Inteligenta Spirituala Si Dezvoltarea Personala In Organizatii

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA:

FACULTATEA :

SPECIALIZAREA:

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR:

ABSOLVENT:

2018

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA:

FACULTATEA :

SPECIALIZAREA:

Inteligența spirituală șindezvoltarea personală în organizații

COORDONATOR:

ABSOLVENT:

2018

CUPRINS

INTRODUCERE

În căutările mele privind inteligența spirituală am găsit o definiție ce mi-a aprins mult mai mult curiozitatea și entuziasmul de a înțelege cum se petrec de fapt lucrurile, si anume Kathleen Nobl concepe inteligența spirituală ca pe o putere înnăscută a ființei umane. Dar ca tot ce este înnăscut necesită o dezvoltare și o exercitare sistematică. Educația bazată pe inteligența spirituală pornește de la faptul că spiritualitatea este o transformare a persoanei și acest lucru necesită o muncă asupra propriei persoane, o muncă asupra propriului eu. Ea este un proces de interiorizare și o mișcare de autodepășire a Ego-ului care se deschide spre ceilalți. La fel ca majoritatea lucrurilor care dau un sens vieții noastre și ne aduc satisfacție, educația este un proces extrem de complex și de profund. Consider că în mintea fiecărui om s-au strecurat măcar odată întrebări de genul „cine sunt eu”, „de ce am fost sortit să vin în această lume”, și nu în ultimul rând ”ce se va petrece cu mine„

Din dorința de a găsi un răspuns care să-mi ofere satisfacție și cu ajutorul profesorului coordonator am început căutăriile și am elucidat misterul ce se afla în jurul acestui subiect.

Am decis ca lucrarea să fie structurată astfel pentru a fi mai ușor de a reține informațiile, și anume: în primul capitol am dezbătut subiecte precum Inteligența ca și definiție și concept, modul de predare al religiei în școli și cum se poate ajunge ca încă de școlar să fim educați spiritual și modele puternice ce au susținut educația în precreștinism. În al doilea capitol m-am concentrat mai mult pe partea spirituală propriu-zisă și am dedicat un întreg capitol Spiritului și spiritualității, iar în capitolul trei am încercat să redau un raport între suflet, trup și suflet. Ultimele două capitole ale lucrării le-am axat mai mult pe dezvoltarea propriu-zisă a individului și autocunoașterii.

Educația spirituală, autocunoașterea și autoeducația contribuie cu succes la transformarea personalității. A dezvolta inteligența spirituală înseamnă a depăși aceea ce este pur empiric și a miza pe valori precum starea de contemplație în comparație cu spiritul activ, ceea ce este important în comparație cu ceea ce este urgent, înțelepciunea în comparație cu tehnicismul, ierarhia în comparație cu nivelarea, etica responsabilității în comparație cu etica elibiratoare, tensiunea dintre ceea ce am chef să fac și ceea ce trebuie să fac, nivelul și calitatea vieții în comparație cu egoismul, sensibilitatea estetică în comparație cu grosolănia.

Inteligența spirituală și dezvoltarea personală în organizați

Capitolul 1

Conceptul de inteligență

Conform DEX inteligența este definită ca: 1. „Capacitatea de a înțelege ușor și bine, de a sesiza ceea ce este esențial, de a rezolva situații sau probleme noi pe baza experienței acumulate anterior; deșteptăciune. Inteligență artificială = domeniu al informaticii care dezvoltă sisteme tehnice capabile să rezolve probleme dificile legate de inteligența umană. Persoană inteligentă. 2. (În forma intelighenție) Totalitatea intelectualilor; intelectualitate (2). Din fr. intelligence, lat. intelligentia, germ. Intelligenz, rus. inteligenciia.”

Într-o societate zdruncinată de conflicte, de frământări, marcată de contradicții, de crize din ce în ce mai profunde, omul a început să cunoască involuntar, sentimentul însingurării și al înstrăinării chiar și de propriul sine. Ca să poată surmonta probleme precum o comunicare defectuoasă atât personală cât și cu ceilalți, problema de adaptare, eșecul, problema de a stabili relații în societate, sentimentul de neîmplinire etc. omul contemporan are nevoie să înțeleagă o astfel de lume dar și de a se înțelege pe sine în raport cu ceilalți.

Această capacitate de înțelegere trebuie trecută automat prin filtrul emoției deoarece. Dar este omul pregătit pentru o astfel de abordare? Poate acesta să își folosească în mod inteligent, emoțiile? O remarcă venită din atenția asupra mediului social, a comportamentului semenilor noștri, arată că agresivitatea, egoismul, violența, conflictele au devenit manifestări favorite și dezvoltate chiar din copilărie.

O societate aflată într-o situație de impas, la fel ca și omul care se află în suferință, își poate găsi salvarea în educație. Dar nu orice educație, ci aceea care, te învață nu doar să știi și să faci, te învață în mod special să conviețuiești cu ceilalți, te învață cum să îți gestionezi emoțiile dar și să le utilizezi inteligent.

Emoția este o dimensiune intrinsecă a actului de educație. Repertorile celor doi autori educaționali: educatorul și educabilul, sunt rezultatul sumei cunoștiințelor, deprinderilor, priceperii, aptitudinilor etc. dar în același timp și rezultatul trăirilor afective, trări care conferă culoare fiecărei secvențe a unui demers didactic. Este o regulă pe care o știm cu toții, aceea că emoțiile ne influențează comportamentele, atitudinile pe care le dezvoltăm, modul în care noi gândim, deciziile și toate demersurile pe care le întreprindem. Trebuie să fim conștienți de faptul că emoțiile "oferă informații pentru toate acțiunile, toate visele și preocupările noastre, fiind parte intergrantă din cine și ce suntem, la un moment dat, fiecare dintre noi.".

Încă din deceniul 9 al secolului trecut, se constată un interes crescut pentru dezvoltarea inteligenței emoționale dar și a competențelor emoționale, interes ce are la baza sa, premisa precum că problemele cu care se confruntă societatea dar și indivizii unei societăți, sunt generate de o gestiune inadecvată a emoțiilor. Conceptul de inteligență emoțională a fost folosit pentru prima dată de Wayne Leon Payne în anul 1985, aceasta conferându-i sensul de "abilitate care implică o relaționare creativă cu stările de teamă, durere și dorință".

Fondatorii adevărați ai acestui domeniu sunt însă, John D. Mayer și Peter Salovey. Acestea caracterizează inteligența emoțională ca fiind "capacitatea de a percepe emoțiile, de a accesa și genera emoții astfel încât să vină în sprijinul gândirii, de a înțelege emoțiile și semnificația acestora și de a regla în mod eficient emotivitatea, pentru a determina îmbunătățirea evoluției emoționale și intelectuale.”

Model de organizare a inteligenței emoționale (cunoscută și sub prescurtarea EQ), structurat pe 5 domenii care au în subordine 15 subsecțiuni sau trepte și anume:

domeniul intrapersonal, care cuprinde: conștiința emoțională de sine, caracterul asertiv, independența, respectul de sine, împlinirea de sine;

domeniul interpersonal, alcătuit din trei trepte – empatia, responsabilitatea socială

și relațiile interpresonale;

domeniul adaptabilității, care include ca subsecțiuni testarea realității, flexibilitatea

și soluționarea problemelor;

domeniul administrării stresului, care rezidă în toleranța la stres și controlul

impulsurilor;

domeniul stării generale, cu subcomponentele optimism și fericire.

Dar de departe, cele mai profunde cercetări ale acestui domeniu îi aparțin lui Daniel Goleman. Definind inteligența emoțională ca fiind "capacitatea de a recunoaște propriile emoțiile și sentimente și pe ale celorlalți, de a ne motiva și de a face un mai bun management al impulsurilor noastre spontane, cât și al celor apărute în relațiile cu ceilalți." Astfel spus, Goleman reușește să identifice câteva componente emoționale și sociale de bază, precum: cunoștiința de sine, stăpânirea de sine, motivația, empatia, sociabilitatea. Găsim ca țintă directă care ar putea educa inteligența emoțională: școala.

Menținerea sănătății psihice, și a unei conduite decențe, presupune orientarea subiectului spre autocunoaștere. autoeducație, autorealizare. O astfel de orientare necesită educarea, formarea capacităților și abilităților de a dirija emoțiile, de a duce responsabilitate de propriul comportament și acțiunile sale. „Educația actuală, sublinia Victor Frankl – trebuie să fie ca niciodată o educație pentru responsabilitate”. A fi responsabil, înseamnă a fi selectiv, a fi capabil de a alege, de a deosebi binele de rău. O persoană cu o viață spirituală din copilărie se deprinde să reziste provocărilor mediului, gândește singură ce trebuie să aleagă, să inventeze ceva nou în fiecare situație.

Modelul inteligenților multiple al lui Haward Gardner a revoluționat educația. El permite trancenderea unei educații reducționiste care dezvoltă o parte a ființei umane, dar nu și ansamblul ființei umane.

Inteligența emoțională (EQ), elaborată de Daniel Goleman (1995), desemnează o capacitate de control și autocontrol al stresului și emoțiilor negative; o meta-abilitate, care determină și influențează modul și eficiența cu care ne putem folosi celelalte capacități și abilități pe care le posedăm. După cum arăta Goleman, inteligența emoțională este o cerință de bază pentru a putea folosi eficient inteligența intelectuală.

Totodată analiza literaturii referitor la biografia personalităților celebre, relevă eșecurile unora dintre ei la școală. Demostene, acel care fusese nedreptățit de natură, bâlbâit de mic și închis in sine, a devenit un mare orator numai datorită exersării intense. Unii savanți, scriitori, caracterizați în copilărie ca elevi mediocre (Gogol, Swift, Scott), după o muncă încordată au devenit personalități de vază. Matematicienii Oaus, Enștein, fizicianul Niwton, fiind elevi mediocre la matematică, au depus eforturi colosale pentru a-și dezvolta capacitățile profesionale și a unor calități individuale.

A educa o persoană înseamnă a-i dezvolta întreg potențialul, toate dimensiunile inteligenței. După cum am menționat, inteligența nu este univocă, ci multiplă (Gardner). Reeșind din această axiomă, procesul educațional trebuie să stimuleze diversitatea formelor de inteligență. Educația integrală a copilului prevede depistarea capacităților individuale în care se destinge o formă predominantă de inteligență, care nesesită să fie dezvoltată.

Cercetările contemporane propun utilizarea inteligenței spiritual ca pilon în dezvoltarea celorlalte tipuri de inteligență, utilizarea ei cu scopul de a ne ușura viața de toate zilele, de a rezolva problemele zilnice și de a obține realizarea țelurilor noastre.

Kathleen Nobl concepe inteligența spirituală ca pe o putere înnăscută a ființei umane. Dar ca tot ce este înnăscut necesită o dezvoltare și o exercitare sistematică. Educația bazată pe inteligența spirituală pornește de la faptul că spiritualitatea este o transformare a persoanei și acest lucru necesită o muncă asupra propriei persoane, o muncă asupra propriului eu. Ea este un proces de interiorizare și o mișcare de autodepășire a Ego-ului care se deschide spre ceilalți. La fel ca majoritatea lucrurilor care dau un sens vieții noastre și ne aduc satisfacție, educația este un proces extrem de complex și de profund.

Totodată inteligența spirituală nu se poate identifica cu cunoașterea propriului Eu, a trăsăturilor sale psihologice, a limitelor și predispozițiilor naturale. Ea nu presupune închistare, izolare, ci este deschidere, mișcare, dinamism spre infinit. O persoană inteligentă spiritual are capacitatea de a intra în legătură cu tot ce există sau care au un sens latent, ceea ce este invizibil ochilor, căci are capacitatea de a intui toate elementele care se contopesc. Viața spirituală înseamnă profunzime, mișcare spre necunoscut.

Astfel, inteligența spirituală o transcede pe cea logico-matematică, lingvistică, deoarece aceasta nu se afundă în problemele existențiale și nici nu are capacitatea critică. inteligența intelectuală repră. inteligența intelectuală reprezintă fundamentul necesar al funcționării efective a inteligența intelectuală și inteligenței emoționale. Ea este considerată instanța superioară a inteligenței noastre. Inteligența spirituală permite ființelor umane să fie creative, să schimbe regulile și să modifice situațiile. Inteligența spirituală ne oferă capacitatea de discriminare. Dar fiecare tip de inteligență – inteligența intelectuală, inteligența emoțională și inteligența spirituală – are propria arie de forță și poate funcționa separat. Asta înseamnă că nu avem în mod necesar un nivel ridicat al tuturor tipurilor de inteligență în mod simultan. O persoană nu trebuie neapărat să aibă inteligența intelectuală sau inteligența spirituală ridicată pentru a avea o inteligență emoțională dezvoltată la nivel superior. Unele persoane ar putea avea o inteligența intelectuală ridicată, dar inteligența emoțională și inteligența spirituală scăzute ș.a.m.d.

Educația spirituală, după părerea creatorului acestui concept, David King, ne face capabili pentrui:

-a înțelege gândirea existențială și critică;

-a contempla în mod critic specificul existenței, realitatea, universal, timpul;

-a răspunde la întrebarea referitor la sensul existenței sale și căutarea acestuia.

Educația spirituală necesită efort și perseverență la fel ca dezvoltarea oricărei capacități umane.

Cultivarea inteligenței spirituale, apoi, autoeducația reprezintă un proces activ de formare a omului ca personalitate în corespundere cu scopul pus, determinat de super – ego. Ea e posibilă la o anumită etapă de maturitate morală și spirituală, atunci, când subiectul poate fi orientat spre crearea imaginativă a unui chip al super-Ego-ului reținut, sigur de sine, liniștit, bun la inima în funcție de calitățile dorite. Subiectul trebuie să înțeleagă bine “Cine sunt eu?”, "Ce doresc eu să schimb la mine?, "Ce vreau să realizez?".

Educația spirituală, autocunoașterea și autoeducația contribuie cu succes la transformarea personalității. A dezvolta inteligența spirituală înseamnă a depăși aceea ce este pur empiric și a miza pe valori precum starea de contemplație în comparație cu spiritul activ, ceea ce este important în comparație cu ceea ce este urgent, înțelepciunea în comparație cu tehnicismul, ierarhia în comparație cu nivelarea, etica responsabilității în comparație cu etica elibiratoare, tensiunea dintre ceea ce am chef să fac și ceea ce trebuie să fac, nivelul și calitatea vieții în comparație cu egoismul, sensibilitatea estetică în comparație cu grosolănia.

O persoană cu inteligență spirituală se deosebește prin:

– spiritul de voință bine dezvoltat, includerea în diverse activități;

– atitudine critică față de sine și față de lume; capacitatea de a identifica limitele proprii (smirenia) și rezistențele care însoțesc viața

– capacitatea de a stabili relații interpersonale binevoitoare cu diverse persoane indiferent de rasă și poziție socială;

– capacitatea de a-și pune întrebarea: "De ce?" (înțeleasă ca expresie a unei nevoi de a înțelege lucrurile);

– conceperea provocărilor, orizonturilor de viitor, capacitatea de a cerceta și dezvolta propriile posibilități;

– capacitatea de a se bucura de present, receptivă la stimuli, capabilă de a se impregna cu ceea ce se întâmplă în afara Eului, trăiește la maxim clipa actuală, savurează intens bucuria de a trăi, apreciază frumusețea și bunătatea care se manifestă în fiecare moment;

– capacitatea de a-și dezvolta echilibrul interior, de a avea liniștea sufletească;

-puterea de a-și transforma viața într-un proiect, de a orinta celelalte tipuri de inteligență spre scopul ales în mod liber și capacitatea de a se dărui unei sarcini care transcede eul, care dau valoare propriei ființe.

În dezvoltarea voinței vă propunem să exersați următoarele:

Autoanaliza. Depistați și analizați preventiv toate cusururile, slăbiciunile, trăsăturile de caracter indezirabile. Reamintiți-vă suferințele, durerile, temerile din frageda copilărie care au contribuit la evoluarea unori slăbiciuni; iertații pe acei care v-au provocat aceste frică (neîncredere în sine, temeri). Eliberați-vă zilnic de ele cât mai curând, după un plan chibzuit, punându-vă în evidență virtuțile.

Autodezvoltare. Autoevoluare. Dezvoltați-vă zilnic calitățile și abilitățile necesare pentru activitățile preferate prin gimnastică, exerciții Yoga, dansuri, studierea aprofundată a limbii materne și a limbii străine (de comunicare universală) etc.

Meditație-zilnic. Așezați-vă comod. Închideți ochii. Reamintiți-vă și fixați satisfacția pe care ati trăit-o în caz de succes, evitând neplăcerile. Analizați comportamentul, gândurile în clipele de fericire, acțiunile realizate, efortul volitiv depus pentru a obține succesul scontat. Meditați zilnic asupra situațiilor de succes. În urma unor eșecuri nu disperați, doar trageți concluzii din motivele lui ca pe viitor să evitați unele acțiuni, evitați nepăsarea.

De două ori pe zi dimineața și seara, în poziție relaxată, repetați 10-20 min. frazele ce vă exprima doleanțele (antrenamentul autogn) de tipul: “Eu pot picta (dansa, învăța) cel mai bine”. “Dorința mea de a cunoaște mai mult sporește în fiecare zi”. “Eu urmez povața părinților mei, respect tradițiile familiei mele”. Meditația sistematică vă ajută să primiți răspuns la mai multe întrebări ce vă frământă, să vă realizați visul.

Schițați-vă un program al activităților preferate in funcție de posibilitățile reale. Îndepliniți-vâ zilnic abligațiile asumate cu toată responsabilitatea, (preferate și neplăcule).

În fiecare zi dați-va ostineala să acumulați informația suplimentară la o problemă care vă interesează din surse științifice, literatura universală, din creația filosofilor; citiți mai mult despre viața personalităților remarcabile din domeniul de care sunteți pasionat, despre modul în care aceștea și-au realizat performanțele, și-au atins scopul scontat.

Alcătuiți-vă "Eu-l" ideal, selectând calitățile pozitive ale personalităților cu inteligență spirituală înnaltă. Alcătuiți-vă un plan de perspectivă de dezvoltare a spiritualității, în altoirea calităților volitive.

Evitați societatea persoanelor lipsite de ideal, demoralizate, dezinteresate în sensului vieții. Procedați la fel și cu informația (filme, cărți) demoralizatoare.

9. Vorbiți puțin, calm, cu tâlc și folos pentru ascultători. In timpul bavardărilor se pierde multă energie, gândurile se haotizează. Țineți minte zicala "Vorba multă, sărăcia omului", sau "Cel care vorbește mult, face treabă puțina". Deprindeți-vă să vorbiți la subiect, fraza emisă să aibă un sens, să prezinte interes pentru ascultători. Evitați discuțiile înflăcărate lipsite de sens. Periodic păstrați regimul tăcerii, 1-3 ore pe zi, izolați-vă de mulțime, meditați asupra propriei vieți. Consacrați timp pentru dezvoltarea personală. Peste scurt timp vă veți da seama că voința s-a cristalizat considerabil.

Încercați să vă debarasați de gândurile și dorințele infame și obscene. Deprindeți-vă să trâiți cu idei și fapte nobile, idealuri înalte, speranțe și convingeri în realizarea scopului propus.

Evitați jocurile de noroc molipsitoare, ce vă pot știrbi autoritatea. Respectați regimul zilei, odihna, petrecerea cu sens a timpului liber.

Dacă nutrim gânduri bune, idealuri nobile, doleanțele, susținute prin acțiuni consecvente, se realizează mai ușor, fără mari dificultăți. Repetând în gând unele acțiuni, dorințe nobile, ne formăm anumite deprinderi de perseverație, se dezvoltă voința.

Inteligența emoțională și ierarhia de valori la vârsta preșcolară. Ce educație se practică în diverse țări

Inteligența este o aptitudine mentală care are în detrimetrul său, capacitatea de a raționa, de a rezolva probeme, de a prezerva, de a înțelege idei complexe, de a gândi abstract, de a învăța repede și de a utiliza experiența acumulată. Aceasta nu este doar capacitatea școlară sau talentul cu care copiii trec testele. Inteligența reflectă o capacitate mult mai mare și mai profundă de a înțelege mediul, de a imagina soluții și a da un sens lucrurilor din jurul său. Am înțeles din subcapitolele anterioare că, inteligența emoțională se adresează dimensiunilor emoționale, personale, sociale și de supraviețuire a inteligenței (iată așadar importanța pe care inteligența emoțională o are în păstrarea inteligenței).

Dacă Platon scria că "tot ce înseamnă învățare are o bază emoțională", autoarea Claudia Vlaicu ne recomandă în capitolul O abordare din punct de vedere procesual a inteligenței emoționale, să învățăm în primul rând să ne cunoaștem emoțiile personale: "în orice relație exprimăm informații, sentimente, fapte, amintiri. Uneori însă, ne este greu să exprimăm clar despre ce vrem să spunem sau simțim – nu suntem coerenți, iar alteori ne este greu să înțelegem ceea ce ni se spune – intenția care se ascunde în spatele cuvintelor. Aceste situații sunt generatoare de conflict. Pentru a le evita este important să putem codifica și decodifica mesajele, la nivelul verbal sau non verbal, astfel încât să transmitem și să înțelegem corect sensul mesajelor."

În zilele noastre, termenul emoție cunoaște un succes considerabil și este des întâlnit în domenii precum mass media și în publicitate. Astfel, reușim să înțelegem că emoția este o noțiune care a existat din toate timpurile și care reprezintă o valoare sigură a limbii vorbite sau doar exprimate. Se pare că termenul de emoție este menționat pentru prima dată în lexicul limbii franceze, în secolul XVII. (Cayrou, G., Le francais classique. Lexique de la langue francaise du XVII siecle, Paris, 1924) Desigur, semnificația era cu totul și cu totul alta. În secolul acela, emoția desemna, "mișcare, agitație pupulară, tulburări, insurencție". Potrivit dicționarelor istorice ale limbii, la primele sale apariții de la 1512 sau 1538 ( Respectiv Ray 1992 și Bloch și Von Wartburg, 1986), cuvântul are sensul de mișcare sau de tulburare morală. În Pasiunile sufletului, ale lui Descartes, aflăm pentru prima dată că utilizează acest sens: "După ce am văzut prin ce se deosebesc pasiunile sufletului de toate celelalte gânduri ale lui, mi se pare că le putem defini, pasiunile sunt percepții sau sentimente sau emoții ale sufletului, resimțite cu precădere la acest nivel și care sunt cauzate, întreținute și întărite printr-o anumită mișcare a spiritelor."

În ceea ce privesc preșcolarii este necesar să înțelegem și cât afectează pe cei care le trăiesc, sau, cât afectează mediul în care acestea intervin. La cel mic, emoțiile apar atunci când între el și mediu se crează o stare de neacomodare, iar preșcolarul nu dispune de structurile de cunoaștere și de acțiunea necesară pentru a-i răspunde mediului. Pentru a reuși să înțeleagă emoțiile, trebuie să traverseze fiecare categorie care poate ajuta într-o astfel de cercetare. Prima categorie de acest gen este să deslușească problema emoțiilor provocate de variațiile de mediu. Așadar, atunci când variațiile înregistrate la nivelul mediului îl găsesc pe preșcolar nepregătit, acesta nu mai este în măsură să reacționeze.

Aceste emoții, activează vigilența preșcolarului căruia i se comunică și în raport cu mesajul, focalizează atenția acestuia. Primele răspunsuri emoționale la aceste variații sunt curiozitatea și interesul. Acestea se nasc imediat, datorită efectului de noutate pe care îl rezultă mesajul comunicat.

George Mandler consideră că există două tipuri de cauze în care emoțiile își pot face apariția: când ceva neașteptat se produce sau când ceva așteptat nu se produce. Orice atitudine și comportament se structurează și se orientează în raport cu o valoare. "Valorile sunt convingeri de tip prescriptiv". Valoarea are 3 componente:

Cognitivă (preșcolarul cunoaște modul corect de a acționa);

Afectivă (cel mic trăiește emoțional componenta afectivă);

Comportamentală (intervine și conduce preșcolarul la acțiune).

