Inteligenta DE Securitate
Inteligența de Securitate
Cuprins
Argument
I. Inteligența
1.1. Istoric al conceptului, definire și caracterizare generală
1.2. Modele explicativ – interpretative ale inteligenței
1.2.1. Modelul psihometric al lui Binet-Simone
1.2.2. Modelul bifactorial al lui Spearman
1.2.3. Modelul multifactorial al lui Thurstone
1.2.4. Modelul genetic. Perspectiva lui Jean Piaget
1.2.5. Modelul cuboid al intelectului elaborat de Guillford
1.2.6. Modelul triarhic al lui Sternberg
1.2.7. Toeria inteligențelor multiple a lui Gardner
1.3. Aspecte evolutive ale inteligenței
II. Memoria
2.1. Definirea memoriei. Scurt istoric și poziții teoretice față de acest proces
2.2. Sistemele mnezice
2.2.1. Memoria senzorială
2.2.2. Memoria de scurtă durată
2.2.3. Memoria de lungă durată
2.2.4. Memoria episodică și memoria semantică
2.2.5. Memoria explicită și memoria implicită
2.3. Procesele memoriei
2.4. Uitarea. Perspective asupra uitării
2.5. Evoluția memoriei în ontogeneză
III. Intelligence și securitate
3.1. Scurt istoric și delimitări conceptuale
3.1.1. Scurt istoric
3.1.2. Delimitări conceptuale
3.2. Principiile activității de inteligență pentru securitate
3.3. Procesul de analiză de ,, intelligence”
3.4. Structurarea activității informative – globalizarea intelligence-ului
3.5. Protecția informațiilor
Concluzii
Bibliografie
Anexe
I. Inteligența
1.1. Istoric al conceptului, definire și caracterizare generală
Etimologic, termenul de inteligență provine de la latinescul “intelligere”, care înseamnă a relaționa, a organiza, sau de la "interlegere", care presupune stabilirea de relații între relații. Chiar tenninologia sugerează faptul că inteligența depășește gândirea, care se limitează la stabilirea relațiilor dintre însușirie esențiale ale obiectelor și fenomenelor, dar nu și a relațiilor între relații. Cât de complexă este aceasta latura a personalității reiese și din modul ei de abordare în istoria filozofiei, a psihologiei și a sociologiei. Pozițiile față de inteligență au oscilat de la acceptarea și sublinierea rolului ei în cunoaștere, până la diminuarea semmficației ei, sau chiar până la eliminarea acesteia din existența umană.
Astfel, dacă pentru gândirea occidentală inteligența apărea a fi atributul esențial fundamental al omului, care face din om ceea ce este el, pentru gândirea orintală, inteligența era redusă la minimum. În aceeași epocă cu Socrate și Platon, care considerau că inteligența îi permite omuli să înțeleagă ordinea lumii și de a se conduce pe sine însuși, Buddha milita pentru eliberarea omului de inteligență pentru a ajunge la cea mai înaltă formă de fericire.
Controversate au fost și cu privire lafuncțiile inteligenței; în timp ce unii autori și-au manifestat încrederea aproape nemărginită în puterea inteligentei, alții au minimalizat-o. În acest sens, dacă pentru Hegel inteligența era un fel de gardian al întregii vieți psihice (”adevărul și raționalitatea inimii și voinței se poate găsi în universalitatea inteligenței și nu în singularitatea sentimentului”), pentru Montaigne inteligența formează imagini eronate despre Dumnezeu, lume și oameni, de aceea ea trebuie să se centreze pe sine însuși. Pascal, dimpotrivă, consideră că inteligența este inhibată de afectivitatea debordantă. La fel, și Shopenhauer vedea inteligența ca fiind subordonată voinței, singurul element primar și fundamental. Dominarea inteligenței de către voință este incontestabilă, spune el, inteligența fiind absolut secundară, condiționată.
Toate aceste poziții contradictorii s-au repercutat și asupra definirii inteligenței și asupra stabilirii componentelor și funcțiilor acesteia. Până în prezent, inteligenței i-au fost date peste 100 de definiții, dintre cele mai semnificative, enumerând următoarele:
Capacitatea de a înțelege probleme și fenomene noi, de a sesiza esențialul, de a stabili sau identifica legături caracteristice obiectelor și fenomenelor, bazată pe calități native și pe experiența acumulată anterior.
Inteligența este o aptitudine mentală care implică, printre altele, capacitatea de a raționa, de a prevedea, de a rezolva probleme, de a gândi abstract, de a înțelege idei complexe, de a învăța repede și de a folosi experiența acumulată; ea nu este doar o capacitate școlară sau o facultate strict științifică, ea reflectă o capacitate mai mare și mai profundă de a înțelege mediul, de a ”prinde din zbor” de a da un sens lucrurilor si de a imagina soluții practice.
Inteligența constitute modul de funcționare al ansamblului compozit de capacități psihice. Funcție psihologică sau ansamblu de funcții datorită cărora organismul se adapteaza la mediu, elaborând combinații originale ale conduitelor, achiziționează și folosește cunoștințe noi și, eventual, raționează și rezolvă problemele comform regulilor degajate prin formalizarile logice.
Bergson definește inteligența ca fiind, ”facultatea de a fabrica obiecte artificiale, în special unelte și de avaria la infinit această fabricație”. Ea presupune deci nu numai o capacitate combinatorică în formarea asociațiilor, ci și o abilitate funcțională care mijlocește rezolvările de situații ”prin descoperirea unor raporturi noi, greu sesizabile perceptiv sau în baza vechilor asociații”.
Piaget considera inteligența ca fiind ”o relație între organism și lucruri”. Ea desemnează formele superioare de organizare sau de echilibru a structurilor cognitive. Același autor considera că inteligența nu acționează prin analogie ci, în mod esențial, prin deducție. Caracteristicile definitorii ale inteligentei sunt, după Piaget: sesizarea relațiilor, combinarea unor elemente stocate anterior în formule noi cu elborarea strategiilor de rezolvare, reversibilitatea construcțiilor, coordonarea acțiunilor în mod flexibil și fluid, combinarea unor modalități algoritmice cu modalități euristice, etc.
Se pare însă că definiția cea mai apropiată de înțelegerea modernă a inteligenței a fost dată de Descartes. Filosoful francez definea inteligența ca fiind ”mijlocul de a achiziționa o știință perfectă privitoare la o infinitate de lucruri”. Găsim în acestă definiție intuirea celor doua poziții actuale ale noțiunii de inteligență: ca sistem complex de operații și ca aptitudine generală. Când vorbim despre inteligență ca sistem complex de operații care condiționează modul general de abordare și soluționare a celor mai diverse sarcini și situații problematice, avem în vedere operații și abilități, cum ar fi: adaptarea la situații noi, generalizarea și deducția, corelarea și integrarea într-un tot unitar a părților relativ disparate, anticiparea deznodământului și consecințelor, compararea rapidă a variantelor acționale și probleme cu grade crescânde de dificultate. Toate aceste operații și abilități relevă cel putin trei caracteristici fundamentale ale inteligentei:
– capacitatea ei de a soluționa situațiile noi, cele vechi, familiare, fiind soluționate cu ajutorul deprinderilor, obișnuințelor;
– rapiditatea, suplețea, mobilitatea, flexibilitatea ei;
– adaptibilitatea adecvată și eficientă la împrejurări; ca mecanism adptatativ, inteligența intervine în acele situații noi în care eficiența rezolvării nu depinde numai de aplicarea vechilor deprinderi și soluții, ci și de anumite combinări ale achizițiilor stocate sau de sesizarea unor relații specifice.
Inteligența apare deci ca o calitate a întregii activități mintale, ca expresia organizarii superioare a tuturor procedeelor psihice, inclusiv a celor afectiv -motivaționale și voliționale. Numai pe măsură ce se formează și se dezvoltă mecanismele și operațiile tuturor celorlalte funcții psihice vom întâlni o inteligență suplă și flexibilă.
Când vorbim de inteligență, ca o aptitudine generală, avem în vedere, implicațiile ei, îndeosebi, finalitatea acesteia. O asemenea accepțiune este însă limitată, deoarece există nu numai o inteligență generală, cu ajutorul căreia rezolvăm cu succes o multitudine de activități, ci și forme specializate de inteligență (teoretică, practică, socială. tehnică, științifică, etc.) ce permit finalizarea cu succes doar a unui singur tip de activități. Din aceste considerente, se pare că definirea inteligenței ca sistem de operații este mult mai validă.
Oricum, cele două accepțiuni sunt strâns legate între ele, neputând fi considerate independet una de alta. Tocmnai de aceea se recurge la o definiție compozită: ”Inteligența este capacitatea globală de cunoaștere a lumii, gândire rațională, capacitatea de a învinge provocările vieții”. Această accepțiune subliniază canalizarea puterilor, compensarea slăbiciunilor și modificarea mediului înconjurător astfel încât acesta să corespundă mai bine necesităților noastre adaptative.
1.2. Modele explicativ – interpretative ale inteligenței
De-a lungul timpului, conceptul de inteligență a suferit o dinamică interesantă, atât sub raport teoretic, cât și practic (modul de măsurare a acesteia). S-au conturat, astfel, diferite modele explicativ – interprative ale conceptului. Dintre acestea, cele mai relevante sunt modelul psihometric elaborat de Binet și Simone, modelul bifactorial al lui Spearman, modelul multifactorial al lui Thurstone, modelul cuboid al lui Guillford, teoria genetică a lui Jean Piaget, teoria triarhică a inteligenței elaborată de Sternberg, iar mai recent, teoria inteligențelor multiple a lui Howard Gardner. În cele ce urmează, vom face o prezentare succintă a fiecărui model.
1.2.1. Modelul psihometric al lui Binet – Simone
Acest model își are originea în cercetările psihologului francez Alfred Binet asupra intelectului copiilor de la sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX. Debutul acestor investigații l-a constituit o problemă practică: elaborarea unui instrument pe baza căruia să poată fi depistați copii cu intelect sub medie, pentru a fi încadrați într-o formă de învățământ cu program special. Ca urmare, împreună cu medicul Th. Simon, concepe o suită de probe care aproximează compoziția operatorie a intelectului (spirit de observație, memorie, raționament, vocabular, cunoștințe etc.). Acestea sunt dispuse într-un instrument de măsurare a inteligenței cunoscut sub numele Scara Metrică Binet – Simon (1905). Mai târziu, în 1911, Binet își ordonează probele în funcție de vârstă.
Mai târziu, psihologul american Lewis Terman revizuiește scara lui Binet și o introduce în America sub numele de Stanford – Binet Scale. Terman arată că vârsta mentală este ”distanța” parcursă între nivelul intelectual al noului născut și inteligența adultă, iar termenul de IQ (coeficientul de inteligență) indică raportul dintre distanța parcursă și timpul necesar parcurgerii ei, cu alte cuvinte, raportul dintre vârsta mentală și vârsta cronologică.
Din perspectiva modelului psihometric, inteligenta apare ca o colecție de abilități, cercetatorii fiind interesați mai mult de construirea unui instument de măsurare a acesteia, cu aplicabilitate în mediul școlar decât de definirea și conceptualizarea obiectului investigat. Oricum, introducerea noțiunii de coeficient de inteligență (a raportui dintre vârsta mentală și vârsta cronologică multiplicat cu 100) rămâne o achiziție extrem de importantă a acestui modelul.
1.2.2. Modelul bifactorial al lui Spearman
Acest model reprezintă o continuare și o adâncire a modelului psihometric. În timp, cercetătorii au început să fie interesați nu atât de instrumentele de măsurare a inteligenței, cât de modul de interpretare a rezultatelor obținute în urma aplicării acestor teste de inteligență.
În acest context, unul dintre numele ce s-a impus în istoria psihologiei este cel al lui Spearman. Originalitatea contribuției lui în studiul inteligenței l-a constituit utilizarea în premieră a analizei factoriale. Astfel, prin corelarea rezultatelor obținute de un lot mare de subiecți la testele de inteligență au fost descoperiți doi factori în structura intelectului, diferiți ca grad de generalitate și ca mod de operare, fapt care a condus la elaborarea unui nou model al intelicuvinte, raportul dintre vârsta mentală și vârsta cronologică.
Din perspectiva modelului psihometric, inteligenta apare ca o colecție de abilități, cercetatorii fiind interesați mai mult de construirea unui instument de măsurare a acesteia, cu aplicabilitate în mediul școlar decât de definirea și conceptualizarea obiectului investigat. Oricum, introducerea noțiunii de coeficient de inteligență (a raportui dintre vârsta mentală și vârsta cronologică multiplicat cu 100) rămâne o achiziție extrem de importantă a acestui modelul.
1.2.2. Modelul bifactorial al lui Spearman
Acest model reprezintă o continuare și o adâncire a modelului psihometric. În timp, cercetătorii au început să fie interesați nu atât de instrumentele de măsurare a inteligenței, cât de modul de interpretare a rezultatelor obținute în urma aplicării acestor teste de inteligență.
În acest context, unul dintre numele ce s-a impus în istoria psihologiei este cel al lui Spearman. Originalitatea contribuției lui în studiul inteligenței l-a constituit utilizarea în premieră a analizei factoriale. Astfel, prin corelarea rezultatelor obținute de un lot mare de subiecți la testele de inteligență au fost descoperiți doi factori în structura intelectului, diferiți ca grad de generalitate și ca mod de operare, fapt care a condus la elaborarea unui nou model al inteligenței (modelul bifactorial).
Mai concret, Spearman a constatat că în mod constant aparea o singura abilitate comună ce stătea la baza performanțelor în toate testele, pe care Spearman a numit-o factor G , pentru inteligența generală. S-a constata însă că există și abilități unice, care contribuie la obținerea performanțelor doar la anumite teste. A numit acestea mai târziu factori S pentru că erau specifici fiecărui test (altfel spus, termenul de factor G desemnează inteligența generală, ce ajută performanțelor în toate domeniile, iar termenul de factor S desemnează inteligența specifică doar anumitor domenii de activitate).
Descoperirea factorului G a lui Spearman era compatibilă cu teoria lui Binet. Într-adevăr, Binet, în primul său test de inteligență a propus o colecție de itemi reprezentând o mare varietate de sarcini mentale. Cu toate acestea, Binet putea cita munca lui Spearman ca suport al teoriei sale. Datorită descoperirii de către Spearman a factorului G, general , Binet putea încrezator să susțină că testul său abordează inteligența generală.
1.2.3. Modelul multifactorial al lui Thurstone
În urma studiilor sale, Spearman considera că în varietatea lor, abilitățile S nu erau corelate unele cu altele. Aceasta era viziunea lui Spearman conform căreia există o abilitate generală și mai multe abilități specifice, independente una de alta. După patru decenii de la această cercetare, multi psihologi și sociologi au descoperit că lucrurile nu erau atât de simple. De exemplu Burt a descoperit că factorii S de mai multe tipuri, tind să coreleze la testele de memorie.
Aceste cercetări au culminat între 1930 și 1940 într-o nouă serie de analize factoriale conduse de Thurstone. În primul său studiu (1938) acesta a analizat factorial o baterie de 56 de teste fără a descoperi un factor G. În schimb, el concluziona că există șapte sau opt abilități primare independente în structura inteligenței, și anume: abilitatea verbală, numerică, relațională, viteza perceptuală, relationarea spatială, etc).
În urma studiilor ulterioare însă (1941) Thurstone renunță la ideea că aceste abilități ar fi independente, descoperind dimpotrivă că ele corelează. Această corelație era dovada că factorul G există, această idee constituind un argument experimental puternic pentru teoria lui Spearman. Cu toate acestea, Autorul american argumenta că factorul G singur nu este suficient pentru a explica structura inteligenței, aceasta trebuind completată cu factorii S postulați de către el.
Comparând cele trei modele expuse până acum, contatăm că ele nu se află într-o opoziție absolută, ci mai degrabă într-un raport de complementaritate. Astfel, studiile de pionierat realizate de Binet și Simone au fost confirmate prin cercetările lui Spearman, iar inteligența măsurată de ei a fost ulterior catalogată ca factor G. Acesta din urmă face o clasificare dihotomică ce nu este contrazisă de munca de mai târziu a lui Thurstone, ci mai degrabă este o detaliere specifică a factorilor S. Așadar, complementaritatea celor trei modele fiind evidentă.
1.2.4. Modelul genetic. Perspectiva lui Jean Piaget
Acest model depășește viziunile psihometrice și factoriale, fiind preocupat de problema genezei inteligenței. Cel care ilustrează prin cercetarile sale cel mai bine acest model este psihologul elvețian Jean Piaget. În lucrarea sa, Psihologia inteligenței (1947), Piaget pornește de la premisa că inteligența este o relație adaptativă, între organism și mediu. Adaptarea reprezintă, după el, echilibrul între asimilare (de cunoștințe, ce presupune încadrarea noilor informații în cele vechi, preexistente) și acomodare (înțeleasă ca restructurare impusă de noile informații, care nu se potrivesc cu vechile scheme). Echilibrarea este identificată de Piaget cu inteligența.
Metoda de cercetare predominant utilizată de Piaget a fost observația sistematică asupra dezvoltării conduitei inteligente a copilului, prin interacțiuni repetate cu mediul înconjurător. Conduita inteligentă care se elaborează treptat, în stadii (a se vedea și stadiile dezvoltării intelectuale elaborate de Piaget, într-un subpunct ulterior al acestui capitol, și anume stadiul inteligenței senzorio – motorii, stadiul preoperațional, stadiul operațiilor concrete și stadiul operațiilor formale), se produce precumpănitor prin acomodare, adică prin restructurare și reorganizare mintală. Când asimilarea este superficială, spune Piaget, iar acomodarea se produce greoi, insuficient, atunci și echilibrarea va fi insuficientă.
1.2.5. Modelul cuboid al intelectului elaborat de Guillford
O caracteristică distinctă a modelelor abilităților primare ale inteligenței este că ar exista o corelație semnificativă între acestea, pentru că, în parte, fiecare dintre ele reflectă factorul G. În urmatoarele patru decenii, Guilford a integrat informații din teoria lui Piaget și din multe alte discipline psihologice concepând un model original al intelectului.
Mai concret, el identificat trei dimensiuni majore ale inteligenței, și anume: conținuturi (semantic, figural, simbolic, comportamental), operații (cogniție, memorie, gândire divergentă, gândire convergentă și evaluare) și produse (unități, clase, relații, sisteme, transformări și implicații). Aceste trei dimensiuni pot fi dispuse pe cele trei dimensiuni ale spațiului (de unde și denumirea de model cuboid), rezultând din combinarea lor 120 de factori diferiți ce formează inteligența. De exemplu cogniția unităților semantice a lui Guilford ar corespunde cu abilitatea mai familiară, înțelegerea verbală. Guilford susține că toți cei 120 de factori sunt independenți, deci el respinge ideea existenței factorului G. Ca dovadă, el aduce nou faptul că toate abilitățile au o evoluție ontogenetică distinctă.
Apariția modelului lui Guillford a dat naștere la numeroase critici și controverse. In particular, acestea acuzau că abilitatile nu sunt atat de necorelate cum susține autorul. O altă critică era folosirea unor metode factoriale de analiză inadecvate. Mai concret, s-a ridicat problema cum pot două abilități să nu coreleze dacă au aceleași operații și produse, diferând doar în conținut. Pare logic ca acele două abilități să fie mai corelate decat alte două abilități care nu au în comun nici o dimensiune.
