va extinde la nivel mondial, a unui nou stat. Situația a fost regândită în momentul în care Wilson are în față dovada clară a încurajărilor germane de agresiune împotiva Americii.
Daca la începutul anului președintele vedea în încercările diplomatice de a se alătura Aliaților o ,,crimă împotiva civilizației’’, pe data de 2 aprilie 1917 afirmă: ,,Sfătuiesc Congresul să declare că recentul curs al Guvernului Imperial German să fie, de fapt, nimic mai puțin decât război împotiva guvernului și poporului Statelor Unite, și că acceptă în mod oficial statutul de beligerant care a fost astfel împins asupra lui.’’
Autoarea Barbara Tuchman expune în lucrarea sa ,,The Zimmermann Telegram’’ următoarea analiză:
,,Dacă telegrama nu ar fi fost interceptată sau niciodată publicată, inevitabil germanii ar fi făcut altceva care într-un final ne-ar fi adus. Dar timpul era deja târziu, și daca am fi mai amânat mult, Aliații s-ar fi văzut forțați să negocieze. În această măsură telegrama Zimmermann a schimbat cursul istoriei…. în sinea sa telegrama Zimmermann a fost doar o pietricică pe drumul lung al istorie. Dar o pietricică poate omorâ un Goliath , și aceasta a omorât iluzia americană că putem să ne vedem de treabă fericiți, separați de alte națiuni. În relațiile internaționale a fost complotul minor al unui ministru german. În viețile poporului american a fost sfârșitul inocenței”.
Telegrama Zimmermann este cel mai evident exemplu unde îndârjirea ,,celor din umbră’’ a depășit efortul a trei ani de negocieri diplomatice nereușite.
Poate un alt eșec al Germaniei a fost propaganda de război sau mai bine zis lipsa sa acolo unde era cea mai mare nevoie. Dacă inamicii săi au reușit să transforme populația germană într-o masă de criminali și agresori brutali și fără scrupule, atunci Germania nu a luat nicio decizie în această privință, neexprimânu-și suficient de vocal punctul de vedere cu privire la atacatorii săi. Acest refuz, sau poate ignoranța, de a lua atitudine și de a folosi datele obținute în urma procesului de descifrare a codurilor și de criptanaliza lor a dictat într-un sens nefavorabil necesitățile de care avea nevoie Germania.
Serviciul de intelligence și criptografia trebuia să arbitreze campaniile propagandiste ce înțesau societatea din timpul războiului, mai ales în ceea ce privește riscul de a indica inamicilor că posedă ceva ce nu ar trebui să cunoască și de a ,,agita apele’’. Era nevoie de decizii pertinente cu privire la folosirea informațiilor obținute, iar acestea au întârziat să apară. Clasa politică nu a reușit să înțeleagă ,,dificultatea și importanța spargerii codurilor inamicilor”, iar de cele mai multe ori informațiile erau expuse ostentativ. Era vital ca cei responsabili cu procesul de criptografie să instruiască mai marii lidei în legătură cu semnificația esențială a secretelor și nedivulgării acestora.
Criptografia a avut un rol critic în desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial, ce a avut repercusiuni cu greu de înțeles în istorie, chiar și în ziua de azi, pentru o lume deplin globalizată. Procesul de criptografie ar fi trebuit perceput, la momentul acela, ca fiind punctul de legătură dintre ceea ce se dorea și cerea ,,de sus” și ceea ce reușea să existe în fapt.
Observăm cum în fond scrierile cifrate și sistemul criptografiei, nu ascund în fapt mesajul, ci mai degrabă îl fac de neînțeles oamenilor nepotriviți, suferind nenumărate transformări ale textului original. Cele două metode ale sistemului de criptografie: transpoziția și substituția reprezintă forme diferite ale codificării, dar totodată sunt complementare putând fi folosite atât separat cât și împreună, conferind textului o mai mare ambiguitate și un grad mai ridicat de complexitate în decodificare. Transpoziția se traduce prin rearanjarea literelor din textul inițial schimbând ordinea și poziția pentru a da un nou înțeles, iar substituția semnifică înlocuirea literelor din text fie cu alte litere fie cu simboluri sau numere, la prima vedere aleatorii și fără sens.
Reușita implementării criptografiei ca instrument al servicilor de intelligence a fost oferită în primul rând de capacitatea automată de a se dezvolta, a progresa și nu în ultimul rând de a se plia pe nevoile unora. Multitudinea modalităților de aranjarea a unui text și de a comunica cât mai eficient mesajul a făcut din acest procedeu un instrument de nădejde, chiar necesar în timpul unor situații de criză și nu numai.
Cea de-a doua conflagrație mondială a surclasat fără doar și poate primul conflict, dintre anii 1914-1918, de o asemenea anvergură, atât din punct de vedere al numărul de participanție, al numărului de morți, al tehnologiei implicate, dar și a mizei pusă la bătaie. Serviciul de intelligence și mai precis sistemul de criptografie a fost atent supravegheat de ambele tabere, beligeranții căutând în permanență un avantaj față de inamic. Sfârșitul lui august 1939 este de o semnificație colosală pentru întreaga lume, începutul războiului a fost prezis și chiar mai mult decât atât, au existat numeroase întâlniri diplomatice și de negociere între Germania lui Hitler și URSS, Marea Britanie sau Polonia.
Atât unii cât și alții știau ce se riscă și cât de multe se pun în joc, iar toate aceste negocieri diplomatice nu făceau altceva decât să crească tensiunea, să devină din ce în ce mai circumspecți și să facă eforturi considerabile pentru a afla ce ,,gândește’’ celălalt în momentul în care acestea se încheiau. Bătalia a ajuns să fie dusă nu doar pe câmpul de luptă între soldații din tranșee, ci și în mediul claselor de intelectuali însărcinați cu strângerea și interpretarea informațiilor parvenite sub orice fromă. Se poartă același conflict în plan deschis în teatre de război sângeroase, dar și în partea întunecată a secretelor și mesajelelor ascunse.
Criptografia și decodificarea au marcat un punct încă din etapa de debut a războiului, mai exact încă din după-amiaza zilei de 31 august 1939 cu întrevederea omului de afaceri suedez Birger Dahaleurs, anagajat ca interlocutor între Germania și Marea Britanie, dar și un apropiat intim al nazistului Hermann Goring. Întâlnirea avea ca scop rezolvarea diferendelor dintre Germania și Polonia pe cale pașnică și discretă, întâlnire, teoretic, supravegheată de Anglia, aceasta promițând ajutor militar Poloniei în cazul în care tratativele cu partea germană eșuează.
În timpul discuțiilor dintre cei doi, Goring este întrerupt de un subaltern cu un mesaj ce necesita atenția lui de urgență. Goring descoperă, nu foarte surprins, că mesajul nu era nimic altceva decât un text diplomatic codificat polonez, spart de către criptanaliștii Ministerului de afaceri externe al Germaniei, și tradus mai apoi în limba germană. Goring furios îi dezvăluie cunoștinței sale conținutul scrisorii decretând că ,,are în mâinile sale dovada că polonezii sabotau fiecare acțiune de negociere”. Mesajul interceptat ce aparținea ambasadorului Polonei la Berlin, fusese imediat decodificat și tradus, recunoscându-se astfel că serviciul de intelligence german „spărsese” de ceva vreme codurile poloneze, totul întâmplându-se într-o perioadă de timp mai scurtă de o oră. Toată această viteză de reacție a agenților germani sugerează compentența și eficiența cu care s-au îmbarcat spre misiunea de cucerire a lumii. Prin intermediul lui Dahaleurs, Goring vrea să informeze Anglia de fățărnicia Poloniei, bineînțeles acesta nu a fost, în fond, decât un alt pretext de pornire a ostilităților, având în vedere că Hitler semna decretul de invadare a Poloniei încă de când afaceristul suedez pășise în casa lui Goring.
Pe tot parcusrul celui de-al Doilea Război Mondial criptologia a păstrat o poziție înaltă în tehnicile de depistare a informațiilor valoroase de la inamici, fie că a fost departamentul suedez, declarat cel mai competent în domeniul cripologiei și care număra impresionanta cifră de 22 de angajați cu reușite notabile de primire și analizare a textelor de informații, chiar și pe cele cifrate de mașinăria lui Siemens, fie că au fost americanii cu interpretarea codurilor japoneze, cu ajutorul cărora au putut contracara atacul japonez asupra arhipelagului Midway, fie că au fost britanicii, în colaborare cu polonezii, care au reușit să descifreze mesajele Enigmei, acest instrument antic al serviciilor de intelligence a fost și continuă să rămană o sursă principală de avantaje și de cunoștințe benefice asupra inamicului creând o prespectivă mai amplă și mai minuțioasă a gândire strategice și de ofensivă a opozantului.
Începutul Enigmei se regăsește în 1918 atunci când inventatorul Arthur Scherbius fondează o firmă de inginerie alături de prietenul său Richard Ritter. Scherbius este în fruntea departamentului de cercetare și dezvoltare, căutând în permanență noi alternative tehnologiilor deja existente. Unul dintre proiectele sale cele mai consacrate avea în vedere readaptarea sistemelor de cripografie utilizate în timpul Primului Război Mondial și adaptatrea vechilor coduri și cifruri unei noi forme de criptologie ce pune în aplicarea dezvoltarea tehnologică cunoscută secolului al XX-lea. Cu studii de specialitate în ingineria electrică acesta pune la punct o mașinărie de criptografie care în fond reprezenta versiunea electrică a cifrului lui Alberti , mașinărie denumită Enigma și care ulterior avea să fie considerată mai târziu una dintre cele mai de temut tehnologii de criptografie cunoscută în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar și una dintre cele mai valorose din istoria criptologiei.
Complextitatea cifrurilor, a variabilelor, a tiparelor setate încă de la începutul construcției, nevoia implicită a mai mult decât un singur dispozitiv, cunoașterea amănunțită a modului și metodei de funcționare, precum și sistemele de securitate adoptate de Scherbius au făcut din Enigma un dispozitiv crptografic aproape indestructibil. Tocmai acesta aparentă indestructabilitate a fost garanția cu care Scherbius ia convins pe germani, dar și amintirile acestor din timpul primei conflagrații când securitatea națională a fost grav afectată. Astfel că până în 1925 Enigma intră în producția de masă ca în anul următor să intre în serviciul militar. Acesta nu a fost decât începutul, pe parcursul a douăzeci de ani achiziția de mașini Enigma de către germani va atinge numărul record de peste treizeci de mii. Iar intuiția lui Scherbius a fost rușită, chiar și dacă doar pentru un timp, germanii au intra în război cu un echipat de cripografie revoluționar, cu o capacitate de protecție a datelor și informațiilor comunicate incomparabilăcu tot ceea ce fusese până atunci. De cele mai multe ori Enigma a păut a fi asul din mâneca naziștilor în drumul lor către victoria absolută, însă într-un final nu a fost decât încă o cauză ce a produs înfrângerea definitivă a lui Hitler.
Într-un final trebuie să înțelegem cum criptografia și criptanaliza nu sunt altceva decât niște verigi ale unui lanț de instrumente de intelligence unde primează principiul informației valoroase și cum să te folosești la maximum de acesta pentru a dat un randament mai mare propriei tale strategii politice, militare, economice și sociale.
2.2 Intelligence-ul britanic prin perspectiva – Special Operations Executive (S.O.E.)
„Întotdeauna secret.”
Așa cum am văzut și în paginile anterioare activitățile de intelligence se regăsesc adânc în istorie, și unde indentificarea inamicilor și o analiză detaliată a acestora a avut consecințe semnificative în procesele de transformare și dezvoltare ale civilizației și statelor moderne. Culegerea de informații a fost nelipsită încă din timpul antichității, și așa cum am prezentat și mai devreme modalitățile de obținere ale acestora au suferit tranziții importante către un nivel de cunoaștere cât mai amănunțit și mai precis. Alcătuirea statelor și formarea lor ca puteri dominante pe scena politicii internaționale a adus în prin plan nevoia unei securități naționale eficace, care să facă fața eventualelor situații de criză și tensiune. Avem nenumărate exemple, acum în epoca contemporană, ce stau drept dovadă în favoarea agențiilor de intelligence, iar dacă acum pe timp de relativă pace activitatea de intelligence se realizează, în primul rând, la nivel informațional, tehnologic și corporativ, nu trebuie totuși să uităm ascensiunea celor mai notorii agenții de intelligence precum: KGB-ul rusesc și al său strămoș NKVD, OSS-ul american și al său C.I.A., Abwehrul german, SIS-ul englezesc și mai puțin cunoscutul SOE.
Perioada 1942-1945 a fost reprezentativă din mai multe puncte de vedere pentru cea de-a doua conflagrație mondială, iar în plan secret aceasta nu a fost mai puțin lipsită de incidente și ostilități. Războiul dur care părea interminabil a scos la lumină orgolii și încăpățânare de ambele tabere, fiecare dintre ele știind că finalul avea să fie unul decisiv și hotărâtor în ceea ce privește noua ordine mondială și schimburile de putere ce aveau să urmeze. Pe baza acestui principiu Marea Britanie a luptat continuu în dorința sa de a obține victorie și odată cu aceasta și supremația. În plan secret Marea Britanie a dat dovadă de o excelentă pregătire și de o însemnată experință în domeniul de informații și contrainformații, având drept obiectiv general dobândirea rolului de lider ,,în războiul invizibil purtat contra agențiilor Axei”. Și pe bună dreptate, vasta experiență și numeroasele birouri secrete profesioniste organizate peste tot, pe continent, au stat la baza creării unei rețele informaționale excepționale ce permitea un contact permanent între stat și oficiile internaționale însărcinate cu misiuni de recunoaștre, de sabotaj, de contraspionaj pe întreaga durată a războiului.
Totuși, cumularea de experiență și profesionalism cere timp și răbdarea, calități de care reprezentanții Marea Britanie a dat dovadă din plin, încă de la sfârșitul secolului al XVI-lea când ia formă prima organizație englezească de intelligence modernă. Acesta se construiește sub supravegherea atentă a ambasadorului britanic în Franța, Sir Francis Walsingham, cu ramuri prin toată Europa. Impresionanta rețea de informare a lui Walsingham a fost caracterizată în mod deosebit de metoda de obținere a informațiilor prețioase, ca de exemplu planul de atac naval spaniol împotiva Marii Britanii ce a permis acesteia să învingă pe Filip al II-lea și a sa Invincibilă Armada, și anume prin numeroși agenți de spionaj ce îi stateau la dispoziție. Moartea acestuia în 1590 aduce cu sine și reîntoarcerea către un serviciu de spionaj mult mai tradițional, ce lăsa în mâna ambasadorilor procesul de interceptare a informațiilor avantajoase. Tranziția către adevăratul serviciu de informații avea să aibă loc treptat în decursul a mai bine de 100 de ani, astfel că în 1703 se înființează prima agenție de criptografie și care se va închide în 1844 odată cu apariția comunicării prin cablu, dar și posibilitatea interceptării acesteia.
