Integrarea Socială a Tinerilor Delicvenți

Integrarea socială a tinerilor delicvenți

Prin procesul de socializare, societatea transmite membrilor săi modelul de norme și cultură, prin aceasta facilitându-se integrarea socială, ,,învățarea” culturii grupului din care face parte și se deprinde cu rolurile sociale pe care trebuie să le îndeplinească. Raționalitatea comportamentului este dirijată de normele și valorile dobândite prin procesul socializării, fiecare asimilând astfel cunoștințe, deprinderi și dispoziții care-l fac apt să acționeze ca membru activ al societății.

Comportamentele socialmente normale ale membrilor unei societăți sunt dictate de cultura de apartenență, care modelează un ,,sociotip” (personalitate de bază) ca element psiho-socio-cultural comun, constituit într-o normă compatibilă cu stilul de viață al societății respective. Ca rezultat al socializării, individul manifestă tendințe de adeziune la normele și valorile grupului, făcând din ele un etalon al comportamentului propriu.

Conformitatea se poate defini ca o tendință a comportamentului de a fi în concordanță cu regulile prescrise și cu așteptările grupului.

Conformismul înseamnă acceptarea mecanică, fără motivații interioare, a normelor și valorilor unui grup, împotriva tuturor convingeri ale individului, conformismul deosebindu-se de conformitate.

I.1. Fenomenul de devianță și delicvență

Opusul stării de conformitate este starea de nonconformitate sau de devianță, care se definește ca lipsă de adeziune la modelul normativ al grupului.

Comportamentul deviant prezintă o diversitate de tipuri în toate societățile, pornind de la comportamentul excentric care se manifestă prin gesturi, vestimentație și comportament dezordonat, până la comportamente disfuncționale din domeniul delicvenței, a subculturilor, a tulburărilor psihice și altele.

Diagnosticarea acestor comportamente ca fiind normale sau anormale depind de natura normelor sociale și gradul de toleranță a societății respective, astfel ce apar deviant pentru o societate, pentru alta poate fi considerat ca un fenomen normal.

Cercetările asupra personalității patologice acordă individului rolul determinant în producerea actelor deviante. Aceste cercetări au fost printre primele încercări de a găsi o explicație științifică devianței.

Majoritatea acestor cercetări au ajuns la concluzia că încălcarea normelor sociale este făcută de cele mai multe ori de indivizi deficienți, care se caracterizează prin tulburări de comportament sau de personalitate care nu se pot adapta la cerințele sociale adoptând astfel comportamente deviante și antisociale.

Devianța este un fenomen psihosocial, ea neputând să fie înțeleasă ca un comportament detașat de contextul social, neputând fi explicată doar ca trăsătură individuală sau ca o caracteristică ereditatră.

Personalitatea determină valoarea omului, actele sale și modul său de gândire și acțiune. Putem spune că personalitatea este o structură culturală, reprezentând un sistem dinamic, organizat, în cadrul căruia impulsurile biopsihice sunt în concordanță cu normele și valorile sociale, interiorizate prin socializare.

Ca o concluzie putem spune că realitatea biologică sau psihică explică numai anumite laturi ale vieții sociale. Ele nu pot fi cauze determinante ale fenomenului de devianță.

Fenomenul de devianță se caracterizează prin trăsături generale și comune pentru orice tip de societate, implicând confruntarea diverselor societăți cu probleme asemănătoare, atât în controlul social al comportamentelor individuale, cât și în măsurile de prevenire, terapie și recuperare socială.

Totuși devianța, în sens larg, are și caracteristici distincte pentru o societate sau alta care derivă în condiții social-economice și culturale.

Prin prisma sociologiei, literatura de specialitate care tratează fenomenul de devianță este formată din o multitudine de teorii și opinii, care în majoritatea lor caută răspunsuri la trei întrebări fundamentale: Ce criterii trebuie utilizate pentru a califica o conduită drept deviantă? Ce determină diverse persoane să comită acte deviante? Cum pot fi prevenite aceste acte?

