Integrarea Sociala Integrare

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………3

Capitolul I. Reglementări actuale privind protecția tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului……………………………………………………………………………………………….6

1. 1 Educatie si integrare sociala…………………………………………………………7

1. 2 Integrare profesională…………………………………………………………………7

1. 3 Servicii……………………………………………………………………………………..7

1. 4 Deprinderi pentru o viata independenta – solutia pentru dezinstitutionalizare……………………………………………………………8

1. 5 Rezultate asteptate / Efecte anticipate……………………………………………9
1. 6 Tipuri de servicii………………………………………………………………………..9

1. 7 Cursuri pentru o viata independentă…………………………………………..10 

Capitolul II. Legislația aplicativă…………………………………………………………………………12

Capitolul III. Tehnici de intervenție pentru finalizarea cu succes a cazului copilului instituționalizat…………………………………………………………………………………………………….14

3. 1 Socializarea…………………………………………………..…….……14

3. 2 Resocializarea………………………………………………………..16

3. 3 Integrarea profesională a tinerilor…………………………….…..…17

3. 4 Dezinstituționalizarea………………………………….…….…..…..17

3. 5 Reintegrarea familial………………………………………………….18

Capitolul IV. Cauzele și efectele instituționalizării copilului…………………………………….21

4. 1 Cauzele instituționalizării………………………………………..….21

4. 2 Efectele instituționalizării…………………………………………………………22

4. 3 Efectele instituționalizării asupra personalității……………………………23

Capitolul V. Nevoile și munca cu copilul instituționalizat……………………………………….30

5. 1 Nevoile copilului instituționalizat…………………………….……..30

5. 2 Munca directă cu copilul………………………………………………….31

Capitolul VI. Centrul de Plasament nr. 2 Oradea……………………………………………………34

6. 1 Scurt istoric:……………………………………………………………………………34

6. 2 Misiunea Centrului de Plasament nr. 2 Oradea:……….……………34

6. 3 Serviciile oferite de Centrul de Plasament nr. 2 Oradea……………….35

Capitolul VII. Tineri care au părăsit serviciile DGASPC în 2000- 2007:…………..…37

Capitolul VIII. Concluzii finale:………………………………………………….…….54

Anexe………………………………………………………………………………..…56

Bibliografie…………………………………………………………………………..…62

Introducere

În accepțiunea UNESCO, conceptul de integrare reprezintă un ansamblu de măsuri care se aplică diverselor categorii de populație și urmărește înlăturarea segregării sub toate formele. Astfel integrarea se referă la toate categoriile de populație( copii, tineri, adulți) care sub un motiv sau altul, datorită unor condiții de natură școlară socială geografică, culturală, lingvistică, sunt în situații defavorizate care pot genera dificultăți, obstacole în integrare.

Conform dicționarului de psihologie, prin integrare socială se înțelege procesul de încorporare, asimilare a individului în unități și sisteme sociale( familie, grup, colectivitate, societate) , prin modelare conform datelor și cerințelor sociale(enculturație, socializare) , prin adaptare la condițiile vieții sociale.

Integrarea socială presupune acomodări și construcții progresive în planul personalității. Integrarea socială este procesualitatea interacțiunilor dintre individ sau grup și mediul social specific sau integral, prin intermediul căruia se realizează un echilibru funcțional al părților. Integrarea reprezintă o relație, o interacțiune dinamică între sistemul care se integrează și sistemul care integrează. În funcție de caracterul activ al primului și de capacitatea de răspuns al mediului care integrează, se disting mai multe faze ale procesului: acomodarea și adaptarea, participarea și integrarea propriu zisă, care de multe ori poate fi o sinteză diferită în comparație cu componentele inițiale. (Zamfir, Cătălin, L. Vlasceanu, Dicționar de sociologie, Ed. Babel, Buc. 1998, pag. 304).

În toate formele sale, procesul integrării este interactiv, continuu, fără a permite scindarea fenomenului în existența unor indivizi izolați față de care factorii psihosociali ar exercita „ presiunea integrării”.

Dimpotrivă, pe tot parcursul dezvoltării sale, în ființa umană se găsește un echilibru dinamic cu mediul și în interacțiunea cu alți indivizi. Integrarea sa socială este, altfel spus, un proces general continuu, care se particularizează în contexte relaționale specifice și la diferite nivele ale interacțiunii umane.

Asistența psihopedagogică și socială a persoanelor cu cerințe speciale constituie un ansamblu de măsuri de natură psihologică, pedagogică și socială în vederea depistării, diagnosticării, recuperării, educării, instruirii, profesionalizării, adoptării și integrării sociale a persoanelor care prezintă o serie de deficiențe de natură intelectuală, senzorială, fizică, psihică, comportamentală sau de limbaj, precum și a persoanelor aflate în situații de risc, datorită mediului în care trăiesc, resurselor insuficiente de subzistență sau prezenței unei boli cronice ori a unor fenomene degenerative care afectează integritatea lor biologică, fiziologică sau psihologică. (Neamțu C., Comunicare sau înstrăinare?, Ed. Gnosis, Buc. 1997).

Pentru un grup de populație cum sunt delingvenții și infractorii, instituționalizarea constă în utilizarea instituțiilor și a formelor individuale de sprijin în vederea obținerii deprinderilor de acceptare prin dialog, comunicare și acțiune, a valorilor și normelor impuse de societate. În acest scop sunt create: centre de reeducare pentru minori, școli de corecție, închisori, pedepse în comunitate. În paralel cu dezvoltarea acestor servicii alternative, creșterea ratelor de violență între copii și tineri a ridicat problema creării mai multor facilități de tip rezidențial pentru delicvenții minori. În România politica de dezinstituționalizare la acest nivel a generat schimbări legislative și instituționale, promovând serviciul de probațiune și pedeapsa pentru munca în comunitate.

Integrarea socială se referă la toate procesele și interacțiunile complexe și multi-relaționale care transformă ființa umană într-un membru participant activ al societății. Astfel termenul se referă atât la „ modurile” în care devenim sociali, cât și la cele care ne orientează spre integrare normală.

Conform Dicționarului de Sociologie, termenul este definit ca un proces psihosocial continuu de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunității în vederea formării, adaptării și integrării sociale a persoanei.

Integrarea tinerilor în societate și în viața activă, precum și folosirea optima a potențialului lor reprezintă elemente esențiale pentru reducerea riscului excluziunii sociale si pentru ajungerea la o creștere durabila a oricărei societăți. Rezolvarea problematicii specifice tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului necesita o intervenție imediata, constituind o prioritate a Programului de Guvernare pentru perioada 2005 – 2008.

Astfel, este nevoie de o abordare integrata la nivel național, printr-o Strategie Națională care include Planul de Masuri de Incluziune Socială a tinerilor care încetează sa mai beneficieze de ocrotire, in baza normelor legale de protecție acordata copiilor instituționalizați. Strategia națională de incluziune sociala a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului, numita in continuare Strategie, se fundamentează pe valorile si principiile de baza ale politicilor sociale si vizează, pe termen mediu si lung, stimularea responsabilității si solidarității mediului comunitar menit sa susțină incluziunea sociala a acestor tineri.

Toate programele destinate tinerilor postinstituționalizați se înscriu pe doua coordonate principale: asigurarea unei locuințe (in apartamente asistate, centre de tranzit, adăposturi temporare, de noapte etc.) si asigurarea unui loc de munca. In privința spațiului de locuit, aproximativ o cincime dintre programe sunt de tipul adăposturilor, puține programe fiind de tipul locuințelor asistate.

Pentru integrarea pe piața muncii, programele întreprinse vizează, pe de o parte pregătirea si formarea profesionala a tinerilor si pe de alta, asistenta in obținerea efectiva a unui loc de munca. Programele de consiliere si pregătire socio-profesionala sunt de altfel cele mai răspândite pe ansamblul tuturor programelor menționate (36 din 82 programe identificate). Acestea sunt desfășurate fie in centre specifice de asistenta si sprijin, fie prin planuri individuale de pregătire a tinerilor in instituții. Analiza distribuției pe regiuni a programelor destinate tinerilor postinstituționalizați evidențiază ca:

Pe ansamblu, dar si pe tipuri de programe, cele mai multe sunt in regiunea Nord-Est, cu excepția locuințelor asistate care sunt mai numeroase in Vest;

In regiunea de Sud, exista mai multe programe de consiliere și pregătire socio-profesionala;

In regiunea Nord-Vest, există mai multe adăposturi temporare.

Aproape trei sferturi dintre programe sunt județene, ponderea celor naționale fiind extrem de redusa si vizând angajarea in munca prin contractele de solidaritate conform Legii nr. 116/2002. In cadrul programelor județene, cele mai multe sunt de consiliere si formare, iar in cadrul programelor locale, cele mai multe sunt de tipul adăposturilor temporare. Pe tipuri de programe rezulta ca:

Programele de asigurare a locuirii – apartamentele sociale și adăposturile temporare – sunt finanțate preponderent din venituri proprii.

Programele de consiliere si formare profesionala sunt finanțate în egală măsură de la bugetul de stat si județean si din venituri proprii.

Finanțarea cheltuielilor necesare realizării masurilor de stimulare a angajatorilor, se face din bugetul asigurărilor de șomaj.

Celelalte programe au surse de finanțare diverse, fără a fi preponderente unele sau altele.

Capitolul I. Reglementări actuale privind protecția tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului

Sistemul de integrare a tinerilor în societate și în viața activă, precum și folosirea optimă a potențialului lor reprezintă elemente esențiale pentru reducerea riscului excluziunii sociale și pentru atingerea obiectivului de creștere durabilă a oricărei societăți. Tinerii care părăsesc sistemul de protecție a copilului reprezintă o categorie socială cu probleme și greutăți specifice, impunându-se în etapa actuală de dezvoltare a societății românești ca o prioritate a sistemului general de asistență și protecție socială, necesitând o intervenție etatistă imediată. În acest scop, în primăvara anului 2006, a fost adoptată Strategia Națională de incluziune a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului.

Ea se fundamentează pe valorile și principiile de bază ale politicilor sociale și vizează, pe termen mediu și lung, stimularea responsabilității și solidarității mediului comunitar menit să susțină incluziunea socială a acestora.

Astfel, principiile care stau la baza Strategiei sunt: respectarea demnității umane, egalitatea de șanse și nediscriminarea, solidaritatea socială, principiul parteneriatului, transparenței și responsabilității publice, subsidiarității, suportului social personalizat, abordării multidisciplinare, participării și responsabilizării, libertății de a alege.

Strategia are ca scop principal constituirea unui cadru legal și instituțional în vederea susținerii integre prin planuri individuale de pregătire a tinerilor in instituții. Analiza distribuției pe regiuni a programelor destinate tinerilor postinstituționalizați evidențiază ca:

Pe ansamblu, dar si pe tipuri de programe, cele mai multe sunt in regiunea Nord-Est, cu excepția locuințelor asistate care sunt mai numeroase in Vest;

In regiunea de Sud, exista mai multe programe de consiliere și pregătire socio-profesionala;

In regiunea Nord-Vest, există mai multe adăposturi temporare.

Aproape trei sferturi dintre programe sunt județene, ponderea celor naționale fiind extrem de redusa si vizând angajarea in munca prin contractele de solidaritate conform Legii nr. 116/2002. In cadrul programelor județene, cele mai multe sunt de consiliere si formare, iar in cadrul programelor locale, cele mai multe sunt de tipul adăposturilor temporare. Pe tipuri de programe rezulta ca:

Programele de asigurare a locuirii – apartamentele sociale și adăposturile temporare – sunt finanțate preponderent din venituri proprii.

Programele de consiliere si formare profesionala sunt finanțate în egală măsură de la bugetul de stat si județean si din venituri proprii.

Finanțarea cheltuielilor necesare realizării masurilor de stimulare a angajatorilor, se face din bugetul asigurărilor de șomaj.

Celelalte programe au surse de finanțare diverse, fără a fi preponderente unele sau altele.

Capitolul I. Reglementări actuale privind protecția tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului

Sistemul de integrare a tinerilor în societate și în viața activă, precum și folosirea optimă a potențialului lor reprezintă elemente esențiale pentru reducerea riscului excluziunii sociale și pentru atingerea obiectivului de creștere durabilă a oricărei societăți. Tinerii care părăsesc sistemul de protecție a copilului reprezintă o categorie socială cu probleme și greutăți specifice, impunându-se în etapa actuală de dezvoltare a societății românești ca o prioritate a sistemului general de asistență și protecție socială, necesitând o intervenție etatistă imediată. În acest scop, în primăvara anului 2006, a fost adoptată Strategia Națională de incluziune a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului.

Ea se fundamentează pe valorile și principiile de bază ale politicilor sociale și vizează, pe termen mediu și lung, stimularea responsabilității și solidarității mediului comunitar menit să susțină incluziunea socială a acestora.

Astfel, principiile care stau la baza Strategiei sunt: respectarea demnității umane, egalitatea de șanse și nediscriminarea, solidaritatea socială, principiul parteneriatului, transparenței și responsabilității publice, subsidiarității, suportului social personalizat, abordării multidisciplinare, participării și responsabilizării, libertății de a alege.

Strategia are ca scop principal constituirea unui cadru legal și instituțional în vederea susținerii integrării sociale și profesionale a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului, precum și implementarea politicilor și programelor de asistență socială destinate asigurării dreptului acestora la o viață independentă și demnă.

Grupul-țintă al Strategiei este reprezentat de tinerii care provin din sistemul de protecție a copilului, tineri care la împlinirea vârstei de 18 ani se află într-un centru de reeducare și în penitenciare pentru minori, tinerii fără adăpost la împlinirea vârstei de 18 ani.