Secolul al XX-lea este dominat pe scena englezească de informații de patru mari structuri care încep să prindă contururi clare și care sunt ajustate imaginii de putere pe care Marea Britanie o expunea în acea perioadă, organizații printre care: Sediul Comunicațiilor Guvernamentale (GCHQ), originile sale datând încă din 1919, când Camera 40 și MI 8, cunoscut ca unitatea militară de criptografie, s-au unit în Școala Guvernamentală de Cod și Cifru, cu misiunea principală de monitorizare și decodare a transmisiilor din și în Anglia, dar și aceea de dezvoltare a codurilor de transmisie englezești și protejarea comunicațiilor britanice; Serviciul Secret de Informații sau SIS depre care vom discuta ceva mai detaliat în paginile ce vor urma; Serviciul de Securitate ce a avut ca scop desfășurarea operațiunilor de contraspionaj, dar și supravegherea persoanelor cu acces la informații clasificate având performanțe notabile prin capturarea lui John Vassall și organizarea de sabotaje împotriva Consiliului Național pentru Libertăți Civile și Campaniei pentru Dezarmare Nucleară; și nu în ultimul rând Filiala Specială, un minister subordonat Departamentului de Crimă al Poliției Metropolitane.
Cumulul de situații tensionate ce apar la ,,confluența veacurilor al XIX-lea – al XX-lea”, dar și inevitabila declanșare a primului conflict la nivel global cere o reorganizare a tuturor aparatelor de control al informațiilor, o reorganizare capabilă să răspundă tuturor cerințelor care aveau să fie puse în discuție ,,în cursul evenimentelor ce se anunțau”. Ca o consecință a acțiunilor ample de mobilizare, în anul 1909, la data de 23 august, War Office alcătuiește biroul MO 5 (Military Office), redenumit în scurt timp MI 5 sau Military Intelligence 5. Deși la început are misiunea contraspionajului militar, biroul suferă transformări sub conducerea primul lider și totodată creatorului MI 5, generalul-maior Sir Vernon Kell. Acesta este cunoscut ca fiind forma de început a contraspionajului britanic modern, dar și pentru fondarea celebrului MI 6 (Military Intelligence 6) sau mai bine cunoscut sub numele de Serviciul Secret de Informații / SIS.
Crearea SIS are loc sub conducerea Comitetului Imperial de Apărare și a avut ca primă misiune stabilirea tipului de spionaj existent pe teritoriul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei. Aflându-se sub directa jurisdicție a War Office-ului, în organizarea Biroului Serviciului Secret se observă prezența a mai multor secțiuni: una ce se ocupă strict de probleme interne, și o altă ce are în vedere politica externă. Tranziția celor două secțiuni către MI 5 și MI 6 s-a datorat pericolului ce persista în izbucnirea neîntârizată a Primului Război Mondial. Însărcinarea SIS cu acțiuni de recrutare a agenților de intelligence străini din interiorul regatului, dar și cu numeroase operațiuni de spionaj și activități de culegere a informațiilor în străinătate, au pus bazele unui birou de o maximă importanță în securitatea de stat, precum și în desfășurarea relațiilor în planul politicilor externe.
Aportul SIS adus Imperiului Britanic este de neimaginat atât prin procesul de formare al statului în sine cât și prin sedimentarea puterii în mâinile unor oameni ce au intrat în contact direct cu biroul de informații prin intermediul statutului de agenți ori ca îndrumători. Printre aceștia îi numim pe Wiston Churchill, premier și lord al Amiralității, Sir John Cadmann, Sir Henry Deterding, colonelul Thomas E. Lawrence, Sidney Reilly, colonelul J.D. Boyl, presonalități distinse ce au pus bazele unui imperiu al petrolului în Marea Britanie, iar Sir Basil Zaharoff și Douglas Vickers ,,ca regi neîncoronați ai industriei de armament”.
Pe timpul primului conflict mondial, biroul de informații SIS se face remarcat îndeosebi prin mișcările ce au sprijinit Londra și aliații săi în drumul spre victorie, fie și una mai puțin recunoscută sau acceptată. Nici în timpul Războiului Rece prezența agenției de intelligence nu a lipsit, poate doar la începutul primelor luni de război când inițiativa a aparținut în întregime Germaniei. Dintre cele mai relevante acțiuni îndeplinite cu succes în zona de spionaj uman notăm activitatea agentului german Hans Joachim Koch ce a oferit importante informații de intelligence în timpul revoltei din Berlinul de Est în 1953, arestat fiind în 1955, și colonelul Oleg Penkovsky ce a asigurat o sursă stabilă de intelligence americanilor și britanicilor încă de la începtul anului 1961 până la momentul arestării sale în octombrie 1962.
În plan tehnologic succesele au constat prin plasarea de microfoane în birourile ce aparțineau misiunii de comerț polonez la Bruxelles și în biroul atașatului comercial sovietic în Copenhaga. Acestea au mai numărat și descoperirea cablurilor de comunicare ale hotelului Imperial din Viena, ce a servit ca centru de comandă sovietic în timpul ocupări Austriei de către aceștia. Însă nu au exista numai misiuni îndeplinite cu brio, eșecurile fiind prezente mai ales în prima parte a conflictului, cu cele mai însemnate: Scapa Flow, dar și imobilizarea rețelelor SIS de pe continent odată cu invazia germanilor din mai 1940.
Este un fapt bine știut că intelligence-ul britanic este unul dintre cele mai vechi, mai experimentate, și după cum am văzut mai devreme a stat în spatele a numeroase evenimente. Nu de puține ori francezii s-au plâns în legătură cu impresionanta rețea de intelligence englezească, iar germanii au fost destul de corecți încât să recunoască superioritatea serviciilor de informații din timpul celor două războaie mondiale. Anul 1942, a reprezentat apogeul relațiilor de intelligence transatlantice este și anul de început al Oficiului de Informare al Statelor Unite ale Americii, inițiat în domeniu de către tradiționalele organizații englezești. În strânse legături de cooperare cu CIA-ul și temut de către sovietici, intelligence-ul britanic a reușit să modifice cursul a multiple planuri de reorganizare mondială și a puterilor dominante, evenimente expuse glamuros în cărțile de ficțiune și filme de bine cunoscutul agent 007, James Bond, notoriul personaj al lui Ian Fleming.
Contradicțiile și misiunile celor mai mari maeștri ai spionajului nu sunt încă nici pe jumătate descoperite, iar procesul de elucidare al secretelor este unul lent și anevoios. Cu toate acestea impactul pe care aceștia l-au avut asupra istoriei nu este de neglijat, ba mai mult, după cei mai mulți dintre cunoscători nu este deloc exagerat să privim la o scară mult mai largă consecințele bătăliilor decisive purtate printre umbre și secrete. Majoritatea istoricilor sunt de părere că, în cazul celui de-al Doilea Război Mondial, durata acestuia a fost scurtată cu cel puțin doi ani și asta datorită abilităților de interceptare ale mesajelor criptografice și de decodificare ale acestora desfășurate la Bletchley Park, unde cele mai multe secrete criptate ale Axei au fost revelate analiștilor americani și britanici, inclusiv cele furnizate de către Enigma. Succesul descifrării de coduri a oferit informații valoroase trupelor aliate, criptanaliștii și implicit forța aliată fiind la curent cu mesajele Ministerului de Afaceri Externe al celui de al III-lea Reich german, dar și a atașaților militari japonezi de peste tot din lume.
Informații precum planurile viitoare de atac ale Axei, pozițiile prezente, stocurile de muniție, rezervele de combustibil, capabilitățile unităților de ofițeri activi și în rezervă sau chiar și ordine complete de atac au fost primordiale pentru alcătuirea imagini de ansamblu care a caracterizat inamicul, plecând de la măsurile de înșelătorie ce implicau manevrarea de agenți dubli și propagarea informațiilor false până la inventarea de semnale radio false, a rapoarte întregi apărute în ziare și a unități militare cu scopul exact de manipulare și punere într-o poziție cât mai vulnerabilă și dezavantajată inamicul și totalitatea resurselor ce îi stau la dispoziție. Multitudinea metodelor de utilizare a intelligence-ului britanic în favoarea părții aliate au salvat, fără îndoială, mii de vieți, au amăgit și debusolat inamicul, în acest caz convingându-l pe Hitler că operațiunea D-Day va avea loc pe plaja de la Calais, unde vor staționa zile la rând impresionante unități de lupă naziste. Informațiile și posibilitatea folosirii lor în avantajul Aliaților au fost cheia în determinarea rezultatului final al încleștării dintre cele mai puternice națiuni ale lumii.
,,Dați foc Europei!”
Ocupația nazistă și consecințele acesteia pe toate teritoriile subjugate din Europa nu rămâne fără răspuns din partea rebelilor și a organizațiilor de rezistență care cunoșteau de-aproape teroarea instaurată de naziști peste tot pe continent. În ciuda credinței specifice ideologiei naziste care pretindea salvarea Europei din ghearele bolșevismului, adepții celui de al III-lea Reich se vedeau pe sine ca fiind descendenți ai cavalerilor Teutoni, realitatea era cu totul alta: cetățenii nevinovați erau persecutați, închiși sau uciși din diverse motive rasiale sau de credință, indiferent de sex sau vârstă. Mașinăria de război nazistă reușise să absoarbă economia, forța de muncă și industria statelor cucerite, ba mai mult să impună cenzura și supravegherea permanentă pe absolut toate palierele societății cu exemple precum raționalizarea mâncării, tansportul restricționat sau imposibilitatea de a vorbi liber. În Europa domnește sărăcia și groaza, se întrevede o Europă disperată și haotică, stări de fapt nemaiîntâlnite încă din timpul Evului Mediu, o realitate care chestiona imaginea modernă transmisă până atunci întregii lumi.
Odată cu invadarea Uniunii Sovietice, în 1941, Europa rămâne cu o ultimă fărâmă de speranță că războiul, cumva, nu va fi câștigat de Hitler și adepții săi. Încercările de raționalizare și mai apoi de intimidare ale germanilor nu au niciun efect aparent asupra britanicilor. Nici când se trece la fapte și orașele le sunt nimicite de flota aeriană sau înfometați de blocadele naziste, primul ministru britanic, Winston Churchill, nu îi dă satisfacția lui Hitler de a fi câștigat bătălia finală. Fiind conștient de răul intrinsec ce îl reprezenta nazismul, Churchill este dispus să apeleze la toate metodele posibile de înlănțuire și distrugere al monstrului descătușat de naziști peste Europa. Cu toată retorica optimistă și sigură a lui Churchill, acesta este conștient că este nevoie de mult mai mult efort decât simpla propagandă cu privire la pregătirea militară și a oportunităților de câștigare ale bătăliilor pe câmpul de luptă.
Retragerea de la Dunkirk și căderea Franței punctează viziunea prim ministrului britanic în ceea ce privește nevoia unor avantaje puternice care să încline balanța în favoarea Aliaților. Iar toate aceste avantaje veneau fără îndoială din partea organizațiilor de informații ce luptau într-un război paralel cu inamicii ascunși. Conform dispoziției din 1939, primul ministru în funcție are responsabilitatea tuturor birourilor de intelligence englezești. Încă din 10 mai 1940, când ajunge în funcția de conducere a statului britanic, întregul Comitet Comun de Spionaj va fi sub atenta monitorizare a lui W. Churchill, acesta utilizând la maximum abilitățile agenților săi de reperare a celor mai importante date.
Cu o evoluție remarcabilă în timpul conflictului mondial, între 1939-1945, îndeosebi cu începutul lui 1941, când pus în subordinea unui lider al Foreign Office-ului, JIC se transformă într-o rețea autentică de organizare și planificare a informațiilor, inima colectivității serviciilor secrete englezești. Implicarea directă a premierului în sectorul serviciilor de informații aduce cu sine și crearea unui nou birou în cadrul oficiilor de intelligence. Churchill pune bazele unei noi agenții de spionaj cu o destinație specială denumită Special Operations Executive sau S.O.E. Aceast se constituie în 1940, și deși ideea de creare a aparținut lui Churchill, sarcina dezvoltării și a realizării de facto a SOE îi revine doctorului Hugh Dalton, titular al Ministerului Războiului Economic. Centrul de realizare al SOE a fost Section D, o ramură a SIS ce este transplantată cu tot cu șeful acesteia, Sir Frank Nelson și plasat sub conducerea lui Dalton; în acest fel Sir Frank Nelson devine primul șef oficial al S.O.E., până în 1942, când este succedat la conducere de către Sir Charles Hambro și generalul Sir Colin Gubbins, cel care și-a lăsat cel mai puternic amprenta asupra organizației.
Serviciul (S.O.E.) avea misiunea oficială de sabotaj, subversiune și alcătuirea unor forțe militare secrete ca faze ale planului de rezistență în țările ocupate de germani, S.O.E. ajunge să reprezinte dictonul lui Winston Churchill: ,,Dați foc Europei!”. Chiar dacă nu literalmente, premierul britanic avea în vizor înțesarea continentului cu agenți ai S.O.E., gata să treacă la atac prin misiuni subversive masive, misiuni ce aveau să incomodeze, evident, buna funcționare a mașinăriei inamice de război care, până atunci, avea toate șansele unei victorii incontestabile. Nucleul central al S.O.E. ce rezidă în Secțiunea D (D de la distrugere) începe să ia formă încă din perioada interbelică, când marile puteri, și în acest caz Marea Britanie, își dau seama că Hitler nu mai poate fi oprit cu nimic și că izbucnirea unei noi conflagrații mondiale este aproape iminentă. Se pun la punct experimente individuale de sabotaj și subversie conduse în mare parte de S.I.S. și secția de Cercetare a Informațiilor Militare / MI(R), deși odată cu începutul conflictului nevoia acută de realizare a unei singure organizații care să se ocupe în mod explicit de aceste misiuni se resimte tot mai puternic. O nevoie ce crește exponențial, astfel încât la data de 22 iulie 1940 înființarea Biroului Special Operations Executive să aibă loc în mod oficial.
Astfel, S.O.E., agenție independentă din punct de vedere militar și ieșită de sub controlul S.I.S., își începe procesul de organizare și de recrutare al agenților în cel mai scurt timp. Cu toate că entuziasmul lui Churchill în legătură cu noua organizație este real, apariția sa în domeniul intelligence-ului stârnește și contradicții. Primele dezacorduri cu șeful SIS nu întârzie să apară încă din primele faze de proiectare ale organizației, acesta fiind de părere că o nouă agenție de spionaj va fi alcătuită numai din amatori ce vor îngreuna considerabil munca de teren ai propriilor agenți având destinații comune în aceleași zone. Dar poate ceea ce irita cel mai mult era faptul că șeful S.I.S. nu avea absolut niciun control asupra S.O.E., competiția și conflictul dintre cele două organizații materializându-se de numeroase ori pe scena războiului secret pe care îl purtau, asta în ciuda faptului că interesul era comun și că în fond aveau aceeași menire.
Sediul central al S.O.E. va fi în Londra pe Baker Street, nr. 64, va funcționa sub acoperire cu numele de Inter-Service Research Bureau (Biroul de Anchetare Inter-Servicii) și va număra, la cel mai înalt moment al său, peste 13.000 de funcționari dintre care un sfert numai femei. Numărul de agenți ,,produși” de S.O.E. rămâne încă vag, fiind greu de stabilit cu exactitate. Se cunoaște, din documentele oficiale ale organizației, faptul că au fost recrutați peste 6.800 de studenți aleși pentru cursurile de formare ale agenției. Dintre aceștia în număr de 480 erau britanici și 760 aparțineau echivalentului său american – O.S.S. Istoricul francez, Henri Michel, vehiculează cifra de 7000 de agenți introduși peste tot, în Europa, și având în vedere că nu toți agenții S.O.E. treceau obligatoriu prin școala de formare cifra pare viabilă și destul de aproape de adevăr, dar cum organizația nu a ținut o evidență documentată a tuturor agenților săi nu ne rămâne decât să speculăm.
