Inteligenta

Inteligența

2.2.1 Aspecte generale

Inteligența, un alt termen intens dezbătut și studiat de-a lungul timpului, are pentru cercetători trei sensuri principale.

Cel mai uzual sens se referă la capacitățile mentale generale. Acestea sunt foarte extinse, acoperind în special limbajul, dar și gândirea, percepția, memoria și facultățile senzoriale și motrice. Aceasta este, de altfel, definiția utilizată în cele mai multe teste.

Al doilea sens, de raționament a fost evidențiat mai ales de psihologi, fiind însă anticipat de unii savanți din secolele trecute, cum ar fi Descartes. A fi inteligent înseamnă a avea capacitatea de a gândi, adică de a atinge un scop plecând de la anumite elemente date. Un caz concret care vine în sprijinul acestei idei este cel de rezolvare a problemelor, de la situațiile de viață până la rezolvarea de ghicitori sau jocurile de șah.

Cel de-al treilea sens al cuvântului inteligență este cel de cultură. A fi inteligent este echivalentul cu a fi cultivat. Cultura cuprinde limbajul, în special bogăția vocabularului și totalitatea cunoștintelor. Cultura nu este ereditară, ci se sprijină pe memorie și pe deprinderi formate. Conform teoriei behavioriste, predominantă din anii ‘20 până în anii ‘60, totul poate fi învățat. Cuvântul inteligență fusese, de altfel, respins, pentru că evoca o capacitate înnascută, fiind înlocuit cu noțiunea de rezolvare a problemelor. Nu se rezolvă o problemă printr-o sclipire de geniu, ci se învață soluționarea acesteia. Această opinie, că inteligența provine din deprinderi complexe, revine in actualitate odată cu modelul oferit de calculator și cu ideea că inteligența este în mare parte memorie.

Paradoxul inteligenței a fost la un pas de rezolvare atunci când psihologul englez, Charles Spearman, a descoperit o analiză matematică ce permitea investigarea inteligenței printr-o serie de aptitudini sau factori. Unul dintre cei mai străluciți succesori ai săi, cercetatorul american Thurstone, a identificat cinci aptitudini de bază și a elaborat nenumărate teste pentru a le diferenția.

Aptitudinea verbală este un factor de reprezentare verbală și corespunde testelor de înțelegere a ideilor exprimate. Aptitudinea spațială constă în capacitatea de a ne imagina obiectele în două sau trei dimensiuni. Aptitudinea de a gândi este de asemenea luată in considerație, aceasta corespunzând capacitații de a rezolva probleme logice, de a face previziuni sau un plan. Aptitudinea numerică e specifică unei bune utilizări a cifrelor și rezolvării problemelor cantitative, care sunt caracteristice matematicienilor, iar fluiditatea verbală corespunde rapidității și ușurinței de a folosi cuvintele, un individ inteligent poate să fie elocvent sau nu.

Această concepție despre o inteligență ce acoperă realități diferite a mers mai departe în teoria inteligențelor multiple de Howard Gardner, care propune șapte forme de inteligență: lingvistică, logico-matematică, spațială, muzicală, kinestezică, interpersonală și intrapersonală. Tot el a mai argumentat faptul că inteligența intrapersonală și interpersonală joacă un rol important pentru succesul în viață la fel ca acele abilități cognitive, care sunt evaluate în testele IQ standard.

Inteligența spațială este capacitatea de a vedea structuri și forme cu precizie, cei la care predomină acest tip de inteligență se exprimă foarte ușor prin desene, fotografii sau sculpturi. Aceștia sunt pictorii, sculptorii, fotografii, etc.

Inteligența kinestezică reprezintă acea capacitate de a utiliza corpul cu precizie, coordonând mișcările foarte bine și în același timp, putând să înțeleagă rapid toate nuanțele unei mișcări. Este specifică dansatorilor, atleților, sportivilor în general sau celor care au beneficiat de un antrenament fizic pentru o perioadă mai lungă de timp.

Inteligența muzicală este capacitatea de a identifica stilul unui compozitor și de a recunoaște diverse partituri muzicale, specifică muzicienilor și a criticilor de muzică.

Inteligența lingvistică este sinonimă cu capacitatea de a învăța foarte ușor o limba străină sau de a dezvolta un vocabular foarte bogat.

Inteligența logico-matematică inseamnă capacitatea de a rezolva cu ușurințǎ probleme și de a opera cu numere. Acest tip de inteligență determină obținerea unor scoruri foarte mari la testele care măsoarǎ coeficientul de inteligență clasic.

Inteligența interpersonală și cea intrapersonală sunt capacitǎțile care ajută la înțelegerea sentimentelor celor din jur, respectiv a propriilor sentimente. Acestea sunt responsabile în mare măsură pentru succesul la locul de muncă și în cadrul organizațional în general.

Însă combinația dintre cele două tipuri de inteligență, cea interpersonală și cea intrapersonală crează un nou termen, acela de inteligență emoțională.

2.2.2. Inteligența emoțională

În 1990, psihologii Peter Salovey și John Mayer au popularizat termenul de inteligență emoțională, definindu-l ca ”o formă de inteligență socială care implică abilitatea de a monitoriza propriile sentimente și emoții, precum și ale celorlalți și folosirea aceastei informații pentru a influența propriile gânduri și acțiuni.”

Testele IQ erau înțelese în trecut, ca fiind niște preziceri, cu un grad ridicat de acuratețe, legate de performanțele pe care un individ le poate avea la școală. Însă inteligența este ceva mult mai complex și sunt necesare mult mai multe abilități în afară de cea intelectuală pentru a reuși în viață.

Cele mai importante aptitudini pentru inteligența emoțională sunt: ascultarea activă, interpretarea comunicării nonverbale și interpretarea propriilor stări afective. Mai precis, pentru a înțelege mai bine inteligența emoțională trebuie plecat de la ideea de a te cunoaște mai bine personal.

În cele mai recente cărți și articole despre acest subiect, sunt oferite mai multe modele de inteligență emoțională, pentru a înțelege mai bine acest termen și componentele lui.

Dintre toate modelele de inteligență emoțională mă voi opri la cel oferit de Adele B. Lynn. Autoarea a introdus metoda de auto-instruire necesară pentru monitorizarea propriului comportament și pentru evaluarea lui. Această metodă s-a dovedit a fi foarte eficientă în ajutarea oamenilor de a-și dezvolta inteligența emoțională.

Model de inteligență emoțională mai sus menționat cuprinde cinci componente: auto-conștientizarea și auto-controlul, empatia, inteligența socială, influența personală, scopul și viziunea.

Am ales această abordare întrucât toate aceste componente au o influență puternică asupra succesului la locul de muncă.

Auto-conștientizarea și auto-controlul

Auto-conștientizarea reprezintă baza în înțelegerea necesității de putere și dezvoltare a minții. Auto-conștientizarea mai poate fi drumul către o mai bună dezvoltare a inteligenței emoționale.

