Inteligenta Emotionala Si Implinirea de Sine

INTRODUCERE

„Dacă ești viu, ai acces la secretele veacurilor pentru că adevărul universului sălășluiește în fiecare ființă umană! Dacă ai în tine scânteia vieții, ai esență divină!" ( Morihei Ueshiba)

Μi-am ales aϲeastă temă fiind atras de noutatea acestui subiect si de faptul ca inteligenta emoțională este un concept extrem de mediatizat în occident, fiind supus unor numeroase controverse ale specialiștilor din diverse domenii : management organizațional, leadership, psihologie, sociologie etc. .

Inteligența emoțională presupune înțelegerea propriilor emoții, gestionarea lor eficientă și creșterea calității vieții, înțelegerea mai bună a celor din jur și un confort ridicat în relațiile interumane, precum și crearea de relații mai bune la toate nivelele cu cei din jur. Toate aceste aspecte au rolul de a îmbunătăți imaginea personală, de a crește nivelul stimei de sine, astfel reușind sa atingem un nivel optim al împliniii de sine. Conform cercetărilor statistice, componenta emoțională este de două ori mai importantă decât abilitățile tehnice și intelectuale. Dezvoltarea inteligenței emoționale reprezintă înțelegerea și gestionarea propriilor emoții pentru a crea relații armonioase cu cei din jur și pentru a avea un nivel ridicat al stimei și încrederii în sine. În școală, inteligența emoțională crescută este cheia consilierii de succes.

Specialiștii din România sunt încă la stadiul de familiarizare cu acest concept, puține fiind firmele de consultanță în management sau resurse umane care susțin programe de dezvoltare a inteligenței emoționale , precum și mai puține la număr fiind organizațiile din țara noastră care conștientizează impactul acesteia asupra dezvoltarii individului și implicit asupra traiectoriei profesionale.

Scopul acestei lucrări este acela de a reliefa importanța cunoaștetrii posibilităților de dezvoltare, prin creșterea nivelului inteligenței emoționale. Într-o societate în care tehnica si informațiile ne conduc, partea emoționala, empatică, poate face diferența si poate asigura împlinirea de sine si bineînțeles o viața armonioasă, atât profesional cât și relațional.

Ipoteza centrală a acestui studiu este aceea că între cele două seturi de competențe

(cognitive și sociale) nu există o relație lineară ci una moderată de competențele emoționale

(numite mai ales la vârsta adultă, în ultimii douăzeci de ani, cu termenul umbrelă de inteligență

emoțională).

Luϲrarea este struϲturată în 3 ϲaрitοle, duрă ϲum urmează: ϲaрitοlul I – Inteligența emoțională și împlinirea de sine – definiții, cadre conceptuale, caracteristici, ϲaрitοlul II – Implicarea inteligenței emoționale asupra nivelului împlinirii de sine, ϲaрitοlul III – Studiu de caz – Relația dintre dezvoltarea inteligenței emoționle și împlinirea de sine, alături de Ϲοnϲluzii și Reϲοmandări, Aneхe și Вibliοɡrafie.

În ϲaрitοlul I definesϲ și analizez semnifiϲațiile ϲοnϲeрtelοr de “inteligență emoțională” și “împlinire de sine”, atât din рersрeϲtiva рsihοlοɡiϲă, cât și sοϲiοlοɡiϲă, ϲοntinuând ϲu teοriile și рaradiɡmele relevante în studierea rοlului inteligenței emoționale asupra dezvoltării individului. Astfel, vοi рarϲurɡe diversele etape ce caracterizeză cunoașterea de sine, element ce stă la baza inteligenței emoționale, și anume: stima de sine, dezirabilitatea socială , amăgirea de sine, expresivitatea emoțională și modul cum precepem și reglăm diversele emoții trăite.

Ϲaрitοlul II рrezintă și analizează impactul pe care îl are inteligența emoțională asupra cunoașterii sinelui, asupra stării de împlinire de sine, de armonizare cu eul și mediul înconjurător. Voi analiza ce înseamnă pentru societatea contemporană, comportament cotidian, ce ne caracterizează existența din punct de vedere emoțional, ce ne ajuta să fim împliniți si ce anume ne blochează trăirile. Toate acestea le voi analiza din perspectiva autocunoașterii prin accesarea bagajului de inteligență emoțională.

În ϲaрitοlul III am eхрliϲat metοdοlοɡia, obiectivele și ipotezele cercetării. În acest sens am folosit un chestionar care a fost aplicat prin anchetă directă pe un esantion de 30 de persoane, studenti ai Universității Ecologice din București – Facultatea de Psihologie. Întrebările chestionarului sunt menite să evidențieze percepția eșantionului asupra inteligenței emoționale și al cunoașterii de sine. Întrebările le-am interpretat cu ajutorul IBM SPSS Statistics 19.0, generând grafice procentuale și date statistice , care reflectă nivelul împlinirii de sine al tinerilor adulți.În urma acestor rezultate, la finalul lucrării am introdus o serie de măsuri și recomandări pentru optimizarea nivelulu împlinirii de sine, prin cunoașterea și gestionarea inteliegenței emoționale.

CAP.I INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ ȘI ÎMPLINIREA DE SINE – DEFINIȚII , CADRE CONCEPTUALE, CARACTERISTICI

INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ – CONSENS ȘI CONTROVERSE ACTUALE

Inteligența emoțională se referă la mai buna înțelegere a emoțiilor, gestionarea eficientă a propriilor emoții, înțelegerea celor din jur și îmbunătățirea imaginii personale. Emotiile sunt o sursa utila de informatie care ne ajuta sa ne descurcam in mediul social. Inteligenta emotionala include 4 tipuri de abilitati: perceperea emotiilor, utilizarea emotiilor, intelegerea emotiilor si gestionarea emotiilor.

Termenul „inteligenta emotionala” a fost folosit pentru prima data intr-un articol din anul 1990 de catre psihologii, Peter Salovey si John Mayer Cu toate ca acest termen este relativ nou, componentele conceptului, inteligenta emotionala pot fi datate pana la arhicunoscuta afirmatie a lui lui Socrate (470 – 399 iHr)„Cunoaste-te pe tine insuti”. In Biblie, atat in Vechiul cat si in Noul Testament „Nu fa altuia ce tie nu-ti place” si „Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti” pot fi vazute ca elemente de Inteligenta Emotionala.

In 1983 Howard Gardner a introdus conceptul de: ”Inteligente Multiple”. El argumenta ca exista nu doar un singur tip de inteligenta ca si cea masurata prin teste si dezvoltata in cadrul scolar, ci multiple tipuri de inteligente. El a inventat sintagma : „ Nu intrebati, cat de destepti sunteti, ci cum sunteti inteligenti”. Gardner a identificat 7 tipuri de inteligenta diferite de abilitatile comunicative si matematice uzuale. Printre aceastea, el a inclus si doua abilitati personale: auto-constientizarea starilor interioare si interactivitatea sociala eficienta.