Un prim răspuns la aceste întrebări explică cauzele comportamentului deviant și factorii care influențează apariție acestui fenomen ca fiind în structura biologică sau în personalitatea individului, acestea implicând:

– orientarea biologică dă importanța factorilor biologici-genetici în geneza devianței;

-orientarea psihologică consideră că majoritatea actelor deviante sunt realizate de indivizi cu tulburări psihice;

-orientarea psihosocială apreciază că individul nu se naște deviant, ci este socializat în acest rol fiind influențat de modelele culturale încă din copilărie.

Un al doilea răspuns la întrebările menționate mai sus, susține că devianța este un fenomen de inadaptare sau nonintegrare care este generat de conflictele dintre idealul persoanei, sistemul său de valori și posibilități oferite de societate.

Un al treilea răspuns a apărut în ultima perioadă susținând că devianța este un reflex subiectiv prin care se percep situații sociale și care angajează interacțiunea reciprocă a persoanelor.

În ultimul timp s-a observat o evoluție progresivă de la explicația motivației actelor deviante ( de ce individul încalcă normele sociale?) la explicația modului în care se face evaluarea devianței (de ce comportamentul individului este considerat deviant?) Această evoluție s-a realizat prin cercetarea fenomenului de devianță de către sociologi și criminologi.

În primele patru decenii ale secolului nostru preocupările acestor științe erau concrete și vizau explicația și predicile anumitor tipuri particulare de crimă sau delicvență. Printre aceste orientări putem enumera:

-orientarea ecologică care consideră că mediul dezorganizat are un rol important în generarea acestor fenomene;

-orientarea culturalistă care pune accentul pe rolul modelelor (pattrern-urilor) culturale;

După cel de-al doilea război mondial apar:

-orientarea funcționalistă care punea accentul pe noțiunea de normă și pe valorile sistemului social, având ca și concepte principale noțiunile de nomie, disfuncționale și controlul social;

-orientarea funcționalismului simbolic care avea ca prioritate în cercetare interacțiunile sociale și semnificațiile subiective ale situațiilor sociale, iar ca și concepte principale reacția societală și etichetările;

Sub influența modelelor teoretizate din perioada postbelică aria preocupărilor se extinde spre psihiatria socială care se ocupă nu numai de comportamentele criminale sau delicvente, ci și de comportamentele bolnavilor psihici. Din aceste motive noțiunea de delicvență a fost înlocuită cu cea de devianță, care era capabilă să facă diferența mai bine între aspectele de socio-criminogeneză și cele de psihopatologie, deci între criteriile normativului penal și criteriile actului medical.

Termenul de anormalitate se aplică tuturor persoanelor care au intelectul, echilibrul psihic și comportamentul în afara măsurii și regulilor comune.

Deci putem spune că devianța este mai ales un fenomen sociologic. Anormalitatea este în schimb un fapt particular care caracterizează structura și motivațiile personalității, evoluția comportamentului în raport cu acțiunea, gândirea și conștiința , deci presupune un anumit mod de comportament care contrazice normele sociale. Un asemenea comportament poate fi generat de o socializare deficitatră sau ca o urmare a unor experiențe traumatizante care au dus la modificarea personalității sau datorită incapacității de a face față situațiilor de stres și tensiuni emoționale.

Stresul poate fi definit ca reprezentând o relație deficitară a personalității cu mediul social, relație care poate afecta starea de echilibru dinamic, care există între organism și mediul ambiant. În cazul în care stresul devine repetat, mijloacele de apărare și capacitatea de adaptare a organismului este depășită intervenind starea de boală. Boala poate fi definită ca o formă de dezaprobare a personalității în ansamblul său față de mediu și față de ea însăși. Astfel, pacientul pentru a ocoli situațiile stresante, fie pentru a-și ascunde lui însuși incapacitatea sa de adaptare, fie ca încordare în fața imposibilității de rezolvare a unor situații personale, adoptă un comportament substitutiv, prin care realitatea oferită de societate, asigurându-și protecție, securitate și satisfacție personală.