Alegerile comportamentale sunt influențate de experiențele din timpul vieții care ne ajută să ne formăm o imagine despre noi și despre ceea ce e posibil să realizăm în viață. Astfel comportamentele noastre se formează în funcție de propriile nevoi.

La fel se întâmplă și la locul de muncă. Atunci când colegii de serviciu se comportă sau comunică în moduri mai puțin productive, aceasta este consecința faptului că uneori sunt concentrați doar asupra propriilor nevoi, ceea ce îi determină să facă o alegere inconștientă prin înstrăinarea de sine sau de alți colegi.

Primul obiectiv de instruire în inteligența emoțională este acela de a crește conștientizarea oamenilor asupra impactului neintenționat legat de comportamentul lor.

Auto-conștientizarea și auto-controlul implică cunoașterea calităților pozitive și acelor calități care necesită schimbare.

Auto-controlul necesită angajament. Auto-controlul este disciplina care implică cunoașterea momentului și modalității de a acționa și apoi acțiunea în sine.

Empatia

Empatia este capacitatea care stă la baza construirii unei relații. Oamenilor cu adevărat empatici le pasă de ceilalți și pun mare preț pe înțelegerea sentimentelor și gândurilor celor din jur.

Este arta de fi în permanență în contact cu oamenii și necesită disciplină. Astfel, empatia apelează pe lângă abilitățile de ascultare și la abilități de comunicare.

Unul dintre cei mai importanți factori în determinarea succesului la locul de muncă este capacitatea de a lucra cu oamenii. Evident, stăpânirea pe plan tehnic a jobului este esențială, însă pregătirea profesională este insuficientă fără posibilitatea de relaționare.

Stăpânirea tehnică nu este suficientă pentru a garanta succesul profesional. Oamenii cu abilități tehnice își pierd jobul câteodată, pentru că nu sunt capabili să se înțeleagă cu colegii lor.

Multiple studii cu privire la motivele pentru care oamenii sunt concediați arată că un procent destul de mare, aproximativ 90% dintre concedieri sunt rezultatul unei atitudini necorespunzătoare, al unui comportament inadecvat sau al unor dificultăți de relaționare, în ciuda deținerii abilităților necesare pentru job.

Abilitățile tehnice conduc către o poziție de management, dar capacitatea de a lucra cu oamenii este cea care menține la acest nivel.

Companiile caută oameni care au abilitate tehnică și experiență pentru a-și face meseria bine. Câteodată, ele îi promovează cu speranța că aceștia îi pot conduce pe alții care fac muncă similară cu ce au făcut ei până să fie promovați. Odată promovat, un lider trebuie să demonstreze abilitatea de a lucra cu oamenii.

Inteligența socială

O persoană inteligentă emoțional este acea persona care poate menține relații bune cu toți oamenii din organizație.

Inteligența socială se rezumă la construirea de relații pentru a face lucrurile să se întâmple. Dincolo de abilitățile necesare în construirea unei relații puternice și de colaborare, inteligența socială este reprezentată de încrederea reciprocă, ea permite indivizilor să lucreze chiar și în condiții de conflict, fără a distruge abilitatea de a lucra împreună.

Întotdeauna poziția la muncă este despre individ și nu despre circumstanțele în care se află sau despre alte persoane.

Influența personală

Influența personală este abilitatea de a face lucrurile să meargă cu și prin intermediul altor persoane.

Încrederea în sine contribuie la abilitatea oamenilor de a-i influența pe ceilalți. Aceștia preiau inițiativă pentru a-și atinge scopul și pentru a aduce o atitudine de optimism și flexibilitate în relațiile cu ceilalți, îndemnându-i în a avea o colaborare eficientă și plăcută.

Satisfacția la locul de muncă depinde în mare măsură de modul în care se relaționează, pentru că o mare parte din timp se consumă la locul de muncă. Așadar calitatea vieții la locul de muncă este un factor critic în determinarea calității întregii vieți, implicit a comportamentului din viață personală.

Stăpânirea scopului și a viziunii

Această capacitate înseamnă de fapt exprimarea umanității prin intermediul muncii. Stăpânirea scopului și a viziunii este o modalitate de a transforma un loc de muncă în ceva care să exprime propriile valori și propria viziune ca individ.

Intr-un final se poate spune că inteligența emoțională este capacitatea de a simți sentimentele, de a le exprima, de a le indentifica și nu în ultimul rând de a le comunica și celorlalți. Cu alte cuvinte, inteligența emoțională pune accentul preponderent pe comunicare.

Așadar, intelectul uman este supus unor fenomene complexe, în care o multitudine de factori se suprapun, converg sau își anihilează reciproc efectele: fenomene personale, sociale, politice, economice, etc. Acestea nu sunt tocmai lesne de înțeles, întrucât necesită multiple capacități. Capacitatea de a sesiza esențialul, de a discerne în multitudinea de factori ponderea cu care fiecare contribuie la producerea rezultatului, de a discerne ce este important și ce este detaliu, cine cauzează și cine doar favorizează, la toate acestea adaugându-se și restul. Iar inteligența asta face: procesează, gestionează și ordonează multitudinea de informații venite din exterior.

Stresul

“Starea lipsita de stres se numește moarte” (Selye).

2.3.1. Aspecte generale

Stresul poate fi definit atât din perspectiva cauzei, cât și din cea a efectului. În fizică, stresul este acea forță capabilă să producă deformări temporare sau permanente asupra unui corp. În biologie, stresul este definit ca orice poate produce schimbări într-un organism, cauzează dereglări sau reglări ale proceselor legate de acel organism. Stresul este “răspunsul organismelor vii la solicitarea de orice natură”. Există numai două tipuri de reacție: răspunsul activ, adică luptă și răspunsul pasiv, adică fuga sau tolerarea.

În viața de zi cu zi, se pune accent în special pe aspectele negative, disfuncționale ale stresului. În limbaj curent, atunci când spunem despre cineva că este stresat ne gândim de fapt la un nivel de stres foarte mare. Stresul este de două tipuri: distresul și eustresul.

Eustresul sau stresul pozitiv are acțiune tonică, mobilizatoare, cu efecte benefice de capacitare a resurselor individului, cel care menține tonusul psihic și fizic al omului la un nivel ridicat și are ca efect o adaptare corespunzătoare la mediu. Așadar o anumită stare de tensiune, nivel de încărcare a organismului este utilă în indiferent ce activitate urmează a fi desfășurată.

Distresul (stresul negativ sau stresul în exces) are un puternic efect dezorganizator asupra integrității psihofizice a unei persoane, deci individul este incapabil de un răspuns adaptativ la agenții agresori.

Stresul poate fi definit și sub aspectul efectelor, adică reacția minții și a trupului la schimbare, sau ca rezultat al dezechilibrului atunci când percepția unei persoane sau actualele abilități și resurse sunt insuficiente pentru a face față cerințelor unei situații date. Stresul mai poate fi și teama indusă unui organism care încearcă să își păstreze normalitatea în fața potențialilor agenți ce îl pot afecta.