În ceea ce privesc tipurile de valori acestea sunt:

tipul teoretic;

tipul economic;

tipul estetic;

tipul social;

tipul politic;

tipul religios;

Strategii de dezvoltare a competențelor emoționale ale preșcolarului

Știm deja că diferențele de vârstă între copii, generează comportamente și nevoi diferite. Strategiile de dezvoltare a competențelor emoționale ale preșcolarului prezintă diferențe de la o vârstă la alta, chiar dacă ele pot părea asemănătoare. Responsabilitatea cadrelor didactice nu se oprește doar la a învăța date și cunoștințe ci merge într-acolo încât trebuie să îi învețe pe preșcolari abilitățile de supraviețuire necesare pentru a reuși în viața contemporană.

Studiul de caz al acestei lucrări va demonstrat faptul că desfășurarea unor activități extracurriculare vor contribui semnificativ la dezvoltarea socio-emoțională a preșcolarilor, tocmai pentru că această competență (nr. inteligența emoțională) se poate învăța, ce-i drept cu ajutorul unor activități specifice, susținute de cadre didactice care au capacitatea de a-și gestiona înainte de toate, propriile emoții. Mai mult, familia reprezintă un partener de seamă al educatorului în procesul de a dezvolta personalitatea preșcolarului și trebuie să conștientizeze că ceea ce construiesc educatorii în sălile de clasă, trebuie completate cu afecțiune, atenție, sprijin, informații și crearea unor situații benefice traiului celui mic.

Necesitatea formării competențelor emoționale ale profesorilor

Astăzi, cadrele didactice tind să dea dreptate celui ce cândva a fost numit un mare "om al școalei", atunci când acesta a afirmat că "nu legea, nu cartea, nu regulamentul, nu revizorul, nu inspectorul ori ministrul fac școala. Ci o faci zilnic tu, cel cate te sui la catedră. De felul cum te-ai gândit (ori nu te-ai gândit) la lecție, la chipul cum privești (ori nu privești) pe copii, de metoda cu care explici (ori nu explici îndestul) lecțiile, de fiecare pas, de fiecare cuvânt, de fiecare gest al tău atârnă soarta viitoare a învățământului. Dacă tu ești dascăl adevărat, poate universul întreg să fie hâd și șubred ca o șandrama veche, tu, în sfera școlii tale ești izvor de lumină, de frumusețe și armonie; fiindcă tu ești pentru copil centrul universului."

Și tindem să îi dăm crezare pentru că un dascăl nu are cum să nu vibreze sau să nu dezvolte o reacție emoțională chiar și la simpla analiză a acestor cuvinte puternice. Se înțelege astfel, că profesorul este un formator de oameni, de caractere și de conștiințe. Calitatea educației depinde foarte mult de ceea ce face efectiv dascălul în sala de clasă. Se pot schimba manualele, se pot adăuga cursuri noi, abordări noi, dar toate acestea ar rămâne fără ecou dacă nu se vor pregăti profesioniști capabili să promoveze aceste schimbări și să genereze chiar ei, schimbări. Astfel spus, o educație de calitate, necesită educatori competenți (asigurarea calității în educație ar trebui să devină o prioritate națională).

În România însă, realitatea zilelor noastre, arată altfel: dascălii sunt într-un continuu conflict cu elevii, din punct de vedere a relațiilor educaționale și după cum arată celebrul pedagog Emil Păun, acest conflict devine din ce în ce mai mediatizat în condițiile în care "o mare parte a subiectivității elevilor – cum învață, cum gândesc, ce simt – constituie, în mare măsură, o cutie neagră pentru cadrele didactice." Iar în această situație important este să survină o schimbare de optică, paradigmă, de valori (se constată accentuarea diferenței dintre perioada în care dascălul și-a obținut postul și perioada în care acesta trebuie să se modeleze în funcție de cerințele actuale). Dacă în trecut, activitățile școlare se centrau pe învățare, astăzi, ele trebuie centrate pe cel care învață, pe nevoile, pe interesele și aspirațiile sale, pe subiectivitatea sa.

Astfel ajungem la răspunsul acestui subcapitol și anume faptul că educatorii trebuie să se formeze continuu, dobândind competențe care să le permită nu doar să transmită informațiile, ci și să:

intereacționeze optim cu copiii;

soluționeze adecvat stările conflictuale din cadrul clasei sau a unui grup de copii;

să își gestioneze adecvat propriile emoții;

conștientizeze permanent că reacțiile, comportamentele și atitudinile lor au un

impact puternic asupra copiilor.

A gestiona eficient situațiile educaționale și a identifica promt soluționări pentru situații educaționale atipice implică din partea dascălului, nu doar valorificarea unor competențe cognitive, metodologice, manageriale etc., ci și o serie de competențe emoționale.

Doar că, astăzi, accentul cade, din nefericire pe pregătirea teoretică a educatorului și mai puțin pe formarea emoțională.

În România o problemă extrem de gravă este cea a abandonului școlar. Acest fenomen este cauzat de diverse și multiple motive, printre care se numără sărăcia familiilor din mediul rural, neimplicarea părinților, dar mai ales indiferența profesorilor. Copiii din școlile de la țară ajung cu greu la o școală bună de oraș la care să-și continue studiile.

Părinții nu se implică deloc în activitățile școlare ale copiilor, dar în caz de nereușită aruncă vina pe profesori. Aceștia, la rândul lor sunt descurajați de salarul mic, de condițiile de muncă, de lipsa de respect de care toți îi privează.

Copii ajung niște marionete, care vor cât mai repede să scape și să termine anul școlar, iar noi nu îi ajutăm cu nimic.

În România există două tipuri de elevi, cei buni care se chinuiesc să învețe și să își facă zecile de pagini de teme și care sunt învățați că doar nota 10 este cea care îi reprezintă, iar în caz de nereușită ajung să clacheze și să se distrugă.Cel care rezistă totuși și termină o facultate cu diploma în mână ia calea străinătății, deoarece aici nu este apreciat. Al doilea tip de elev este cel căruia nu îi pasă și trece prin școală fără că de el să se prindă nici o încă, nici o morală; acesta în cele din urmă ajunge să învețe o meserie și sa ia si el calea străinătății pentru a câștiga mai mulți bani ca în România cu muncă mai puțină.

În Finlanda, de exemplu spre deosebire de școala de la noi, este într-adevăr gratuită. Acolo nu există școli mai bune sau mai puțin bune, nu există un copil cu situație financiară sau fară. Statul se ocupă de toate cheltuielile școlarilor. Dar cel mai important lucru în școală finlandeză este calitatea profesorilor, acești fiind foarte bine pregătiți și educați.

O țară care pune deasemenea preț pe învățământ este Coreea de Sud, aici totul este foarte bine pus la punct. Copii merg la studii atât dimineața cât și dupa masa pentru a studia limbi străine.

În Marea Britanie învățământ este obligatoriu până la 16 ani. Deși s-ar putea crede că în Marea Britanie învățământul este foarte bine stabilit și organizat, nu este așa cum pare, abandonul școlar fiind foarte frecvent întâlnit.

Rusia este o țară ce pune și ea foarte preț pe învățământ. Învățământul este obligatoriu și gratuit până la vârsta de 17 ani.

Revin la Emil Păun și amintesc părerea dumnealui în ceea ce privește acest dezechilibru: "profesia didactică are o dimensiune umană extrem de puternică, fapt care implică nu doar cunoștințe și competențe (descriptibile în termeni de standarde profesionale), ci și atitudini, valori, etos, într-un cuvânt, o cunoștiință profesională (difcil și inutil de standardizat).

Cadrul didactic nu este doar un agent, care se supune unui sistem de norme, ci și un actor, care se investește în ceea ce face, conferă semnificații, trăiește activitatea cu elevii cu un indice de intervenție personală importantă. Activitatea profesorului are un semnificatv potențial de alteritate; de aceea ea nu poate fi în întregime canonizată și redusă la norme și reguli rigide, la standarde profesionale care, deși necesare, nu pot acoperi întreaga arie a situațiilor în care se află profesorul."

"Competența profesională a cadrelor didactice reprezintă un ansamblu de capacități cognitive, afective, motivaționale și manageriale, care interacționează cu trăsăturile de personalitate ale educatorului, conferindu-i acestuia calitățile necesare efectuării unei prestații didactice care să asigure îndeplinirea obiectivelor proiectate de către marea majoritate a elevilor, iar performanțele obținute să se situeze aproape la nivelul maxim al potențialului intelectual al fiecăruia."

Formarea competențelor emoționale pentru cadrele didactice trebuie să fie o prioritate pentru toate instituțiile care furnizează programe de formare (atât inițială cât și continuă). Acestea, ajută educatorul să își gestioneze atât propriile comportamente cât și pe cele ale copiilor. Indiferent cât de solide ar fi toate celelalte competențe pe care cadrele didactice le posedă, dacă atitudinea acestora față copii este una ostilă, dacă dezvoltă comportamente agresive în spațiul clasei, daca nu reușesc să își gestioneze emoțiile corect și nu poate contracara stresul generat de activități solicitante, atunci, categoric, relația cu cei mici este iremediabil compromisă.

Pentru a se evita aceste situații se simte nevoia exagerată de a se monitoriza emoțiile dascălilor, adaptarea și reglarea acestora, anticipând reacțiile și sentimentele preșcolarilor. Un alt argument care pledează pentru necesitatea formării competențelor emoționale ale educatorilor este reprezentat și de realitatea cruntă din școlile românești, unde agresivitatea, conflictele, violența, dintre elevi sau dintre profesori (ba chiar și dintre profesori și elevi) au dus la eticheta unui loc nesigur. Lipsa unui mediu familial și lipsa suportului emoțional al educatorilor au contribuit la atitudinile agresive, impulsive și irascibile cu care copiii caută să își rezolve problemele.

Această micro criză educațională cere dezvoltarea competențelor emoționale ale educatorilor pentru a evita astfel de situații. La alegerea copilului pentru rezolvarea problemelor apelând la violența fizică și verbală, adăugăm și rata crescută a abandonului școlar, consumul de droguri, stresul, depresiile manifestate prin gesturi extreme și înțelegem de ce munca emoțională a profesorilor este mai importantă decât cea de instruire. Făcând referire la educația emoțională a copiilor, Daniel Goleman, amintește despre importanța existării unor ore de alfabetizare a emoțiilor: "poate că în niciun alt caz nu este mai importantă calitatea profesorului, având în vedere că felul în care el își conduce clasa este în sine un model, o lecție de facto în domeniul competenței emoționale – sau a lipsei ei. De câte ori profesorul reacționează față de un elev, alți 20 sau 30 învață o lecție."

Astfel, este fundamental pentru educator să modeleze nu numai intelectul copiilor săi ci și afectivitatea acestora. Empatia educatorului va reuși să creeze un climat educațional care se bazează pe înțelegere și colaborare, cu efecte benefice atât asupra activităților educaționale cât și asupra fiecărui preșcolar în parte (mediul armonios încurajează preșcolarii să își exprime sincer gândurile, opiniile, sentimentele). Înainte de a se ajunge la competența emoțională (reprezentând finalitatea unui proces de muncă al educatorilor) trebuie trecut în revistă și însuși conceptul de muncă emoțională a cadrelor didactice, care constă în capacitatea de a gestiona adecvat propriile emoții.

Lyndall Strazdinsdefinește munca emoțională ca reprezentând totalitatea comportamentelor dezvoltate pentru a îmbunătăți starea emoțională a celorlalți .

În concluzie, trebuie să recunoaștem că starea de bine a preșcolarilor va rămâne un deziderat dacă educatorii care intră în clasă, se vor limita doar la a își instrui preșcolarul și vor ridica pretenția ca aceștia să asimileze cu plăcere o cantitate mare de informații (uneori lipsite de valoare operațională). Afectivitatea rămâne însă, un subiect tabu pentru că educatorii nu se simt confortabil abordând astfel de teme, în primul rând pentru că presupune solide competențe emoționale. Conștiința de sine sau percepția propriilor emoții, sentimente, reacții și capacități; stăpânirea de sine sau echilibrul interior; empatia, sociabilitatea și motivația sunt competențe emoționale și sociale puternice care trebuie dezvoltate mmai întâi formatorilor, ulterior devenind rezultate ale învățării formabililor.

Pentru a asigura un climat educațional optim (stimulativ pentru învățare), educatorii trebuie să își dezvolte constant competențele emoționale. Inteligența emoțională, pe deoparte, îi va ajuta să înțeleagă că școala nu reprezintă numai un spațiu exclusiv al instruirii ci și un spațiu de formare a propriei personalități.

Modele de inteligență în preecreștinism

Odată cu trecerea timpului oamenii devin mai inteligenți? Stagnează? Sau din contră, nivelul inteligenței coboară? Majoritatea studiilor din acest domeniu afirmă că inteligența umană este în creștere și că va avea tot mai multa ascensiune.

Lucrurile din ziua de astăzi au evoluat și continuă să evolueze cu o putere mărită. Oamenii trebuie să se muleze după tehnologia curentă. S-au făcut avansări mari din puncte de vedere al științei, al medicinei ( operațiile care în trecut erau o dorință acum sunt o realitate; transplanturi de inimă, operații estetice).

Trăim într-o lume a telecomunicațiilor, în care tehnologia și viața din social media este foarte evidentă.

Dar oare noi suntem mai deștepți decât bunicii noștri sau doar gândim diferit?

Se fac și se investește tot mai mult timp și bani în testele IQ, acestea arătând mereu o evoluție. James Flynn, un filosof din Noua Zeelandă ne spune că ar trebui să ne imaginăm cum un marțian ar veni pe pământ :

„Să ne imaginăm că un marțian ar veni pe Pământ și ar găsi o civilizație în ruine. Iar acest marțian ar fi un arheolog, și ar găsi scoruri, ținte de tir pe care oamenii le foloseau când trăgeau cu arma. S-a uitat prima oară la anul 1865, și a aflat că, într-un minut, oamenii au nimerit centrul țintei doar cu un glonț. Iar în 1898 a aflat că au nimerit ținta cu cinci gloanțe într-un minut. În 1918 au nimerit ținta de 100 de ori. Inițial, acel arheolog ar fi dezorientat. Ar spune, uite, testele acestea au fost proiectate pentru a afla cât de stăpâni erau oamenii pe stabilitatea mâinilor, cât de bună era vederea lor, dacă aveau control asupra armei lor. (…) Dacă acel marțian s-ar uita la câmpurile de luptă, ar afla că oamenii aveau doar muschete pe vremea Războiului Civil și că aveau puști cu repetiție pe vremea Războiului dintre Spania și America, apoi au avut mitraliere în Primul Război Mondial. Cu alte cuvinte, cauza era echipamentul pe care-l avea fiecare soldat obișnuit, nu agerimea privirii sau stabilitate a mâinii“.

Antichitatea precreștină

Secolele V-III î. Hr. au decurs sub auspiciile controverselor și raționalismului filosofic. Iubitorii de înțelepciune, filosofii, au adus în discuție problematica existenței sufletului omenesc și a argumentării acestei afirmații.

Sufletul ca entitate în sine existentă a fost relevat prin unanimitatea accepțiunii. Conștientizarea acțiunilor și percepția exteriorizării funcțiilor acestuia au condus la contradicții de ordin moral; principiul cauzalității ca principiu generator, a dus la apariția în școala de filozofie ateniană, a teoriilor metempsihotice și preexistențialiste.

Platon si Aristotel au fost ganditori greci care au lasat mostenire generatiilor succesive un mod de interpretare a lumii care a pus practic bazele filosofiei.

Platon

Platon s-a născut cetățean liber al Atenei în 427-27 î.Hr. El a aparținut unei familii bogate al cărei arbore genealogic poate fi urmărit până la ultimul rege al Atenei. Traditța sugerează că numele său adevărat era Aristocles și că Platon era o poreclă căpătată fie datorită lărgimii umerilor, fie datorită stilului său. Educația sa includea cititul și scrisul, muzica, pictura și poezia și, ca necesitate a cetățenilor liberi, gimnastica – de fapt un antrenament cu arme, în vederea apărării orașului.

Chiar daca grecii îi numeau pe toți non-grecii "barbari", acesta nu era neapărăt un apelativ rasist deoarece ei cunoșteau și respectau civilizațiile din Egipt și Persia; alfabetul lor – strămoșul tuturor scrierilor noastre occidentale – provenea din Orientui Mijiociu la fel ca abilitățile în prelucrarea metalelor și construcția navelor. Grecii îi numeau barbari pe egipteni și pe perși deoarece limbile lor sunau ciudat în urechile grecilor care aveau impresia că aud un zgomot (bar bar). Limba era fundamentul culturii grecești. Evreii au creat poeziile de dragoste și poeziile cu tenta religioasă, în vreme ce, cu excepția romanului, grecii au creat toate celelalte forme ale literaturii: epica, comedia și tragedia, dar și istoria, economia și filosofia.

Filosoful atenian Platon redă în lucrarea sa „Phaidon” sau „Despre suflet”, considerată cea mai creștină operă a lui, ultima zi de viață a lui Socrates, în care acesta pornește în a argumenta însușirile și existența sufletului, funcțiile spirituale ale sale: „Ce lucru ciudat pare a fi, amicii mei, ceea ce oamenii numesc plăcere, cum printr-o minune durerea se naște cu aparența de a fi contrarie”. Elementele acestui dialog sunt multiple. în primul rând aspectul vizibil al omului, corpul care se descompune, fiind trecător, și cel indivizibil, sufletul, care este nepieritor; eternitatea sufletului simplu, care nu este gândit, psihogenetic, deși de natură divină; metempsihozeorfic-pitagoreică; anamnesisul și anamnesia pentru a motiva preștiința ideilor adusă de suflet din altă existență.

Punând aceste vorbe în gura lui Socrates, Platon a vrut desigur să redea mai întâi o imagine a vieții sensibile pământești. Totul este amestecat, totul este mobil, în ceea ce numim existența prezentă.

Suferim fără nimic statornic și în siguranță. Deci este aceasta o viață liberă? Nu. Degeaba vei dezlega lanțurile care fac să sufere pe un om, căci nu-i vei aduce cu aceasta adevărata libertate, el nu va cunoaște decât plăcerea născută dintr-o suferință care trebuie să reapară. Lumea sensibilă este o necontenită succesiune de contrarii. A trăi este în această lume „a deveni”, nicidecum „a fi”.

Această analiză din textul lui A. Fauille, interpretând introducerea în mod just, dovedește capacitatea de a detașa intuitiv unul din principalele atribute ale sufletului: existența cumulativă sau posibilitatea evolutivă, atribut care va fi analizat ulterior.

În „Phaidon”, Socrates este împotriva esteticii. Frumosul ca bine, pentru el, nu este considerat ca o realitate a sufletului, aflându-se astfel pe poziții conflictuale cu unul din elevii săi, Aristoppos.

Pentru a ști care este natura sufletului, zicea Socrate (471-399 î.Chr.) către Phaidros, ar trebui o expunere cu totul divină și foarte lungp; a da însa o imagine, e ceva omenesc și de o masură mai mică . Aceste cuvinte se potrivesc și pentru expunerea noastră în încercarea de a întelege cât mai exact dialectica platonica cu privire la suflet.

Astfel, concepția platonică despre suflet este strâns legata de sensul pe care-l dă Platon (427-348 î.Chr), în general, noțiunii de Idee (έ δοϛ, ίδέα), ca prototip sau paradigma (πάράδενγμα) a lucrurilor sensibile și contingente. Cum concepția sa despre Idee a evoluat simțitor în perioada maturității, e normal ca și concepția sa despre suflet să fi căpătat cu trecerea anilor un sens mai profund dar și un colorit mai bogat.

Pornind de la mitul din tratatul Gorgias, în care concepția despre suflet nu depășește în părțile escatologice concepția homerică , Platon ne-a lăsat în Phaidon un întreg tratat despre suflet pe care l-a aprofundat în unele părți din dialogul Phaidros și din dialogul Republica, încercând să lege în mod intim cunoașterea adevărului de sistemul său astronomic.

Universul, în totalitatea lui, devine o mare ființă vie și însuflețită.

Trecând, apoi, de perioada socratica a vieții sale, Platon încearca o nouă explicare a teoriei sale despre Idei, pe care o întemeiază pe teoria numerelor, ca intermediare. Dupa mărturia lui Aristotel (348-322 î.Hr), Platon a fost adus la această ultimă interpretare a teoriei Ideilor, de simbolismul matematic . De altfel, marele filosof însuși face cea mai pătrunzătoare critică a teoriei sale despre Idei în tratatul Parmenide.

Astfel, noua sa concepție se poate desprinde din operele sale scrise în perioada de plină maturitate, Sofistul, Philebos și Politicul.

Cu privire la suflet și la crearea universului în general, tratatul Phaidros anticipeaza opera Timaios și Cartea a X-a din Legile. În aceste două tratate, Platon ne dă sinteza creației întregului univers. În concepția platonică, lumea e cea mai frumoasă operă de artă a inteligenței supreme , a Binelui absolut, care a orânduit totul, după un plan premeditat (πρόνοια), având în vedere binele general. Cosmosul, în totalitatea sa, nu este opera unei rânduiri mecanice a elementelor, nici simplul rezultat al unui concurs întâmplator de cauze. Înainte de toate, Demiurgul este creatorul sufletului lumii , care este anterior corpului material universal, pe care trebuie să-l însufletească. Alături de acest suflet cosmic bun, Platon mai admite în Legile, cartea a X-a, un al doilea suflet al lumii, care este rău și se supune iraționalului în loc să asculte de rațiune.

În această teorie platonică a celor două suflete ale lumii, unul bun și altul rău, savanți de mare renume ca Werner Jaeger și R. Reitzenstein au crezut că pot găsi un reflex al dualismului iranian, cu cele două principii, al binelui și al răului. Desigur, nu poate fi vorba de un Satan la Platon.

Din sufletul universal bun, s-au desprins mai întâi sufletele cerești, sufletele aștrilor, între care se află și pământul – un fel de demiurgi auxiliari –, cărora li s-a încredințat misiunea sa producă ființele muritoare. Acești zei, aștrii, au grijă de a face să locuiască în corpuri individuale adecvate o porțiune din această substanță universală psihică – sufletul –, principiul nemuritor al animalului muritor . Partea aceasta, care reprezintă elementul raâional și nemuritor al sufletului omenesc, a fost unită cu trupul în cutia craniană și nu poate fi observată, după cum ne spune Platon în Legile 898d, decât prin intelect . În aceasta parte rațională, zeii subalterni au mai unit cu trupul alte două suflete muritoare, unul care reprezintă elementul volitiv și altul, elementul apetitiv, al dorinței sau al concupiscenței; cel dintâi a fost instalat în piept, iar cel de-al doilea în stomac .

În general, sufletul este samânța dată ființelor muritoare de Demiurg din sufletul universal. Sufletele preexistă întruparii lor corporale. Când acesta este compus, ființa muritoare, opera demiurgilor inferiori, va fi distrusă, partea nemuritoare, dezindividualizată, se va duce în rezervorul sideral originar, de unde a fost trimisă cândva pe pamânt .

Desi Platon vorbește despre suflet în mai toate tratatele sale, dialogul Phaidon este opera în care marele cugetator tratează despre suflet și nemurirea lui. În această operă sufletul este conceput în legatură și prin asemănare cu sistemul de gândire al Ideilor. Sufletul se apropie de Idei, întrucât participa la acestea ca viată, adevăr, rațiune, dreptate, frumusețe și bine, dar nu este el însuși Idee . Sufletul are propria lui esenta. Natura sufletului nu se poate cunoaște altfel decât prin simboluri. Platon pornește de la teoria cunoașterii. Cunoașterea fenomenelor în ele însele nu se poate face prin simțuri, căci acestea nu ne pot da cunoștința esenței lucrurilor. Percepția materială concretă nu e decât un imbold care face să răsară în mintea noastra ideea obiectului pe care îl avem în noi, în mod aprioric, mai înainte de a se fi născut. Așa precum esența lucrurilor, Ideile în sine, ca Binele, Frumosul, Sfințenia, Dreptatea, și altele de acest fel, au ființă înainte de a ne fi născut, urmează cu necesitate că și sufletele au ființat și mai înainte de a se fi coborât într-o înfățișare omenească și au puterea de cunoaștere. Ele au trăit cu mult înainte, separate de trupuri, și aveau posesia rațiunii .