Obiectivele generale ale Strategiei sunt: crearea unui sistem coerent și coordonat de măsuri și acțiuni care să asigure incluziunea socială a tinerilor din această categorie, reducerea riscului de marginalizare și excluziune socială a lor, integrarea și participarea activă în comunitate a tinerilor care provin din sistemul de protecție a copilului.

Acești tineri sunt o categorie vulnerabilă, expusă riscului excluderii sociale și marginalitării, deoarece nu au locuință și nici posibilități de închiriere sau de cumpărare, întămpină greutăți la angajare, fiind expuși șomajului, nu au mijloace proprii de subzistență și cad adesea victime ale criminalității. (L. Onica-Chipea, Aspecte socio-juridice privind protecția drepturilor copilului, Ed. Expert, Buc. 2007, p. 201)

1 Educatie si integrare sociala

Dupa 1990, au aparut modificari in spectrul legislativ, economic si de protectie sociala, fapt ce determina necesitatea unei abordarii speciale a copiilor cu privire la educatie si integrare sociala. Tot mai putine familii pot oferi solutii alternative copilului si tanarului, ele gasind abandonul sau institutionalizarea cea mai usoara si rapida solutie, rapindu-i-se astfel copilului dreptul la o viata normala in cadrul familiei naturale.
Conform actualei legislatii, odata cu terminarea instruirii scolare si profesionale, tinerii ocrotiti in centrele de plasament sunt nevoiti, sa paraseasca institutia si sa-si gaseasca singuri propriul drum in viata. Din pacate, ei nu sunt pregatiti pentru a face acest pas catre independenta. In contextul actual, datorita situatiilor socio-economice ale familiei si a modului de organizare a sistemului de protectie sociala, dezideratul integrarii este dificil de realizat in cazul tinerilor postinstitutionalizati.

Din momentul in care a parasit institutia, tanarul postintitutionalizat constientizeaza dificultatile de integrare in grupuri, organizatii sau colectivitati formate din persoane cu familie. Inhibitia in fata unor actiuni sau decizii majore care ii vor influenta cursul vietii isi afla originea in faptul ca institutia decidea pentru individ, ii propunea scopuri, iar acesta le executa.

Singur in drumul sau spre independenta, tanarul se confrunta cu stari de depresie, apatie, absenta initiativelor, disparitia responsabilitatii.

2 Integrare profesională

Integrarea profesionala este foarte importanta pentru tanarul care aspira la autonomie si independenta sociala. Din pacate, ei nu au pregatirea necesara pentru a face fata cerintelor profesionale actuale – limbi straine, informatica, abilitati de comunicare etc. Dificultatile de a gasi si pastra un loc de munca sunt generate si de faptul ca nu au o locuinta.

In aceste conditii, tanarul se vede aruncat intr-un cerc vicios, din care nu poate iesi decat cu sprijinul si implicarea celorlalti. Penduland intre aceste puncte ale dilemei, de cele mai multe ori renunta, abandonandu-se hazardului si indiferentei.

Dupa incheierea pregatirii profesionale, integrarea profesionala a tinerilor cu familie poate fi facilitata chiar de familia extinsa, de sistemul de relatii de rudenie, pe cand tinerii orfani sau abandonati ar putea fi sprijiniti prin implicarea agentilor economici si prin interventia comunitatii (biserica, autoritati, organizatii, voluntari).

3 Servicii

Serviciile actuale oferite pentru această categorie de varsta trebuie regandite pentru a fi capabile sa ofere posibilitatea unei integrari sociale corespunzatoare. Se impune necesitatea elaborarii unor strategii coerente, care sa se aplice inca din perioada de institutionalizare pentru a le permite tinerilor adaptarea la cerintele unei vieti independente si pentru a le atenua astfel socul dezinstitutionalizarii. De asemenea, ar trebui gasite solutii alternative pentru institutionalizare sau, in cazul in care aceasta este inevitabila, ar trebui limitata in timp pe cat posibil.

Practica dovedeste ca alternativele la institutionalizare (adoptia, incredintarea, asistentii maternali) sunt, in general, o solutie pentru copiii de pana la 10 ani. Tinerii adolescenti continua insa sa reprezinte categoria cea mai vulnerabila. Multi dintre acestia si-au petrecut cea mai mare parte a vietii in institutie. Adeseori, legatura lor cu familia s-a pierdut. Lumea de dincolo de centrul de plasament ii sperie. La 18 ani ei trebuie sa paraseasca institutia, fara a avea un minimum de conditii si abilitatile necesare unui trai independent.

In aceste conditii, integrarea sociala a copiilor institutionalizati continua sa constituie una din cele mai delicate probleme careia societatea romaneasca nu reuseste sa-i gaseasca un raspuns adecvat.

Deprinderi pentru o viata independenta – solutia pentru dezinstitutionalizare

Astazi in Romania traiesc aproximativ 5.000.000 de copii, cu varste cuprinse intre 0 si 18 ani, din care un procent de 2,2% se afla in evidenta Serviciilor Publice Specializate pentru Protectia Copilului. Conform datelor oferite de catre Autoritatea Nationala pentru Protectia Copilului si Adoptie (iunie 2004), numarul copiilor aflati in centrele de plasament se ridica la 34.262 si constituie 41,41% din totalul copiilor aflati in evidenta serviciilor publice specializate.

Dintre acesti 34.262 de copii un numar de 13.496 sunt copii cu varste cuprinse intre 14 si 17 ani, care, in concordanta cu prevederile legii, vor trebui sa paraseasca centrul de plasament la implinirea varstei de 18 ani, sau la terminarea cursurilor, dar nu mai tarziu de implinirea varstei de 26 de ani.

Sentimentul de dependenta pe care il creeaza institutionalizarea de lunga durata, precum si o insuficienta cunoastere a aptitudinilor, o autoevaluare gresita, de cele mai multe ori cu tendinte de subapreciere sunt premizele favorabile care duc la o integrare socio-profesionala greioaie a tinerilor ce provin din centrele de plasament, sau uneori chiar la esec social. 

Situatia descrisa obliga la actiuni menite sa pregateasca si sa sprijine tinerii adolescenti pentru momentul parasirii institutiei, urmarindu-se insertia sociala a acestora

Strategia Nationala de Protectie a Drepturilor Copilului statueaza ca obiectiv fundamental pentru perioada 2001 – 2004 dezinstitutionalizarea copiilor. Un accent deosebit se pune pe integrarea copilului in familie. Strategia Nationala de Protectie a Drepturilor Copilului statueaza ca obiectiv fundamental pentru perioada 2001-2004 dezinstitutionalizarea copiilor. Un accent deosebit se pune pe integrarea copilului in familie (naturala sau substitut). Practica dovedeste ca alternativele la institutionalizare (adoptia, incredintarea, asistentii maternali) sunt o solutie pentru copiii de pana la 10 ani. Tinerii adolescenti continua insa sa reprezinte categoria cea mai vulnerabila. Multi dintre acestia si-au petrecut cea mai mare parte a vietii in institutie. Adeseori legatura lor cu familia s-a pierdut. Lumea de dincolo de centrul de plasament ii sperie. La 18 ani ei trebuie sa paraseasca institutia, fara a avea un minimum de conditii si abilitatile necesare pentru un trai independent.

Pe fondul deprecierii continue a situatiei economice, cresterea somajului afecteaza cu prioritate tinerii. Pentru tinerii din institutii lipsa unei calificari sau slaba calificare fac extrem de dificila gasirea unui loc de munca.

In aceste conditii integrarea sociala a copiilor institutionalizati continua sa constituie una dintre cele mai delicate probleme careia societatea romaneasca nu reuseste sa-i gaseasca un raspuns adecvat.

Proiectul Deprinderi de viata indepdendenta – Solutia pentru Dezinstitutionalizare are ca principal obiectiv sa asigure conditiile optime pentru dezinstitutionalizare, pentru crearea si dezvoltarea unor aptitudini pentru o viata independenta si pentru integrarea profesionala a copiilor si a tinerilor.

Proiectul se adreseaza unui numar de 300 de tineri din centre de plasament, cu varste intre 16 si 18 ani si se va desfasura in Bucuresti (sectorul 1) si in 5 judete, dupa cum urmeaza: Dambovita, Iasi, Galati, Neamt si Vaslui. Din totalul de 300 de beneficiari, aproximativ 5% sunt copii cu nevoi speciale si 20% din beneficiari sunt de etnie roma. Pentru a atinge obiectivul propus, Salvati Copiii va colabora cu Junior Achievement si Confederatia Nationala a Patronatului Roman. In cele 5 filiale se vor dezvolta parteneriate cu Directia Judeteana pentru Protectia Copilului (DJPDC) si Agentia Judeteana pentru Ocuparea Fortei de Munca (AJOFM).

5 Rezultate asteptate / Efecte anticipate

Crearea si dezvoltarea unor deprinderi pentru o viata independenta va duce la:

Cresterea gradului de integrare profesionala a 300 de tineri;

Cresterea probabilitatii ca acestia sa isi gaseasca o slujba;

Cresterea respectului de sine si a posibilitatilor de auto-evaluare;

Diminuarea ratei somajului printre tineri – se estimeaza ca 60 dintre beneficiari vor avea un loc de munca la sfarsitul proiectului;

Crearea unor parteneriate locale care sa poata sprijini integrarea socio-profesionala a tinerilor;

La sfarsitul proiectului, 60% dintre beneficiari vor parasi centrele de plasament, fapt care raspunde unui obiectiv strategic din reforma sistemului de protectie a  copilului, si anume  reducerea numarului de copii institutionalizati.

1. 6 Tipuri de servicii

Servicii pentru integrarea si reintegrarea sociala si ocupationala a copiilor cu varste intre 16 si 18 ani care urmeaza sa paraseasca centrele de plasamnet.

1. 7 Cursuri pentru o viata independentă 

realizate de Salvati Copiii in partneriat cu Junior Achievement si centrele de plasament si vor oferi informatii pentru integrarea socio-profesionala (cum sa scrie un CV si o scrisoare de intentie, cum sa se prezinte la un interviu in vederea obtinerii unui loc de munca, managementul resurselor financiare personale, etc).Junior Achievement va asigura expertiza si traineri pentru 25 de module.

realizate de Salvati Copiii, care vor oferi informatii despre prepararea alimentelor, intretinerea locuintei, ingrijirea propriului corp, HIV/SIDA, boli cu transmitere sexuala, droguri,   tehnici de comunicare si negociere.

Cursuri pentru deprinderi profesionale – organizate de Salvati Copiii la nivel local ca traininguri vocationale, in parteneriat cu DJPC, AJOFM si Confederatia Nationala a Patronatului Roman. Conform studiilor oferite de AJOFM in locatiile incluse in proiect, exista disponibilitate pentru urmatoarele meserii: in constructii (timplar, muncitor zidar), turism si alimentatie publica (bucatar, chelner, cofetar, patiser), auto (mecanic, vopsitor, sofer), agricultura (zoo-tecnician, apicultor), servicii comunitare (macelar, electrician). 
Cursurile vor avea in vedere cererile si perspectivele de pe piata locurilor de munca, cat si optiunile personale ale beneficiarilor. Selectia tinerilor se va realiza pe baza unei fise care va include optiunile beneficiarilor. 

Servicii de informare si consiliere pe dezvoltarea unei cariere.

Vor fi realizate de psihologii in centre. Scopul cursurilor va fi sa creeze o imagine pozitiva despre sine a participantilor, sa le dezvolte respectul si increderea de sine, sa mobilizeze anumite deprinderi. Fiecare persoana va beneficia de consiliere individuala.

Relatia unu-la-unu cu un tanăr voluntar   

Contactul cu persoane din afara sistemului de institutionalizare poate sa arate tinerilor din centrele de plasament ca nu sunt diferente intre ei si ceilalti, ca au scopuri comune. Aceasta este o componenta importanta a programului care va creste capacitatea tinerilor de integrare in viata dinafara centrului de plasament.

Targul locurilor de munca va fi organizat de Salvati Copiii in parteneriat cu DJPDC si AJOFM in fiecare locatie, la sfarsitul fiecarui an, vreme de 3 zile. Tinerii absolventi ai cursurilor vor participa la targ pentru a intra in contact cu angajatorii si pentru a gasi cele mai profitabile slujbe.

Buletin electronic cu rol informativ, care va aparea la fiecare 3 luni si va contine informatii relevante privind piata muncii, strategiile aplicabile in cautarea unui loc de munca, prezentarea unor profesii, experiente de succes etc. (Zamfir, Elena, Revista de asistență socială, nr.1/2002).

BIBLIOGRAFIE

1. L. Onica-Chipea, Aspecte socio-juridice privind protecția drepturilor copilului, Ed. Expert, Buc. 2007

2. Zamfir, Elena, Revista de asistență socială, nr.1/2002;

3. Bonchiș, Elena, Dezvoltarea umană, Editura Imprimeria de Vest, Oradea, 2000;

4. Dumitrana, Magdalena, Copilul instituționalizat, Editura Didactică și pedagogică, București, 1998;

Capitolul II. Legislația aplicativă

În epoca modernă, ca efect al schimbării concepției cu privire la drepturile copilului, copilul încetează a mai fi ,,obiect’’ de proiecție și devine participant la viața socială, inclusiv cea juridică. Copilul este titular al drepturilor fundamentale ale omului în aceeași măsură ca și adultul. Bineînțeles că acesta nu are gradul de maturitate necesar pentru a participa la viața juridică pe poziție egală cu majorii. Dar aceasta nu înseamnă excluderea lui, ci sprijinirea și asistarea lui pentru exercitarea drepturilor fundamentale care îi aparțin.