O analiză a organizației în sine și a metodei de management este greu de fixat dată fiind fluiditatea cu care a existat și ușurința cu care s-a adaptat tuturor circumstanțelor și cerințelor apărute pe timp de război în diferitele câmpuri de luptă. S.O.E. a fost nevoită să se dividă în trei categorii de la bun început, ca răspuns a exigențelor perioadei. Așadar, avem trei mari ramuri: S.O.E. este ramura apărută în urma unificării a mai multor organizații de propagandă, inclusiv Departamentul de propagandă EH sau Electra House, departament ce avea ca obiectiv ,,lansarea de emisiuni radiofonice antinaziste în toată Germania cu ajutorul a puternice posturi de radio”, ca în timp să ajungă în sine o agenție independentă cunoscută ca Political Warfare Executive; SO3 nu a trecut niciodată mai departe de stadiul de proiect, în teorie fiind o secție de planificare și SO2 care să reprezinte de fapt esența SOE odată cu mixarea MI(R) și Section D. Această ramură a însumat treptat diferite filiere printre care cele de Informații, de Finanțe și Consumabile, dar și diverse unități de cercetare și producție ce asigurau dezvoltarea și producerea de gadget-uri utile agenților pe teren, cu o paletă largă de pașapoarte falsificate, armament silențios, transmițătoare fără fir sau nave submersibile.
Agenții S.O.E. au activat în țări precum: România, Cehoslovacia, Albania, Iugoslavia, Italia, Danemarca, Grecia, Norvegia, Bulgaria, Africa de Nord, Olanda, iar grupul londonez a avut misiuni în Germania, Franța, Belgia, Olanda și Scandinavia. Metoda de infiltrare a agenților S.O.E. a avut un raționament logic și s-au grupat în funcție de teatrele de război importante, unde ,,puteau stabili contacte cu mișcările de rezistență antifascistă din Europa”. Invadarea Franței și pierderea controlului în favoarea germanilor, a mobilizat infiltrarea spionilor S.O.E. în 5 secțiuni de contraatac: prima a fost F Section, secție ce s-a manifestat activ după 1940, comandată de colonelul Maurice J. Buckmaster, o organizație neutră politic și însărcinată cu cooperarea și un raport direct cu orice grupare decisă să lupte împotriva naziștilor; RF Section care reprezenta guvernul provizoriu al generalului de Gualle, EU/P Section (polonezi europeni) care se ocupa în special de situația numărului mare de civili polonezi ce locuiau în Franța în timpul invaziei germane, DF Section care răspunde de rețelele organizate de evadare din Franța și ultima secție AMF ce furniza informații susținătorilor generalului Giraud, rivalul lui de Gaulle. Ajutorul S.O.E. pentru rezistența franceză a fost nemăsurat și s-a concretizat în mod deosebit în parașutări de armament, muniție, echipamente și aparatură tehnică, un sprijin care a luat proporții concomitent cu acțiunile și misiunile spionilor pe continent. În mai 1941 avem o singură operațiune aeriană ca până în iunie 1944 numărul acestora să crească la 1.263. Rețelele de rezistență franțuzești au acceptat sute de containăre cu 73.290 de mitraliere, 304 arme antitanc, 572 de ,,bazooka’’ și 160 de mortiere.
Ca o organizație de spionaj nouă era nevoie de un număr cât mai ridicat de voluntari dornici să facă parte din program, dar cum era o agenție secretă procesul de recrutare în sine s-a dovedit destul de complicat dacă luăm în calcul delicatețea cu care trebuia tratată activitatea de selecție. Nu se putea pur și simplu da un anunț în ziar care să dezvăluie adevărata natură a carierei de agent de intelligence. MI(R) pune la dispoziție o listă de soldați și civili ce întruneau calitățile necesare pentru genul de muncă clandestină. Acest sistem funcționa pe recomandarea indirectă sau personală care lua în calcul oameni de afaceri ale căror responsabilități ofereau acoperirea perfectă pentru misiunile din străinătate, jurnaliști, ingineri sau simpli muncitori care posedau cunoștințe avansate despre Franța și Balcani. Agenda MI(R) ce prezenta peste 1000 de potențiali agenți a fost înmânată șefului S.O.E., odată ce acesta a intrat în funcțiune. Un alt procedeu de recrutare a fost cel al cetățenilor cu dublă naționalitate, deși, dacă ar fi fost posibil S.O.E., s-ar fi axat exclusiv pe voluntarii britanici, dar liderii biroului și-au dat seama de avantajul unui agent ce cunoaște în detaliu realitatea din țările ocupate și poate sustrage informații viabile fără a produce suspiciuni.
Succesul recrutării în rândul civililor străini a survenit și în urma încorporării prizonierilor sau dezertorilor germani care erau trimiși înapoi, în Germania, cu misiuni de strângere de date cu privire la planurile viitoare ale Axei și pozițiile de atac ale acestora. Cu toate că, între 1944 și 1945, 54 de prizonieri germani, denumiți ,,bonzos” au fost răspunzători de o varietate de misiuni pe teritoriul german, iar dacă niciunul dintre ei nu a reușit să stabilească contacte de legătură prin radio, cei mai mulți au reușit să supraviețuiască pe cont propriu și să declare misiunile de informare destul de reușite.
Posibil cea mai esențială diferență dintre S.O.E. și totalitatea celorlalte forțe armate a constat în faptul că S.O.E. a acceptat trimiterea agenților de sex feminin pe front, o diferență semnificativă dacă stăm și analizăm desfășurarea evenimentelor marcante ale istoriei, unde personalități necunoscute pentru marea majoritate, au fost eroi ai unui secol însemnat de tensiuni și neliniște. Cele mai multe dintre voluntare ocupau posturi sigure ca secretare, recepționere, telefoniste sau șoferi. Firește existau și femei, în număr de 49, ce au fost trimise în Franța cu misiuni speciale de intelligence, 12 dintre acestea găsindu-și sfârșitul în lagărele de concentrare naziste. Limitate fiind ca tipuri de misiuni la care efectiv puteau lua parte, femeile-agent îndeplineau funcții accesibile de operatori de comunicare și îndeosebi de mesageri. Șansele de reușită ale agentelor erau cu mult mai ridicate comparativ cu cele ale bărbaților, prezența lor pe străzile orașelor ocupate în plin conflict mondial neatrăgând genul de atenție negativă. Pericolele acestui tip de carieră, în cazul în care erau descoperite și capturate, dar și eforturile, uneori extreme, pe care trebuiau să le depună în misiuni le-au fost expuse și explicate din primul moment al procesului de recrutare, însă cu toate acestea au convenit. Media unui agent ce putea supraviețui în acțiune era de 3 luni de la dată în care și-a început misiunea, iar curajul unor femeie, chiar și tinere de 22 de ani a fost neprețuit pentru echipele de intelligence ale organizației.
Performanțele agenților S.O.E. nu au fost întodeauna încununate de succes, iar o lovitură gravă pentru organizația de intelligence britanică a fost operațiunea cu nume de cod Nordpol, cunoscută în istoria contraspionajului german ca Englandspiel sau Jocul împotriva Angliei. Operațiunea Nordpol se axează pe organizarea unei celule de rezistență a S.O.E., în Olanda fiind parașutați 56 de agenți, dintre care și Huub Lauwer capturat în martie 1942, aproape imediat după aterizarea sa. Operațiunea de contraspionaj german este pusă în funcțiune de colaborarea dintre organizația de intelligence militar Abwehr și de Gestapo, având la dispoziție și ajutorul trădătorilor olandezi sau ,,agenți confidențiali”. Îndată ce este întemnițat, Lauwer este obligat să continue comunicarea cu biroul central din Marea Britanie, mesajele fiind redactate într-un cod cunoscut de inamici. Încă din timpul antrenamentelor agenții erau instruiți să folosească anumite tehnici de codificare care să alerteze superiorii că misiunea le-a fost compromisă și că se află sub dominația dușmanului.
Tehnica de recunoaștere a unui agent compromis presupunea ca operatorii de transmisii britanici să întrerupă legătura de comunicare imediat ce indentificau semnăturile secrete. În cazul lui Lauwer acest lucru nu s-a întâmplat, contacul continuând să rămână deschis și să răspundă, acest lucru debusolând agentul S.O.E. Cursurile de formare spuneau clar că indiferent de forma de interogare codurile de siguranță trebuiau să rămână ascunse cu orice preț, un procedeu esențial în procesul de recunoaștere al agentului și de confirmare a identității acestuia. Sabotarea operațiunii de către agenți naziști a descurs conform planului, în acest fel biroul din Londra al S.O.E. mergea pe ideea implementării cu succes a unei structurii solide în Olanda având drept dovadă mesajele primite ce confirmau performanțele agenților în celula de rezistență olandeză și pregătirea acestora în misiunile viitoare de sabotaj. Criptograful, Leo Marks, devine suspicios când procentul de 20% de mesaje indescifrabile este depășit în traficul de mesaje indescifrabile ale agenților olandezi. Criptograful ajunge la concluzia că întreaga organizație olandeză este în mâinile germanilor și că tot ceea ce primiseră până atunci erau mesaje perfecte, adică false. Încercările sale de a-și convinge superiorii de eșecul operațiunii rămân fără răspuns, iar spionii germani, care deținând informații cu privire la orarul și locația livrărilor S.O.E., profită din plin și intră în posesia agenților, armamentului, muniției și explozibilului, alimentelor și banilor. Eșecul S.O.E., în cazul operațiunii Nordpol, este în repetate rânduri confirmat, mai ales în 1943, atunci când 2 agenți reușesc să evadeze și să revină în Marea Britanie, unde sunt închiși pentru ajutorul oferit dușmanului în urma unui mesaj fals. Situația se schimbă și englezii își asumă pierdea controlului, chiar dacă, încă de la începutul misiunii sunt avertizați, totuși preferă să ignore realitatea, asta până în momentul când și alți agenți olandezi reușesc să evadeze. Abia atunci se înțelege cu adevărat cât de masivă a fost dezinformarea germană și ce rol distructiv a avut asupra agenției britanice. Operațiunea se încheie tragic cu moartea a 48 de agenți din cei 56. Este o pată neagră ce a știrbit puțin din prestigiul agenției și care a rămas în istorie drept un eșec datorat unui șir de gafe, de aslfel, nepermise în domeniul intelligence-ului.
Așa cum au existat performanțe, dar și nereușite, au fost și dispute, precum și conflicte de ordin intern care au pus la îndoială capacitatea și imaginea profesionistă afișată atât de S.I.S. cât și de S.O.E. Prioritățile agențiilor au fost prezente dintotdeauna, văzute diferit prin prisma intereselor celor două organizații: pe de o parte a existat grija pentru obținerea și colectarea de informații, iar pe de altă parte operațiunile subversive și de sabotaj. Detașarea S.O.E. de S.I.S., precum și pierdea controlului în totalitate asupra noii structuri de intelligence a reprezentat punctul nevralgic în relațiile stabilite mai apoi între cele două organizații. Competiția a existat din toate punctele de vedere, de la echipamente și recruți până la tipuri de transport, comunicare și modalități de intrare ,,sub acoperire”. Competivitatea s-a concretizat și pe teren, existând exemple când încleștarea dintre cele două organizații duce la pierderi de ambele părți, pierderi care, în fond, aparțin aceleiași comunități de intelligence. Iată câteva exemple ce stau ca mărturie, din acea vremea, relației controversate dintre S.I.S. și S.O.E., relație ce se extinde puternic și la nivel individual în cadrul personalului fiecărui birou.
,,(a) Spain.
The position of the S.I.S. in this most difficult country is becoming daily more precarious in the face of attempts by S.O. 2 to create a “sabotage organisation” in the Peninsula, with untrained personnel. Spanish suspicions have been aroused by certain S.O. 2 intrigues with the Left, and the endeavours which the Naval Attaché has made to direct S.O. 2 activities have led to his being compromised to a certain degree. The A.N.A. Europe, Commander Furse, is also under suspicion and the Ambassador has been forced to adopt a very strong line with S.O. (E) for fear that his own work might be jeopardised.
(b) Portugal.
Episodes have occurred, resulting from the use of Portugal as a base for S.O. 2 operations in the Peninsula, which have made an Intelligence service much more difficult to maintain.
(c) Sweden.
The exposure in Stockholm of British sabotage agents in 1940 was followed by a complete ban on subversive activities in Sweden. Already, however, S.O. 2 have set to work and our relations with the Swedish Authorities are becoming difficult.
(d) Norway.
The opportunities afforded for sabotage have led S.O. 2 to initiate projects there on a scale that cannot but endanger the permanent Intelligence Centres which have been established and which are planned for the future.”
John Godfrey, D.N.I., 3 April 1941.
Realitatea activităților serviciilor de intelligence britanice, mai cu seamă din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, trebuie onorată fie cu succesele, fie cu eșecurile de care organismul de spionaj londonez a avut parte. Aprecierea acestora înglobează moartea și supraviețuirea a zeci de mii de ofițeri ce și-au purtat luptele în discreție, învăluiți în mister și anonimat, dar care au contribuit nemărginit la bătălia vizibilă a milioane de militari dispuși să-și sacrifice pentru libertatea și pacea mondială.
Capitolul 3 Studiu de caz: Vera Atkins.
3.1 Femeile în domeniul intelligence-ului
,,This is of no interest. It is something on which i have closed the book. I have closed the book on many things in life.”
Exemple de agente secrete se regăsesc fără îndoială în toate etapele istorie și mai cu seamă pe tot parcursul unor conflicte marcante, deseori cu rolul de seducătoare. Poziție ce s-a păstrat în timp ca modul de operare perfect de obținere de intelligence ale femeilor agent. Primul Război Mondial oferă femeii un rol mai predominant în domeniul intelligence-ului, obicei format în mod special de organizațiile de informații britanice și franceze. În fond este celebră ideea potrivit căreia spionajul este ce-a de-a doua meserie din lume, care implicit se sincronizează cu prima, și anume aceea de a obține informații de la și despre oamenii puternici. Și cum mai bine se pot obține genul acesta de intelligence decât prin schimbul favorurilor sexuale.
Femeile au luat parte la nenumăratele misiuni de spionaj și contraspionaj și au avut o atribuție esențială în evenimentele care au precipitat finalul a celor șase ani de conflict ce au măcinat lumea. Începutul celui de-al Doilea Război Mondial marchează și tranziția spre noi tipuri de metode prin care o femeie agent punea obține informații, se trece de la imaginea femeii seducătoare care apelau la interludii sexuale în misiune la agentul pregătit care ocupa funcții de secretare, operatori de radio sau șoferi și erau în primul rând folosite ca mesageri. Fără o susținerea evidentă războiul calndestin s-ar fi purat la un alt nivel. Cel de-al Doilea Război Mondial pune în lumină o nouă categorie de agente ale intelligence-ului, cu o pregătire și un nivel de specializare mult mai riguros, în același timp menținându-se nota tradiționață a jocului de seducție și obișnuința acestora de a se folosi de frumusețea fizică și sex-appel în misiunile de detectare și adunare a informațiilor.