Din cauza criticilor de acest gen și a poziției inflexibile a autorului său, modelul lui Guillford nu a avut impactul scontat în planul cercetării și definirii inteligenței. Oricum însă, lista lui extensivă de 120 abilități a provocat cercetătorii să considere și să investigheze multe abilități noi, unii autori construind noi modele ale inteligenței pornind de la modelul cuboid formulat de Guillford.
1.2.6. Modelul triarhic al lui Sternberg
Model sintetic, acesta reprezintă o încercare de unificare a modelelor anterioare. A fost elaborat de R.J. Stemberg în 1986. Specific este faptul că teoria inteligenței cuprinde trei subteorii:
1.Subteoria contextuală, care examinează relațiile inteligenței cu mediul exterior;
2 Subteoria componențială, ce detaliează relația dintre inteligență și diferite alte componente interne ale personalității, și trimite spre modelul psihometric și factorial pe care însă le depășește;
3. Subteoria celor două fațete, centrată pe radiografierea relațiilor inteligenței atât cu contextul exterior, cât și cu componentele ei interne, accentul căzând pe achizițiile din psihologia învățării, deoarece învățarea este veriga de legătură dintre mediul extern și individ.
Prima subteorie atenționează asupra relevanței limitate a testelor de inteligență (doar pentru contextele în care au fost elaborate), ca și asupra necesității considerării cunoștințelor și valorilor în definirea inteligenței. Cea de-a doua subteorie atrage atenția asupra necesității sesizării proceselor care formează însuși comportamentul inteligent. În sfârșit, a treia subteorie oferă prilejul unei definiții a inteligenței: “inteligența este capacitatea de a învăța și gândi în concepte noi”.
Modelul triarhic, deși interesant prin perspectiva sintetică pe care o oferă, rămâne totuși ecletic, integrarea și articularea celor trei subteorii fiind insuficient elaborate.
1.2.7. Teoria inteligențelor multiple a lui Gardner
Analizând succint evoluția teoretizărilor în jurul conceptului de inteligență, constatăm cu ușurință că “marea bătălie” s-a dus în jurul identificării structurii ei interne, a factorilor acesteia. Deși părerile sunt împărțite, se poate desprinde totuși un aspect comun: tendința de a considera existența mai multor factori interni, ce corelează sau nu. Cu toate acestea, nici un teoretician nu a defalcat atât de tranșant tipurile de inteligență așa cum a făcut-o Howard Gardner. Psihologul american dezvoltă în anii 90 o nouă teorie despre inteligență. Ideea principală a acestui model este faptul că noi nu avem o singură inteligență, diferite între ele, având o dezvoltare specifică, și care împreună constituie matricea inteligențelor unei persoane. Explicit, aceste forme ale inteligenței sunt următoarele:
– inteligență logico-matematică, necesară în activități abstracte de calcul matematic și operare cu simboluri;
– inteligență spațială, ce ajută orientarea în spațiu, dar și în profesii cum sunt arhitect sau inginer proiectant;
– inteligență lingvistică, ce rezidă în ușurința utilizării structurilor verbale în contexte noi, în care subiectul nu are neapărat o experiență anterioară;
– inteligență interpersonală (sau inteligență socială), concept ce desemnează relativa naturalețe și accesibilitatea a stabilirii de noi relații și a cultivării cu succes a celor deja existente;
– inteligență intrapersonală (sau inteligență emoțională), definită de Goleman drept “capacitatea individului de a fi în stare să se motiveze și să persevereze în fața frustrărilor, de a-și stăpâni impulsurile și de a amâna satisfacțiile, de a-și regla stările de spirit și de a împiedica necazurile să-i întunece gândirea, de a fi stăruitor și de a spera”.
– inteligență chinestezică, referitoare la conștiențiyarea și controlul mișcărilor propiului corp;
– inteligență muzicală.
După cum putem lesne constata, termenul de inteligență a cunoscut de-a lungul evoluției psihologiei modificări frapante de conținut, ajungând de la un simplu raport între vârsta mentală și cea cronologică / IQ (a se vedea modelul lui Binet), la un concept plurisemantic (a se vedea modelul lui Gardner).
1.3. Aspecte evolutive ale inteligenței
Stadiile dezvoltării intelectuale străbătute de copil de la naștere și până la vârsta de 18-20 de ani, interval în care se ajunge la o relativă maturizare în acest domeniu, după care puține achiziții stucturale mai survin, ne permit să înțelegem procesul construirii intelectului.
Psihologia genetică, prin reprezentantul ei de frunte, elvețianul Jean Piaget abordează inteligența (așa cum am menționat și atunci când am definit acest concept) ca formă superioară de adaptare optimă, eficientă la situații noi, problematice, prin restructurarea datelor experienței. La rândul lui, termenul adaptare, face apel la alte două concepte: asimilare și acomodare. Asimilarea presupune achiziția de noi informații pe baza schemelor operatorii și a experienței cognitive de care dispune subiectul, iar acomodarea constă într-o restructurare a modelelor de cunoaștere, depășirea stării anterioare prin procese de extensiune, comprimare, transformare a experienței cognitive. Din această dinamică permanentă a asimilării, care impune noi nivele de acomodare, superioare, se realizează un nou echilibru, la un nivel mai înalt, intelectul copilului evoluând astfel de la simplu la complex. Fiecare stadiu parcurs de dezvoltarea intelectuală dispune de o organizare totală, prin includerea achizițiilor stadiului precedent dar depășindu-le pe acestea, și constituindu-se în structuri globale, complexe.
Conform lui Piaget, dezvoltarea intelectuală a copilului poate fi etapizată în următoarele stadii:
Stadiul inteligenței senzorio-motorii;
Stadiul preoperațional;
Stadiul operațiilor concrete;
Stadiul operațiilor formale.
a) Stadiul operațiilor concrete
Ca modalitate de coordonare a structurilor, inteligența este strâns legată de acțiune, și rezidă într-o primă fază, în acțiunea senzorio-motorie. Primul stadiu, al inteligenței senzorio-motorii, cuprinzănd perioada de la 0 la 2 ani, se caracterizează prin trecerea de la nivelul reflexelor necondiționate ale copilului (cum sunt cele de orientare, investigație, etc.) la organizarea unor acțiuni senzorio-motorii concrete, la elaborarea și diferențierea unor scheme de acțiune integrată într-un ansamblu tot mai organizat. Reacția circulară presupune o organizare în lanț. În forma ei primară, aceasta presupune ca o reacție să devină semnal pentru altă reacție (de exemplu, vederea unei persoane cunoscute este urmată de reacție vocală sau un zâmbet din partea copilului, sau apucarea unei jucării este urmată de agitarea, de răsucirea ei).
La rândul lor reacțiile circulare conusc o dezvoltare stadială, în etape calitativ și cantitativ diferite. Astfel, reacțiile circulare primare, ce se formează în perioada 1-5 luni, cuprind scheme de acțiuni relativ diferențiate, copilul fiind concentrat asupra propriului corp (alocentrism). Stadiul reacțiilor circulare secundare, ce apare după luna a cincea, realizează trecerea de la autocentrism la alocentrism, adică acțiuni acupra obiectelor din jur. Prin asimilare, acum se formează anumite deprinderi motorii care îl ajută pe copil să intervină în ambianță, provocând și prelungind astfel impresiile, modificând în diverse feluri schemele, pentru a urmări răspunsul stimulilor la acțiuni (de pildă, jucăria este scuturată pentru a urmări sunetele pe care le produce). Apare acum un început de percepție a succesiunii și de orientare după criterii de eficiență a propriilor acțiuni, dar nu se poate vorbi în acest stadiu de surprinderea naturii obiective a relațiilor cauzale.
Următoarele etape ale dezvoltării stadiului senzorio-motor se caracterizează prin expansiunea reacțiilor circulare, secundare și terțiare, prin asimilări și acomodări reciproce ale schemelor, formându-se o schemă globală, mult mai adecvată obiectului sau evenimentului (de exemplu conduita de căutare a obiectului pierdut în locul unde fusese inițial, denumită permanența obiectului), dar și prin aplicarea schemelor la situații noi, prin tendința de a înlătura obstacolele ce barează calea de realizare a acțiunii. Orientarea în ambianță devine mai eficientă, întrucât copilul ajunge să subordozeze mijloacele de realizare a scopurilor proprii și să recurgă la mijloace noi. După aproximativ un an, acomodarea începe să domine asimilarea, și să o comande pe aceasta, comportamentul copilului fiind orientat către viitor, urmărind anumite scopuri prin combinarea variată a schemelor.
Ultimul stadiu al perioadei inteligențe senzorio-motorii se situează în finalul celui de-al doilea an de viață, și marchează trecerea spre etapele inteligenței sistematice, o dată cu stocarea unor reprezentări și dobândirea unor semne ce pot simboliza obiecte (limbaj).
b) Stadiul preoperațional
Situat între 2 și 6/7 ani, acest stadiu reprezintă o perioadă de intensă dezvoltare, implicând interiorizarea acțiunilor, multiplicarea schemelor diferențiate, expansiunea simbolicii reprezentative, a semnalizării și comunicării verbale.
Progresul constă în faptul că preșcolarul depășește parțial limitele acțiunilor motorii concrete, immediate, le poate înlocui în cadrul jocului prin acte simbolice (de exemplu, bățul poate reprezenta calul, păpușa poate fi o fetiță, bunică, etc.). obiectele sunt schematizate reprezentativ în desen, iar o dată cu însușirea cuvintelor și a structurilor gramaticale, gândirea își sporește mult posibilitățile de extindere, atât sub aspectul volumului, cât și al vitezei de procesare a informațiilor. Cuvântul și propoziția reprezintă mijloace de schematizare și integrare. Specifice acestui stadiu sunt de asemenea și operațiile de seriere (ordonarea în șir crescător sau descresător a elementelor unei mulțimi, colecții), precum și cele de clasificare, operație mult mai complexă deoarece necesită gruparea elementelor asemănătoare ale unei mulțimi heterogene de obiecte după diverse criterii (formă, mărime, culoare, etc.). Ambele tipuri de operații sunt intens exersate și dezvoltate o dată cu intrarea copilului în grădiniță.
Deși cunoaște o periadă de intensă verbalizare și organizare a limbajului, preșcolarul rămâne încă la nivelul ireversibilității perceptive, manifestată ca imposibilitate de a trece dincolo de aspectele înregistrate pe cale senzorială de formă, mărime, culoare, el neputând surprinde încă aspecte, fenomene inaccesibile simțurilor (celebre sunt în acest sens experimentele de transvasare realizate de Jean Piajet: copilul apreciază aceeași cantitate de apă ca fiind mai multă dacă e turnată într-un recipient înalt și subțire, și respectiv mai puțină dacă recipientul în care se află e mai scund și mai lat, aceasta chiar dacă transvasarea se face în fața lui). Cu o frecvență mult mai mică, pot fi întâlnite și cazuri de copii ce realizează reversibilități prin compensare sau semireversibilități (de pildă, în experimentele de transvasare, copilul, turnând din nou lichidul în recipientul inițial, afirmă că “ nu s-a luat nimic, nu s-a adăugat nimic,…, este tot atâta”. Cuvintele preșcolarilor nu posedă decât semnificații semiconceptuale, în forma unor reprezentări generale.
În finalul perioadei preoperatorii, apare conceptul de număr, prin coordonări a unei grupări operaționale noi care realizează asocierea cantității la număr, fiind sintetizate serierea și clasificarea, aspectul ordinal și cel cardinal.
c) Stadiul operațiilor concrete
Copii parcurg acest stadiu de dezvoltare intelectuală în perioada școlarității mici (6/7 – 10/11 ani). Specifică acestei perioade este apariția grupărilor operaționale, care permit conceptualizări (dobândirea de noțiuni) și coordonări de concepte. Grupările care se constituie se complică și se perfecționează în acest stadiu, din generalizarea unor date rezultă situații concrete, intuitive ce prefigurează grupul operațiilor formale.
Structurile operatorii sunt abstracte, dar conținutul lor rămâne în mare măsură concret, referindu-se la obiecte și relațiile concrete dintre ele. Operațiile concrete, în rândul cărora clasificarea constituie operația principală, se realizează asupra realității concrete sau asupra reprezentărilor și efectuează conservările progresiv, trecând de la o categorie la alta, uneori prin decalaje de 2-3 ani între diferitele domenii. Astfel, studiile lui Piaget arată conservarea materiei la 7-8 ani, conservarea greutății către 9 ani și conservarea volumului la aproximativ 11 ani. Surprinderea invarianței, a ceea ce e constant și identic în lucruri, se bazează pe capacitatea de a coordona între ele operațiile gândirii, de a le grupa în sisteme unitare, în cadrul cărora devine posibilă reversibilitatea, capacitatea de efectuare în sens invers a drumului de la o operație la alta; de exemplu, în experimentul de transvasare, copii de această vârstă reușesc să parcurgă mental operațiunea în sens invers, reușind să aprecieze că este vorba de aceeași cantitate de apă, deci să dea un răspuns corect.
Reversibilitatea cunoaște mai multe forme. Specifice stadiului operațiilor concrete sunt reversibilitatea prin inversiune (adunare-scădere, înmulțire-împărțire, etc.), ce se produce simultan, fără a fi nevoie de acțiuni fizice, și reversibilitatea prin reciprocitate ce apare pe finalul stadiului diferând de cea prin inversiune (A este fratele lui B, înseamnă că și B este fratele lui A).
La finalul stadiului operațiilor concrete se produce o reorganizare a structurilor operatorii și o ierarhizare a lor astfel încât se constituie la un nivel de integrare mai înalt, supraordonat, mecanismele de coordonare logică și matematică. Prin această ordonare supraordonată, ce se exercită asupra altor șiruri operaționale (cele concrete), controlând corectitudinea lor, intelectul trece treptat, între 12 și 17 ani în stadiul său superior, denumit stadiul operațiilor formale.
d) Stadiul operațiilor formale
Caracteristic stadiului operațiilor formale este faptul că subiectul nu se limitează să acționeze direct asupra obiectelor concrete (prin operații de clasificare, numerație și calcul, punere în relații, manipulări spațio-temporale), ci reușește să coordoneze propozițiile logice (judecățile) în unități mai mari (fraze, discurs, raționamente complexe). Cea mai semnificativă construcție intelectuală a acestui stadiu este raționamentul ipotetico-deductiv. Ipoteza este enunțată verbal și se judecă asupra consecințelor ei posibile (dacă…atunci…). Printr-o astfel de coordonare a judecăților, se trece de la operarea asupra realului la operarea asupra posibilului. În virtutea capacității de abstractizare constructivă, a reconstrucției pe noi planuri, inteligența devine reflexivă, se repliază asupra sa însăși, uzând de norme logice și matematice.
Adolescentul este apt de gândire abstractă și teoretică, și acesta reprezintă apogeul dezvoltării intelectuale, dincolo de care nu mai urmează nici un alt stadiu de dezvoltare. Astfel, până la aproximativ 20 de ani, aparatul intelectual se construiește în tot ce are el fundamental.
II. Memoria
2.1. Definirea memoriei. Scurt istoric și poziții teoretice față de acest proces
Cea mai răspândită definiție a memoriei o prezintă ca fiind procesul psihic cognitiv superior ce face posibilă întipărirea, conservarea și reactualizarea sub formă de recunoaștere și reproducere a informațiilor.
Memoria are la bază o însușire a țesutului nervos tot atât de evidentă ca și aceea de a recepta prin terminațiile periferice ale analizatorilor influențele excitațiilor provenite din realitatea obiectivă. Urmele pe baza cărora se reactivează sistemele de legături temporare, se realizează în grupele de celule nervoase care alcătuiesc terminația cerebrală a analizatorului corespunzător. Memoria se sprijnă pe plasticitatea sistemului nervos. La rândul ei, memoria presupune senzații, percepții, reprezantări, care s-au format într-un fel sau altul, la nivelul central, sub influențe multiple și complexe.
Studiile de pionierat în domeniul memorie au fost realizate de Ebbinghauss. Experimentele clasice efectuate de acesta au vizat în principal memoria verbală și imagistică, utilizând ca și material de cercetare silabe fără sens, cuvinte, fraze sau imagini. Metoda lui Ebbinghaus numită și metoda economiei, se referă la aspecte cantitative ale memoriei. Pe baza acestei metode, Ebbinghauss obține o serie de rezultate condensate în ceea ce avea să fie cunoscut în psihologie sub denumirea de curba uitării. În esență, aceasta conchide că uitarea este masivă imediat după memorare, majoritatea informațiilor întipărite fiind uitate în prima oră după procesul engramării, dar pe măsura trecerii timpului, rata acesteia devine tot mai redusă, ajungând chiar la un nivel de platou. Rezultatele lui Ebbinghauss, prin cunoscuta sa curbă a uitării au cunoscut o circulație foarte vastă în rândul psihologilor și sociologilor, fiind citate în majoritatea lucrărilor pe această temă.
Cu toate acestea, se impun făcute câteva limitări: nu putem generaliza studii făcute pe materiale fără sens asupra funcționării memoriei în viața cotidiană, deoarece suntem foarte rar puși în situația de a memora informații fără semnificație – prin urmare, este foarte probabil ca rata uitării materialelor memorate în mod curent și cerute de sarcinile noastre uzuale să fie fundamental diferită; în plus, memoria conștientă, evaluată de Ebbinghauss prin sarcini de recunoaștere și reproducere nu este singura formă a memoriei. Studii recente, de după anul 1990 arată că există și o memorie inconștientă, denumită memorie implicită, și mai mult, această formă pare a fi utilizată mult mai intens în activitățile nostre, deși efectele ei pot fi identificate doar indirect. În pofida acestor critici însă, Ebbinghauss, prin studiile sale a avut rolul meritoriu de a deschide calea studiului științific al memoriei, iar concluziile sale, cu limitele de rigoare, rămân în mare măsură valide.
O poziție, relativ diferită în problema memoriei, o găsim la cercetători ca Binet sau Buhler. Aceștia se referă și la conținutul ideativ în actul de memorare. Ei se separă însă de poziția lui Ebbinghaus prin faptul că ei consideră procesele psihice ca procese pure – gandire pura, memorie pura etc., deci ca procese separate, fără a interacționa unele cu altele.
În perspectiva psihanalitică, memoria e privită ca unul din principiile esențiale ale vieții. Memoria prin repetare duce la automatisme, care ele însele apoi, sunt implicate în dinamica inconștientului și conștientului. Nici William James nu este departe de acest punct de vedere.
La Bergson găsim tendința de a considera memoria ca un principiu. Bergson vorbește de o memorie mai complexă a capurilor vii, care asigură constanță conduitei lor și apoi, de o memorie a spiritului. Poziția lui Bergson este una din expresiile idealismului în problema memoriei.
Fleisching vorbește de centri ai memoriei, separând memoria de perceptie. Această teorie localicistă, de esență idealistă a fost desființată de teoria aupra activității analitico-sintetice corticale. Pavlov arată că vorbind de comportamentul omului, nu ne referim la o ”sumă de reflexe”, ci la un sistem închegat, unitar, complex, electiv de asociații, ca rezultat al unui proces analitico-sintetic complex, ca rezultat al unei fine elecțiuni diferențiale complexe. În ceea ce privește existența operației asociative, a comparației și grupării elementelor relativ asemănătoare, contrastante sau a celor ce se succed, în psihicul nostru, acestea au fost studiate încă din Grecia Antică, fiind obiectul observației lui Aristotel. Aristotel pune la bază cunoașterea asociativă și considera că memoria este însăși asociație prin contrast și contiguitate.