Ca urmare a interzicerii întreruperilor voluntare ale sarcinii prin Decretul 770 din octombrie 1966 apare creșterea numărului de familii care nu mai puteau sau nu mai doreau să-și îndeplinească funcțiile de creștere și educare, Guvernul a adoptat în 1970 principalul act normativ privind protecția copilului aflat în dificultate și anume Legea nr.3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori. Această lege justificată prin nevoi reale și pertinente, Legea nr.3/1970 introducea cel mai aberant sistem de protecție a copilului -aproape exclusiv instituționalizat – care avea să lase urme asupra dezvoltării copilului, dimensionării sistemului, efortului financiar, care nici după 10 ani de la schimbarea regimului care l-a introdus nu s-au șters: copii care la împlinirea vârstei de 18 ani erau lăsați în stradă fără a avea o pregătire suficientă pentru viața independentă și nici resursele materiale sau financiare pentru a se descurca.(Chipea, Floare, Ștefănescu, Florica, 2004, p.273)

Reforma cadrului normativ în protecția copilului realizată începând cu anul 1997 a impus abrogarea Legii 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori și a Legii 11/1990 privind încuviințarea adopției, urmând ca în iunie 1997 să fie adoptate OUG nr.26 privind protecția copilului în dificultate și OUG nr.25/1997 cu privire la adopție, înființându-se și Direcția Generală pentru Protecția Drepturilor Copilului Bihor. Ca urmare a noilor reglementări, s-a procedat la unificarea tuturor instituțiilor de ocrotire. Astfel prin Legea nr.108/1998 toate instituțiile de ocrotire trec în subordinea Consiliilor Județene, în județul Bihor are loc preluarea primelor instituții: Leagănul de copii Oradea, Casele de Copii din Oradea, Beiuș și Tinca, Casa de tip familial Bratca, precum și începerea demarării programului de Asistență Maternală Profesionistă prin angajarea a 10 asistenți maternali profesioniști. Unul și cel mai important din dezideratele strategiei a fost deci scoaterea copiilor din instituțiile de tip vechi și readucerea lor alături de părinții lor, sau plasarea în cadrul familiei extinse (până la rudele de gradul IV).

În cazurile în care acest lucru nu a fost posibil, soluția este de a-i plasa într-un serviciu alternativ bazat pe conceptul de îngrijire de "tip familial", în care sunt implicați asistenți maternali, apartamente sociale sau soluția adopției internaționale.

Restructurarea instituțiilor de ocrotire a copilului s-a desfășurat în strânsă legătură cu încercarea de a oferi alternative cât mai optime de tip familial în locul celor rezidențiale și de a preveni abandonul. Pe de o parte, instituțiile clasice, cu o capacitate mare (între 100 și 300-400 de locuri) au fost restructurate, încercându-se reducerea capacității, modularea acestora, pentru a oferi mai mult spațiu pentru fiecare copil, într-un mediu cât mai apropiat de cel familial. O noutate o constă faptul că s-a pus accentul și pe dotarea centrelor de plasament cu mobilier și cazarmament, pentru a permite copiilor să-și creeze un spațiu intim, personalizat.

Constatând-se că pachetul de măsuri inițiate (restructurarea centrelor de plasament de tip clasic, frecventarea de către copiii protejați a școlilor de masă și înscrierea lor pe listele medicilor de familie) nu răspund în întregime nevoii de integrare a copiilor în viața comunității, a fost demarat un amplu proces de închidere a instituțiilor de tip vechi. Peste 170 instituții de tip vechi de protecție a copilului au fost închise, accentul fiind pus pe închiderea instituțiilor mari, cu peste 100 copii, a leagănelor (instituții pentru copii cu vârsta mai mică de 3 ani) și a căminelor spital pentru copiii cu handicap.

Activitatea de elaborare a noului pachet legislativ în domeniul protecției copilului a fost inițiată în luna mai 2002 și a presupus consultări cu toți partenerii sistemului de protecție a copilului și cu toți specialiștii din cadrul sistemului.

Noua concepție cu privire la protecția copilului a fost exprimată la nivel internațional prin adoptarea Convenției O.N.U. cu privire la drepturile copilului, iar în dreptul intern a fost transpusă prin adoptarea Legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Pachetul legislativ a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005 și conține 4 acte normative:

Legea nr.272/2004privind protecția și promovarea drepturilor copilului (MO, nr.557/23.06.2004);

 Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției ( MO, nr.557/23.06.2004);

 Legea nr. 274/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adoptii (M O, nr.557/23.06.2004 );

 Legea nr. 275/2004 pentru modificarea Ordonanței de Urgență nr. 12/ 2001 privind infiintarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului si Adopție (M O, nr.557/23.06.2004).

Potrivit articolului nr.4 litera a din Legea nr. 272/2004, prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, în condițiile legii. Legea cu privire la drepturile copilului nu arată însă, din ce moment beneficiază copilul de protecție, rezultă că, în principiu, el beneficiază de protecție de la naștere.

Capitolul III. Tehnici de intervenție pentru finalizarea cu succes a cazului copilului instituționalizat

3.1 Socoalizarea

Căile specifice socializării și implicit ale valorilor morale care le însoțesc, sunt legate de concepția personală despre lume și viață și se realizează în două etape principale:

Prima etapă este legată de copilărie, de mediul familial, ce favorizează socializarea primară în care se constituie comportamentele încărcate de elemente valorice ale modelului familial. În această primă instanță a socializării, reprezentată de familie, copilul deprinde noțiuni cu privire la: datorie, responsabilitate, interdicție, copilul dobândind primul său „ eu social” , prima „identitate socială”. Familia are aici un rol esențial și constituie cadrul de realizare a sociabilității inițiale.

A doua etapă a socializării, cea secundară, analizată de Skinne este legată de diviziunea socială a muncii și de repartiția socială a cunoștințelor, capacităților și aptitudinilor pentru viața socială. Adolescentul preia în formarea concepției despre lume și viață aspecte active ale structurii personalității sale, la rândul ei intersectând cu întreaga experiență trăită. Pentru tinerii proveniți din instituții un aspect semnificativ îl are socializarea primară dar și cea corespunzătoare vârstei adolescenței, cu urmări evidente pentru comportamentul de mai târziu. Dacă în prima etapă lipsește atmosfera deschisă, de înțelegere, cooperare, încredere în copil și posibilitățile lui de dezvoltare se poate ajunge la tensiuni, conflicte, frustrări cu manifestări de violență și agresivitate.

Aceasta este perioada în care idealul de sine și idealul de societate se omologhează și crează condiția maturizării psihice. Tânărul este pregăti psihic, moral și aptitudinal pentru viață, îl atrag cunoștințele, valorile și principiile solidarității sociale complexe, este pregătit a face față vieții și a se exprima ca atare, cu propria sa autenticitate.

La cele două etape ale socializării delimitate de vârstă se adaugă și o a treia etapă, cea a socializării continue ce se realizează pe tot parcursul vieții individului, pe măsură ce el asimilează noi valori, dobândește noi experiențe de viață venind în contact permanent cu diferite influențe culturale și reguli morale, obiceiuri, tradiții, informații date de mijloacele mass-media și opinia publică. Individul implicat în socializare este un participant activ, din ce în ce mai capabil să înțeleagă mediul său de viață, să negocieze și să redefinească granițele și regulile noi ale învățării, să se implice prin acțiuni specifice în modul său de viață. Aceasta presupune o distanțare considerabilă de modul pasiv al „ absorbției” modelelor de socializare, care a caracterizat relațiile părinte-copil și profesor-copil.

Dintr-o perspectivă rigidă, socializarea este un proces care se diminuează gradat, pe măsură ce subiectul trece de la copil prin adolescență la adult și apoi la învățarea continuă ca matur. Funcția educației a fost considerată crucială în mai multe privințe, iar terminarea școlii a fost identificată cu sfârșitul acestui proces sau cel puțin, cu o întrerupere semnificativă, a lui. Trebuie oare să vedem socializarea ca proces finit, care se termină odată cu adolescența sau ea este, de fapt, un proces care durează toată viața, un proces prezent în toate interacțiunile vechi și noi, familiale sau nefamiliale? Berger și Luckmann (1971) , de exemplu disting între formele de socializare primară și secundară, dar notează că „ socializarea nu este niciodată totală, niciodată terminată” , ea nu se poate defini ca etapă încheiată ci doar ca proces, ca tendință a dezvoltării individului.

In cadrul fiecărei societăți, al unui grup se manifesta tendința de a-si menține echilibrul, ordinea sociala si normativa. In acest scop societatea si-a creat mecanisme specifice de socializare si integrare sociala a indivizilor.

Socializarea reprezintă procesul social prin care societatea își crează, reproduce si realizează conduite adecvate ale membrilor săi, un model normativ si cultural (I. Dragan). Procesul acesta foarte complex implica mecanisme si agenți de o mare varietate, fiecare cu rol bine definit in asigurarea stabilității si funcționarii structurilor sociale, a coeziunii interne, continuității si permanentei structurii grupale.

Conceptul de socializare definește procesele, mecanismele si instituțiile prin care societatea se reproduce in fizionomia personalității umane care ii este specifica, in anumite structuri de comportament ce răspund așteptărilor si prescripțiilor sociale.
Numeroși autori leagă procesul socializării de mecanismul de influențare al culturii. Astfel, R E Park susține ca “omul nu se naște uman, ci devine in procesul educației”.
Prin socializare se realizează formarea modalităților de satisfacere a instinctelor biologice, a deprinderilor modului de comportare de natura sociala.

Literatura de specialitate consemnează o adevărată “criza" a adolescentei, segment socio-uman temporal esențial in procesul socializării, constând in ,,conflicte de dezvoltare", acte impulsive sau conduite deviante exprimate prin ostilitate fata de părinte, revolta contra interdicțiilor educative, respingerea modelelor culturale si normelor morale propuse de adult si afirmarea unor modele contestatare de conduita (Radulescu Sorin, Banciu Dan).

Socializarea este un proces care începe de la cea mai frageda vârsta, prin care copiii, tinerii își însușesc normele, valorile si regulile de conduita compatibile cu modul etico-normativ al societății căreia îi aparține.

Principalele aspecte pe care le cuprinde socializarea sunt:

Socializarea formează disciplina, stăpânirea pornirilor biologice si nevoilor, satisfacerea lor intr-o maniera prescrisa de conduite sociale;

2) Socializarea dezvolta aspiratii, nazuinte, in vederea dobandirii unui prestigiu social;
3) Socializarea mijloceste asimilarea unor cunostinte si satisfacerea unor roluri;
4) Socializarea asigura un status professional si multe alte calitati utile in derularea vietii persoanei;

In rezumat, socializarea formeaza personalitatea omului, il pregateste si integreaza pentru viata in colectiv, il orienteaza in alegerea si infaptuirea unor actiuni necesare indeplinirii scopurilor asumate.

Integrarea sociala se realizeaza prin apartenenta si participarea neimpusa a individului la un set de norme, valori si atitudini comune grupului.Integrarea sociala presupune acomodare, solutionarea conflictelor intre aspiratii si atitudini comportamentale, intre indivizi, grupe. Se poate realize prin dominare, compromis, conciliere, conversiune. Dupa sociologul American Parsons caracteristicile de baza ale personalitatii umane s-au format in procesul socializarii in cadrul unor sisteme sociale obiective, in mod succesiv individul invatand fie apt pentru a indeplini diferite roluri.

După S. Radulescu tipurile de integrare sociala sunt:

a) Integrare culturala (realizarea armonizarii valorilor cu comportamentul si interdependenta dintre valori, comportamente si institutii sociale).

b) Integrarea normativa (integrare intre norme si persoane). Opusul ei este starea de ,,anomie", de conflicte intre norme, de incompatibilitate intre norme si indivizi.

c) Integrare comunicationala (system de relatii definitorii pentru concordanta dintre conduite si norme)

d) Integrarea functionala (vizeaza unitatea si echilibrul sistemului social, diviziunea si sincronizarea valorilor intr-un grup).

Ca si socializarea, integrarea sociala vizeaza mentinerea comportarii indivizilor in cadrul modelelor de norme, conduite premise si acceptate.

3.2 Resocializarea

Resocializarea este un proces de reorientare în viața socială a indivizilor care se abat de la normele și valorile sociale, adoptă un comportament marginal sau deviant. Este un mijloc de control social aplicat în instituții specializate împreună cu sancțiuni punitive asupra celor ce au încălcat normele și valorile socialmente dezirabile. Finalizarea procesului de resocializare constă în recuperarea și reintegrarea în societate a delicvenților, asimilarea de către aceștia a unor modele comportamentale social acceptate. O altă componentă esențială a reintegrării sociale de care au nevoie tinerii proveniți din centre de plasament este reeducarea în diferite medii controlate, de preferat fiind spații rezidențiale în care supravegherea este permanentă. Resocializarea este concomitentă cu desocializarea anterioară și constă în orientarea învățării și controlului social către asimilarea și manifestarea de comportamente individuale compatibile cu tabla de valori și atitudini a noului sistem integrator (Zamfir, Cătălin, L. Vlasceanu, Dicționar de sociologie, Ed. Babel, Buc. 1998, pag. 512).

3.3 Integrarea profesională a tinerilor

Tinerii instituționalizați cu vârsta cuprinsă între 18-26 ani se confruntă cu probleme speciale legate de faptul că sunt nevoiți să părăsească sistemul de protecție a statului. Lor nu li se oferă perspective pentru integrare pe piața muncii odată cu ieșirea din sistem. Această categorie de tineri întâmpină dificultăți de angajare datorită nivelului scăzut al educației primite și datorită slabei profesionalizări.