S.O.E. s-a diferențiat de celelalte organizații ale comunității britanice de intelligence prin tipul de agenți, și mai ales prin sexul, agenților recurtați. Într-o vreme ce puterea aparținea aproape în exculsivitate bărbaților și când competitivitatea agențiilor de spionaj în procesul de recrutare era tot mai acerbă, S.O.E. a realizat că femeile posedă îndeajunse abilități încât să facă față misiunilor. Șefii S.O.E. se axează, în principal, în procesul de selecție pe femei din familii influente, înstărite, care călătoriseră peste granițe în timpul perioadei interbelice și care erau într-o oarecare măsură familiarizate cu limba, cultura și manierismul specific noilor state ocupate de către puterile Axei.
Programul de antrenament era la fel de dificil și de riguros precum cel al bărbaților, aflându-se în mod special sub o supraveghere constantă cu scopul de a le observa reacțiile, limbajul corpului, expresia feței și felul în care răspunde în anumite situații. Dacă o voluntară trecea toate aceste teste preliminare cu brio și dacă caracterul acestora se potrivea cu cerințele organizației, erau introduse celei de-a doua fază a pregătirii, care consta într-o înăsprire generală a comportamentului, fizicului și psihiclui unei viitoare agente de intelligence. Destinața finală de instruire în cazul în care recrutele rămâneau în program era școala adevărată de agenți, unde formarea se aprofunda cu noțiuni de comunicarea și relaționare cu alți agenți, de ajutoarea fără ca la rândul tău să fi prins, etc. Totul era organizat în așa manieră încât cele mai apte și competente agente să ajungă pe teren și să fie capabile să furnizeze informațiile și datele multe dorite.
Chiar dacă nu a fost primul birou de spionaj care a folosit ,,sexul frumos” în misiunile de strângere de informații, S.I.S.-ul practicând și el astfel de operațiuni, a fost în schimb prima organizație care a înțeles aportul semnificativ al femeilor și a recunoscut fără perdea folosirea acestor în spatele linii de luptă inamice. O astfel de recurtă a fost și fostul agent al S.O.E., Vera Atkins, care în anii conflictului a lucra pentru serviciul de intelligence britanic și cu o ascensiune rapidă în cadrul organizației a ocupat funcții de conducere, de organizare și de coordonare ale agenților și mai ales ale luptătorilor de rezistență.
3.2 Perioada din România
Studiul de față va analiza și va prezenta viața agentei Vera Atkins, precum și activitatea întreprinsă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, creionând în lini mari experiență inegalabilă câștigată permanent de la o vârstă încă fragedă. Analiza va avea la baza studierea a două cărți biografice care se concentrează stric pe imaginea de agent a Verei, fiind unele dintre cele mai bine documente lucrări care povestesc viața și preocuparea acesteia în domeniul intelligence-ului.
Vom pleca de la mențiunea că deși au fost desfășurate activități de cercetare a unor documente originale sau copii aflate în posesia Arhivelor Naționale ale României, acestea au rămas fără rezultat, negăsind nimic care să ateste într-un fel sau altul prezența Verei Atkins în România pe timpul războiului. În decursul orelor de cercetare a documentelor din arhivă am observat mențiuni și intrări ale jandarmeriei și ale Serviciu Special de Informații sau SSI despre activități de spionaj și contraspionaj însă fără nicio mențiune clară cu referire la persoana Verei Atkins. Au fost efectuate și activități de cercetare ale documentelor oficiale din cardul The National Archives sau Arhivele Naționale ale Marii Britanii, și unde am aflat cu surprindere de existența mai multor dosare care îi poartă numele, însă mi-a fost imposibilă accesarea virtuală a cestora fiind nevoie de o consultare fizică, la fața locului. Tot cu astfel de obstacole m-am confruntat și în cercetarea de presă englezescă a perioadei 1939-1947, unde exemplarele originale se regăsesc doar în variantă printată.
Pornind de la aceste premise am hotărât să mă concentrez în deosebi pe constatările și mărturiilor celor ce au cunoscut-o sau au avut legături în diverse feluri cu Vera, informații obținute exculisv din scrierile biografice ale Sarei Helm în A Life in Secrets: Vera Atkins and the Missing Agents of WWII și William Stevenson în Vera Atkins: Povestea celei mai importante agente secrete originare din Romaânia din al Doilea Război Mondial. Ca primă observație trebuie să știm că procesul de scriere a celor doi autori a fost încă de la bun început diferit.
Dacă în cazul Sarei Helm care nu a cunoscut-o și nu a întâlnit-o decât o singură dată pe Vera Atkins, începerea unei lucrări despre viața agentei S.O.E. a fost din propia curiozitate în legătură cu activitățile private ale acesteia, o inițiativă care a venit și la îndemnul soției unui dintre frații Verei, Phoebe, în cazul scriitorului William Stevenson circumstențele au fost cu totul altele. Corespondent de război și ocupând funcția de cercetaș regal sau mai bine zis de mesager ,,între secția de poliție din East Ham și posturile de urgență dacă liniile telefonice erau întrerupte” pe când era doar un copil, Stevenson susține că a cunoscut-o îndeaproape pe Vera, și având legături intime cu lumea spionajului, scriitorul a primit aprobarea acesteia de a-i scrie biografia. Parcursul celor doi și modalitatea de scriere reflectă imaginea unui femei inteligente, îndrăznețe, misterioase, cu o personalitate complexă, puternică și cu principii adânc înrădăcinate în mentalitatea și felul de a fi.
Sarah Helm întâlnește o versiune a ceea ce a a devenit Vera după ce este eliberată din funcție, iar S.O.E. este închis la finele războiului, o versiune îmbătrânită, de o prezență imaculată, dar cu același simț al analizei și al conștiinței de sine ca în trecut, o femeie ce marca prin forța personalității sale. Îi este prezentată o Vera Atkins care refuză să vorbescă despre trecut, care în esență refuză să vorbească despre sine, o abilitate dobândită încă din tinerețe. Puzzel-ul pe care în alcătuiește trezește curiozitatea prin răspunsurile vagi și evazive pe care le oferă la întrebări, parcă mai mult tolerând prezența străinilor din jurul ei decât acceptând-o. Helm afirmă că prin lucrea sa a dorit să dezlege misterele ce o învăluiau și să scoată la lumină povestea unui agent ce dincolo de funcție a fost mai întâi de toate femeie.
Și Stevenson păstrează o imagine a Verei din prima întâlnire, ce înfățișează frumusețe, agilitate, o femeie tânără cu ,,picioare lungi, care dispăreau sus, sub o fustă scurtă. Ciorapii erau din mătase, iar fusta era departe de a avea lungimea regulamentară. […] cămașa de mătase de culoarea lavandei care cu siguranță nu fusese cumpărată cu cupoanele de rație.” Imaginea unei rebele ce respingea încorsetarea impunsă de război și să trăiască altcumva decât cum îi dictau propriile reguli și principii.
Povestea Verei Atkins, pe numele ei adevărat Vera Maria Rosenberg, începe în anul 1908 pe data de 2 iunie potrivit calendarului românesc sau 15 iunie conform celui occidental, data pe care a utilizat-o în mod oficial, când se naște la Galați. Fiind singura fiică a lui Maximilian Rosenberg și a Hildei, aceasta leagă o relație specială cu familia, în mod deosebit cu tatăl ei de care era foarte apropiată. Acesta a reprezentat un etalon pentru Vera, modelându-se în viață conform cerințelor și crezurilor inspirate de tatăl său.
Remarcăm că odată ajunsă în Marea Britanie, Vera renunță la numele de Rosenberg și adoptă numele de fată al mamei, Atkins, în încercările sale de-și ascunde originile evreiești. Încercări care, se pare din mărturisirile apropiaților și ale foștilor colegi, au avut rezultatele dorite, nimeni nu a bănuit vreodată că ar fi fost membră a comunității mozaice, un fapt exemplificat și în cartea lui Stevenson unde amintește de ziua înmormântării, când ceremonia a fost ținută potrivit tradițiilor creștine.
Dar care sunt oare legăturile cu România, și de ce era atât de determinată să-și nege familia și perioada copilăriei? Răspunsul este unul pe cât de banal pe atât de complex.
Trecutul și copilăria Verei au fost pe tot parcursul vieții ei o carte închisă, încercând să păstreze o atitudine imprecisă chiar și în cadrul familiei sale. Așa cum a observat și jurnalista Sarah Helm, activitățile de căutare a informațiilor despre viața Verei din România, de dinainte de război, au fost îngreunate considerabil de lipsa de date concrete din partea apropiaților sau date publice, multe din dosarele S.O.E. fiind pierdute într-un incendiu destul de suspicios la începutul anului 1946, declanșat la ultimul etaj al sediului organizației, flăcările distrugând o parte semnificativă din arhivă.
Nu este de mirare că arborele genealogic al familiei Rosenberg este fragmentat și aproape imposibil de alcătuit fără ajutorul din partea membrilor de familie. Vera a făcut tot posibilul să-și ascundă originea de româncă evreică, urmând sfatul lui Max de a nu semna niciodată nimic odată ce ajunge în Marea Britanie: ,,Nu semna nimic, iar ei n-o să poată dovedi nimic.” Firul existenței Verei era și mai greu de pus la punct având în vedere puținele informații personale dezvăluite cu mare grijă cunoștințelor, nici chiar familia ce încă trăia în Anglia nu știa cu certitudine locul nașterii al acesteia. Helm a descoperit prin intermediul unui interviu acordat arhivei audio a Muzeului Imperial de Război din Londra, în care este chestionată cu privire la orașul natal și la care Vera a afirmat că s-a născut în orașul Galați, iar când istoricul a insitat și a întrebat de ce tocmai în Galați, răspunsul poate fi catalogat ca fiind unul specific unei agente de intelligence, antrenate să nu dezvăluie nimic din ceea ce i-ar putea compromite identitatea și mai mult unul caracteristic personalității Verei, anume: ,,Because my mother was there, i suppose.”
Certificatul original de naștere al Verei Atkins, înregistrat în arhivele orașului Galați se prezenta astfel:
,,Certificat de Naștere
Nume de familie: Rosenberg.
Prenumele: Vera-Maria.
Sexul: Femeiesc.
Data nașterii: Anul 1908, Luna Iunie, Ziua 2.
Locul: str. Domnească, nr. 135, Galați”
De ce tocmai Galați și cum a ajuns o agentă a unei cunoscute organizații britanice să aibe legături cu România? Sunt întrebări ale căror răspunsuri le aflăm în capitotele scrierilor biografice și pe care autorii le-au dedicat timpului în care Vera a copilărit și a crescut în România. Descoperim că relația dintre cea mai importantă agentă secretă originară din România și conexiunea acesteia cu țara noastră a fost una întâmplătoare.
Maximilian Rosenberg, tatăl Verei, provenea dintr-o familie de 5 copii, el fiind cel mai mare, născut în Germania, în orașul Kassel, în 1874, tatăl său fiind un negustor evreu bogat, având o tradiție ca familia Rosenberg trăind de generații în orașul german. Cei trei frați ai săi, Arthur, Siegfried și Paul se alătură afacerii de import-export a cherestelei ce aparținea familiei, iar Max merge la Hamburg unde avea să studieze și să profeseze ca arhitect. Anul 1892 este anul în care orașul Hamburg este devastat de izbucnirea unei epidemii de holeră, iar Max se mută ca oricare alt evreu al vremii în Cape Town, unde va intra în grațiile unei înstărit și puternic om de afaceri, Henry Atkins.
Aparent familei îi plăceau încă din timpul srăbunicului Verei, pe filieră maternă, să-și ascundă rădăcinile evreiești. Tatăl lui Henry Atkins, născut în 1766 în Gomel, Belarus pe numele său Jehudaj Etkins fuge cu familia din calea pogromurilor țariste ale perioadei. Călătorind prin Marea Britanie ajunge într-un final în Cape Town, ca mai apoi Henry și soția sa, Katherin, să se reîntoarcă la Londra, unde în 1881 avea să se nască fiica acestora Zeffro Hilda. Odată reîntors în Cape Town acesta se remarcă pe scena afacerilor câștigând o impresionantă avere, între timp își estompează treptat proveniența de natură rusescă și se recomandă ca un englez adevărat. Sosirea în Africa de Sud a lui Max a coincis și cu explozia în domeniul imobiliar permițându-i să ajungă în scurt timp un om de afaceri prosper. Căsătoria sa cu fiica cea mare a lui Henry, Hilda are loc pe data de 12 noiembrie 1902 la Londra, cimentând în acest fel și mai mult rădăcinile britanice ale familiei. Reîntorcerea în Cape Town este marcată de naștere primului lor copil în 1905, dar și de evoluția tot mai prostă a afacerilor. În cel mai scurt timp, Max se vede nevoit să declare falimentul, și la îndemnul fraților lui, Arthur și Siegfried, care încep o nouă afacere cu cherestea din Bucovina, explorând și mai adânc pădurile din România, se alătură companiei de transport maritim din Constanța și Galați unde Max se mută împreună cu soția și fiul lor. În acest fel se explică prezența Hildei în România la momentul nașterii sale.
,,Conjunctura înseamnă siguranță”, îi spunea Max Verei, aceasta nereușind niciodată să-și înțeleagă pe deplin tatăl și alegerea făcută de a-și păstra numele cu o origine evident evreiscă într-o țară atât de evident antisemită. A regretat întodeauna decizia lui Max de a se alătura afacerii de cherestea a familiei și a se stabili în România, dacă ar mai fi rămas chiar și 3 ani în colonia britanică din Africa de Sud, Vera s-ar fi născut sub steag englezesc câștigând în mod automat drepul de a fi cetățean englez.
Un drept la care a râvnit întreaga viață și pentru care a luptat, chiar și autoarea remarcă la începutul cărții, în momentul singurei întâlniri dintre cele două, accentul atât de englezec și care în mod paraxodal suna atât de străin, o observație întărită și de o prietenă apropiată și o confidentă a Verei, Barbara Worcester. Aceasta își amintește plăcerea pe care o avea Vera, atunci când o vizita de a se învârit prin cercurile bogaților din Dorset, și cât de impresionată era de aceștia spunându-i Barbarei: ,,Now, Barbara, these are the kind of people you should know.” în strădania sa de a deveni britanică, nici măcar nu realiza cât de impocriți și falși erau oamenii pe care îi invidia, își dorea prea mult să îi fie recunoscut statutul de cetățean britanic, aproape că era naivă în anumite circumstanțe.
Din punct de vedere financiar, instalarea la Galați a fost o mutare promițătoare pentru Max și afacerile sale, orașul era în plină tranziție și dezvoltare, iar poziționare sa pe Dunăre ofera din plin avantaje și poate mai presus de toate, deținea o însemnată comunitate locală de evrei bogați veniți de peste tot din colțurile Europei. Evrei veniți în mare parte din Rusia și Polonia și cărora li s-a permis instalarea în anumite cartiere ale orașului. Cartiere precum cel de pe strada Domnească cu numărul 135, pe a cărei stradă se afla și vila în care s-a născut Vera, stradă în cartierul cel mai bogat al comunității evreiești, și care în prezent este cea mai săracă zonă a Galațiului, populată în mare parte de cerșetori și rromi.