Asociaționiștii englezi, Hartley, Pristley si David Hume au subliniat în mod deosebit legea asociației, ca fiind ”motorul” principal al psihicului, considerând că pentru viața psihică, asociația reprezintă ceea ce reprezintă legea gravitației pentru lumea fizică.
În sociologia școlară a ultimilor 30 de ani s-au studiat cu precădere unele probleme ale memoriei și înteligenței copilului. Subliniem aici cercetările lui Conrad și Jones (1929), care au ajuns la concluzia că reamintirea imaginii văzute o singură dată se modifica mult o dată cu vârsta. S-au făcut cercetări asupra memoriei vocale și auditive a numerelor la copii între 4 și 15 ani (Starr, în 1923, lucreaza pe 2000 copii). Studii asemănătoare au făcut Hurlock, Newmark, Perman și Merrill. Printre concluziile relatate de toți acești cercetători este aceea că există o corelație pozitivă, dar de intensitate moderată, între inteligență și memorie în fixarea, recunoașterea și reproducerea diferitelor materiale. Behavioriștii, prezintă mecanicist problema memoriei. Watson pune la baza memoriei legea repetiției sau legea exercițiului, considerând că memoria selectează ceea ce a fost mai mult repetat. Aceste cercetări se referă mai ales la învățarea unor acte motorii. De altfel, în problema învățării, există o largă orientare spre analize cantitative în detrimentul analizelor calitative . Rezultatele calitative de cele mai multe ori sunt raportate teoretic la o anumită ideologie ce servește într-un fel sau altul idealismului. Tot de pe o poziție behavioristă, utilizând legea încercării și erorii, Thordyke formulează legea efectului, legând memorarea mai ales de coloratura de plăcere-neplăcere ce însoțește acțiunile noastre. Teoria lui Thordike pune la baza învățării valoarea subiectivă a materialelor, neglijând cu totul alți factori ce există în acest proces complex.
Dintr-un alt punct de vedere, McDougall dezvoltă teza conform căreia e reținut de memorie numai ceea ce e în comformitate cu scopul nostru. Comform teoriei sale, factorii determinanți ai procesului de învățare sunt tendințele vitale, instinctive care au dus la fixarea scopului. Scopul, la rândul lui, înseamnă modalitatea de satisfacere a tendințelor vitale instinctive. Carr promovează teoria succesului în procesul învățării, el considerând că actele care sunt reținute (se învață), sunt acelea care sunt însoțite de succes și se caracterizează printr-o foarte accentuată ”intensitate senzoriala.”
Koehler, ca reprezentant al școlii structuraliste, considera că organizarea și reorganizarea câmpului perceptiv într-o configurație sau alta e cheia explicării memorării. Memoria e rezultatul unificării confîgurațiilor și descompunerii lor. Intuiția este esențială în memorie, spune Kohler. Ea unifică configurațiile și le descompune. În consecință s-ar putea vorbi de învațarea prin analiză și învățarea prin sinteză. Ch. Buhler și Stem aderă, în mare, la această poziție.
În ultimii ani, definirea memoriei s-a extins foarte mult în ceea ce privește funcțiile ei, însă a avut loc și o îngustare în ceea ce privește analiza ei calitativă. S-a considerat că memoria este implicată în însuși procesul dezvoltării materiei vii, în evoluția speciilor, tot atât cât este implicată și în viața de relație a organismelor vii. Memoria se exprimă prin tendința de a permanentiza, a reactualiza urmele exercițiilor anterioare, reproducând sisteme de legături. Atunci când sistemele de legături temporare ele însele nu sunt bine întipărite, se sting parțial sau total, se manifestă fenomenul complex al uitării parțiale sau totale.
De fapt, când se vorbește despre memorie în sociologie și psihologie, se fac referiri la: felul cum se relizează întipărirea, adică fixarea, deci elaborarea unui sistem de legături temporare ce ele însele reflectă anumite fenomene din realitate, obiecte (cunoștinte despre ele); evoluția ulterioară a unui sistem de legături, la evoluția ulterioară a cunoștințelor întipărite; se analizează problema recunoașterii obiectelor și fenomenelor (cunostințelor despre ele), a gradului reproducerii, deci a calității reactualizării ca și a determinării acestor calitați; se studiază legătura memoriei cu procesul învățării.
2.2. Sistemele mnezice
Datele furnizate de psihologia experimentală, de psihologia cognitivă și de patologia umană converg în a sugera existența mai multor tipuri de memorie sau de activități/ capacități mnezice. Clasificările propuse depind de concepțiile și de tipurile de probleme abordate.
Astfel, în funcție de timpul care separă prezentarea unei informații de evocarea ei (durata păstrării) distingem:
– memoria senzorială (memorie tampon sau bufter) care conservă caracteristicile fizice ale stimulului mai puțin de o secundă;
– memoria de scurtă durată (M.S.D.) care are o durată de aproximativ 20 de secunde și o capacitate limitată de 7 + sau – 2 itemi;
– memoria de lungă durată (M.L.D.), de durată și de capacitate foarte extinsă.
2.2.1. Memoria senzorială
Memoria senzorială denotă persistența reprezentări senzoriale a stimulului de câteva sutimi de secundă, după ce aceasta a încetat să mai acționeze asupra receptorilor. De pildă, o senzație vizuală sau auditivă persistă în memoria noastră câteva sutimi de secundă, chiar și după încetarea acțiunii stimulului corespunzător. Practic este vorba de reținerea engramei la nivel biologic pentru intervalul de timp necesar pentru ca informația (impulsul nervos) să parcurgă drumul de la receptor la nivelul scoarței cerebrale unde va fi analizată, și eventual va pătrunde în alte forme, mai persistente ale memoriei. Altfel spus, memoria senzorială reprezintă simpla inerție a stimulării. Acest tip de memorie este specific fîecărei modalități senzoriale. Avem, așadar, o memorie senzorială vizuală, o memorie senzorială auditivă, tactilă, olfactivă, tactil-kinestezică, etc. Dintre toate însă, cele mai studiate forme sunt memoria senzorială vizuală și memorie senzorială auditivă, cunoscute și sub denumirile sintetice de memorie iconică și respectiv memorie ecoică.
Funcția memoriei iconice este, se pare, persistența reprezentării senzoriale după încetarea stimulării, și e necesară pentru a putea extrage trăsăturile fizice ale stimulului (contururi, culoare, intensitate, etc.). Un stimul de scurtă durată este prelungit în memorie pentru a-i putea extrage caracteristicile fizice senmifîcative care vor constitui inputuri pentru unele procesări ulterioare. Memoria iconică prelungește stimulii doar atunci când clipim sau în cazul sacadelor oculare (30 milisecunde). Persistența sunetelor în registrul senzorial auditiv nu a capătat încă o determinare atât de exacta. Durata memoriei ecoice, a fost estimată pe o plaja de valori, între 200 milisecunde – 2 secunde.
Indiferent de categoriile de informații senzoriale cărora le este specifică, memoria senzorială vizează reținerea informației precategoriale. Această remarcă derivă logic din faptul că procesul de categorizare, de stabilire a aparteneței a unui stimul la o clasă este un proces atențional, reclamând atenția subiectului. Ori, retenția stimulului, câteva sutimi de secundă după încetarea acțiunii lui asupra receptorului, nu reclama atenția nefiind însoțită de senzația subiectivă de efort, specifică proceselor atenționale. În plus, detectorii de trăsături care se activează în acest timp, extrag, doar caracteristicile fizice simple ale stimulului, fără să-l categorizeze. Nu vom reține, de pildă, în memoria noastră senzorială semnificația unui cuvânt, ci liniile, unghiurile contururile din care sunt formate literele care intră în componența sa, sau intensități diferite ale sunetelor, în cazul, în care cuvântul respectiv este recepționat auditiv.
2.2.2. Memoria de scurta durată
Termenul de “memorie de scurtă durată” a fost introdus de psihologul englez Allan Badelley, pentru a desemna stocajul informațional pentru intervalul 2-20 de secunde. Alături de limitarea în timp, memoria de scurtă durată are și un volum limitat, capacitatea ei fiind estimată în general la 7 (+ sau -2 ) itemi de informație (litere, cuvinte, cifre). La această formulare sintetică s-a ajuns în urma publicării unui articol celebru realizat de George Miller și intitulat “Numărul magic 7 plus sau minu 2, câteva limite ale capacității noastre de procesare a informației”. Ulterior, acest articol a constituit punctul de pornire a unei noi direcții în psihologia și sociologia contemporană. Metoda prin care Miller a ajuns la aceste concluzii este una cât se poate de simplă, el dând subiecților săi să reproducă șiruri de itemi din ce în ce mai consistente. În urma acestor studii, Miller constată că majoritatea subiecților pot reproduce între 5 și 9 itemi, de unde și formula sintetică 7 plus sau minus 2. Studii ulterioare au arătat însă că, deși constatările lui Miller erau mult prea optimiste, în esență, memoria de scurtă durată poate avea un volum mult mai mare dacă itemii de memorat sunt grupați în unități informaționale cu sens.
Craik și Lockhart (1972) susțin că ar exista o continuitate în procesul de stocare și prelucrare a informației. Avem mai întâi prelucrarea senzorială (memoria de foarte scurtă durată ), apoi intervine o stocare ceva mai durabilă a informațiilor care are însă o capacitate limitată (7+ sau – 2 itemi), adică memoria de scurtă durată, continuând prelucrarea, mai ales printr-o colaborare semantic-cognitivă (intervenția limbajului, a gândirii), ajungându-se la fixarea în memoria de lungă durată. Profunzimea prelucrării e dependentă de prezența atenției și de compatibilitatea informațiilor cu structura cognitivă cristalizată în memoria de lungă durată.
Cercetările recente de psihologie cognitivă conduc la o deplasare de la semnificația originală a termenului de memorie de scurtă durată conferit de Badelley, punând semnul egalității între aceasta și termenul de memorie de lucru. Mai concret, memoria de lucru, care este un termen sinonim pentru memoria de scurtă durată desemnează un conținut informațional activat temporar din blocul memoriei de lungă durată, în vederea realizării unei sarcini concrete. Este evident faptul că pentru a rezolva o anumită problemă cotidiană, de orice natură, apelăm la informațiile stocate pentru perioade foarte mari, uneori tot restul vieții în memoria de lungă durată; în acest fel, o parte din informațiile de aici, vor avea o valoare de activare mai mare decât celelalte, care nu sunt utilizate în această sarcină. Aceste informații mai activate decât restul, conturează blocul informațional al memoriei de lucru, care este sinonim cu memoria de scurtă durată. Într-o formulare mai sintetică, putem spune că același bagaj informațional constituie memoria de scurtă durată dacă se află în stare de activare temporară, și memoria de lungă durată, dacă se află în stare de subactivare temporară.
2.2.3. Memoria de lungă durată
Memoria de lungă durată (M.L.D.) cuprinde toate cunoștintele pe care le posedă sistemul cognitiv, dar la care accesul este selectiv. Memoria de lungă durată nu desemneaza un ”loc” unde se stochează informația (ca mărfurile într-un depozit), ci o anumită stare de activare a cunoștințelor de care dispunem. Aceste cunoștințe nu sunt stocate undeva anume, ci sunt mai mult sau mai puțin activate. În comparație cu cunoștințele din memoria de lucru, cele din memoria de lungă durată sunt mai puțin activate.
Memoria de lungă durată este un sistem ipotetic de stocare a informațiilor cu o capacitate teoretic nelimitată și în care informația este menținută fără limitări de durată (ani , întreaga viață). Ea fixează tot ce se întamplă: evenimentele zilnice, ceea ce citim din cărți, emoțiile trăite, gândurile, etc., fiind înregistrate și evenimentele sociale, mentalitatea poporului, deprinderile, priceperile, ș.a.m.d. Informația stocată aici nu este conservată în manieră superficială, ci sub formă de semnificație (codificare semantică). Există totuși o posibilitate de codare vizuală sau acustică.
Memoria de lungă durată conține ansamblul cunoștintelor noastre despre lumea în care trăim (memorie semantică), dar și amintiri legate de evenimentele particulare (memorie episodică). Această nouă clasificare va constitui însă obiectul următorului subpunct al acestei lucrări.
2.2.4. Memoria episodică și memoria semantică
În funcție de natura informației memorate, a fost stabilită o distincție între memoria episodică și memoria semantică. Criteriul cel mai evident de delimitare între aceste două sisteme mnezice îl reprezintă integrarea spațio-temporală a informațiilor stocate: informațiile despre care putem spune unde ne aflăm atunci când le-am dobândit și când a avut loc acest lucru constituie memoria episodică; pentru alte informații însă, mai ales cele care se repetă în mod curent, această integrare spațio-temporală se pierde (nu ne mai amintim exact când și nici unde ne aflam atunci când le-am dobândit), ceea ce constituie memoria semantică. Astfel, dacă în prima categorie se află informații despre evenimentele pe care le-am trăit personal (cum ne-am petrecut vacanța, ce am făcut ieri, etc), în cea de-a doua avem informații generale despre lumea în care trăim (faptul că formula apei este H2O, că gravitația este o lege a fizicii, că Parisul este capitala Franței, etc.).
Memorie episodică se referă la evenimentele trăite personal de un subiect, alcatuite ”din episoade” care pot fi localizate datorită coordonatelor de timp și de loc, și aflate la originea unei biografîi singulare. Ea este esențială pentru formarea propriei noastre identități, a identității de sine. Acest tip de memorie se defineste în raport (sau în opoziție) cu o altă formă a memoriei, memoria semantică.
Memoria semantică (numită adesea conceptuală) se referă la cunoștințele generale pe care 1e avem despre mediul în care trăim. Majoritatea cunoștintelor pe care le oferă manualele și cursurile școlare vizează memoria semantică sau conceptuală. În schimb, întâmplările pe care le-am trăit de-a lungul vieții noastre formează conținutul memoriei episodice.
Această disociere nu exclude existența interacțiunilor acestor două sisteme mnezice; de exemplu accesul la memoria semantică este necesar pentru aprecierea semnificației și importanței evenimentelor curente cu care o operează memoria episodică. Mai mult chiar, orice informație aflată în memoria semantică a fost inițial, pentru un răstimp mai scurt sau mai lung în memoria episodică, deoarece deținea integrare spațio-temporală. Prin repetarea ei însă, această integrare s-a pierdut, informația intrând în blocul memoriei semantice.
Această distincție între cele două forme ale memoriei analizate aici nu este una pur teoretică, ci susținută pe deplin de realitate. Un argument în acest sens îl constituie numeroasele exemple din patologia neurologică, în care , în urma unor traumaticme cranio-cerebrale, pacienții dezvoltă un sindrom de uitare masivă a informațiilor, numit amnezie. Foarte interesant e faptul că, în timp ce la unii pacienți, memoria semantică este intactă iar cea episodică profund afectată, la alții dimpotrivă, memoria semantică e cea afectată, iar cea episodică la fel de prolifică. Iată deci că dihotomia episodic-semantic e confirmată și de cazurile clinice reale.
2.2.5. Memoria explicită și memoria implicită
Un alt criteriu de clasificare a formelor memoriei îl constituie caracterul conștient / inconștient al actului mnezic, ca și cel voluntar / involuntar. În funcție de acesta, distingem între memoria voluntară și conștientă, denumită memorie explicită și memoria involuntară și inconștientă, memoria implicită.
Cunostintele reprezentate verbal sau imagistic, evidențiate prin probe de reproducere sau recunoaștere, formează memoria explicită a subiectului uman. Ea se numește explicită deoarece conținuturile ei sunt accesibile conștiinței și pot face obiectul unei reactualizări intenționate. În literatura de specialitate, acest tip de memorie mai poarta numele de memorie declarativă (declarative memory), deoarece cuprinde cunoștinte despre situații sau stări de lucruri care se pot exprima într-o formă declarativă. Memoria explicită poate fi evaluată prin probele clasice de recunoaștere și reproducere, ea fiind cea mai cunoscută și uzual cercetată formă a memoriei.
Memoria procedurală (non-declarativă sau implicită) desemnează cunoștințele non – declarative ale subiectului (ex: reguli de execuție, deprinderi motorii sau cognitive, reflexe condiționate), care nu sunt accesibile conștiinței și nu pot face obiectul unei reactualizări intenționate. În consecință, testele de recunoștere și/sau de reproducere sunt insensibile la acest tip de memorie. Ca forme concrete ale memoriei implicite, cele mai citate sunt amorsajul, reflexele condiționate și deprinderile. În alți termeni, este vorba de acele informații pe care nu le putem verbaliza, dar pe care le putem pune în practică (vezi cazul unei deprinderi).
Pentru o mai bună înțelegere, vom prezenta un tabel comparativ al acetor două sisteme mnezice:
Tabelul nr. 1. Memoria explicită versus memoria implicită
2.3. Procesele memoriei
La oricare din formele meoriei am face referire, indiferect că e vorba de memoria episodică sau semantică, explicită sau implicită, logică sau mecanică, vizuală sau auditivă, toate presupun parcurgerea mai multor etape, cunoscute în literatura de specialitate sub nomenclatorul de procese sau etape ale memoriei. Acestea sunt memorarea informațiilor (termeni sinonimi: întipărire, fixare, memorizare sau engramare), păstrarea informațiilor (termeni sinonimi: conservare, reținere) și reactualizarea informațiilor, cu două forme-recunoașterea și reproducerea.
a) Memorarea informațiilor este primul proces al memoriei cunoscut și sub denumirea de întipărire, fixare, engramare. Acesta presupune introducerea informațiilor în memorie, sau fluxul de intrări. Clark si Lockhart (1972) au elaborat teoria nivelului tratării informațiilor care descrie memorarea ca o activitate și nu ca o structură. Ei consideră memorarea ca un subprodus al perceptei și atenției, sugerând că o informație poate fi tratată la diferite niveluri și că tocmai nivelul tratării ei determină facilitatea cu care ea va fi ulterior reactualizată. Craik (1984) considera că performanța mnezică este dată de caracterul distinctiv al analizei inițiale și faptul că evenimentele mnezice se integrează într-un ansamblu bine organizat de experiențe anterioare.
b) Stocarea informațiilor este procesul de păstrarea în memorie a informațiilor până când vom avea nevoie de ele și le vom reactualiza. Principalele probleme pe care le ridică stocarea sunt durata și forma ei, prima vizând un aspect de ordin cantitativ (timpul păstrării), cealaltă unul calitativ. În legatură cu durata stocării au fost desprinse două forme esențiale: stocarea de scurtă durată (SSD) și stocarea de lungă durată (SLD). Craik și Lockhart (1972) arătau ca durata traseelor mnezice este o consecința directă a operațiilor de engramare; cu cât acestea sunt mai profunde, cu atât durata reținerii va fi mai mare.
c) Reactualizarea informațiilor constă în scoaterea la iveală a celor memorate și păstrate în vederea utilizării, valorificării lor. Reactualizarea se realizează prin recunoașteri și reproduceri. Iată o comparație sinetică, în formă tabelară a celor două forme ale reactualizării:
Tabelul nr. 2. Prezentare comparativă a recunoașterii și reproducerii:
Atât recunoașterea cât și reproducerea dispun de grade diferite de precizie, putând fi foarte precise, riguroase, dar și vagi, imprecise sau chiar eronate, dependente de condițiile memorării și păstrării. Recuperarea din memorie a informațiilor este numită de Baddeley "reamintire", dat fiind faptul că subiectul stabilește indicii de recuperare, evaluează și progresează spre reprezentarea unui eveniment trecut care i se pare acceptabil.