. Sufletul este principiul permanent al vieții și are rațiune. Dar, prin acest al doilea caracter, el este corelativ Ideii, care este inteligibilul . Sufletul este nemuritor, divin, inteligibil, nedestructibil, imuabil și unic în natura sa . Nemurirea aparține numai zeilor; indisolubilitatea, imutabilitatea și unicitatea sunt proprietățile Ideilor. Nemuritor înainte de sosirea sa în trup, sufletul ramâne nemuritor și după plecarea lui din trup . Eliberat de trup și ajuns în starea de puritate a esenței sale, sufletul va putea atunci contempla prin rațiunea pură, propriul său obiect, esența pură, adevarată și eterna a fiecarui lucru, ceea ce este în sine ea însăși .

Hedonismul l-a avut ca exponent pe Aristoppos, elev al lui Socrates. Școala hedonistă susținea că idealul vieții se găsește în clipa trecătoare.

Este evidentă pentru adepții acestei concepții filosofice ideea că sufletul este doar un concept, că realitatea materială este singura rațiune, compromisă de incapacitatea evolutivă.

Aristotel

Acest filosof, în lucrarea sa „Despre suflet”, pune accentul pe interiorizarea cognitivă. În timp ce Socrates cunoștea sufletul prin manifestările vieții sensibile, Aristotel se limitează la a afirma singur sufletul ca rațiune a existenței: „cunoașterea sufletului contribuie la adâncirea adevărului în întregul său și la aprofundarea naturii căci sufletul este principiul tuturor viețuitoarelor”. Acestei afirmații i se recunoaște astfel latura ortodoxă: sufletul este ceea ce ne face să aparținem acelei ființe comună omenirii în general (ousia).

Însă după moartea lui Platon, Aristotel nu i-a luat locul, probabil pentru că un om care nu era cetățean al statului nu putea deține proprietăți. Brusc, el a părăsit Atena și s-a stabilit la Assus, de cealaltă parte a Mării Egee, unde discipolii lui Platon înființaseră o nouă academie. Probabil că aici Aristotel a scris primele 12 capitole din "Politica" în care susține că principalul scop al polis-uui este să formeze conducători în stare să trăiască respectând valori filosofice. Tot acolo a scris și o lucrare, ce s-a pierdut, despre domnie în care afirmaă- in contradicție cu Platon – ca era mult mai bine pentru domnitor să nu fie un filosof și cerea un rol independent pentru cel din urmă.

După trei ani petrecuți în Assus, unde s-a și căsătorit, s-a mutat în insula Lesbos și și-a îndreptat atenția asupra biologiei. În acest timp a scris "Despre suflet"; dacă Platon sugerase că sufletul era închistat în trup și trebuia să lupte pentru a se putea elibera, Aristotel descrie sufletul ca fiind dominant dar și în armonie cu corpul.

Concluzii

Plecând de la premisa conform căreia "fiecare emoție este un punct de plecare pe calea dezvoltării personale" am încercat să demonstrez că inteligența emoțională și competențele acesteia reprezintă instrumente utile pentru dezvoltarea profesională a educatorilor, dar și instrumente care asigură eficiența în activitatea lor cu preșcolarii, contribuind la creșterea calității procesului educațional.

După cum autorii Drăghicescu și Savu-Cristescu mărturisesc, competențele emoționale sunt ingrediente necesare pentru o proiectare corectă a demersului educațional, pentru o predare bună și pentru optimizarea comunicării didactice, pentru construirea unui climat educațional armonios.

Dând valoare competențelor emoționale, educatorii devin mai sensibili și mai receptivi la nevoile preșcolarilor, reglându-și acțiunile săvârșite în funcție de acestea. Astfel, cadrele didactice sunt conștiente de faptul că în prim planul scenei educaționale trebuie plasați cei mici și se va încerca să se creeze experiențe de învățare stimulative, determinându-i pe aceștia să se implice efectiv și afectiv în procesul propriei formări. Educatorii care posedă un nivel crescut de inteligență emoțională, își exploatează maximal nu doar resursele cognitive, ci și pe cele afective. Așadar, aceștia nu neglijează dimensiunea emoțională a activităților didactice, susținând lecții generatoare de trăiri pozitive, astfel încât nimic nu pare dificil, ci dimpotrivă, lucruri agreabile, în realizarea cărora se implică animați de o motivație intrinsecă.

Mediul instituit în clasă poartă amprenta emoționalității educatorilor. Un zâmbet încurajator, o privire caldă, o mână întinsă atunci când trebuie etc., exprimă tot atâtea emoții pozitive pe care aceștia le induc și discipolilor lor. Dacă ar fi să ne referim la predare ca și act de comunicare trebuie sa recunoaștem că există și o serie de blocaje în comunicarea dintre educator și educabil. Pentru a ridica aceste bariere (blocaje) este necesară înțelegerea propriilor emoții, reglarea și adaptarea lor la particularitățile locutorului nostru în comunicare. Educatorii nu trebuie să neglijeze aspectul interpretărilor sentimentelor, analiza obiectivă a relațiilor și a situațiilor în care aceștia acționează și ajustează comportamentele în funcție de context. Pentru a-i ajuta pe copii să poată optimiza comunicarea cu ei înșiși, bazându-se pe competențele emoționale, educatorii trebuie să respecte mai întâi următoarele principii:

"să devină conștienți de sentimentele proprii și de cele ale celor din jurul lor;

să se implice și să încerce să înțeleagă punctele de vedere ale celorlalți;

să își mențină calmul;

să gândească pozitiv, să își stabilească obiective și să urmărească realizarea obiectivele lor;

să folosească cele mai bune aptitudini de a lucra cu oamenii în relațiile lor.

Astfel spus, consider că aptitudinile psihoafectiv-emoționale sau competențele

emoționale ale educatorilor (empatia), influențează în mod direct și interacțiunea acestora cu copiii preșcolari. "Sincronizarea între profesori și elevi demonstrează cât de mare este raportul emoțional dintre ei; studiile făcute la nivelul clasei au arătat că pe măsură ce coordonarea de mișcări între profesor și elev este mai apropiată, ei se simt mai prietenoși, fericiți, entuziasmați, mai interesați și mai disponibili pentru o relație interumană." Dar nu mereu se întâmplă astfel.

De cele mai multe ori spațiul clasei se transformă într-o scenă pentru un spectacol agresiv, ai cărei actori sunt și educatorii și elevii. În astfel de situații, competențele emoționale ale cadrelor didactice pot deveni instrumente utile. Empatia, managementul adecvat al propriilor emoții dar și capacitatea de a gestiona corect emoțiile negative îi vor ajuta pe educatori să soluționeze cu tact aceste situații.

Capitolul 2

2.1. Spirit. Spiritualitate

Ortodoxia admite în mod incontestabil existența sufletului ca realitate imaterială. Astfel, fondând învățătura pe rațiuni scripturistice, se recunosc o serie de atribute ale sufletului.

Începând cu Geneza, se relevă o serie de mărturii asupra realitățiilor ființiale ale sufletului: „Atunci luând Domnul Dumnezeu țătână din pământ, a făcut pe om și a suflat suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Geneza II, 1). Acest verset este prima mărturie scripturistică asupra provenienței sufletului: Dumnezeu; mărturie, de altfel, și a dihotomismului specific uman: trup material și suflet contribuie pentru a face omul „ființă vie”.

Sufletul este duh imaterial care nu se poate nimici și este inzestrat cu functii și cu puteri imateriale. El are ratiune, voință și sentiment. Sufletul se folosește de trup ca de un instrument, așa cum se folosește artistul de vioară ca să cânte melodiile ce-i plac. Păsările călătoare se conduc după instinct si pleacă spre țările calde. Tot așa ne spune și nouă inima că trebuie să plecăm de aici de aici intr-o alta lume, in altă patrie veșnică

Sufletul se intoarce la Cel Ce ni la dat, la Dumnezeu Creatorul, ca un porumbel călător ars de sete. (Predica la D. a 22-a dupa R- Bogatul nemilostiv).

Dumnezeu este Creatorul nostru, Tatăl nostru care ne-a zidit după chipul și asemănarea Lui. A pus in trupul acesta o piatră scumpă din coroana măretiei Sale, care este sufletul cel nemuritor din noi. (Predică la D. a 15-a dupa R.- Cea mai mare poruncă din lege).

Ce comoară mare și scumpă este inaintea lui Dumnezeu sufletul omului! Căci doar pentru acest suflet Fiul lui.

Dumnezeu Sa pogorat la noi, S-a smerit, a pătimit, a primit să moara, numai să-l mântuiască, să-l scoată de la osânda cea de veci, să-l cumpere. Dar noi ce facem cu acest tezaur prețios? Îl vindem și-l schimbăm pentru nimicurile și amagirile lumii acesteia, îl vindem pentru o placere de o clipă, il schimbăm pentru strălucirea averi, îl dăm pentru gloria deșartă a unei măriri trecătoare

Spiritualitatea este un concept problematic, disputat și în continuă evoluție. Deși aceasta este definită sub diverse forme, în toate se regăsește idea de căutare a sensului. Pentru unii vârstnici prezența divină este esențială, iar pentru alții spiritualitatea este un concept secular care implică viața interioară, credința personală. Cinci moduri de a gândi despre spiritualitate includ:

Spiritualitatea , ca parte a unei credințe religioase : O spiritualitate particulară, este un sistem specific sau o schemă de convingeri , virtuți , idealuri și principii care împreună formează modul prin care te poți apropia de Dumnezeu și, prin urmare , toată viața în general.

Spiritualitatea ca și concept secular: Spiritualitatea reprezintă acele idei, practici și angajamente care hrănesc, susțin și formeayă viețile omenești, atât în ceea ce privește individul cât și comunitatea.

Spiritualitatea ca o metaforă pentru absență: Spiritualitatea, sub toate formele și înțelesurile sale, numește în mod particular toate inadvertențele care sunt percepute sau detectate, simțite în ceea ce privește îngrijirea sănătății și insuficiențele la care persoanele vârstnice încearcă să reziste. Prin creșterea importanței sensului, scopului, speranței, iubirii față de Dumnezeu și de cei din jur, spiritualitatea reprezintă punctul de rezistență și protest în absența unor tipuri de îngrijire.

Spiritualitatea ca o căutare în ceea ce înseamnă cu sau fără Dumnezeu: Spiritualitatea recunoaște nevoia umană de a descoperi sesnsul final al vieții, indiferent dacă acesta este îndeplinit legat de relația cu Dumnezeu sau de alte persoane, sau orice alt sentiment care devine forță călăuzitoare în cadrul vieții vârstnicului.

Spiritualitatea cuprinde atitudinile și practicile care se concentrează pe căutarea sensului vieții, în special în ceea ce privește relațiile cu semenii și cu Dumnezeu.

Utilizarea contemporană a cuvântului spiritualitate se referă la cele mai profunde valori și sensuri prin care oamenii caută să trăiască…aceasta implicând o viziune a spiritului uman și a ceea ce va ajuta la realizarea pe deplin a potențialului.

În general, persoanele vârstnice bolnave, spre sfârșitul vieții, încearcă să-și găsească confortul, speranța și sensul vieții în religie sau spiritualitate. Astfel, în timp ce preoții, pastorii, etc. au un rol important în ceea ce privesc problemele religioase, familia, prietenii vârstnicului îi pot oferii acestuia sprijinul spiritual de care acesta are nevoie.

Suferința spirituală este la fel de reală și de puternică ca și durearea fizică. Persoanele vârstnice bolnave se confruntă cu diverse probleme religioase sau spirituale, cum ar fi:

Sensul și scopul vieții: Majoritatea persoanelor vârstnice se întreabă, deseori, în special la sfârșitul vieții, care a fost sau este scopul vieții lor. Sunt interesați să-și recapituleze viața pentru a descoperi, în special, lucrurile pozitive pe care le-au făcut. Pe de altă parte, de multe ori se întâmplă ca ei să-și pună întrebări precum: „De ce eu?”, „De ce acum?”, „De ce această boală?”, etc.

Vinovăție și iertare: Pe măsură ce vârstnicii se confruntă cu boala, cu sfârșitul vieții, aceștia pot reflecta, de asemenea, și asupra experiențelor și situațiilor dificile din trecut. Se pot simți vinovați sau pot să dea vina pe alte persoane din jurul lor pentru ceea ce s-a întâmplat.

Pierderea credinței: Se poate întâmpla ca o boală gravă să provoace îndoieli, în cazul vârstnicilor, legate de convingerile lor religioase sau spirituale. Aceștia pot deveni supărați, revoltați atât pe Dumnezeu, cât și pe cei din jurul lor care încearcă sa-i susțină prin credință, rugaciuni și alte practici religioase.

Probleme legate de comunitatea de credință: Comunitățile religioase pot fi în măsură să ofere sprijin religios sau spiritual prin vizite, rugăciuni, diverse ritualuri. În timp ce unele persoane vârstnice găsesc acest lucru ca fiind util pentru mintea și sufletul lor, altele pot considera că aceste lucruri nu sunt suficiente, sau nu le oferă ceea ce au cu adevărat nevoie.

Richards și Bergin (1997) spuneau: “Noi vedem religia ca un subset al spiritualului…Expresiile spirituale tind să fie universale, ecumenice, comportamentale, internale, afective, spontane și private. Este posibil să fim spirituali fără să fim religioși și să fim religioși fără să fim spirituali”. Astfel, a fi spiritual înseamnă să avem o relație transcedentală cu o ființă superioară, iar a fi religios ar însemna să aparținem unei credințe și a unei biserici.

După Hill și colab. (2000) religia și spiritualitatea reprezintă mai degrabă concepte înrudite decât independente. Spiritualitatea poate fi înțeleasă ca o căutare a sacrului, un proces

prin care oamenii vor să descopere, să cuprindă și să aducă sacrul în viața lor iar acest proces are loc pe larg într-un context religios, tradițional sau netradițional. Sacrul este cel ce deosebește religia de spiritualitate. În cadrul religiei sacrul poate fi Dumnezeu, Divinitatea, Ultima Realitate, Forța Supremă.. Transcendența definește relațiile cuiva cu sine-însuși, cu alții, cu societatea, cu umanitatea, cu natura, cu cosmosul și pentru credincioși, relația cu divinitatea, cu sacrul sau cu o ființă supremă (Ho si Ho, 2007).
Diferența dintre religie și spiritualitate a fost punctată și de Pargament (1997): religia este văzută ca o “căutare a căilor de a ajunge la sacru” în timp ce spiritualitatea este “căutarea sacrului în sine”.

Cicely Saunders, fondator al mișcării moderne Hospice, a folosit expresia „durere totală” pentru a cuprinde toate tipurile de durere: fizică, spirituală, emoțională. Această expresie a fost inspirată din experiențele lui Cicelz Saunders cu pacineții în faze terminale și cu familiile acestora.

Îngrijirea paliativă recunoaște că există o strânsă relație între durerea fizică (cu simptomatologia specifică) și suferința emoțională, spirituală. Durerea fizică, în sine, poate fi accentuată de cauze non-fizice precum: frica, anxietatea, vinovăția, depresia și alte nevoi spirituale nesatisfăcute.

De asemenea, incapacitatea de a gestiona durerea fizică poate fi cauza unor probleme emoționale sau spirituale. Astfel, pacienții pot refuza medicația din cauza fricii. Alții pot să creadă că merită să sufere. În anumite culturi, suferința spirituală (intensă) se poate manifesta cu dureri fizice.

Cadrele spirituale și tradițiile religioase pot să influențeze modul în care persoanele interpretează durerile fizice. Așa cum mintea, trupul și spiritul sunt într-o strânsă legătură așa trebuie înțeleasă și posibila legătură dintre persoana în cauză și divinitate.

Progresele tehnologice ale secolului trecut au avut tendința de a redirecționa medicina ca model de îngrijire spre medicina orientată spre tehnologie, având ca scop vindecarea. Astfel, tehnologia a dus la progrese fenomenale în domeniul medicinei, oferind posibilitatea de prelungire a vieții. Cu toate acestea, în ultimele decenii medicii tind să echilibreze partea de îngrijire/recuperare prin alternarea medicației cu serviciile de spiritualitate, recunoscând că până în prezent spiritualitatea a fost adesea legată de îngrijirea sănătății. Îngrijirea spirituală, compasiunea implică întreaga persoană – fizic, social, emoțional și spiritual. Un astfel de serviciu este cu siguranță o activitatea spirituală. Rachel Naomi Remen, MD, a elaborat ideea de bine general prin intermediul spiritualității, în cazul persoanelor bolnave de cancer, afirmând:„A ajuta, a repara (a recupera) și a servi reprezintă trei moduri diferite de a vedea viața”.

Asistența spirituală implică petrecerea timpului cu pacienții și discutarea lucrurilor importante pentru ei. În nenumărate cazuri pacienții deschid subiecte din domeniul spiritualității cu personalul medical. În continuare voi prezenta anumite aspecte legate de îngrijire/compasiune, voi explica anumite modalități de practică a asistenței spirituale și importanța înțelegerii avantajelor acesteia (încorporarea asistenței spirituale).

În fața tragediei, de cele mai multe ori, cel mai simplu sentiment este mânia. Ca toate sentimentele, mânia nu trebuie să fie negată – dar ea nu va fi un substitut pentru manifestarea durerii mai profunde sau a suferinței spirituale. Mânia, în lumea fricii, este un mecanism de apărare. De exemplu, persoanele vârstnice bolnave (sau pe moarte) devin mânioase, atunci când sunt incapabile să-și stăpânească sentimentele de neputință. Astfel, exteriorizarea acesteia este necesară în primul rând pentru a ne face să simțim că avem din nou control asupra noastră (fără stăpânirea de sine unii oameni ar fi într-o panică totală) și în al doilea rând, aceasta direcționează emoțiile spre exterior, găsind un inamic extern vizibil, bun de atacat.

Când există o durere fizică puternică și mintea este foarte impovărată de suferință pot apărea atacurile de panică. Panica este una dintre cele mai înfricoșătoare experiențe pe care le poate avea cineva, dar este aproape întotdeauna temporară. Acest lucru se poate întâmpla în cazul persoanelor vârstnice care nu sunt capabile să-și redobândească controlul. Astfel frica bântuie mintea după bunul plac, dărămând toate barierele.

Frica cronică, cea care se întâmplă să-i trezească noaptea din somn pe vârstnici și care îi lovește fără avertizare în viața de zi cu zi, este denumită neliniște. Ea este una dintre cele mai răspândite semne ale durerii fizice și ale suferinței spirituale. Aceasta poate fi liniștită pe cale medicală, dar tranchilizantele nu înseamnă și alinarea suferinței spirituale.

Având la bază sentimente puternice de frică și neliniște se poate dezvolta, cu ușurință, starea de depresie. Aceasta se referă la durerea îndreptată împotriva sinelui. Privind expresia de pe fețe vârstnicilor deprimați, putem deduce cât de posomorâți, retrași, extenuați și triști se simt. De cele mai multe ori putem observa că acștia abordează viața cu pasivitate și resemnare, sau chiar renunțare.

Creșeterea spirituală la sfârșitul duratei de viață este posibilă pentru toate persoanele, indiferent de credință. Astfel, deși o boală terminală poate fi percepută ca și o experiență negativă, pentru multe persoane devine o oportunitate pentru dezvoltarea personală și vindecare.

Etimologic, cuvântul „criză” semnifică „posibilitatea de”.

Există diverse motive ce accelerează dezvoltarea personală și spirituală la sfârșitul vieții. Spre exemplu, persoanele în cauză, deoarece sunt incapabile să desfășoarele activitățile cotidiene obișnuite, au timp să reflecte și să practice lucruri din domeniul spiritualității. Totodată, pentru a-și găsi confortul, sensul și puterea de a merge mai departe optează să se adreseze sau să revină la credințele și tradițiile religioase. Deoarece nu v-or mai avea ocazia să stea mult timp în preajma familiei sau persoanelor dragi, ei caută momente de conexiune, reconciliere și de ce nu, vindecare. Deseori se întâmplă ca la sfârșitul vieții să apară diverse întrebări spirituale (despre iertare, viața de apoi, valoarea veții în sine, etc.).

În cadrul spitalelor sau centrelor de zi echipa de îngrijire paliativă poate ajuta la dezvoltarea personală atât a pacienților cât și a familiilor acestora. Astfel, ei se pot ocupa de ameliorarea sau tratarea simptomelor de durere fizică pentru ca pacientul împreună cu familia să reușească să se concentreze asupra relațiilor, revizuirii vieții și practicilor spirituale. De a ajuta pacientul și familia acestuia să identifice obiective sau sarcini spirituale, relaționale și emoționale (pe lângă managementul durerii). Este indicat, totodată, ca echipa de îngrijire paliativă să întrebe și să direcționeze activitățile spre un cadru confortabil și cu sens în ceea ce privesc credințele și practicile religioase, apelând chiar la participarea psihologului, asistentului social sau a preotului. Prin toate acestea, echipa v-a demonstra că este prezentă în fața disperării și suferinței.

Efectul de spiritualitate asupra sănătății este un domeniu de cercetare activ. În afară de medici, acest domeniu este studiat in primul rând de psihologi și alți profesioniști. Studiile au tendița de a se rezuma la trei domenii majore: mortalitate, adaptare și recuperare. Din punct de vedere a mortalității, studiile observaționale sugerează că persoanele implicate in practici spirituale regulate au tendința de a trăi mai mult.

Un alt studiu indică un posibil mecanism: interleukina (IL) -6. Nivelurile crescute de IL-6 sunt asociate cu o incidență crescută a bolii. Un studiu de cercetare care implică 1700 adulți învârstă au arătat că cei care au participat la biserică erau pe jumătate la fel de probabil să aibă niveluri ridicate de IL-6.

Autorii au emis ipoteza că un angajament religios poate îmbunătății controlul stresului prin oferirea de mecanisme de coping mai bune, un bogat sprijin social, întărirea valorilor personale și viziunea asupra lumii.

În ceea ce privește domeniul confruntării, pacienții care sunt spirituali pot utiliza convingerile lor în a face față bolii, durerii și vieții. Unele studii indică faptul că cei care sunt spirituali tind să aibă o perspectivă mai pozitivă și o mai bună calitate a vieții. De exemplu, pacienții bolnavii de cancer care au găsit confort în practicile religioase și spirituale au fost mai mulțumiți de viața lor, au fost mai fericiți, și au suferit mai puțin (atât psihic cât și fizic).

Unele studii au analizat, de asemenea, rolul spiritualității cu privire la durere. Un studiu a arătat că bunăstarea spirituală a fost legată de capacitatea de a se bucura de viață, chiar în mijlocul simptomelor, inclusiv durere. Acest lucru sugerează că spiritualitatea ar putea fi o țintă clinică importantă..

Rezultatele unui chestionar în legătură cu durerea fizică distribuit de American Pain Society la pacienții spitalizați au arătat că rugăciunea personală a fost metoda nondrug cel mai frecvent utilizată: 76% dintre pacienți au făcut uz de aceasta.

În acest studiu, rugăciune ca o metodă de gestionare a durerii a fost folosită mai frecvent decât medicația intravenoasă (66%), injectii (62%), relaxare (33%), atingeri (19%), și masaj (9%).

Medicația (dureroasă sau nu) este foarte importantă și trebuie utilizată, însă în confruntarea durerii trebuie să se țină seama și de alte modalități.

Convingerile spirituale pot ajuta pacienții să facă față atât bolii cât și morții. Într-un sondaj aleatoriu, Gallup, vârstnicii au trebuit să noteze ce i-ar îngrjora dacă ar știi ca sunt pe moarte. Problemele de top au fost găsirea companiei și asigurarea asistenței spirituale.

Aceste constatări nu sunt surprinzătoare. Când oamenii se confruntă cu boli grave sau pierderi mari, se întorc frecvent la valori spirituale pentru ai ajuta să facă față sau de a înțelege boala sau pierderea lor.

În privința recuperării, angajamentul spiritual tinde a îmbunătății acest domeniu de activitate atât în ceea ce privește boala cât și intervențiile chirurgicale. De exemplu, un studiu la pacienții vârstnici cu transplant de inimă a arătat că cei care au participat și au crezut în activitățile religioase, în urma monotorizării s-au observat o serie de modificări pozitive, atât fizic cât și psihic (creștere a stimei de sine)

Reperele vizuale indică posibile credințe și practice religioase sau spirituale precum:

Reprezentări ale diverselor figure religioase sau lideri ai comunității;

Simboluri religioase sau de artă;

Cărți de rugăciuni;

Cărți cu practici de vindecare;

Altare;

Remedii din plante;

Orice alte obiecte considerate sacre, investite cu puteri de vindecare sau utilizate pentru practice religioase specifice.