Naștere Verei coincide și cu succesul de care Max se bucură iar în afaceri, înființându-și propia firmă de transport maritim și care duce cheresteaua obținută la morile fraților săi. Familia se putea bucura din nou cu luxul și privilegiile cu care fuseseră obișnuiți în colonia britanică, iar infleunța tot mai crescută a lui Max le permitea intrarea în grupruile cele mai selecte ale societății. Noua casă din Brăila marchează un nou punct pe scara socială pe care familia Rosenberg începuse să urce. Cu toate acestea, însă, momentele de tensiune au existat, în mare parte generate de Hilda și de nemulțumirea ei față de România neadaptându-se noii sale vieți. Îi era dor de casa, insistând să păstreze atitudinea englezescă pe care o favoriza, călătoriile la Londra nelipsind nicicând. Ba mai mult engleza a fost prima limbă învățată de copii Rosenberg, cu toate că România în acea vremea era infulențată puternic de cultura franțuzescă.
Relațiile familiei Rosenberg erau întreținute cu numeroase personalități infulente din societatea românească, în ultimă instanță, formându-se și legături de familie prin alianțe. Căsătoria surorii mai mici a Hildei, May cu Anthony Mendl, și a verișoarei lui Anthony cu fratele lui Max au consolidat relațiile dintre cele două famili. Moda evreilor era dictată de la Viena, indiferent că era vorba de arhitectură, mobilă, muzică, operă sau teatru. Educația în cazul băieților se făcea la școlie speciale din Anglia, astfel încât Ralph, fratele mai mare al Verei a fost trimis la un astfel de colegiu de îndată ce a împlinit vârsta necesară. În schimb, fetele erau educate acasă, în compania permanentă a unei guvernante sau dădace englezești. În ceea ce privește educația religioasă, noțiunile sunt destul de nesigure. Copil fiind Max împreună cu ai lui respectau tradițiile iudaice în zilele de sărbătoare tipice evreilor, dar nu au fost niciodată adânc ancorați în religie, fiind împotriva mișcărilor sioniste prezente în acea perioadă, simțindu-se germani în primul rând.
Dorința lui Max de a-și păstra numele, nu îl impiedica să profite de originea germană, evident pune un mai mare accent pe acest aspect, a fi un german în România impunea un anume respect din partea celorlați, un respect deloc de ignorat în societatea și comunitatea de everei prosperi din Delta Dunării. Viața Verei și a familiei continuă să meragă pe un făgaș unde persectivele de viitor arătau tot mai bine, iar în anul 1911 se naște și ultimul copil al soților Rosenberg, fiul lor cel mic – Wilfred. Copii își petrec mare parte din timp în compania rudelor de sânge, în casele din Galați și Brăila într-o atmosferă ce deorda lux și elitism.
Jurnalista intră în legătură cu câteva cunoștințe ale fostului agent care nu duc nicăieri, cu excepția lui Annie Samuelli, prietenă din copilărie a Verei, care amintește despre petrecerile de ceai ale fetelor, din București sau de balurile de debutante la care participau, și care se țineau de cele mai multe ori la cel mai extravangat hotel din capitală, Athenee Palace. Aceasta îi menționează în linii mari despre casa în care a copilărit Vera din Crasna, un oraș din Bucovina, un punct de plecare în expediția autoarei pe tărâm românesc, dar și de celebrele picnicuri ținute de frații Rosenberg cu ocazia sărbătorii de Rusalii.
Călătoria la Crasna inițiată de Helm, o duce într-un univers în care cei din familia Rosenberg erau văzuți ca niște personalități. Conacul Rosenberg era punctul de control al întregului oraș, la fabricile și pe propietatea sa de 6.000 de pogoane de pământ lucrând zeci de localnici, iar ca administrator al propietății să angajeze un prinț rus, Peter zu-Sayn-Wittgenstein, refugiat în România din calea revoluționarilor ruși. Wittgenstein este menționat de însăși Vera unei confidente, povestind atașementul dintre cei doi și cadoul extravagant, un set de bijuterii ce aparținea familiei, pe care prințul i l-a făcut pe când se afla în slujba tatălui său. Autoarea intră în contact cu o zonă ruptă de lume, unde localnici cunoșteau derizoriu istoria locului sau persoanele ce au trăit odată aici. Casa din aminitirile copilăriei pe care Vera cu atâta fermitate a declarat-o un capitol închis din viața ei, s-a transformat într-un sanatoriu dezafactat, o consecință a regimurilor totalitare ce au dominat zona după al Doilea Război Mondial. Succesul lui Max în afaceri a fost încununat de achiziționarea și deținerea propietății de la Crasna, iar aceasta a fost poate cea mai mare reușită ca evreu să dețină titlul de boier.
Stevenson afirmă în cartea lui că Vera fusese investigată de M.I 5, încă din timpul stabilirii sale în Marea Britanie, semn că nu toate documentele oficiale fuseseră distruse, o parte din ele fiind desecretizate și în 2006 trecând în patrimoniul Arhivelor Naționale britanice. Informațiile dezvăluite corespund în cea mai mare parte cu constatările scriitoarei Sarah Helm prezentate în paginile de mai sus cu privirea la familia Verei atât din partea tatălui cât și din partea mamei. O singură excepție o face perioada 1914-1918, care reprezintă un gol în ancheta de investigare a Verei făcută de M.I.5, este perioada Primului Război Mondial unde sesizăm o nepotrivire a informațiilor oferite de cei doi autori.
În cartea sa Sarah Helm menționează că nu după mult timp după cumpărarea proprietății de la Crasna izbucnirea primului mare conflic mondial îl obiligă pe Maximilian Rosenberg să-și abandoneze familia și casa și să se înroleze în armata germană luptând pentru interesele Germaniei. În timp ce Stevenson susține că anii din timpul războiului au fost petrecuți în singurătate în casa de pe malul Dunării.
Nepotrivirea se oprește aici, informațiile despre Vera, mama și frații săi mergând pe aceeași ideea și anume că plănuirea unei vacanțe pe coasta daneză se transformă într-un exil silit pe teritoriul Germaniei pe toată perioada războiului. Interviul acordat de Vera relatează: ,,Miss Atkins says that her family had just arrived in Berlin when the outbreak of war was announced.” Hilda se vede nevoită să apeleze la rudele soțului care încă mai locuiau în Germania, panica mamei lăsându-și amprenta asupra Verei în vârstă de doar șase ani. Nu numai că erau captivi și departe de casă pe timpul bătăliei, dar se mai aflau și pe teritoriul german care, din prisma Hildei, acesta reprezenta dușmanul. Mai târziu povești despre experiența petrecută în Germania, în anii 1914-1918, au circulat în familie sub forma unor anecdote, ca de exemplu povestirea lui Ralph, care amintea de obiceiul mamei de a-i atârna în cameră steagul național ce aparținea Regatului Unit, pentru a nu uita de partea cui sunt cu adevărat. Experiența a fost una nefericită, în special pentru Hilda, ofițerul de imigarație al Verei remarcând:
„Miss Atkins told me that although she was only a child at the time she remembers the unhappy atmosphere of strain in the house, where her father’s people naturally had the German point of view and her mother, an Englishwoman, had quite other sympathies. Later they left the grandparents and went to live on their own in Cologne, where they werw taught by a governess who was a refugee from Belgium.”
Reunirea celor doi soți și a familiei odată cu încheierea luptelor, o apropie pe Vera și mai mult de tatăl ei, dar pentru Max revenirea în România înseamnă ca totul să fie luat de la capăt. Vizita în Crasna a Sarei Helm prezintă imaginea idilică a copilăriei pe care Vera a trăit-o vară de vară la conac, iernile fiind petrecute în compania Hildei și a prietenelor în București. Max aranjează ca fiica sa să primească acel gen de educație aleasă care să îi ofere un aer de rafinament și eleganță. Aceste calități care își vor pune amprenta profund asupra caracterului Verei, și îi vor permite o mobilitatea specială socială, atât în România cât și în Marea Britanie. Este trimisă să își desăvârșească educația primită acasă la una dintre cele mai selecte școli de finisare din Elveția, ca mai apoi să continue în Paris, termină la vârsta de 16 ani și trece examenele finale cu brio, motiv pentru care Max i-a îndeplinit trei dorințe: să primescă un cățel, să zboare în Anglia și să-și tundă părul, spre disperarea și furia Hildei.
Petrecera aminitită de Annie Samuelli s-a ținut în 1932 și a întreținut nume sonore precum ambasadorul Germaniei la București, Contele Friedrich Werner von der Schulenburg. Pentru Vera acela avea să fie și ultimul picnic de acest fel, viața ei începând să sufere modificări majore încă de la începutul anilor ’30. În 1931 aceasta urmează, în Anglia, cursuri de secretară la un colegiu din Londra și imediat după reîntoarcerea în România se angajează ca secretară la filiala poloneză din București a unei companii americane de petrol. La vârsta fragedă de 23 de ani, Vera se transformă peste noapte într-o tânără încrezătoare, independetă, cu principii fixe, refuzând să depindă de banii sau lucrurile altcuiva. Pentru Vera noua sa liberatate este o bucurie profitând din plin de încrederea unchilor săi și de posibilitatea de a face propriile alegeri.
Protestele antisemite tot mai virulente din țară și popularitatea fasciștilor tot mai întinsă în societate, precum și înființarea Gărzii de Fier cu al său lider, Corneliu Codreanu, devin tot mai îngrijorătoare. Hilda vorbește tot mai des de siguranța pe care Anglia le-o putea oferi. Anul 1932 este începutul sfârșitului, Max Roseberg, în circumstanțe ciudate, este constrâns din nou să declare falimentul, fiind nevoit să vândă proietatea de la Crasna și odată cu ea și amintirea copilăriei Verei Atkins în România.
Dar asta nu e tot, concomitent Max se îmbolnăvește grav, și cum la începutul anului deja nu mai are niciun ban îi este imposibil să plătescă unul din sanatoriile luxoase din Viena și alege, în schimb, varianta mai puțin extravagantă și cu mult mai ieftină a unei case de sănătate izolate din Pădurile Vienei. Aici Maximilian Rosenberg, tatăl agentului secret al S.O.E., Vera Atkins, model și exemplu în viața acesteia, se stinge în singurătate la data de 3 octombrie în același an. Înregistrările oficiale ale sanatoriului atestă că pe toată perioada șederii sale nu a fost niciodată vizitat de vreun memebru al familiei și tot din documentația oficială a spitalului aflăm că boala de care Max suferea era arteroscleroză și a murit în urma unui embolism pulmonar.
Problemele financiare și moartea lui Max devin subiecte tabu în cadrul familiei, evitând pe cât posibil menționarea numelui său. Moartea lui aduce schimbări pentru toți membrii familiei, Wilfred decide să-și schimbe numele în Guy Atkins adoptând numele bunicului din partea mamei și totodată îngroapă originile de evreu german ale tatălui său, iar în anul 1933 primește dreptul de naturalizare britanic.
De ce Vera a preferat să rămână în România după moartea tatălui său ori de ce nu și-a urmat frații în procesul de dobândire a cetățeniei britanice? Sunt întrebări la care putem oferi doar presupoziții, fără să cunoaștem motivele reale ce au determinat-o pe Vera să continue să locuiască la București. Poate cea mai probabilă terorie emisă, constantă și în biografiile scrise este în legătură directă cu hotărârea Verei de a intra în domeniul ascuns al serviciilor de intelligence. Momentul precis când aceasta a luat pentru prima dată legătura cu lumea spionajului nu se cunoaște, iar cărțile studiate au fost îndeajuns de nesigure în informații încât nu am reușit să ajung la o concluzie bine întemeiată.
3.3 Primul contact cu serviciile de informații și recrutarea în S.O.E.
Discrepanța dintre cele două cărți biografice este cu atât mai notabilă atunci când se pune în discuție cum, când și sub îndrumarea cui Vera a luat contacul cu agenți ai serviciului de informații.
Stevenson povestește în cartea sa cum Vera, în vârstă de 23 ani este luată sub aripa protectoare a canadianului William Stephenson și a soției sale americane Mary. Stephenson era un om de afaceri care
„pusese bazele unei mici averi producând în masă un deschizător de converse furat în timp ce evada dintr-un lagăr german de prizonieri de război: o modalitate foarte bună de a se răzbuna pe germani, după ce fusese gazat în războiul din tranșee. Gândindu-se că gazul îi otrăvise plămânii și că zborul la înălțime avea să-l însănătoșescă, a devenit pilot de vânătoare de elită. În 1931, fiind deja om de știință și inventatror, și-a extins afacerile în cinematografie și a investit în străinătate în oțel, aviație și minerit.”
Conform afirmațiilor lui Stevenson, Vera îi întâlnește pe soții Stephenson la Londra ,,de unde Stephenson își conducea imperiul industrial în ascensiune”, dar află de Vera și legăturile ei în România prin intermediul serviciului de securitate condus de Sir Vernon Kell și care căuta trădători din recensământul național. Investigația lui Kell o pune pe Vera într-o lumină proastă, dar pe Stephenson îl interesa experiența acesteia din timpul Primului Război Mondial și o vedea ca pe un avantaj. Călătoriile de afaceri la București erau pretexul perfect pentru misiunile de strângere de informații ce aveau destinația către biroul Industrial Intelligence Centre, o organizație de intelligence britanică ,,aproape uitată din cadrul Committee of Imperial Defence.”
Toate aceste informații și detalii lipsesc cu desăvârșire din cartea Sarei Helm, prezența lui William Stephenson sau a soției sale neexistând în niciun context. Legătura Verei cu ambasadorul german la București, Contele Friedrich Werner Von der Schulenburg este punctul asupra căruia cei doi scriitori par să cadă, însă, de acord. Helm îl menționeză încă din capitolul dedicat României pe ambasadorul Schulenburg și intersul acestuia față de Vera. Dacă Stevenson oferă ca explicație pentru legătura pe care Vera o întreținea cu baronul, interesul pentru informațiile extrem de valoroase pe care ambasadorul îi le fruniza în timpul nenumăratelor discuții cu temă politică la care Vera îl provoca, Helm vorbește despre o reală atracție între cei doi.
Atunci când autoarea remarcă în fața lui Annie că Schulenburg era seminificativ mai în vârstă comparativ cu Vera și că un candidat mai eligibil ar fi fost Charles Robinson, reprezentant al Băncii Române, Annie o corecteză spunându-i că statutul contelui îi era cu mult superior lui Robinson, în plus atenția Verei îi era în totalitate captată de conte. Și nu doar prin funcția importantă pe care o ocupa în cadrul ambasadei germane la București, sau prin aspectul fizic, care natural era unul distins, încânta femeile ci prin natura blândă și atenția cu care trata persoana de lângă el. ,,He was a charming man. Not patronising. He listened and was highly intelligent. He respected Vera and vice versa. I think there was a mutual attraction.”