Integrarea socio-profesională a acestor tineri care părăsesc sistemul de protecție a copilului reprezintă un punct critic al sistemul de protecție a copilului. Din punctul de vedere al dezvoltării durabile reforma în asistența socială trebuie să se centreze și pe acest segment în dificultate, neacoperit prin servicii corespunzătoare. Aceste servicii necesită o protejare specializată a tinerilor pentru integrarea lor profesională, civică și constituirea familiei. Acest demers presupune însă un cadru legislativ și instituțional care să asigure suportul necesar tinerilor pentru găsirea unui loc de muncă și a unei locuinței corespunzătoare. În vederea pregătirii adolescenților și tinerilor pentru viață, în structura sistemului de protecție a copilului au început să apară preocupări pentru servicii specifice de socializare a tinerilor.

Considerăm posibile următoarele soluții:

elaborarea unui cadru legal, specific pentru tinerii instituționalizați care ajung la vârsta majoratului și sunt nevoiți să părăsească instituțiile de protecție (sau inserarea unor asemenea prevederi în Legea Tineretului);

dezvoltarea unui sistem de servicii care să asigure tinerilor posibilitatea de a se asimila organic deprinderi de viață și de a învăța o profesie/ meserie corespunzătoare aptitudinilor lor profesionale. Aceste tipuri de servicii nu por fi lăsate doar în sarcina organizațiilor nonguvernamentale, statul trebuie să se implice activ;

stimularea, acordarea de facilități suplimentare angajatorilor care încadrează în muncă tineri proveniți din instituții;

sprijin material pentru continuarea studiilor și asigurarea locuinței pe această perioadă. (Neamțu C., Comunicare sau înstrăinare?, Ed. Gnosis, Buc. 1997).

3.4 Dezinstituționalizarea

Dezinstituționalizarea este procesul de prevenire a internării și prelungirii perioadei de instituționalizare, prin soluții alternative eficiente pentru protejarea copilului cu risc, dincolo de cerințele imediate, urgente. Ea presupune identificarea și dezvoltarea unor servicii comunitare pentru recuperarea capacităților de integrare a tinerilor pentru, instruirea, educarea și reabilitarea lor.

Centrele de plasament oferă asistență și educație minorilor orfani sau proveniți din familii dezorganizate doar până la vârsta de 18 ani. După ce depășește această vârstă, ei sunt obligați să părăsească aceste instituții și să se descurce singuri, fără să li se ofere un fel de ajutor. Se știe că majoritatea dintre ei nu au nici un suport din partea familiei, când aceștia părăsesc instituția și nici capacitatea de a se descurca singuri. Din cauza prejudecăților, societatea îi acceptă cu greu și adesea sunt respinși de comunitate.

În urma eșecurilor și respingerilor repetate, mulți dintre aceștia chiar intră în sfera neadaptaților sociali, încep să fure, să comită delicte, pentru că nu au altă șansă de a supraviețui.

Pe de altă parte, anii petrecuți în mediul instituțional generează dependență și habitusuri sociale de neadaptare la mediul în care vor trebui să trăiască după plecare din instituții. De aceea tinerii defavorizați social, sunt treptat marginalizați și cu greutate se pot încadra în muncă și să obțină o locuință. Deși în mod normal statul ar trebui să ofere sprijin tinerilor instituționalizați ( abia din 2001 au fost demarate anumite programe care vizează acest segment din populație) , din cauza lipsei de fonduri sau pur și simplu di dezinteres, ei ajung la vârsta majoratului să trăiască pe străzi sau prin canale fiind marginalizați și numiți „ tinerii străzii” . În acest sens o serie de organizații nonguvernamentale vin să sprijine ideea susținerii acestor tineri pe o anumită perioadă de timp pentru a-i sprijini în dezvoltarea lor printr-o serie de proiecte de integrare socio-profesională.

În prezent politicile guvernamentale de dezinstituționalizare prevăd însă preluarea tinerilor crescuți în instituții de ocrotire până la vârsta de 18 ani ( sau 26 ani, în cazul continuării studiilor) și dezvoltarea unor servicii alternative pentru pregătirea lor pentru o viață independentă. (Zamfir, Cătălin, L. Vlasceanu, Dicționar de sociologie, Ed. Babel, Buc. 1998).

3.5 Reintegrarea familială

Reintegrarea familială înseamnă întoarcerea în familia de origine, eventual familia lărgită a unui copil care a fost îndepărtat provizoriu (printr-un plasament familial sau plasament în instituție, imediat ce circumstanțele defavorabile inițial dezvoltării sale s-au schimbat.

Reintegrarea familială de preferință chiar întreținerea copilului prin sprijin acordat familiei ca măsură de prevenire a plasamentului constituie o soluție de durată cu efecte benefice asupra copilului. Ea trebuie căutată cu prioritate chiar și atunci când familia de origine nu pare un cadru ideal de viață sau dacă obiceiurile și modurile de viață diferă de cele ale majorității populației, cu o precizare: aceste familii trebuie monitorizate și evaluate continuu până ce avem certitudinea că sunt locul cel mai potrivit de dezvoltare a copilului.

Pornind de la premisa că obiectivul ocrotirii copilului nu constă în uniformizarea modului de viață familial, ci în a permite fiecărui copil să se dezvolte cât mai bine în funcție de cerințele lui proprii, într-un cadru afectiv al familiei sale, putem sublinia că soluția cea mai bună pentru copil este familia.

În această privință serviciul public specializat este obligat să ofere asistență și sprijin părinților copilului pentru a pregăti revenirea acestuia în mediul său familial. În principiu, persoanele de intervenție vor face tot ce este posibil pentru a favorizarea integrarea copilului, dacă este posibilă, în familia sa de origine. În scopul acesta se vor încuraja relațiile între copil și familie. Familia va fi sprijinită material/moral/educațional în eforturile acesteia pentru a readuce copilul în mediul său familial. După evaluarea situației specifice fiecărei familii împreună cu toți factorii implicați în integrarea copilului ( familia de origine, posibila familie de primire și evident copilul) , se poate aproba reîntoarcerea lui în familie. După reintegrarea copilului în familia de origine pare posibilă, personale de intervenție trebuie să-i pregătească pe fiecare în parte pentru acest proces.

În acest scop se elaborează un proiect împreună cu familia și copilul, care gradual poate să realizeze apropierea normală. În anumite cazuri reintegrarea copilului trebuie să fie progresivă ( de exemplu, pentru început părinții îl vor lua pe copil la ei în week-end sau în concediu) , persoanele de intervenție vor însoții atât familia cât și pe copil cu ocazia acestor întâlniri și se vor implica activ în schimbare. De asemenea, persoanele de intervenție vor însoții copilul în familia de origine. Din momentul în care copilul este acceptat într-o măsură de protecție provizorie, persoanele de intervenție trebuie să finalizeze ancheta socială asupra familiei de origine a copilului, inclusiv familia lărgită. Dacă este necesar, trebuie să implice și alți actori comunitari precum: poliția, școala, biserica, vecinii, care pot să-i ajute să cunoască familia copilului sub toate aspectele. Să urmărească apoi efectele reale ale plasamentului copilului ca și posibilitățile de progres ale familiei în relația cu copilul, fapt ce ar permite o normalizare în procesul de reintegrare a copilului. Cu participarea copilului și a familiei se va elabora un plan individual de viitor pentru a găsi o soluție competentă în dezvoltarea și socializarea copilului.

Studiile atestă faptul că adesea copilul îndepărtat de familie încearcă un profund sentiment de frustrare afectivă, se simte respins, neglijat, dezvoltă complexe de inferioritate, fapt ce va influența direct formarea și dezvoltarea comportamentului său ulterior. Rolul familiei, care asigură pe de o parte siguranța afectivă, iar pe de altă parte, educația primară și formarea continuă a copilului, nu poate fi ignorat în nici o situație.

În prezent tendința politicilor în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului se axează pe descentralizare, localizându-se suportul specializat în mediul normal de viață al beneficiarului, responsabilizarea comunității locale în oferirea de servicii de asistență socială. În acest sens comunitatea locală este considerată a fi în măsură să identifice și să prevină situațiile de risc, să evalueze resursele financiare și umane și să propună soluții rapide de intervenție și schimbare socială.

Legea 272/ 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului definește clar obligația autorităților administrației publice locale de a garanta și promova respectarea drepturilor copiilor din unitățile administrativ teritoriale, asigurând prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și protecția specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de îngrijirea părinților săi.

BIBLIOGRAFIE

1. Zamfir, Cătălin, L. Vlasceanu, Dicționar de sociologie, Ed. Babel, Buc. 1998;

2. Neamțu C., Comunicare sau înstrăinare?, Ed. Gnosis, Buc. 1997.

3. Legea nr.272/2004privind protecția și promovarea drepturilor copilului (MO, nr.557/23.06.2004);

IV. Cauzele și efectele instituționalizării copilului

4.1 Cauzele instituționalizării

Primul studiu, realizat de IOMC și UNICEF în 1990, privind Cauzele Instituționalizării copiilor în leagăne și secții de distrofici a relevat faptul că, din aproape 9000 de copii 0-3 ani, care se aflau instituționalizați în leagănele din țară, 83% proveneau direct din maternități și spitale, secții de pediatrie și de distrofici. Ei aveau recomandarea unui medic pentru instituționalizare. Majoritatea copiilor aveau probleme medicale cronice sau handicapuri apărute în timpul șederii în instituție prin carența afectivă și datorate lipsei stimulării, lipsei expunerii la soare sau hranei neadecvate. Puțini dintre ei erau declarați juridic abandonați deși erau cu adevărat abandonați.

Cauzele instituționalizării erau variate pentru fiecare caz în parte, începând cu lipsa sprijinului social și material (mame singure/adolescente, lipsite de sprijinul tatălui sau al familiei lărgite) și terminând cu probleme asociate sărăciei extreme (familie numeroasă, mamă care nu are cu cine lăsa copilul când pleacă să muncească, alcoolism, prostituție).

În 1996 s-a realizat al doilea studiu privind cauzele instituționalizării copiilor în România (UNICEF,FICF, IOMC). Acest studiu a evidențiat faptul că aproape 70% dintre copiii 0-3 ani instituționalizați în leagăne proveneau direct din maternități și spitale/secții de pediatrie. Abandonul (în maternitate spitale/secții de pediatrie) a fost indicat, în anchetele sociale, drept principala cauză a instituționalizării în 51% din aceste cazuri. În doar 10% din cazuri a fost indicată ca fiind singura cauză, restul anchetelor sociale indicând și alți factori de natură economico-socială.

Un raport UNICEF concluzionează că, în ceea ce privește situația acestor copii, lucrurile sunt neschimbate în România de 30 de ani. Cauzele acestui fenomen sunt situația precară a tinerelor mame si eșecul sistemului.

Situația copiilor abandonați în maternități, spitale și secții de pediatrie este similara cu cea de acum trei decenii, chiar daca întreg sistemul de protecție a copilului s-a modernizat conform noii legislații intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005, se precizează într-un raport al UNICEF România. Conform unui studiu realizat de Ministerul Sănătății și UNICEF în 150 de unități medicale, specialiștii au estimat, pentru 2004, că aproximativ 4000 de nou-născuți au fost abandonați imediat după naștere, reprezentând 1,8% din totalul acestora. Concluziile raportului UNICEF sunt îngrijorătoare. In ciuda faptului că după revoluția din '89 a fost legalizat avortul și metodele contracepționale au devenit accesibile tuturor, in anii 2003 și 2004, abandonul copiilor s-a încadrat în aceleași coordonate ca acum zece, 20, 30 de ani. Amploarea fenomenului a fost determinată prin calcularea ratei abandonului (numărul de copii abandonați la 100 de nașteri/internări)., într-o conferință de presă, Pierre Poupard, reprezentant UNICEF în România.

4.2 Efectele instituționalizării

Neamțu George precizează în Tratatul de Asistență Socială, faptul că dezvoltarea întârziată a copiilor instituționalizați trebuie înțeleasă nu ca o reacție la separarea de părinți, ci ca un efect al mediului nestimulativ, în special al lipsei oportunităților de interacțiune spontană și afectuoasă cu adulții.(Neamțu, George, Tratat de asistență socială , editura Polirom, Iași, 2003, p.813)

Este evident faptul că viața în instituție dă naștere unor frustrări la nivelul personalității individuale a copilului, frustrări care vor da naștere unor suferințe profunde ca urmare a separării de familie, și care pot degenera în comportamente deviante, antisociale.

Instituționalizarea are efecte importante, severe și de durată asupra copiilor, în special copiii instituționalizați de la o vârstă fragedă sunt în cel mai mare pericol. Cele mai semnificative efecte sunt acelea legate de lipsa unui atașament corespunzător. Totuși, pe lângă aceasta apare: întârzieri severe de dezvoltare, copiii care nu ajung la obișnuitele stadii de dezvoltare datorită lipsei de stimulare și afecțiune. Studiile efectuate în țara noastră vizând efectele instituționalizării au constatat existența unui decalaj al nivelului de dezvoltare generală psiho-motrică și socio-afectivă a copilului din instituțiile de ocrotire, față de copiii crescuți în familii. (Macavei, Elena, Familia și casa de copii, editura Litera, București, 1989, p.68)

Efectele pe termen lung asupra sănătății mentale reprezintă nu numai o reacție la pierderea părintelui sau a unui substitut al acestuia, ci și incapacitatea minorului de a trăi în casa de copii experiența unor relații călduroase, apropiate și de durată cu adulți în care să poată avea încredere și de multe ori chiar cu prieteni de aceeași vârstă. Faza de detașare din evoluția răspunsului la pierdere se poate transforma într-o reacție defensivă cronică și poate duce, pe termen lung, la depresie și la incapacitatea stabilirii de relații apropiate și intime. Calitatea redusa a mediului fizic în care se dezvoltă copilul instituționalizat reprezintă un factor de risc suplimentar pentru dezvoltarea normală fizică și psihologică. (Neamțu,George, Tratat de asistență socială , editura Polirom, Iași, 2003, p.813)

De asemenea apar tendințe autistice de la mediu la sever, copilul are un comportament stereotip(mișcarea mâinilor, legănatul), evită contactul fizic și vizual, își creează o lume proprie și trăiește în ea. Aprecierea personală despre valoarea proprie, stima de sine dezvoltată treptat, sunt în general cauze ale mediului deprivant în care au crescut tinerii dezinstituționalizați. Lor le este teamă să lase garda din teamă de a nu exprima inadecvare riscând respingerea. O altă problemă rezultă și din faptul că stima de sine tinde să fie rezistentă la schimbare, odată ce a fost stabilită deci nu va mai fii un proces simplu de dezvoltare a unei stime de sine pozitive (la cei care o au deja negativă). ( Clarke, S. Alison, Child Development, John Willez and Sons, SUA, 1985, pag 607)

Copii instituționalizați manifestă comportamente dificile cum ar fi agresiune, autoagresiune (ceea ce înseamnă că se lovește, se mușcă sau se zgârie, își provoacă singur vomă),masturbare, minciună, furt și alte comportamente antisociale. Sănătatea fizică deficitară, boli cronice rezultând dintr-o lipsă de afecțiune, și/sau dintr-o alimentație săracă, îngrijire medicală insuficientă, folosirea inadecvată de medicamente.