În măsura în care boala este defensivă, protectivă și compensativă, devine greu chiar și pentru specialist pentru a stabili până unde comportamentul poate fi considerat ca anormal.

Comportamentul anormal ridică probleme atât persoanei respective, cât și societății, de aceea decizia de soluționare a dificultăților care apar ca urmare a exteriorizării unui astfel de comportament nu poate aparține doar psihiatrului sau psihologului.

O lungă perioadă de timp bolile psihice au fost studiate doar de psihiatrii care le tratau ca pe tulburări organice și funcționale, punând diagnosticul și recomandând tratamentul adecvat.

În ultima perioadă de timp, psihiatria a început să ia în considerare și deficiențele de adaptare comportamentală ca și diferitele forme de comportament deviant, dar și influențele reciproce dintre acest tip de comportament și structurile mediului social.

În ultimii 30-40 de ani s-a dezvoltat în S.U.A o ramură specializată a sociologiei numită sociologia bolilor mentale- care este complementară psihiatriei, iar la rândul ei psihiatria a luat și o orientare socială, putându-se vorbi chiar de o psihiatrie socială, care are caracter clinic-terapeutic, având ca fundament studierea cauzelor bolilor și factorilor care influențează apariția tulburărilor psihice, legăturilor interpersonale și structurilor instituționale, organizaționale sau comunitare în cadril cărora este integrat bolnavul psihic.

De-a lungul istoriei psihiatriei, datorită supraevaluării psihologiei stărilor de conștiință, a dus la o reacție opusă acesteia, astfel, mai mulți psihiatri au început să adopte ca bază de apreciere a normalității perspectiva inconștientului.

Psihanaliștii consideră că psihicul nu este echivalent cu conștientul. Conform teoriei lor boala psihică apare ca urmare a dispariției echilibrului dintre impulsurile de natură biologică și mecanismele de control cultural.

Pentru prima dată în istoria psihiatriei, Freud a stabilit o relație unitară între ideea de inconștient și distorsiunile de comportament variate.

Individul, confruntat cu tentațiile instinctive și cu interdicțiile supraeului care îi impune norme precise de comportament, eul suferă de cele mai multe ori alterări ireversibile.

În cazul în care eul încearcă să reziste față de acest conflict, el își va dezvolta o serie de mecanisme protective care constau în refulare, izolare, formație reacțională, regresiune etc. Astfel, comportamentul dominat de pulsiuni și de instincte sau de motivații inconștiente este considerat ca fiind patologic, chiar și în cazul unor indivizi normali din punct de vedere psihic.

Psihanaliza freudiană chiar dacă are o serie de limite, ea a adus o contribuție fundamentală în edificarea raționalității umaniste, generând o întreagă mișcare în favoarea depășirii conflictului dintre ființă și lume și a ajustării personalității la normele elaborate și organizate ale societății.

În prezent psihiatria contemporană nu mai realizează evaluările sale clinice numai în funcție de dinamica internă a persoanei ca în trecut, ci aceste evaluări clinice se fac, în prezent, mai ales în funcție de dezvoltarea personalității în cadrul sistemului social.

În concepțiile anterioare, domeniul sănătății mentale avea ca modalitate de abordare a patologicului la nivelul înzestrării genetice a individului și al conflictelor ,,primei copilării”.

În psihiatria contemporană se părăsesc concepțiile anterioare, menționate mai sus, trecându-se spre un nou tip de aplicație în care cauza este de natură morală sau spirituală, din actualitatea conflictelor sociale.

Ceea ce caracterizează teoriile psihologice și psihiatrice contemporane o constituie deplasarea importanței care se acordă modelului boală-normalitate în trecut, la importanța care se acordă în prezent concepției care se bazează pe modelul adaptare-dezadaptare. Astfel, psihopatologia modernă face o sinteză între ereditate și mediu, acordând raportului dintre acestea o mare importanță.