Pentru Vera, Schulenburg a reprezentat liberatea de alegere, aventura și mai ales ,,biletul de intrare” în grupurile elitiste ale diplomației române. Autoarea se întreabă dacă atașamentul Verei pentru ambasador era atât de puternic, de ce nu l-a însoțit la Moscova atunci când a fost citat să părăsescă Bucureștiul? Prietenea Verei, Barbara Worcester mărturisește că invitația de a-l însoții, în 1934, la Moscova i-a fost adresată acesteia, dar poate nesiguranța că avea să rămână doar gazda inteligentă și elegantă pe care ambasadorul o plăcea atât de mult, i-a mai spus că refuzul de a merge a fost și cel mai mare regret al Verei. În schimb, sciitorul canadian exploatează mult mai în detaliu relația celor doi, inclusiv după plecarea ambasadorului la Moscova. Comunicarea se face periodic prin intermediul scrisorilor, aranjând chiar și o întrevedere de două săptămâni la Berlin, în decembrie 1935, când cei doi își reiau legătura. Totodată, Schulenburg o pune la curent pe Vera cu tot ce se întâmplă la Ministerul de Externe și cum cei ,,2000000 de membri ai Partidului Nazist nu puteau să le spună celorlați 70000000 de germani ce să facă.” Era de părere că diplomații britanici în loc să-i asculte pe ,,ștabii naziști” la petreceri oficiale, mai bine intrau în localurile de pe străzi, unde populația germană simplă se întreba ,,deschis când aveau de gând să-i ajute britanicii să scape de naziști.”
Întâlnirea celor doi din Berlin din 1935, îi este necunoscută autoarei Sarah Helm, informațiile despre plecarea ambasadorului nefiind menționate, din potrivă Helm comentează faptul că Vera a continuat să mai locuiască la București încă șase ani după ce și-a terminat cursurile de secretară de la Londra. În schimb se pomenește, în ambele cărți, despre însărcinarea lui Schulenburg de a redacta pactul de înțelegere din 1939 dintre Moscova și Berlin, pact ce mai târziu va fi cunoscut sub numele de pactul Ribbentrop-Molotov, dar și despre consternarea și neplăcerea pe care o simțea în legătură cu agresiunea nazistă tot mai vădită, la care în mod invariabil era obligat să participe și să o legifereze.
Invazia Poloniei, cât și măcelul, nejustificat din punctul lui de vedere, au venit ca un șoc. În vara anului 1944 era deja activ implicat împreună cu vărul său, Hans Dietloff von der Schulenburg în planul de asasinare a lui Hitler, și dacă planul ar fi fost un succes, era unul din cei doi candidați pentru postul de Ministru de Externe ,,în noul regim anti-Hitler”. Pe 20 iulie 1944 misiunea eșuează, iar ambasadorul Schulenburg împreună cu alții este condamnat la moarte prin spânzurare de Curtea Poporului nazistă pe data de 8 septembrie 1944.
Dacă Stevenson introduce persoana lui William Stephenson ca personaj cheie în dezvoltarea Verei, ca agent de informații britanic și ca omul de legătură dintre aceasta și domeniul intelligence-ului, personalitate care nu apare în scrierile sau documentarea Sarei Helm, la rândul ei Helm ne face cunoștință cu tânărul atașat diplomat John Coulson, personalitate aparent importantă în viața Verei și în opinia scriitoarei înlocuitorul ambasadorului Schulenburg. Prezența lui Coulson nu este notată de Stevenson, ceea ce pune în discuție veridicitatea anumitor informații prezentate în cărțile biografice.
John Coulson este descris ca fiind un tânăr diplomat școlit la Cambridge și trimis după primele 18 luni la Whitehall, la București. Este încântat de amestecul european din societatea bucureșteană, format din familii nobiliare, oameni de afaceri, jurnaliști străini, diplomați și nu în ultimul rând agenți ai organizațiilor de spionaj și contraspionaj. În două dintre scrisorile adresată părinților, la scurt timp după sosirea în capitala românescă afirma:
,,My journey was on the whole comfortable except that as we jolted through the continent the food got worse and worse reaching its nadir at dinner time in Poland. My impression of Poland was deplorable, it rained solidly all through Germany and Poland and the Silesian district is like County Durham at its worst. The train was filled, corridors and all, with the most incredible Polish Jews about 4 feet high with immense black beards and greay curls, who gibbered like monkeys and stank like bagers”
,,People i meet a lot here, and who i have not i think described, are two sisters Mrs. Mendl and Mrs. Rosenberg, both of whom (as is obvious) have married Jews. They are fair themselves- about 45 i suppose- and i simply cannot tell whether they are Jewesses or not. On the one hand they look so essentially Aryan; on the other, it seems strange that both should marry Jews. Mrs. Rosenberg is a widow, and has one daughter, who, strangely enough, is also Fair, but obviously a Jewess. All these women have attractive- extremely attractive- voices.”
Corespondența lui Coulson oferă o scurtă privire în activitățile celor doi, precum și motivele pentru care Vera acceptase, în parte, să mai petrecă timp la București. Savura din plin viața mondenă pe care o trăia, devenind o companiei permanentă a tânărului diplomat. În anul 1935 când propriile rude stabilite în Germania deveneau ținta legilor antisemite, care decretau că cetățenia germană aparținea în exclusivitate ,,to a national of German or kindred blood” , Vera se simțea în siguranță în cercurile alese pe care le frecventa. Avea cunoscuți influenți, cu o poziție socială bună, și care nu erau evrei, bunăoară Bill Rogers, directorul societății petroliere Steaua Română. O siguranță care nu a persistat pentru prea mult timp, apropiații, prietenii, toți părăseau țara de frică. Demonstrațiile antisemite ale Gărzii de Fier deveneau tot mai greu de ignorat, România devenind parte a țărilor din care evreii speriați fugeau prin portul Constanța în Palestina, astfel că multe dintre rudele Verei au preferat să plece din țară în acest fel cât încă mai era posibil.
Cercetând corespondența atașatului britanic, Helm remarcă un lucru cel puțin interesant și anume că însemnările și mențiunile despre Vera sau mama ei, cât și despre timpul petrecut împreună încetează brusc. Examinând cu atenție a observat că în momentul în care Coulson disimulează numele Verei în scrisorile sale, intrări cu numele diplomatului se regăsesc în jurnalele de buzunar ale Hildei, pe care aceasta obișnuia să le țină: ,,Vera to dinner J.C” , ,,Vera to club with J.C.” , ,,Vera for drive with J.C.” , ,,Vera to concert with J.C.”
Punând cap la cap adnotările scurte ale Hildei și noutățile transmise de Coulson în scrisorile către părinți, ies la suprafață informații interesante despre viața Verei, în compania diplomaților străini la București și activitatea acestora pentru serviciile secrete de informații. Informații cu privire la tipul de oameni cu care Vera lua legătura, formându-și o adevărată rețea de contacte. Nume precum: Kendrick, Boxshall, Gibson, Humphreys, Chidson, apăreau frecvent și în dosarele din arhiva personală a Verei, pe care la mortea ei o moștenise cumnata din partea fratelui mai mic, Guy Atkins. Aceștia îndeplineau funcții de diplomați, oameni de afaceri, jurnaliști, dar în același timp făceau și munca de strângere de informații, în mare pare lucrînd și pentru agențiile de spionaj.
Conexiunile Verei se formează în timpul petrecerilor, dineurilor, balurilor sau excursiilor de vacanță, menținând un contact permanent cu persoane de interes cum ar fi: atașatul comercial la București, Leslie Humpherys, în același timp și reprezentat al M.I.6, Montague ,,Monty” Chidson, un alt om al M.I.6 și un admirator devotat al Verei, admițând și o cerere în căsătorie făcută Verei pe când era la București. Un mix de personalități ciudate, în a căror companie Vera se simțea cel mai în largul său, fără constrângeri sociale sau etnice, într-o Românie măcinată de neliniște și cu perspective de viitor nu tocmai favorabile pentru țară.
Helm bănuia un motiv mult mai complex, în afara celui social, în întreținerea relațiilor cu însemnate personaje din cadrul intelligence-ului, atunci când Vera a decis să continue să locuiască în România în timpul anilor 1930. Anul 1934 îi oferă noi oportunități, astfel că la vârsta de 26 de ani, Vera primește funcția de corespondent străin în cadrul Pallas Oil Company, mai exact este traducătoare și intermediar în comunicarea cu clienții. Prin intermediul noii funcții îi sunt puse la dispoziție informații valoroase privind industria petrolului, și permițându-i să calătorească cu un pretext solid. Acesta este momentul efectiv când Vera începe să comunice informații și date importante lui Humpherys, ca acesta la rândul lui să le transfere la Londra, în rapoarte de intelligence având ca principal subiect politica economică germană în zonă și interesul Germaniei pentru petrolul românesc. Dacă Hitler avea în plan construirea, ilegală în ultimă instanță, a unor noi arme avea neapărată nevoie de petrol, iar cel românesc îi era cel mai la îndemână. Și nici relația strânsă cu ambasadorul Schulenburg și accesul sigur la informațiile din cadrul ambasadei germane, nu a trecut neobservată de comunitatea de intelligence din Anglia.
Surpinzător este faptul că tipul acesta de muncă de colectare a informațiilor și colaborarea cu birourile de intelligence nu este necunoscută familiei Atkins-Rosenberg. Iar documentarea amănunțită a autoarei a arătat acest lucru când actele oficiale ale Verei de la Ministerul de Imigrații din Regatul Unit, numeau patru persoane de referință în documentele atașate la dosarul de naturalizare: Arthur Coverley-Price, diplomat în legația de la București la începutul anului 1930, George Swire de Moleyns Rogers cunoscut ca și Bill Rogers, locotenent-colonelul Thomas Joseph Kendrick și maiorul Reginald George Pearson. Cei doi din urmă aveau legături cu Vera prin intermediul părinților săi, ambii cunoscându-i pe Max și Hilda de mai bine de 15 ani, și ambii s-au dovedit a fi agenți de spionaj. Chiar Max însuși a fost o sursă de informare pentru agenții britanici odată ce se stabilește în România în anii 1920, întreținând cu Kendrick o strânsă relație de comunicare ce avea să dureze peste ani.
Domeniul intelligence-ului și relația acestuia cu familiile Rosenberg-Atkins, s-a transformat în de-a lungul a mai multor ani de cooperare, începând chiar din vremea Marelui Război, dezvoltându-se prin numeroasele ramuri ale familiei. Unchiul său din partea familiei Mendl, Sir Charles Mendl, ridicat la rangul de cavaler la sfârșitul Primului Război Mondial ca recunoștință a misiunilor de intelligence conduse în interesul intelligence-ului britanic, ocupa funcția de atașat de presă în anii 1920-1930 în cadrul ambasadei din Paris, funcție care ascundea adevărata misiune în interesul M.I.6. Rețeaua de legături a lui Sir Mendl era cu totul impresionantă, fără îndoială că îl cunoscuse pe celebrul Kim Philby. Doar datorită acestui aspect nu ar trebui să ne mire câtuși de puțin alegerile din viața Verei Atkins și activitatea sa de agent al S.O.E în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Odată ce este sigură că relația cu John Coulson avea să se încheie, în 1937 Vera dă primele semne că este momentul să părăsescă Bucureștiul și să se mute la Londra. Situația românilor evrei din țară nu era deloc bună. Annie Samueli își amintește:
,,Many of the young in our social circle suddenly joined up with the Iron Guard. Close friends of mine told me quite frankly they could not go seeing me because i was a Jew. It was a horrible time. But i think it was even worse for Vera in some ways. Her family were cultured and wealthy German Jews who had been immune from anti-Semitism for so long. They had not expected it.”
Hilda pomenește pe scurt și vag în jurnale sale decizia de a începe pregătirile necesare mutării definitive în Marea Britanie: ,,Spent morning sorting things. Afternoon people came to look over our furniture. Dinner with Rogers.” plecarea are loc pe data de 20 octombrie 1937, a doua zi ajungând în Viena. Sunt întâmpinați de rude ale familiei, iar Hilda face o scurtă vizită la mormântului lui Max Rosenber. După o săptămână în Austria cele două pornesc spre Anglia la data de 28 octombrie. Stabilirea la Londra se face ușor, cu toate că ambele femei sunt nervoase și nesigure în noul ambient. Din notările Hildei în jurnale se evidențiază un dute-vino al Verei, însă fără a se specifica cu certitudine ce anume însemnau toate aceste schimbări. Autoarea mai menționează că de fapt nu s-a schimbat nimic față de București, un indicator al faptului că Vera întreprindea astfel de plecări încă din perioada de când se aflau în România.
Perioada primilor trei ani de la stabilirea în Marea Britanie, au rămas aproape un mister pentru Helm, ocazional recreând evenimentele de atunci cu ajutorul lui Mary Williams, logodnica lui Guy pentru un timp. Este o perioadă dificilă pentru Vera fiind efectiv împiedicată de cei de la biroul de imigrație să se angajeze, fiind constant presată de faptul că nu deține cetățenie britanică.
Stevenson o plasează pe Vera, în tot acest timp și chiar dinainte de plecarea din România, în contextul a diferite misiuni de intelligence. În 1939 cu șase zile înaintea izbucnirii războiului, Vera pleacă într-o călătorie în Polonia cu o echipă alcătuită pe fugă de Gubby ,,echipată cu mijloace de comunicații ale serviciilor secrete și autodenumită Misiunea Militară Nr. 4 (MN-4) pentru a preverni intervenția din partea Brigadei Cailor Bine Crescuți, condusă de un prim-ministru încă îngrijorat să nu-l provoace pe Hitler. ”
Acesta mai aduce în discuție și probleme din cadrul S.I.S., odată ce vechiul șef al serviciilor secrete, Hugh Sinclair moare, postul rămâne liber, un prilej de dispută între Winston Churchill și primul ministru al Regatului Unit, Chamberlain, care se împotrivește radical propunerii lui Churchill, ca șefia S.I.S. să fie dată John Godfery. Hugh Dalton o însărcineză pe Vera cu misiunea de a căuta și a găsi gafe ale S.I.S în legătură cu Hitler și informațiile ce au ajuns în mâinile naziștilor. În opinia lui Dalton era nevoie de ,,acte teroriste împotriva trădătorilor și a liderilor germani, nicidecum o slujbă militară… explozii, haos și revoluție.” Erau genul de activități căror șefi S.I.S. li se opuneau cu înverșunare.
Prima jumătate a anului 1939, Vera și-o petrece în compania lui Dick Ketton-Cremer, un aristocrat britanic cu pământ, pe care Vera insistă să îl prezinte mamei sale, și să petreacă un sfârșit de săptămână împreună la Winchelsea. ,,Veras friend was an airman and was in uniform. He was tall and fair, I believe, and quite quiet.” Mary își amintește după război că a auzit neintenționt cum de fapt tânărul pilot era logodnicul Verei, în ciuda faptului că familia niciodată nu pomenise despre așa ceva ori nu văzuse vreun inel de logodnă în posesia Verei.