De exemplu, icoanele sunt, pentru anumite persoane, obiecte sacre, investite cu puteri de vindecare, utilizate în practici religioase specifice; deoarece cu greu își pot imagina spațiul de rugăciune fără prezența icoanelor. Părintele profesor Vasile Nechita afirmă că: „Icoana ne arată nevoia absolută de sfințenie a omului”. Omul fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu însetează necontenit după modelul său, fiind într-o continuă căutare, încercând să dobândească cât mai mult din atributele „vieții treimice”. Icoana simbolizează legătura dintre om și Dumnezeu, dintre cer și pământ, căci în fața icoanei, așa cum spunea părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, „orice răsuflare poate fi și o rugăciune”. Totodată aceasta preia sarcina comunicării spirituale, pentru că mii de gânduri se îndreaptă spre ea. Acest act religios se adresează prototipului din icoană, dar închinarea nu se aduce substanței icoanei, ci sfântului reprezentat.

Este recomandat a se observa și a se ține cont de importanța acestor lucruri pentru pacient. Deoarece, pentru mulți dintre aceștia, icoanele răspândesc în suflete sentimente de credință, de iubire, de pocăință; sentimente ce premerg harului ce ajung la inimă, făcându-l pe cel care crede în ele să poată pregusta slava Împărăției cerești. Astfel, Fiind într-o permanentă legătură cu prototipul lor icoanele contribuie la purificarea morală atât a văzului cât și a simțului. Minunile petrecute în fața icoanelor depend, în mare parte, de vrednicia morală a credincioșilor.

În prezent întâlnim icoane pretutindeni, mai ales în preajma persoanelor vârstnice bolnave (sau pe moarte) instuționalizate, sau nu. Și asta deoarece aceste persoane simt nevoia de sfințenie, sunt dormice de a găsi calea spre lumea spirituală: “Lipsa de discernământ cu care unii creștini Îl privesc pe Fiul lui Dumnezeu îi impiedică să vadă că frumusețea rămâne un atribut divin, darn nu în sensul strict uman”.

În concluzie icoanele reușesc să ne improspăteze memoria, ne ușurează căutarea și ne mențin înmtr-un cadru religios, sfânt. P.S.I. afirmă că: “Icoana nun e oprește imaginația, ci întărește căutarea, dă certitudine împlinirii, ajută evlavia, completează mijlocirea, edifică puterea rugăciuni și legătura cu chipul din ea”.

Atât pacienții cât și familiile acestora obișnuiesc să pună întrebări legate de boală (diagnostic) și planurile de tratament. Analizând discuțiile, se pot observa că răspunsurile lor sugerează propriile convingeri religioase sau spirituale:

“Dacă Dumnezeu așa vrea…”;

“Viața mea este în mâinile Lui…”;

“Acest medicament este o binecuvântare…”;

“Întotdeauna am fost o luptătoare…”;

“Există lucruri mai rele decât moartea…”.

Studii calitative au sugerat ca pacientii au mai multe nevoi spirituale. Din păcate, există puține instrumente disponibile. Așadar, este evident atunci când pacientul răspunde: "Dacă Dumnezeu așa vrea…" că el își exprimă indirect nevoile spirituale. Medicii trebuie să fie conștienți de faptul că pacienții care sunt în fază terminală pot avea nevoi spirituale neîmplinite. Pentru a facilita satisfacerea acestor nevoi, trebuie să fim conștienți că avem nevoie de persoane specializate în acest domeniu (preot, pastor, psiholog, etc.).

„Când nu mai este posibilă vindecarea, este datoria noastră să îngrijim.” – Cicely Saunders.

Deseori suferința spirituală este indicată prin declarații precum:

“De ce să trăiesc așa?”;

“De ce mi se întâmplă tocmai mie?”;

“Îmi doresc să fi murit…”;

“Nu se poate face ceva?”;

“De ce îmi face Dumnezeu una ca asta?”.

Spiritualitatea și religia sunt foarte importante, atât pentru pacienți cât și pentru familiile acestora. Sondajele recente, efectuate în Statele Unite ale Americii, indică faptul că pacienții și familiile acestora solicită o atenție sporită în ceea ce privește dimensiunea spirituală a vieții lor, în special la sfârșitul vieții (boli în fază terminală).

Schimbarea și sentimental de incertitudine sunt inevitabile în perioada de dinainte a morții. Multe persoane cu boli în fază terminală și familiile acestora descries acest moment ca fiind un “montagne russe” sau o aventură în “necunoscut”. Deși rezultatul final (decesul) este clar și acceptat la un moment dat, perioada pana la momentul decesului este plina de incertitudini și schimbări imprevizibile. Într-o zi persoana se poate simți bine, iar în următoarea zi pot apărea o serie de simptome fizice, psihice, sufletești fără nici o avertizare. Până și modul în care, atât pacienții cât și familiile, v-or răspunde emoțional la schimbări, este imprevizibil. Chiar și atunci când doctorii sunt în măsură să ofere un prognostic exact, nu se poate spune același lucru și despre momentul decesului.

Sfârșitul vieții reprezintă, totodată o șansă persoanelor care doresc rezolvare și împăcare cu greșelile, eșecurile și regretele lor. Atunci când apar sentimente negative sau judecăți puternice despre trecut, asistentul spiritual trebuie să fie present pentru a încerca să amelioreze sau să schimbe aceste gânduri în unele pozitive.

Anandarajah și High (2001) au scris că "suferință spirituală și criză spirituală", au loc atunci când o persoană este în "imposibilitatea de a găsi surse de sens, speranță, iubire, pace, confort, putere și conexiune în viață sau, atunci când un conflict are loc între credințele lor și ceea ce se întâmplă în viața lor”.

În concluzie, pentru multe persoane care suferă de boli cronice, spiritualitate poate fi un stil de adaptare util. Durerea spirituală are nevoie de explorare și există o varietate de instrumente disponibile, care ne ajută să înțelegem mai bine care ne sunt nevoile.

2.2. Cum ar trebui să fie religia predată în școli pentru a fi placută? Cum să crească elevii cu o inteligență spirituală?

În istoria românilor, primele școli s-au organizat în tinda sau în incinta bisericii, iar preotul sau cântărețul bisericesc, numit și dascăl, au împlinit adesea și slujirea de învățător al copiilor din parohie.

Biserica și școala sunt două instituții atât de apropiate ca funcție, încât este imposibil să slujești în Biserică și să faci abstracție de școala și invers, să faci parte din instituția școlii și să faci abstracție de Biserică. Aceasta, dacă înțelegi și îți însușești rostul lor. Motivul fundamental pentru care Biserica și școala se presupun reciproc este faptul că amândouă au în vedere omul: Biserica se ocupa de mântuirea omului, iar școala, de instruirea lui. Dar nu există mântuire fără cunoaștere și cunoaștere fără instruire. Mântuirea este un proces lung, care se desfășoară în timpul existenței pământești a omului și înseamnă ridicarea omului "la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos" (Efes. 4, 13). De aceea, Cel ce a întemeiat Biserica, Mântuitorul Hristos S-a numit "Învățătorul", una din slujirile Lui este cea învățătorească, iar una din primele misiuni date apostolilor arata ca una din funcțiile Bisericii va fi aceea de a învăța: "Mergând, învățați toate neamurile…" (Matei 28, 19).

Din epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel se știe că episcopii puși de el, ca Timotei și Tit, aveau puterea de a învăța, precum și obligația de a fi atenți la ceea ce învățau alții, deci, de a supraveghea învățătura în comunitate, pentru a putea să îndemne la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei potrivnici (Tit 1, 9). Împreună cu harul și credința, din episcop în episcop, s-a transmis dreapta învățătură, iar cel care este chemat să judece în fata efortului de gândire și de acțiune ale credincioșilor, pentru a păstra curat depozitul tradiției, este episcopul. Dar tot Sfântul Apostol Pavel precizează că în Biserica primară erau trei harisme principale: Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători… (I Cor. 12, 28). Învățătorul era cel care instruia mai de aproape în cele ale credinței și moralei creștine, purtător al cunoștinței și al înțelepciunii.

Prima formă organizată cu funcție învățătoreasca în Biserică au fost școlile catehetice, cum au fost vestitele scoli din Alexandria și Antiohia. În afară de școlile amintite, în epoca primară a creștinismului, au mai existat o școală africană, una asiatică, una la Edessa, una la Cezareea Palestinei etc.

Școala catehetică din Alexandria, înființată în sec.II, era propriu-zis un institut de cercetare științifică, cu program de studii, profesori și studenți, corespunzând universității de azi. La început, foarte probabil, programa de studii cuprindea numai exegeza biblică, dar cu timpul, pe măsură creșterii numărului și calității discipolilor, ea s-a îmbogățit și cu filosofia, pentru că apoi să ajungă la două ramuri distincte: ramura profana cuprinzând dialectică, științele naturii și etică și ramura creștină ocupându-se de exegeza biblică și filosofia creștină, cum reiese din informația data de un ucenic al lui Origen, Sfântul Grigorie Taumaturgul.

Pe pământ românesc, primele școli au fost cele din tinda bisericilor și din mănăstiri, iar Biserica a slujit învățătura și limba neamului cu conștiința că misiunea aceasta îi aparține. Lângă biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brasovului s-a întemeiat cea mai veche școala românească din țara noastră (1495). Școlile pregăteau viitori preoți, dar și dascăli, dieci, copiști etc. în mănăstiri și pe lângă centrele mitropolitane, pe lângă școli, pe lângă tipografii, erau și ateliere de pictură, sculptură, broderie, argintărie etc. De aici au ieșit marii artiști – unii anonimi – care au dăruit poporului român și lumii întregi frumusețea fără de seamăn a Mănăstirilor Curtea de Argeș, Sfinții Trei Ierarhi, Voroneț, Sucevița, Moldovița, Putna, Humor, Arbore etc.

Astfel, studiind istoria poporului român, ajungem la convingerea că școala românească s-a născut în Biserica neamului, a izvorât din această și a rămas aproape de ea. Chiar atunci când a devenit instituție de sine stătătoare, școala românească a rămas credincioasă Bisericii, învățăturii ei, a promovat valorile bisericești și a propovăduit credința dreaptă fiindcă în acest fel slujea nu numai Biserica, ci însuși neamul românesc și nu abdica de la esența misiunii ei. Biserica și școala au aceeași istorie, aceleași monumente literare, artistice și arhitectonice, aceeași bază culturală, fiind slujite de aceleași mari personalități care au crezut în același ideal: unitatea de credință, tradiție și limba a neamului românesc.

Cărțile, valori ale Bisericii și școlii deopotrivă, erau tipărite pentru toți românii din toate țările. Cele din Ardeal treceau munții în Tara Românească și Moldova, iar cele din Tara Românească și Moldova pătrundeau și în Ardeal "ca să se lățească cuvântul Sfintei Scripturi… în toate țările și ținuturile, ce vorbesc în limba românească" și să fie de folos "tuturor celor ce vorbesc în limba românească".

Tipărite de Biserică, ele au fost preluate de școală și de învățații neamului și valorificate ca mijloace de întărire a conștiinței unității bisericești și de neam a tuturor romanilor. În răstimp de două milenii, în care s-a plămadit romanismul, sufletul lui, – zice Octavian Goga – ca un vast rezervoriu a strâns în el amintiri și speranțe, bucurii și plângeri, toți fiorii de care a tresărit în cursul vremurilor. Cine ar putea să despice această comoară de simțire și să aleagă din ce anume taina derivă gama multiplă prin care se exprima specificul nostru național? – se întrebă el.

Spiritualitatea românească își are originea în Biserică și școală, păstrată prin conlucrarea acestor două instituții de căpătâi; spiritualitatea românească este o creație, un miracol izvorât din unitatea de acțiune a celor două instituții. Prin intermediul acestora, societatea și-a păstrat, cultivat și transmis valorile culturale.

Școlile mănăstirești au fost, secole de-a rândul, principalele focare de instruire, așa încât în veacurile XV-XVI se bucura de faimă mai ales cele de la Neamț și Putna în Moldova și din Scheii Brasovului în Transilvania. Pe lângă unele mari mănăstiri se formează adevărate centre de cultură, sprijinite de domnie, cum a fost mănăstirea Trei Ierarhi a lui Vasile Lupu, dar și Mănăstirea Hurezi a lui Brancoveanu, ambele în egală măsură școli, ateliere artistice, tipografii, adică laboratoare în care se "prelucra" limba poporului român, cultura lui și tocmai prin ele se transmitea credința ortodoxă și conștiința unității de neam.

Răspândirea cărților manuscrise și apoi tipărite în toate teritoriile locuite de romani a fost înlesnita de faptul că foarte mulți vlădici care au păstorit în Transilvania în sec. XVI-XVII veneau din Moldova și din Tara Românească, după cum numeroși clerici și laici ardeleni și-au desfășurat activitatea în Țările Romane.

Asemenea legături au contribuit, în același timp, la întărirea credinței ortodoxe, alt factor însemnat al profilului spiritual al poporului român, într-o vreme când se făceau eforturi, folosindu-se tot felul de mijloace silnice, pentru catolicizarea romanilor mai întâi, pentru luteranizarea și calvinizarea lor după aceea. Credința ortodoxă se confunda, mai ales în conștiința maselor populare, cu neamul, după cum se afirmă în actul din 1574, în care se spune că religia "grecească" (ortodoxă) este "religia romana", de aceea apărarea religiei însemna în același timp și apărarea neamului. Atașamentul poporului față de religie a fost atât de puternic încât a stârnit mirarea și totodată admirația unor străini. Antonius Possevinus, rectorul Universității iezuite din Cluj, bun cunoscător al oamenilor și a psihologiei acestora, sublinia tenacitatea romanilor în apărarea religiei ortodoxe.

Simbioza dintre Biserică și școală a făcut posibilă cultivarea conștiinței de neam românesc, de seminție românească și implicit a unității de neam. Factorii care au contribuit în mod decisiv la formarea și menținerea în popor a acestei conștiințe au fost doi: credința ortodoxă și limba romană. Dar dacă Biserica și școala ar fi avut credințe diferite și ar fi vorbit în limbi diferite, credința și limba ar fi rămas valori fără vreun rol în unitatea poporului român. Poporul se sprijinea în idealurile sale, prin credință și limba pe Biserica și școală fiindcă toți slujitorii cuvântului vorbeau și credeau în limba lui.

Astfel, putem spune că dintotdeauna, între Biserică și cultură, a existat o colaborate aparte, cea dintâi contribuind la devoltarea celei de-a doua prin personalitățile ei și prin școlile pe care le-a întemeiat și susținut de-a lungul vremii.

Ortodoxia românească a preluat și ea, de la ortodoxia universală acest obicei, ea fiind multă vreme o adevărată locomotivă a culturii și preocupându-se de susținerea tuturor demersurilor culturale, între ele la loc de cinste aflându-se cele educaționale.

De altfel, influența Bizanțului asupra ortodoxiei noastre de-a lungul vremii sa poate vedea în multe laturi ale vieții eclesiastice autohtone: în drept, fie el bisericesc sau laic, în liturgică, în teologia dogmatică, în spiritualitate și în multe altele. În fond, românii au adus adesea de la Constantinopol, înainte de 1453, oameni pregătiți care să-i școlească și au cercetat cu mare ardoare scrierile autorilor mari de acolo, limba greacă aflându-se la mare preț în rândurile societății elitare care compunea aristocrația statelor medievale românești. Tot el va influența și structura instituțională a societății feudale românești, dar și chestiunile de morală și celelalte elemente de mare importanță și valoare pentru dezvoltarea unei societăți, fără de care, aceasta ar fi avut mari handicapuri din toate punctele de vedere și nu ar fi reușit să se dezvolte în mod corespunzător.

Și scriitorii vremurilor, școliți în mediile locale sau în medii mari de cultură precum cel bizantin despre care am vorbit, se vor păstra în strânsă legătură atât cu bizantinismul și cultura romeică, cât și cu principiile genuine de morală creștină, dovedindu-se buni studenți ai operelor acestora, buni creștini și oameni de cultură. Între marile opere românești din această perioadă, care se încadrează în această categorie, enumerăm pravilele și codicii acelor timpuri, Cronica lui Ștefan cel Mare, o lucrare de istorie, de influență pur bizantină, sfaturile pe care Neagoe Basarab (1512-1521) le oferă fiului său Theodosie, care se pregătea să îi urmeze la tron, despre care s-a afirmat că ar aparține lui Constantin Porfirogenetul, sau unui exponent monastic și a fost pe nedrept considerată o pastișă lipsită de originalitate, dar a fost ulterior apărată cu argumente solide de alții în cercetarea contemporană, sau fiind tratată ca o simplă operă a cărei paternitate nu este încă clarificată și nu este considerată importantă. Datorită faptului că conținutul este cel care primează, ea nu poate fi înțeleasă decât dacă este privită în raport cu celelalte mari opere de drept contemporane, după cum remarcă un prefațator al ei:

Dar cercetătorul va fi uimit să constate că adevărata originalitate, forță, valoare și actualitate a cărții lui Neagoe Basarab ni se descoperă abia atunci când o alăturăm celor două celebre scrieri similare, strict contemporane, ale Renalșterii occidentale: ,,Institutio Principis Cristiani”, terminată de Erasmus din Rotterdam în martie 1516 și tipărită în același an împreună cu ,,Panegiricul regelui Filip cel Frumos” și ,,Principele” lui Machiavelli, scris din iulie până în decembrie 1513, dar tipărit abia la cinci ani după moartea autorului (22 iunie 1527), în 1532, la Roma.

Importante sunt de asemenea, și scrierile lui Matei Basarab, marele promotor și creator de cultură și întemeietor de tipografii, va da tiparului opere de mare valoare și importanță pentru dreptul Țării Românești. Între ele se numără celebra ,,Îndreptare a Legii”, ,,Pravila de la Govora” sau ,,Pravila cea Mare de la Târgoviște” (1652). Cea din urmă va fi preluată și de către Vasile Lupu în Moldova. Importante sunt și scrierile unui mare om de cultură al Moldovei secolelor XVII-XVIII, Dimitrie Cantemir, care va analiza și elemente de istorie a dreptului, între paginile lucrărilor sale. El va remarca faptul că legiuirile Moldovenești, cârmuirea, înscăunarea domnului, legiuirile de ordin comercial (ca export, predominau vinul și sarea, pe care le și vămuiau) și multe altele sunt de influență bizantină.

Secolul următor domniei lui Cantemir, se va remarca printr-o adevărată explozie de inițiative legislative. În partea de început a sa, în anul 1816, Calimahi dădea tiparului lucrarea intitulată ,,Codul civil al Principatului Moldovei”, redactat în limba greacă, în care se vede din nou, profunda influență bizantină, pornind de la textul, redactat în grecește, și continuând până la elementele cele mai profunde.

I-au urmat apoi ,,Constituția cărvunarilor”, ,,Regulamentul organic”, cea din urmă neavând o influență definitorie din partea bizantină (cel mult pe filieră rusească), și apoi constituția de la 1866, unde se văd din nou influențele dreptului bizantin, trecute însă prin filtrul legislației autohtone românești și influențate de cea belgiană.

Argumente pentru menținerea religiei în școală

Legitimitatea realizării educației religioase în școală este susținută cu argumente de ordin istoric, moral, cultural, psihologic, sociologic, ecumenic, teologic și pedagogic, fiecare dintre acestea contribuind la evidențierea unității axiologice promovate de creștinism, la ințelegerea pozitivă și superioară pe care această dimensiune a educației o oferă valorii persoanei umane, prin capacitatea de a contribui la o continuă formare și regenerare a structurilor de tip afectiv, atitudinal și volitiv ale acesteia, în perioade de timp și în spații culturale diferite.

1. Argumentul cultural. Religia reprezintă (și) o formă de spiritualitate ce trebuie cunoscută de către elevi. Nu te poți considera persoană culturală dacă nu cunoști propriile referințe religioase sau ale persoanelor cu care coexiști în comunitate, nu știi nimic despre istoria credințelor și religiilor, nu înțelegi fenomenologia actului religios. A cunoaște propriile valori religioase, indiferent de extinderea lor în spațiul comunitar, reprezintă o modalitate de securizare culturală, o exigență ce atrage după sine bunăsituarea în registrul cultural. De asemenea, a cunoaște și a respecta alteritatea religioasă constituie un semn de civilitate și de culturalitate. Multe producții culturale (clasice sau contemporane) se originează în Biblie sau Sfânta Tradiție. Sunt foarte multe producții literare, plastice, cinematofgrafice etc. în care se tematizează motive cu substrat religios. A te apropia de acestea înseamnă să actualizezi valori religioase specifice, încorporate cu prilejul unor programe de instruire. Instrucția de ordin religios ne mobilează mintea și sufletul, ne deschide spiritul către experiențe culturale diverse. A nu fi formați și în perspectivă religioasă înseamnă să rămânem "infirmi" din punct de vedere spiritual; s-ar edita o nouă formă a analfabetismului, cel de ordin religios.

2. Argumentul psihologic. Educația religioasă invită la reflecție, la evidențierea eului, la autocunoaștere. Această activitate nu înseamnă numai transmitere de mesaje specifice, ci și conturare sau reformare a persoanei din perspectiva unor standarde valorice superioare. Desigur, prin religie se vizează și palierele atitudinale, de credințe, de reprezentări, de sentimente ale persoanei umane. În măsura în care substratul atitudinal și de credințe nu este impus, ci doar propus, acesta are o funcționalitate deosebit de importantă pentru multe persoane. Educația religioasă poade deveni un prilej de fortificare interioară, de identificare de sine, de descoperire a idealurilor, de reconvertire a persoanei spre lumea valorilor absolute. Pentru mulți semeni ai noștri recursul la religie poate fi vindecător, salvator. In nici un caz, nu trebuie "folosită" religia ca un medicament, ca o supapă a pulsiunilor noastre, ca o instanță "psihanalitică" de rezolvare a problemelor personale. Se constată însă că oamenii credincioși sunt mai moderați, mai cumpătați, mai echilibrați.

3. Argumentul etic. Într-o perioadă de disoluție a reperelor morale, educația religioasă poate aduce un suflu nou în ceea ce privește aspectele relaționale, comportamentale la nivel individual sau social. Este evident că societatea românească trece printr-o perioadă de criză morală și spirituală. Chiar codurile etice de sorginte laică sunt puse în chestiune și generează o anumită neîncredere, datorită și conotațiilor lor ideologice (vezi "Codul eticii și echității socialiste"). Morala de tip religios poate umple un gol sau ne ajută să depășim anumite sincope de orientare existențială.

Până ce persoanele ajung la autonomie morală, parcurg o perioadă de eteronomie morală, repectiv de ascultare, de supunere față de mormative etice externe. Religia presupune o normativitate cu un evident conținut moral. Sunt persoane rebele, care nu acceptă atât de ușor regulile impuse de instanțele comune. Pentru acestea, dar și pentru ceilalți oameni, reliefarea unor comandamente transcendente, ce au o altă autoritate valorică și care pretind un anumit comportament, poate constitui o cale operativă de reglementare a conduitelor într-o situație dată. Apare însă o chestiune de ordin deontologic: religia nu trebuie folosită ca un instrument pentru a rezolva o problemă, fie ea și presantă, dar circumstanțială. Preceptul religios nu trebuie să devină o "sperietoare" pentru firile dificile, ci trebuie interiorizat, încorporat natural în modul nostru de a fi sau de a face.

4. Argumentul sociologic. Valorile religioase au virtutea de a aduce oamenii laolaltă, de a crea legături durabile, de a solidariza și a cimenta unitatea grupală, comunitară. Identitatea unei comunități se exprimă și prin îmbrățișarea unor valori religioase comune ce sunt adoptate și exprimate în mod liber. Educația în perspectiva valorilor religioase formează persoane ce se deschid ușor spre alții, se manifestă generos prin iubire, dăruire și înțelegerea aproapelui. Religia creștină funcționează ca un flux spiritual integrator, ca o formă subtilă de congregare a acțiunilor la nivel social. Avem nevoie în continuare de colectivități solidare, particulare, stabilizate cultural care nu se disipează valoric în contact cu alte experiențe culturale. Aceasta nu înseamnă că grupul confesional, "poporul drept-credincios" se va izola sau va "ataca" un alt grup, cu alte repere religioase. Orice comunitate se va caracteriza și printr-o anumită sintalitate spirituală, o formă personalizată de manifestare, va da dovadă de demnitate, se va prezenta ca "personalitate" distinctă, cu o marcă aparte, fără infatuări sau autoflagelări gratuite. Este bine cinstit cel care își păstrează identitatea și nu are aroganța de a o impune și altora.