2.4. Uitarea. Perspective asupra uitării
Consecutiv întipăririi, păstrării și reactualizării informațiilor, în general apare și uitarea, considerată de unii chiar necesară, fiind uneori inclusă ca cel de-al patrulea proces al memoriei.
În mod tradițional, uitarea este înțeleasă ca ștergere a informațiilor din memorie. Concluzia survine logic unor consatări accesibile chiar și la nivelul simțului comun, conform cărora în anumite momente nu putem actualiza o anumită informație, pe care anterior am memorat-o și chiar am fost capabili a o reactualiza. Se postula astfel ștergerea informației respective din memorie. Acest fenomen era considerat necesar datorită așa-zisei aglomerări a memoriei cu informații care nu mai au în prezent o valoare adaptativă pentru subiect, care nu au fost utilizate o perioadă îndelungată, și care, foarte probabil nu vor mai servi rezolvării unor sarcini concrete. Se postulează astfel existența în blocul memoriei a unei supape ce permite eliminarea informațiilor ce și-au pierdut valoarea adaptativă. Ca forme concrete ale uitării se postulează uitarea de moment (lapsusul), uitarea mmomentană și uitarea definitivă.
Studii mai recente aduc însă argumente solide menite să contrazică acest punct de vedere, în pofida compatibilității lui perfecte cu experiența noastră de zi cu zi. Astfel, experiențele de hipermnezie a subiecților aflați în transă hipnotică aratăcă, în această stare ei sunt capabili a reactualiza cu o acuratețe impresionantă considerate de mult uitate (în stare de veghe, ele erau imposibil de amintit). Într-un alt studiu, Penfield, arată că stimularea repetată a unei arii corticale cu ajutorul unui electrod străbătut de un biocurent de intensitate mică dar constantă, duce la apariția repetată în memoria de lucru a subiectului a unor informații de asemenea considerate uitate. Din moment ce aceste fenomene există, și ele sunt chiar repetabilre, deci nu au un caracter întâmplător, a considera că informațiile respective au fost șterse din memorie este destul de improbabil.
În acest context, impulsionați de studii din psihologia cognitivă cum sunt cele descrise mai sus, teoreticienii și-au revizuit punctul de vedere, considerând uitarea nu ca o ștergere a informațiilor din memorie, ci ca o dificultate în reactualizarea acestora. Altfel spus, informația există, ea este stocată în memoria noastră de lungă durată, dar, pe moment, nu dispunem de mijloacele necesare pentru a o readuce la suprafață, de a o reactualiza. Așadar uitarea nu înseamnă ștergere, ci deficit al reactualizării. De aici o concluzie cel puțin frapantă pentru sceptici: o informație o dată memorată nu mai dispare niciodată din sistemul nostru cognitiv, ea rămâne acolo permanent, însă nu în orice moment avem, acces la aceasta. În acest context informațional, definiția uitării devine: imposibilitatea atât de a recunoaște cât și de a reproduce un material memorat anterior.
În pofida tuturor acestor concluzii frapante dar logice, este un fapt că nu în orice moment putem să ne amintim un anume conținut informațional. Actualmente însă, psihologii preferă ipotezei ștergerii inforamționale postularea unor fenomene cognitive ce stau la baza uitării, și anume: interferența, efectul FAN și mecanismele de apărare ale Eului. Interferența este fenomenul prin care informațiile dobândite, datorită asemănării lor, se influențează negativ unele pe altele; există două forme fundamentale ale acestui fenomen: interferența retroactivă, în care informațiile anterior dobândite sunt blocate de cele achiziționate mai recent, și interferența proactivă, în care perturbarea se produce dinspre informațiile vechi spre cele mai noi. Exemple frecvente de interferență întâlnim între limba spaniolă și cea italiană, între scrisul la calculator și cel la mașina de scris, etc. Efectul FAN (acronim de la englezescul Facts Added to Nodes) explică faptul că, cu cât dobândim mai multe informații despre un subiect, cu atât probabilitatea de reactualizare a unei idei anume va fi mai scăzută; explicația este de natură fiziologică, în termeni de stare de activare. În fine, mecanismele de apărare ale Eului reprezintă un concept introdus în psihologie de Freud, și dezvoltat de fiica sa, Anna Freud. În esență, acestea se referă la blocarea pătrunderii în câmpul conștiinței a informațiilor cu conținut ce contravin principiilor morale stabilite la nivelul Supraeului; dintre aceste mecanisme, exemplul cel mai elocvent în cazul de față îl constituie mecanismul represiei.
2.5. Evoluția memoriei în ontogeneză
Memoria nu este ceva static, închistat, finit; dimpotrivă, ea dispune de o dinamică internă, cât și de o dinamică în timp, de o evoluite cu sens progresiv, ascendent, ce se înscrie pe o traiectorie de la simplu la complex, de la inferior la superior, dar și în sens invers, o dată cu parcurgerea vârstelor de regresie. Ea evoluează deci o dată cu vârsta cronologică sau intelectuală a omului. Concomitent însă, între anumite limite de vârstă, memoria prezintă o serie de particularități asemanatoare la toți cei ce se încadrează în perioada respectivă. Așadar, în afara unor diferențe individuale există și o serie de particularități de vârstă ale memoriei, care aseamană, în linii mari, indivizii între ei.
În perioada 0-3 ani (așa-numita perioadă a sugarului și antepreșcolarului), memoria copilului are un caracter exclusiv spontan și este legată fie de satisfacerea trebuințelor sale biologice (foame, sete), fie de repetare unor stimuli care, în virtutea acestui fapt, sunt reținuți de la sine. Urmele lăsate pe scoarța cerebrală de procesele nervoase durează foarte puțin și de aceea memoria copilului mic este de scurta durată.
Recunoașterea este simplă și acționează în prezența obiectelor cunoscute, existența ei fîind pusă în evidență de așa- numitul ”complex de înviorare” a sugarului. Dat fiind faptul că în jurul varstei de 2-3 ani copilul își amplifică bagajul reprezentărilor și începe să-și însușească limbajul, își fac apariția și primele elemente simple ale reproducerii.
În esență, la această vârstă memoria copilului este mai ales involuntară, mecanică, de scurtă durată, cu predominanța celei motrice si kinestezice. În perioada imediat următoare, ce se întinde de la 3 la 6/7 ani (perioada preșcolară), memoria copilului suferă modifIcări importante. Este perioada când se fac eforturi de trecere spre formele superioare și mai productive ale memoriei, care coexistă însă cu cele mai simple și mai puțin productive. Copilul memorează cu mare rapiditate, dar și uită cu aceeași rapiditate. La copilul preșcolar predomină mai ales memoria intuitiv-plastică, concretă și cea afectivă, în sensul că se rețin mai ales figurile și evenimentele imediate, ca și tot ceea ce provoacă emoții putenuce, pozitive sau negative. La 5-6 ani el începe să utilizeze procedee elementare de întipărire, fixare și reproducere, face încercări active de a-și aduce aminte; tot acum crește rapiditatea, volumul, durata de păstrare, exactitatea păstrării și fîdelitatea reactualizării; uneori, reactualizările preșcolarilor capătă un caracter stereotip. În această perioadă apar și primele amintiri personale.
Memoria preșcolarului se caracterizează în ansamblu prin efortul continuu spre organizare, spre atingerea unor cote înalte de productivitate. Dat fiind faptul că vârsta școlară este destul de lungă, toate aceste modificări au loc gradat și diferențiat, în fiecare subperioadă a vârtei respective.
Vârsta adultă
La adult, memoria atinge apogeul dezvoltării sale. Cercetările efectuate au relevat existența a două macroperioade ale maturității: una cuprinsă între 18 și 25 de ani și alta cuprinsă între 26 și 40 de ani, care se diferențiază prin viteza și ritmurile de dezvoltare ale intelectului în general și ale diverselor funcții psihice în special. S-a remarcat și faptul că momentele de vârf ale dezvoltării memoriei sunt la 19, 23, 24, 30 de ani, iar capacitatea sa maxima se înregistrează la 25 de ani. La vârste cuprinse ântre 18 și 25 de ani s-a constatat existența unui nivel ridicat al gândirii și memoriei, dar un nivel scăzut al atenției; între 26 și 29 de ani are loc o perioadă mai scazută de dezvoltare a gândirii și memoriei, dar cel mai ridicat nivel de dezvoltare al atenției; între 30 și 33 de ani: nivel relativ ridicat al tuturor celor trei funcții; între 34 și 35 de ani: scăderea nivelului tuturor; între 36 și 40 de ani: o oarecare crestere a tuturor funcțiilor psihice.
Bătrânețea
La batrânețe asistăm la apariția unor fenomene specifîce: scad performanțele memoriei comparativ cu cele ale tinerilor, nu global, ci diferențiat, în sensul că se rețin mai ales materialele cu sens și se uită materialele fără sens; scade memoria vizuală; se uită informațiile primite recent; se diminuează capacitatea de iîntipărire și de reproducere exactă; viteza și fluența accesului la depozitele semantice se diminuează; la fel, o dată cu vârsta, se deteriorează și memoria procedurala.
III. Intelligence și securitate
3.1. Scurt istoric și delimitări conceptuale
3.1.1. Scurt istoric
Apariția primei structuri informative instituționalizate cu caracter militar s-a înscris în organizarea armatei române moderne, de după Unirea Principatelor române din 1859, constituindu-se ca o necesitate impusă de apărarea și consolidarea noului stat național român. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza încă din primele luni de domnie, a luat măsuri pentru implicarea întregului aparat de stat în obținerea de informații necesare actului decizional politic.
La 12 noiembrie 1859, domnitorul Alexandru-Ioan Cuza, prin Înaltul ordin de zi nr. 83 a înființat Statul Major General al armatei, în componența căruia a apărut, ca element de structură, Secția a II-a, primul serviciu de informații al armatei române, după modelul francez, condus de sublocotenentul Gheorghe Slăniceanu, ajutat de sublocotenentul Ștefan Fălcoianu.
Principalele atribuții ale acestui serviciu de informații au fost: întocmirea lucrărilor statistice; culegerea și centralizarea datelor și informațiilor ce interesau operațiile tactice și strategice; cunoașterea itinerariilor militare.
Secția a II-a și-a desfășurat activitatea până în anul 1865, când Statul Major General a fost desființat. Pe lângă structurile informative instituționale a funcționat și o rețea paralelă a „camarilelor” de la Curtea Domnească.
Aceasta avea în frunte pe Cezar Librecht, inspectorul general al poștelor și telegrafelor, și furniza lui Cuza informații despre prefecți, șefi de instituții, miniștri și chiar despre primul-ministru, deseori, formula aprecieri ori sugera soluții, fapt care în final s-a dovedit că a făcut un mare rău domnitorului ducând la înlăturarea acestuia de la conducerea țării. În anul 1882, în cadrul Secției a II-a a fost înființată Diviziunea a II-a informații, cu trei subdiviziuni: contraspionaj, informații externe și informații interne.
Activitatea structurilor informative instituționalizate cunoaște o nouă reorganizare în 19 aprilie 1892 când în cadrul Ministerului de Interne a fost înființat Biroul Siguranței Generale cu atribuții în domeniul culegerii de informații, iar la 13 ianuarie 1913 a fost adoptată Legea privind spionajul în timp de pace, care prevedea pedepsirea celor vinovați de trădare și spionaj cu închisoarea de la 2 la 15 ani.
În 1930 a fost elaborată o nouă lege asupra spionajului în timp de pace, care agrava cuantumul pedepselor, după care serviciul secret întreține timp de 10 ani relații de colaborare cu structurile informative anglo-franceze, iar în perioada celui de-al doilea război mondial cu serviciile de informații militare germane și italiene.
După instaurarea în România a regimului comunist, la 6 martie 1945, colaborarea în plan informativ s-a îndreptat spre sovietici, Serviciul de Informații este trecut în subordinea Președinției Consiliului de Miniștri, fiind redenumit Serviciul Special de Informații, iar în 1947 este fost înființat Serviciul de Informații al Armatei, aflat în subordinea Marelui Stat Major. La 30 august 1948, prin Decretul nr.221 a luat ființă Direcția Generală a Securității Poporului, iar la 30 martie 1951 în Direcția Generală a Securității Statului a fost creatăDirecția A – Informații Externe. La 11 iulie 1956 în cadrul Ministerului de Interne s-a înființat Departamentul Securității.
Din 1972 Departamentul Securității Statului funcționează pe șase direcții principale (informații interne, contrainformații economice, contraspionaj, contrainformații militare, securitate și gardă și cercetări penale) până în 30 decembrie 1989, când printr-o hotărâre a Consiliului Frontului Salvării Naționale, Departamentul de securitate a fost dizolvat.
În 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181 a fost înființat Serviciul Român de Informații, instituție de stat specializată în domeniul culegerii de informații privind siguranța națională. La 13 decembrie 1990, prin legea nr. 39 se stipulează înființarea SIE (Serviciul de Informații Externe), subordonat Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT).
3.1.2. Delimitări conceptuale
Informația a existat dintotdeauna, dar în epoca actuală devine resursa esențială în societățile moderne, mai ales în contextul extinderii globalizării și a progresului tehnologic, se dezvoltă, așadar, un nou tip de societate ,,societatea informațională” care permite membrilor săi accesul la informație, un nou mod de viață și de cunoaștere, determinând în cele din urmă o creștere a coeziunii sociale.
Evoluția societății de astăzi se datorează în mare măsură circulației rapide a informațiilor. Necesitatea dezvoltării unui management specializat al informațiilor de securitate este determinată de gradul de utilitate și de importanța a acestora, având în vedere faptul că, de cele mai multe ori, ele oferă decidenților atu-ul în jurul căruia se construiesc strategiile geopolitice pentru securitatea omenirii. În acest sens apare odată în plus ca prioritate pentru evoluția sistemului de securitate global, regional și național, dezvoltarea în mod armonios în concordanță cu celelalte capabilități și capacități de securitate și informații.
Conceptul ,,intelligence” definește în sens general, ansamblul de activități ce țin de domeniul informațiilor, contrainformațiilor și protecției intereselor fundamentale ale statului ori a sistemelor de valori naționale. Această realitate atrage de la sine, bineînțeles și un management al informațiilor de securitate.
În noul mediu de securitate, orientat cu precădere spre dimensiunile economico-financiare, amenințat de adversari non-statali și agresiuni asimetrice, intelligence-ul este forțat să ofere nu doar produse ale procesării informațiilor ci și soluții acționale care să răspundă unor probleme societale și de securitate.
Activitatea colaborativă dintre furnizorii de produse de intelligence și beneficiarii acestora necesită o abordare holistică, integratoare a activității de informații, în scopul îmbunătățirii calității actului decizional. Astfel toate schimbările care se produc în lumea contemporană, trebuie să fie însoțite de flexibilitatea structurilor implicate în activitatea de informații pentru securitate, fiind bine știut faptul în epoca actuală beneficiarii produselor „intelligence” sunt tot mai interesați de o gamă largă de problematici, cu precădere nonmilitare.
Fluiditatea specifică mediului de securitate actual face ca structurile (serviciile) de informații să-și restructureze activitățile specifice de culegere, procesare și interpretare a datelor și informațiilor focalizate pe domenii variate (politic, economic, militar, financiar, cultural), specifice cadrului internațional în care se petrec evenimentele de interes.
Conceptul actual „intelligence” vizează cel puțin trei perspective: proces, organizație și produs.
1. Intelligence- ul din perspectiva procesului reprezintă „ansamblul operațiilor de culegere, filtrare, analiză a datelor și informațiilor și de diseminare a produselor de intelligence cu valoare acționabilă pentru a satisface necesitățile unui consumator specific”, în speță, care are funcție decizională în domeniul securității naționale. Ca proces, intelligence-ul presupune o serie de etape care se succed într-o succesiune logică: stabilirea necesității de informații; planificarea în funcție de priorități a culegerii de informații; obținerea și colectarea informațiilor primare; analiza informațiilor colectate prin metode și procedee specifice; diseminarea (comunicarea) rezultatelor conform procedurilor proprii, către grupul țintă.
2. Intelligence- ul ca organizație reprezintă o instituție publică sau privată legal constituită, care utilizează metode, mijloace, proceduri și tehnici specifice activității de informații, în scopul căutării, culegerii, verificării, prelucrării, documentării, stocării sau comunicării informațiilor de interes beneficiarilor/ utilizatorilor abilitați sau unor entități interesate (instituții, agenți economici, persoane private), în forme și modalități instituite potrivit legii și normelor interne.
3. Intelligence-ul ca produs, conform Doctrinei naționale a informațiilor pentru securitate, este considerat un rezultat al activității de procesare (producere) a informațiilor pentru securitate, obținut de către structuri analitice specializate, materializat și individualizat în documente și forme de evidență specifice și destinat factorilor decizionali stabiliți de lege. Acest produs se poate prezenta sub formă de: buletine de informare-elaborate periodic; sinteze informative, prin integrarea unui lot de informații; note, în baza uneia sau a mai multor informații, prin care se semnalează aspecte esențiale ale unui fapt, fenomen, eveniment; alte tipuri de documente de informare.
Majoritatea statelor și-au reconsiderat politicile, strategiile și legislațiile în materia informațiilor pentru securitate, fiind urmărite scopuri și obiective exprese privind: definirea elementelor de necesitate națională care constituie condiția de securitate a țării; stabilirea consensului general în ceea ce privește scopurile de atins și mijloacele de folosit pentru dobândirea securității naționale.
Doctrina națională a informațiilor pentru securitate vizează următoarele obiective: perceperea și înțelegerea corectă a activității de informații, față de amenințările și pericolele la adresa cetățeanului, națiunii și statului român și a aliaților săi; asigurarea suportului teoretic al politicilor, strategiilor și legislației privind activitatea de informații, contrainformații și de securitate, care să confere instituțiilor abilitate ale statului de drept, capacitatea de a desfășura, potrivit competențelor, activități specifice de căutare obținere și prelucrare prin tehnici și proceduri specifice, precum și de transmitere, către factorii de decizie legal abilitați, a informațiilor cu relevanță operativă pentru statul român și aliații săi; statuarea principiilor coordonării, a regulilor de cooperare, conlucrare, colaborare între structurile de informații ale sistemului securității naționale, precum și cu cele ale aliaților, pentru cunoașterea, prevenirea și contracararea amenințărilor specifice și comune; instituirea terminologiei unitare care să asigure compatibilitatea structurilor de informații naționale cu cele ale aliaților și dezvoltarea unei culturi de securitate în măsură să faciliteze comunicarea la nivelul sistemului securității naționale, cu celelalte autorități și instituții publice, inclusiv cu societatea civilă precum și cu structurile de informații partenere;perfecționarea cadrului organizațional-funcțional necesar concentrării structurilor informative, potrivit domeniilor, problemelor și profilurilor specific de activitate, asupra informațiilor cu relevanță în planul de securitate, sporind eficiența pe linia prevenirii și contracarării riscurilor și amenințărilor, precum și în domeniul apărării și promovării valorilor și intereselor naționale și ale aliaților; asigurarea, în domeniul securității și al activității serviciilor de informații pentru securitate, a supremației legii, protejarea statului de drept și a respectului drepturilor și libertăților fundamentale ale omului; dezvoltarea și consolidarea participării la cooperarea internațională și la schimbul de informații privind amenințările la adresa securității naționale și a aliaților României.