Începutul războiului le obligă pe Vera și mama sa, să se mute la Londra într-un apartament de două camere de pe Solane Avenue. În februarie 1941 primește o scrisoare trimisă de S.O.E., o întâmplare pe care o povestește și ofițerului ei de la biroul de imigrație: ,,Miss Atkins heard that a friend of the family, a Major Humphreys, had put forward her name for a post in the War Office for certain special confidential work. She was interviewed in March 1941 and appointed immediately.” Același maior Humphreys din București, prietenul de familie căruia îi oferise informații de intelligence în trecut și care începutul războiului l-a prins ocupând o funcție în cadrul noii secții a S.I.S., Section D, ramură ce se ocupa strict de operațiunile subversive și de sabotaj efectuate în spatele liniilor inamice. În cel mai scurt timp secția de distrugere este transformată în cea mai nouă organizație de intelligence a comunității de spionaj și contraspionaj britanice, S.O.E, iar Humphreys avea să fie primul șef al Secțiunii F (F Section) ce aparținea de S.O.E. și care a operat pe toată durata conflictului în Franța, dar avea să fie și superiorul Verei.
Momentul de recrutare în S.O.E. a reprezentat pentru Vera, evenimentul care i-a schimbat și mai ales i-a marcat în totalitate și ireversibil viața. O copie a invitației la sediul S.O.E. a fost păstrată cu grijă de Vera, o acțiune care, în fond, vorbește de la sine.
,,Inter Services Research Bureau, 64 Baker Street, London W1
Adressed to: Dear Miss Atkins
Could you please get in touch with me as soon as possible, as i would like you to come and see an officer here as i think we have found a vacancy for you?”
Vera a comentat momentul: ,,I received an anodyne little letter out of the blue telling me to come for an interview. I went to see a woman I did not much like. She would not say exactly what it was one would be doing. I said I would give it a month and if i liked it I would stay.”
În anul 1941 când programul de recrutare al agenților pentru Secția F a S.O.E. era în plină desfășurare la conducerea ei se afla Maurice Buckmaster, participând direct la interviurile de recrutare împreună cu Vera, prezentând-o ca fiind cea care se va ocupa de el de acum înainte. Informațiile și datele esențiale, cum ar fi abilitățile, familia, adresa și situația financiară a noului recrut, erau cunoscute în detaliu de Vera. Cei mai mulți dintre aceștia încă nu știau cu certitudine la ce se referea ,,munca specială” pe care urmau să o facă. Tinerelor femei li se explica și descria clar anumite detalii despre noua activitate, precum și motivele pe baza cărora fuseseră selectate. Vălul de mister a precedat-o pe cea care le-a fost colegă și șefă și în relațiile acesteia cu numeroși foști agenți S.O.E.
Elizabeth Norman, care începuse ca curățitoare pentru M.I.5, își amintește de aura de mister cu care Vera prefera să se învăluie. Mutarea la Secția F se face apoi, și remarcă că pe atunci Secția F nu era la fel de populară ca Secția Balcani, unde recruții erau cunoscuți ca fiind bogați și inteligenți. Deși relația lui Elizabeth cu Vera nu a depășit niciodată limitele colegialității, a ,,urmărit” cu interes ascensiunea în ierarhia organizației, ca spre sfârșitul războiului practic să se afla în fruntea conducerii Secției F. Obținearea acordului din 1942 de către Colin Gubbins de a trimite femeile angajate S.O.E. în spatele liniilor inamice trezește valuri de nemulțumire în rândul comunității de intelligence. Practic tipul de operațiuni pentru care era pregătită S.O.E. nu implica înarmarea efectivă a femeilor, deși până atunci se angajaseră zeci de femei cu funcții de secretare sau dactilografe în cadrul organizaței. Se credea că operațiunile de teren ale S.O.E. erau multe prea periculoase, bazându-se în mod evident pe crearea unor rețele de contacte ce lucrau pe o zonă fixă din Franța. Așa cum am specificat și în paginile anterioare, femeile au început să fie antrenate special cu scopul de a se infiltra în spatele linilor inamice și cele mai frecvente misiuni încredințate erau cele de mesageri sau curieri. Cele mai multe dintre acestea au fost recrutate pentru Secția F, deși și celelalte ramuri ale S.O.E. și chiar și S.I.S. erau participante la proces.
Buckmaster, un adept entuziast al folosirii femeilor în operațiunile de teren, acceptă la propunerea Verei să i se încredințeze responsabilitatea femeilor agent pregătite pentru Franța. Buckmaster acceptă, iar în 1942 Vera este promovată de la statutul de secretară la ofițer inferior de stat-major. Sub atenta supraveghere a Verei în 1943 Secția F trimte în spatele liniilor de luptă 11 femei, dintre care se numără: Yvonne Rudellat, Andree Borrel, Vera Leigh, Nora Inayat Khan, Cicely Lefort și Diana Rowden. Vera obișnuia să le conducă personal pe femeile agent la aerodromul ce avea să le transporte în Franța, se ocupa cu mare grijă de toate etapele pregătirii lor, de la antrenamentele fizice până la abilitățile specifice, de curier sau operator de transmisiuni, până la deghizarea acestora cu tot ce implica: aspect, limbaj, haine.
Poate cel mai relevant incident din cariera Verei ca agent S.O.E. în Secția F a fost dezastrul din 1943 când un circuit din Franța și organizatorul său Francis Suttill, alias Prosper este capturat, în rândul agențior S.O.E. ce aparțineau acestui circuit creându-se panică, mulți dintre aceștia fiind arestați de către ofițerii militari ai Gestapo, printre care și Yvonne Rudellat, iar Nora reușind cu greu să scape din mâinile ofițerilor germani. Buckmaster este presat de Nicholas Bodington să meargă personal la Paris să investigheze căderea lui Prosper. Șeful Secție F își dă acordul și de la data de 22 iulie acesta pleacă împreună cu propriul său radodactilograf, Jack Agazarian, la o locație transmisă de principalul operator Prosper, Gilbert Norman, despre care până atunci se bănuia că ar fi contaminat, dar nu se știa cu siguranță. La o săptămână după ce aterizează, Jack Agazarian este arestat, întrucât el a fost cel care a mers la întâlnirea cu Norman unde de fapt îl așteptau agenți ai Gestapo.
Într-un final Buckmaster înțelege că întregul circuit este compromis, iar la reîntoarcerea lui Bodington la Londra veștile sunt și mai îngrijorătoare. În raportul oficial acesta confirmă căderea circuitului Prosper și al agenților săi, dar și că potrivit unui agent britanic, Gestapo-ul știa de prezența lui Bodington în Paris și că agentul Henri Dericourt era un agent al Gestapo infiltrat. Ofițerul Dericourt este însărcinat cu întâmpinarea și parașutarea agenților pe timp de noapte în Franța, același Dericourt pe care deja Suttill îl reclamase în urmă cu câteva săptămâni. Suttill s-a confruntat cu diverse probleme din cauza instrucțiunilor greșit oferite de Dericourt, alias Gilbert, noilor agenți parașutați. Bodington cataloghează acuzațiile ca fiind ,,obviously not true” , și deși va fi anchetat și rechemat în Anglia, Dericourt are încrederea lui Buckmaster de partea lui.
Anul 1944 continuă pe aceași linie de operare, Vera trimițând numeroase femei agent, printre care și Violette Szabo în operațiuni de informare în Franța. În ciuda faptului că nimeni nu știa cu siguranță când va avea loc operațiunea D-Day, toți agenții S.O.E. știau că se apropie și că principala lor misiune era distrugerea tuturor liniilor de comunicare germane având ca scop prevenirea germanilor în legătură cu planurile de debarcare ale trupelor aliate. Odată cu finalul războiului, S.O.E. este închisă definitiv, dar pentru Vera misiunea nu se termină. Este hotărâtă să investigheze dispariția și moartea agenților săi, dintre cei 400 de agenți ai Secției F trimiși pe teren, peste 100 erau dați dispăruți dintre care 16 fiind femei. Vera va merge personal și va investiga, până la retragerea ei din S.O.E., cazurile de dispariție și crimă din lagărele de concentrare naziste, va interoga și desluși misterul morții celor mai curajose femei agent din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Stevenson scrie în cartea sa despre criticile postbelice aduse S.O.E. și despre uimirea lui Maurice Buckmaster atunci când în 1958 apar în cartea publicată de Jean Overton Fuller, Double Webs, acuzații aduse la modalitatea de conducere și operare S.O.E. spunând că agenții trimiși pe teren erau sacrificați în mod intenționat, asta pentru a distrage atenția germanilor de la planuri și mai secrete, sau cum că ofițerul pentru operațiuni aeriene, Henri Dericourt, a fost agent dublu. Acesta declara plublic:
,,Evenimentele care au avut loc cu peste 20 de ani în urmă și-au pus amprenta asupra multor oameni care ar fi dorit să lase morții să se odihnească în pace (permițând rezultatelor obținute prin curajul lor să vorbescă de la sine). […] Ni s-a spus că suntem amatori. Este adevărat că S.O.E a fost o unitate ad-hoc, pentru care nu existase o organizare înainte de război. […] Cea mai îngrozitoare acuzație împotriva noastră a fost că am trimis INTENȚIONAT agenți în mâinile Gestapo-ului.”
Familia, copilăria și România aveau să devină capitole închise, adânc îngropate în conștiința Verei, fărâme de informații scose la suprafață rar și adresate cu mare grijă. Intrarea în S.O.E. a Verei schimbă categoric lucrurile, responsabilitățile avute și deciziile luate vor rămâne în permanență în mintea și amintirea ei. Și chiar dacă a preferat să tacă și să mențină o atitudine rece cu toți cei care au vrut să afle ce s-a întâmplat de fapt în zilele acelea de război, povara conștiinței și, poate, chiar vina, au fost mereu prezente în maniera secretoasă a Verei.
CONCLUZII
Studiul a avut ca scop urmărirea și prezentarea vieții Verei Atkins, dar am pus un accent deosebit pe acea parte a vieții ei care nu apare în numeroasele cărți publicate în ultimii ani despre S.O.E. Atenția s-a concentrat aproape în exclusivitatate pe acele capitole închise din viața Verei, informații ce lipsesc în totalitate printre numeroasele informații, misiuni și operațiuni realizate de organizația de intelligence pe toată durata războiului. Am dorit să o cunoaștem pe Vera, copilul cu familia, prietenii, apropiații și locurile ce i-au marcat inevitabil mai bine de 25 de ani din viață și care nu puteau să dispară fără urmă în negura trecutului. Prin studierea cărților biografice scrise de jurnalista Sarah Helm și scriitorul canadian William Stevenson am pus în evidență ,,experiența” Verei Atkins în România, precum și perioadele și evenimentele care au modelat-o: originile evreiești ale părinților, mediul și cercurile sociale influente din Galați, Brăila și București, așteptările și presiunile lui Max, educația aleasă, dar și consecințele izbucnirii inevitabile ale celui de-al Doilea Război Mondial. În examinarea scrierilor am observat, în repetate rânduri, nepotriviri și discordanțe în legătură cu nume, date calendaristice, și călătorii întreprinse de Vera pe timpul șederii în România. Deși se vorbea, practic, despre aceeași persoană modul de abordare și imaginea expusă era total diferită. Stevenson pictează imaginea unui femei frumoase, inteligente, fermecătoare, cu abilități persuasive excelente; pe când Sarah Helm dezvăluiește cititorilor o femeie independetă, ascuțită la minte, plăcută la aspect, dar nu frumoasă, de cele mai multe ori rece și introvertită.
Dezacordul dintre cei doi scriitori m-a determinat să fac o paralelă între cele două personalități ale Verei Atkins, și să cercetez metodele de documentare folosite de autori în scrierea cărților. Am decoperit cu surpindere că scriitorul de origine canadiană, William Stevenson a fost criticat și combătut în diverse situații de nenumărați scriitori. În revista de specialitate The Journal of Military History se comentează asupra veridicității faptelor menționate și scrise de Stevenson, remarcând greșeli ale numelor și persoanelor, legătura directă ce o pretinde cu privire la cele mai intime gânduri ale Verei, dar și simplu fapt că nimeni nu își amintește ca vreun contact real să fi existat vreodată între autor și Vera Atkins. M-a făcut să pun la îndoială informațiile furnizate de acesta pe întreg parcursul cărții, mai ales că plasarea Verei în fruntea unor misiuni mi se părea pur ficțională. Mărturisesc că am folosit îndeosebi cartea Sarei Helm în redactarea studiului de caz, nuanțele personalității Verei regăsite în carte readuc la viața o personalitate a Special Operations Executive.
Am văzut impactul puternic și necesitatea mai mult decât vitală a serviciilor de intelligence în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aportul și efortul a numeroase birouri de informații care s-au confruntat în războiului secret cu inamicul și care s-a purtat în toate colțurile lumii, a fost nemăsurabilă dictând cursul și soarta celei de-a doua conflagrații mondiale. Au fost surprinse aspecte ale lumii clandestine și mașinațiunile din culisele operațiunilor militare purtate atât pe teren, în spatele liniilor inamice, cât și la sediile centrale londoneze unde se puneau la punct planuri și strategii de atac.
BIBLIOGRAFIE
Corpus de text:
ALLEN, Thomas B.: Declasificat: 50 de documente strict secrete care au schimbat lumea, Traducere Marius Chitoșcă, București: Editura Curtea Veche Publishing, 2009.
AXELROD, Alan: Encyclopedia of World War II, New York: Facts On File, Inc., 2007.
BUZATU, Gheorghe: Războiul Mondial al Spionilor (1939-1989), Iași: B.A.L., 1991.
CROWDY, Terry: SOE Agent: Churchill`s Secret Warriors, Oxford: Osprey Publishing, 2008.
FITZGIBBON, Constantine: Secret Intelligence in the Twentieth Century, Londra: Granada Publishing, 1978.
FRATTINI, Eric: MI6: Secretele din Legoland, trad. Ana Cristina Popa, București: Tritonic, 2008
GOLDMAN, Jan: Ethics of Spying: A Reader for the Intelligence Professional, Lanham, Maryland: The Scarecrow Press, Inc., 2006,
HASTEDT, Glenn: Espionage: A Reference Handbook, Santa Barbara: ABC-CLIO, Inc., 2003,
HELM, Sarah: A life in secrets: Vera Atkins and the missing agents of WW II, New York: Anchor Books, 2007,
KAHN, David: The Codebreakers: The Comprehensive History of Secret Communication from Ancient Times to the Internet, New York: Scribner, 1996,
LAQUEUR, Walter: A World of Secrets, The Uses and Limits of Intelligence, New York: Basic Books, 1985,
LERNER, K. Lee, LERNER, Brenda, Wilmoth: Encyclopedia of Espionage, Intelligence, and Security, New York: Gale, 2004,
MURPHY, Christopher, J.:Security and Special Operations: SOE and MI5 during the Second World War, Hampshire: PALGRAVE MACMILLAN, 2006,
PICHLER, Franz: Advances in Cryptology — EUROCRYPT’ 85, Linz: Springer-Verlag Berlin Heidelberg, 1985,
SHOWALTER, Dennis: History in Dispute Volume 5 World War II, Detroit: Editura St. James Press, 2000,
SINGH, Simon: The Code Book: how to make it, break it, hack it, crack it, New York: Delacorte Press, 2001,
STEVENSON, William: Spymistress: The True Story of the Greatest Female Secret Agent of WW II, New York: Arcade Publishing, 2011; Vera Atkins. Povestea celei mai importante agente secrete originare din Romania din al Doilea Razboi Mondial, București: Polirom, 2014,
VOLKMAN, Ernest: Spies: The secret agents who changed the course of history, Canada: John Wiley & Sons, Inc., 1994,
WEST, Nigel: Historical Dictionary of British Intelligence, Lanham: The Scarecrow Press, Inc., 2005,
ZEILER, Thomas W., DuBOIS, Daniel M.: A Companion to World War II, Vol. I, Sussex: Wiley-Blackwell, 2013.