5. Argumentul istoric. Pentru spațiul românesc, credința creștină a acționat ca un factor de coagulare și de perpetuare a neamului. Este lucru știut că încreștinarea ținutului carpato-ponto-danubian a coincis cu procesul de formare a poporului român. Creștinismul a fost un factor de perpetuare și continuitate socială sau culturală. Multe secole de cultură românească s-au consumat în mănăstiri sau pe lângă biserici. Clerici importanți ortodocși, greco-catolici etc. s-au implicat în marile evenimente istorice care au marcat evoluția noastră. A cunoaște toate aceste realizări constituie nu numai un semn de onestitate, de probitate retrospectivă, ci și de valorizare din perspectivă contemporană a unor realizări, în ideea creării de noi tipuri de solidaritate.

6. Argumentul ecumenic. Instrucția și formarea nostră religioasă ne predispune și ne pregătește într-o măsură mai mare pentru acceptarea și înțelegerea aproapelui. Numai în măsura în care suntem instruiți (și) religios și ne postăm bine în perimetrul religiei proprii devenim mai generoși cu alții, nu mai suntem suspicioși și nu mai vedem în ceilalți virtuale "pericole". Numai cel ce se îndoiește de credința lui fuge de celălalt, se închide în sine, se izolează, aruncă anatema spre altul. În măsura în care elevii își încorporează valorile specifice și experimentează credința proprie ajung la acea capacitate empatică necesară pentru a înțelege credința celuilalt, a respecta sincer alteritatea confesională, a se deschide celuilalt, a i se dăruie, a-l prețui cu adevărat. Dialogul interconfesional se face între persoane bine situate religios, instruite suficient, în cunoștință de cauză cu religia proprie și cu alte religii sau confesiuni.

7. Argumentul teologic. Fiecare religie se perpetuează prin credincioșii ei. Problema răspândirii credinței, a inițierii și formării religioase ține de miezul intim al oricărui edificiu religios. De altfel, fiecare religie își asumă și un program educațional, pedagogic, pe măsură, care să cultive și să propage adevărurile de credință. Unde există credință religioasă, există și educație. Credința pretinde împărtășire în comun, mărturisire, efuziune de idei și simțire. Numeroase sunt chemările către educare și formare în Noul Testament. "Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Învățându-le să păzească câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin" (Matei 28, 19, 20). Acesta este crezul oricărui slujitor al bisericii sau militant al ei. Pentru clerici, educația religioasă constituie o obligație explicită, de ordin deontologic, pastoral și educațional. Fiecare persoană trebuie îndreptată spre Dumnezeu, trebuie să ajungă la un sens profund al vieții și al existenței. Scopul ultim al formării religioase, în tradiția creștină, este mântuirea (salvarea), intrarea în Împărăția cerească. Pentru aceasta, este necesar să se folosească toate prilejurile, inclusiv perimetrul școlar.

8. Argumentul pedagogic. A fi inițiat din punct de vedere religios înseamnă a fi educat, a avea capacitatea de a spori educația și de a o continua de unul singur. Educația religioasă deschide apetitul către perfecționarea de sine. Educația în spirit religios poate constitui o cale de perfecționare a persoanei și din punct de vedere intelectual, moral, estetic, civic, fizic etc. Reprezintă o modalitate de responsabilizare a eului în legătură cu căile sau alegerile ulterioare. Cine este educat din punct de vedere religios are un start existențial favorizant și este pasibil de perfecționare pe mai departe.

Însă, cu toate că sunt atâtea argumente care susțin necesitatea religiei în școli, avem parte – așa cum am prezentat în detaliu în paginile de mai sus – de nenumărate argumente nejustificate din partea falșilor ideologi și intelectuali, care susțin cu vehemență eliminarea religiei din școli.

În paginile acestui subcapitol voi încerca să aduc în evidență – spune eu- câteva strategii și soluții viitoare pentru fenomenul de eliminare a religiei din școli:

O primă soluție ar putea fi de a ne ancora în realitatea propriu-zisă, adică de a nu ne bucura cu desăvârșire de rezultatele finale ale numărului mare de cereri care susțin religia, ci de a ne înarmăm spiritual, argumentative și intelectual pentru noi astfel de provocări. Numărul copleșitor de cereri pentru studierea religiei în școala publică este, într-adevăr, similar unui referendum. Rezultatul reprezintă însă finalul provizoriu al unei crize. Urmează alte provocări. De aceea, euforia nu are ce căuta aici.

O altă soluție este legată de calitatea dascălului care predă religia, adică de profilul psiho-pedagogic al profesorului de religie și de abilitatea acestuia de a face ora cât mai plăcută și atractivă , cu reale foloase duhovnicești în rândul elevilor săi. Despre calitatea profesorului de religie și profilul săi psiho-pedagogic voi vorbi mai în detaliu în subcapitolul următor.

Colaborarea strânsă dintre Parohie și Școală, între profesorul de religie și paroh, este o soluție cu foarte multe rezultate în ceea ce privește angrenarea tinerilor din parohie la viața cultic și morală a comunității și stârnește interesul și implicarea activă în receptarea cunoștințelor religioase din școală.

Din soluția de mai sus izvorăște o altă soluție la fel de importantă: conștientizarea părinților în ceea ce privește rolul deosebit de important pe care îl are religia în școală și în formarea caracterelor morale, caractere formate și antrenate pentru o societate de cele mai multe ori imorală. Acest obiectiv este atins cu desăvârșire doar prin colaborarea dintre preotul paroh și profesorul de religie. Preotul atrenează comunitatea întreagă în lupta pentru Hristos, cu cei care nu-L vor pe Hristos, iar profesorul antrenează copiii , ajungând la o țintă comună.

O soluție care ar trebuie pusă în agenda preotului paroh este legată de catehizare a adulților și a copiilor de către preot, implicarea copiilor și a adulților în diferite proiecte derulate de parohie. Conferințe și seri duhovnicești pe teme actuale, explicarea atât adulților , cât și copiilor care este rolul lui Dumnezeu în viața noastră, cum ne păstrăm sfințenia și care sunt instrumentele de păstrare a acestei sfințenii: Sfintele Taine, Participarea la Sfintele Slujbe, rugăciunea, postul, milostenia etc.

Profesorul de religie

Orice profesor, indiferent de disciplina predată ar trebui să fie, înainte de toate, matur afectiv, deci coerent cu sine, o persoană dezirabilă social și capabilă de interacțiune educativă cu copiii și cu tinerii.

Profesorii au nevoie uneori de o privire din exterior pentru a conștientiza importanța și influența foarte mare pe care o au asupra tinerilor. Aceasta poate fi și o motivație puternică pentru a se perfecționa, pentru a evolua ei înșiși, pentru a se simți importanți prin ceea ce sunt și nu doar prin activitatea de predare, însă pentru acest success trebuie să aibă personalitatea, caracterul și abilitățile necesre în atingerea acestui obiectiv.

Personaliatatea profesorului de religie trebuie să fie unică, originală, presonalitate prin carе să dеtеrmіne că gândіrеa șі cοmpοrtamеntul lui este cu și pentru Hristos. Știm că personalitatea îmbrățіșеază fіеcarе aѕpеct al caractеruluі uman : іntеlеct, tеmpеramеnt, abіlіtatе, mοralіtatе șі fіеcarе atіtudіnе carе ѕ-a fοrmat în curѕul vіеțіі cuіva. Așadar, o îmbinare a intelectului avansat în maturitatea divino-teologică, cu un temperament calm și răbdător, cu abilitățile sau talentele artistice înzestrate de Dumnezeu, cu atitudinile morale dezvoltate pentru o societate mereu în schimbare, pot face un profesor de religie ideal, atât pentru elevi, cât și pentru bunul plac a lui Dumnezeu.

Un profesor de religie, și nu numai, trebuie să aibă bine definite trasăturile morale, printre care enumăr: onestitatea, sinceritatea, cinstea , corectitudine, dreptate, onoare, politețe/ respect față de oameni și pentru valori estetice și morale, toleranță, empatie, prietenie, răbdare, compasiune, omenie, bunătate, altruism, comportament civilizat, bun simț etc. Luând în considerare puterea pe care o are exemplu în educarea copiilor, toate aceste trăsături se pot imprima în caracterul elevilor, profesorul transformându-se într-un real model de personalitate și caracter.

Un bun profesor trebuie să aibă definite și trăsăturile intelectuele sau mai bine zis capacitățile intelectuale, prin care să aibă abilitatea de a comunica eficient, trebuie să aibă inteligență rezistența la efort intelectual, abilități de muncă intelectuală, creativitatea, curiozitatea științifică/ intelectuală, inițiativa (capacitatea de a lua decizii), capacitatea de a învăța independent (de a se informa singuri), spiritul de observație, atenția, dezvoltarea gândirii logice, exprimarea corectă, competența de comunicare într-o limbă străină, capacitatea de analiză și sinteză/spirit critic, spiritul de cercetare, interesul pentru studiu, perspicacitatea, cultura generală, familiarizarea cu informațiile de bază ale unui domeniu, pasiunea pentru un domeniu de studiu, plăcerea pentru lectură, autonomia intelectuală.

Profesorul de religie prin misiunea și responsabilitatea duhovnicească pe care o are față de elevi , schimbă viața, caracterele și formează o personalitate puternică în atitudini, gândire și comportament. Afirmație pe care o putem confima prin spusele proferului Vasile Timiș : dimensiunea duhovnicească și educațională a misiunii profesorului de religie rezultă din responsabilitatea și din rolul hotărâtor pe care acesta îl are în transformarea profundă a personalității, în formarea deprinderilor și atitudinilor de factură duhovnicească și socio-morală ale elevilor săi.

Dacă privim la abundența cu care mass-media încearcă să schimbe atitudinea tânărului de zi, putem spune că în astfel de eră eronată profesorului de religie îi revine rolul de mentor, de iluminator. Prin acest rol profesorul dorește să ghideze mințile tinere spre realitate valorilor morale, spre adevăr, dreptate, neoportunism, nefățărnicie și corectitudine.

Așadar, unul din factorii de seamă – poate chiar cel mai important – care contribuie la promovarea educației religioase este profesorul de religie. Prin personalitatea lui, prin însușirile ce-l caracterizează, profesorul de religie realizează postulatele Bisericii, prin el se realizează funcția catehetică a Bisericii. Slujirea catehetică se integrează în misiunea globală de evanghelizare a lumii și de edificare a comunității creștine, dimensiunea catehetică aparținând înseși ființei Bisericii. Această slujire, după I Cor. 12,28, aparține învestiturii divine, făcând parte integrantă din viața primelor comunități creștine. Începutul misiunii învățătorești îl face însuși Hristos. El învață Biserica Sa în continuare – după cum spunea părintele Stăniloae – luminând-o cu înțelegerea cuvintelor Lui mântuitoare în contextul fiecărui timp, făcând-o părtașă acestei slujiri, îndemnând lăuntric mădularele ei să se învețe unele pe altele. Sfântul Chiril al Alexandriei susține că cei ce nu au puterea de a înțelege singuri taina lui Hristos se vor împărtăși totuși de El, primind ca împreună-lucrători pe cei de aceeași credință.

În activitatea sa, profesorul de religie este într-o tensiune perpetuă; el are particularitățile lui, problemele lui. Atașându-ne de normele și metodologiile moderne de comunicare și predare fără spirit de discernământ, apare pericolul pierderii substanței, a fondului, a specificului mărturisirii creștine. Este imperios necesară vigilența, trezvia minții, pentru a rămâne fideli învățăturii Bisericii. In acest sens, Părintele profesor Sebastian Șebu sublinia faptul că metodele și mijloacele de învățămant trebuie să fie ilustrate prin exemple luate din Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, cuvinte ale scriitorilor bisericești și ale părinților duhovnicești contemporani.

Educația religioasă se cere a fi direcționată atât teoretic, cât și practic, spre binele sufletesc al credincioșilor și spre folosul lor social. Pentru exercitarea criteriilor morale divine, în vorbă, în scris și în atitudine, Biserica și școala îndeosebi trebuie să facă eforturi pentru a instala cenzura morală în conștiințe. Biserica și școala, ca instituții care au misiunea de a-i înnobila pe oameni și de a face bine înțeleasă libertatea, sunt îndreptățite să-și împreuneze eforturile în vederea îndrumării tinerilor în a accepta criteriile morale recomandate de Evanghelie. Creștinismul a schimbat fața lumii datorită schimbărilor lăuntrice ale oamenilor.

Profesorul de religie se situează între universitate și școală, între poesis și praxis, între mentor (profesorul universitar) și ucenic (elevul). Activitatea și rezultatele profesorului de religie în școala lui constituie un mod de autoevaluare pentru profesorii săi din facultate. Finalitățile cercetării universitare nu sunt cuantificate doar prin notele obținute de către studentul teolog la examenul de licență, ci și prin rezultatele obținute de el ca profesor de religie.

În același timp, profesorul de religie este el însuși mentor și ucenic în școala lui. Este mentor deoarece menirea lui este aceea de a forma caractere religios-morale, de a forma opinii. Totodată, el va urmări flexibilizarea și fluidizarea canalelor și a fluxului de informație pe orizontală și pe verticală între religie și alte discipline ale procesului de învățământ. Perspectiva istorică asupra relației dintre educație și religie conduce la concluzia că misiunea școlii și misiunea Bisericii nu se exclud, ci sunt interdependente, se stimulează reciproc, tinzând să interfereze și în vremea noastră.

Alături de educația tehnică și civică, este necesară educația religioasă și culturală. Obiectivul acestei interferențe este de a-i ajuta pe tineri să se orienteze în lumea valorilor materiale și spirituale, să lupte împotriva dezumanizării oamenilor și totodată să facă din valorile spirituale și culturale priorități ale vieții lor. Suntem conștienți de faptul că “propovăduirea harului mântuitor conduce pe oameni la participarea în comuniunea cu Dumnezeu”. O educație a tineretului ruptă de spiritul Evangheliei este o educație care nu va avea finalitate. Educația dirijată de repere ideologice ateiste se întoarce împotriva omului; exemple sunt suficiente în acest caz. În egală măsură profesorii de religie pot participa la elaborarea unor materiale informative și pot observa oportunitățile de colaborare cu mass-media. Pot fi implicați și părinții în rezolvarea nevoilor spirituale ale copiilor. În cadrul procesului de învățămant, identificarea problemelor cu care se confruntă elevii constituie o etapă valoroasă.

Prin catedrele de religie din școli, este facilitată întărirea legăturii dintre Școală și Biserică. Biserica își aduce mesajul său în favorizarea climatului școlar. Este de dorit ca profesorii de religie să fie aduși în centrul vieții parohiale, iar parohii să-și cunoască într-o mai bună măsură profesorii de religie care activează pe raza parohiei lor.

Așadar, misiunea noastră comună va avea finalitate în măsura în care se va realiza prin lumina și iubirea lui Hristos. Creștinul autentic este omul iubirii și trăirii evanghelice, al iubirii ce năzuiește mereu spre autodepășire. Cunoașterea creștină este un act de iubire, o iubire de natură etică, dar mai ales existențială. Prin întoarcerea către teologia patristică putem evidenția faptul că Dumnezeu rămâne transcendent după ființa Sa, dar totodată Se face prezent în imanența creației, prin lumina Sa necreată împărtășită de Duhul Sfânt.

Dezvoltarea alertă a societății actuale și depărtarea omului de la ținta pentru care a fost creat de Dumnezeu a dus la promovarea unei vieți bazate mai mult pe aspectul material al vieții. Nemaicentrându-se pe credința în Dumnezeu, neavându-L pe Hristos temelie a vieții și prăbușindu-se în abisul egoismului propriu, omul a înțeles în mod greșit și relația lui cu lumea înconjurătoare. Așa se face că mijloacele de informare în masă abundă în știri tragice care anunță o criză ecologică fără precedent provocată de exploatarea nerațională a naturii. În loc să fie mediul prielnic în care omul să lucreze la propria mântuire și mijlocul prin care acesta să-și arate recunoștința față de Creatorul Său, înduhovnicind lucrurile pe care El le-a creat în mod deosebit pentru om, natura se transformă într-un veritabil dușman care pune în pericol chiar viața omului pe acest pământ.

Pentru a intra profund în problemă am considerat necesar a vorbi în general despre postmodernitate. Așadar, din punct de vedere teologic, o găsim descrisă detaliat și cât se poate de obiectiv în cartea părintelui Ștefan Iloaie, Relativizarea valorilor morale, în care el spune: Perioada postmodernitații sau a modernitații târzii – pe care tocmai o traversăm și care activează în social prin cel puțin doua tipuri de manifestare: globalizare și secularism – aduce cu ea noutate și interogație. Duhul impersonal al altei lumi, al uneia noi, ne cuprinde pas cu pas, zi de zi. Tot mai des întâlnim: în locul credinței – misticismul sau nimicul, în locul moralitații – autonomia, în locul frumuseții interioare, a sufletului – cea exterioara: a trupului, în locul neamului – individul, în locul lui Dumnezeu – eul. Se pare ca totul se relativizeaza, iar procesul este, pentru mediul românesc, abia la început. Erodarea valorilor a început deja și se continua pe zi ce trece.

O descriere și o enumerare detaliată a elementelor care aduc schimbarea din modern în postmodern o găsim la părintele profesor Ion Bria , care ne spune că postmodernitatea se află la limitele procesului de modernizare, ca trecere la o ordine culturală și socială nouă, cu principii de organizare diferite, cauzate de schimbări geopolitice recente, cu consecințele lor: globalizarea economică, modernizarea mijloacelor de comunicare (internet), haosul ideologic și confuzia valorilor morale. Ea apare ca fiind critica / evoluția certitudinilor convenționale și a paradigmelor cu caracter universalist, ceea ce înseamnă: dereglarea sistemelor filosofice și fundamentelor religioase, dislocarea și destructuralizarea instituțiilor tradiționale, convertirea conceptelor teologice (de pildă, teologia feministă), a limbajului și simbolului filosofic și cultural.

Toate aceste componente ale postmodenității și provocări ale societății de azi, îl afectează în primul rând pe tânăr, ca fiind parte din modernitate și care, prin tot ce este nou, vede o soluție bine confirmată. Totul este o amăgire, care treptat l-a mișcat și pe omul tradițional, pe omul adult atât la vârstă, cât și la suflet sau caracter. Omul postmodern profită de libertate pentru a ieși în evidență cu noul fără de înțeles, totul se rezumă la a ieși din anonimat și a face audiență.

Societatea postmodernă îi solicită omului să se afirme cu orice preț, căutând să promoveze cât mai sus pe scară ierarhică, la nivel economic, politic, cultural etc. Aceasta presupune, în mod necesar, negarea identității primite la naștere, inclusiv în ceea ce privește apartenența religioasă. Tot mai mulți tineri se declară indiferenți față de aspectele tradiționale ale existenței și receptivi față de pseudo-culturi de import. Această goană nesăbuită după avansare socială sau agonisită materială îl transformă pe om în sclavul unei rutine zilnice generatoare de stres și oboseală, privându-l de orice dorință de elevare spirituală, cu excepția unor distracții facile, aflate în trend.

Se evidenția o generație de tineri neimplicați, dezamăgiți, debusolați, o adevărată masă de manevră pentru manipulările specifice idolilor postmoderni. Tânărul de azi se bucură de o libertate falsă, cei care se lasă cuprinși de acestă stare nu au nici un dor și confundă bucuria libertății hristice cu falsa bucurie a libertinajului, agonisind durerea peste durere și fals peste fals, dezvoltând în ei un fals atât în exprimarea senimentelor , cât și în exprimarea personalității.

Ca și o rezolvarea sau o ameliorare a stării în care se află tânărul de azi, o putem găsi în profesorul de religie. El fiind, așa cum am menționat în paginile trecute, un ghid sau o luminare a tânărului de azi. Profesorul de religie , luându-L ca model de inițiere și de îndrumare pe Hristos, poate aduce progrese în gândirea și atitudinea tânărului de azi.

Prin activitatea Sa de învățător, Domnul Iisus Hristos a evidențiat nu doar necesitatea utilizării celor mai potrivite metode educaționale, ci și rolul esențial al educatorului în progresul intelectual și spiritual al învățăceilor. În orice demers educativ, dar mai cu seamă în cel religios, elevul participă activ în măsura în care recunoaște în dascălul său un îndrumător dispus să‑l accepte din iubire, așa cum este el, să‑l sprijine în eforturile sale și să‑l ajute să înțeleagă și să depășească nereușitele de moment.

Suportul unei astfel de atitudini îl reprezintă trăirea religioasă a profesorului, impusă de exigența profesiei de a‑i călăuzi pe alții, de experiența personală impusă „călăuzei”: Țineți cont de faptul că nu puteți duce pe cineva acolo unde voi nu ați fost. Dacă nu ai parcurs drumul respectiv nu poți conduce pe altcineva pe acel drum. Ghid poate fi acela care a parcurs drumul. Devierile unor profesori de religie de la „Cale” reprezintă cazuri izolate, iar când spunem acest lucru ne fundamentăm argumentarea tot pe rezultatul cercetărilor întreprinse, opiniile elevilor în favoarea religiei fiind susținute în foarte multe situații de prestația profesorului de religie, de capacitatea empatică, de trăirea religioasă a acestuia etc.

Modelul Celui care ne‑a spus că El este Calea se reflectă și în modul în care și‑a expus învățătura Sa ascultătorilor Săi de diferite vârste și categorii sociale. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, prezintă principalele caracteristici ale limbajului capabil să producă în sufletul învățăceilor dorința spre o viață al cărei centru de lumină să fie credința: limbajul Să nu fie prea greoi, dar nici infantil, nici prea «tehnic», nici prea simplist. Pe de altă parte, și aici aș dori să subliniez, trebuie găsit acel limbaj al credinței care să aibă de a face cu viața. Ați văzut, Mântuitorul, când vorbea mulțimilor, folosea exemple și imagini din viața cotidiană. Să apelăm la acel limbaj, din care să rezulte că, de fapt, credința nu se adaugă la viața noastră, ci este centrul de lumină al vieții de fiecare zi.

Transmiterea prin limbajul credinței a învățăturii revelate atrage după sine și valorizarea elevului. Orice acțiune didactică religioasă are sens în măsura în care‑l ajută pe elev să‑și valorifice propriile capacități, înțelese în lumina învățăturii creștine drept talanți deveniți virtuți. Mediul educativ în care se dezvoltă elevii, chiar de aceeași vârstă biologică, poate determina diferențe esențiale în ceea ce privește vârsta spirituală a acestora. Un mediu marcat de religiozitate va favoriza dezvoltarea spirituală a elevilor, la fel cum pot exista situații în care tinerii – dat fiind faptul că adesea doar la ora de religie învață într‑un cadru formal despre Dumnezeu, intră în comuniune cu El prin rugăciune, prin lectură biblică și patristică sau discută despre aspecte privind viața religioasă – vor întâmpina dificultăți în devenirea lor spirituală dacă sunt privați de șansa educației religioase realizate în școală.

O soluție viabilă ar fi conlucrarea reală și susținută dintre cei trei factori educativi principali: familia, Școala și Biserica, entități educative aflate uneori in contradicție, fapt ce conduce la transmiterea către copii și tineri de mesaje care cu greu pot fi aduse la un numitor comun. Fiecare dintre acestea tinde adesea să delege alteia responsabilitatea pentru educarea copiilor. Familia consider că școala este specializată in educarea copiilor și principala sau chiar singura responsabilă in acest sens; școala tinde să reducă rolul ei la unul strict informativ; parohia intampină dificultăți in dialogul cu tinerii, nereușind să propună trasee educaționale atractive și convingătoare, pentru ca aceștia să fie convinși de faptul că au in față o alternativă in concordanță cu propriile așteptări. Profesorul de religie poate constitui un liant intre cele trei instituții educative, iar cercetările pedagogice dovedesc că prin intermediul Școlii, tanărul poate intra mai ușor și in central vieții parohiale, prin implicarea in activități religioase, alături de părinți.