Cele 7 tipuri de inteligente ale lui Gardner sunt: Inteligenta Matematica–Logica, Inteligenta Interpersonala, Inteligenta Spatiala, Inteligenta Ritmic–Muzicala, Inteligenta Intrapersonala, Inteligenta Kinestetica și Inteligenta Lingvistic–Verbala.

O serie de autori (Zeidner, Matthews, Roberts, 2008) rezumă sursele de consens actual

privind conceptualizarea inteligenței emoționale astfel:

Inteligența emoțională este un construct multifațetat ce necesită abordarea din multiple perspective. În acest sens, se realizează distincția netă între inteligența emoțională ca abilitate (estimată prin teste de performanță) sau ca trăsătură de personalitate (autoevaluată prin chestionare), fără a se putea preciza deocamdată dacă există un singur factor de personalitate (un factor general) sau mai multe dimensiuni distincte.

Inteligența emoțională se suprapune cel puțin parțial cu alte constructe psihologice, în funcție de modalitatea de măsurare a constructului. Astfel, inteligența emoțională definită ca abilitate și evaluată prin teste obiective (MEIS; MSCEIT) corelează mediu (între 0.30 și 0.40) cu inteligența generală și nu obține corelații semnificative cu alte teste de personalitate. Pe de altă parte, inteligența emoțională ca trăsătură, măsurată prin chestionare de autoevaluare (cum este de pildă Inventarul Coeficientului Emoțional elaborat de Bar-On, 2004) corelează foarte puternic (0.80) cu nivele scăzute ale anxietății ca trăsătură și psihopatologia generală, sau alte instrumente similare corelează negativ (- 0.70) inteligența emoțională cu neuroticismul și cu extraversia (0.68).

Inteligența emoțională se relaționează semnificativ cu diferite criterii externe, ce prezic succesul socio-emoțional, de tipul chestionarelor ce evaluează starea de bine și responsabilitatea socială. Critica majoră adusă acestor studii este că adesea aceste evaluări se suprapun cu factori de persoanlitate specifici modelului Big Five, în special cu extroversiunea.

Inteligența emoțională urmează o traiectorie bine definită de dezvoltare, fapt demonstrat de studiile privind dezvoltarea competențelor sociale și emoționale (Halbertadt, Denham, Dusnmore, 2001). Astfel, se pot identifica de timpuriu markeri ai dezvoltării emoționale de la comportamentele expresive și auto-reglatorii elementare demonstrate de copilul mic până la abilități voluntare de autocontrol emoțional sensibil adaptat la contexte socioculturale diferite. Traiectoria de dezvoltare ar parcurge trei etape (Zeidner, M., Matthews, G., Roberts, R.D. și MacCann, C. (2003): 1) tipuri temperamentale cu atribute biologice înnăscute; 2) învățarea socială a comportamentului adaptativ bazat pe reguli (de ex. Reguli de exteriorizare emoțională); 3) dezvoltarea auto-conștientizării. Există numeroase studii privind rolul temperamentului, al interacțiunii părinte-copil în modelarea competențelor emoționale precum și al limbajului în conștientizarea emoțiilor.

Inteligenta emotionala si inteligenta academica au fost controversate de-a lungul timpului, iar in cele din urma s-a ajuns la concluzia ca desi sunt diferite, aceste tipuri de inteligenta sunt corelate. Karen Arnold, profesor de pedagogie la Universitatea din Boston, ne da urmatoarea explicatie: “Atunci cand aflu despre o persoana ca a absolvit o facultate, aflu doar ca a reusit cu bine acolo unde tot ceea ce a facut s-a masurat in note. In schimb nu stiu nimic despre felul in care a reactionat la vicisitudinile vietii.”

In multe situatii din viata de zi cu zi, ni se cer aptitudini de inteligenta emotionala si poate mai putine de inteligenta academica. Un IQ ridicat nu este o garantie de prosperitate si fericire.

Aptitudinile emotionale bine dezvoltate determina cat de bine ne putem folosi de talentele pe care le avem, inclusiv de inteligenta pura( IQ). Si atunci, daca inteligenta emotionala este atat de importanta si atat de necesara in viata noastra, de ce sa nu o antrenam de mici, astfel incat copiii nostri sa fie cat mai pregatiti si mai constienti de capacitatile si aptitudinile lor, dar mai ales sa stie sa le foloseasca adecvat.

INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ – APARIȚIE ȘI DEZVOLTARE

Capacitatea de a gestiona trăirile emoționale, de a relaționa cu alții sau de a acționa sub presiune am prezentat-o că fiind inteligența emoțională, un concept deja binecunoscut în occident, utilizat încă de prin anii 80, dar care în România a început să prindă valoare de doar câțiva ani, fiind des folosit în cadrul universităților sau în companiile de consultanță în resurse umane. Nu vorbim de inteligența analitică, analogică, a cifrelor și numerelor, ci de o inteligență a propriilor trăiri, a emoțiilor cu care ne confruntăm zi de zi, a sentimentelor pe care le simțim față de persoanele sau lucrurile care ne înconjoară și care ne influențează.

Termenul de Inteligență este definit în Dicționarul Explicativ al Limbii Române ca și “Capacitatea, facultatea de a înțelege cu usurință fenomenele, faptele, evenimentele, etc, de a sesiza relațiile esențiale dintre lucruri, fenomene, etc, de a rezolva probleme noi pe baza experienței acumulate anterior; ansamblul de funcții mentale prin care se realizează cunoașterea conceptuală și rațională ; deșteptăciune, ingeni” sau “Aptitudinea de a se adapta la o situație, de a alege în funcție de circumstanțe, de a da sens unui lucru, etc” .

Inteligența este un termen dificil de definit, și poate avea semnificații diferite pentru fiecare persoană în parte. De fapt, acest lucru a creat controverse de-a lungul istoriei, oamenii de știință și specialiști punându-se cu greu de acord asupra unei definiții unitare și a unor metode singulare de măsurare. În forma cea mai simplă, inteligența este deseori definită ca și abilitatea mentală generală de a învăța și a aplica cunoștințele pentru a manipula mediul, precum și capacitatea de a raționa și de avea o gândire abstractă. Alte definții ale inteligenței includ adaptabilitatea la un nou mediu sau la schimbările din mediul actual, capacitatea de a evalua și de a judeca, capacitatea de a înțelege idei complexe, capacitate de gândire originală și de producție, capacitatea de a învăța repede și din experiența proprie, și, nu în ultimul rând, capacitatea de a înțelege relațiile.

Cercetătorii care au fost întrebați despre aspectele ce țin de inteligență au realizat că factorii precum : viteza de rezolvare a problemelor, capacitatea de gândire, cunoștințele generale, creativitatea, gândirea abstractă, și memoria au jucat roluri importante în măsurarea și crearea standardelor ale inteligenței. Majoritatea consideră că inteligența este un termen “umbrelă” care acoperă o varietate de abilități mentale care relaționează.