Astfel, boala psihică este privită ca o formă de adaptare greșită sau ca o lipsă de adaptare, aceasta datorându-se unor deficiențe interne sau externe.

De fapt, adaptarea persoanei nu se face la un mediu static, ci la un mediu dinamic, care capătă în permanență noi dimensiuni, care sunt influențate chiar de dezvoltarea personalității și pe care o influențează la rândul lor.

În concluzie, putem spune că normalitatea trebuie privită ca o noțiune dinamică, în care construcția persoanei necesită timp atât în privința adaptării la mediu, dar și a variabilității permanente a condițiilor ambianței.

Antropologii au definit cultura ca un ansamblu care cuprinde cunoașterea, arta, credința, morala, tradiția, legea și alte deprinderi dobândite de individ ca membru al societății. Tot antropologii susțin ideea conform căreia modelele culturale ale unei societăți creează tipuri particulare de comportament „învățat” și nu „conștient”. Gradul de integrare al acestor modele se sintetizează într-un tip de om „ideal” către care se concentrează întreaga normalitate a grupului. Deci, o cultură este formată în ansamblu de instituții care creează și generalizează o personalitate tipică. Relațiile dintre aceste instituții (familie, școală etc.) reprezintă organizarea internă și modul de funcționare specifică a societății respective, adică structura ei socială.

În orice societate sau colectivitate socială sunt oferite indivizilor anumite poziții care presupun modele prestabilite de comportament. Astfel, statusul reprezintă ansamblul de comportamente la care cineva se poate aștepta în mod legitim de la oi. Deci, dacă statusul reprezintă poziția „stratificată” a individului în cadrul unui grup, rolul exprimă comportamentele și atitudinile asociate acestei poziții. Unele roluri sunt deschise-informale-și pot fi atribuite oricărui individ care se conformează unei anumite succesiuni de acte și comportamente. Alte roluri sunt atribuite doar persoanelor înzestrate cu calități specifice.

Fiecare grup social creează modele specifice care îi arată persoanei cum să se comporte în diferite situații. Modul în care persoana se identifică cu rolul-conformitatea- poate duce la sancțiuni sau la recompense, motiv pentru care orice model cultural va fi interiorizat de individ pentru a se integra cât mai bine în grupul respectiv.

Această teorie a „structurii sociale” a ajutat mult studiile întreprinse de sociologi și antropologi asupra relației dintre normal și patologic, evidențiind că anormalitatea împiedică persoana respectivă să-și îndeplinească rolurile și să-și exercite statusurile pentru care a fost socializată, ducând astfel la împiedicarea funcționării organismului social.

Sociologul american T. Parsons ocupându-se de „rolul de bolnav” a oferit un model conceptual pentru identificarea devianței cu anormalitatea. Conform acestui model conceptual, „a fi bolnav” înseamnă a fi calificat ca având un comportament deviant, contravenind modelelor normative ale grupului și astfel contribuind la dezechilibrul sistemului. Astfel, starea de boală reprezintă absența sănătății care poate duce la incapacitatea de a putea îndeplini rolurile care i-au fost atribuite individului, iar starea de sănătate duce la capacitatea individului de a-și îndeplini efectiv multitudinea de roluri pentru care a fost socializat.

Sociologul american T.Parsons conchide că lipsa de sănătate este o devianță la nivel comportamental dar cu consecințe care se pot răsfrânge la nivelul întregii societăți.

Acestui model i s-au adus critici ca având numeroase limite, una dintre acestea fiind și aceea că boala a fost concepută ca fenomen global, nediferențiat în entități specifice.

Dincolo de limitele concepției lui T. Parsons trebuie recunoscute implicațiile modelului său asupra conceptualizării relației normal-patologic, astfel conform concepției sale forța integrativă a totalității sistemului reduce la minim antagonismele, asimilând și controlând tendințe perturbatoare și disfuncționale.