2.3.2. Stadiile stresului (dupa Selye)

Reacția de alarmă

Acest stadiu este primul răspuns al organismului, acest proces însemnând mobilizarea generală a forțelor de apărare ale organismului. În faza acută a reacției de alarmă rezistența generală a organismului scade sub nivelul mediu. Răspunsul complet însa nu se reduce la reacția de alarmă căci, în cazul în care agentul nociv continuă să acționeze, se produce starea de adaptare sau rezistență. Cu alte cuvinte, nici un organism nu se poate afla în starea de alarmă permanentă. Această reacție inițială este urmată în mod obișnuit de un stadiu de rezistență.

Stadiul de rezistență

Stadiul de rezistență se deosebește de primul prin reacțiile chimice și fiziologice care se produc. După ce organismul s-a adaptat, în stadiul de rezistență, capacitatea de rezistență a organismului crește peste cea medie.

Stadiul de epuizare

Dacă persoana este expusă mai mult timp acțiunii unui agent nociv, adaptarea obținută dispare. Astfel se ajunge în al treilea stadiu ale cărui simptome seamănă cu caracteristicile stadiului de alarmă. În stadiul de epuizare rezistența este mai mică decât cea medie.

Stresul determină blocarea alarmei la nivel cerebral, care răspunde de pregătirea corpului pentru acțiuni defensive. Sistemul nervos este trezit și hormonii sunt eliberați pentru a ascuți simțurile, a accelera pulsul, a crește frecvența respirației, a tensiona mușchii. Acest răspuns este important pentru că ajută în apărarea împotriva anumitor situații, iar răspunsul este unul biologic. Cu toții răspund aproximativ în același mod, indiferent dacă situația stresantă este prezentă la locul de muncă, în familie, în viața de zi cu zi. Dar când situațiile stresante nu se rezolvă, corpul este menținut într-o stare constantă de activare care crește rata de solicitare a sistemului biologic. În cele din urmă, apare oboseala sau distrugerea abilității organismului de a se repara și de a se apăra. Ca rezultat, riscul de boală este iminent.

3.3. Stresul Profesional

Stresul socioprofesional sau ocupațional generat de viața profesională și de mediul muncii influențează activitatea socioprofesională, dar și sănătatea persoanelor din diferite ramuri de activitate. Pe măsură ce munca dobândește noi valențe cu accente pe încărcătura psihologică, iar peste problemele muncii se suprapun și cele de natură socioeconomică și politică, stresul ocupațional „își amplifică forța de penetrație, iar consecințele sale devin devastatoare pentru persoana celui implicat nemijlocit în procesul de producție”.

Cercetările privind problematica stresului datorat muncii, abordată prin prisma modelelor din medicină, psihologie clinică și consiliere, dar în special psihologia muncii și organizațională, s-au intensificat datorită conștientizării consecințelor negative a agenților stresori asupra indivizilor și organizațiilor. Stresul ocupațional este factor de risc pentru boli cum ar fi cancerul, hipertensiunea arterială, bolile de inimă. Tensiunile acumulate de indivizi la locul de muncă, datorită nerespectării pragului optim de vulnerabilitate și rezistență a organismului (legea Yerkes&Dodson), deprivării sau excesului stimulului, gestionării defectuoase a stresorilor, pot genera reacții dezadaptative la nivel fiziologic, psihologic sau comportamental. Brate susține că aceste efecte nocive afectează performanța în muncă, eficiența, fiabilitatea, starea de sănătate mentală și fizică, satisfacția profesională, producând efecte nedorite la nivel individual și organizațional, efecte precum: depresia, burnout-ul, absenteismul profesional, erori și accidente etc.

S-au evidențiat multiple forme ale stresului. Ca exemplu: stresul în perioada copilăriei, stresul la adolescenți, la persoanele vârstnice, stresul marital, familial, financiar etc, însă în condițiile vieții actuale una dintre cele mai importante laturi ale stresului este stresul la locul de muncă sau stresul profesional.

La locul de muncă, poate cea mai potrivită definiție a stresului negativ este: schimbarea în starea psihică, fizică, emoțională sau în comportamentul unei persoane ca urmare a presiunii constante exercitate asupra sa pentru a activa în moduri incompatibile cu abilitatea sa reală sau percepută, cu timpul și resursele avute la dispoziție. Cu alte cuvinte, stresul la locul de muncă poate fi definit ca cel mai dăunător răspuns fizic și psihic ce ia naștere atunci când cerințele slujbei nu se potrivesc cu resursele, capacitățile sau nevoile angajatului. Stresul la locul de muncă poate conduce la compromiterea sănătății și chiar îmbolnăvire.

Conceptul de stres la locul de muncă este adesea confundat cu acela de competiție, dar aceste concepte nu sunt identice. Competiția energizează psihologic și fizic și motivează la învățarea de noi meserii și la perfecționarea în muncă. Când o competiție ia sfârșit apare relaxarea si satisfacția. Uneori, însă, competiția se transformă în cerințe ale slujbei ce nu pot fi îndeplinite, relaxarea se transformă în epuizare, iar senzația satisfacției în senzația de stres. Pe scurt, stadiul este de îmbolnăvire și eșec în muncă.

Stresul la locul de muncă, așa cum am mai menționat, mai poate fi definit ca fiind rezultatul cel mai dăunător, fizic și psihic, ce se produce când cerințele postului nu se potrivesc cu resursele, capacitățile și nevoile angajatului.

Diferențele între caracteristicile individuale, ca personalitatea și stilul de rezolvare a problemelor, sunt cele mai importante în prezicerea cărora condițiile de muncă vor deveni factori de stres, cu alte cuvinte problema apare datorită faptului că ceea ce este stresant pentru o persoana poate să nu fie o problemă pentru altă persoană. Personalitatea poate avea o influență importantă asupra senzației de stres. Ea afectează atât gradul de percepție al potențialilor agenți ca fiind stresanți în fapt, cât și tipul de reacții care apar.

Convingerile oamenilor despre factorii care le controlează comportamentul poartă numele de locul controlului. Cei cu locul de control intern consideră că își țin soarta în mâini, în timp ce aceia cu locul de control extern consideră că situația lor este controlată de noroc, soartă sau de către deținătorii puterii în general. Cei cu locul de control extern au mai multe șanse să se simtă anxioși în fața potențialilor agenți de stres și  mai înclinați să adopte strategii de reducere a anxietății care funcționează doar pe termen scurt. Celor mai mulți oameni le place să simtă că țin sub control ceea ce li se întâmplă. Primii însă au mai multe șanse să se înfrunte direct cu agenții stresanți pentru că ei pleacă de la premisa că răspunsul lor poate schimba ceva.