Conform Doctrinei naționale a informațiilor pentru securitate informația pentru securitatea națională este un produs analitic, rezultat al activității specializate de căutare, identificare, obținere a datelor referitoare la disfuncții, vulnerabilități, factori de risc, amenințări, stări de pericol la adresa principiilor și normelor politico-sociale statornicite prin Constituția României. De asemenea, conform aceluiași document, informațiile pentru securitate sunt:
1. de necesitate națională – care se referă la apărarea valorilor și realizarea obiectivelor naționale fundamentale, precum și la protejarea funcțiilor națiunii;
2. de interes național – care privesc căile de realizare, susținere și promovare a intereselor naționale fundamentale.
Informațiile pentru securitate constituie: suportul viabil al cunoașterii nevoilor de siguranță ale cetățeanului, națiunii și statului; resursă de putere națională în evoluția mediului internațional de securitate; factor de avertizare oportună, asupra posibilelor situații critice și suport al deciziilor necesare prevenirii, contracarării sau înlăturării pericolelor la adresa securității naționale.
În documentul menționat anterior, se face referire inclusiv la interesele naționale de securitate exprimate prin nevoi și aspirații ale națiunii, de afirmare a propriilor valori și de garantare a identității și existenței naționale, afirmate prin obiectivele, căile și tacticile asumate prin consens de întreaga societate, în vederea înfăptuirii lor.
Prin desfășurarea activității de informații pentru securitate, care este reglementată prin norme specifice, se urmărește cu precădere identificarea din timp a riscurilor și amenințărilor care pot aduce atingere securității naționale.
În activitatea de informații pentru securitate sunt utilizate, de regulă, următoarele surse de informații, după cum urmează:
a) surse deschise – „publice și oficiale”, accesate, de regulă, înaintea celor secrete;
b) surse umane secrete – persoane fizice care consimt să caute și să furnizeze informații pe o bază confidențială, garantându-li-se protecția identității și a secretului relației stabilite;
c) surse tehnice secrete – constituite din mijloace tehnice, electronice, utilizate pentru interceptarea/captarea/procesarea sunetelor, imaginilor sau oricărui tip de semnal sau suport purtător de informații.
„Producătorii informațiilor” pentru securitate care au bine stabilit mijloacele și canalele de comunicare, în funcție de competențe și de obiectivele stabilite, transmit aceste informații „destinatarilor informațiilor” pentru securitate, în vederea luării deciziilor legale ce se impun în funcție de situația respectivă.
Pentru a putea avea ca sistem de comparație, prezentăm în cele ce urmează o serie de particularități ale unui sistem de intelligence, poate cel mai performant din lume și anume cel al SUA (Agenția de Informații – CIA). În ceea ce privește agenda aparatului de intelligence a SUA, aceasta este repartizată pe patru sectoare mari de activitate, astfel:
1. Primul sector cuprinde două direcții principale de acțiune:
a. sprijinul acordat de aparatul de intelligence operațiunilor militare;
b. sprijinirea celor mai importante structuri politice cu competențe decizionale.
2. Sectorul al doilea include:
a. lupta contrateroristă;
b. acțiuni împotriva proliferării armelor de nimicire în masă;
c. acțiuni împotriva spionajul economic (economic intelligence);
d. războiul informatic.
3. Sectorul al treilea cuprinde:
a. lupta anti-drog;
b. lupta împotriva crimei organizate.
4. Sectorul al patrulea, cuprinde:
a. sprijinul operațiunilor de menținere a păcii, în care nu sunt implicate SUA;
b. sprijinirea organizațiilor internaționale non-guvernamentale, cu precădere a operațiunilor umanitare.
Activitatea de intelligence este permanent supusă unor transformări radicale, asigurând prin informațiile trimise către factorii decidenți posibilitatea ca aceștia să stabilească în timp real soluții la problemele pe linie de securitate.
Dezvoltarea și structurarea culturii amenințărilor și vulnerabilităților, la adresa securității naționale face ca și structurile de intelligence să se dezvolte atât pe plan științific, cât și pragmatic, necesitate care este determinată și de aplicarea gândirii tehnologice specifice erei informaționale și care se bazează pe anticiparea viitorului și asumarea inteligentă a riscului.
În actualul context geopolitic, sistemul informațional trebuie să fie în măsură să identifice la timp factorii perturbatori la adresa securității naționale, regionale sau globale și să furnizeze în timp util informațiile decidenților pentru prevenirea, contracararea sau diminuarea efectelor amenințărilor sau agresiunilor în special a celor asimetrice, cât și a efectelor colaterale ale acestora.
3.2. Principiile activității de inteligență pentru securitate
România ca stat membru NATO și UE, trebuie să abordeze tratarea tuturor riscurilor și amenințărilor la adresa securității dintr-o perspectivă regională sau globală, după caz. În momentul de față abordăm problema securității naționale atât din prisma problematicii securității naționale cât și a securității colective.
Unul dintre cele mai importante componente ale managementului securității naționale, îl reprezintă informația de securitate, care trebuie colectată, diseminată și totodată să ajungă în timp oportun, sigur și nedistorsionată la cei cărora le este destinată. Este foarte important de precizat faptul că informația de securitate trebuie să fie transpună în acțiune, prin respectarea unor algoritmi specifici.
Potrivit Doctrinei Naționale a Informațiilor pentru Securitate (2004) activitatea de informații, într-un ,,stat de drept”, se desfășoară pe baza următoarelor principii:
l. Principiul legalității – activitatea de informații este subordonată exclusiv față de normele și regulile statului de drept și se realizează numai cu privire la fapte, situații sau împrejurări ce constituie amenințări la adresa securității naționale, de către structuri specializate legal abilitate, pe baza competențelor proprii;
2. Caracterul planificat și sistematic al activității de informații – acest principiu obligă la desfășurarea activității de informații pentru securitate pe baza documentelor de planificare informativă și de gestionare integrată a resurselor informaționale, în conformitate cu competențele materiale și atribuțiile care îi revin și cu nevoia acoperirii de fond a surselor generatoare de disfuncții;
3. Ofensivitatea și mobilitatea activității de informații – presupune adoptarea de măsuri active și complexe pentru cunoașterea spațiilor, zonelor, mediilor sau a altor elemente de interes pentru securitatea națională, prin folosirea eficientă a resurselor specifice, astfel încât să se asigure receptarea fidelă a informațiilor;
4. Anticiparea și previzionarea – obligă structurile de informații pentru securitate la evaluarea completă și corectă a situației operative, a tendințelor acesteia și a evoluției prognozate a amenințărilor și consecințelor lor, precum și la stabilirea cantitativă și calitativă a resurselor informaționale;
5. Obiectivitatea evaluărilor – se referă la redarea obiectivă a realității, raportată la criteriile de stabilire a adevărului, evitarea subestimărilor și/sau supraestimărilor;
6. Informarea exactă, corectă și oportună a factorilor de decizie, impune furnizarea unor informații în timp optim factorilor decizionali legal abilitați să întreprindă măsuri eficiente de prevenire, contracarare sau înlăturare a stărilor de pericol;
7. Independența, neutralitatea și echidistanța politică, obligă structurile specializate de informații să se situeze permanent în afara unor ingerințe politice, ideologice sau de altă natură;
8. Protecția surselor, metodelor și mijloacelor – obligă structurile specializate cu competențe în gestionarea informațiilor de interes pentru securitate, să nu deconspire identitatea surselor secrete;
9. Principiul cooperării, conlucrării și colaborării:
– cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, susținerea și realizarea în comun, pe baza unor programe sau planuri de măsuri, de către structuri ale comunității de informații, a unor acțiuni specifice, care vizează obținerea, verificarea și valorificarea informațiilor și produselor informaționale;
– conlucrarea definește modalitățile concrete de organizare și desfășurare de către personal sau compartimente specializate, în raport de competențe;
– colaborarea presupune că serviciile de informații inițiază și dezvoltă proiecte de colaborare cu autorități sau instituții publice pe baza și în executarea dispozițiilor legii;
10. Cooperarea internațională cu serviciile de informații ale statelor membre ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunii Europene, precum și cu alte servicii de informații se realizează în scopul:
– gestionării evoluțiilor purtătoare de riscuri și amenințări militare sau non-militare transfrontaliere care pot afecta securitatea României și a aliaților săi;
– consolidării capacității statului român și promovarea stabilității și securității zonale și regionale;
– susținerii specifice a acțiunilor de parteneriat strategic.
Evoluția complexă a mediului de securitate puternic marcat de o multitudine de amenințări de natură asimetrică, necesită ca activitatea de informații să dobândească un pronunțat caracter preventiv – anticipativ.
Nevoia de cunoaștere a provocărilor la adresa democrației și securității, obligă statul român să-și adapteze capacitățile informative și să identifice răspunsuri și soluții necesare asigurării securității prin dezvoltarea instrumentelor de identificare a tendințelor de evoluție a fenomenelor perturbatoare la adresa democrației și a statului de drept, cât și dezvoltarea capacităților de reacție pentru reducerea sau înlăturarea surselor generatoare de riscuri la adresa securității.
Prin efectele sinergice care le generează operațiunile informaționale, acestea asigură în plan geopolitic un avantaj competitiv numai când creează avantajul superiorității cunoștințelor și deciziilor decidenților.
În temeiul principiilor enunțate mai sus, prin activitatea lor specifică, structurile de informații trebuie să creeze o superioritate informațională, adică să deruleze procesele ciclului informațional în timp mai scurt decât al unui potențial adversar și cu un grad de securitate mai mare. Succesul în activitatea de intelligence depinde de dominația informațională, care asigură în același timp superioritatea decizională obținută atunci când datele care sunt transformate în informații, permit elaborarea deciziilor fără crearea supraîncărcării informaționale.
Combinarea eficientă a principiilor activității de informații pentru securitate cer capabilități de comandă și control conectate în rețele flexibile, fiabile și sigure precum și exploatarea cât mai completă a informațiilor prin acoperirea întregului spațiu geopolitic.
Procesul de elaborare a deciziei este superior dacă se respectă principiile fundamentale ale activității de informații, aspect ce constituie în același timp și un avantaj în domeniul cognitiv, adică posibilitatea elaborării unor decizii mai bine documentate pentru prevenirea unor riscuri de securitate.
Serviciile de informații, definite și ca structuri specializate în asigurarea avertizării timpurii, trebuie să descopere și să evalueze continuu riscurile și amenințările la adresa securității, adaptându-și strategia de lucru la schimbările permanente ale mediului de securitate, fapt ce generează reconfigurarea permanentă a relației decident – analist – mesaj transmis. Culegerea datelor implică exploatarea tuturor surselor de informații, iar în acest sens producătorii informațiilor pentru securitate trebuie să fie în măsură nu numai să selecteze cea mai bună sursă, dar să exercite și un control corespunzător asupra productivității ei.
Concluzionând, se poate spune că activitatea de informații se referă la prevenirea strategică a autorităților statului în legătură cu existența unor riscuri și vulnerabilități reale și potențiale, indicând atât posibilitatea materializării, cât și natura acestora. Este necesar să se acorde atenția cuvenită principiilor activității de informații pentru securitate, deoarece factorul principal în adoptarea deciziei trebuie să înțeleagă în mod corect existența amenințărilor la adresa securității, informațiile culese putând fi distribuite beneficiarilor cât mai repede posibil și într-o formă cât mai accesibilă.
La nivelul operațiunilor desfășurate în cadrul NATO, națiunile sunt cele care trebuie să furnizeze personalul necesar pentru structurile de intelligence ale NATO, aceasta impunând competențele și capabilitățile pentru fiecare în parte. Fuziunea acestor informații presupune integrarea informațiilor militare cu cele provenite din partea structurilor civile pentru a fi prezentate planificatorilor strategici și decidenților politici.
În plus, este necesar ca națiunile implicate în această activitate de intelligence să respecte principiul „nevoii de punere la dispoziție a informațiilor” decidenților politici NATO (intelligence sharing), excluzându-se cu desăvârșire situațiile de reținere nejustificată a unor informații sau întârzierea transmiterii acestora.
Procesul de gestionare a intelligence-ului în cadrul NATO se realizează conform unui Plan de Acțiune, în baza căruia națiunile participante la operații NATO trebuie să desfășoare o serie de acțiuni bine stabilite, cum ar fi:
1. furnizarea sprijinului de intelligence necesar comandanților operaționali, și decidenților politici (personal specializat, adecvat instruit și suficient ca număr, rapoarte și evaluări, tehnică specifică de intelligence ;
2. să participe la activitatea de cooperare pe diferite direcții cu structurile similare ale națiunilor NATO participante la operațiuni;
3. să desfășoare alte activități la solicitarea decidenților NATO;
4. să sprijine activitatea de diseminare a informațiilor;
5. să asigure interoperabilitatea activității structurilor de intelligence.
De asemenea, autoritățile militare NATO intervin sprijinind națiunile participante la operații NATO, pentru elaborarea de documente NATO agreate și o bază de date care să sprijine nivelurile operaționale și strategice de planificare și „standardizare” a domeniului intelligence, ceea ce reprezintă o prioritate pentru NATO, iar de o perioadă relativ scurtă de timp și la nivelul UE se depun eforturi pentru realizarea unui sistem de intelligence similar cu cel NATO. La nivel național, procesul de transformare a intelligence-ului are ca finalitate elaborarea unei strategii naționale pentru activitatea de intelligence concepută după metode științifice în concordanță cu exigențele NATO, respectiv UE.
Conform legislației naționale activitatea de culegere de informații prin operațiuni care implică restrângerea temporară a exercițiului unor drepturi sau libertăți constituționale se realizează exclusiv în baza unui act de autorizare emis de instanța competentă. De asemenea informațiile de securitate sunt utilizate pentru a proteja viața cetățenilor și pentru a evita eventualele pericole la adresa existenței lor, utilizarea lor eficientă contribuind la consolidarea încrederii cetățeanului în instituțiile statului.
Orice cetățean care consideră că i s-a îngrădit în vreun fel exercitarea unui drept în contextul obținerii de informații de securitate, pe lângă exercitarea accesului liber la justiție, are dreptul de a se adresa comisiilor permanente din Parlamentul României, abilitate să gestioneze cazul său.
3.3. Procesul de analiză de ”Intelligence”
În ultimul timp sunt utilizate tot mai des și tot în mai multe domenii noțiunea de Intelligence Competitiv, ca marcă specifică a progresului informațional, a dezvoltării sistemelor tehnologice și al globalizării. În același timp epoca globalizării și a creării coalițiilor strategice de securitate, a determinat nevoia de standardizare în cadrul acestor alianțe, în speță a NATO, prin crearea bazelor de date comune. Astfel la nivelul NATO s-a constituit Grupul de Lucru Întrunit Joint Intelligence Interservice Working Group (JINTWG) pentru standardizarea domeniului intelligence în cadrul alianței, unde datele vor fi stocate pe 6 domenii: Biografii; Echipament; Evenimente; Locații; Organizații; Relaționări.
Analiza de “intelligence” ocupă un rol foarte important în ceea ce privește evaluarea fluxului informativ și valorificarea lui. Aceasta implică folosirea unui sistem de metode și instrumente clar definite, de gestionare a informațiilor adaptat la noile provocări ale mediului de securitate internațional.
Obiectivul primordial al analizei „intelligence” de securitate constă în transmiterea în timp oportun, în mod complet (cantitativ/calitativ) și clar a informațiilor factorilor de decizie în scopul îmbunătățirii calității actului decizional. Evaluările rezultate în urma activității de informații trebuie să ducă la identificarea unor elemente fundamentale care să sprijine factorul decizional de a dispune cele mai eficiente măsuri, cum ar fi:
– noi oportunități de promovare a intereselor statului prin mijloace diplomatice, militare și economice sau prin acțiuni acoperite;
– vulnerabilitățile statului în actualul context geopolitic și oportunitățile de prevenire sau combatere a acestora;
– factori care pot fi influențați pentru promovarea intereselor naționale;
– evaluarea punctelor forte și a celor slabe ale potențialilor adversari;
– „avertizarea strategică” a decidenților politici.
Rezultatul intelligence-ului poate fi o reprezentare a tendințelor riscurilor și amenințărilor la adresa securității. Această reprezentare implică evidențierea semnificației anumitor date în scopul îndrumării factorilor de decizie, evidențiind stări și fapte precise, precum și pe cele probabile.
Unul dintre obiectivele de bază ale procesului de analiză de intelligence este acela al identificării potențialelor amenințări și prevenirii surprizelor negative și furnizarea de avertismente referitoare la evenimentele majore ce se constituie în amenințări și riscuri, generate de planurile adversarilor. Sarcina analiștilor este, deci, de a evalua informațiile în funcție de un anumit context și să realizeze produsul final, care să includă aprecieri ale evenimentelor sau implicațiile informațiilor respective.
În altă ordine de idei, în conformitate cu art. 10 respectiv art. 11 din Legea nr. 51/1991, privind siguranța națională a Românie, se prevede că: „activitatea de informații pentru realizarea siguranței naționale are caracter secret de stat. Informațiile din acest domeniu nu pot fi comunicate decât în condițiile prezentei legi. În același timp informațiile din domeniul siguranței naționale pot fi comunicate, de către structurile specializate ale statului:
a) președintelui României;
b) președintelui Senatului, președintelui Camerei Deputaților, precum și comisiilor permanente pentru apărare și asigurarea ordinii publice ale celor două camere ale Parlamentului;
c) miniștrilor și șefilor departamentelor din ministere, când informațiile privesc probleme ce au legătura cu domeniile de activitate pe care le coordonează sau de care răspund;
d) organelor de urmărire penală, când informațiile privesc săvârșirea unei infracțiuni. Comunicarea informațiilor se aproba de către conducătorii organelor cu atribuții in domeniul siguranței naționale”.
e) prefecților, primarului general al Capitalei, precum și conducătorilor consiliilor județene, respectiv al municipiului București, pentru probleme ce vizează competența organelor respective;
Comunitatea de informații reprezintă o noțiune generică prin care se desemnează funcționarea coordonată a sistemului securității naționale, fapt pentru care, la nivelul acestuia, sunt create și dezvoltate utilități și facilități comune privind coordonarea planificării informative și elaborarea integrată a documentelor informative de interes național, inițierea și dezvoltarea de programe, proiecte sau operațiuni informative circumscrise susținerii politicilor și strategiilor de securitate națională, pregătirea și instruirea de specialitate a personalului de informații, elaborarea studiilor și cercetărilor în probleme strategice și de securitate națională, crearea infrastructurilor și sistemelor informatice integrate.