Inteligența apare ca o calitate a întregii activități mintale, ca expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice, inclusiv a celor afectiv – motivaționale. Pe măsură ce se formează și se dezvoltă mecanismele și operațiile tuturor celorlalte funcții psihice vom întâlni o inteligență flexibilă și suplă. Leibniz intuiește cel mai bine acest aspect, referindu-se la inteligența ca expresie a efortului evolutiv al conștiinței. Când psihologii au început să scrie și să se gândească la conceptul de inteligență, aceștia s-au concentrat pe aspecte cognitive, punând accent pe memorie sau gândirea abstractă, rațională, structurata. În același timp, au apărut și alți cercetători care au început să se concentreze pe aspectele non-cognitive.

Ca de exemplu, David Wechsler definește inteligența: „capacitatea globală a individului de a acționa în vederea atingerii unui anumit scop, de a gândi rațional și de a se adapta eficient mediului în care trăiește” ( Wechsler, 19858, pag. 256) . Chiar din 1940 el face referință la elemente ale intelectului și elemente ale non-intelectului, adică la factori afectivi, personali și sociali. Mai departe, la începutul anului 1943, Wechsler susține că aceste abilități ale non-intelectului sunt esențiale în prezicerea succesului unei persoane în viață. El spunea ca principala necunoscută este dacă abilitățile afective (elementele non-intelecte) reprezintă factori majori ai inteligenței generale. Părerea mea este nu numai că reprezintă, ci și că sunt foarte importanți. Am încercat să demonstrez că, pe lângă factori ai intelectului, există și factori ai non-intelectului care determină un comportament inteligent. Dacă observațiile mele sunt corecte, acest lucru ar însemna că nu ne putem aștepta la a fi capabili în a măsura inteligența integral până când testele noastre nu vor include și acești factori. ( Wechsler,1943 )

Weschler nu a fost singurul cercetător care a identificat aceste aspecte non-cognitive ale inteligenței ca importante pentru capacitatea de adaptare și pentru succes. Robert Thorndike, de exemplu, vorbea despre „inteligența socială” la sfârșitul anilor 30: "Prin inteligența socială se înțelege capacitatea de a înțelege și de a gestiona bărbați și femei, băieți și fete – de a acționa cu înțelepciune în relațiile umane" .

Din nefericire, munca acestor pionieri a fost trecută cu vederea până în anul 1983, când Howard Gardner a început să vorbească depre „inteligența multiplă”. Gardner susținea că atât inteligența „interpersonală”, cât și cea „intrapersonală” ocupă un loc la fel de important ca și ceea ce considerăm noi IQ-ul și testele prin care se măsoară acesta.

DELIMITĂRI CONCEPTUALE TRADIȚIONALE – DELIMITĂRI CONCEPTUALE ACTUALE

În sens larg, termenul de inteligență emoțională desemnează un set de competențe de identificare, procesare și gestionare a emoțiilor (Zeidner, Matthews, Roberts, 2008). În mod tradițional se recunosc trei modalități distincte de conceptualizare a termenului de inteligență emoțională: ca abilitate cognitivă (modelul abilităților), ca set de abilități cognitive și trăsături de personalitate (modele mixte, Mayer și alții, 2000) și inteligența emoțională ca trăsătură de personalitate (modelul trăsăturilor, Petrides și Furnham, 2003).

Termenul general de inteligență emoțională presupune un set de abilități în baza cărora un individ poate discrimina și monitoriza emoțiile proprii și ale celorlalți, precum și capacitatea acesteia de a utiliza informațiile deținute pentru a-și ghida propria gândire și comportamentul, în ideea atingerii scopurilor propuse. (Ștefan, Kallay, 2007). Termenul nu poate fi separat de competențele emoționale, ale cărei baze se pun în copilărie, și care presupun cel puțin influențe de tipul temperamentului, reglării emoționale și discursului emoțional necesar autoreflecției și autoevaluării (Matthews, Roberts și Zeidner, 2004). Adaptarea cu succes la mediul complex în care trăim este imposibilă fără achiziții fundamentale în domeniul cognitiv, social și al luării deciziilor, achiziții care se subordonează domeniului emoțional. Dovezile recente neurobiologice și neurofiziologice privind rolul fundamental al emoției în cogniție demonstrează că învățarea cu succes în mediul academic sau în viața reală se bazează pe procese socio-emoționale în primul rând, corelate cu procese cognitive (Damasio, Yang, 2007).

Controversele actuale privind constructul se referă la faptul că: nu se poate preciza deocamdată dacă inteligența emoțională este o abilitate cognitivă sau noncognitivă; dacă presupune cunoștințe emoționale explicite sau implicite; dacă este o abilitate sau rezultatul unui context social și cultural specific. (Zeidner, Matthwes, Roberts, 2001). De asemenea, nu sunt suficiente studii care să coreleze diferite instrumente de evaluare a inteligenței emoționale, corespunzătoare modelelor teoretice distincte, pentru a putea preciza dacă măsoară același lucru.

O altă sursă importantă critică provine din studiile de neurobiologie a emoțiilor, în care nu ar exista o corespondență clară între inteligența emoțională și structurile neurobiologice implicate în emoție și cogniție. Astfel, substratul neurobiologic pentru diferite emoții implică circuite neuronale distincte, iar inteligența emoțională ar putea relaționa eventual cu autoreglarea emoțională, mediată de cortexul prefrontal, situație în care încă nu se cunoaște dacă această meta abilitate reglatorie se aplică identic tuturor reacțiilor emoționale sau nu.

În încercarea de a prezice nivelul de performanță în diferite domenii, relaționat cu inteligența emoțională, adesea se face confuzie între variabila predictor și variabila criteriu. Astfel, o serie de chestionare de evaluare a inteligenței emoționale implică scale ce măsoară dispoziția emoțională pozitivă, optimism, încredere, respectiv acele dimensiuni pe care inteligența emoțională le-ar prezice. Relativ puține studii corelează inteligența emoțională cu predictori comportamentali – de exemplu secreția de cortizol salivar în operaționalizarea stresului (Salovey, Stroud, Woolery, & Epel, 2002) sau cu viteza de procesare a informațiilor faciale (Petrides și Furnham, 2003)

1.1.3. METODE DE MĂSURARE A INTELIGENȚEI EMOȚIONALE

Exista mai multe metode de masurare a Inteligentei Emotionale. Modalitatile de masurare a propriei inteligente emotionale sunt instrumente create pentru a ajuta oamenii sa îsi înteleaga mai bine emotiile, punctele tari si cele slabe.