În rândul copiilor instituționalizați pot fi observate cu ușurință dizabilități fizice și de învățare cât și sindromul de deficit de atenție care sunt anorganice- acestea survin atunci când întârzierile severe de dezvoltare nu sunt sesizate și tratate la timp, în cazul bolilor cronice tratate neadecvat, al medicației nepotrivite cât și a lipsei de mișcare fizică. Efecte semnificative sunt și tulburările în sfera socială cum ar fi lipsa de abilități sociale adecvate unei vieți în afara instituțiilor, tinerii care părăsesc instituțiile au deseori probleme în situații simple cum ar fi împărțirea banilor, cumpărături, gătit, folosirea transportului în comun.

4. 3 Efectele instituționalizării asupra personalității

Conform studiilor efectuate, tanarul care traieste experienta institutionalizarii sufera o serie de transformari progresive ale personalitatii, modificandu-si simultan sentimentul propriei identitati si modul de a-i percepe pe ceilalti. Eul fiecaruia se elaboreaza in limitele unui sistem institutional. El resimte dependenta fata de institutie si se identifica cu ea, cu colegii si cu personalul din unitate.

Satisfacerea nevoilor de comunicare, de afectivitate ale copilului are loc mai ales in familie. Datorita ritmului vietii actuale, comunicarea dintre parinti si copii este serios afectata. Problema se agraveaza mai mult cand vorbim de copiii din institutii, in cazul carora legatura copil-parinte nu poate fi suplinita in totalitate prin relatia cu educatorii. Consecinta acestui fapt o reprezinta probabilitatea crescuta de aparitie a dificultatilor de adaptare si dezvoltare psihica, ceea ce poate duce la manifestarea unor tendinte agresive si a unor tulburari afectiv-comportamentale.

La aceste dificultati de ordin psihologic se adauga etichetarea de catre membrii societatii ca fiind "din casa de copii". Tanarul interiorizeaza stigmatul si se comporta conform asteptarilor "denigratorilor". Atat timp cat tanarul se afla in fata membrilor unei colectivitati, reprezinta o persoana obisnuita, normala, insa informatia ca este "de la casa de copii" atrage discreditarea, fiind identificat cu diverse atribute – slabiciune, handicap afectiv, lipsa de responsabilitate, mergandu-se pana la ideea de personalitate infractionala innascuta. In aceste conditii, negativitatea pare dominanta la tinerii postinstitutionalizati, care se autoevalueaza in urma nereusitelor in termeni de incapacitate, incompetenta, imposibilitatea de a depasi un obstacol.

De asemenea, intalnim frecvent la acesti tineri aspiratii neconcordante cu capacitatile personale. Frica de a-si depasi conditia, frica de un imaginar stigmat social, neincrederea in sine, pot conduce la subapreciere. In schimb, lipsa de responsabilitate, mediul protejat in care s-au format, fac ca multi tineri sa aspire la un statut social, la o profesie careia nu-i pot face fata.

Sindromul de institutionalizare reprezinta un adevarat obstacol in calea realizarii principiilor moderne impuse de noile orientari privind persoanele cu dizabilitati.

În multe cazuri, necesitățile unor copii handicapați și ale copiilor cu tulburări afective nu pot fi satisfăcute în școlile cu program normal și aceasta mai ales pentru că familia unui școlar cu dizabilități este adesea incapabilă să facă față acestei situații. Școala cu program prelungit oferă posibilități de educație pentru copil și ore de relaxare pentru părinți, dar tensiunile fundamentale cu care copilul se confruntă în fiecare după-amiază după ce se întoarce de la școală vor avea o influență nefastă, împiedicând dezvoltarea copilului și progresul său școlar. În astfel de cazuri au fost recomandate școlile speciale cu internat…dar ce rămâne de făcut dacă și această soluție se dovedește capricioasă, din suficiente puncte de vedere?! Cum se împacă situația copilului handicapat, care este obligat să plece de acasă la o vârstă încă fragedă și să intre într-o școală, singura care-i poate oferi o educație și o terapie de care are nevoie, cu nevoia ca experiența sa asupra lumii să fie interiorizată prin intermediul părinților? Și ce se întâmplă cu sentimentul său de securitate primară?

Copilul cu handicap este mai vulnerabil și mai dependent decât copilul normal. Nici acasă, unde este ancorat în contextul familiei, el nu-și poate exprima în fața părinților sau față de el însuși experiența pe care o capătă în legătură cu sensurile primare, ceea ce nu înseamnă că nu ar poseda aceste experiențe. Ele sunt însă difuze, anonime, fără formă și contur definit. De aceea copilul cu dizabilități are nevoie, mai mult decât alți copii, de un mediu școlar bine structurat și diferențiat, în care să se dezvolte și să se instruiască.

Sarcina școlii este de a crea acest mediu în care copilul să-și diferențieze trăirile și să se structureze ca personalitate, deoarece este incontestabil că nu poate rămâne acasă.
Cum se poate realiza aceasta? Este acest lucru realizabil?…

La Congresul European cu privire la persoanele cu dizabilități, desfășurat la Madrid în perioada 20-23 martie 2002, s-a adoptat un cadru conceptual de acțiune la nivel continental, național, regional și local, având drept obiectiv principal amelioarea calității vieții și serviciilor destinate persoanelor cu handicap.

Noua viziune propusă de participanții la acest congres a fost sintetizată în următoarele puncte:

• renunțarea la ideea de persoane cu dizabilități ca “obiecte ale milei” și acceptarea ideii de persone cu dizabilități care beneficiază de drepturi și obligații în sociatate;

• renunțarea la idea de personae cu dizabilități ca pacienți și acceptarea ideii de persone cu dizabilități în calitate de cetățeni independenți și socialmente utili;

• renunțarea la idea de profesioniști care iau decizii în locul persoanelor cu dizabilități și acceptarea ideii de încurajare și susținere a independenței acestor persone în luarea deciziilor și asumarea de responsabilități în viața personală și comunitară;

• renunțarea la idea de concentrare pe deficiențe individuale și acceptarea ideii de eliminare a barierelor, de revizuire a normelor sociale, politicilor, culturilor și promovarea unui mediu accesibil și de sprijin pentru persoanele cu dizabilități;

• renunțarea la idea conceperii unor procese economice și sociale destinate câtorva persone și acceptarea ideii de dezvoltare a unei comunități socioeconomice flexibile, accesibile pentru toți;

• renunțarea la idea unei segregări inutile în educație, pe piața locurilor de muncă și în alte sfere sociale și acceptarea ideii integrării persoanelor cu dizabilități în școală și societate;

• renunțarea la idea de politici referitoare la dizabilități ca problemă de care se ocupă numai anumite ministere speciale și acceptarea ideii de politică referitoare la dizabilități ca responsabilitate generală a guvernului și autorităților publice și civile.

Conform acestei noi viziuni, se stimulează promovarea ideii de societate incluzivă pentru toți, iar instituționalizarea nu corespunde acestor noi principii.

Știm cu toții că mediul de viață din instituțiile de ocrotire, de tip internat, prin organizare și funcționalitate, este total diferit de mediul familial, deosebirea esențială fiind de ordin psihoafectiv. Dacă într-o familie obișnuită relațiile se bazează pe afectivitate și respect, într-o astfel de instituție relațiile se bazează pe dominare și supunere. Ceea ce știe copilul din instituția de ocrotire nu se potrivește cu ceea ce se cere în școală sau societate, de aici derivând posibilitatea apariției unei crize de personalitate la copilul sau adolescentul din instituția de tip internat.

Cu toate schimbările care s-au făcut după 1993/1994, sindromul de instituționalizare rămâne una dintre problemele nerezolvate ale instituțiilor de ocrotire socială. Acesta presupune cumularea efectelor negative la nivelul tuturor componentelor personalității, care apar ca urmare a menținerii individului, pe un interval de timp îndelungat, într-o instituție cu circuit închis

Sindromul de instituționalizare se instalează în urma manifestării unor simptome specifice:

complexul de proveniență și/sau refuzul familiei;

sindromul de privare familială;

sindromul de copil maltratat;

avitaminoza afectivă;

nevroza de abandon;

șocul de instituționalizare determinat de schimbarea bruscă a mediului, relațiilor, regimului de viață;

traumatismul de internare;

retardarea de instituționalizare ce include încetinirea dezvoltării psihice, hipotrofia pondero-staturală, întârzierea formării deprinderilor de autoservire, degradarea comportamentelor interpersonale.

Toate aceste simptome specifice derivă din fenomenul de inadaptare la mediul instituției de tip internat și conduc spre tulburările de comportament (conduitele care depășesc granițele de toleranță, încălcându-se normele sociale acceptate în rândul comunității respective). Datorită fenomenului de frustrare prin care trece copilul instituționalizat pot să se instaleze și alte tulburări asociate (tulburări de dezvoltare, tulburări de limbaj, întârziere în dezvoltarea psihomotrică, tulburări de învățare, tulburări de personalitate etc.) .

Frustrarea, conflictul, stresul – privite ca factori perturbatori – se găsesc în stare de intercondiționare reciprocă, fiecare din ele putând fi consecința celuilalt. Ca un dezechilibru afectiv rezultat din blocarea realizării unor dorințe, frustrarea se dezvoltă din conflict, generându-l la rându-i mai ales atunci când starea de frustrație este rezultatul unui act de atribuire subiectivă, nejustificată, cu o intenție răuvoitoare.

Există în comportamentul copiilor instituționalizați atât tulburări specifice (refuzul comunicării, fuga din unitate, refuzul oricărei forme de autoritate, contestarea familiei de proveniență, manifestări explozive, neglijarea ținutei vestimentare, ticuri nevrotice, comportament hiper-politicos), cât și tulburări nespecifice (minciuna-fabulația, limbaj agresiv și vulgar, comportament agresiv, autoagresivitatea, impulsivitatea, furtul, vagabondajul, cerșitul, consumul de alcool și fumatul, devianțe sexuale, eșecul școlar).

Sindromul de instituționalizare rezultă din conjugarea a două categorii de factori; prima categorie se referă la modul parțial sau neadecvat în care o instituție închisă sau cvasiînchisă poate răspunde nevoilor de accesibilitate ale ființei umane; iar a doua categorie cuprinde elementele de tip logistic care tind să aibă uneori o pondere mai mare, astfel încât funcționarea instituției tinde să devină mai importantă decât funcționarea individului.

Întâlnim în astfel de instituții artificialitatea mediului (circuitul închis exclude fenomenul preînvățării, determină atenție micșorată față de componenta psihică), mediul educogen redus (cantitatea și calitatea redusă a jocului care are drept efect întârzierea în limbaj), uniformizarea evoluției (programul rigid, comun și absența evenimentelor personale conduc la neutralizarea preferințelor pentru anumite obiecte, la o stereotipizare zilnică), sărăcia mediului înconjurător (monotonia cadrului, viața și spațiul închis, numărul limitat de persoane), deformarea percepției asupra realității (copilul este mereu în poziția de a executa, iar absența aproape totală a relației normale copil-copil, nu pot duce decât la apatie generală).

Chiar dacă prima instanță de socializare – familia – poate lipsi cu desăvârșire în unele cazuri, iar principala instanță de socializare a copilului – școala – se desfășoară într-un cadru instituționalizat, nu trebuie uitat faptul că integrarea școlară reprezintă o particularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii, proces care are o importanță fundamentală în facilitarea integrării ulterioare în viața comunitară prin formarea unor conduite și atitudini, a unor aptitudini și capacități favorabile acestiu proces.

Începută cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, dezinstituționalizarea (dezinstitutionalization) – mișcare ce a depășit cu mult stadiul unei simple orientări filosofico-etice –apare ca o consecință directă a aplicării educației integrate sau ca un ultim scop al politicii de integrare școlară (mainstreaming) și se referă la renunțarea totală sau parțială a educării copiilor cu deficiențe în școli speciale. Dezinstituționalizarea reprezintă în fond deplasarea persoanelor cu deficiență mentală din marile instituții în instituții mai mici, implicate organic în viața comunitară. Prin dezinstituționalizare se asigură o sporire substanțială a nivelului de normalizare a existenței persoanelor care au fost anterior internate în rezidențe de tip clasic.

În contextul dezbaterii calității și formelor asistenței sociale acordate persoanelor cu dizabilități mentale, tema ”care este cea mai bună alternativă în ceea ce privește tipul de locuință adecvat persoanelor din această categorie” a fost și continuă să fie în centrul a numeroase discuții și controverse.