Însă stresul la locul de muncă poate generea diferite și uneori grave tulburări. Tulburările de somn și de dispoziție, dureri de cap și de stomac, tulburări ale relațiilor de familie și sociale sunt exemple ale problemelor legate de stres care se dezvoltă rapid și se regăsesc frecvent în aceste studii. Aceste semne timpurii ale stresului la locul de muncă sunt, în general, ușor de recunoscut. Efectele stresului la locul de muncă în tulburările cronice sunt mai dificil de observat, deoarece aceste tulburări necesită mai mult timp pentru a se dezvolta și pot fi influențate de mulți alți factori. Dovezile se acumulează rapid pentru a sugera că stresul joacă un rol important în multe tipuri de probleme cronice de sănătate, în special cardiovasculare, musculare și psihice.

Factori de stres

Stresul ocupațional poate afecta aproape pe oricine în orice organizație.

Există factori de stres care probabil sunt resimțiți uniform de orice individ. Conflictele interpersonale sunt un factor puternic de stres, în special pentru cei cu tendințe accentuate de a-l evita. Întreaga gamă de conflicte, de la ciocnirile de personalități până la certurile intergrupuri are mari șanse de a provoca stres, când conduce la atacuri reale sau doar percepute, asupra integrității sau bunei păreri despre sine.

În cadrul conflictului serviciu-familie, stresul izvorăște din conflictul de roluri între a fi membru al unei familii și a fi membrul unei organizații. Un alt factor major de stres este nesiguranța postului, întrucât un job sigur este un obiectiv important pentru aproape oricine și când acesta este amenințat, poate apărea stresul.

Ambiguitatea rolului există acolo unde obiectivele postului sau modul de a avea acces la ele sunt neclare. Lipsa unei directive, a unei reguli clare se poate dovedi stresantă, în special pentru cei care tolerează greu o astfel de incertitudine.

Supraîncărcarea rolului poate avea loc atunci când cineva trebuie să îndeplinească prea multe sarcini, într-un timp prea scurt. Supraîncărcarea rolului provoacă stres, îi împiedică pe cei afectați să se bucure de plăcerile vieții, plăceri care la rândul lor pot face exact opusul, adică pot reduce stresul.

Responsabilitatea mare este un alt factor de stres. Responsabilitatea față de oameni și de lucruri, influența asupra viitorului altora, au potențialul de a induce stres. Condițiile improprii de muncă, condițiile de muncă neplăcute sau chiar periculoase sunt factori importanți de stres.

Proiectarea necorespunzatoare a postului poate provoca stres la oricare din nivelele organizaționale. Supraîncarcarea rolului sau posturile prea simple și neinteresante vor acționa ca agenți de stres. Monotonia și plictiseala se pot dovedi extrem de frustrante pentru cei care se simt capabili să își asume obligații mai complexe iar aici trebuie să luăm în calcul un alt aspect și anume supracalificarea la locul de muncă.

2.3.5 Solicitări emoționale ale angajaților

Evenimentele stresante au fost clasificate în diferite categorii, dar pentru o prezentare clară a multitudinii de factori stresanți cu care se confruntă angajații voi pune accentul pe patru mari categorii:

Solicitări emoționale datorate sarcinilor desfășurate: conflicte de rol, frică și pericol, program în schimburi, contactul cu suferința oamenilor.

Solicitări emoționale cauzate de factori interni: lipsa echipamentului, birocrație, lipsa recompenselor extrinseci, proceduri de lucru stupide și enervante, lipsa supervizării sau control prea dur al activității.

Solicitări emoționale cauzate de factori externi: interferențe politice, știri incriminatoare din presă, sistem ineficient de justiție, absența unor sisteme oneste de evaluare a performanțelor și promovarea mai degrabă pe baza relațiilor decât pe baza competenței, atitudinea minorităților, lipsa resurselor comunitare.

Solicitări emoționale datorate problemelor personale: probleme de sănătate, probleme familiale, utilizare exagerată a alcoolului, percepția discriminărilor pe criterii relaționale, lipsa realizărilor, depresie.

Solicitări emoționale datorate specificului muncii

Suferința umană.

Unii indivizii sunt constant expuși inechității și brutalității în viața de zi cu zi. O astfel de experiență are un impact emoțional mare asupra individului, oricât de bine adaptat ar fi acesta. Constrângerea emoțională, ca mecanism adaptativ, consumă un volum imens de resurse, chiar mai multă energie decât cea necesară exprimării adevăratelor emoții. Dacă această energie este consumată la maximum, individul riscă să fie extenuat în afara orelor de program și să nu dorească să mai participe la viața socială și de familie. De asemenea, consumul excesiv de energie poate determina stări de epuizare psihică, la locul de muncă sau în familie.

Consecințe negative ale muncii

Aceste consecințe cuprind atât aspecte de natură fizică cât și mentală. Sunt situații în care individul vede partea negativă a societății, il vede pe cel care abuzează de reguli, ceea ce poate denatura opiniile sale în legătură cu caracterul majorității ființelor umane. Mediul negativ creează o viziune critică și cinică a societății. Este foarte dificil ca un individ să ajungă să aibă încredere în oameni când el are de-a face cu oamenii nedemni de încredere. Este dificil de crezut în intențiile pozitive ale oamenilor, când în jur sunt doar oameni încarcați negativ. Lipsa încrederii poate apărea în relațiile personale ale individului cu vecinii, cu prietenii, cu soția. Poate avea repercusiuni, de asemenea, asupra modului de creștere a copiilor.

Situații neprevăzute

De cele mai multe ori, atunci când într-o situație particulară este cerut un răspuns rapid, individul este luat prin surprindere. O astfel de situație îl dezechilibrează atât din punct de vedere fizic cât și mental. Este posibil să apară stresul inopinant, care se referă la faptul că acesta nu se manifestă întotdeauna în stare latentă, în unele situații existând treceri neașteptate de la stresul minor la stresul major, dificil de gestionat. Cu alte cuvinte, lucrătorii pot trece cu ușurință de la o stare de calm, la o stare bruscă de suprasolicitare și presiune. Starea de stres normal constituie pentru majoritatea celorlalți lucrători un proces de acumulare psihică, ce poate fi redusă sau adaptată, până în momentul în care scapă de sub control.

Absența unui răspuns

Sunt situații în care feed-back-ul întarzie să apară. Neavând un răspuns, indivizii pot aprecia că imposibilitatea de a rezolva complet problemele oamenilor cu care ei se confruntă zilnic este un motiv ce le-ar putea genera o imagine de sine dominată de sentimente de inutilitate.

Stresul cumulativ

Evenimentele stresante ce se repetă în timp, într-un mod continuu au, ca și consecință formarea și manifestarea unui stres cumulativ, format în timp. Indiferent de tipul activității, de mărimea serviciului, oamenii sunt predispuși stresului încă din momentul angajarii lor. Mulți au fost pregătiți să recunoască sursele de stres majore, însă toate aceste aspecte au un potențial distructiv, atât asupra fizicului cât și asupra psihicului.