Comunitatea de informații are organ propriu consultativ și de coordonare și participă la elaborarea unor evaluări și prognoze integrate asupra vulnerabilităților la adresa securității naționale, stabilind totodată, strategii pe linie de contrainformații pentru toți membrii comunității informative. Altfel spus, comunitatea de informații asigură coordonarea unitară a modului de desfășurare a activității de informații și de îndeplinire a atribuțiilor comune și specifice. Comunitatea de informații dezvoltă cadrul cooperării între structurile componente pe baza și în temeiul prevederilor legale, contribuind la extinderea și actualizarea bazelor de date în materie de securitate națională.
La nivelul marilor puteri mondiale, comunitățile de informații sunt expresia necesităților sociale privind cunoașterea, prevenirea și contracararea amenințărilor la adresa securității, fiind cunoscute ca și instituții publice cu funcții de gestionare integrată a informațiilor clasificate.
În general, comunitatea de informații a unui stat este coordonată direct de către șeful statului ale căror prerogative implică și răspunderea nemijlocită pentru organizarea și executarea măsurilor specifice legate de securitatea națională și de capacitatea decizională în domeniul respectiv.
Pentru a asigura managementul acesteia, șeful statului dispune de organisme consultative care sunt abilitate să consilieze permanent factorii de decizie politică, să elaboreze documente informative pentru factorii decizionali abilitați, precum și analize și previziuni vizând amenințările la adresa securității naționale. Persoana desemnată să asigure conducerea operativă a unei comunități de informații îndeplinește și funcția de consilier principal al șefului statului în domeniul de informații privind securitatea națională.
Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii structura comunității de informații a Statelor Unite ale Americii este formată din:
1. structură de conducere a comunității de informații formată din Directorul Național pentru Informații sprijinit de Biroul Directorului și Consiliul Național pentru Informații;
2. structuri pentru culegerea informațiilor: Agenția Centrală de Informații (CIA – agenție independentă, subordonată președintelui SUA, prin Directorul Național pentru Informații, responsabilă de culegerea informațiilor din exterior precum și de conducerea activității de contrainformații) și structure de profil din Departamentului Apărării, Departamentul de Stat, Departamentul pentru Energie, Departamentul pentru Securitatea Teritoriului Național.
Astfel finalitatea activității Comunității de informații sunt analizele integrate de informații și sintezele integrate informative în domeniile de securitate națională care se efectuează, oportun, cu periodicitate prestabilită și continuu, atribut exclusiv al fiecărui serviciu de informații, în parte. Analiza integrată de informații este o metodă complexă de analiză în baza informațiilor deținute la un moment dat din mai multe domenii (politic, militar, economic, etc.), care se realizează în cadrul unui proces unitar de corelare și determinare a informațiilor pe specialități și a conexiunilor existente între ele cu consecințe pentru securitatea națională.
Trebuie precizat că, potrivit legii române, CSAT și Președinția au o relație directă cu fiecare serviciu de informații, acestea având obligația să înainteze direct documentele informative de interes asupra securității naționale decidenților, cât și organului consultativ și de coordonare al Comunității de informații, care poate face unele evaluări.
Analiza informațiilor constă în procesul de tratare a informațiilor prin folosirea metodelor logice, analogice, sistemice de analiză și ale comunicării, în scopul stabilirii adevărului, incertului sau falsului ori identificării și caracterizării disfuncțiilor, vulnerabilităților și factorilor de risc ce pot constitui amenințări. Analistul de informații tratează fiecare situație ca pe un tot care-l divizează pe segmente, pentru ca aceasta fie înțeleasă în mod corect, excluzându-se erorile.
Informațiile sunt analizate în funcție de mai mulți factori: importanță, grad de urgență, destinatar, domeniul de provenință, în funcție de elementele timp și spațiu, succesiunea evenimentelor, cantitate și resurse de informații, implicațiile pe care le declanșează, sisteme de valori care sunt vizate, modalități de comunicare, etc.
În activitatea de intelligence se poate spune că cele mai uzitate metode și instrumente de analiză sunt metodele de investigare și furnizare de idei, metodele de evaluare și instrumentele de prognoză. Analiștii informațiilor de securitate trebuie să promoveze un intelligence de tip proactiv, focalizat pe culegerea, prelucrarea și exploatarea deplină a informațiilor, fiind cunoscut faptul că important nu este cine deține informația, ci modul în care este exploatată și utilizată informația respectivă..
În ultima perioadă de timp în planul asigurării securității naționale se poate observa că activitatea de colectare de date și informații devine tot mai răspândită, și se desfășoară în paralel cu activitatea de protecție a informațiilor. Metodele și mijloacele informative adoptate trebuie să facă ca decizia ce trebuie luată de decidentul politic să fie fundamentată științific, în deplin acord cu normele juridice naționale și internaționale în vigoare, să fie luată în mod oportun și trebuie să se coreleze cu alte decizii luate anterior și care au vizat obiective similare.
În acest sens, trebuie înțeles faptul că la nivelul structurilor informative există o subordonarea duală a structurilor de informații care pe linie de comandă se află sub comandă conform statutului pe care îl are în structura contingentelor constituite în Task Force (grupărilor de forțe multinaționale), dar în același timp fiind însărcinată cu îndeplinirea unui plan generat de comunitatea de informații națională.
Se poate constata din cele prezentate mai sus, că structurile instituționale cu atribuții și competențe în asigurarea securității României, în speță cele de intelligence, trebuie să lucreze integrat, în cadrul Comunității Naționale de Informații, având ca model de organizare structurală și procesuală pe cel al statelor dezvoltate în acest domeniu.
Sistemul informativ reprezintă un sistem complex, care necesită un management specific, unde metodele și tehnicile de management specific sunt complementare, se aplică concomitent și consecutiv, fiecare având importanța sa, care trebuie luată în calcul.
3.4. Structurarea activității informative – globalizarea intelligence-ului
„A beneficia în mod optim de informație științifică, tehnologică, economică, politică, militară reprezintă o capacitate strategică pentru un stat”.
Activitatea informativă pentru securitatea națională reprezintă ansamblul operațiunilor și acțiunilor desfășurate de către structuri specializate, legal constituite, în mod planificat, sistematic, unitar, ofensiv și în secret, prin folosirea mijloacelor și metodelor specifice, pentru căutarea, culegerea, verificarea, prelucrarea și valorificarea informațiilor referitoare la factori de risc, amenințări, stări de pericol la adresa securității naționale, precum și în vederea controlului tendințelor și evoluțiilor acestora, în scopul prevenirii, contracarării, înlăturării lor sau aplicării legii, după caz.
Activitatea informativă cuprinde în acest fel o activitate de informații și o activitate de contrainformații. Activitatea de informații constă în acțiuni, operațiuni și procedee informativ-operative, prin care se realizează, în secret, căutarea, prelucrarea, stocarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale.
Activitatea de contrainformații constă în acțiuni, operațiuni și procedee informativ-operative desfășurate în scopul protejării informațiilor obținute de către serviciile de informații și structurile departamentale, a mijloacelor și metodelor de culegere folosite, precum și a procesului de decizie împotriva divulgărilor neautorizate și a acțiunilor spionajului străin, apărarea instituțiilor, activității și personalului acestora.
Activitatea informativă presupune parcurgerea unor etape care se succed într-o succesiune logică, cum ar fi: planificarea activității de informații pentru securitatea națională; culegerea de informații; procesarea (producerea) informațiilor; comunicarea informațiilor.
„Planificarea activității de informații” reprezintă ansamblul activităților prin care se stabilesc modalitățile concrete, în timp și spațiu, de aducere la îndeplinire a deciziei adoptate în legătură cu obținerea, gestionarea și valorificarea resurselor informaționale utilizate pentru producerea informațiilor și produselor informaționale de securitate.
Prin planificarea activității de informații sunt determinate cantitativ și calitativ, necesitățile de informații pentru securitate, resursele informaționale necesare și disponibile, structurile componente, sunt repartizate comenzile de informații și se stabilește modul de exploatare. Planificarea are în vedere diagnoza situației operative, zonele de interes informativ, sursele de amenințări în dinamica contextului geopolitic și geostrategic, vulnerabilitățile, factorii de risc: spionajul, sabotajul, subminarea economică sau politică a statului, subversiunea, periclitarea valorilor supreme garantate constituțional, terorismul, criminalitatea organizată, agresiunile asupra sistemelor critice (transport, energie, comunicații). Planificarea se materializează în strategii de acțiune, programe, proiecte, operațiuni, acțiuni și planurile subsumate acestora.
Culegerea de informații este procesul complex, subsecvent planificării, care cuprinde activități de căutare, identificare și colectare a datelor și informațiilor pentru securitatea națională prin mijloace și metode specifice tehnicii informative.
Această activitate se desfășoară de către serviciile de informații potrivit competențelor legale și cuprinde:
1. Căutarea informațiilor – operațiunea de stabilire și orientare asupra zonelor de interes informativ și a surselor din care trebuie ori pot fi culese, obținute, colectate sau produse informații pentru securitatea națională.
2. Culegerea informațiilor – procesul subsecvent planificării activității de căutare a informațiilor și constă în utilizarea de surse, mijloace, procedee și metode specifice tehnicii informative, prin care se monitorizează sau observă zonele de interes pentru informații, se accesează, colectează sau rețin, în modalități specifice, date de primă sesizare sau informații și produse necesare îndeplinirii atribuțiilor specifice structurii organizaționale legal constituite.
3. Colectarea informațiilor reprezintă activitatea de prelevare a datelor și informațiilor utile realizării securității naționale, de regulă din surse deschise.
4. Obținerea informațiilor, implică utilizarea unor tehnici și proceduri proactive de accesare a unor date greu accesibile, uneori sub autoritatea unui mandat emis de un judecător.
Se poate aprecia că după Războiul Rece există o accentuare a crizelor și conflictelor regionale. Având în vedere noua configurație a conflictelor militare se impune a se avea în vedere o nouă reformă și în domeniul intelligence asta și din nevoia unei abordări multilaterale a crizelor în care acțiunile militare să fie desfășurate în strânsă coordonare cu cele civile, fapt ce poate duce la apariția de noi factori de risc pentru securitate.
Acest fapt este determinat și de schimbarea radicală a strategiilor NATO, de la cele tradiționale de respingere a unei agresiuni militare la cele axate pe combaterea terorismului și menținerea stabilității, aspect ce face ca activitatea de informații să fie eficientizată în concordanță cu noile evoluții apărute în mediul geopolitic internațional cât și cu cel al progresului tehnologic.
Pentru asigurarea unui sistem de securitate optim la nivel național, regional, global este nevoie ca decidenții politici și militari de la nivelul strategic să fie informați în mod cât mai complet asupra amenințărilor și factorilor de risc indiferent de forma și natura acestora.
După evenimentele din 11 septembrie 2001 din SUA la nivelul tuturor statelor membre ale Alianței Nord-Atlantice s-a produs un amplu proces de transformare la nivelul intelligence, în scopul adaptării serviciilor pentru a face față noilor amenințări. Odată cu evoluția globalizării, a mediului geopolitic internațional se poate constata o evoluție a metodelor și mijloacelor informative, întrucât și perisabilitatea informației devine din ce în ce mai rapidă.
Apare astfel ca și necesitate reconfigurarea arhitecturii sistemelor informaționale pentru a asigura maximum de eficiență în furnizarea informațiilor structurilor de decizie. Apreciem că evoluțiile care au avut loc în această epocă istorică au determinat segmentarea informației pe domenii și subdomenii precum și dezvoltarea unor nuclee (comunități de informații) de gestionare a informațiilor care interacționează între ele și care se condiționează reciproc.
La nivelul NATO nu există un mecanism efectiv care să coordoneze produsul analitic rezultat din activitatea de intelligence, pus dispoziția decidenților politico-militari, existând reale dificultăți în fuziunea informațiilor între structurile militare și cele civile, responsabilitatea orientării generale a activității de informații fiind atributul Consiliului Nord-Atlantic.
În același timp, orientarea la nivel politico-militar a activității de informații este asigurată de Comitetul Militar al NATO, sprijinit de Departamentul Intelligence al NATO (NATO Intelligence Board –NIB), la care participă de regulă toți șefii serviciilor de informații ai statelor membre ale Alianței.
În doctrinele militare americane a apărut conceptul ,,Intelligence, surveillance, and reconnaissance” (Informații, Supraveghere și Recunoaștere) care „reprezintă totalitatea capabilităților, integrate, destinate colectării, procesării, exploatării și diseminării unor informații de o acuratețe maximă și oportun, astfel încât să asigure spațiul de luptă cu avertizările necesare pentru o planificare de succes și conducerea operațiilor”.
În același document se face mențiunea că „folosirea supravegherii pentru sprijinul planificării și deciziei strategice nu este neapărat definită de acest nivel, ea putând fi de asemenea utilizată și în operații de nivel tactic, adică anumite capabilități care au fost concepute și sunt exploatate pentru anumite niveluri pot face la nevoie, același lucru și în folosul altor niveluri chiar dacă anumite sisteme sau echipamente sunt destinate nivelului strategic”.
Dezvoltarea la nivelul NATO a infrastructurii de rețea și informaționale (Networking and Information Infrastructure) a creat posibilitatea interoperabilității și a accesului simultan la informații de către NATO și statele membre pentru a-și ghida și planifica activitățile. Optimizarea acestei rețelei informaționale se bazează pe calcule științifice exacte și are o mare importanță pentru structurarea fluxurilor de informații.
Procesarea (producerea) informațiilor, proces caracterizat prin tratarea rapidă a acestora, cu efecte benefice în planul actului decizional, se constituie, în componenta sau latura analitică a activităților informative, contrainformative și de securitate. Astfel, procesarea este procesul analitic desfășurat de către structurile analitice specializate pe baza coroborării, integrării, analizării și are în vedere următoarele activități:
1. Prelucrarea este etapa procesului analitic realizată prin operațiuni aplicate datelor pentru a deveni utilizabile;
2. Coroborarea este procesul managerial specific de confirmare/infirmare a conținutului unei informații în raport de cunoștințele existente la momentul respectiv;
3. Integrarea constă în reuniunea datelor disparate, obținute succesiv în procesul culegerii sau colectării, reunirea lor după criterii și reguli prestabilite, estimarea veridicității și utilității lor și încorporarea într-o informație de sine stătătoare sau într-un produs informațional;
4. Analiza semnifică tratarea informațiilor prin folosirea metodelor logice, analogice, sistemice de analiză, în scopul stabilirii adevărului, incertului sau falsului;
5. Evaluarea este etapa procesării informației în care i se stabilește utilitatea și valoarea de destinație;
6. Rezultatul activității de procesare a informațiilor se materializează în produsele informaționale destinate factorilor decizionali stabiliți de lege potrivit „nevoii de a cunoaște” și individualizate în documente și forme de evidență specifice.
Comunicarea informațiilor constituie activitatea specializată de transmitere a informațiilor către beneficiari și relația de colaborare permanentă, între emitent/producător și beneficiar/utilizator. Scopul comunicării informațiilor este transmiterea de avertizări, estimări de risc, rapoarte și evaluări referitoare la securitate, în funcție de necesitățile și competențele factorilor naționali de decizie.
Comunicarea informațiilor se realizează prin intermediul rețelelor, mijloacelor, canalelor și codurilor de comunicare. Suportul material al informației pentru securitate este mesajul informativ transmis de către emitent receptorului, prin intermediul semnelor, semnalelor și codurilor.Viabilitatea comunicării informațiilor depinde de existența unui sistem de comunicare eficient, bazat pe canale de comunicație, mijloace, tehnici și proceduri specifice, între componentele structurale și operaționale ale acestuia.Comunicarea informațiilor se realizează prin documente de informare (note, sinteze informative, buletine de informare, estimări informative naționale, rapoarte de stare a securității naționale, etc.).
Pe de altă parte, în concepția unor specialiști în domeniul intelligence, sistemul informațional reprezintă ansamblul tehnico-organizatoric de culegere, transmitere, stocare și prelucrare a informațiilor necesare decidenților pentru luarea deciziei și cuprinde: date și informații ce urmează a fi prelucrate; circuite și fluxuri informaționale; proceduri informaționale prin care se stabilesc modalitățile de culegere, procesare și de comunicare a informațiilor; mijloace de tratare a informațiilor.
Pornind de la aserțiunea că mediul de securitate a devenit o scenă de competiție complexă și interdependență, factorul globalizare are rolul de a transforma, reorienta și redirecționa activitatea de informații.
Globalizarea înseamnă și accelerarea vitezei dezvoltării tehnologice, iar Intelligence-ul este necesar pentru a preveni amenințările, în special cele de natură asimetrică și cu precădere terorismul. Astfel spre exemplu, Anglia se confruntă cu o amenințare gravă și constantă din partea extremiștilor violenți care pretind că acționează în numele Islamului. În acest sens această țară a demarat un ansamblu de activități de dezvoltare a Intelligence-ului: extinderea Centrului Comun de Analiză pentru Combaterea Terorismului, întărirea protecției la granițe și în zonele aglomerate; sporirea protecției împotriva terorismului facilitată de noile tehnologii și de Agenția Britanică a Granițelor; continuarea construirii capacității de detectare și anihilare a teroriștilor, pe teritoriul Marii Britanii și în străinătate, prin investiții în poliție și în agențiile de securitate și informații; suplimentarea personalului din cadrul serviciilor de informații; realizarea unei mai mari transparente a activității Comisiei de Intelligence și de Securitate prin realizarea de consultări publice; întocmirea unui Registru Național de Riscuri care să publice informații deținute până acum doar de guvern, pentru ca publicul să poată vedea care sunt riscurile cu care se confruntă și să acționeze în consecință; inițierea de parteneriate mai puternice cu autoritățile și comunitățile locale, anunțând un Forum de Securitate, care cuprinde oameni de afaceri, academicieni, organizații comunitare, experți militari și de securitate, care să ofere expertiză guvernului.
În Franța, spre exemplu, a fost adoptată și strategia antiteroristă prin Cartea Albă a Guvernului pentru securitatea interioară împotriva terorismului (Livre blanc du Gouvernement sur la sécurité intérieure face au terrorisme pe 13 iunie 2006) unde sunt prevăzute măsuri care să întărească capabilitățile agențiilor de informații și securitate în lupta împotriva terorismului, cum ar fi: „îmbunătățirea supravegherii comunicațiilor electronice (cu accent pe monitorizarea Internet-ului); autorizarea accesului la baze de date administrative (ale băncilor, administrațiilor financiare, serviciilor sociale etc.), sub supravegherea unei Comisii naționale pentru informatică și libertăți civile (CNIL); identificarea călătorilor potențial periculoși, prin instituirea unui Fișier Național Transfrontier (Fichier National Transfrontière – FNT) și accesul la bazele de date ale companiilor aeriene; asigurarea unei mai bune cooperări inter-agenții și cu servicii de informații și securitate străine”.
În Italia în august 2007 are loc reforma serviciilor de informații și de securitate și păstrare a secretului de stat unde se prevăd o serie de strategii specifice cum ar fi: “SISDE (serviciul secret civil) devine Agenția de informații și de securitate internă (AISI), iar SISMI (serviciul secret militar) devine Agenția de informații și de securitate externă (AISE). Șeful Guvernului se va ocupa de "conducerea politică și coordonarea celor două agenții", cu posibilitatea de a numi un ministru căruia să îi transfere o parte dintre sarcinile sale. Agenții secreți italieni pot desfășura anumite operațiuni considerate de importanță decisivă pentru securitatea națională, justificându-se o limită specifică și punctuală încălcare a anumitor dispoziții legale, însă fără a avea permisiunea de a ucide și de a da naștere la situații care ating integritatea fizică a persoanei”.