O soluție adoptată în multe țări are la bază transformarea școlilor speciale în centre de resurse pentru terapia, compensarea și recuperarea prin activități instructiv-educative a copiilor cu cerințe speciale. Altfel spus, în școala de masă urmează să se desfășoare activitățile educative formale după un program diferențiat/individualizat, iar în aceste centre să se desfășoare activități extrașcolare care, pe de-o parte, să continue și să diversifice experiențele de învățare întâlnite la programul din școală și, pe de altă parte, să includă un program terapeutic și recuperator în funcție de deficiența copilului, unde să valorifice și cunoștințele sau competențele achiziționate la activitățile din școală. Această soluție nu poate fi una optimă dacă se ia în calcul numărul mare al copiilor dintr-o astfel de școală și necesitatea unor noi investiții sau resurse materiale și financiare prin care să se construiască un sistem de unități cu un număr mai mic de copii (maxim 100-150 de copii pe unitate), unde să se poată aplica programe de recuperare, profesionalizare și integrare eficiente și în care activitățile să fie susținute de echipe mixte de specialiști în domeniul socio-psihopedagogic și/sau medical.

Critica instituționalizării nu este îndreptată împotriva ideii de a oferi facilități rezidențiale; se pare că întotdeauna vor fi persoane cu deficiențe profunde și severe care vor avea nevoie de îngrijire și asistență 24 de ore din 24. De regulă, servicii de acest gen pot fi asigurate prin excelență în cadrul unităților rezidențiale.

Problema cheie care stă la baza respingerii și devalorizării actuale a marilor instituții este aceea că nu pot asigura respectarea unui principiu vital al activității de îngrijire și asistență a persoanelor cu nevoi speciale: principiul normalizării.

Normalizarea se desfășoară pe patru niveluri funcționale: normalizarea fizică (acces la mijloacele fizice necesare satisfacerii nevoilor fundamentare – locuință proprie, bunuri personale, îmbrăcăminte și hrană etc.), normalizarea funcțională (acces la serviciile publice ale societății – transport în comun, facilități de acces în școli, instituții publice și de cultură, facilități de petrecere a timpului liber etc.), normalizarea socială (posibilitatea de a avea contacte sociale spontane sau permanente și de a fi perceput ca făcând parte dintr-un context social normal – relațiile cu membrii familiei, vecinii, prietenii, oamenii de pe stradă etc.), normalizarea societală – nivelul participării persoanelor cu cerințe speciale în diferite organizații, asociații, sectoare ale vieții publice sau la activități productive, având responsabilități și beneficiind de încrederea celor din jur.

Atât normalizarea cât și dezinstituționalizarea se regăsesc între principiile moderne impuse de noile orientări în domeniul asistenței persoanelor cu cerințe speciale, cuprinse în Rezoluția ONU nr. 48/96 din 1993, alături de principiul drepturilor egale, principiul dezvoltării, principiul egalității șanselor în domeniul educației, principiul asigurării serviciilor de sprijin, principiul intervenției timpurii, principiul cooperării și parteneriatului.

S-au emis ipoteze, s-au făcut studii comparative pentru a vedea care este conținutul efectiv al schimbării ce se produce în comportamentul unor persoane cu deficiență mentală în urma transferării lor din instituții de tip clasic în cele alternative (locuința colectivă, locuința individuală, locuința-vecinătate) cu rezultate favorabile instituțiilor alternative, dar cert rămâne faptul că toți acești copii trebuie ajutați iubindu-i, dar nu din milă, ci cu responsabilitate morală, din dragoste față de cel de lângă noi, prin identificarea și înlăturarea unor obstacole interne care stau în calea propriei lor afirmări.

BIBLIOGRAFIE

Macavei, Elena, Familia și casa de copii, editura Litera, București, 1989;

Mănoiu, F., Epureanu, V., Asistența Socială în România, editura ALL, București, 1996;

Neamțu, George, Tratat de asistență socială , editura Polirom, Iași, 2003;

Clarke, S. Alison, Child Development, John Willez and Sons, SUA, 1985;

Cauzele instituționalizării copiilor în România (UNICEF,FICF, IOMC);

Capitolul V. Nevoile și munca cu copilul instituționalizat

5.1 Nevoile copilului instituționalizat

5.1.1 Nevoia de dragoste este împlinită de relații calde și afectuoase ce se formează imediat după naștere. Prin aceste relații – inițial cu mama și treptat cu un cerc tot mai mare de persoane – copilul își conturează identitatea și devine conștient de sine. În dragostea părinților, copilul este acceptat și valorizat necondiționat, indiferent de sex, aparențe, abilități sau personalitate. Această dragoste este dăruită fără solicitarea unei compensații, unei reciprocități. Cel mai puternic impact al acestei relații de afecțiune se produce asupra sinelui {seif). Aprobarea și acceptarea din partea celorlalți sunt esențiale pentru dezvoltarea autoacceptării și autoaprobării.

Nevoile de iubire și de a aparține cuiva se observe prin faptul că omul preferă să trăiască în grupuri: cluburi, grupări profesionale, grupări religioase, familie, găști. Pe parcursul realizării cercetării în rândul copiilor din unitate s-a putut observa cu ușurință nevoia de acceptare, de a fi iubit de alții, de a aparține unui grup de fete sau de băieți, nevoia de a i se acorda atenție din partea personalului.

5.1.2 Nevoia de securitate se împlinește prin stabilitatea relațiilor familiale, prin atitudini și comportamente constante și predictibile din partea părinților. Securitatea este oferită de un spațiu și figuri familiare, precum și de o rutină bine cunoscută. Imediat după naștere, ceea ce este nou, necunoscut, neașteptat (și aproape totul intră în această categorie) poate fi considerat înspăimântător sau periculos.

Nevoile siguranței pot începe să se activeze numai dupa ce toate nevoile fiziologice sunt satisfăcute. Ele sunt mai mult de natură fiziologică. Avem nevoie de securitatea casei și familiei iar în cazul nostru, copii din Cenrtul de Plasament au nevoie de siguranța Unității, ei trebuie să știe că sunt în siguranță aici. În plus, nevoile siguranței uneori motivează oamenii să devină religioși, poate că acesta este unul dintre motivele care determină o bună parte dintre copii din unitate să frecventeze cu regularitate diferite biserici. Religia ne ofera confortul unei promisiuni de siguranță a unui loc după ce murim și părăsim insecuritatea acestei lumi. Nevoile siguranței sunt cruciale pentru copii.

Dezaprobarea este interpretată de copil ca o retragere temporară a afecțiunii și este simțită înainte de formarea limbajului, datorită comunicării nonverbale. Dezaprobarea (pentru început din partea mamei, apoi și cea venind de la alte persoane care contează emoțional pentru copil) creează o stare de anxietate. Se formează astfel ,,încă din pruncie’’ cea mai eficientă și simplă motivație a copilului de a răspunde la așteptările celorlalți.

5.1.3 Nevoia de noi experiențe. Copilul își găsește răspunsul în capacitatea de a explora, de a descoperi, de a cunoaște, de a înțelege. O dată apărut interesul pentru ceea ce este nou, el devine sursa de motivare a altor explorări și astfel a învățării. Jocul și limbajul sunt principalele modalități prin care copilul poate să-și satisfacă această nevoie, de aceea educatorii din Centrul de Plasament sunt încurajați în a iniția cât mai multe jocuri, pentru a-i mobiliza pe copii. Descoperind jocul și participând activ la el, copilul descoperă lumea și învață să se adapteze la ea. Demersul este aplicabil atât pentru lumea obiectivă (exterioară), cât și pentru lumea subiectivă, pentru autodescoperirea interioară.

5.1.4 Nevoia de încurajare și apreciere. Trecerea de la copilul neajutorat la adultul autodeterminat se realizează și prin cunoașterea bucuriei și apoi trăirea nevoii de succes. Se realizează un proces de auto-modelare pornind de la exemplele pe care copilul le identifică/alege din rândul persoanelor importante pentru el. Educatorii (profesorii) joacă un rol deosebit de important.

5.1.5 Nevoia de responsabilitate. Copilul are nevoie de câștigarea și recunoașterea treptată de către ceilalți a independenței sale. Școala are și de această dată un rol important. (Neamțu,George, Tratat de asistență socială , editura Polirom, Iași, 2003, p.799)

Nevoia de stimă este atenția și recunoștința care vin de la ceilalți. Acestea sunt asemănătoare cu nivelul anterior, de a aparține cuiva, cu toate că, a vrea admirație, are de a face cu nevoia de putere.

5.2 Munca directă cu copilul

Considerăm munca cu copilul extrem de importantă din mai multe motive. În primul rând interacțiunea directă cu copilul îl ajută pe asistentul social să identifice care este percepția copilului despre viață, apoi îl ajută pe copil să se descarce din punct de vedere emoțional, îl ajută pe asistentul social să-și definească planurile pentru viitor cu privire la copil, îl face pe asistent să se concentreze mai mult asupra unor probleme cheie, facilitează formarea identității copilului, îl ajută să se înțeleagă mai bine, îl ajută să reintegreze evenimente din trecut, îl ajută pe asistentul social să se concentreze asupra problemelor pe termen lung.

La momentul separării de părinți și internării în Centrul de Plasament, copilului nu-i pasă atât de mult de condițiile locului în care se află ci mai degrabă, el este preocupat de ceea ce a lăsat în urmă, el nu dorește nimic altceva decât să se întoarcă acasă, de aici rezultând teama și anxietatea față de tot ceea ce este Centrul de Plasament, copilul este încercat de mânie și neputință pentru că nu-și poate schimba starea.

În acest moment al internării copilului, este foarte important rolul asistentului social, așa cum este descris pe larg în capitolul respectiv. Internarea copilului nu trebuie făcută seara sau noaptea, iar în cazurile speciale copilul nu trebuie să stea singur noaptea, apoi orice discuție purtată cu copilul trebuie făcută într-o încăpere în care ușa trebuie să fie deschisă pentru ca astfel copilul să nu se simtă în pericol și să fie asigurat că poate pleca din încăpere. Sarcina asistentului social înainte de orice este să stea de vorbă cu copilul și să îi explice motivul pentru care este aici, să-i arate cine este educatorul său, să-i acorde supraveghere mai ales în timpul nopții, să-l prezinte grupei din care va face parte. În unele cazuri este necesar ca acest copil să nu fie dus direct la grupă, totul depinde de starea emoțională a copilului.

Asistentul social trebuie să nu se lase indus în eroare și să creadă că dacă acesta nu plânge nu are nici o problemă. Manifestările afective cât și absența acestor manifestări este foarte importantă.

La momentul aducerii copilului în unitate este necesar ca să se acorde o atenție deosebită jucăriei cu care vine copilul și să-l lase să o păstreze. Uneori este indicat să ceară o fotografie din partea părinților, astfel încât acesta să poată apela la ea ori de câte ori i se face dor de casă.

Cu cât copilul este mai mic cu atât comunică mai greu cu persoane necunoscute, de aceea prima dată trebuie câștigată încrederea în acea persoană. Cu cei mici se comunică foarte bine prin intermediul jucăriilor, sau cel al poveștilor, trebuie să i se transmită copilului un mesaj indirect printr-o povestioară în care el să se identifice cu un personaj.

În cazul școlarilor, personalul educativ trebuie să aibă coli goale și creioane colorate pentru a le da posibilitatea să se exprime prin desen, aceasta fiind modalitatea cea mai eficientă la această grupă de vârstă să comunice.

De multe ori adultul poate reprezenta o amenințare pentru copil, mai ales atunci când este vorba de un copil abuzat sexual. Pentru a asigura o tranziție mai ușoară copilului ar fi indicat ca la venirea în Centrul de Plasament acesta să fie întâmpinat de un copil, care să îl ducă în camera sa și să îi arate prin împrejurimi unde să găsească ceea ce are nevoie.

Din discuțiile purtate cu educatorii de la Centrul de Plasament a fost clar faptul că în Unitate se încearcă tratarea diferențiată a copiilor nou veniți, dar că din partea copiilor din centru se observă ostilitate, probabil datorită proiecțiilor propriilor sentimente asupra celuilalt. Abia după trei luni copii îl acceptă pe noul venit, până atunci refuzând să-l numească pe nume, pentru ei copilul este doar copilul nou.

Modalitate în care părintele se desparte de copil este foarte importantă pentru copil. Vera Fahlberg pledează pentru ca părinții să le dea copiilor la despărțire o scrisoare care să cuprindă trei elemente: 1) că părintelui îi pasă de copil, 2) să explice de ce nu poate să aibă zilnic grijă de el, 3) că este de acord ca în viitor să se atașeze de altcineva.(Fahlberg, Vera, A Child’s Journey through Placement, British Agencies for Adoptin and Fostering, London, 1994, p.328)

BIBLIOGRAFIE

Neamțu,George, Tratat de asistență socială , editura Polirom, Iași, 2003

Fahlberg, Vera, A Child’s Journey through Placement, British Agencies for Adoptin and Fostering, London, 1994

Capitolul VI. Centrul de Plasament nr. 2 Oradea

1 Scurt istoric:

De la înființare și până în prezent, Centrul a străbătut câteva perioade:

de la inființare și până la afilierea scolii generale la Casa de copii; in aceasta perioada scoala a functionat doar cu patru clase, copiii fiind transferati la Beius pentru clasele V-VIII;

din 1992 elevii claselor I-IV au frecventat scoala tot in cadrul Casei de copii, iar cei din clasele V-VIII la Scoala generala nr. 7 din Oradea (in prezent Lucretia Suciu);

de la afilierea scolii generale la Casa de copii pana in 1996, cand scoala generala I-IV a fost desfiintata din cadrul Casei de copii, copiii fiind repartizati la alte scoli generale din Oradea; in aceasta perioada copiii au fost impartiti in grupe de prescolari si scolari, iar din 1998 s-au format grupe mixte de prescolari si scolari;

pana in anul 1998 Centrul a aparținut Inspectoratului școlar Bihor;

din anul 1998 Centrul a trecut in subordinea Directiei pentru Protectia Copilului cu denumirea de Centrul de Plasament nr. 2;

din anul 2005 Centrul de Plasament nr. 2 se afla in subordinea Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului.