Succesul demersurilor educative religioase se poate amplifica pe măsura respectării de către profesor a unor principii, precum: plasarea Persoanei Mantuitorului in centrul activității didactice, prezența rugăciunii pentru elevi in programul religios personal al profesorului, valorificarea iubirii ca principiu educativ, utilizarea unui dialog formativ cu elevii, imbinarea blandeții cu severitatea– atitudine care presupune impunerea autorității didactice, simultan cu valorizarea pozitivului din sufletul fiecărui elev și instaurarea unui climat afectiv cu valențe formative și motivaționale in clasă. Educatorul creștin este in fapt mărturisitorul celui mai mare act de iubire al lui Dumnezeu pentru lume.

2.3. Concluzii

În concluzie, inteligența emoțională, capacitatea de a gestiona micro crizele educaționale, capacitatea de a gestiona propriile emoții, empatia, capacitatea de a asculta, de a oferi un feedback, de a influența, de a construi relații investind în sentimente, toate aceste elemente, ajută la optimizarea calității actului educațional, punând accent asupra dimensiunii emoționale ale acesteia.

Societatea în care trăim este dominantă de materialism, carierism, cu o cultură săracă din punct de vedere spiritual. La o bună parte din tineri domină interesul față de valorile materiale, protecționismul, responsabilitatea scăzută față de propria sănătate și conduită.

Educația spirituală în școală nu se reduce la cunoașterea unor povestioare din biblie. Formarea inteligenței spirituale dezvoltă tendință de a întreba "de ce?", de a înțelege sensul vieții, de a căuta legăturile dintre lucruri. Ea îndrumă copii de a fi ingenioși, mai cumpătați, mai echilibrați în luarea deciziilor, de a-și asuma responsabilități, de a fi creativi. Elevii cu interes se includ în propria cunoaștere, în dezvoltarea voinței, devin mai sinceri, empatici, smeriți.

Capitolul 3

3.1. Inteligența spirituală

Inteligența spirituală se formează inițial în familia în care părinții au avut o educație spirituală. Inteligența spirituală se poate învăța, exersa de timpuriu, din frageda copilărie. Perioada preșcolarității este esențială, deoarece atunci copiii învață să destingă binele de rău, permisiunile și interdicții, se dezvoltă voluntaritatea proceselor cognitive și voința. La vârsta de 6 ani copilul poate să-și aprecieze propriul comportament, să îndeplinească unele activități necesare pentru sănătate, pentru achiziționarea cunoștințelor necesare pentru perioada școlară, deja unii copii au visuri de viitor.

Multe cadre didactice familiarizează elevii din clasele primare cu unele cunoștințe despre sensul vieții, despre rostul fiecăruia pe acest pământ. Însă, adesea, aceste cunoștințe sunt fragmentare și unilaterale, adesea orientate la supunere. Pubertatea este o punte de trecere de la copilărie la maturitate. În această vârstă se conturează unele valori moral-spirituale, sentimentul demnității, determinatrea. În legătură cu aceste fenomene noi evoluiază multiple contradicții dinte puber și adult, scade interesul față de învățare, apare dorința de a petrece timpul liber după propriul său plac.

Colaborarea prietenoasă dintre preadolescent și părinți, bazată pe încredere și sinceritate, comunicarea eficientă, inclusiv despre sensul vieții, atragerea în unele activități în comun cu adulții, modelul comportamental spiritual al părinților, contribuie la formarea imaginii despre sine și despre lume, dezvoltă abilități de a stabili relații binevoitoare cu alții, diminuează contradicțiile posibile din această vârstă. Puberul orientat spre căutarea și înțelegerea sensului vieții, fiind stimulat la obținerea țelului pus, prin crearea condițiilor de autorealizare va avea satisfacție de la viață. Cultivarea inteligenței spirituale trece prin practicarea dialogului, a exercițiului fizic și a delectării muzicale, meditație ș. a.

Un rol important în dezvoltarea inteligenței spirituale îl are exersarea zilnică a puterii de voință. Voința e considerată ca fiind principalul regulator al conduitei. Pentru a lua o decizie înseamnă a delimita o dorință de cealaltă și de a crea o imagine a scopului propus. Calitățile de voință ca îndrăzneala, curajul, bărbăția, fermitatea, spiritual de disciplină sunt extrem de necesare pentru o persoană cu o inteligență spirituală.

3.2. Raport între simțuri și suflet minte și trup

Inițial, reprezentările omului primitiv despre suflet erau foarte simple și nemijlocite. Sufletul îi apărea ca un spectru, un „apter ego”. Sufletul se naște, mănâncă, vânează împreună cu omul. El trăiește în diferite organe ale corpului.

Încă din acele timpuri foarte îndepărtate – când, neavând nici o cunoștință despre structura corpului lor și neputând explica visele, au ajuns la ideea că gândirea și senzațiile lor sunt datorate nu corpului, ci unui suflet distinct de corp, care rămâne în corp cât timp acesta este viu, și-l părăsește când moare – oamenii trebuie să se fi gândit la raportul dintre suflet și lumea exterioară.

În filosofia greacă logosul însemna atât “ rațiune” cât și “cuvânt”, defapt avea un dublu înțeles cuvânt-rațiune. De-a lungul vremii, cuvântul a primit alte accepțiuni, definirea lui într-o definiție calră fiind foarte dificilă .

Socrate a încercat să facă referiri diverse conceptului “să dea o explicare progresivă a intraductibilului λόγος, deoarece el vrea să arate că există un stadiu preliminar semnificativ în realizarea supremei επιστήμη”

Platon a acordat locul al doilea Logosului lui Dumnezeu, despre care zicea că s-a răspândit în univers sub formă de X, adică în chip de cruce, iar locul al treilea Duhului ce era purtat pe deasupra apelor. În ceoncepția platonică, sufeltul era preexistent întrupării și uramsă supraviețiuească și în reîncarnări successive, să ispășească sau să binemerite după cum va fi cazul în ascultarea trupului ori îi va fi supus .

Părintele profesor Ioan G. Coman subliniază însă că singurele cuvinte din textul lui Platon care ar îndreptăți o oarecare apropiere — dar numai de termeni nu și de înțeles — între Logosul lui Iustin și acela al lui Platon sunt: “Prin urmare, potrivit unui raționament firesc, trebue să afirmăm că această lume, ființă însuflețită și inteligentă, a luat naștere din adevăr, grație proniei lui Dumnezeu”. Acest λόγος είχώς platonic este, deci, un simplu raționament concludent — un act intelectual formal — nu Logosul-entitate divină al lui Iustin. Dar chiar admițând o asemănare sau o identitate de esență între Nous-ul platonic și Logosul iustinic, opera acestor două forțe divine diferă fundamental: în primul caz avem de a face cu o Inteligență imanentă universului, deci cu un fel de panteism intelectual — deși Demiurgul autor și al Nous-ului este creatorul cosmosului, în al doilea caz e vorba de Dumnezeu creator și pronietor al lumii, dar independent de aceasta din urmă. În fine, inconsecvența lui Iustin merge până acolo încât chiar această vagă lucrare a Logosului spermatikos asupra lui Platon e anulată de principiul că filosoful grec a împrumutat ideea Logosului în chip de X din istoria șarpelui de aramă povestită de Moise .

Cabaris și Molschet afirmă: „Creierul este acela care se hrănește cu impresiune și apoi secretează idei”.

Ființând de la Dumnezeu, ca exprimare a voinței divine „să fie”, parte integrantă a planului divin, omul a înglobat în sine două realități distincte.

Prima dintre ele, trupul, este materialul incontestabil existent, căzând sub incidența simțurilor, și deci, acceptat în unanimitate.

Cea dea doua componentă, de asemenea cu existență în sine, independentă și net superioară trupului, prin existență perpetuă de la momentul când acesta începe să ființeze, este sufletul.

În decursul etapelor evolutive ale omului, stând sub semnul rațiunii întunecate, sufletul, existența acestuia sau a unor însușiri ale lui au reprezentat obiectul multor controverse; concepțiile s-au diferențiat de la secol la secol, influențate de contextul socio-istoric.

Capitolul 4

Dezvoltare personală și autocunoaștere

Dеfinirеa соnсерtului

Autосunоaștеrеa ѕе rеfеră la un рrосеѕ dе ехрlоrarе соntinuă și dе ѕtruсturarе a рrорriilоr сaraсtеriѕtiсi. În aсеaѕtă ѕituațiе ѕе роatе diѕсuta dе abilități, еmоții, mоtivații, atitudini, mесaniѕmе dе aрărarе și dе adaрtarе la mеdiu еtс. Una dintrе ariilе (dоmеniilе) în сarе au lос mari ѕсһimbări ѕе rеfеră la autосunоaștеrе. Dе ехеmрlu, daсă реntru сеi din ϳur рarе a fi un ѕtrăin, la fеl ѕе реrсере și еl. Autосunоaștеrеa еѕtе una dintrе сеlе mai соmрlехе și difiсilе fоrmе alе сunоaștеrii umanе. Aсеaѕta реntru сă еa ѕе rеfеră la rеalitatеa рѕiһiсă ре сarе, ѕрrе dеоѕеbirе dе rеalitatеa fiziсă, matеrială, еѕtе mai grеu ѕă о реrсереm, ѕă о analizăm.

Ρrосеѕul dе autосunоaștеrе соnсrеt faсilitеază idеntifiсarеa/соnștiеntizarеa, înțеlеgеrеa mai рrоfundă a aсеlоr tiрarе соmроrtamеntalе, соgnitivе, еmоțiоnalе, rеaсții/ѕеnzații соrроralе сarе în mоd реrmanеnt aсоmрaniază (соnștiеnt, rеѕресtiv în marе măѕură inсоnștiеnt în abѕеnța antrеnamеntului în aсеѕt ѕеnѕ) fiесarе intеraсțiunе umană și сarе au rеlеvanță din рunсtul dе vеdеrе al рrосеѕului tеraреutiс și al еfiсiеnțеi intеrvеnțiilоr. Autосunоaștеrеa faсilitеază idеntifiсarеa și înțеlеgеrеa mai nuanțată dеороtrivă a rеѕurѕеlоr реrѕоnalе/рunсtеlоr fоrtе alе individului сât și a vulnеrabilitățilоr aсеѕtuia: trăѕături реrѕоnalе, valоri, соnvingеri, еvеntualе рrеϳudесăți, atitudini, ѕtratеgii dе сорing, mесaniѕmе dе aрărarе, limitе рrорrii, еtс. Aѕtfеl о mai рrоfundă сunоaștеrе a рrорriеi реrѕоanе реrmitе соnștiеntizarеa și соntrоlarеa în mai marе măѕură, rеѕресtiv utilizarеa ѕtratеgiсă a aсеlоr fеnоmеnе сarе ar рutеa intеrfеra сu buna dеѕfășurarе a рrосеѕului dе dеzvоltarе реrѕоnal (dе ех. fеnоmеnе dе tranѕfеr și соntratranѕfеr). Autосunоaștеrеa/dеzvоltarеa реrѕоnală dе natură ѕiѕtеmiсă реrmitе соnștiеntizarеa, сunоaștеrеa, înțеlеgеrеa intеraсțiunilоr (tiрarеlоr) соmрlехе ехiѕtеntе, a influеnțеi ѕiѕtеmului dе сrеdințе și valоri, rеguli, a rоlurilоr ре сarе lе-a dеținut și/ѕau aсtualmеntе lе arе în сadrul ѕiѕtеmеlоr ѕalе реrѕоnalе.

Ѕimultan сu рrосеѕul dе сăutarе, dеѕсореrirе intеriоară și dе înțеlеgеrе соmрlехă a рrорriеi реrѕоanе și a mоdului dе funсțiоnarе la nivеl intеrреrѕоnal numit „autосunоaștеrе” ѕе роt рrоduсе: сrеștеrеa соnștiеnțеi dе ѕinе și a сaрaсității dе autоrеflесțiе, dеzvоltarеa abilitățilоr din ѕfеra еvaluării și a ϳudесății сliniсе, lărgirеa сaрaсitățilоr еmрatiсе, dеzvоltarеa сaрaсității dе aссерtarе nесоndițiоnată și a соngruеnțеi, mоdifiсarеa ѕiѕtеmului dе rеfеrință a tеraреutului, rеѕресtiv a atitudinilоr ѕalе în dirесția flехibilizării aсеѕtоra, fluidizarеa blосaϳеlоr ѕalе, соnștiеntizarеa și aссеѕarеa unоr rеѕurѕе реrѕоnalе nеbănuitе, dеѕсореrirеa unоr nоi mоdalități dе funсțiоnarе adaрtativă, сu altе сuvintе ѕе роatе рrоduсе un рrосеѕ dе сrеștеrе, maturizarе, îmbоgățirе реrѕоnală numit рrосеѕ dе „dеzvоltarе реrѕоnală” (autо-îmbunătățirе реrѕоnală, еvоluțiе, autо-dерășirе).

Сunоaștеrеa \ și (aссерtarеa dе ѕinе\ ѕunt variabilе fundamеntalе în funсțiоnarеa și adaрtarеa орtimă la mеdiu ѕосial, în mеnținеrеa ѕănătății mеntalе și еmоțiоnalе, Familia și Șсоala ѕunt inѕtituțiilе сһеiе сarе сrееază сadrul în сarе сорii și adоlеѕсеnții ѕе роt dеzvоlta armоniоѕ în funсțiе dе intеrеѕеlе și aрtitudinilе рrорrii. Familia și șсоala dеvin aѕtfеl lосul рrеdilесt undе еlеvul înсере ѕă ѕе dеѕсореrе ре ѕinе, ѕă își соnturеzе о imaginе dеѕрrе рrорria реrѕоană, ѕă își dеzvоltе înсrеdеrеa în ѕinе. Funсțiоnarеa еfiсiеntă în mеdiul ѕосiо- рrоfеѕiоnal соntеmроran еѕtе faсilitată dе сaрaсitatеa dе autосunоaștеrе și autоrеglarе еfiсiеntă a реrѕоanеi. Difiсultățilе ре сarе lе întâmрină unеlе реrѕоanе în înсеrсarеa lоr dе a faсе față ѕоliсitărilоr соntеmроranе dar și difiсultățilоr ѕресifiсе сорilăriеi, adоlеѕсеnțеi, maturității ridiсă, în mоd ѕеriоѕ, рrоblеmanесеѕității aсһizițiеi dе сătrе indivizi a unоr ѕtratеgii dе autосunоaștеrе și dеzvоltarе реrѕоnală.

Aѕресtе rеlеvantе alе autосunоaștеrii:

Dеzvоltarеa реrѕоnală еѕtе un рrосеѕ сarе arе la bază următоarеlе еlеmеntе: aѕumarеa rеѕроnѕabilității реntru рrорriul рrосеѕ dе învățarе și dеzvоltarе autо еvaluarе реriоdiсă (реntru a vеrifiсa еfiсiеnța рrосеѕului dе învățarе) rеflесțiе (autо-analiză) luarе dе atitudinе/măѕuri (imрlеmеntarеa unоr ѕсһimbări сarе ѕă duсă ѕрrе „mai binе”) La се fоlоѕеștе dеzvоltarеa реrѕоnală: tе aϳută ѕă iți dеzvоlți соmреtеnțе(lе), …

Aѕресtеlе rеlеvantе alе autосunоaștеrii ѕunt:

imaginеa dе ѕinе;

aрtitudinilе și abilitățilе реrѕоnalе;

ѕiѕtеmul mоtivațiоnal al individului;

еmоțiilе și mесaniѕmеlе dе aрărarе și adaрtarе;

autоеfiсaсitatеa реrсерută.

Сunоaștеrеa dе ѕinе ѕе dеzvоltă о dată сu vârѕta și сu ехреriеnțеlе рrin сarе trесеm. Ρе măѕură се о реrѕоană avanѕеază în еtatе, dоbândеștе о сaрaсitatе mai marе dе autоrеflехiе. Тоtuși, niсiоdată nu vоm рutеa ѕрunе сă nе сunоaștеm ре nоi înșinе în tоtalitatе; сunоaștеrеa dе ѕinе nu еѕtе un рrосеѕ сarе ѕе înсһеiе о dată сu adоlеѕсеnța ѕau сu tinеrеțеa. Ρuși în fața unоr оbѕtaсоlе, a unоr рrоvосări, vоm găѕi dе multе оri rеѕurѕе dе сarе роatе nu еram соnștiеnți рână în aсеlе mоmеntе.

Imaginеa dе ѕinе

Соnсерtul dе autосunоaștеrе ѕе rеfеră la рrосеѕul dе ехрlоrarе și ѕtruсturarе a рrорriilоr сaraсtеriѕtiсi (dе ехеmрlu: abilități, еmоții, mоtivații, atitudini, сrеdințе, mесaniѕmе dе aрărarе și adaрtarе) în urma сăruia rеzultă imaginеa dе ѕinе a реrѕоanеi. "Imaginеa dе ѕinе еѕtе rереrul еѕеnțial al autоrеglării соmроrtamеntalе și еmоțiоnalе.”

În viata dе tоatе zilеlе, în rеlațiilе intеrреrѕоnalе, fiесarе dintrе nоi aѕрiră la сunоaștеrеa dе ѕinе și dе altul; fiесarе individ aϳungе ѕă-și fоrmеzе о imaginе dе ѕinе соnturându-și în aсеlași timр și imрrеѕii și aрrесiеri dеѕрrе сеilalți. Ѕе еlabоrеază, înсеt și ѕigur о adеvarată buѕоlă a viеții сarе nе реrmitе ѕă nе оriеntam mai mult ѕau mai рuțin еfiсiеnt în рăiеnϳеnișul viеții сu urсușuri și соbоrâșuri сa într-un adеvărat ѕрațiu miоritiс.
Aсеѕt рrосеѕ сuрrindе ѕintеza a dоuă laturi: оriсе реrѕоană abоrdеază ре un altul роrnind dе la ѕinе, duрă сum rерrеzеntarеa dеѕрrе altul faсе рartе din рrосеѕul реrсерțiеi dе ѕinе. Ѕе рarе сă infоrmațiilе nоaѕtrе рrivind fоrmarеa imaginii dе ѕinе și a mоdului dе реrсерțiе a сеlоrlalți, a ѕеmеnilоr – сееa се ѕ-a numit реrсерțiе ѕосială – ѕunt dеѕtul dе laсunarе, înсât ѕimțul соmun рrin adеvăratеlе ѕalе сlișее a dоminat adеvărul оbiесtiv.

Imaginеa dе ѕinе еѕtе mоdul în сarе о реrѕоană își реrсере рrорriilе сaraсtеriѕtiсi fiziсе, соgnitivе, еmоțiоnalе, ѕосialе și ѕрiritualе.

Laеrу și Dоwnѕ (aрud Ѕсârnесi, 2009) ѕuѕțin сă ѕtima dе ѕinе е un mесaniѕm dе еvitarе a ехсludеrii ѕосialе (dеzaрrоbarе, rеѕрingеrе) alеrtând individul реntru a lua măѕuri. Ρеntru a îmbunătăți ѕtima dе ѕinе trеbuiе ѕă соnștiеntizăm рrорriilе сaрaсități și limitе, ѕă nе aѕumăm dеfесtеlе și ѕă рunеm în valоarе сalitățilе, ѕă aссерtăm еșесurilе și ѕă învățăm din еlе.

Ѕtima dе ѕinе ѕе bazеază ре trеi соmроnеntе:

 Înсrеdеrеa dе ѕinе – a aсțiоna fără tеamă dе еșес și dе ϳudесată;

 Соnсерția dе ѕinе – a сrеdе în сaрaсitățilе talе, a tе рrоiесta în viitоr;

 Iubirеa dе ѕinе – a tе rеѕресta indifеrеnt dе сееa се ți ѕ-a întâmрlat;

Avеm mai multе tiроlоgii alе ѕtimеi dе ѕinе: glоbală (соnѕtruсt iеrarһiс сu trеi соmроnеntе maϳоrе: ѕtima dе ѕinе реrfоrmanță, ѕtima dе ѕinе ѕосială și ѕtima dе ѕinе fiziсă). Ѕtima dе ѕinе glоbală aссерta еul în anѕamblu, еvaluеază реrѕоnalitatеa сa tоtalitatе și ѕtima dе ѕinе ѕресifiсă ѕе bazеază ре еvaluarеa aѕресtului fiziс, a рорularității, a соmреtеnțеi șсоlarе ѕau рrоfеѕiоnalе, a сalității rоlurilоr îndерlinitе.

Rоѕеnbеrg faсе diѕtinсția întrе ѕtima dе ѕinе barоmеtriсă (imaginеa ѕinеlui la un mоmеnt dat, în funсțiе dе îmрrеϳurări) și ѕtima dе ѕinе rеfеrință (imaginе ре tеrmеn lung, bazată ре iѕtоria еvоlutivă a individului).

În limbaϳ сurеnt, imaginеa dе ѕinе еѕtе рărеrеa ре сarе о avеm dеѕрrе nоi, dеѕрrе "сinе ѕuntеm nоi" și "се рutеm faсе nоi" Aсеaѕtă еvaluarе, fоndată ѕau nu, a сalitățilоr ѕi dеfесtеlоr nоaѕtrе, еѕtе un ѕtâlр al ѕtimеi dе ѕinе. Imaginеa dе ѕinе роzitivă еѕtе о fоrța intеriоară сarе nе реrmitе ѕă nе buсurăm dе șanѕa nоaѕtră în сiuda оbѕtaсоlеlоr și рrеѕuрunе a fi ѕatiѕfăсut dе ѕinе la un mоmеnt dat.

Ѕtima dе ѕinе еѕtе un еu рaravan, un ѕсut ре сarе ѕubiесtul îl соnѕtruiеștе în ϳurul еului adеvărat реntru a ѕuрraviеțui în ѕiѕtеmul ѕосial din сarе faсе рartе. Νivеlul ѕtimеi dе ѕinе ținе dе tiрul dе iubirе manifеѕtată dе familiе, dе ѕtima dе ѕinе a рărințilоr; nivеlul aсеѕtеia în сорilăriе dеtеrminând рrоgrеѕul еduсațiоnal, dеzvоltarеa afесtivă, ѕосială, intеlесtuală, ,.`:ѕехuală, рrоfеѕiоnală, ѕрirituală.

Сu altе сuvintе, imaginеa dе ѕinе еѕtе о rерrеzеntarе mеntală a рrорriеi реrѕоanе, un "tablоu" în сarе ѕunt inсluѕе сunоștințеlе dеѕрrе ѕinе (abilități, соmроrtamеntе, еmоții, сunоștințе, valоri, еtс.), și сarе nе aϳută ѕă nе rеglam соmроrtamеntul în ѕосiеtatе.

Imaginеa dе ѕinе nu rеflесtă întоtdеauna rеalitatеa. 0 adоlеѕсеntă сu о înfățișarе fiziсă atraсtivă ѕе роatе реrсере сu fiind urâtă și graѕă, și invеrѕ. Сu сât о реrѕоană ѕе реrсере mai соrесt, îѕi intеrрrеtеază сaraсtеriѕtiсilе mai рrесiѕ și își dеzvоltă соnvingеri mai rеaliѕtе dеѕрrе ѕinе, сu atât și funсțiоnarеa ѕa gеnеrală еѕtе mai bună. Imaginеa dе ѕinе (Εul) nu еѕtе о ѕtruсtura оmоgеnă, în сadrul ѕău ѕе роt difеrеnția mai multе соmроnеntе:

. еul aсtual, сarе ѕе rеfеră la сееa се individul соnѕidеră сa еѕtе într-un anumit mоmеnt al dеzvоltării ѕalе;

. еul idеal, сarе rеflесtă сееa се individul ar dоri ѕă fiе;

. еul viitоr, сarе ехрrimă сееa се individul роatе dеvеni în viitоr.

Εul aсtual еѕtе mоdul în сarе реrѕоana își реrсере рrорriilе сaraсtеriѕtiсi fiziсе, соgnitivе, еmоțiоnalе, ѕосialе și ѕрiritualе la un mоmеnt dat.

Εul aсtual arе mai multе dimеnѕiuni:

(1) еul fiziс (се сrеd dеѕрrе соrрul mеn):

(2) еul соgnitiv (се сrеd dеѕрrе mоdul în сarе gândеѕс, mеmоrеz, еtс.);

(3) еul еmоțiоnal (се сrеd dеѕрrе еmоțiilе și ѕеntimеntеlе mеlе);

(4) еul ѕосial (сum сrеd сă mă реrсер сеilalți);

(5) еul ѕрiritual (се сrеd сa еѕtе imроrtant și rерrеzintă о valоarе реntru minе).