Solicitări emoționale datorate instituției

Prea multe hârtii de completat

Multe dintre activități sunt condiționate de redactarea unor cereri sau obținerea unor aprobări, acestea de multe ori împiedicând acțiunea promptă și eficientă. Se poate ajunge chiar la cazuri extreme, atunci când, de exemplu, un om obține rezultate remarcabile în activitate și este mustrat dacă nu întocmește corespunzător rapoartele de activitate. Se pare că aceste hârtii care descriu desfășurarea acțiunii sunt, în unele cazuri, mai importante pentru instituție decât acțiunea în sine.

Dotare inadecvată

Dotarea necorespunzătoare și insuficientă reprezintă un obstacol în soluționarea anumitor cazuri și este resimțită ca o potențială sursă de stres și anxietate pentru angajați. Calitatea echipamentului și nivelul de dotare al său poate fi considerat un indice al stării de bine a unui lucrător.

Recompense inadecvate

Recunoașterea pentru o sarcină bine făcută este rară, pe când critica în cazul greșelilor este frecventă. De asemenea, modul de realizare al promovărilor uneori poate determina frustrare printre angajați deoarece este adesea văzut de oameni ca fiind limitat și incorect centrat mai degrabă pe aspectele relaționale decât pe cele profesionale.

Lipsă de cooperare cu alte departamente

Uneori există chiar competiție între departamente, ajungându-se chiar la acuzații reciproce, la ascunderea unor informații etc. Într-o astfel de situație, acest mod de interrelaționare nu numai că este ineficient și neproductiv, dar contribuie la amplificarea problemelor și a stresului angajaților care se văd nevoiți să facă față unor conflicte și sabotaje interne, doar din dorința unora de a-și asuma toate meritele.

Solicitări emoționale venite din exterior

Indeplinirea unei sarcini

În timpul îndeplinirii unei sarcini de serviciu pot apărea diverse complicații, ceea ce duce de multe ori la creșterea sau chiar la cauzarea frustrării.

Incompetența altor departamente sau societăți

Este adesea greu de suportat pentru anumite tipuri de angajați să vădă cum anumite situații, gestionate până la un moment dat de ei, sunt preluate de alte departamente sau instituții, ce se dovedesc ineficiente. În locul soluționării situațiilor respective acestea sunt abandonate provocând o senzație de neîmplinire, de inutilitate a muncii depuse ce generează o stare de stres.

Solicitări emoționale datorate problemelor personale

Deși munca poate fi stresantă, sunt persoane care se pot adapta foarte bine și pot face fața cu succes. Însă sunt și situații în care angajatul se poate confrunta constant cu un anumit stresor, iar aceste cazuri pot duce la apariția unor rezultate care să afecteze viața personală și profesională, aducând individul în pragul extrem: în pragul divorțului, al alcoolismului sau chiar al suicidului, precum și a unor probleme de sănătate fizică sau emoțională.

Pentru faptul că situațiile stresante întâlnite la locul de muncă au o influență semnificativă asupra productivității muncii, este extrem de important să se realizeze analize detaliate ale diferiților factori care au un potențial stresant crescut.

După cum am menționat mai sus există o mare diversitate a factorilor stresanți în muncă fapt ce determină două consecințe inevitabile, prima este necesitatea de a evalua gravitatea acestora și impactul pe care îl au asupra sănătății mentale a angajaților și a performanței în muncă, iar cealaltă este necesitatea de a implementa programe de asistență psihologică cu rol preventiv sau suportiv care să-i ajute pe oameni să facă față solicitărilor activității.

2.3.6 Efectele stresului la locul de muncă

Efectele stresului la locul de muncă se pot manifesta atât în plan comportamental cât și fiziologic sau psihologic.

Reacțiile comportamentale sunt activitățile practicate deschis, pe care individul stresat le folosește în încercarea de a face față stresului. Acestea includ atitudininile de rezolvare a problemei, de retragere și de folosire a substanțelor care provoacă dependența.

Reacțiile psihologice implică în primul rând procesele emoționale și cerebrale. Reacția psihologică cel mai des întâlnită este utilizarea mecanismelor de apărare adică eforturile psihologice de reducere a anxietății asociată cu stresul.

În ceea ce privește reacțiile fizice la stres, există dovezi că stresul la locul de muncă se asociază cu funcționarea neregulată a inimii, hipertensiune, puls accelerat, creșterea colesterolului. Stresul mai poate fi asociat și cu declanșarea unor boli cum ar fi cele respiratorii și infecțiile bacteriene.

Epuizarea după cum o definesc C. Maslach și S. Jackson, este o combinație de “stare avansată de oboseală emoțională, depersonalizare și reducerea sentimentului de realizare personală, ce se produce la indivizii care lucrează cu oamenii într-un post sau altul”. Epuizarea pare să urmeze o evoluție în stadii, care începe cu o stare de oboseală emoțională, adică individul se simte prea solicitat de muncă, obosit dimineața, frustrat, nu vrea să lucreze cu oamenii. Următorul stadiu este depersonalizarea. Aceasta se manifestă prin insensibilitate profesională, tratarea oamenilor ca pe obiecte, nepăsare față de necazurile oamenilor. Al treilea stadiu sunt realizările personale reduse, cu alte cuvinte, angajatul nu poate face față eficient problemelor, consideră că nu are o influență bună asupra altora, nu îi poate înțelege sau compătimi pe alții, nu se mai simte atras de munca sa. Epuizarea pare să se întâlnească cel mai ades printre cei care au intrat în serviciu cu idealuri deosebit de înalte.

2.4. Copingul

Termenul de coping, tradus din engleză are următoarele conotații: ajustare, adaptare, gestiune, management. Cercetătorii au considerat că noțiunea de stres este mai puțin utilă în explicarea relației dintre persoană și mediu, deoarece nu surprinde modalitățile sau mecanismele cu caracter preventiv sau adaptativ de gestionare a situațiilor stresante, în vederea reducerii intensității stresului, fiind introdusă cea de coping.

Conform teoriei tranzacționale, coping-ul poate fi definit ca un efort la nivel cognitiv, fiziologic și comportamental de a reduce, minimiza, elimina, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe ale tranzacției dintre persoană și mediu social sau ocupațional, organizațional, care exced resursele sau posibilitățile reale sau imaginare personale, prin trei etape: anticiparea sau averizarea care este reprezentată de stresul de anticipare, confruntarea sau impactul cu factorul stresant și postconfruntarea.

Copingul, ca proces multidimensional înseamnă activarea unei strategii de gestionare în funcție de situația specifică și caracteristicile personale cum ar fi vulnerabilitatea individuală.

In domeniul organizațional, strategiile de coping au fost investigate datorită faptului că diminuează constant efectele negative, în special pe cele psihologice ale stresorilor.

Conduita de coping sau totalitatea eforturilor cognitive și comportamentale de a reduce sau tolera solicitările create de o situație stresantă după cum spun Folkman & Lazarus și Heaney cuprinde trei categorii majore. Prima este rezolvarea, transformarea, modificarea sau controlul direct al situației de muncă stresante. Cea de-a doua este schimbarea semnificației, a sensului sau evaluării situațiilor ocupaționale stresante adică schimbarea opticii, a perspectivei, stabilirea de noi priorități, ignorarea selectivă a problemelor. Și ultima este reprezentată de gestionarea sau controlul simptomelor de distres, detensionare, exersare, somn prelungit.