În Spania, ca urmare a atentatelor teroriste din 11 martie 2004, guvernul spaniol a adoptat o serie de măsuri, cum ar fi:
1. promulgarea unui pachet de măsuri destinat sprijinirii luptei de combatere a terorismului islamic (efectuarea de controale asupra fondurilor expediate și asupra banilor transferați electronic, în scopul evitării situațiilor în care organizațiile de caritate sunt utilizate drept sursă de finanțare a terorismului”);
2. înființarea unui Centru Național de Coordonare a Acțiunilor Antiteroriste (Centra Nacional de Coordonacion Antiterorista – CNCA) care include cadre provenind din Forța Națională de Poliție și Garda Civilă (Guardia Civil);
3. angajarea unor agenți operativi și traducători la unitățile care se ocupă de lupta împotriva terorismului islamist.
Și în țara noastră s-au adaptat o serie de elemente specifice din modelul sistemelor de infoemații puternic dezvoltate din statele Uniunii Europene, printre care și cele menționate mai sus.
Activitatea de intelligence într-un stat membru al unei alianțe strategice își justifică utilitatea în raport cu necesitatea cunoașterii exacte și complete a faptelor, în vederea identificării disfuncțiilor, vulnerabilităților și amenințărilor la adresa securității naționale și a statelor din alianță, a relevării riscurilor/pericolelor, a surselor acestuia și a potențialului lor de manifestare, elemente indispensabile pentru conceperea și aplicarea unor măsuri eficiente de prevenire/contracarare, precum și a unor oportunități de promovare a intereselor de securitate. În contextul globalizării, acțiunile de obținere frauduloasă de informații din diverse domenii de activitate (spionaj informatic), prin accesarea neautorizată a unor date/baze s-au înmulțit și constituie un adevărat factor de risc la adresa securității naționale.
Utilizarea metodelor și mijloacelor specifice criminalității informatice pentru operațiuni ilegale (ex.: servicii destinate transferului de monedă virtuală) distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare a unor rețele și sisteme informatice, completează gama de factori de risc cu o arie de acțiune la nivel global. În altă ordine de idei, informațiile obținute din surse deschise (Open Source Intelligence – OSINT) reprezintă un element esențial pentru operațiunile specifice din multiple sfere de activitate, dar mai ales în cele privind armata sau serviciile de informații ale secolului al XXI-lea.
În viziunea NATO, managementul OSINT presupune parcurgerea următoarelor etape: planificarea și direcționarea acțiunilor; cercetarea, căutarea, culegerea, procesarea și exploatarea informațiilor; producerea informațiilor; diseminarea, valorificarea și evaluarea (feed-back).
În acest proces există etape de lucru cărora li se acordă o maximă importanță, cum ar fi: descoperirea acelor informații de care este nevoie pentru îndeplinirea sarcinilor asumate, după principiile „să știi cine știe” (know who knows) și „să știi unde să cauți”; selectarea (know what’s what) dintre sursele bune și cele rele, cele viabile și cele expirate, cele relevante și cele irelevante; filtrarea acestora (know what’s hot) și furnizarea informației rezultate (know who’s who) în timp util, în condiții securizate, într-un format ușor de înțeles de către beneficiar.
În actuala epocă a globalizării, multe state devin victime ale spionajului economic, politic, tehnic, informatic, factor ce aduce atingere securității. La nivelul Uniunii Europene, riscul a fost definit ca reprezentând estimarea probabilității ca o amenințare să valorifice o vulnerabilitate și să producă o consecință nefavorabilă. Riscurile de securitate sunt estimate în baza unor metodologii specifice și sunt prezentate prin modalități sugestive, pentru a ilustra atât impactul pe care un incident îl poate avea, cât și frecvența estimată de producere a acestuia la nivel național, regional sau global.
Terorismul este unul dintre cele mai complexe amenințări ale lumii contemporane, fapt reliefat de doi teoreticieni în domeniu Alex Schmid și Jongman, J. Albert în Political Terrorism. Declanșarea campaniei internaționale împotriva terorismului, care se dovedește deja extrem de dificilă și probabil de durată, pentru că terorismul este generat de cauze complexe, implică într-un mod activ și hotărâtor și activitatea de intelligence. Intervenția a dobândit valențe diplomatice și politice, intelligence-ul a devenit o „armă” a diplomației implicată tot mai puternic în construcția politicilor unui stat și a luptei împotriva amenințărilor asimetrice.
Efectele evoluțiilor internaționale asupra activității serviciilor de informații se poate axa pe câteva transformări fundamentale:
1. Mutațiile apărute în mediul internațional de securitate au determinat reorietări pe anumite paliere a modului de acțiune, serviciile devenind mult mai adaptabile, mai dinamice la noile amenințări.
2. Conexiunile dintre crima organizată, terorism și activități de spălare a banilor, se reflectă în încercarea de a crea „rețele” de răspuns la „rețelele” de risc care să determine analiza alternativelor de acțiune existente la nivelul agențiilor de informații, cât și modificări în analiza de intelligence și prognoză.
3. Complexitatea riscurilor a generat un număr foarte mare a prognozelor asupra unor evoluții de securitate.
4. Globalizarea comunicațiilor și dezvoltarea rețelelor de criminalitatea organizată și de crimă informatică, spionajului electronic și a utilizării internetului de către grupările teroriste au necesitat o creștere a capacităților tehnice de intelligence de monitorizare și de supraveghere.
Extinderea acestor riscuri care afectează securitatea internațională a generat o creștere a rolului și importanței serviciilor de informații în sprijinirea procesului de asigurare a stabilității în anumite regiuni.
Obiectivele de capabilitate vizează culegerea informațiilor, dezvoltarea unor anumite procese de standardizare, asigurarea unui sistem eficient de securitate. Creșterea cooperării internaționale la nivelul intelligence constituie un instrument eficient de contracarare a unor riscuri care s-au multiplicat afectând Uniunea Europeană, intelligence-ul depinzând de modul cum se realizează colaborarea dintre cei care oferă și cei care folosesc informația, respectiv dintre reprezentanții serviciilor de informații și beneficiarii legali.
Perfecționarea dotării tehnice a grupărilor teroriste, prin aplicarea realizărilor științei și tehnicii, utilizarea mijloacelor netradiționale de acțiune violentă impun ca structurile de informații să se perfecționeze continuu pe toate nivelele pentru a răspunde ferm printr-o reacție preventivă.
3.5. Protecția informațiilor
Protecția informațiilor este determinată de diversitatea și specificitatea domeniilor asupra cărora își produce efectul și cuprinde totalitatea măsurilor și acțiunilor fizice, juridice și procedurale, organizatorice, informaționale și tehnice necesare respectării regulilor de lucru în elaborarea și exploatarea documentelor, păstrării secretului, accesului autorizat și ierarhizat la date și informații clasificate și comunicării deciziei de utilizare a acestora.
Protecția asigură funcționalitatea și operaționalitatea sistemelor informaționale, blocarea accesului persoanelor neautorizate la informații clasificate, apărarea structurilor legal constituite, față de posibilele acțiuni de spionaj, terorism, sabotaj, divulgare neautorizată, subminare și orice fel de acțiuni distructive ce vizează sistemele de transmisie și infrastructura evidențelor și a bazelor de date.
În conformitate cu prevederile Doctrinei naționale a informațiilor de securitate măsurile de protecție fizică, juridică și procedurală vizează cu precădere:
a) protecția informațiilor operaționale – protecția tuturor suporturilor de informații;
b) protecția evidențelor și a bazelor de date;
c) protecția comunicațiilor și a transmisiilor de date și informații, comunicațiile prin sistemele informatice, telefon, telegraf, radio;
d) protecția circuitelor și a fluxurilor informaționale;
e) protecția tehnicilor și a procedurilor informaționale instituite pentru gestionarea resurselor informaționale;
f) protecția resurselor umane.
Sistemul de protecție a informațiilor pentru securitate reglementează prin acte normative speciale, existând în acest sens standarde naționale de protecție a informațiilor clasificate care sunt obligatorii și care se stabilesc de către instituțiile cu atribuții în domeniul securității naționale, cu acordul autorităților naționale înființate prin lege și în concordanță atât cu interesul național, cât și cu criteriile și recomandările organismelor internaționale.
În acest sens sunt organizate servicii specializate de protecție care contribuie la creșterea securității activității informative și care au menirea de a împiedica producerea de disfuncționalități, prin: protecția împotriva divulgării neautorizate a datelor; respectarea confidențialității tuturor informațiilor dintr-o conexiune; asigurarea confidențialității resurselor secrete de informație; intervenția pentru a împiedica atacurile pasive sau active asupra transmițătorului, receptorului sau a mesajului; intervin pentru a preîntâmpina pierderea confidențialității mesajelor; exercită o funcție de control cu privire la respectarea legalității activității de informații pentru securitate și la prevenirea oricăror forme de abuzuri; detectarea evenimentelor prin care se violează securitatea sistemelor tehnice pentru activități informative și contrainformative; intervenția pentru a preveni și împiedica falsificarea informațiilor transmise sau utilizarea clandestină a anumitor servicii destinate unor categorii specifice de utilizatori ai rețelelor informative.
Informațiile clasificate sunt informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie sa fie protejate.
Statutul României de stat membru NATO și UE, a condus implicit la asumarea unor responsabilități în domeniul protecției informațiilor clasificate NATO și UE, această protecție presupunând deopotrivă protecția informațiilor clasificate, ceea ce impune și o reglementare unitară în acest sens. În România protecția informațiilor clasificate se face prin instituirea “Sistemului național de protecție a informațiilor” – SNPIC.
În acest sens, sistemul de protecție a informațiilor clasificate reprezintă ansamblul format din totalitatea structurilor, responsabilităților, procedurilor, tehnicii și resurselor destinate protecției informațiilor clasificate într-un mod unitar și în conformitate cu normele legale în vigoare. Informația clasificată, prin însăși natura ei, constituie un factor de putere care creează efecte și este firesc ca să fie protejată.
Totodată, securitatea spațiului informațional necesită coordonarea și concentrarea eforturilor instituțiilor specializate ale statului și implementarea unor politici de adoptare și respectare a standardelor NATO de securizare a comunicațiilor și de protecție a informațiilor. Protecția și securitatea informației constă în dezvoltarea capacităților și capabilităților unui sistem de protecție autorizat pentru a împiedica orice intruziune prin care se poate compromite autenticitatea, integritatea și confidențialitatea datelor și informațiilor stocate sau transmise, cât și prevenirea producerii efectelor colaterale generate de aceasta.
Acest sistem de protecție se exercită cu precădere și pentru a controla și preîntâmpina atacurile și terorismul informatic precum și pentru a asigura protecția legală a sursei de informații. Spionajul online și terorismul prin internet sunt componentele de bază ale războiului cybernetic, fapt pentru care intelligence-ul din majoritatea statelor și-a dezvoltat capabilități pentru prevenirea și contracararea atacurilor cibernetice.
În 22 mai 2007 la Bruxelles, Comisia Comunităților Europene, prin Comunicarea către Parlamentul European, Consiliu și Comitetul European al Regiunilor, în expunerea către o politică generală de luptă împotriva criminalității cibernetice, invocă necesitatea elaborării unei inițiative politice generale constând într-o comunicare privind lupta împotriva criminalității cibernetice la nivelul UE.
În documentul respectiv se precizează că politica privind lupta și urmărirea criminalității cibernetice va fi definită și pusă în aplicare într-o manieră care respectă pe deplin drepturile fundamentale, în special libertatea de exprimare, dreptul la respectarea vieții private și de familie și protecția datelor personale.
Comisia apreciază totodată faptul că lupta împotriva criminalității cibernetice va continua să fie cea mai importantă și mai eficientă la nivel național dar există o necesitate evidentă de a o interconecta și de a completa eforturile naționale la nivel european, reprezentând astfel obiectivul strategic al politicii de securitate la nivelul statelor UE și numai.
Aceste demersuri în plan european, impun structurilor române cu competențe în gestionarea acestei problematici inițierea unor proiecte în domeniile de interes vizate de către lupta împotriva criminalității cibernetice, o orientare mai bună privind măsurile concrete și o optimizare a metodelor deja existente și menționate în legislație cât și eficientizarea sistemului de cooperare între serviciile de informații pentru combaterea criminalității cibernetice.
Trebuie precizat că până la această dată s-au depus eforturi în acest domeniu pentru armonizarea legislației naționale cu cea a statelor membre UE în ceea ce privește protecția datelor personale prelucrate automat, protecția dreptului de proprietate intelectuală, prevenirea crimei cibernetice.Protecția informațiilor clasificate impune derularea unei activități susținute de către structurile de profil pentru identificarea vulnerabilităților și a factorilor de risc, a interdependențelor dintre aceștia, întărirea și optimizarea siguranței sistemelor tehnice pentru activități informative de securitate, prevenirea și combaterea manifestării în diferite forme a războiului informațional, neutralizarea atacurilor cibernetice prin Internet și rețelele Intranet.
Un moment important în ceea ce privește aportul țării noastre la implementarea standardelor europene în domeniul protecției informației clasificate îl reprezintă data de 22 aprilie 2005, când la Bruxelles se semnează Acordul dintre România și UE privind procedurile de securitate pentru schimbul de informații clasificate.
În acest fel, sistemul național de protecție a informațiilor clasificate acoperă toate domeniile de securitate fiind înființate: Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat (ORNISS) prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 153 din 7 noiembrie 2002 și funcția administrativă a funcționarului de securitate în toate structurile care gestionează informații clasificate.
Dinamica mediului de securitate impune din partea României o adaptare continuă a măsurilor de protecție a informațiilor clasificate, la riscurile și amenințările de securitate din ce în ce mai diversificate, la adresa României, NATO și UE.
O importanță deosebită trebuie acordată în noul context protecției informațiilor în format electronic – „INFOSEC”, care are în vedere dezvoltarea și perfecționarea cadrului legislativ privind protecția informațiilor clasificate procesate, stocate sau transmise prin sisteme informatice și de comunicații, precum și implementarea unitară a acestuia.
Această problematică este realizată prin operaționalizarea a trei agenții specializate:
1. Agenția de Acreditare de Securitate;
2. Agenția de Securitate pentru Informatică și Comunicații;
3. Agenția pentru Distribuirea Materialului Criptografic.
Optimizarea managementului protecției informațiilor clasificate în domeniul INFOSEC are ca obiectiv crearea unor standarde naționale fiabile în domeniul protecției împotriva radiațiilor compromițătoare (TEMPEST) și în cel al securității criptografice (CRIPTO).
În altă ordine de idei, adaptarea reglementărilor naționale la cele comunitare în domeniul protecției informațiilor clasificate, constituie o obligație asumată de România, ca membru al Uniunii Europene și o prioritate absolută a activității Oficiului Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat (ORNISS), în calitate de autoritate națională de securitate.
Acest demers urmărește realizarea măsurilor de protecție a circuitului informațiilor clasificate, reglementarea strictă a accesului la informații clasificate ale UE, împuternicirea ORNISS, cu atribuții de reglementare, autorizare, evidență și control și în domeniul protecției informațiilor UE clasificate precum și respectarea acestor cerințe de către fiecare instituție care gestionează informații UE clasificate.
Conform legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, personalul anume desemnat pentru realizarea protecției informațiilor clasificate, se include intr-un sistem permanent de pregătire si perfecționare, la intervale regulate, potrivit standardelor naționale de protecție. În acest sens Protecția informațiilor clasificate vizează:
a) protecția juridică;
b) protecția prin măsuri procedurale;
c) protecția fizică;
d) protecția personalului care are acces la informațiile clasificate ori este desemnat sa asigure securitatea acestora;
e) protecția surselor generatoare de informații.
În temeiul aceluiași act normativ, informațiile clasificate reprezintă informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorita nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate. Acestea se împart în două clase de secretizare: secrete de stat și secrete de serviciu. Informațiile secrete de stat sunt informațiile care privesc securitatea naționala, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranța naționala și apărarea țării. Nivelurile de secretizare se atribuie informațiilor clasificate din clasa secrete de stat astfel:
strict secret de importanță deosebită – informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune de o gravitate excepțională securității naționale;
strict secrete – informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securității naționale;
secrete – informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune securității naționale.
Informații secrete de serviciu sunt informațiile a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat. În ceea ce privește protecția informațiilor aceasta poate fi:
a. protecție juridică – ansamblul normelor constituționale și al celorlalte dispoziții legale in vigoare, care reglementează protejarea informațiilor clasificate;
b. protecție prin măsuri procedurale – ansamblul reglementărilor prin care emitenții și deținătorii de informații clasificate stabilesc măsurile interne de lucru și de ordine interioară destinate realizării protecției informațiilor;
c. protecție fizică – ansamblul activităților de pază, securitate și apărare, prin masuri și dispozitive de control fizic și prin mijloace tehnice, a informațiilor clasificate;
d. protecția personalului – ansamblul verificărilor și măsurilor destinate persoanelor cu atribuții de serviciu în legătură cu informațiile clasificate, spre a preveni și înlătura riscurile de securitate pentru protecția informațiilor clasificate.
În concluzie, se poate aprecia, că, la început de secol XXI, societatea informațională constituie o nouă etapă a civilizației umane, unde informația devine necesară în toate sferele activității și existenței umane, cu un impact economic și social semnificativ, dar în același timp care necesită măsuri și reguli sigure de protecție, transmitere și exploatare.
Trebuie precizat, de asemenea, că gradul de asigurare a protecției informațiilor este determinat în mod direct de gradul de utilitate și de importanța acestora. Astfel, prin diseminarea informațiilor, fără respectarea standardelor obligatorii de protecție, pot fi afectate în mod grav securitatea națională, regională sau globală.
Accesul la informații, reprezintă unul din drepturile fundamentale ale omului, garantat de Declarația Universală a Drepturilor Omului, de Constituția României și tratatele internaționale la care țara noastră a aderat, dar condiționarea acestor drepturi prin asigurarea protecției anumitor tipuri de informații reprezintă o necesitate de prevenire a unor atacuri la adresa persoanelor, a autorităților publice sau chiar la adresa securității naționale și regionale. Protecția acestui tip de informații se realizează prin legi, tratate, protocoale care reglementează accesul, dreptul de procesare și de comunicare a acestora.
Concluzii
Anexa 1
Glosar de termini și definiții specific domeniului activității de inteligență pentru securitate
1. Activitatea informativă – operațiuni și acțiuni desfășurate de către structuri abilitate specializate, în mod planificat, sistematic, unitar, ofensiv și în secret, prin folosirea mijloacelor și metodelor specifice, prin căutarea, culegerea, verificarea, prelucrarea și valorificarea informațiilor referitoare la factori de risc, amenințări, stări de pericol la adresa securității naționale, precum și în vederea controlului tendințelor și evoluțiilor acestora, în scopul prevenirii, contracarării, înlăturării lor sau aplicării legii, după caz.
Cuprinde:
Activitatea de informații – acțiuni, operațiuni și procedee informativ-operative, prin care se realizează, în secret, căutarea, prelucrarea, stocarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale;
Activitatea de contrainformații – acțiuni, operațiuni și procedee informativ-operative desfășurate în scopul protejării informațiilor obținute de către serviciile de informații și structurile departamentale, a mijloacelor și metodelor de culegere utilizate, precum și a procesului de decizie împotriva divulgărilor neautorizate și a acțiunilor spionajului străin, apărarea instituțiilor, activității și personalului acestora.