Legătura dintre IQ și EQ

IQ măsoară baza informațională individuală a unei persoane – memorie, vocabular, coordonare vizuală și motorie. EQ se referă la domeniul intrapersonal, domeniul interpersonal, domeniul adaptibilității, domeniul controlării stresului și domeniul stării generale, fiecare cu componentele sale, după cum urmează: 1. domeniul intrapersonal (capacitatea de auto-cunoaștere și auto-control): conștiința emoțională de sine (capacitatea persoanei de a recunoaște cum se simte într-un anume fel, și impactul comportamentului său asupra altor persoane), caracterul asertiv (asertivitatea), independența (capacitatea de auto-control și autodirecționare), respectul de sine (cunoașterea punctelor forte și a celor vulnerabile, stima de sine), împlinirea de sine (recunoașterea propriului potențial). 2. domeniul interpersonal (capacitatea de a interacționa și colabora cu alte persoane): empatia, responsabilitatea socială, relațiile interpersonale (aptitudinea de a construi și menține relații). 3. domeniul adaptibilității: testarea realității (capacitatea persoanei de a vedea lucrurile așa cum sunt și nu cum și-ar dori să fie), flexibilitatea (adaptarea sentimentelor, gândurilor și acțiunilor pe măsura schimbării condițiilor, soluționarea problemelor). 4. domeniul controlării stress-ului: toleranța la stress, controlul impulsurilor. 5. domeniul stării generale: optimismul, fericirea.

Scala BarrOn

Inventarul emoțional BarrOn este unul din cele mai cunoscute instrumente de măsură a inteligenței emoționale la ora actuală. Se aplică persoanelor cu vârsta peste 16 ani. Timp de administrare: 30 minute, de tip auto-evaluare.

Inventarul emoțional BarrOn constă din 133 de itemi care evaluează: cunoașterea emoțională proprie, asertivitatea, stima de sine, auto-actualizarea, empatia, relațiile interpersonale, responsabilitatea socială, rezolvarea de probleme, flexibilitatea, testarea realității, toleranța la stress, controlul impulsurilor, optimismul și fericirea.

Inventarul de măsurare a inteligenței emoționale

A fost dezvoltat de Richard Boyatis și Daniel Goleman, măsoară 20 de competențe organizate în patru grupe: constiința de sine care se referă la autocunoașterea propriilor stări interne, a impulsurilor și la înțelegerea intuițiilor, autocontrolul care face referire la capacitatea de a ne controla propriile stări interne, impulsurile și resursele interne, conștiința socială care se referă la capacitatea de a conștientiza sentimentele, nevoile și preocupările celor din jur, la capacitatea de a dezvolta relații și abilitățile sociale care se referă la capacitatea de a indicu reacția dorită la alții. Acest instrument este folosit pentru a evalua punctele forte și limitările individuale, precum și competențele emoționale, el fiind util în procesul de dezvoltare și mai puțin ca instrument în procesul de selecție sau de recompensare.

Testul de inteligență emoțională Mayer- Salovey – Caruso 

Evaluază capacitățile emoționale după patru ramuri ale inteligenței emoționale: prima ramură, perceperea emoțiilor, este abilitatea de a percepe propriile emoții, emoțiile celor din jur, precum și emoțiile produse de stimuli ca pictura, muzica etc., a doua ramură, facilitarea gândirii este abilitatea de a simți și folosi emoțiile în procesel cognitive, a treia ramură, înțelegerea emoțiilor, implică abilitatea de a înțelege informațiile emoționale, de a înțelege cum se combină și cum progresează emoțiile în cadrul tranzacțiilor relaționale și a patra ramură, managementul emoțiilor, este abilitatea de a fi deschis la sentimente, de a le modela la sine și la ceilalți pentru a promova înțelegerea și dezvoltarea sinelui și a celorlalți

Vedere de 360 de grade asupra inteligenței emoționale 

A fost dezvoltat de K. Nowack și măsoară 17 competențe emoționale care sunt clasificate în trei categorii și anume: managementul sinelui care cuprinde dezvoltarea sinelui, adaptabilitatea, autocontrolul, încrederea în sine, rezolvarea problemelor strategice, nevoia de realizări, managementul relației care cuprinde dezvoltarea de relații strategice, managementul conflictului, capacitatea de a influența, sensibilitatea interpersonală, capacitatea de a lucra în echipă, credibilitatea și comunicare care cuprinde capacitatea de a comunica eficace și eficient în scris, lucrul cu feedback-ul, capacitatea de a comunica eficace și eficient, prezentarea orală persuasivă, abilitatea de a asculta empatic.

PARADIGME DE STUDIU ALE INTELIGENȚEI EMOȚIONALE

Modelul Inteligențelor Multiple de Howard Gardner

Unul dintre cei mai cunoscuți cercetători și profesori în domeniul psihologiei cognitive, Howard Gardner în renumita sa carte : “Cadrele minții : teoriile inteligențelor multiple” prezintă cele opt fațete ale inteligenței : vizuală, verbală, logică, kinestetică, muzicală, interpersonală, intrapersonală și naturalistă. El considera că omul prezintă metode diferite de a învăța și pocesa informațiile, metode care, într-un fel sau altul depind una de alta, formând „module ale minții” sau „inteligențe multiple”. Acestea sunt reprezentate în tabelul 1.

Abordarea conceptului de inteligență emoțională conform autorilor Mayer, Salovey și Goleman

În viziunea autorilor Mayor și Salovey, inteligența emoțională implică:

a) abilitatea de a percepe cât mai corect emoțiile și de a le exprima;

b) abilitatea de a accede sau genera sentimente atunci când ele facilitează gândirea;

c) abilitatea de a cunoaște și înțelege emoțiile și de a le regulariza pentru a promova dezvoltarea emoțională și intelectuală și este definită precum: “un tip de inteligență socială care include abilitatea de a monitoriza propriile emoții și cele ale altor persoane, de a face distincție între ele și de a folosi informațiile pentru a ghida modul de gândire și de acțiune a unei alte persoane”:

Tabelul 1

Sursa: Gardner Howard 1993 – Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences

Abordarea conceptului de inteligență emoțională conform autorilor Mayer, Salovey și Goleman

În viziunea autorilor Mayor și Salovey, inteligența emoțională implică:

a) abilitatea de a percepe cât mai corect emoțiile și de a le exprima;

b) abilitatea de a accede sau genera sentimente atunci când ele facilitează gândirea;

c) abilitatea de a cunoaște și înțelege emoțiile și de a le regulariza pentru a promova dezvoltarea emoțională și intelectuală și este definită precum: “un tip de inteligență socială care include abilitatea de a monitoriza propriile emoții și cele ale altor persoane, de a face distincție între ele și de a folosi informațiile pentru a ghida modul de gândire și de acțiune a unei alte persoane”:

Mayer și Salovey au actualizat, în cartea publicată în 1997, definiția dată inteligenței emoționale, arătând că: “În cealaltă lucrare a noastră (1990) am definit inteligența emoțională în funcție de abilitățile pe care le implică. Astfel, într-una dintre primele noastre definiții considerăm inteligența emoțională ca fiind: capacitatea de a controla propriile sentimente și sentimentele celorlalți, capacitatea de a face diferența între ele, precum și folosirea acestor informații pentru ghidarea propriului mod de gândire și a propriilor acțiuni”.