2 Misiunea Centrului de Plasament nr. 2 Oradea:

Misiunea Serviciului pentru Protecția Copilului de Tip Rezidențial constă în furnizarea sau asigurarea accesului copilului pe o perioadă determinată, la găzduire, îngrijire, educație, și pregătire în vederea integrării sau reintegrării familiale si socio-profesionale. Serviciul are rolul de a asigura protecția, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, ca urmare a stabilirii măsurii plasamentului.

Distribuția pe categorii de vârstă a copiilor aflați în Centrul de Plasament nr. 2 Oradea:

Tab.1. Rrpartiția pe grupe de vârste a tinerilor din CP 2

Fig. 1. Rrpartiția pe grupe de vârste a tinerilor din CP 2

3 Serviciile oferite de Centrul de Plasament nr. 2 Oradea

Centrul de Plasament nr. 2 Oradea oferă următoarele servicii:

Rezidență și îngrijire pentru copiii aflați în dificultate, separați temporar sau definitiv de părinți;

Centrul de Plasament urmărește respectarea și promovarea interesului superior al copilului, întocmește ori de câte ori apare o situație care impune acest lucru rapoarte privitoare la evoluția dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale a copilului și a modului în care este îngrijit. Asigură toate materialele de care are nevoie copilul pentru menținerea unei stări de sănătate fizică și mentală optimă.

Monitorizarea activității școlare;

Personalul Centrului de Plasament se informează în permanență în legătură cu situația școlară a fiecărui copil, participă la ședințele obligatorii desfășurate în unitatea de învățământ, ajută la realizarea temelor școlare, oferă consiliere și orientare școlară în funcție de aptitudinile și dezvoltarea psihică a copilului, ține evidența notelor obținute de copil și intervine atunci când apar modificări semnificative la nivelul acestora în sensul scăderii lor, urmărește prevenirea abandonului școlar.

Organizarea timpului liber;

Copiii își petrec timpul liber participând la diferite activități organizate de către personalul centrului, cum ar fi jocuri și concursuri sportive desfășurate în curtea centrului, ieșiri în aer liber și în oraș, petrecerea timpului liber în bibliotecă, vizite.

Facilitarea accesului la serviciile de îngrijire comunitară;

Prin intermediul colaborărilor Centrului de Plasament cu diferite fundații din comunitate copiii au acces la serviciile oferite de acestea, aceștia fiind informați cu privire la modalitățile prin care pot beneficia de aceste servicii de îngrijire comunitară.

Reintegrarea socială, familială și profesională;

Centrul de Plasament prin intermediul asistentului social asigură menținerea relațiilor personale ale copilului și a contactelor directe cu părinții, rudele, precum și cu alte personae față de care copilul a dezvoltat legături de atașament. De asemenea, asistentul social pregătește integrarea sau reintegrarea copilului în familia sa naturală, inclusive prin asigurarea unor spații special amenajate și a mijloacelor necesrae pentru contactul nemijlociat al copilului cu părinții săi. Centrul colaborează cu AJOFM în vederea integrării socio-profesionale și a obținerii de locuri de muncă pentru copiii instituționalizați în funcție de aptitudini și pregătire.

Sprijin post-asistare.

La externarea din Centrul de Plasament specialiștii monitorizează tânărul pentru a urmări procesul de integrare socio-profesională în comunitate a acestuia în vederea oferirii sprijinului necesar în caz de nevoie.

Capitolul VII. Tineri care au părăsit serviciile DGASPC în 2000- 2007:

Scurt istoric privind traseul tinerilor absolvenți proveniți din Centrul de Plasament nr. 2 Oradea

Analiza brută a acestor date permite extragerea următoarelor concluzii:

Numărul de absolvenți variază în limita unor constante

Reintegrări în familia de origine, extinsă sau a soților 52 cazuri : 33,33 %

Monitorizați după externare 60 cazuri: 38,46 %

Cămin Cadea 5 cazuri: 3, 21 %

CRRCH Remeți 1 caz: 0,64%

CRRCH Bratca 1 caz: 0,64

Fundații: 34 cazuri 21,79 % din care :

El Shadai 4 cazuri: 2,56 %

Dorcas 13 cazuri: 8,33 %

Alfa și Omega 6 cazuri: 3,85 %

Arca lui Noe 2 cazuri: 1,28 %

Salem 1 caz: 0,64 %

Remar 2 cazuri: 1,28 %

Edina 2 cazuri: 1, 28 %

Caris 2 cazuri: 1, 28 %

Posticum 1 caz: 0, 64 %

Tab. 2. Traseul tinerilor absolventi proveniti din Centrul de Plasament nr. 2

Fig.2. Traseul tinerilor absolventi proveniti din Centrul de Plasament nr. 2

Tinerii dezinstituționalizați reintegrați în familie în perioada 2000-2007

Tab. 3. Repartizarea reintegrarilor in familie in perioada 2000- 2007.

Fig. 3. Repartizarea reintegrarilor in familie in perioada 2000- 2007.

Numărul tinerilor dezinstituționalizați repartizați pe fundații

Tab. 4. Repartizarea tinerilor absolventi pe fundatii.

Fig. 4. Repartizarea tinerilor absolventi pe fundatii.

Numărul tinerilor dezinstituționalizați din anul 2000 până în 2007

Tab. 5. Numărul tinerilor dezinstituționalizați în anul 2000

Fig. 5. Numărul tinerilor dezinstituționalizați în anul 2000

Tab. 6. Numărul tinerilor dezinstituționalizați în anul 2001

Fig. 6. Numărul tinerilor dezinstituționalizați în anul 2001

Tab. 7. Numărul tinerilor dezinstituționalizați în anul 2002

Fig. 7. Numărul tinerilor dezinstituționalizați în anul 2002

Tab. 8 Numărul tinerilor dezinstituționalizați în anul 2003

Fig. 8 Numărul tinerilor dezinstituționalizați în anul 2003

Tab. 9. Numărul tinerilor dezinstituționalizați în anul 2004

Fig. 9 Numărul tinerilor dezinstituționalizați în anul 2004

Tab. 10 Numărul tinerilor dezinstituționalizați în anul 2005

Fig. 10 Numărul tinerilor dezinstituționalizați în anul 2005

Tab. 11 Numărul tinerilor dezinstituționalizați în anul 2006

Fig. 11 Numărul tinerilor dezinstituționalizați în anul 2006

Tab. 12 Numărul tinerilor dezinstituționalizați în anul 2007

Fig. 12 Numărul tinerilor dezinstituționalizați în anul 2007

Concluzii:

pentru o treime dintre absolvenții de 18 ani soluția este reintegrarea în familie;

pentru o treime din aceștia soluția este dată de implicarea unor fundații;

pentru 38,46 % dintre tineri soluția este parțială, sunt monitorizați și se încearcă o intervenție paleativă, în criză;

pentru toate categoriile de tineri este necesară monitorizarea, intervenția unor factori ce ar acționa ca și catalizatori din partea: familiei, unor organizații nonguvernamentale, a societății civile prin toți reprezentanții ei și la toate nivelurile;

circa 40 % din acești tineri absolvenți muncesc cu forme legale dar și fără;

numărul fetelor în lotul de absolvenți este de 44, 11 % ;

Capitolul VIII. Concluzii finale

Generale

Activitatea lucrativă reprezintă o rezultantă, un punct de intersecție vectorial a ceea ce vrea individul( aspirații ), a ceea ce poate subiectul ( capacitățile ), și a ceea ce îi trebuie ( imperativele sale biologice și sociale ).

Din perspectiva conceptului de sistem, omul tinde spre stabilirea unui echilibru cu ambianța, iar dezvoltarea sa ca personalitate constă în învățarea generalizării, discriminării și etichetării răspunsurilor, fapt care-i permite adaptarea la mediu.

În epoca contemporană sunt tot mai solicitate posibilitățile adaptative ale individului, prefigurându-se modificări structurale, sociale, ale relațiilor și formei producției.

Cercetătorii au atribuit inadaptarea la muncă sau în profesiune ( fără referire directă la tinerii proveniți din instituții ):

unor manifestări nevrotice: instabilitate emotivă, anxietate, e t c ;

unor tendințe sociopatologice ( agresivitatea, tendințe paranoide, tendințe schizoide, e t c) ;

unor trăsăturile de personalitate( neîncredere în sine, incapacitatea de a înfrunta și de a învinge obstacolele, atitudine negativă față de muncă, lipsa de interes față de nou, reacții neadaptate și exagerate la contrarieri minore ) .

B. Specifice:

Reușita integrării profesionale a tinerilor proveniți din centrele de plasament depinde de numeroșii factori ca :

monitorizarea fiecărui caz în parte de diagnoza, prognoza și orientarea profesională a acestora de la vârsta primelor alegeri, de alegerea profesiunii de către fiecare subiect după o bună informare.

sprijinul real al societății civile, moral și material pentru ocuparea unui loc de muncă în condiții de egalitate a șanselor.

sporirea posibilităților de a deține într-o formă legală un spațiu de locuit, pentru toți cei ce dovedesc dorința și intenția de a se integra social. Drept prevăzut în fapt de lege.

organizarea acestor tineri în asociații care să le permită ascederea la fonduri nerambursabile, pentru pornirea unor afaceri, în condiții de monitorizare și cu impunerea unor standarde clare de eficiență în activitate.

Cu toate că în aceeași familie există tendința de a lăsa în unități spitalicești în principal copii de sex feminin, în unitățile de ocrotire ajung în proporții relativ egale copii de ambele sexe, iar la absolvire tendința se păstrează.

Societății civile îi revine sarcina de a susține acești tineri și după absolvire, fără acest sprijin investiția făcută din ban public până la absolvire se dovedește falimentară din punct de vedere material și un demers imoral din punct de vedere psiho- afectiv.

Intervenția în cazurile acestor tineri se poate face prin asistență comunitară și suport individual.

Fundațiile și alte ONG-uri pot monitoriza, oferi locuință, sprijin la interviurile pentru angajare și în procesul de adaptare la viața adultă și la solicitările locului de muncă.

Familiile ( de origine sau suport ) în care s-au integrat sau reintegrat tinerii trebuie monitorizate, consiliate și asistate cu suport logistic adecvat.

Tinerii cu necesități speciale ( afecțiuni cronice, dizabilități, e.t.c. ) au nevoie de intervenții și suport special pentru a ascede la normalitate.

Dupa 1990, au aparut modificari in spectrul legislativ, economic si de protectie sociala, fapt ce determina necesitatea unei abordarii speciale a copiilor cu privire la educatie si integrare sociala. Tot mai putine familii pot oferi solutii alternative copilului si tanarului, ele gasind abandonul sau institutionalizarea cea mai usoara si rapida solutie, rapindu-i-se astfel copilului dreptul la o viata normala in cadrul familiei naturale.

Conform actualei legislatii, odata cu terminarea instruirii scolare si profesionale, tinerii ocrotiti in centrele de plasament sunt nevoiti, sa paraseasca institutia si sa-si gaseasca singuri propriul drum in viata. Din pacate, ei nu sunt pregatiti pentru a face acest pas catre independenta. In contextul actual, datorita situatiilor socio-economice ale familiei si a modului de organizare a sistemului de protectie sociala, dezideratul integrarii este dificil de realizat in cazul tinerilor postinstitutionalizati.

Din momentul in care a parasit institutia, tanarul postintitutionalizat constientizeaza dificultatile de integrare in grupuri, organizatii sau colectivitati formate din persoane cu familie. Inhibitia in fata unor actiuni sau decizii majore care ii vor influenta cursul vietii isi afla originea in faptul ca institutia decidea pentru individ, ii propunea scopuri, iar acesta le executa.

Singur in drumul sau spre independenta, tanarul se confrunta cu stari de depresie, apatie, absenta initiativelor, disparitia responsabilitatii.

Sunt tineri si au dreptul la un trai decent, la fel ca oricare dintre noi. Cu toate astea, stigmatul centrului de plasament le impiedica avantul. Angajatorii sunt sceptici atunci cand vine vorba de un tanar care a crescut intr-o casa de copii, iar proprietarii apartamentelor refuza sa inchirieze locuinte unor tineri care nu au garantia unei familii. Astfel, tinerii pleaca din centrele de plasament cu un handicap. Nu cred in vise pentru ca le lipseste increderea de sine si sunt convinsi ca vor fi invinsi in cea dintai lupta cu viata.

ANEXE

PREZENTAREA CAZULUI NR.1

1. Numele și prenumele copilului: O.G.

de sex masculin în vârstă de 18, cu domiciliul în Oradea, județul Bihor.

2. Personalitatea, starea fizică și mentală a copilului:

Conform adeverinței medicale eliberată de către Dr.G.M., medic de familie, copilul este clinic sănătos.

3. Antecedente sociomedicale și educaționale ale copilului

O.G. este înscris la Liceul Teoretic Aurel Lazăr, clasa a IX-a.

4. Condițiile în care copilul a fost crescut și în care a trăit:

Copilul până la vârsta de 5 ani a fost crescut în familia naturală. În anul 1994 locatarii blocului au sesizat Primăria Municipiului Oradea, Serviciul Autoritate Tutelară, privind situația copiilor O.G., în vârstă de 4 ani, O.R., în vârstă de 3 ani, și O.L., în vârstă de 2 ani. Locatarii au declarat că părinții neglijează copiii, aceștia de repetate ori fiind lăsați fără supraveghere în apartament, nemâncați și nespălați. Din aceste motive 2 copii, O.G. și O.R. au fost instituționalizați în Casa de Copii Beiuș, iar O.L. a fost luată în îngrijirea bunicii materne, din Biharia.