Analizând factorii care influențează conduita de coping, cercetătorii s-au axat în special pe două idei, prima este în termen de conduită specifică situației, ca răspuns la stresori specifici sau caracteristicile stresorilor care sunt considerați determinanți și importanți în coping și celălalt termen de dispoziții sau predispoziții personale relativ stabile, adică stil de coping stabil în timp aplicat în diverse situații stresante. Rezultatul este influențat atât de caracteristicile persoanei cât și de mediul muncii sau tipul de ocupație întrucât conduita de coping este specifică rolului.

Cea mai cunoscută și des utilizată clasificare a dimensiunilor copingului se împarte în doua. Prima este reprezentată de copingul focalizat pe problemă sau pe sarcină, adică dezvoltarea de planuri și implicarea în acțiuni pentru a răspunde direct și confruntativ problemelor sau stresorilor. Cealaltă este reprezentată de copingul orientat pe emoție, ceea ce implică încercări de a regla răspunsul emoțional la problemă.

Ajustările focalizate spre probleme sunt acțiuni orientate direct spre rezolvarea, redefinirea sau minimalizarea situației stresante, acestea mai poartă numele și de coping instrumental.

Ajustarea focalizată spre emoție, numită și coping indirect este orientată spre persoana în scopul reducerii sau controlării răspunsului emoțional la stresori. În această categorie sunt incluse și așa numitele strategii paleative, cum sunt uzul alcoolului, sedativelor și tranchilizantelor, drogurilor, tehnicilor de relaxare.

Efectele copingului

Există controverse și în ceea ce privește efectele copingului. Unii autori identifică copingul cu succesul, respectiv controlul asupra situației și răspunsul emoțional. Mai multe studii aduc argumente că strategiile de coping focalizate spre problemă sunt asociate pozitiv cu starea de bine, iar tendința de a folosi strategii de coping focalizate spre emoție tind să fie asociate cu o sănătate mentală precară.

Modele de tip interacțional ale stresului și teoria tranzacțională

Prin publicarea teoriei lui Lazarus, cercetările încep să se focalizeze de la stresul biologic la cel psihologic, conturând o nouă paradigmă de cercetare: teoria tranzacțională a stresului. Stresul este definit ca o relație particulară de interacțiune între persoană și mediu în care importantă este evaluarea solicitărilor din mediu care depășesc resursele proprii de adaptare și amenință starea de bine a persoanei, acest proces determină activarea unor mecanisme de coping, respectiv răspunsul de tip feed-back la nivel afectiv, fiziologic, cognitiv și comportamental. Este preferat termenul de amenințare față de cel de stresor, care nu există în sine ca proprietate a persoanei sau mediului, ci numai în relația dintre acestea. Relația decurge din perceperea unui dezechilibru între solicitările impuse și capacitatea de răspuns sau a unei discrepanțe între starea actuală și cea dorită.

Teoria tranzacțională este definită prin următoarele concepte:

tranzacția sau interacțiunea care se referă la relația bidirecțională dintre persoană și mediu în care sunt negociate activ solicitările mediului și ierarhizarea scopurilor individuale;

sistemul cognitiv, ca mediator al evaluării, copingului și emoției;

evaluarea, care poate fi atât primară, adică situația primește semnificații pentru confortul persoanei: daună, amenințare și provocare stimulativă, fiind însoțită de stări emoționale diferite și secundară, prin care sunt indentificate alternativele de adaptare și reevaluarea;

copingul, definit ca efort cognitiv-comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe, care depășesc resursele personale de adaptare. Acesta parcurge trei faze. Prima este cea de anticipare, avertizare si evaluează costul confruntării cu situația, de aici și noțiunea de stres de anticipare. Cea de-a doua este impactul, adică răspunsul, redefinirea situației și reevaluarea urmată de ultima, postconfruntarea unde se analizează semnificația personală a interacțiunii.

2.4.1 Rolul personalității în gestionarea stresului

Personalitatea este un factor important ce determină starea sănătății și filtrează efectele psihologice ale diferitelor situații. Deși nu se înțelege perfect cum personalitatea mediază aceste consecințe, totuși este clar că experiențele stresante și modul cum oamenii se comportă în aceste situații au un rol important. Deoarece stresorii de zi cu zi par comuni și minori, este ignorată contribuția lor asupra stării de sănătate. Așadar, microstresorii, acționând cumulativ și în lipsa unor experiențe compensatorii pot devenii surse potențiale de stres. Două funcții se pot atribui acestor stresori. În primul rând ei pot avea o contribuție independentă asupra stării generale de bine, iar în al doilea rând pot fi considerați ca mediatori ai efectelor determinate de marile evenimente stresante ale vieții.

În 1995, Bolger și Zuckerman, studiind rolul predispozițiilor personale în adaptarea la situațiile stresante, au arătat că personalitatea poate influența atât expunerea la evenimentele stresante, cât și reacția la acestea, iar aceste procese pot explica modul în care personalitatea mediază urmările psihologice ale evenimentelor solicitante. Diferențele individuale de reacție la agenții stresori se pot datora alegerii diferitelor strategii de adaptare cât și eficienței acestor strategii.

Influența personalității în procesul de apariție a evenimentului solicitant

Influența stresului poate fi împărțită în două stadii esențiale: expunerea la agentul stresor, cognitiv, afectiv și comportamental și reacția la acesta. Expunerea se referă la probabilitatea ca o persoană să fie implicată într-un eveniment stresant, reacția se referă la probabilitatea ca o persoană să manifeste reacții fizice, emoționale, cognitive și comportamentale într-o situație stresantă. Dacă se ia în calcul influența personalității asupra acestor două procese, apar patru posibile modele explicative :

Primul este acela că personalitatea nu influențează nici expunerea, nici reactivitatea la stres, și avem așa numitul efect nul. În această situație evenimentele stresante nu pot contribui la explicarea influenței personalității asupra sănătății.

A doua posibilitate este ca personalitatea să influențeze expunerea, dar nu și reacția la stres, astfel că odată ce a apărut un eveniment stresant, el va afecta pe fiecare în același fel. Acest model al expunerii diferențiate, ajută la explicarea comportamentelor diferite, altfel spus personalitatea determină o expunere mai mare la stres, ceea ce conduce în schimb, la anumite consecințe.

A treia posibilitate este ca personalitatea să influențeze reacția la stres, dar nu și expunerea, astfel că odată ce a apărut un eveniment stresant, el va afecta pe fiecare, dar în moduri diferite. Altfel spus personalitatea influențează sănătatea modelând efectul situațiilor stresante. Spre deosebire de modelul expunerii diferențiate, care nu prea a fost folosit în cercetări, modelul reactivității diferențiate a fost unul dintre modelele obișnuite de cercetare. Reacțiile la evenimentele stresante sunt determinate de anumite caracteristici precum locul controlului, rigiditatea psihică, stilul explicativ, conștiinciozitatea persoanelor respective.