Asadar, Mayer si Salovey pun în evidență mai multe niveluri ale formării inteligenței emoționale, cunoscute și sub denumirea de: “patru ramuri ale inteligenței mentale”:

a. Percepția, cunoașterea și exprimarea emoțiilor: abilitatea de a identifica emoția în propriile gânduri, sentimente și stări fizice; abilitatea de a emoțiile la alte persoane, în operele de artă, design, limbaj, sunet, aparențe și comportamente; abilitatea de a exprima emoțiile și nevoile legate de acele sentimente; abilitatea de a distinge între exprimarea sentimentelor clare sau confuze, sincere sau false.

b. Facilitarea emoțională a gândirii: emoțiile ajută la prioritizarea gândirii prin direcționarea atenției spre informațiile importante; emoțiile sunt suficient de disponibile și “vii”, încât pot fi generate ca suport pentru exprimarea judecăților; schimbările în stările emoționale pot schimba perspectivele individuale de la optimism la pesimism, încurajândluarea în considerație a mai multor puncte de vedere; oscilațiile emoționale încurajează în mod diferit anumite aspecte ce țin de abordarea unei anumite probleme ( de exemplu fericirea , care facilitează creativitatea)

c. Înțelegerea și analiza emoțiilor (folosirea cunoștințelor emoționale): capacitatea de a înțelege emoțiile și de a analiza relațiile dintre cuvintele și emoțiile pe care le generează; abilitatea de a interpreta modalitățile prin care emoțiile converg spre relații ( de ex: tristețea care însoțește de obicei o pierdere); capacitatea de a înțelege sentimentele complexe ( sentimente simultane de dragoste și ură sau revoltă și surpriză ); abilitatea de a conștientiza tranziția dintre sentimente ( de ex: tranziția de la supărare la satisfacție sau de la supărare la jenă); recunoașterea asemănărilor și diferențelor dintre stările emoționale; recunoașterea combinațiilor de emoții ( speranță=încredere+optimism).

d. Controlul reflexiv al emoțiilor, calea spre dezvoltarea emoțională și intelectuală: capacitatea de a fi deschis la sentimente, atât plaăcute cât și neplăcute; abilitatea de a se implica sau detașa în mod conștient de o emoție în funcție de utilitatea sau importanța sa; abilitatea de a monitoriza în mod reflexiv emoțiile în relație cu tine însuți sau cu cei din jur, cu scopul de a observa cât de logici ,puternici sau influențabili sunt; abilitatea de a controla emoțiile proprii sau ale celor din jur prin modelarea celor negative și încurajarea celor pozitive.

Mai mult, conform autorilor, inteligența emoțională însumează conceptele folosite de Gardner de inteligența inter și intrapersonala și include abilități ce pot fi categorisite în cinci domenii:

Figura 1 – Caracteristicile inteligenței emoționale

Inteligența emoțională conform autorului Daniel Goleman

În cartea sa din 1995, Daniel Goleman și-a formulat definiția inteligenței emoționale pe baza lucrării lui Mayer și a lui Salovey din 1990, dar a adăugat numeroase elemente care ar putea intra în 15 categoria „trăsături de personalitate sau de caracter”. El considera că aspectele precum: optimismul, perseverența, capacitatea de a amâna satisfacțiile intră în alcătuirea inteligenței emoționale. Această definiție extinsă a avut succes, dar a creat numeroase controverse privind definiția exactă a acestui concept : este inteligența emoțională un potențial înnăscut sau prezintă un set de abilități, competențe sau îndemânări învățate ?

Îmbinând propriile analize și cercetări cu rezultatele obținute până atunci în domeniu, Goleman a arătat că, în esență, avem 2 creiere, respectiv, doua minți : cea rațională și cea emoțională. El afirma că succesul se poate atinge dacă se pot controla următoarele zone : autocunoașterea, autogestionarea, conștiința socială și managementul relațiilor.( Goleman, 2001).

În figura 2 am evidențiat cele patru zone așa cum sunt prezentate de Daniel Goleman în cartea sa “Working with Emotional Intelligence” (1998).

"Cu alte cuvinte, sunt multe drumuri spre excelență", spune Daniel Goleman, arătând că, oricum, seturile-cheie de competențe emoționale cerute de la angajați diferă de la o companie la alta și de la o industrie la alta.

Să muncești inteligent emoțional – aceasta este provocarea. După doi ani de cercetări, Goleman a scris cea de-a doua carte, în care arăta importanța inteligenței emoționale în mediul de afaceri și faptul că, pe măsură ce un om urcă în ierarhia unei companii, abilitățile sale în acest domeniu devin tot mai relevante. El a descoperit că liderii cei mai eficienți au în comun un aspect de importanță crucială: toți au un grad înalt de inteligență emoțională. "Asta nu înseamnă că IQ-ul și abilitățile tehnice sunt irelevante; contează, dar numai ca niște cerințe de nivel minim de acces pentru pozițiile executive din cadrul companiilor".

Tabelul 2 – Componentele inteligenței emoționale

1.2. ÎMPLINIREA DE SINE – RECUNOAȘTEREA PROPRIULUI PONTENȚIAL

Împlinirea de sine reprezintă un concept din Teoria Psihologica Umanistică și în special din teoria creata de Abraham Maslow. Împlinirea de sine , conform lui Maslow, reprezintă creșterea unui individ către împlinirea nevoilor cele mai importante, cele cu însemnătate ridicată în viață. De asemenea, Carl Rogers a elaborat o teorie cu referire la potențialul de creștere al unei persoane, al cărui principal scop este integrarea congruentă a “sinelui real” și a “eului ideal”, acestea conducând la un nivel optim al împlinirii de sine.

Totuși, Maslow a fost cel care a creat o ierarhie a nevoilor psihologice , a căror realizare duce către atingerea apogeului în împlinirea sinelui. Ierarhia lui Maslow reflectă un model liniar de creștere, reprezentat printr-o ascensiune piramidală. De asemenea, el susține că persoanele care au un nivel ridicat al împlinirii de sine sunt creative și stabile din punct de vedere psihologic. În timp ce în general, teoria și piramida nevoilor lui Masolw este portretizată ca fiind una rigidă, Maslow afirmă că ordinea în care sunt îndeplinite aceste nevoi nu urmează întotdeauna o progresie standard. Ea diferă de la individ, la individ, de exemplu pentru unele persoane stima de sine este mai importantă decât nevoia de dragoste. Pentru alții nevoia de creativitate, poate înlocui chiar o parte din nevoile de bază.

Fiecare persoană crește și se dezvoltă diferit față de cei din jur, insă cu toții avem o piramidă a nevoilor ce trebuiesc îndeplinite, într-o ordine sau alta.Îndeplinirea acestora ne conferă împlinirea de sine, liniște sufletească și recunoașterea propriului potențial.

În plus față de definiția împlinirii de sine, care reiese din teoria lui Maslow, acesta a mai indentificat o serie de trăsături-cheie, ce caracterizează persoanele cu un nivel ridicat al împlinirii de sine:

Acceptare și realism: persoanele împlinite au percepții realiste asupra propriei persoane și a celor din jur

Orientare către rezultat: persoanele împlinite sunt preocupate de rezolvarea problemelor din lumea ce îi înconjoară. Aceste persoane sunt deseori motivate de un sentiment de responsabilitate și etică.