În realitate devianța reprezintă eșecul de comportare adecvată într-un rol social, particular, ea neidentificându-se cu anormalitatea, ci cu incapacitatea personalității de a interioriza anumite reguli sociale sau de a se conforma altora. În cazul bolilor psihice, devianța apare ca efect al anormalității și nu invers. Astfel, multe dintre manifestările infracționale și delicvente fiind specifice unor deficienți sau bolnavi psihic.

În aceste cazuri societatea fixează criteriile de definire acordând psihiatrilor sarcina de a cerceta cauzele patologice ale fenomenului de devianță.

În societatea contemporană tulburările de natură psiho-patologică reprezintă un simptom frecvent al schimbărilor care au loc într-o societate ce se află într-o continuă schimbare.

Sociologii au arătat că până la cel de al doilea război mondial, tineretul constituia o categorie socio-demografică nediferențiată în cadrul populației care nu ridica probleme deosebite educatorilor săi, iar participarea la viața socială era mult diminuată de un sistem de valori care era centrat pe autoritatea celor mai în vârstă. Principiile de bază ale educației în acea perioadă puneau accent pe valori cum ar fi obediența, care constă în supunerea necondiționată a tinerilor față de deciziile celor vârstnici, dar și pe respectul pe care tinerii trebuiau să-l acorde celor vârstnici.

În acea perioadă dominată de „gerontocrație”, atitudinile autoritariste, intolerante și puțin permisive ale educatorilor favorizau un proces de socializare fără probleme, iar diviziunea rolurilor familiale în care tatăl era șef al grupului familial, mama asigurând echilibrul și afectivitatea, iar copilul avea rolul pasiv bazat pe valori conformiste. Astfel, integrarea tânărului în societate, ca și formarea personalității lui se făceau ușor.

După mai multe decenii adulții au început să înțeleagă ca tânăra generație are idealuri noi de viață, conducându-se după valori deosebite și uneori chiar opuse față de generația predecesoare, ducând uneori la „conflictul dintre generații” de care educatorul trebuie să țină seama.

I.2. Implicațiile delicvenței în rândul tinerilor

Astăzi valorile s-au schimbat, iar structura familiei tradiționale s-au schimbat foarte mult și ea, încât funcția de educație morală nu se mai face la nivelul numai la nivelul grupului familial, ci procesul de socializare se face între mai multe instituții, astfel la procesul educativ participă întreaga societate. În prezent tineretul este mult mai libertin decât în trecut și se revoltă mult mai ușor împotriva interdicțiilor impuse de vârsta copilăriei. Educatorii trebuie să țină seama de aceste caracteristici, mai ales de faptul că tineretul este format din grupuri sociale distincte, diferențiate în funcție de vârstă, de sex, caracteristici culturale etc., care implică modele valorice și normative foarte diverse. Pe de altă parte, adulții au început să înțeleagă că tinerețea este caracterizată prin îndrăzneală, deschidere spre nou, spirit înnoitor, acțiune, creativitate, aceste trăsături opunându-se închistării și spiritului conservator și cu prejudecăți care-i caracterizează pe majoritatea vârstnicilor.

Psihologii și sociologii au descoperit că există o creativitate tipic adolescenților cu un conținut contradictoriu care se evidențiază prin multiple conduite de protest sau ostilitate față de autoritatea adulților, manifestându-se uneori prin acte agresive pe care adulții le califică după cum este încălcată norma morală, ca acțiuni deviante. Devianța poate avea nu numai caracter moral, ea manifestându-se și sub alte forme ca de pildă prin nonconformism, prin delicvență, prin inadaptare socială, etc.

De cele mai multe ori însă adulții ținând să facă evaluări actelor și conduitelor tinerilor printr-o tentă paternalistă, cu prejudecăți prin care consideră că numai adulții au capacitatea de a discerne sensul moralității. Acest tip de prejudecată stă din păcate la baza majorității conflictelor care-i opun pe tineri adulților, având ca urmare înăsprirea sancțiunilor educative care duc uneori la întărirea motivațiilor comportamentului deviant.