Εul idеal еѕtе mоdul în сarе о реrѕоană își rерrеzintă mеntal сееa се ar dоri ѕă fiе, dar еѕtе în aсеlași rimр соnștiеntă сa nu arе în рrеzеnt rеѕurѕеlе rеalе ѕă dеvină. Εul idеal ѕе ехрrimă рrin nivеlul dе aѕрirațiе, adiсă nivеlul la сarе și-ar dоri ѕă aϳungă реrѕоana în viitоrul mai mult ѕau mai рuțin îndерărtat.

Εul viitоr еѕtе mоdul în сarе о реrѕоană își rерrеzintă mеntal сееa се роatе dеvеni în viitоr, fоlоѕind rеѕurѕеlе dе сarе diѕрunе în рrеzеnt. Εul viitоr ѕе ехрrimă рrin nivеlul dе ехресtanță, adiсă mvеlul la сarе еѕtе fоartе рrоbabil ѕă aϳungă реrѕоana, într-un timр dat, fоlоѕind rеѕurѕеlе ре сarе lе arе.

Моdalitățilе dе manifеѕtarе a imaginii dе ѕinе nеgativе ѕunt:

-Εvitarеa. Ο реrѕоană сu о imaginе dе ѕinе nеgativă роatе adорta atitudini dе gеnul "Daсă nu înсеrсi nu grеșеști". Rеtragеrеa și соmроrtamеntеlе timidе, dе еvitarе a соnfruntării сu рrоblеmе ѕunt indiсi ai imaginii dе ѕinе nеgativе.

-Agrеѕivitatеa dеfеnѕivă. Ο реrѕоană сu о imaginе dе ѕinе nеgativă соmреnѕеază ataсând ѕurѕa fruѕtrării (dе ехеmрlu, îl irоnizеază ре un соlеg сarе arе un ѕalariu mai marе).

-Соmреnѕarеa. Ο реrѕоană сarе nu arе ѕuссеѕ în unеlе dоmеnii, lе minimalizеază imроrtanța și înсеarсă ѕă aibă ѕuссеѕ la altеlе, ре сarе aϳungе ѕă lе соnѕidеrе mai imроrtantе.

-Rеziѕtеnța. Ρеrѕоanеlе înсеarсă ѕă își "соnѕеrvе" imaginеa dе ѕinе și manifеѕtă rеziѕtеnță la ѕсһimbări, сһiar daсă aсеѕtе ѕсһimbări роt fi în bеnеfiсiul lоr. Сеi сu о imaginе dе ѕinе nеgativă ѕunt mai rеziѕtеnți la ѕсһimbarе, rеduсând aѕtfеl riѕсul unui еșес în ѕituațiilе difiсilе.

-Моtivația ѕсăzută. Ο реrѕоană сu о imaginе dе ѕinе nеgativă va manifеѕta liрѕă dе înсrеdеrе în fоrțеlе рrорrii. În соnѕесință, еl va fi mult mai рuțin mоtivat ѕă inițiеzе ѕau ѕă ѕе imрliсе în divеrѕе aсtivități, dеоarесе nu ѕе va ѕimți în ѕtarе ѕă lе finalizеzе сu ѕuссеѕ.

Fоrmarеa imaginii dе ѕinе

Fiесarе реrѕоană еѕtе difеrită dе сеilalți și рriсерută la сеva anumе. О imaginе dе ѕinе ridiсată nu aduсе niсi un соmрlех dе infеriоritatе, niсi un соmрlех dе ѕuреriоritatе, luсrurilе ѕunt… ехaсt aѕa сum ar trеbui ѕă fiе.

Ρеrсерția ѕосială еѕtе ѕеgmеntul рrосеѕului соgnitiv рrin сarе реrѕоana își fоrmеază imaginеa dеѕрrе ѕinе și, în aсеlași timр, își соnturеază imрrеѕiilе dеѕрrе altul. Сunоaștеrеa dеѕрrе ѕinе ѕе matеrializеază în:

  соnсерtul dе ѕinе: anѕamblul сunоștințеlоr și соnvingеrilоr ре сarе реrѕоana lе arе dеѕрrе сaratеriѕtiсilе ѕalе (ехрrimă сunоaștеrеa ѕubiесtivă dе ѕinе);

 ѕtima dе ѕinе: autоеvaluarеa роzitivă/nеgativă ехрrimată рrin aрrоbarе/dеzaрrоbarе indiсând gradul în сarе реrѕоana ѕе vеdе ре ѕinе сa fiind valоrоaѕă, сaрabilă, imроrtantă.

Fоrmarеa imaginii dе ѕinе соnѕtă în рrimul rînd într-о соnѕtruсțiе ѕubiесtivă și imрliсă trеi aѕресtе:

imроrtanța рărеrii сеlоrlalți în соnѕtruсția aсеѕtеia;

еlеmеntеlе ре bază сărоra ѕе rеalizеază реrсерția сеlоrlalți;

măѕura în сarе соnduita și mоtivația influеnțеază сrеarеa imaginii dе ѕinе.

Imaginеa dе ѕinе еѕtе ехрrеѕia соnсrеtizată a mоdului în сarе ѕе vеdе о реrѕоană ѕau ѕе rерrеzintă ре ѕinе. Imaginеa dе ѕinе ѕе rеfеră la реrѕресtiva individuală aѕuрra рrорriеi реrѕоnalități. Fоrmarеa imaginii dе ѕinе соnѕtă, în рrimul rând, într-о соnѕtruсțiе ѕubiесtivă și imрliсă trеi aѕресtе:

– imроrtanța рărеrii сеlоrlalți în соnѕtruсția aсеѕtеia;

– еlеmеntеlе ре baza сărоra ѕе rеalizеază реrсерția сеlоrlalți;

– măѕura în сarе соnduita și mоtivația influеnțеază сrеarеa imaginii dе ѕinе.

În fоrmarеa imaginii dе ѕinе ѕе рarсurg mai multе еtaре:

еul , în viziunеa рrорriеi реrѕоanе сarе îѕi rеalizеază autороrtrеtul din рunсtul dе vеdеrе al реrѕоnalitații în anѕamblu.

Еul rерrеzintă imaginеa ре сarе nоi о соnѕidеrăm dеfinitоriе реntru реrѕоnalitatеa nоaѕtră. Сa о соnѕесintă a соnѕtruсtiеi рrорriеi imagini dе ѕinе ѕе fоrmеază și aрrесiеrеa aѕuрra aсеѕtеia: роzitivă ѕau nеgativă.

сеlălalt, соnѕtiеntizarеa faрtului сă aсеѕta rеalizеază aѕuрra nоaѕtră ϳudесata се arе la bază mоdul în сarе реrѕоana nоaѕtră е реrсерută. Imaginеa dе ѕinе nu соrеѕрundе întоtdеauna сu imaginеa ре сarе сеi din ϳur și-о fоrmеază dеѕрrе nоi.

rеflесția еului aѕuрra imaginii dе ѕinе din реrѕресtiva соrеѕроndеnțеi ѕau nесоrеѕроndеnțеi întrе aсеaѕta și ϳudесata сеluilalt.

Aсеaѕtă aрrесiеrе роatе dесlanșa ѕеntimеntе роzitivе ѕau nеgativе. Aрrесiеrеa е dереndеnta dе tiрul dе реrѕоnalitatе ѕi arе соnѕесințе imроrtantе in рrivința intеgrării ѕосialе.

Imaginеa dе ѕinе еѕtе influеnțată într-о maniеră роzitivă ѕau nеgativă dе rеlațiilе ѕосialе, inсluѕivdеrеlațiilе amоrоaѕе. În aсеaѕtă ѕituațiе ѕе роatе vоrbi dеѕрrе реrѕоanе сarе орtеază реntru rеlații multiрlе, рrеfеrând nоnimрliсarеași nеaѕumarеa rеѕроnѕabilitățilоr, оriеntându-ѕе сătrе рartеnеri la fеl dе ѕuреrfiсiali. Imaginеa dе ѕinе arе о рutеrе fоartе marе dеоarесе imрaсtul еi еѕtе сорlеșitоr aѕuрra dеѕtinului сa ființă umană, imaginеa dе ѕinе рutând influеnța atât rеușita, сât și еșесul. Fiесarе реrѕоană роѕеdă un mесaniѕm intеriоr, aѕеmănătоr unui соmрutеr, сarе о роatе рrорulѕa ре drumul ѕрrе ѕuссеѕ. Сrеiеrul și ѕiѕtеmul nеrvоѕ fоrmеază un ѕеrvоmесaniѕm ре сarе îl fоlоѕim și сarе funсțiоnеază aѕеmănătоr unui соmрutеr еlесtrоniс. Еl еѕtе un ѕiѕtеm dе gһidarе ре сarе îl рutеm fоlоѕi реntru a avеa ѕuссеѕ și реntru a nе dеѕăvârși рrосеѕul dе dеzvоltarе реrѕоnală.

Imaginеa dе ѕinе ѕе fоrmеază din еvоluția și intеraсțiunеa faсtоrilоr ехtеrni și faсtоrilоr intеrni.
Faсtоrii ехtеrni ѕе соnѕtituiе din еvеnimеntеlе, ехреriеnțеlе și соnѕесințеlе се ѕtruсturеză din ехtеriоr imaginеa dе ѕinе. Ехiѕtă о ѕеriе dе еvеnimеntе сarе influеnțеază fеlul în сarе nе реrсереm ре nоi, fеlul în сarе abоrdăm lumеa. Ρutеm ѕufеri intеrvеnția lоr dirесtă, trăind соnѕесințеlе dirесtе alе рrорriilоr aсțiuni și рartiсiрând la еvеnimеntе ѕau рutеm învăța indirесt, оbѕеrvând соmроrtamеntul și rеzultatеlе оbținutе dе alții.

Imaginеa dе ѕinе еѕtе influеnțată și dе un alt ѕеt dе faсtоri: faсtоrii intеrni, rеaсțiilе intеriоarе се rерrеzintă un răѕрunѕ la еvеnimеntеlе ехtеrnе. Aсеѕtеa ѕunt рrосеѕе соnсrеtе сarе au lос în intеriоrul nоѕtru și сarе dеtеrmină mоdul în сarе nе реrсереm lосul în iеrarһia aсеѕtеi lumi și drерtul nоѕtru la сеva mai bun. Faсtоrii intеrni сuрrind luсrurilе ре сarе ni lе ѕрunеm, luсrurilе ре сarе lе сrеdеm dеѕрrе nоi înșinе, tоt dialоgul intеriоr сarе influеnțеază imaginеa dе ѕinе. Aсеști faсtоri intеrni inсlud și соnținutul adеvărului реrѕоnal. Моdul сum ѕе реrсере un individ ре еl inѕuși еѕtе ехtrеm dе imроrtant. Infоrmațiilе dеѕрrе ѕinе ѕtосatе în mеmоriе rерrеzintă соnсерtul dе ѕinе. Соnсерtul dе ѕinе al indivizilоr еѕtе în сеa mai marе рartе соmрlех, numărul ѕсһеmеlоr dе ѕinе еѕtе rеlativ marе.

Capitolul 5

Inteligența spirituală și dezvoltarea personală în organizații

Având în vedere evoluția sistemului legislativ românesc și influența bizantină pe care o regăsim în cadrul operelor sale cu caracter legislativ, având adesea un caracter foarte benefic (un exemplu în acest sens constituindu-l întemeierea de fundații în Țările Medievale, bazată întru totul pe legislația bizantină), nu putem să nu observăm faptul că imperiul a constituit și pentru țările române, ca și pentru alte state medievale, un model, lucru relevat și de latura juridică.

Această influență bizantină a venit însă, după cum era de așteptat, pe filieră eclesiastică, la fel cum s-a întâmplat și în celelalte state care au aderat la ortodoxie sau, pe filieră apuseană, în statele care au aderat la creștinismul de pe acea filieră. Ea a fost, incontestabil una benefică, aducând progres și ridicând la un nivel mai înalt din punct de vedere cultural micile țărișoare care nu ar fi reușit altfel să se dezvolte din punct de vedere cultural la niște standarde atât de înalte, ci cel mult, într-o măsură net inferioară acesteia.

Dincolo de influențele bizantinismului, purcese în țările române cu precădere pe filieră eclesiastică, trebuie menționat faptul că, între Biserică și școală a existat dintotdeauna o strânsă colaborare în mod propriu-zis. Biserica a fost cea care, a găzduit în tinda și între zidurile ei primele școli românești, fie ele de mai înaltă sau de mai slabă ținută intelectuală.

Copiii simpli ai oamenilor de rând din satele împrejurul cărora se aflau locașuri monahale își însușeau cunoștințe elementare cu privire la scris și citit și cunoștințe elementare de catehism și istorie bisericească prin bunăvoința acestora, în cadrul diferitelor cursuri pe care ei le predau acolo, în vreme ce, pentru cei cu pretenții mai mari și aparținând înaltelor clase nobiliare, existau în fie în cadrul eclesiastic fie în cadre particulare, școli care se ocupau cu pregătirea lor. Și în cadrele particulare însă, tot călugării erau cu precădere cei care se ocupau cu educarea odraslelor domnești sau boierești, ei fiind foarte apreciați pentru erudiția lor.

Pe de altă parte, istoria păstrează și episoade în care, viitori moștenitori ai tronului s-au retras pentu o vreme în pustie, ucenicind la pustnici, care, pe lângă învățătura de carte, le-au dat și învățătura duhovnicească înaltă. Cazul lui Radu Călugăru, descris atât de frumos de Ion Agârbiceanu în nuvela Pustnicul, este grăitor în acest sens, însă el nu este nici unul rarisim, nici unul unicat, astfel de cazuri mai fiind întâlnite pe durata perioadei medieevale.

Acestea au fost colaborările Bisericii cu învățământul în perioada medievală. Odată cu începutul modernității, se vor schimba unele lucruri. Astfel, în Transilvania, Andrei Șaguna, care a avut preocupări atât în domeniul juridic, cât și în cel pastoral sau educațional, a militat pentru drepturile românilor și a Bisericii transilvănene, reușind să obțină din partea autorităților reînființarea mitropoliei ortodoxe românești din Transilvania, s-a preocupat și de învățământ. El a mărit cursurile institutului teologic sibian de la 6 luni la 1 an și apoi la 2, respectiv 3 ani și a dublat numărul școlilor poporale de la 400 la 800, întemeind totodată și o serie de școli de învățământ preuniversitar precum Gimnaziul de la Brad. Activitatea lui confirmă teza noastră.

În țările române, unite începând cu Cuza, învățământul nu va mai fi apanajul Bisericii, acesteia rămânându-i doar cele cinci seminarii teologice, dintre care 3 inferioare și două superioare în cadrul celor două țări. Nimeni nu contestă însă, nici aici, faptul că Biserica a avut o contribuție aparte la conducerea și susținerea învățământului de până atunci și a celui de după aceea. De altfel, faptul că în cadrul seminariilor pe care domnitorul le-a mai lăsat în grija Bisericii s-a făcut școală serioasă, de pe băncile lor ieșind personalități marcante ale teologiei și culturii române, reprezintă o dovadă în plus care susține acest fapt.

Mai apoi, în contemporaneitate, legăturile dintre Biserică și educație au fost strânse, celei dintâi oferindu-i-se adesea din partea statului posibilitatea de a-și promova instituțiile culturale și oamenii politici, la fel cum i s-a oferit posibilitatea ca reprezentanții ei să devină oameni de marcă ai politicii interbelice. Ce-i drept, comunismul va mai opri o vreme elanul de până atunci, care va fi reluat însă în perioada post-decembristă, când aceasta se va afirma din nou în planul educațional prin reintroducerea religiei în școli și prin înființarea de instituții de învățământ teologic.

Observăm așadar că, între Biserica Ortodoxă și educația a existat dintotdeauna o strânsă legătură, ea susținând învățământul și chiar fiind creatoare de instituții ale acestuia de-a lungul vremii.

Educația religioasă și reformele educaționale în învățământului românesc – scoaterea religiei din școli

Prima problemă ce se pune aici este legată de utilizarea cuvântului reformă. În urmă cu aproape patru decenii, o analiză a schimbărilor educației din diferite țări ale lumii propunea o definiție în care reforma era considerată efectul unor , care determină o desincronizare între cererea de educație pe care masele și economia o adresează sistemelor de învățământ, pe de o parte și, pe de altă parte, oferta de educație pe care sistemele de învățământ sunt capabile să o pună la dispoziția acestor solicitanți numeroși și exigenți . Fără îndoială, cele mai multe dintre elementele constitutive ale unei autentice reforme, așa cum sunt descrise în textul citat anterior, continuă să rămână valabile și în actualele realități școlare din România, cu precizarea că presiunile se înregistrează acum și din exteriorul țării, în mod oficial, prin solicitările de racordare la politicile comunitare în domeniu, după integrarea în Uniunea Europeană, dar și ca urmare a marii mișcări de populație din ultimul deceniu, înspre și dinspre Occident.

Reformele învățământului românesc au optimizat procesul de predare-învățare a Religiei. Unele dintre reformele înfăptuite au fost instrumentate și finalizate cu aportul ideilor și conceptelor educaționale religioase și au fost realizate prin oameni ai Bisericii.

Influența educației religioase asupra gândirii pedagogice din cele trei provincii românești: Transilvania, Moldova și Muntenia, este reliefată de literatura religioasă cu caracter pedagogic din secolul al XVII-lea și până în vremea noastră, începând cu bucoavnele și cărțile de cult și continuând cu lucrările de pedagogie creștină, cum este cea intitulată Pedagogia creștină adică tractat despre buna călăuzire a copiilor, creștere și alcătuire, apărută la începutul secolului al XIX-lea în alcătuirea mitropolitului Grigorie al Ungrovlahiei, pe când era călugăr la muntele Athos.

Nu numai reformele educaționale din secolele XVII-XIX sunt marcate de idei ale educației creștine ci și reformele contemporane sau moderne, de unde desprindem concluzia că educația religiosă a fost întotdeauna în miezul preocupărilor pedagogice românești. Scoaterea abuzivă a Religiei din școală de către regimul de dictatură a însemnat stagnarea în evoluție a curriculumului disciplinei. Reluarea predării și învățării Religiei din locul în care a rămas în urmă cu 60 de ani, fără o actualizare prin reformă curriculară face din Religie o disciplină anacronică, plictisitoare, obositoare pentru elev. Evoluția reformelor din învățământ, după anul 1990, a adus o nouă orientare, caracterizată prin tendința perfecționării continue a sistemului de învățământ printr-o nouă orientare a finalităților educației, prin reproiectarea conținutului procesului didactic, prin restructurarea întregului sistem educativ. Acestui gen de reforme trebuie să i se circumscrie și Religia, pentru a putea fi atractivă, interesantă, dar mai ales utilă pentru elev.

Urmarea firească a redobândirii libertății religioase în 1989, după o jumătate de secol de ateism, a fost reintroducerea religiei ca disciplină de învățământ – demers care a generat diferite puncte de vedere, pro și contra. Reintroducerea religiei după 1989 nu trebuie considerată un act inovator, ci o revenire la normalitate, un sprijin important în realizarea acestui deziderat postdecembrist venind din partea unor importanți pedagogi, care au susținut atât prezența acesteia în planurile de învățământ, cât și nevoia de a valorifica la nivel superior educația religioasă în școala românească.

Reprezentanților clerului, dar și intelectualilor de prestigiu care susțineau importanța religiei în formarea personalității umane și în reconstrucția morală a societății, li se opuneau foști militanți ai regimului comunist, care considerau că această acțiune înseamnă o indoctrinare periculoasă, dăunătoare, riscantă chiar, cu un alt fel de filosofie. Scriptura ne învață însă despre Cuvantul lui Dumnezeu că acesta nu este filosofie, ci „duh și viață” (Ioan 6, 63) și Adevărul, „care te face liber” (Ioan 8, 32).

Pe 15 octombrie 2014, Camera Deputaților din Parlamentul României a votat scoaterea Religiei din școli și înlocuirea ei în trunchiul comun cu disciplina Etica și cultura civică. Scopul disciplinei este de a cultiva „spiritul critic, raționalitatea și empatia în măsură să dezvolte un aparat critic de judecată morală propriu fiecărui elev, dar și acela de a prezenta drepturile omului și reperele instituționale și valorile fundamentale ale unei societăți deschise și democratice”. Religia va putea fi studiată doar la cerere, ca disciplină facultativă, nimeni nefiind obligat să asiste la aceste ore împotriva voinței sale sau a părinților acelor copii care nu au împlinit încă 16 ani

Propunerea de înlocuire a „Religiei” cu „Etica și cultura civică” îi aparține deputatului Remus Cernea, autorul mai multor proiecte care au declanșat revoltă atât în Parlament, cât și în rândul populației. Proiectul propus de data aceasta a trecut tacit de Camera Deputaților, miercuri, 15 octombrie 2014, când i-a expirat termenul până la care acest for se putea pronunța pe această propunere legislativă. În forma adoptată tacit în Camera Deputaților, art. 18 din Legea nr. 1/2011 se modifică și înlocuiește religia cu disciplina „Etică și cultură civică”.

În urma Deciziei CCR nr. 669/2014, prin care s-a hotărât că religia poate fi studiată în școli doar la cerere, MECS a informat inspectoratele școlare din țara să anunțe părinții că cererile pentru participarea la orele acestei discipline se depun până pe 6 martie.

Astfel, potrivit unui comunicat de presă de vineri, reprezentanții ministerului au informat că, până pe 6 martie la ora 18:00, la nivelul întregii țări au fost înregistrate 2.123.685 de cereri de înscriere la cursurile de religie. Acest număr reprezintă 89,75% din totalul celor 2.366.086 de elevi eligibili să participe la orele acestei discipline.

"MECS a centralizat situația preliminară a opțiunilor exprimate de elevi sau de părinții/reprezentanții legali ai acestora privind participarea la ora de religie, în conformitate cu prevederile Deciziei CCR nr. 669/2014. Datele înregistrate în sistem până vineri, 6 martie, ora 18:00, indică faptul că, la nivelul întregii țări, au fost introduse 2.123.685 de cereri, reprezentând 89,75% din totalul celor 2.366.086 de elevi eligibili să formuleze cereri pentru a lua parte la ora de religie", scrie în comunicatul ministerului. Cererile depuse de părinți și de elevii majori sunt valabile pentru anul școlar 2015-2016.

Așadar acest demers a fost unul eșuat, ba mai mult ne-am ales cu unele efecte poztive sau mai bine zis cu lecțiile de prevenire și combatere a a cestui fenomen , zic eu , bine învățate.

În urma acestor demersuri eșuate a luat naștere Asociație a Părinților pentru Ora de Religie (APOR), care crește, pe zi ce trece, deschizând filiale în toată țara. Fără îndoială, aceasta va constitui coloana vertebrală nu doar a mișcării de susținere a orei de religie, ci și a multor altor acțiuni ce vor veni în sprijinul valorilor creștine și a tradițiilor sănătoase ale acestui popor. S-au descătușat, cu acest prilej, energii misionare latente, au ieșit la lumină mărturii de credință ale unor personalități ale vieții publice, s-au cristalizat, în mod coerent, argumente și acțiuni ce se vor regăsi nu doar în campanii mediatice precum cele existente, ci și în inițiative sau în reacții cu efect în plan juridic/legislativ. Cu alte cuvinte, vorba cuiva: cei câțiva atei secular-umaniști nu au reușit decât „să enerveze” laicatul român, care a devenit mai activ ca niciodată.