Spontaneitate: persoanele împlinite sunt spontane atât în propriile lor gânduri , cât și în interacțiunea cu cei din jur. Chiar daca ei se pot conforma cu ușurință regulilor si așteptărilor sociale , totodată tind să fie deshiși și neconvenționali.

Autonomie: o altă caracteristică a persoanelor împlinite este nevoia de independență și intimitate. Chiar dacă ei se bucură de compania celor din jur, aceste persoane au nevoie de timp pentru ei inșiși, pentru a-și evalua și dezvolta propriul potențial.

Apreciere: persoanele împlinite tind să vadă lumea din jur printr-un filtrude apreciere, uimire și venerație. Chiar și experiențele simple continuă să fie o sursă de inspirație și plăcere.

Experiențe de top: persoanele împlinite trăiesc des, ceea ce Maslow numea experiențe de vârf sau momente de fericire intensă, mirare, uimire și extaz. Dupa trăirea acestor experiențe , indivizii se simt inspirați , puternici, consolidați și reînnoiți.

1.2.1. DEFINIREA ÎMPLINIRII DE SINE

În filizofie și psihologie, împlinirea de sine este caracterizată ca fiind realizarea celor mai mari dorințe și capacități. Esența acestui concept a fost dezbătută chiar și de filozofii din Grecia Antică, fiind analizată de atunci și înca a rămas un concept notabil în filozofia modernă.

Filozoful Alan Gewirth definește împlinirea de sine ca fiind: “ ducerea la îndeplinire a celor mai puternice dorințe și a celor mai demne capacități de viață.” O altă definiție afirmă că împlinirea de sine este “ realizarea unei vieți satisfăcătoare, care să merite să fie trăita.”

Împlinirea de sine este un ideal care a fost urmărit incă din Grecia Antică și este popular atât în cultura occidentală, cât și în cea europeană. Împlinirea de sine este adesea văzută ca fiind superioară oricărei alte valori sau principiu.

Gewirth constată că: “ a căuta o viață mai bună înseamnă a căuta împlinirea de sine. “

Cu toate acestea, în filozofia modernă, idealul împliniri de sine nu mai este un concept așa popular și a fost criticat și atent analizat de gânditori cum ar fi Hobbes sau Freud, care au considerat că există probleme morale și conceptuale ce pot fi asociate împlinirii de sine. Împlinirea de sine a fost descrisă ca fiind un concept egoist, imposibil de atins, chiar sugerându-se că este un concept învechit ce ar trebui abandonat în cercetare. Filozofii morali se concentrează mai puțin pe obținerea unei vieți bune și mai mult pe relațiile interpersonale și datoriile, obligațiile pe care le avem față de ceilalți. În ciuda tuturor aceste critici, conceptul împlinirii de sine încă persistă în studiile actuale, utilitatea sa fiind apărată de filozofi cum ar fi Gewirth.

Gewirth a remarcat că termenul de “ împlinire de sine “ are doua sinonime apropiate: realizarea de sine și stima de sine, acestea fiind folosite mai frecvent de către filozofi si psihologi. Gewirth incă susține ca acest concept este diferit de cele cu care este asociat și nu ar trebui considerat a fi sinonim.

În antichitate, împlinirea de sine era vazută atât ca și un concept social cât și unul individual. Pentru Platon și Aristotel , scopul final nu era acela de a exemplifica cum poate o persoană să atingă un nivel optim al împlinirii de sine, ci mai degrabă analizarea și prezentarea acestui concept în instituțiile centrale. Dezvoltarea virtuților umane a fost încorporată în sistemul educațional și în dispozițiile acestuia privind curtoazia politică și socială, toate cu scopul de a promova împlinirea de sine.

În societatea contemporană, contrat celor analizate în antichitate, se pune foarte puțin accentul pe împlinirea personală, ca și individ, și mult mai mult pe garantarea stabilității civice si libertății politice, acordând o atenție deosebită nevoilor și drepturilor primare și către justiție, deoarece ea asigură protecția acestora.

Ideea statului ca instituție de învățământ ce este preocupată de împlinirea de sine și dezvoltare a membrilor săi, poate fi regăsită in analizele autorilor ca Rousseau , Hegel si Marx, iar mai recent T.H.Green , F.H. Bradley și John Dewey . Accentul pe împlinirea de sine a fost mult estompat, nu doar din cauza sărăciei, a violenței și a tulburării vieții moderne, dar și pentru ca acest concept ideal ridică grave probleme morale și de identitate.

Dacă ar trebui să caracterizăm împlinirea de sine fără menajamente, pentru foarte mulți autori moderni acest concept este încă unul foarte confuz, care nu ar trebui să fie invocat de către filozofii antici greci.

1.2.2. CONȘTIENTIZAREA SINELUI – STIMA DE SINE, DEZIRABILITATEA SOCIALĂ, AMĂGIREA DE SINE

Concepțiile despre sine se construiesc, în principal, pe baza informațiilor culese în experiențele de interacțiune socială, în care individul se percepe pe sine și în atitudinile și părerile celorlalți despre el. Acestea se transformă continuu de-a lungul copilăriei și adolescenței datorită dezvoltării capacităților cognitive, multiplicării și diversificării experiențelor, care dau sens acestor concepții.

Recunoașterea propriilor greșeli sau slăbiciuni și deznodarea firelor destinului este primul pas care cere o voință continuă. Incă de mici ne explorăm limitele pentru a ne cunoaște și de la o anumita vârstă suntem capabili deja sa spunem ce ne place, ce nu ne place, avem un sistem de valori și de credințe. Suntem unici în complexitatea noastră și este practic imposibil să găsești doi oameni care să gîndească sau să acționeze la fel zi de zi. Eu cred că cu siguranță reacționăm diferit față de persoane diferite în situații similare. Există deopotrivă oameni care reușesc de multe ori să aducă la suprafață tot ce e mai bun și mai frumos în ei și alții care revelează numai ceea ce e mai rău și mai urât. Exupery spunea că omul ajunge să se cunoască cu adevărat numai când este pus să se măsoare cu obstacolele. Și de o formă sau alta, obstacole întâlnim la fiecare pas.

Mesmer și colaboratorii săi (2006) au descoperit o strânsă legătură între dezirabilitatea socială și inteligența emoțională (r = 0.44), sugerând că indivizii cu un nivel ridicat al inteligenței emoționale sunt mai predispuși spre folosirea răspunsului dezirabil social. Putem afirma chiar faptul că stima de sine și inteligența emoțională sunt potențiali predictori ai răspunului dezirabil social și că împărtășesc o oarecare varianță comună. Saklofske, Austin, și Minski (2003) au raportat o corelatie de 0.12 între dezirabilitatea sociala și scala Schutte de inteligență emoțională. In legătură cu această perspectivă Engelberg, E. și Sjoberg, L. (2004) au găsit că inteligența emoțională este într-un mod mai strâns legată de dezirabilitatea socială într-un grup în care se manifestau interese importante comparativ cu grupurile anonime (R2 = 0.31 respectiv, 0.21)

De-a lungul timpului, în literatura de specialitate, conceptul de dizerabilitate socială a fost definit li caracterizat în mai multe feluri. Astfel, pentru prima dată conceptul a fost definit de Crowne si Marlone in anul 1960. Aceștia considerau dizerabilitatea socială ca fiind nevoia subiecților de a obține aprobarea prin acordarea de răspunsuri într-o manieră acceptată și potrivită din punct de vedere cultural.