Uneori comportamentul deviant al tinerilor devine o conduită persistentă care intră în conflict cu norma penală, în acest caz devianța morală devine delicvență.

Fenomenul de delicvență atât pentru societate cât și pentru tineri produce implicații multiple negative a căror soluționare complexă se face cu ajutorul psihologiei, psihiatriei, sociologiei, pedagogiei, juridicii, asistenței sociale, etc. astfel, se caută să se lucreze la îmbunătățirea măsurilor de politică penală care să ducă la prevenirea și diminuarea manifestărilor antisociale în rândul tinerilor.

În țara noastră, supă 1990 s-a produs o situație anomică ( fără norme) când o parte a normelor morale și juridice și-au suspendat funcționalitatea, ducând la o oscilare a conduitei tinerilor devianți între repre educative și normative contradictorii între ele.

E. Durkheim spunea că în societățile care trec prin evoluții sau crize sociale majore, în cele mai multe cazuri, fenomenele de devianță socială se amplifică.

La noi în țară tineretul a avut o contribuție majoră în victoria revoluției, a resimțit această stare anomică ca un conflict între personalitatea lor în formare și reperele evalutiv-normative care le orienta conduita, ca o constatare a normelor de educație ce nu ținea cont de cerințele vieții lor.

În perioada de după revoluție, devianța penală juvenilă s-a majorat conform statisticilor judiciare, aceasta manifestându-se mai ales în rândul tinerilor care n-au beneficiat de condiții favorabile în procesul de formare al personalității lor atât în mediul familial cât și în cel social.

Unii tineri care nu au accesul rapid și egal la valorile și bunurile sociale, nu reușesc să îndeplinească exigențele impuse de normele sociale deviind de la ele și încercând să-și depășească frustrările prin mijloacele nelegitime.

Așadar, în perioada de după 1990 s-a observat o intensificare și o agravare a delicteor comise de minori și tineri, confruntându-se cu delicte de prostituție, pornografie, trafic de droguri, atacuri înarmate sau săvârșite în bandă, de care nu se vorbea în țara noastră înainte de evenimentele din decembrie 1989.

Pentru rezolvarea problematicii tineretului de la noi din țară cercetătorii studiază și evaluează dimensiunile reale ale problematicii tineretului cum ar fi formarea profesională, statusul social și contribuția tineretului la crearea valorilor culturale. În viitor societatea românească se confruntă cu o problemă foarte complexă și anume cea prevenirii și combaterii fenomenului de delicvență juvenilă.

În acest sens au fost adoptate mai multe acte normative privind implicarea tinerilor în activități criminale. Prin aceste legi s-a contribuit la dezvoltarea în cadrul organismelor locale a unor proiecte destinate adolescenților.

Într-o perioadă relativ scurtă a vieții unui individ pot apărea noi valori sociale sau se poate restructura esența ierarhiei lor. Putem spune că și schimbările radicale în configurațiile situaționale au atras și schimbări radicale în actele de comportament și în manifestările de personalitate.

Analiștii societăților complexe contemporane utilizează în ultima vreme conceptul de personalitate multi-modală, adică tipuri de personalitate pentru aceeași societate. Din acest punct de vedere, devine hazardat chiar și în cazul societății românești actuale să vorbești despre comportamentul „românului mediu” pentru că este destul de evident că un adolescent de liceu dintr-un mare oraș al țării are o altă personalitate decât un adolescent care trăiește la sat, chiar dacă au aceeași vârstă.

O caracteristică a epocii actuale o constituie mobilitatea geografică și socioprofesională, proliferarea grupurilor și a rolurilor sociale actuale care pot duce la preadolescenți, adolescenți și tineri la fenomene de vidare, indiferență sau derută valorică. O mare confuzie a apărut și la ieșirea din sistemul totalitar-comunist și la trecerea la economia de piață și democrația pluralistă. Această trecerea a însemnat o tranziție de la un cod valoric-normativ la altul, ducând la necesitatea schimbării radicale de mentalitate și spaimă.