Surse online:
Corpus de text:
COHEN, Fred: A Short History of Cryptography, 1995, all.net.com, consultat în 15 martie 2015, URL: < http://all.net/edu/curr/ip/Chap2-1.html >
GODFREY, John: The Early Conflict between MI6 and SOE, arcre.com, consultat în 29 martie 2015, Url: < http://www.arcre.com/archive/soe/soeconflict >
Volume:
The Journal of Military History, Vol. 71, nr. 3, 2007, muse.jhu.edu/, consultat în 21 aprilie 2015,URL:<https://muse.jhu.edu/login?auth=0&type=summary&url=%2Fjournals%2Fjournal_of_military_history%2Fv071%2F71.3kramer.html>
Documente:
The National Archives, consultat în 4 aprilie 2015, URL: <http://www.nationalarchives.gov.uk/>
Secret Intelligence Service MI6, consultat în 5 aprilie 2015, URL: < https://www.sis.gov.uk/ >
Articole:
DELEANU, Simona: 10 lucru de știut despre… Cavalerii Teutoni, Historia, consultat în 3 mai 2015, URL: < http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-tiut-cavalerii-teutoni >
LUPȘOR, Andreea: De Gaulle, omul care a spus ”NU!” capitulării, Historia, consultat în 23 mai 2015, URL: < http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/gaulle-omul-care-spus-nu-capitul-rii>
Alte surse web:
Abwehr, wikipedia.org, consultat în 23 aprilie 2015, URL: < https://en.wikipedia.org/wiki/Abwehr>
Adolf Hitler, wikipedia.org, consultat în 13 decembrie, 2014, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Adolf_Hitler>
Antisemitism, wikipedia.org, consultat în 18 decembrie 2014, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Antisemitism>
Atacul de la Pearl Harbor, wikipedia.org, consultat în 10 ianuarie 2015, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Atacul_de_la_Pearl_Harbor>
BBC, History: World War II, consultat în 12 decembrie 2014, URL: < http://www.bbc.co.uk/history/worldwars/wwtwo/ >
Benito Mussolini, wikipedia.org, consultat în 10 ianuarie 2015, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Benito_Mussolini>
Bletchley Park, wikipedia.org, consultat în 29 aprilie 2015, URL: < https://en.wikipedia.org/wiki/Bletchley_Park>
Cehoslovacia, wikipedia.org, consultat în 15 decembrie 2014, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Cehoslovacia>
Central Intelligence Activity, wikipedia.org, consultat în 3 aprilie 2015, URL: <https://ro.wikipedia.org/wiki/Central_Intelligence_Agency>
"Fatal Femmes". Secret War. Season 1. Episode 9 (in English), February 28, 2012, documentar vizionat în 4 iunie 2015
Gestapo, wikipedia.org, consultat în 23 mai 2015, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestapo >
Henri Giraud, wikipedia.org, consultat în 23 mai 2015, URL: < http://en.wikipedia.org/wiki/Henri_Giraud >
Hermann Goring, wikipedia.org, consultat în 25 martie 2015, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Hermann_Göring>
Holocaust, wikipedia.org, consultat în 15 decembrie 2014, URL: <http://ro.wikipedia.org/wiki/Holocaust>
Ian Fleming, wikipedia.org, consultat în 29 aprilie 2015, URL: < https://ro.wikipedia.org/wiki/Ian_Fleming>
KGB, wikipedia.org, consultat în 3 aprilie 2015, URL: < https://en.wikipedia.org/wiki/KGB>
Masacrul din Nanking, wikipedia.org, consultat în 15 decembrie 2014, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrul_din_Nanking>
NKVD, wikipedia.org, consultat în 3 aprilie 2015, URL: < https://ro.wikipedia.org/wiki/NKVD>
Office of Strategic Services, wikipedia.org, consultat în 3 aprilie 2015, URL: < https://en.wikipedia.org/wiki/Office_of_Strategic_Services>
Otto von Bismark, wikipedia.org, consultat în 9 martie 2015, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Otto_von_Bismarck>
Pactul Ribbentrop-Molotov, wikipedia.org, consultat în 2 iunie 2015, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Pactul_Ribbentrop-Molotov >
Primul Război Mondial, wikipedia.org, consultat în 13 decembrie 2014, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_Război_Mondial>
Puterile Axei, wikipedia.org, consultat în 13 decembrie 2014, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Puterile_Axei>
Războiul Rece, wikipedia.org, consultat în 9 martie 2015, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_Rece>
Revoluția Industrială, wikipedia.org, consultat în 13 decembrie 2014, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Revoluția_industrială>
Royal Air Force, wikipedia.org, consultat în 10 ianuarie 2015, URL: < https://ro.wikipedia.org/wiki/Royal_Air_Force>
Secrets Of War, Espionage 05 Women Spies In World War 2, youtube.com, consultat în 19 aprilie 2015, URL: < https://www.youtube.com/watch?v=CW4izLmw6e8 >
Soluția Finală, wikipedia.org, consultat în 15 decembrie 2014, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Soluția_finală>
Tratatul de la Versailles, wikipedia.org, consultat în 13 decembrie 2014, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Versailles>
Tutmes al III-lea, wikipedia.org, consultat în 25 februarie 2015, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Tutmes_al_III-lea>
V-2 Rocket, wikipedia.org, consultat în 10 ianuarie 2015, URL: < https://en.wikipedia.org/wiki/Zyklon_B>
Wartime Scapa Flow, consultat în 29 aprilie 2015, URL: < http://www.scapaflow.co.uk/wartime.htm >
Whitehall, wikipedia.org, consultat în 4 iunie 2015, URL: < https://en.wikipedia.org/wiki/Whitehall >
Woodrow Wilson, wikipedia.org, consultat 23 martie 2015, URL: .< http://ro.wikipedia.org/wiki/Woodrow_Wilson>
Ziua Z, wikipedia.org, consultat în 8 martie 2015, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua-Z>
Zyklon B, wikipedia.org, consultat în 10 ianuarie 2015, URL: < https://en.wikipedia.org/wiki/Zyklon_B>
BIBLIOGRAFIE
Corpus de text:
ALLEN, Thomas B.: Declasificat: 50 de documente strict secrete care au schimbat lumea, Traducere Marius Chitoșcă, București: Editura Curtea Veche Publishing, 2009.
AXELROD, Alan: Encyclopedia of World War II, New York: Facts On File, Inc., 2007.
BUZATU, Gheorghe: Războiul Mondial al Spionilor (1939-1989), Iași: B.A.L., 1991.
CROWDY, Terry: SOE Agent: Churchill`s Secret Warriors, Oxford: Osprey Publishing, 2008.
FITZGIBBON, Constantine: Secret Intelligence in the Twentieth Century, Londra: Granada Publishing, 1978.
FRATTINI, Eric: MI6: Secretele din Legoland, trad. Ana Cristina Popa, București: Tritonic, 2008
GOLDMAN, Jan: Ethics of Spying: A Reader for the Intelligence Professional, Lanham, Maryland: The Scarecrow Press, Inc., 2006,
HASTEDT, Glenn: Espionage: A Reference Handbook, Santa Barbara: ABC-CLIO, Inc., 2003,
HELM, Sarah: A life in secrets: Vera Atkins and the missing agents of WW II, New York: Anchor Books, 2007,
KAHN, David: The Codebreakers: The Comprehensive History of Secret Communication from Ancient Times to the Internet, New York: Scribner, 1996,
LAQUEUR, Walter: A World of Secrets, The Uses and Limits of Intelligence, New York: Basic Books, 1985,
LERNER, K. Lee, LERNER, Brenda, Wilmoth: Encyclopedia of Espionage, Intelligence, and Security, New York: Gale, 2004,
MURPHY, Christopher, J.:Security and Special Operations: SOE and MI5 during the Second World War, Hampshire: PALGRAVE MACMILLAN, 2006,
PICHLER, Franz: Advances in Cryptology — EUROCRYPT’ 85, Linz: Springer-Verlag Berlin Heidelberg, 1985,
SHOWALTER, Dennis: History in Dispute Volume 5 World War II, Detroit: Editura St. James Press, 2000,
SINGH, Simon: The Code Book: how to make it, break it, hack it, crack it, New York: Delacorte Press, 2001,
STEVENSON, William: Spymistress: The True Story of the Greatest Female Secret Agent of WW II, New York: Arcade Publishing, 2011; Vera Atkins. Povestea celei mai importante agente secrete originare din Romania din al Doilea Razboi Mondial, București: Polirom, 2014,
VOLKMAN, Ernest: Spies: The secret agents who changed the course of history, Canada: John Wiley & Sons, Inc., 1994,
WEST, Nigel: Historical Dictionary of British Intelligence, Lanham: The Scarecrow Press, Inc., 2005,
ZEILER, Thomas W., DuBOIS, Daniel M.: A Companion to World War II, Vol. I, Sussex: Wiley-Blackwell, 2013.
Surse online:
Corpus de text:
COHEN, Fred: A Short History of Cryptography, 1995, all.net.com, consultat în 15 martie 2015, URL: < http://all.net/edu/curr/ip/Chap2-1.html >
GODFREY, John: The Early Conflict between MI6 and SOE, arcre.com, consultat în 29 martie 2015, Url: < http://www.arcre.com/archive/soe/soeconflict >
Volume:
The Journal of Military History, Vol. 71, nr. 3, 2007, muse.jhu.edu/, consultat în 21 aprilie 2015,URL:<https://muse.jhu.edu/login?auth=0&type=summary&url=%2Fjournals%2Fjournal_of_military_history%2Fv071%2F71.3kramer.html>
Documente:
The National Archives, consultat în 4 aprilie 2015, URL: <http://www.nationalarchives.gov.uk/>
Secret Intelligence Service MI6, consultat în 5 aprilie 2015, URL: < https://www.sis.gov.uk/ >
Articole:
DELEANU, Simona: 10 lucru de știut despre… Cavalerii Teutoni, Historia, consultat în 3 mai 2015, URL: < http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-tiut-cavalerii-teutoni >
LUPȘOR, Andreea: De Gaulle, omul care a spus ”NU!” capitulării, Historia, consultat în 23 mai 2015, URL: < http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/gaulle-omul-care-spus-nu-capitul-rii>
Alte surse web:
Abwehr, wikipedia.org, consultat în 23 aprilie 2015, URL: < https://en.wikipedia.org/wiki/Abwehr>
Adolf Hitler, wikipedia.org, consultat în 13 decembrie, 2014, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Adolf_Hitler>
Antisemitism, wikipedia.org, consultat în 18 decembrie 2014, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Antisemitism>
Atacul de la Pearl Harbor, wikipedia.org, consultat în 10 ianuarie 2015, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Atacul_de_la_Pearl_Harbor>
BBC, History: World War II, consultat în 12 decembrie 2014, URL: < http://www.bbc.co.uk/history/worldwars/wwtwo/ >
Benito Mussolini, wikipedia.org, consultat în 10 ianuarie 2015, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Benito_Mussolini>
Bletchley Park, wikipedia.org, consultat în 29 aprilie 2015, URL: < https://en.wikipedia.org/wiki/Bletchley_Park>
Cehoslovacia, wikipedia.org, consultat în 15 decembrie 2014, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Cehoslovacia>
Central Intelligence Activity, wikipedia.org, consultat în 3 aprilie 2015, URL: <https://ro.wikipedia.org/wiki/Central_Intelligence_Agency>
"Fatal Femmes". Secret War. Season 1. Episode 9 (in English), February 28, 2012, documentar vizionat în 4 iunie 2015
Gestapo, wikipedia.org, consultat în 23 mai 2015, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestapo >
Henri Giraud, wikipedia.org, consultat în 23 mai 2015, URL: < http://en.wikipedia.org/wiki/Henri_Giraud >
Hermann Goring, wikipedia.org, consultat în 25 martie 2015, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Hermann_Göring>
Holocaust, wikipedia.org, consultat în 15 decembrie 2014, URL: <http://ro.wikipedia.org/wiki/Holocaust>
Ian Fleming, wikipedia.org, consultat în 29 aprilie 2015, URL: < https://ro.wikipedia.org/wiki/Ian_Fleming>
KGB, wikipedia.org, consultat în 3 aprilie 2015, URL: < https://en.wikipedia.org/wiki/KGB>
Masacrul din Nanking, wikipedia.org, consultat în 15 decembrie 2014, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrul_din_Nanking>
NKVD, wikipedia.org, consultat în 3 aprilie 2015, URL: < https://ro.wikipedia.org/wiki/NKVD>
Office of Strategic Services, wikipedia.org, consultat în 3 aprilie 2015, URL: < https://en.wikipedia.org/wiki/Office_of_Strategic_Services>
Otto von Bismark, wikipedia.org, consultat în 9 martie 2015, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Otto_von_Bismarck>
Pactul Ribbentrop-Molotov, wikipedia.org, consultat în 2 iunie 2015, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Pactul_Ribbentrop-Molotov >
Primul Război Mondial, wikipedia.org, consultat în 13 decembrie 2014, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_Război_Mondial>
Puterile Axei, wikipedia.org, consultat în 13 decembrie 2014, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Puterile_Axei>
Războiul Rece, wikipedia.org, consultat în 9 martie 2015, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_Rece>
Revoluția Industrială, wikipedia.org, consultat în 13 decembrie 2014, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Revoluția_industrială>
Royal Air Force, wikipedia.org, consultat în 10 ianuarie 2015, URL: < https://ro.wikipedia.org/wiki/Royal_Air_Force>
Secrets Of War, Espionage 05 Women Spies In World War 2, youtube.com, consultat în 19 aprilie 2015, URL: < https://www.youtube.com/watch?v=CW4izLmw6e8 >
Soluția Finală, wikipedia.org, consultat în 15 decembrie 2014, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Soluția_finală>
Tratatul de la Versailles, wikipedia.org, consultat în 13 decembrie 2014, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Versailles>
Tutmes al III-lea, wikipedia.org, consultat în 25 februarie 2015, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Tutmes_al_III-lea>
V-2 Rocket, wikipedia.org, consultat în 10 ianuarie 2015, URL: < https://en.wikipedia.org/wiki/Zyklon_B>
Wartime Scapa Flow, consultat în 29 aprilie 2015, URL: < http://www.scapaflow.co.uk/wartime.htm >
Whitehall, wikipedia.org, consultat în 4 iunie 2015, URL: < https://en.wikipedia.org/wiki/Whitehall >
Woodrow Wilson, wikipedia.org, consultat 23 martie 2015, URL: .< http://ro.wikipedia.org/wiki/Woodrow_Wilson>
Ziua Z, wikipedia.org, consultat în 8 martie 2015, URL: < http://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua-Z>
Zyklon B, wikipedia.org, consultat în 10 ianuarie 2015, URL: < https://en.wikipedia.org/wiki/Zyklon_B>
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Intelligence European In Cel DE AL Doilea Razboi Mondial Studiu DE Caz Vera Atkins (ID: 121821)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.