2. Avertizarea timpurie – Proces intern al companiei, caracterizat prin monitorizarea continuă a unor seturi de indici și indicatori externi (economico – financiari, sociali, politici, transnaționali și informaționali), care caracterizează situații cu potențial de risc sau oportunitate la adresa obiectivelor și strategiei companiei. Depășirea unor „valori de prag”, asociate acestor indicatori sau apariția unor evenimente „declanșator”, determină analiza și desfășurarea unor acțiuni competitive, într-o manieră proactivă, pentru a evita o amenințare concurențială sau a fructifica o oportunitate de afaceri;
3. Informația prelucrată (intelligence) – este produsul analitic rezultat din procesarea datelor (informațiilor) brute.
4. Informații de cooperare (colint) – informații obținute de către serviciile de informații și structurile departamentale, în raport de competențe, în baza unor programe sau planuri de măsuri comune și utilizate, în funcție de obiective, motivații și așteptări, de către toți participanții la căutarea și obținerea acestora.
5. Războiul informațional – tip de conflict specific erei informaționale, desfășurat de către structuri specializate, cu ajutorul unor sisteme informaționale inteligente, împotriva unor ținte determinate, prin utilizarea informației ca armă ofensiv-defensivă, pe baza unor principii, norme, reguli, strategii și metodologii de luptă deliberate, în cadrul unor misiuni, atacuri, campanii sau operații care urmăresc cunoașterea, influențarea, dominarea și controlul atitudinilor, comportamentelor, acțiunilor, voinței și deciziilor adversarului/inamicului.
6. Baza de date – structura organizată care facilitează stocarea de informații sau de intelligence astfel încât acestea să poată fi regăsite ușor atunci când trebuie îndeplinite sarcini specifice, de exemplu, luarea unor decizii.
7. Benchmarking – proces sistematic de identificare, investigare și înțelegere a celor mai bune practici și metodologii de lucru din alte organizații și adoptarea acestora în activitatea propriei companii în scopul creșterii performanței.
8. Briefing-uri de Intelligence – prezentare orală sau scrisă menită să furnizeze intelligence relevant, imparțial și în timp util, precum și recomandări de acțiune pentru top-management, într-o manieră concisă și ușor de asimilat.
9. Managementul informațiilor – proces prin care o companie maximizează eficienta cu care informațiile sunt colectate, organizate, utilizate și diseminate și prin care se asigură că valoarea reală sau valoarea potențială a acestora este identificată și exploatată la maximum.
10. Standardul Wi-Fi – Ansamblul rezultat în urma conectării unuia sau mai multor dispozitive echipate wireless (în standardul Wi-Fi) la un punct de acces poartă numele de rețea Wi-Fi, rețea wireless sau WLAN. Două tipuri de activități pe care persoanele interesate le practică în legătură cu rețelele Wi-Fi: Wardriving, care presupune deplasarea pe jos ori cu un vehicul în scopul descoperirii și marcării pe o hartă a rețelelor wireless care oferă conectivitate la Internet. Dispozitivul folosit de persoana interesată (PDA, Smarphone, laptop etc.) captează semnalul radio emis de punctul de acces și printr-o interfață specializată, oferă informații despre acesta, cum ar fi numele punctului, existența măsurilor de INTELLIGENCE; Piggybacking – definește accesarea cu intenție a unei conexiuni Internet wireless prin plasarea unui dispozitiv în raza de acoperire a unui punct de acces și utilizarea serviciilor Internet fără cunoștință ori permisiunea expresă a posesorului (deținătorului legal, abonatului etc.) respectivei conexiuni. Cel mai adesea, conectarea la serviciile de comunicații electronice prin intermediul rețelelor Wi-Fi are loc în spații publice. Totuși, în procesul de reglementare corespunzătoare a acestei fapte, trebuie avut în vedere că piggybacking-ul este din ce în ce mai utilizat de către acele persoane care intenționează să desfășoare activități infracționale în mediul cibernetic, cum ar fi: furt de identitate, phishing, pharming, fraudă informatică, pornografie infantilă online, keylogging, e-mail spoofing, spam, denial-of-service. Prin utilizarea punctelor de acces la Internet Wi-Fi neprotejate, persoanele rău intenționate mizează pe posibilitatea ascunderi propriei identități.
11. Elemente caracteristice sistemului informațional din Teatrul de Operații NATO – Sistemul are în compunere date, informații, intelligence, circuite și fluxuri informaționale:
• date: constituie o descriere letrică și/sau cifrică a unui fenomen, proces, obiect, fapt, eveniment sau a unei acțiuni; este constituită dintr-un grup de simboluri, structurate conform unei sintaxe prestabilite, înregistrate pe un suport material și care poate fi prelucrată manual, mecanic, electronic sau combinat;
• informația: elementele de noutate despre un obiect (fenomen, proces etc.) care pot fi reprezentate simbolic și prelucrate; este constituită din date neprelucrate ale oricărei descrieri și care poate fi utilizată în producerea intelligence;
• intelligence: produsul rezultat din procesarea informațiilor referitoare la obiecte (fenomene, procese etc.) de interes; set de fapte, obținute prin asocierea informațiilor cu alte elemente cunoscute și analizate prin prisma experienței; este o deducție sau o concluzie bazată pe analiza unor informații;
• flux informațional: categorie sau ansamblu de informații necesare desfășurării unei anumite operații, acțiuni sau activități, ce se transmite între emitent și destinatar, cu precizarea punctelor intermediare de trecere; poate fi definit și ca ansamblul datelor, informațiilor și deciziilor necesare desfășurării unei anumite operații, acțiuni sau activități;
• circuit informațional: drumul (traiectoria) pe care circulă o informație de la generarea și până la arhivarea sau distrugerea sa, în funcție de caracteristicile organizatorice ale emițătorilor și beneficiarilor de informație.
Anexa 2
Situația serviciilor secrete din România
Serviciul Secret de Informații până la 12 noiembrie 1940
Serviciul Special de Informații (SSI) 13 noiembrie 1940-15 septembrie 1944
Serviciul de Informații după 15 septembrie 1944
Securitatea Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP) din 30 august 1948
Serviciul Român de Informații (SRI) – Serviciul Român de Informații (prescurtat SRI) a luat ființă pe 26 martie 1990 și este unul dintre serviciile secrete române, alături de SIE. Este o autoritate care se ocupă cu culegerea și valorificarea informațiilor exclusiv pe teritoriul României.
Serviciul de Informații Externe (SIE) – Serviciul de Informații Externe (SIE), înființat în anul 1990, este ”organul de stat specializat în domeniul informațiilor externe, privind siguranța națională și apărarea României și a intereselor sale”.
Serviciul de Protecție și Pază (SPP)- Serviciul de Protecție și Pază (prescurtat SPP) este un serviciu secret din România care are atribuții în ceea ce privește siguranța națională, precum și în asigurarea protecției demnitarilor români, a demnitarilor străini pe timpul șederii lor în România, a familiilor acestora, dar și în asigurarea pazei sediilor de lucru și a reședințelor acestora. La 26 decembrie 1989, responsabilii militari de la acea vreme au hotărât constituirea unui grup de patru ofițeri M.Ap.N., care să asigure protecția fizică a membrilor marcanți ai Frontului Salvării Naționale – organism înființat la 22 decembrie 1989. 1990 Prin Decretul nr. 204 din 7 mai 1990, Consiliul Provizoriu de Unitate Națională a înființat Unitatea Specială de Pază și Protocol (USPP), în subordinea
Ministerului Apărării Naționale (în componența Brigăzii de Gardă), cu misiunea de a asigura protecția și paza demnitarilor români, precum și a celor străini care vizitau România.1991 Odată cu promulgarea Legii nr. 51 / 26 iulie 1991 privind siguranța națională a României, U.S.P.P. a căpătat denumirea de SERVICIUL DE PROTECȚIE ȘI PAZĂ (SPP), devenind un organ de stat „cu atribuții în domeniul siguranței naționale”.
Serviciul de Telecomunicații Speciale (STS) – funcționează în baza Legii nr.92/1996. STS este organul central de specialitate, cu personalitate juridică, ce organizează și coordonează activitățile în domeniul telecomunicațiilor speciale pentru autoritățile publice din România și alți utilizatori prevăzuți de lege. Instituția are structură militară și face parte din sistemul național de apărare. Telecomunicațiile speciale reprezintă transmisii, emisii sau recepții de semne, semnale, scrieri, imagini, sunete sau informații de orice natură prin fir, radio, sistem optic sau prin alte sisteme electromagnetice pentru utilizatori aprobați prin lege.
Direcția Generală de Informații a Apărării (DGIA) Direcția de Informații Militare (DIM – J2).
Direcția Contrainformații și Securitate Militară (DCISM ).
Direcția Generală de Informații și Protecție Internă (DGIPI) (Ministerul Administrației și Internelor).
Directia Generală de Protecție și Anticorupție (DGPA) (Ministerul de Justiției) – fostă SIPA – a fost desființată în 2006 – DNA – cu servicii județene Direcția generală anticorupție (DGA- din MAI) cu servicii județene.
Anexa 1
Glosar de termini și definiții specific domeniului activității de inteligență pentru securitate
1. Activitatea informativă – operațiuni și acțiuni desfășurate de către structuri abilitate specializate, în mod planificat, sistematic, unitar, ofensiv și în secret, prin folosirea mijloacelor și metodelor specifice, prin căutarea, culegerea, verificarea, prelucrarea și valorificarea informațiilor referitoare la factori de risc, amenințări, stări de pericol la adresa securității naționale, precum și în vederea controlului tendințelor și evoluțiilor acestora, în scopul prevenirii, contracarării, înlăturării lor sau aplicării legii, după caz.
Cuprinde:
Activitatea de informații – acțiuni, operațiuni și procedee informativ-operative, prin care se realizează, în secret, căutarea, prelucrarea, stocarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale;
Activitatea de contrainformații – acțiuni, operațiuni și procedee informativ-operative desfășurate în scopul protejării informațiilor obținute de către serviciile de informații și structurile departamentale, a mijloacelor și metodelor de culegere utilizate, precum și a procesului de decizie împotriva divulgărilor neautorizate și a acțiunilor spionajului străin, apărarea instituțiilor, activității și personalului acestora.
2. Avertizarea timpurie – Proces intern al companiei, caracterizat prin monitorizarea continuă a unor seturi de indici și indicatori externi (economico – financiari, sociali, politici, transnaționali și informaționali), care caracterizează situații cu potențial de risc sau oportunitate la adresa obiectivelor și strategiei companiei. Depășirea unor „valori de prag”, asociate acestor indicatori sau apariția unor evenimente „declanșator”, determină analiza și desfășurarea unor acțiuni competitive, într-o manieră proactivă, pentru a evita o amenințare concurențială sau a fructifica o oportunitate de afaceri;
3. Informația prelucrată (intelligence) – este produsul analitic rezultat din procesarea datelor (informațiilor) brute.
4. Informații de cooperare (colint) – informații obținute de către serviciile de informații și structurile departamentale, în raport de competențe, în baza unor programe sau planuri de măsuri comune și utilizate, în funcție de obiective, motivații și așteptări, de către toți participanții la căutarea și obținerea acestora.
5. Războiul informațional – tip de conflict specific erei informaționale, desfășurat de către structuri specializate, cu ajutorul unor sisteme informaționale inteligente, împotriva unor ținte determinate, prin utilizarea informației ca armă ofensiv-defensivă, pe baza unor principii, norme, reguli, strategii și metodologii de luptă deliberate, în cadrul unor misiuni, atacuri, campanii sau operații care urmăresc cunoașterea, influențarea, dominarea și controlul atitudinilor, comportamentelor, acțiunilor, voinței și deciziilor adversarului/inamicului.
6. Baza de date – structura organizată care facilitează stocarea de informații sau de intelligence astfel încât acestea să poată fi regăsite ușor atunci când trebuie îndeplinite sarcini specifice, de exemplu, luarea unor decizii.
7. Benchmarking – proces sistematic de identificare, investigare și înțelegere a celor mai bune practici și metodologii de lucru din alte organizații și adoptarea acestora în activitatea propriei companii în scopul creșterii performanței.
8. Briefing-uri de Intelligence – prezentare orală sau scrisă menită să furnizeze intelligence relevant, imparțial și în timp util, precum și recomandări de acțiune pentru top-management, într-o manieră concisă și ușor de asimilat.
9. Managementul informațiilor – proces prin care o companie maximizează eficienta cu care informațiile sunt colectate, organizate, utilizate și diseminate și prin care se asigură că valoarea reală sau valoarea potențială a acestora este identificată și exploatată la maximum.
10. Standardul Wi-Fi – Ansamblul rezultat în urma conectării unuia sau mai multor dispozitive echipate wireless (în standardul Wi-Fi) la un punct de acces poartă numele de rețea Wi-Fi, rețea wireless sau WLAN. Două tipuri de activități pe care persoanele interesate le practică în legătură cu rețelele Wi-Fi: Wardriving, care presupune deplasarea pe jos ori cu un vehicul în scopul descoperirii și marcării pe o hartă a rețelelor wireless care oferă conectivitate la Internet. Dispozitivul folosit de persoana interesată (PDA, Smarphone, laptop etc.) captează semnalul radio emis de punctul de acces și printr-o interfață specializată, oferă informații despre acesta, cum ar fi numele punctului, existența măsurilor de INTELLIGENCE; Piggybacking – definește accesarea cu intenție a unei conexiuni Internet wireless prin plasarea unui dispozitiv în raza de acoperire a unui punct de acces și utilizarea serviciilor Internet fără cunoștință ori permisiunea expresă a posesorului (deținătorului legal, abonatului etc.) respectivei conexiuni. Cel mai adesea, conectarea la serviciile de comunicații electronice prin intermediul rețelelor Wi-Fi are loc în spații publice. Totuși, în procesul de reglementare corespunzătoare a acestei fapte, trebuie avut în vedere că piggybacking-ul este din ce în ce mai utilizat de către acele persoane care intenționează să desfășoare activități infracționale în mediul cibernetic, cum ar fi: furt de identitate, phishing, pharming, fraudă informatică, pornografie infantilă online, keylogging, e-mail spoofing, spam, denial-of-service. Prin utilizarea punctelor de acces la Internet Wi-Fi neprotejate, persoanele rău intenționate mizează pe posibilitatea ascunderi propriei identități.
11. Elemente caracteristice sistemului informațional din Teatrul de Operații NATO – Sistemul are în compunere date, informații, intelligence, circuite și fluxuri informaționale:
• date: constituie o descriere letrică și/sau cifrică a unui fenomen, proces, obiect, fapt, eveniment sau a unei acțiuni; este constituită dintr-un grup de simboluri, structurate conform unei sintaxe prestabilite, înregistrate pe un suport material și care poate fi prelucrată manual, mecanic, electronic sau combinat;
• informația: elementele de noutate despre un obiect (fenomen, proces etc.) care pot fi reprezentate simbolic și prelucrate; este constituită din date neprelucrate ale oricărei descrieri și care poate fi utilizată în producerea intelligence;
• intelligence: produsul rezultat din procesarea informațiilor referitoare la obiecte (fenomene, procese etc.) de interes; set de fapte, obținute prin asocierea informațiilor cu alte elemente cunoscute și analizate prin prisma experienței; este o deducție sau o concluzie bazată pe analiza unor informații;
• flux informațional: categorie sau ansamblu de informații necesare desfășurării unei anumite operații, acțiuni sau activități, ce se transmite între emitent și destinatar, cu precizarea punctelor intermediare de trecere; poate fi definit și ca ansamblul datelor, informațiilor și deciziilor necesare desfășurării unei anumite operații, acțiuni sau activități;
• circuit informațional: drumul (traiectoria) pe care circulă o informație de la generarea și până la arhivarea sau distrugerea sa, în funcție de caracteristicile organizatorice ale emițătorilor și beneficiarilor de informație.
Anexa 2
Situația serviciilor secrete din România
Serviciul Secret de Informații până la 12 noiembrie 1940
Serviciul Special de Informații (SSI) 13 noiembrie 1940-15 septembrie 1944
Serviciul de Informații după 15 septembrie 1944
Securitatea Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP) din 30 august 1948
Serviciul Român de Informații (SRI) – Serviciul Român de Informații (prescurtat SRI) a luat ființă pe 26 martie 1990 și este unul dintre serviciile secrete române, alături de SIE. Este o autoritate care se ocupă cu culegerea și valorificarea informațiilor exclusiv pe teritoriul României.
Serviciul de Informații Externe (SIE) – Serviciul de Informații Externe (SIE), înființat în anul 1990, este ”organul de stat specializat în domeniul informațiilor externe, privind siguranța națională și apărarea României și a intereselor sale”.
Serviciul de Protecție și Pază (SPP)- Serviciul de Protecție și Pază (prescurtat SPP) este un serviciu secret din România care are atribuții în ceea ce privește siguranța națională, precum și în asigurarea protecției demnitarilor români, a demnitarilor străini pe timpul șederii lor în România, a familiilor acestora, dar și în asigurarea pazei sediilor de lucru și a reședințelor acestora. La 26 decembrie 1989, responsabilii militari de la acea vreme au hotărât constituirea unui grup de patru ofițeri M.Ap.N., care să asigure protecția fizică a membrilor marcanți ai Frontului Salvării Naționale – organism înființat la 22 decembrie 1989. 1990 Prin Decretul nr. 204 din 7 mai 1990, Consiliul Provizoriu de Unitate Națională a înființat Unitatea Specială de Pază și Protocol (USPP), în subordinea
Ministerului Apărării Naționale (în componența Brigăzii de Gardă), cu misiunea de a asigura protecția și paza demnitarilor români, precum și a celor străini care vizitau România.1991 Odată cu promulgarea Legii nr. 51 / 26 iulie 1991 privind siguranța națională a României, U.S.P.P. a căpătat denumirea de SERVICIUL DE PROTECȚIE ȘI PAZĂ (SPP), devenind un organ de stat „cu atribuții în domeniul siguranței naționale”.
Serviciul de Telecomunicații Speciale (STS) – funcționează în baza Legii nr.92/1996. STS este organul central de specialitate, cu personalitate juridică, ce organizează și coordonează activitățile în domeniul telecomunicațiilor speciale pentru autoritățile publice din România și alți utilizatori prevăzuți de lege. Instituția are structură militară și face parte din sistemul național de apărare. Telecomunicațiile speciale reprezintă transmisii, emisii sau recepții de semne, semnale, scrieri, imagini, sunete sau informații de orice natură prin fir, radio, sistem optic sau prin alte sisteme electromagnetice pentru utilizatori aprobați prin lege.
Direcția Generală de Informații a Apărării (DGIA) Direcția de Informații Militare (DIM – J2).
Direcția Contrainformații și Securitate Militară (DCISM ).
Direcția Generală de Informații și Protecție Internă (DGIPI) (Ministerul Administrației și Internelor).
Directia Generală de Protecție și Anticorupție (DGPA) (Ministerul de Justiției) – fostă SIPA – a fost desființată în 2006 – DNA – cu servicii județene Direcția generală anticorupție (DGA- din MAI) cu servicii județene
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Inteligenta DE Securitate (ID: 107143)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.