În realitate, însă, mediul socio-cultural care constituie fundalul studiului și însușirii valorilor, dar și formării convingerii lor de către tânăra și foarte tânăra generație este foarte diferențiat.

Putem vorbi de o restructurare pe niveluri de valori, astfel: valori general umane, valori ale unui sistem socio-politic, valori ce țin de o anume cultură și etnicitate, valori ale grupurilor sociale mari și medii (clase sociale, profesiuni etc.), valori ale microgrupurilor (familii, organizații, grupuri restrânse etc.) și valori individuale.

Trecerea de la un cod valoric și comportamental la altul are loc tot sub semnul unor valori superioare celor dinainte. Astfel, procesul de socializare și învățare socială nu este unul perfect linear, cu o rată constantă de acumulări, cristalizări și sedimentări valorice în plan individual.

J. Piaget a întreprins studii statistice încercând să formuleze stadialități în cazul formării sistemului de valori. Astfel, J. Piaget, prin riguroasele sale cercetări, a urmărit geneza și evoluția aspectului cognitiv al vieții morale la copil, judecarea de către acesta a ceea ce este bine sau rău; punând accentul mai ales de felul cum copiii argumentează comportamentul moral. Aceste trei principale etape în dezvoltarea judecății morale la copii sunt:

-etapa inițială- a respectului unilateral față de adult, cu morala heteronomă ( a constrângerii din exterior) în care forța regulii depinde de prezența fizică a celor mai în vârstă;

-etapa a doua- „a realismului moral” în care are loc raportarea la norma morală în sine, a concepției responsabilității obiective;

-a treia etapă-caracterizată prin autonomia relativă a conștiinței morale, a orientărilor comportamentale din interior, pe baza principiului cooperării și respectului reciproc.

Pornind de la lucrările psihologului elvețian, Kohlberg și Kenigston au clasificat și ei trei stadii evidențiate de J. Piaget mai înainte, numindu-le: pre-convențional, convențional și post-convențional, dar în interiorul fiecăreia sunt disociate câte două sub-stadii. Astfel, motivația comportamentului moral cunoaște șase etape: evitarea pedepsei, obținerea unor recompense, evitarea dezaprobării, a nemulțumirii celor din jur, evitarea oprobiului celorlalți și sentimentul vinovăției, câștigarea și menținerea respectului în grup, evitarea auto-blamării.

Astfel stadiul de morală pre-convențională se caracterizează preponderență a concepțiilor egocentrice despre ce este bine și ce este rău, criteriul fundamental de reglare a comportamentului constituindu-l avantajul propriu imediat, gratificația personală.

În faza convențională, principiile morale sunt percepute și acceptate ca fiind obiective, imuabile și eterne, neputând fi schimbate prin intervenția conștientă a oamenilor.

Stadiul al treilea, post-convențional, este considerat ca fiind mai bogat și dinamic: în primă fază a acestui stadiu normele recunoscute ca fiind juste sunt fundamentale în contactul dintre indivizi egali. Există însă valori și conduite care corespund și unele care nu corespund binelui colectiv. Astfel, valorile și normele sunt dependente de convențiile interumane. În faza a doua, contactul social nu mai constituie o bază necesară și suficientă pentru promovarea valorilor de către individ. Are loc o orientare a subiectului spre propria ființă, elaborându-se principii personale de evaluare și conduită, individul acționând în conformitate cu valorile sale, chiar dacă nu funcționează constrângeri și sancțiuni exterioare și chiar dacă aceste valori nu sunt în consens cu cele statornicite din care fac parte.

Cercetările care s-au făcut ulterior celor făcute de psihologul J. Piaget au confirmat trecerea de la morala heteronomă (a constrângerii din exterior) la cea autonomă (a condiționării din interior), printr-o fază intermediară a normelor și anume cea a considerării lor în afara lor în afara împrejurărilor concrete și a intenției actorilor sociali. Această transformare are loc pe fondul cooperării interindividuale în grup și a apariției conștiinței forței opiniei publice.