Iar ce-a de-a patra posibilitate susține că personalitatea intervine atât în etapa expunerii, cât și în cea a reactivității. Smith și colegii săi au arătat cum expunerea mare și reactivitatea mare explică de ce patternul comportamental duce la apariția bolilor cardiace. Bolger și Schilling în 1991 au demonstrat că modelul ERD oferă cele mai bune informații pentru a arăta cum nevrotismul determină apariția stresului în viața cotidiană. Ei au studiat importanța expunerii și a reactivității și-au dovedit că reactivitatea este de două ori mai importantă decât expunerea. Există astfel dovezi că modelul expunerii și reactivității diferențiate este cel mai bun pentru a explica influența predispozițiilor personale asupra sănătății și a consecințelor de natură psihologică.

Influența personalității în procesul de reacție la evenimentul solicitant

La fel ca în cazul procesului de apariție a stresului, reacția la stres poate fi la rândul ei împărțită în două etape și anume alegerea strategiei de gestionare a stresului și eficiența acesteia. Strategia de adaptare se referă la eforturile pe care le fac oamenii pentru a face față evenimentului stresant. Eficiența strategiilor se referă la gradul în care aceste eforturi reduc efectele negative ale evenimentului stresant. Dacă se ia în calcul influența personalității asupra acestor două procese, apar din nou patru posibile modele explicative.

Personalitatea nu influențează nici alegerea strategiei, nici eficacitatea acesteia. În aceast model al efectului nul, strategia adaptativă utilizată nu contribuie la explicarea influenței personalității asupra reactivității.

A doua variantă este aceea ca personalitatea să influențeze alegerea strategiei, dar nu și eficacitatea acesteia, o anumită strategie având același efect pentru toată lumea. Acest model al alegerii strategiei diferite susține că personalitatea determină alegerea unei anumite strategii și are așadar anumite consecințe. Abordarea standard este atunci când se utilizează strategiile adaptative pentru a explica reacțiile personale, modelul alegerii strategiei diferite.

Cea de-a treia situație este dată de modul în care personalitatea poate determina alegerea unei anumite strategii și nu este singurul mecanism prin care aceasta influențează reacția la stres. Așadar se poate ca personalitatea să nu aibe niciun efect asupra alegerii strategiei utilizate și cu toate acestea să ajute la explicarea reactivității. Această situație apare dacă personalitatea influențează eficacitatea strategiei utilizate sau altfel spus, unii oameni pot fi afectați de anumite evenimente stresante nu pentru că au ales strategii dezadaptative, ci pentru că au ales strategii care nu li se potrivesc. Însă cest model al eficienței diferite a strategie nu a fost aplicat la studiul personalității în condiții de solicitare.

Și ultima posibilitate este aceea ca personalitatea să determine atât alegerea strategiei de adaptare cât și eficacitatea acesteia, așa numitul model al strategiei și eficienței diferite. În 1987, într-o cercetare asupra relației dintre personalitate și strategiile adaptative, Miller, a evidențiat că anumite tipuri de personalitate sunt caracterizate prin tendința de a alege anumite strategii adaptative, ce se dovedesc a fi utile pentru ei, dar ar fi dezadaptative pentru alții. De asemenea Cantor a dovedit importanța acestor două dimensiuni, în studiul realizat asupra pesimismului, arătând că în cazul unor situații stresante pesimiștii aleg strategii cognitive de gestionare a stresului, iar acest lucru micșorează potențialul negativ al consecințelor. Deși aceste strategii servesc la motivarea pesimiștilor pentru obținerea unor realizări mai mari, ele se dovedesc a fi nefolositoare în cazul optimiștilor. Când se aplică un astfel de model este important să se compare contribuția fiecăruia dintre cele două procese, deoarece deși ambele ajută la explicarea diferențelor în reacții, unul dintre ele poate predomina asupra celuilalt.

Diferențele dintre expunerea la anumite evenimente și reacția față de acestea, cât și cea dintre alegerea unei anumite strategii și eficiența acesteia, deși pot părea prea teoretice și puțin ambigue, au totuși implicații asupra intervenției realizate în scopul de a reduce efectele adverse produse de personalitate asupra sănătății mentale. În ciuda existenței anumitor neclarități multe cercetări au dovedit faptul că robustețea psihologică sau subcomponentele acesteia reprezintă buni predictori ai sănătății mentale. Carver și Ganellen au dovedit de asemenea că lipsa implicării, a controlului și a robusteții sunt asociate cu creșterea tendinței de suprageneralizare a judecăților negative despre propria persoană. Mai mulți cercetători printre care Maddi, Scheier și Carver, Hull, Treuren și Virnelli au arătat că implicarea, controlul și robustețea sunt strâns corelate cu optimismul, în sensul că indivizii lipsiți de aceste caracteristici sunt mai pesimiști. Ultimii autori au verificat și faptul că persoanele cu scoruri mari la implicare, control și robustețe au o sociabilitate mai mare și o stimă de sine ridicată pe de o parte, iar pe de altă parte o timiditate scăzută dublată de o mică anxietate socială. De asemenea, s-a dovedit faptul că există o relație invers proporțională între scorurile de la robustețea psihologică și stres.

Folkman și Lazarus au argumentat faptul că oamenii folosesc strategiile de coping când se confruntă cu cerințele mediului înconjurător pe care le apreciază ca fiind dăunătoare sau benefice stării de bine. Folosirea strategiilor de coping poate influența ulterior evaluarea cerințelor mediului. S-a sugerat că relația dintre coping și experiențele de muncă este probabil cauzal mutuală. Moss și Bilings, în 1984, dar și Headey și Wearing, în 1992 au găsit că strategiile centrate pe emoție sunt neadaptative, în timp ce cele centrate pe problemă sunt adaptative. Indivizii ce utilizează preponderent strategii evitante au mai multe conflicte la locul de muncă și în familie și mai multe simptome psihosomatice. Cei care folosesc copingul activ au un nivel mare de satisfacție în muncă, fără urmări sau conflicte familiale sau simptome psihosomatice. De asemenenea adaptarea la stres centrată de problemă duce la experiențe de muncă pozitive, în timp ce cea centrată pe emoție contribuie la experiențe negative în muncă. Oamenii care se confruntă mai mult cu experiențe stresante utilizează mai mult strategiile evitante.

2.4.2 Factorii de personalitate care anticipează rezistența la stres

Personalitatea afectează în mod frecvent modul în care individul răspunde la stres și de asemenea, modifică impactul stresului asupra organismului. Anumite trăsături de personalitate pot atenua sau amplifica efectele stresului.

Indivizii puternici manifestă trei trăsături fundamentale ale personalității, ei tind să devină mai implicați în ceea ce fac, acționează de obicei cu convingerea că prin munca lor vor face ceva diferit și percep majoritatea schimbărilor din viață ca fiind benefice și normale pentru dezvoltarea personală. Datorită sentimentului lor puternic de eficiență de sine, indivizii cu personalitate puternică sunt capabili să reziste la stres.