În 1972 Phillips și Clancy arată că dizerabilitatea socială se referă la tendința oamenilor de a nega trăsăturile sau calitățile indizerabile social și a admite doar pe cele dizerabile. DeMaio (1984) sugerează că dizerabilitatea socială este tendința de a oferi o imagine favorabilă de sine.

Paulhus (1991)consideră că dizerabilitatea socială este tendința de a da răspunsuri în așa fel încât respondentul să arate bine. Thomas Holtgraves (2004) consideră ca dizerabilitatea socialp se referă la tedința de a răspunde itemilor raportați la sine într-o manieră ăn care respondentul mai degrabă să arate bine decât să răspundă adevărat sau precis.

Toți aceși autori consideră că dezirabilitatea socială se referă la faptul că oamenii vor să se prezinte într-o lumină pozitivă, în acor cu normele sociale. Primele cercetări privind dezirabilitatea socială au ilustrat unidimensionalitatea constructului, urmând ca ulterior nevoia de aprobare socială să fie gândită în termenii a două dimensiuni care vizau atribuirea de caracteristici pozitive dar improbabile și negarea caracteristicilor negative dar probabile.

Fiind considerată „unitatea centrală a experienței noastre la care raportăm , în ultimă instanță totul. „ , stima de sine reprezintă suportul supraviețuirii noastre psihice, suport la fel de important ca propia noastră sănătate a individului uman. (Birkenbihl, apud Albu,2002).

Dezirabilitatea socială și relația acesteia cu stima de sine a constituit obiectul a numeroase cercetări. Astfel, Robins și colaboratorii săi (2001) precum și Mesmer J., Viswesvaran C., Desphande S. și Joseph J. (2006) susțin existența unor corelații pozitive  între tendința de a răspunde dezirabil și stima de sine. În acest context se poate preciza ca indivizi cu stima o de sine ridicată pot, în mod intenționat, să ascundă unele neajunsuri personale și să asigure o exagerare a virtuților, sau pot să răspundă chiar onest dar să aibă o percepție despre propriiile trăsături de personalitate mult îndepărtată de realitate. De asemenea, tendința de construire a unei imagini pozitive despre propria persoană (amăgirea de sine) se află în relație cu stima de sine și stilul specific de atribuire.

Paulhus (1984, apud Dwight, A. și Feigelson, S.M., 2000) a denumit cele două constructe managementul impresiei („impression management”) – auto-prezentarea croită în fața unei audiențe ce vizează punerea într-o lumină favorabilă a sinelui și în ultimă instanță obținerea anumitor beneficii, și amăgirea de sine („self-deceptive enhancement”) – o apreciere onestă dar mult prea pozitivă asupra sinelui.

Amăgirea de sine intră într-o oarecare măsură în componența tabloului despre sine al fiecărui individ deoarece în cadrul psihologiei sociale auto-glorificarea este considerată a fi un aspect general uman (Greenwald, 1980; Sedikides & Strube, 1997; Taylor & Brown, 1988, apud Dalsky D., Gohm C., L., Noguchi K., Shiomura K., 2008). Aceasta este definită drept o distorsiune inconștientă a răspunsurilor, o tendință de a prezenta o imagine a sinelui onestă dar exagerat de pozitivă. (Booth-Kewley și al., 1992; Paulhus, 1984, apud Dwight A., Feigelson S.M., 2000). De asemenea, Paulhus (1990, 1991, apud Dwight A., Feigelson S.M., 2000) a descris amagirea de sine drept un indicator al unei „exagerate încrederi cognitive”, al încrederii exagerate în propria judecată și raționament și a „narcisismului obișnuit” (Paulhus, 1990, 1991; Paulhus & John, 1998, apud Dwight A., Feigelson S.M., 2000).

O clasificare a amăgirii de sine realizată de Paulhus (1990, apud Dwight A., Feigelson S.M., 2000) face distincția între două forme ale acesteia: auto glorificarea („self enhancement”) – percepția despre sine a individului este mult mai pozitivă decât percepția de sine adecvată, justă, conformă cu realitatea și auto-negarea („self denial”) – tendința individului de a se amăgi pe sine prin negarea gândurilor și comportamentelor neacceptate social.

Dezirabilitatea socială, deși prezentată în maniere diferite de autori diferiți este definită prin cele două dimensiuni: managementul impresiei (dimensiune preponderent comportamentală) și amăgirea de sine (dimensiune preponderent intrapsihică). Cele două dimensiuni se completează reciproc pentru a oferi o imagine completă asupra tendinței de fațadă a individului (față de cei din jur sau față de propria persoană).

1.2.3. EXPRESIVITATEA EMOȚIONALĂ

Emotiile sunt acele stari afective de scurta durata si cu o intensitate variabila. Emotiile pot sa fie, in primul rand, un raspuns la o situatie sau la un eveniment cu care ne confruntam; ele pot sa ne motiveze comportamentul – atunci cand suntem nervosi, reactionam cu o anumita agresivitate; nu in ultimul rand, o emotie poate sa fie un scop in sine. Ne putem comporta in asa fel incat sa obtinem o stare de placere sau chiar sentimente de dragoste.

Emotiile sunt stari afective care au trei componente: una cognitiva, una fiziologica si una comportamentala.

Emotiile au componente psihologice, situationale si cognitive, dar psihologii s-au contrazis in legatura cu modul in care aceste componente interactioneaza in asa fel incat sa produca stari sentimentale sau actiuni motivate de aceste stari.. Unii dintre psihologi sustin faptul ca declansarea fiziologica este componenta de baza a raspunsului emotional fata de constientizare si ca natura declansarii pe care o resimtim influenteaza in mod puternic modalitatea noastra de a eticheta o anumita emotie.

Teoria comuna in legatura cu emotiile este aceea conform aareia se intampla ceva (apare o situatie), care este perceputa intr-un anumit fel (interpretat) de prsoana respectiva, ca mai apoi sa apara starea emotionala (o combinatie intre declansare si ganduri).

Majoritatea cercetatorilor sunt de acord ca exista expresii faciale care sunt universal valabile si transmit aceleasi emotii indiferent de persoana sau cultura din care aceasta face parte.In una dintre cercetarile sale clasice, Paul Ekman (1993) a fotografiat diferiti oameni ce exprimau emotii precum furie, dezgust, frica, fericire, tristete si surprindere. Dupa aceea a luat aceste fotografii si le-a aratat oamenilor din diferite culturi si civilizatii cerandu-le sa recunoasca emotiile afisate de oamenii din poze. Printre cei rugati sa participe la aceste experimente s-au numarat atat studenti de la colegiile americane cat si membrii ai tribului Fore ce traieste in muntii din noua Guinee. Toti participantii inclusiv membrii tribului Fore care nu aveau nici un fel de contact cu vestul au recunoscut aceleasi emotii in poze.