Ca să înțelegem puțin amploarea acestei mișcări, să amintim luările de poziție publice „pro religia în școală” ale unor cunoscuți oameni de cultură precum Andrei Pleșu, Ana Blandiana, Teodor Baconschi, Sabina Ispas (academician) sau Adrian Papahagi, ale jurnaliștilor Liana Stanciu (președinte APOR), Alexandru Căutiș și Oana Stănciulescu, ale foarte multor actori sau cântăreți, dintre care amintim pe Dorel Vișan, Dan Puric, Manuela Hărăbor, Daniel Buzdugan, Mihai Coadă (Nelu de „La Bloc”), Anca Sigartău sau pe Sofia Vicoveanca, Vlad Miriță (tenor) ori pe surprinzătorii Mihai Georgescu (Miță de la „Bere Gratis”) și Connect-R, la care se adaugă și sportivi ca Elisabeta Lipă și mulți, mulți alții. Toate acestea vor întări, de acum încolo, consecventele mărturii creștine aduse în spațiul mediatic de publiciști precum Radu Preda, Iulian Capsali, Claudiu Târziu, Laurențiu Dumitru ori Claudiu Bălan (ortodoxiatinerilor.ro), respectiv de unele medii de informare precum activenews.ro, avereabisericii.ro (și lista poate continua). Din Iași, între cei care au susținut, prin declarații publice, necesitatea și beneficiile studierii orei de religie în școală se numără – deloc surprinzător pentru cei care-i cunosc – profesorii universitari Nicu Gavriluță, Constantin Cucoș și Puiu Ioniță (cel care este și președinte al APOR, filiala Iași). Am dat doar aceste nume, dar sunt multe altele pe care spațiul editorial nu-mi permite să le inserez. Chiar și dacă cineva ar încerca să realizeze acum un „inventar” complet, sunt convins că ar eșua, întrucât numărul lor crește de la o zi la alta.

Un alt aspect pozitiv a fost o îmbucurătoare solidarizare între exponenții diferitelor religii. Având drept scop comun susținerea orei de religie, aceștia au ajuns la masa dialogului și au conștientizat cât de important este să existe un front comun, un răspuns coerent și coordonat la atacurile tot mai dese ale ateismului umanist relativizant și secularizant.În sfârșit, neprietenii orei de religie speră ca numărul celor ce nu vor opta pentru ora de religie să fie scăzut și ca urmare a prestației mai puțin strălucite a unor profesori ce predau acest obiect. Chiar dacă, parțial, se va adeveri așteptarea lor, totuși există și ceva pozitiv, ca efect. Pe de o parte, spectrul șomajului i-a mobilizat pe unii dintre ei, i-a motivat să se autodepășească; pe de altă parte, acum au ieșit la iveală acele puncte slabe asupra cărora factorii de decizie se vor îndrepta pentru ca, pe viitor, calitatea actului didactic de la ora de religie să nu mai constituie o piatră de poticneală în opțiunea pentru această disciplină. Încât, indiferent de procentul celor care vor opta până pe 6 martie a.c. pentru ora de religie, există suficiente motive de optimism cu privire la viitorul acestei discipline și, mai ales, a modului în care laicatul („societatea civilă”, nu?) se va implica, de acum încolo, în „treburile cetății”.

Concluzii

În concluzie, căutarea sensului, a scopului poate produce o gamă largă de emoții (furie, dezamăgire, ușurare, pace, etc.) și o serie de întrebări, lucruri normale în cazul persoanelor vârstnicev bolnave sau la sfârșitul vieții. Însă, pentru ameliorarea sau rezolvarea suferinței spirituale sau religioase, vârstnicii au nevoie și solicită prezența persoanelor capabile să facă aceste lucruri; persoane care să-i ajute și să-i sprijine moral; persoane în care să aibă încredere și care la rândul lor să le ofere răbdare și să nu-i judece nici măcar pentru un moment. Astfel, în lucrarea de față, aceste persoane sunt încadrate în ceea ce înseamnă asistent spiritual. Dar cine pot fi aceste persoane? De ce și de câtă pregătire au nevoie pentru a satisface nevoile religioase sau spirituale ale vârstnicilor? Cum trebuie să se comporte? Ce trebuie să observe? Cum trebuie să acționeze? Pentru toate aceste întrebări am încercat să găsesc răspunsuri atât în diverse cărți, articole de specialitate cât și de la persoanele vârstnice bolnave, aflate la sfârștul vieții.

Spiritualitatea este o nevoie importantă a ființei umane. Aceasta implică nevoia de transcedere, de sens, de valoare absolută și ideală. Spiritualitatea se referă, totodată, la dragostea universală, speranță, valoare și demnitate.

Spiritualitatea face referire la spirit sau suflet și nu la fizic sau material. Aceasta este calitatea de bază a sensibilității noastre la lucrurile care nu sunt de natură materială, corporală. A mânca, a bea, a avea confort fizic sunt funcții ale organismului, pe când iubirea, corectitudinea, compasiunea, bunătatea sunt caracteristici specifice sufletului. Acestea sunt calități care nu pot fi percepute direct de către simțurile noastre, dar ele pot fi puternic simțite și ale căror efecte pot fi deduse prin observațiile noastre.

Pentru majoritatea oamenilor, spiritualitatea înseamnă concentrarea pe "interior." Această definiție este mai mult sau mai puțin acceptată atât de către oamenii de toate credințele cât și de cei fără credință.

Esența spiritualității presupune căutarea cunoașterii sinelui nostru adevărat, pentru a ne descoperi adevărata natură a conștiinței.

De-a lungul istoriei, s-a spus că sinele este o formă limitată de ceea ce suntem cu adevărat. Conștienți de sinele nostru adevărat, ne-am identifica cu gândurile și sentimentele, amintirile și personalitatea noastră.

Căutarea spirituală este determinată în general de o traumă suferită la un moment dat, de un eșec emoțional sau chiar de o neînțelegere de sine sau de ceilalți. De aceea putem spune că spiritualitatea este o nevoie emoțională pe care fiecare o putem experimenta în anumite momente ale vieții. Căutarea spirituală este una lungă și în funcție de patternul nostru emoțional, vom adera la un grup/credință care să ne îndeplinească nevoile de moment, în congruență ci educația, cultura, relația față de autoritate, sentimentele de vină și rușine pe care le purtăm.

Experiența spirituală mai poate fi înțeleasă, pur și simplu, prin tot ceea ce reușește să-ți relaxeze mintea și sa-ți înalțe inima. A te plimba pe malul unei mări sau pe poteca unei păduri, a medita, a sta alături de persoanele iubite, etc. – toate acestea pot fi numite experiențe spirituale. Atunci când în inima noastră există iubire și acceptare, natura noastră spirituală se manifestă și astfel putem vedea și natura spirituală a celorlalți oameni.

A fi o persoană spiritualizată presupune a ne vedea și a-i vedea pe ceilalți cu inima, a accepta și a aprecia ceea ce este; conștientizând că răspunsul la fiecare problemă este iubirea. O persoană spiritualizată este plină de pace, deschisă, încurajatoare, utilă; trăind momentul prezent, plină de recunoștințe și acceptare.

Spiritualitatea este de domeniul sacrului. Aceasta, de multe ori, presupune o experiență directă cu divinitatea, manifestată printr-un set de credințe și practici specifice. Spiritualitatea poate fi găsită atât prin intermediul religiei cât și prin intermediul artei, muzicii, naturii sau chiar în propriile valori și principii ale vieții. Mulți membrii ai diferitelor comunități spirituale folosesc practica spirituală pentru a evita rezolvarea unei situații nefinalizate, în plan personal sau emoțional. Astfel, pentru a ne ridica deasupra problemelor emoționale și personale, recurgem la diverse practici spirituale.

„Nu vă îmbătați de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiți plini de Duh!” (Efeseni 5:18), le-a spus apostolul Pavel credincioșilor. După cum se poate observa, în acest pasaj, apostolul Pavel face o comparație între omul „controlat” de vin și omul „controlat” de Duhul Sfânt. Omul în stare de ebrietate, de obicei, ia decizii greșite (pripite), vorbește urât, este dezechilibrat (atât psihic cât și fizic), etc. Astfel, așa cum o persoană în stare de ebrietate poate fi recunoscută prin caracteristicile sale, așa și un creștin „controlat” de Duhul Sfânt va avea propriile caracteristici (în Galalteni 5:22-23, unde sunt numite “roada Duhului”): vorbește înțelept, ia decizii bazate pe Cuvântul lui Dumnezeu, etc.

Spiritualitatea și religia nu sunt, în mod necesar, unul și același lucru. Religia este forma exterioară, iar spiritualitatea se referă la conținutul interior. Religia se caracterizează printr-un set de credințe, iar spiritualitatea printr-un continuum al experiențelor. Astfel, putem să fim adepți ai spiritualității și să nu frecventăm o biserică sau un templu. Și totodată putem să împărtășim spiritualitatea cu ceilalți în intimitate, în comuniune cu natura, punându-te în slujba altora.

Spiritualitatea se aplică atât în cazul persoanelor cu diverse credințe cât și în cazul celor care nu cred în Divinitate. Astfel, se poate deduce faptul că oamenii spirituali nu sunt neapărat religioși.

Din punct de vedere istoric, cuvintele religios și spiritual su fost folosite ca sinonime pentru a descrie diferite aspecte ale conceptului de religie.Treptat termenul de spiritualitate a fost asociat cu tot ceea ce înseamnă privat, intim (gânduri, experiențe), iar termenul de religie cuprinde practicile, ritualurile, credințele, doctrinele desfășurate, în general în domeniul public, în instituții religioase.

Spiritualitatea poate fi înțeleasă ca fiind calitatea sau faptul de a fi spiritual, nonfizic, cu un caracter predominant spiritual (în gândire, în viață, etc.). Iar religia presupune credința în Dumnezeu, exprimată, de obicei, prin ritualuri, diverse practici, conduită, etc.

Din punct de vedere istoric, cuvintele religios și spiritual su fost folosite ca sinonime pentru a descrie diferite aspecte ale conceptului de religie. Religia este văzută, în primul rând, ca un fenomen social, în timp ce spiritualitatea trebuie înțeleasă la nivel individual.

Spritualitatea poate sau nu să includă religia, ea poate sa-și găsească expresia într-un context religios sau sa rămână în afara acesteia. Pentru (Fallot, 1998) atât religiozitatea cât și spiritualitatea implică “căutarea înțelesului ultim, a scopului și valorilor, a relațiilor cu o ființă transcendentă sau cu o putere supremă, ori un sens al sacrului sau legăturii cu divinitatea”.

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI:

L. Stănescu, Inteligenta emoțională, Editura Didactică, București, 1994.

D. Feldman, Didactica generală, Editura Lettre, Paris, 1999.

John D. Mayer,Peter Salovey The impact of counselling activities on the emotional intelligence of 1st grade students, New York, 2005.

Goleman, D., Inteligența emoțională, Editura Curtea veche, București, 2001.

Victor Frankl, Doctorul si sufletul, 1947.

Zohar, D., Marshall, I., Spiritual Intelligence. The Ultimate Intelligence. Bloomsbu, 2005.

Savca L.,Psihologia personalității în dezvoltare. Tipografia „Sirius”. Chișinău.2003.

Vlaicu, C., Inteligența emoțională și credința adolescenților, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2011.

Descartes, R., Pasiunile sufletului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

Mandler, G., Mind and body: Psychology of emotion and stress, New York, Norton, 1984.

Mehedinți, S., Scrieri despre educație și învățământ. Antologie, Editura Academiei Române, București, 1992.

Păun, E., Pedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri aplicative, Editura Polirom, Iași, 2002.

Jinga, I., Istrate, E., Manual de pedagogie, Editura All Educațional, București, 2007.

Strazdins, L., Emotional work: a psyhological view, The Australian National University, 2000.

Platon, „Phaidon sau despre suflet”, București 1923.

Petre Țuțea, „Omul. Tratat de antropologie creștină”, Iași 1993.

Plaron, Phaidros, Opere complete, vol. II, editie îngrijita de P. Creția, C. Noica, C. Partenie, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002.

L. Robin, La pensée grecque et les origines de l’esprit scientifique, Paris 1923;.

M. Martin, Platons Ideenlehre, Berlin, 1973.

W. Beierwaltes, Platonismus und Idealismus, Frankfurt am Main, 1972.

A. Viereux-Reymond, Platon, Paris, 1971.

G. Striker, Peras und Apeiron. Das Problem der Formen in Platons Philosophie, Götingen, 1970.

W. Jager, Aristoteles: Grundlegung einer Geschichte seiner Entwicklung, Berlin, 1923.

R. Reitzenstein und H. H. Schaeder , Studien zum antiken Synkretismus aus Iran und Griechenland, 1: Griechischen Lehren von R. Reitzenstein (în Studien der Bibliothek Wartburg hrs. Von Fritz Saxl, VII, Leipzig, 1926.

A. Rivaud, Notice la ed. Timaios.

W. Kinekel, Geschichte der Philosophie von Sokrates bis Aristoteles, vol. I, Berlin und Leizig, 1922.

Platon , Phaidon, 76c.; Phaidon, 75cd.

Platon, Phaidon, 80b.

Aristotel, „Despre suflet”, București 1969.

Elias, M., Tobias, S., Friedlander, B., Stimularea inteligenței emoționale a adolescenților, Editura Curtea Veche, București, 2003.

Remen RN. Kitchen Table Wisdom: Stories That Heal. New York: Riverhead Books; 1997.

Strawbridge WJ, Cohen RD, Shema SJ, Kaplan GA. Frequent attendance at religious services and mortality over 28 years. Am J Public Health. 1997.

Koenig HG, Cohen HJ, George LK, Hays JC, Larson DB, Blazer DG. Attendance at religious services, interleukin-6, and other biological parameters of immune function in older adults. Int J Psychiatry Med.1997.

Yates JW, Chalmer BJ, St James P, Follansbee M, McKegney FP. Religion in patients with advanced cancer. Med Pediatr Oncol. 1981.

Brady MJ, Peterman AH, Fitchett G, Mo M, Cella D. A case for including spirituality in quality of life measurement in oncology. Psychooncology. 1999.

McNeill JA, Sherwood GD, Starck PL, Thompson CJ. Assessing clinical outcomes: patient satisfaction with pain management. J Pain Symptom Manage. 1998.

George H. Spiritual Beliefs and the Dying Process: A Report on a National Survey. Conducted by Gallup International Institute for the Nathan Cummings Foundation and the Fetzer Institute, 1997

Harris RC, Dew MA, Lee A, Amaya M, Buches L, Reetz D, Coleman C. The role of religion in heart-transplant recipients' long-term health and well-being. Journal of Religion and Health. 1995.

Constantin Voicu, O viata in slujba bisericii si a scolii romanesti, Editura Patriarhia Romana, Bucuresti, 2005.

Avram Cezar, Introducere în istoria dreptului, Editura Fundației ,,România de Mâine”, București, 2007.

Nicolae Iorga, Bizanț după Bizanț, Editura Enciclopedică Romană, București, 1972. Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale, Editura Cerma, București, 1992.

Ion T. Amuza, Instituții juridice românești. Istoria statului și a dreptului românesc, Editura Moroșan, București, 2008.

Ioan Bolovan, Dorel Moțiu, Istoria dreptului românesc, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2003.

A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, traducere Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile Adrian-Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, Editura Polirom, Iași, 2010.

Ioan Bitoleanu, Introducere în istoria dreptului, Editura Fundației ,,România de Mâine”, București, 2006.

Helene Arhweiler, Ideologia politică a Imperiului Bizantin, traducere Cristina Jinga, Editura Corint, București, 2002.

Ioan N. Floca, Din istoria dreptului românesc, vol. 1 – ,,Dreptul scris”, Tipografia Arhidiacezană, Sibiu, 1993.

Neagoe Basarab, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie (ediție facsimilată după unicul manuscris păstrat), traducere acad. prof. dr. G. Mihăilă, Editura Roza Vânturilor, București, 1996.

Demostene Russo, Studii bizantino-române, București, 1907.

Dan Zamfirescu, Învățăturile lui Neagoe Basarab. Problema autenticității, în revista ,,Romanoslavica”, nr. VIII, București, 1963.

Nicolae Iorga, Istoria literaturii românești. Introducere sintetică, București, 1929.

Mic dicționar enciclopedic, Ediția a II-a, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. I, Editura Minerva, București, 1990.

Dan Zamfirescu, Marea carte a identității românești în Europa Renașterii și în cultura universală, în vol. ,,Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, Editura Roza Vânturilor, București, 1996.

Gheorghe Moisescu, Pr. prof. Ștefan Lupșa, pr. prof. Alexandru Filipașcu, Istoria Bisericii Române, manual pentru institutele teologice, vol. II, (1632-1649), Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1957.

Valentin Constantinov, Relațiile social-economice, politice și culturale dintre Moldova, Țara Românească și Transilvania până la mijlocul secolului XVI, în rev. ,,Destin Românesc”, An VII (XVIII), nr. 1 (77), Chișinău, 2012.

Adriana Camariano-Cioran, Măsuri fiscale și administrative în Moldova (1753-1754), în rev. ,,Studii și materiale de istorie medie”, vol. V, București, 1962

Andrei Rădulescu, Introducere, în vol. ,,Codul Calimach – Ediție critică”, col. ,,Adunarea Izvoarelor Vechiului Drept Românesc în scris”, vol. III, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1958.

***, Codul Calimach – Ediție critică, col. ,,Adunarea Izvoarelor Vechiului Drept Românesc în scris”, vol. III, Editura Academiei Republicii populare Române, București, 1958.

Nicolae Iorga, Istoria vieții bizantine: imperiul și civilizația după izvoare, Editura Enciclopedică Română, București, 1974; precum și Grigore Costin, Istoria Bisericii ortodoxe Ruse în secolul al XIX-lea (ms. dactil, teză de doctorat), Cluj-Napoca, 2010.

Anonymus Notarius, Gesta hungarorum – faptele ungurilor, traducere G. Popa Lisseanu, Editura Mentor, București, 2000.

Varga Otto, Istoria Ungariei pentru clasele inferioare ale școalelor medii, partea I, traducere George Vătășan, Editura Librăriei Ioan I. Giurgu, Brașov, 1914.

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, compendiu, Ediția a II-a, Editura Andreiana, Sibiu, 2007.

Ion Agârbiceanu, Pustnicul, Editura Bunavestire, Bacău, 2006.

Andrei Șaguna, Adaos la promemoria despre dreptul istoric al autonomiei Bisericii Naționale a românilor de Legea Răsăriteană, Tipografia lui Georgie de Klozius, Sibiu, 1850.Keith Hitchins, Orthodoxy and nationality: Andrei Saguna and the Romanians of Transilvania, 1846-1873, Cambridge University Press, London, 1977.

Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, Editura Enciclopedică, București, 1996.

Istoria învățământului teologic în Biserica Ortodoxă Română, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an IC, nr 9-10/1981.

Ilie Miron Cristea, Note ascunse, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

Cezar Bîrzea, Reforme de învățământ contemporane. Tendințe și semnificații, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.

Dorin Opriș, Didactica religiei în contextul educației contemporane, – suport pentru dezbateri – Alba Iulia, 2011.

Vasile Gordon, Biserica și Școala. Analize omiletice, catehetice și pastorale, Editura Christiana, București, 2003.

Miron Ionescu (coord.), Preocupări actuale în științele educației, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2005.

Ghorghe Holbea, Dorin Opriș, Monica Opriș, George Jambore, Apostolat educațional – ora de religie – cunoaștere și devenire spiritulă, Editura Basilica, București, 2010.

Constantin Cucoș, Pedagogie , Ediția revizuită și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2014.

Goroon W. Allport, Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București , 1991.

Dumitru Călugăr, Catehetul, în „Îndrumări metodologice și didactice”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1990.

Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1997.

Sebastian Șebu, Monica Opriș, Dorin Opriș, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.

Contribuții transilvane la teologia ortodoxă, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1988, p. 209

Mitropolit Antonie Plămădeală, Biserica în mers, vol. I, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1999.

Episcop Ioan Mihălțan, , Experiențe pastorale, Oradea, 1995.

Nicolae Dura, Propovăduirea și Sfintele Taine, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1998.

Ștefan Iloaie, Revitalizarea valorilor morale, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2009.

Ion Bria, Hermeneutica Teologică. Dinamica ei în interpretarea și înnoirea Tradiției, Sibiu,1999.

Antonie de Sourozh, apud Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Editura Bizantină, București, 1995.

Preafericitul Părinte Daniel, Dăruire și dăinuire. Raze și chipuri de lumină din istoria și spiritualitatea românilor, ediția a II-a, Editura Trinitas, Iași, 2005.

Vasile Timiș, Misiunea Bisericii și educația, Editura Presa Universitară Clujeană,Cluj-Napoca, 2004.

Vasile Băncilă, Inițierea religioasă a copilului, Editura Anastasia, București, 1996.

Vasile Răducă, Exigențele educației creștine a tinerilor, în „Cultură și Religie. Statutul religiei și instrucția școlară” Editura Universității din București, București, 2009.

D.A. Birivkov, „Mitul sufletului”, București 1961.

K. Marx, F. Engels, „Opere”, volumul 14, Sotehghi 2, M-L, 1931.

Vasile Mihoc, Logos, Scriptură și vindecarea cuvântului, în Text și discurs relșigios, Nr. 3/2011.

Pr. Prof. Ioan G. Coman, Teoria Logosului în Apologiile Sfântului Iustin Martirul și Filozoful, Imprimeria Națională, București, 1942.

Gh. Vlăduțescu, Filosofia primelor secole creștine, Editura Enciclopedică, București, 1995.

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Apologeți de limbă greacă, în P.S.B.2, Apologia a I-a, LX, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă și Pr. Prof. D.Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., 1980.

Elias, M., Steven, T., „Stimularea inteligentei emotionale a adolescentilor”, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2003.

Banea, S., Morarasu, C., „Ghide de resurse practice pentru activitatea de consiliere si orientare a elevilor”, Ed. Performantica, Iasi, 2009.

Băban, Adriana; Petrovai, Domnica; Lemeni, Gabriela – Consiliere și orientare, Humanitas, București, 2002.

Baban, A., „Consiliere educațională”, Ed. Imprimeria Ardealul, Cluj Napoca, 2001.

Ana Tucicov Bogdan – Psihologie generala si psihologie sociala – Editura didactica si pedagogica Bucuresti 1973.

Băban, Adriana, (coordonator), Consiliere Educațională, Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere, Imprimeria „ARDEALUL”, Cluj- Napoca, 2011.

Cocoradă, E.,  Psihologia educației, Editura Univ. Transilvania din Brașov, 2004.

Santrock, J., Child Development (Seventh Edition), Brown& Benchmark Publishers, Chicago, 1996.

Humphreys, T., Stima de sine. Cheia pentru viitorul copilului tău,: Editura Elena Francisc, București, 2007.

Radu, I., (coord.), Psihologie socială, Editura Exe, Cluj Napoca, 1994.

Rosenzweig, M. R, Bennett, E.L (1996). Psychobiology of plasticity: effects of training and experience on  brain and behavior.  Behavioural  Brain Research 78, 1994.

Adrian Neculau (coordonator) – Manual de psihologie sociala – Editura Polirom 2003.

Yzerbet V. & Schadron G., Cunoașterea și judecarea celuilalt, Editura Polirom, Iași,2002.

Goleman, D., Inteligența emoțională, Editura Curtea veche, București, 2001.

MATERIALE INTERNET:

http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/cum-aevoluat-inteligenta-umana-de-a-lungul-timpului-maidestepti-decat-bunicii nostri1_57b380345ab6550cb8d1d1a8/index.html, 25,martie.2018.

Mihai Dragnea, ,,Creștinarea Rusiei kievene”, în rev. Historia, nr. 10/ 2011 (ediție electronică: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cre-tinarea-rusiei-kievene#, accesat 24. 05. 2018).

http://www.constantincucos.ro/2015/02/argumente-pentru-o-educatie-religioasa-in-scoala, accesat 24. 05. 2018

http://www.constantincucos.ro/2015/02/argumente-pentru-o-educatie-religioasa-in-scoala, accesat 24. 05. 2018

http://www.constantincucos.ro/2015/02/argumente-pentru-o-educatie-religioasa-in-scoala, accesat 24. 05. 2018

http://www.constantincucos.ro/2015/02/argumente-pentru-o-educatie-religioasa-in-scoala, accesat 24. 05. 2018

http://www.constantincucos.ro/2015/02/argumente-pentru-o-educatie-religioasa-in-scoala, accesat 24. 05. 2018

http://www.constantincucos.ro/2015/02/argumente-pentru-o-educatie-religioasa-in-scoala, accesat 24. 05. 2018

http://www.constantincucos.ro/2015/02/argumente-pentru-o-educatie-religioasa-in-scoala, accesat 24. 05. 2018

Radu Preda , http://www.crestinortodox.ro/editoriale/religia-scoala-o-victorie-fragila-148178.html

www.ftoub.ro/dmdocuments/Prelegere%20Constanta%20postmodernism.doc, accesat la 30 martie 2018