Cercetările corelațiilor dintre diferitele trăsături ale personalității și conduita în condițiile de stres au pus în evidență anumite modalități adaptative caracteristice diferitelor tipuri de personalitate. Se poate astfel anticipa cu un grad de probabilitate mai mare care va fi comportamentul unei persoane într-o situație stresantă, sau dacă suntem informați asupra particularităților individuale ale răspunsurilor, se poate reconstitui ansamblul condițiilor provocatoare.

Teoria trăsăturilor de personalitate are ca obiectiv identificarea unui set de variabile personale care pot să surprindă esența personalității. Una dintre cele mai investigate trăsături de personalitate în relație cu stresul este anxietatea. Persoanele cu scoruri mari la anxietatea luată ca trăsătură sunt mai vulnerabile la stres decât cele cu anxietate scăzută.

O trăsătură mai generală decât anxietatea este afectivitatea negativă investigată și ea în relația cu stresul. Afectivitatea negativă este definită ca fiind o însumare de stări dispoziționale diferite, cum sunt iritarea, culpabilizarea, frica, depresia. Afectivitatea negativă s-a dovedit a corela în situații de stres cu creșteri semnificative ale secreției de catecolamine, cortisol și simptome somatice.

Cercetările au demonstrat că iritabilitatea ca trăsătură, prin faptul că determină creșteri ale stării de iritare în situații de frustrare sau conflict, este asociată cu intensificări marcante ale activității fiziologice. Iritarea, alături de ostilitate și agresivitate, este considerată un factor perturbator pentru sănătate și un bun predictor pentru riscul față de boli cardiovasculare.

Pornind de la existența unor trăsături opuse de personalitate care influențează producerea stresului psihic adică introversie – extraversie și rigiditate – flexibilitate, se poate descifra caracteristicile fundamentale de comportament specifice fiecăreia dintre acestea.

Extraversiunea – introversiunea ca dimensiune a personalității este, la rândul ei, alcătuită din numeroase componente, dintre care cele mai importante privesc orientarea față de mediu, sau față de sine însuși, sociabilitatea și vulnerabilitatea emoțională.

Clasificarea în extravertiți și introvertiți se bazează pe tendințele energiilor instinctuale de a fi direcționate prioritar spre obiectivele realității exterioare la prima categorie și spre analiza stărilor psihice proprii, interioare ale subiectului, în cazul celei de a doua categorii.

Extravertitul este preocupat de lucrurile concrete din lumea reală, orientat către sarcină, integrat în acțiuni directe, practice, are un contact strâns cu mediul. Entuziast și activ, este deschis și nu-și cenzurează unele porniri și trăsături temperamentale implicate de vulnerabilitatea la stresul psihic, impulsivitate, tendința spre agresivitate, care, împreună cu scăderea cenzurii, fac ca subiectul extravertit să fie cunoscut de cei din jur prin indiscreția trăsăturilor sale. În situații stresante extravertitul își păstrează în general sângele rece, abordează situațiile de risc cu ingeniozitate, vede și simte problemele ca existând în ambianța mediului extern și nu în el însuși, este rareori tulburat de tensiuni sau de anxietate și persistă în a se adapta la stres.

Introvertitul, având trăsături opuse, liniștit, retras, orientat către sine, are un comportament serios, liniștit, închis. Solitar, retras, timid, evită relațiile cu ceilalți, chiar și pe cele de natură comunicativă.

Fiind preocupat de el însuși, de controlul sever al exteriorizării sentimentelor ca și de o tendință depresivă, naturală, introvertitul este vulnerabil la stres, la eșecul îndeplinirii unor obiective, la situațiile competitive din timpul confruntării cu ceilalți. Intrând destul de repede în stare de tensiune și anxietate, devine mult mai ușor victimă a stresului psihic și prin faptul că acesta se consumă în interior. Toate aceste trăsături permit indivizilor să stabilească o anumită distanță în relațiile interpersonale și le facilitează depășirea unor încercări care trezesc o mare teamă.

Persoanele introvertite sunt astfel mai greu cunoscute de membrii grupului, de colegi prin faptul că sunt mai puțin comunicativi, au legături interpersonale mai fragile. În situațiile limită, unde stresul este o realitate evidentă, contactul cu ceilalți se reduce și mai mult.

Între introversiune și extraversiune există nenumărate forme intermediare, grade diferite de manifestare ca și în cazul flexibilității sau a rigidității. Ca trăsătură polară a personalității flexibilitatea-rigiditatea are la fel un rol în apariția și manifestarea stresului psihic. Ritmul crescut al schimbărilor tehnice, trecerea rapidă de la o situație la alta, nevoile reorganizării operative a structurilor, cer din partea fiecărui individ participant la acțiunile limită un grad mai mare de adaptabilitate.

Flexibilitatea se manifestă printr-o adaptare rapidă la noul grup, la situațiile des schimbătoare ale mediului, la căutarea și găsirea unor soluții noi de rezolvare a dificultăților generate de îndeplinirea unei activități sau alteia. De aceea grupurile lipsite de asemenea persoane de obicei eșuează atunci când trebuie sa-și îndeplinească obiectivele. În situații conflictuale, succesul va fi desigur de partea celor care posedă o mai mare capacitate de adaptare și flexibilitate la solicitările mediului extern.

Adaptabilitatea se bazează pe faptul că indivizii sunt orientați către realitatea mediului extern, sunt capabili de a descifra și de a urmări schimbările, sunt alături de grupul din care fac parte și se află în permanență în pas cu schimbarea. Aceștia sunt în măsură să ofere și să aplice soluții noi în îndeplinirea oricărei activități ce le este încredințată.

În opoziție cu aceștia, indivizii rigizi orientați spre ei înșiși, încrezători în forțele proprii, încăpățânați, sunt dirijați de principii și valori care țin seama mai greu de presiunea celorlalți. O persoană rigidă este mai puțin sensibilă la modificări, se încadrează cu mai mare dificultate într-un grup. Printr-un anumit comportament conservator, individul rigid prezintă un grad moderat de tensiune emoțională chiar dacă situația conflictuală creată este intensă. Durata solicitărilor data și timpul joacă un rol important, deoarece deosebirile individuale se referă nu numai la calitatea și cantitatea răspunsurilor, a feed-back-ului dar și la limitele rezistenței în timp.

Așadar studiul personalității în condiții de stres a apărut din necesitatea de a stabili în ce măsură unele particularitățile psiho-individuale ale subiectului corespund cu solicitările generate de mediul organizațional, cu cerințele specifice postului.

Pentru ca un angajat să fie potrivit un anumit gen de activitate, este necesară atât o psihodiagnoză corectă, cât și o cunoaștere amănunțită a solicitărilor. Profilul de personalitate al fiecărui individ trebuie comparat cu profilul model sau etalon.