În prezent copilul este în plasament la Centrul de Plasament Nr. 2 Oradea.

5. Date referitoare la situația familiei copilului:

Mama, O.L., în vârstă de 40 ani, cu domiciliul în Oradea.

Tata, O.A., în vârstă de 44 ani, cu domiciliul în Oradea.

O.L. și O.A. s-au căsătorit în data de 07.10.1989.

Din această căsătorie au rezultat 3 copii:

-O.G., în vârstă de 18 -în plasament la Centrul de Plasament Nr.2 Oradea,

-O.R., în vârstă de 17-în plasament la Centrul de Plasament Tip Familial Primăvara,

-O.L., în vârstă de 16 ani -în întreținerea bunicii paterne, Ruff Roza, din comuna Biharia, str.Mureșului, nr.68.

În anul 1995 O.L. și O.A. s-au despărțit, dar cererea pentru desfacerea căsătoriei nu au înaintat la Tribunalul Oradea.

După despărțirea susnumiților, O.L. a vândut apartamentul de proprietatea personală și s-a mutat în satul Vaida, în casa concubinului.

Între anii 1995-2004 O.L. a stat în concubinaj cu numitul K.E., în comuna Roșiori. Din această relație au rezultat 3 copii:

-O.A., de 12 ani -în întreținerea mamei,

-O.E., de 5 ani -în adopție națională,

-O.A., de 3 ani -în întreținerea mamei.

O.L. din data de 04.02.2005 este internată în Centrul Maternal „Phoenix”, din Oradea, str.Traian Lalescu, nr.3, conform Dispoziției nr.3, împreună cu cei 2 copii: O.A. și O.E.. Motivul internării a fost că susnumita după nașterea copilului O.E., s-a despărțit de tatăl biologic al copilului, și neavând locuință, a solicitat internerea ei, împreună cu cei 2 copii la Centrul Maternal „Phoenix”.

Conform adresei nr.2548 din 10.11.2005, O.A. este în evidența Spitalului Neuropsihiatrie Oradea din anul 1990, cu diagnosticul schizofrenie.

De asemenea O.L., conform adresei nr.2548 din 10.11.2005 este în evidența Spitalului Neuropsihiatrie Oradea din anul 1986, cu diagnosticul schizofrenie.

6. Condițiile de locuit ale părinților

O.A., tatăl copilului O.G., are domiciliu stabil în Oradea, dar efectiv locuiește în comuna Biharia, împreună cu mama și copil, O.L.. Casa este proprietatea personală a bunicii, casă compusă din 3 camere, modest mobilate și întreținute.

O.L., mama copilului O.G., are domiciliu stabil în Oradea, dar efectiv locuiește din data de 04.02.2005, la Centrul Maternal „Phoenix”, în Oradea, împreună cu cei 2 copii.

7. Venitul familiei

O.A. este pensionar de boală, având o pensie de 155,7 RON/lună.

O.L. este pensionar de boală, având o pensie de 181 RON/lună.

8. Propuneri privind persoana, familia sau serviciul de tip rezidențial în care ar putea fi plasat copilul:

Având în vedere faptul că nu este posibilă reintegrarea copilului în familie, iar rudele până la gradul IV nu doresc plasamentul copilului, propun menținerea măsurii de plasament a copilului O.G., la Centrul de Plasament Nr.2, Oradea.

PREZENTAREA CAZULUI NR. 2

1. Numele și prenumele copilului: V.A..

de sex masculin în vârstă de 18, cu domiciliul în Oradea, județul Bihor.

2. Date privind familia naturală:

Mama: V.M., în vârstă de 37 ani, cu domiciliul în Oradea.

Tata: Paternitatea nu este recunoscută.

3. Istoricul familiei:

Tatăl biologic a părăsit familia înaintea nașterii copilului. V. M., mama copilului, din anul 1990 a stat în concubinaj cu numitul G. Z., în Episcopia Bihor. În anul 1998 susnumiții s-au despărțit, iar V. M. împreună cu copilul s-a mutat la bunica maternă, V. I., din Oradea. Din cauza neînțelegerilor în familie, mama împreună cu copilul s-a mutat în chirie. În anul 1998 numita V. M. a solicitat luarea unei măsuri de protecție privind copilul V.A., deoarece a rămas fără locuință, nu avea posibilitatea de a supraveghea copilul, care fugea de acasă, mama neavând informații despre locul în care se află copilul.

Din anul 1999 și până în mai 2005 V. M. a locuit în concubinaj cu numitul P. S., în comuna Borș. După despărțirea susnumiților, V. M. în luna mai 2005 s-a mutat la mama ei, V.I., din Oradea.

4. Starea de sănătate a membrilor familiei:

Copilul în cauză: conform adeverinței medicale eliberată de medicul de familie Dr.G. M.., V. A., este clinic sănătos.

Mama: conform adeverinței medicale eliberată de medicul de familie Dr. K.T., numita V.M. este diagnosticată cu condopatie hipertensivă.

Bunica maternă: conform adeverinței medicale eliberată de medicul de familie Dr. K.T., numita V. I. este diagnosticată cu condopatie hipertensivă.

Mătușa maternă: conform adeverinței medicale eliberată de medicul de familie Dr. K.T., numita V.E. este diagnosticat cu surdomutitate și schizofrenie.

5. Condițiile de locuit ale familiei:

Mama V. M., în prezent locuiește în casa părintească, împreună cu mama și sora ei.Casa este compusă din 2 camere, mobilate și întreținute corespunzător.

6. Veniturile familiei:

V.M. este angajată în funcția de confecționar de încălțăminte, realizând un salar de 500 lei/lună. Bunica maternă, V.I. are o pensie de 175 lei/lună.

7. Concluzii și propuneri:

În urma analizării situației copilului V.A., în vârstă de 18 ani, în Oradea, reiese faptul că acesta este autorul mai multor infracțiuni, drept pentru care propunem luarea măsurilor legale care se impun.

PREZENTAREA CAZULUI NR. 3

1. Numele și prenumele copilului: B.C. în vârstă de 9 ani, din părinții B.G. și R.L. Copilul este înscris la Liceul Nicolae Bălcescu, în clasa a II-a, județul Bihor.

2. Personalitatea, starea fizică și mentală a copilului:

Conform adeverinței medicale eliberate de către Dr. I.G., medic specialist în medicina generală-pediatrie, copilul este diagnosticat cu hipotrofie staturo ponderală, tulburări de vedere.

Conform evaluării psihologice efectuată de către G.R., psiholog în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor, s-au constatat următoarele caracteristici de personalitate ale copilului B.C., în vârstă de 9 ani:

Nivelul fizic : antecedente de hipotrofie staturo-ponderală, tulburări de vedere care se mențin și în prezent.

Nivelul cognitiv :

Dezvoltare : nu prezintă deficite cognitive, funcția perceptivă-motrică nealterată, orientare spațio-temporală bună. Are mici dificultăți de stocare si reactualizare, de aceea sunt necesare mai multe repetiții pentru o mai bună memorare.

Limbajul(verbal și nonverbal) bine dezvoltat, întâmpină mici dificultăți de pronunție(se bâlbâie). Abilitățile de scris-citit și de calcul deficitare, dar pot fi îmbunătățite prin exercițiu.

Caracteristici cognitive : sunt frecvente gândurile legate de familia lui naturală, îi este tare dor de mama și de frații lui și ar dorii să se reîntoarcă la ei, mai ales când vede că la alți copii vin părinții în vizită, iar la el nu. Are nevoie de afectivitate, simte nevoia de feed-back emoțional, de laude și mângâieri.Este foarte atașat de mama socială, care trebuie să fie prezentă la toate serbările de la școală și de copiii de asemenea, pe care spune ca îi iubește în mod egal.

Evaluări pozitive ale propriei persoane, stima de sine ridicată și încrezător în forțele proprii. Este ambițios, prietenos, comunicativ, afectuos.

Nivelul emotional : dispozție afectivă pozitivă, își exprimă bine emoțiile, este foarte atașat de părintii sociali, în special de mama și de colegi lui de joacă. Manifestă nevoie de afecțiune și atenție, stabil din punct de vedere emoțional.

Nivel comportamental : menține cu usurință relațiile interpersonale, manifestă interes pt. ceilalți.

Participa la activitățile de grup și se implică în sarcini. Este foarte ambițios și se străduiește să facă lucrurile cât mai bine, pentru a fi lăudat și iubit. Stabilește relații pozitive atât cu personalul de îngrijire cât și cu copii din casă.

3. Condițiile în care copilul a fost crescut și în care a trăit:

Copilul, B.C. până la vârsta de 4 ani a fost crescut în familia naturală. Conform raportului nr.17842 din19.11.2003 efectuată de specialiștii Direcției pentru Protecția Drepturilor Copilului Timiș, B.C. împreună cu fratele lui, P.C., în vârstă de 1 an, au fost părăsiți de mamă în Spitalul Clinic Universitar Bega din Timișoara, județul Timiș. Mama, R.L. la internarea copiilor în spital, a declarat că locuiește fără forme legale în Timișoara, într-o locuință improvizată și construită ilegal, care a fost dărâmată în luna august 2003, de către Primăria Municipiului Timișoara. Prin adresa cu nr.213496 din 02.12.2003, Poliția Municipiului Timișoara, Biroul Poliției Judiciare a identificat a identificat domiciliul stabil a numitei R.L. în județul Bihor.

Conform minutei nr.324 din 20.11.2003, s-a instituit măsura de plasament în regim de urgență pentru copilul B.C. la Centrul de Primire a Copilului Timișoara, județul Timiș.

Având în vedere că mama R.L. a avut domiciliul stabil în județul Bihor, Comisia pentru Protecția Copilului Timiș a solicitat eliberarea avizului favorabil de către Comisia pentru Protecția Copilului Bihor în vederea instituirii unei măsuri de protecție privind copilul B.C.

Prin Hotărârea Nr.438 din 03.05.2004 a Comisiei pentru Protecția Copilului Bihor s-a instituit plasamentul copilului B.C. la Centrul de Plasament nr. 2, Oradea, județul Bihor, unde se află și în prezent.

4. Date referitoare la situația familiei copilului:

Mama, R.L. , în vârstă de 33 ani, cu domiciliul în localitatea Vinga, județul Arad.

Conform adresei Primăriei Comunei Vinga, numita R.L. nu mai locuiește la adresa susamintită, fiind plecată în străinătate.

Tata, B.G., în vârstă de 34, cu domiciliul în județul Timiș, comuna Giarmata.

Conform anchetei sociale efectuată de Primăria Comunei Giarmata și a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Timiș, nr. 9800 din 17.10.2007, tatăl, B.G. dorește reintegrarea copilului în familie, dar nu are posibilități financiare pentru a vizita copilul și a dezvolta o relație de afecțiune armonioasă față de copil, domiciliul lui fiind în județul Timiș.

În urma analizării situației numitului B.G., Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Timiș a propus plasamentul copilului B.C. la asistent maternal profesionist.

5. Condițiile de locuit al numitului B.G.

Conform anchetei sociale efectuată de Primăria Comunei Giarmata, B.G. locuiește într-o casă proprietate personală, compusă dintr-o singură cameră și un hol.

6. Venitul familiei

B.G. beneficiază de venitul minim garantat, în cuantum de 241 Ron/lună.

7. Propuneri privind persoana, familia sau serviciul de tip rezidențial în care ar putea fi plasat copilul:

Având în vedere faptul că tatăl copilului are domiciliul în județul Timiș, comuna Giarmata, reintegrarea copilului în familia naturală, nu este posibilă, iar rudele până la gradul IV nu doresc plasamentul acestuia, propun plasamentul copilului B.C., de la Centrul de Plasament Nr. 2 Oradea la asistentul maternal profesionist M.V., cu domiciliu în comuna Curtea, județul Timiș.

BIBLIOGRAFIE

1.Atkinson, L., Rita, Atkinson,C., Richard, Smith,E., Edward, Darly J.,Bem, Introducere în Psihologie, Editura Tehnica, București, 2002;

2. Cauzele instituționalizării copiilor în România (UNICEF,FICF, IOMC);

3. Chipea, Floare, Ștefănescu, Florica, Combaterea sărăciei și promovarea incluziunii sociale, Editura Universității din Oradea, 2004;

4. Macavei, Elena, Familia și casa de copii, editura Litera, București, 1989;

5. Mănoiu, F., Epureanu, V., Asistența Socială în România, editura ALL, București, 1996;

6. Neamțu, George, Tratat de asistență socială , editura Polirom, Iași, 2003;

7. Pop, Luana-Miruna, Dicționar de politici sociale, editura Expert, București,2002;

8. Zamfir, Elena, Revista de asistență socială, nr.1/2002;

9. Zamfir Elena,Revista de asistență socială, nr.6/2002;

10. Bonchiș, Elena, Dezvoltarea umană, Editura Imprimeria de Vest, Oradea, 2000;

11. Dumitrana, Magdalena, Copilul instituționalizat, Editura Didactică și pedagogică, București, 1998;

12. Dumitrana, Magdalena, Copilul, familia și grădinița, Editura Compania, București, 2002;

13. Fahlberg, Vera, A Child’s Journey through Placement, British Agencies for Adoptin and Fostering, London, 1994;

14. Macavei Elena, Familia și casa de copii, editura Litera, București,1989;

15. Neamțu, George, Tratatul de Asistență Socială, editura Polirom, Iași, 2003;

16. Zamfir, Cătălin, L. Vlasceanu, Dicționar de sociologie, Ed. Babel, Buc. 1998;

17. Neamțu C., Comunicare sau înstrăinare?, Ed. Gnosis, Buc. 1997.