Unii autori consideră că inteligența emoțională are mai multe arii distribuite de la simplu la complex: – Identificarea emoțiilor: abilitatea de a recunoaște propriile emoții, sentimente dar și pe ale celor din jurul nostru, precum și identificarea lor în diferite persoane, obiecte, artă, povești, muzică sau alți stimuli. – Utilitatea emoțiilor: abilitatea de a genera, folosi și simți o emoție ca necesară în comunicarea sentimentelor sau angajarea ei în alte procese cognitive (gândire, decizii). Implică abilitatea de a pune în relație emoțiile cu alte senzații mentale, de exemplu gust și culoare (angajarea în munca artistică) și folosirea emoțiilor în rezolvarea de probleme. (integrarea emoțiilor în gânduri) – Înțelegerea emoțiilor: abilitatea de a înțelege informațiile despre emoții, de a înțelege „combinatorica“ emoțiilor, progresul prin tranzițiile relaționale. Implică rezolvarea problemelor emoționale prin cunoașterea emoțiilor asemănătoare sau diferite, dar mai ales prin ceea ce acestea transmit sau semnifică. -Managementul emoțiilor: Abilitatea de a fi deschis(ă) față de sentimente și de a le adapta propriei persoane și emoțiilor celorlalți pentru promovarea creșterii și dezvoltării personale. Implică înțelegerea consecințelor comportamentelor sociale asupra emoțiilor și reglarea emoțiilor în funcție de nevoile personale și ale celorlalți.

1.2.4. PERCEPEREA ȘI REGLAREA EMOȚIILOR

Conceptul de "emoție" este asemănător celui de "timp", dacă nu ne întreabă nimeni, știm ce este emoția, dacă suntem însă întrebați, nu ne găsim cuvintele pentru a formula un răspuns. Problema este atât de obscură, încât încă nu există definiții și clasificări definitive pentru "emoție", deși atât filozofii (ca Aristotel, de pildă), cât și psihologii s-au aplecat asupra acestui subiect dintotdeauna.

Daniel Goleman, face următoarea clasificare a emoțiilor (Tabel 2). Goleman afirmă că pe baza emoțiilor se formează predispozițiile (ori, am spune noi, starea de spirit), care sunt mai puțin evidente/intense ca emoțiile, dar au o durată mai mare. Dincolo de predispoziții sunt temperamentele, tendința de a-ți aminte anumite emoții și care definește/determină comportamentul general al persoanei în anumite conjuncturi. (apud Goleman, 2001).

Goleman afirma ca inteligenta emotionala se refera la capacitatea noastra de a ne recunoaste emotiile si la capacitatea de a recunoaste emotiile altora, cu scopul de a ne motiva si de a ne controla in relatiile cu ceilalti.

Tabel 2 – Clasificarea emoțiilor

Exista patru componente esentiale ale inteligentei emotionale. Prima componenta este perceperea si exprimarea exacta a emotiilor. Acest lucru se refera la faptul ca atata vreme cat putem citi si intelege emotiile celorlalti vom putea si sa anticipam care va fi comportamentul acestora. De asemenea perceperea si exprimarea emotiilor ne ajuta si sa empatizam cu ceilalti. Acest lucru ne poate ajuta sa devenim un  prieteni mai buni pentru ceilalti, sau pe plan profesional, foarte buni negociatori.

Un alt aspect al acestei componente se refera la importanta perceperii si exprimarii exacte a propriilor emotii. Daca nu realizam cand suntem nelinistiti sau cand suntem tristi nu putem gasi sursa acestor stari si implicit nu ne putem regasi echilibrul.

A doua componenta a inteligentei emotionale este capacitatea de a accesa si genera emotii in folosul gandirii si al rezolvarii de probleme. Ne intalnim cu momente in viata cand suntem pusi in situatia de a lua o decizie si ne intrebam ce simtim in legatura cu aceasta, ce ar fi bine sa facem, care este drumul pe care ar trebuie sa-l urmam. Avand capacitatea de a accesa emotiile nostre din acel moment cu privire la problema care ne framanta sau putand sa anticipam ce am putea sa simtim pe viitor, vom primi informatii care ne vor fi de un real folos in luarea deciziei.

A treia componenta este intelegerea emotiilor si a sensurilor emotionale. Nu este de ajuns sa simtim si sa realizam care sunt emotiile noastre, care sunt sentimentele in legatura cu un lucru, un eveniment sau o persoana. Este foarte important sa intelegem de ce simtim ceea ce simtim pentru ca nu de putine ori facem atribuiri incorecte pentru emotiile noastre ceea ce ne determina sa tragem concluzii gresite si sa pornim pe caile nu tocmai indicate.

Ultima componenta emotionala este reglarea emotiilor – capacitatea de a-ti gestiona si regla emotiile in mod adecvat. Aceasta inseamna sa gasim calea de mijloc intre a ne controla emotiile si a le lasa “libere”. Un control strict al emotiilor este total nesanatos dar la fel de nesanatos este si sa ne lasam emotiile total netemperate. Un exemplu in acest sens il reprezinta furia. Cu siguranta, cu totii am fost furiosi macar o data in viata. Felul in care gestionam furia este foarte important pentru relatiile noastre cu ceilalti dar si pentru sanatatea noastra. Astfel oamenii care isi reprima de fiecare data furia vor fi exploatati de catre ceilalti si isi vor afecta si sanatatea, pe cand cei care isi manifesta furia in mod impulsiv isi vor pierde cu foarte mare usurinta prietenii. In concluzie, doar cei care isi vor manifesta furia intr-un mod pe care ceilalti sa-l auda si sa-l accepte vor fi cei castigati. 

Inteligenta emotionala presupunerea intelegerea la nivelul emotional al informatiilor. Informatia de natura emotionala este de o importanta cruciala; reprezinta forma primara de informatie pe care o poate procesa omul. Dar acest lucru nu inseamna ca toata lumea o poate descifra la fel de bine, ci ca exista oameni care se descuca foarte bine la acest capitol si altii care nu se descurca la fel de bine. Inteligenta emotionala nu este in totalitate innascuta, adica se poate dobandi, invata, dezvolta mai ales in perioada copilariei.

La modul general un nivel ridicat al inteligentei emotionale imbunatateste eficienta relatiilor sociale ale individului. Cu cat nivelul inteligentei sociale este mai crescut cu atat socializarea sa va fi mai la inaltime. O persoana al carei nivel de inteligenta emotionala este ridicat percepe foarte bine emotiile sale si ale celorlalti si reuseste sa le gestioneze la fel de bine; rezolvarea problemelor de natura emotionala ii va solicita mai putin efort; reuseste sa initieze cu usurinta un dialog, este sociabila si deschisa; recurge mult mai rar la comportamente problema sau auto-distructive cum ar fi consumul de alcool, consumul de substante psihoactive si este mult mai predispusa sa aiba parte de mult mai multe interactiuni sociale pozitive.