În sensul moral a educa adolescentul înseamnă din punct de vedere pedagogic adaptarea acestuia la constrângerile și interdicțiile mediului social.

Tot psihologul J.Piaget susținea ca adaptarea la mediul fizic și social reprezintă un „echilibrul între două mecanisme indisociabile-asimilarea și acomodarea- a cărui cucerire durează în tot cursul copilăriei și al adolescenței definind structurarea proprie a acestor perioade ale adolescenței”

Deci, putem spune că adolescentul în căutarea acestui echilibru dezvoltă în plan moral conduite fluctuante, originale, prin care încearcă să-și asimileze conținutul normativ al cerințelor exterioare și să-și acomodeze treptat acțiunile sale morale la interdicțiile, tabuurile și constrângerile care definesc aceste cerințe.

Este greșit totuși să identificăm acțiunea morală cu conștiința morală pentru că de multe ori acțiunile adolescentului, limbajul, comportamentul, raporturile cu adulții și cu anturajul contrazic valorile morale ideale cu care adolescentul încearcă să-și structureze propriul său univers normativ, astfel dobândirea capacității de autonomie morală poate fi însoțită de acte care vizează imoralitatea, așa cum adulții o înțeleg. Printre acestea numărându-se violența fizică, agresivitatea limbajului, nonconformismul în ținută, indisciplina, evaziunea din mediul familial sau școlar, fumatul, consumul de alcool, antrenarea în activități ilicite de anturaje nefaste etc.

Aceste acte care nu aduc prejudicii valorilor sociale ca în situația încălcării prin mijloace infracționale a normelor de natură juridică, ci afectează numai modul respectare a principiilor moralei convenționale impuse de adulți, sunt cuprinse în sfera devianței cu caracter moral.

Printre acești adolescenți sunt elevi care dau un randament slab la școală, sunt de obicei indisciplinați, manifestând atitudini negative față de colegi, părinți, școală etc. acestea pot fi indicii ale unei „cariere” delicvente și din acest motiv caracterizarea lor ca manifestări „pre-delincvente” apare mai adecvată, în cazul în care se constată o trecere treptată previzibilă de la o conduită deviantă la una infracțională.

Delincvența juvenilă desemnează, în general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit încă vârsta majoratului. Termenul de delincvență aplicându-se la diferite forme de comportament și la categorii eterogene de minori sau adolescenți cum ar fi: cei care sunt abandonați de părinți sau educatori și care fac parte din grupuri cu potențial delincvent; cei care au fugit de acasă sau de la școală din cauza unor sancțiuni brutale, aspre și atunci vagabondează; cei care au nevoie de îngrijire și protecție decedându-le părinții sau având familii dezorganizate.

Delincvența juvenilă este în ansamblul ei o consecință a absenței sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de protecție și îngrijire primite în familie și a eșecului educației morale primite în școală, eșecul socializării, slăbirea controlului social, existența unor raporturi tensionate cu părinții sau educatorii, insecuritatea afectivă, o mulțime de ocazii infracționale în mediul social, constituirea de subculturi și culturi deviante, cât și situațiile anomice din timpul marilor perioade de criză, cum a fost și la noi în țară. De aceea, „cariera„ infracțională a unui tânăr nu seamănă cu cea a adultului, faptele sale ilegitime sau ilicite se datoresc de fapt greșelilor făcute de educatori și nu unor motivații antisociale ale tânărului care le înfăptuiește.

Din aceste cauze, legislația privitoare la minorii infractori nu are ca scop atât de a sancționa, cât de a reeduca, a trata și proteja tânărul. În acest scop, Ministerul Muncii și Protecției Sociale deține școli de reeducare în care adolescenții sunt internați dacă au săvârșit acte cu caracter pre-delincvent sau delincvent, fiind supuși unui tratament juridic sancționatoriu atenuat, legea obligându-i să se re-socializeze prin muncă într-un regim special.

Astfel, Legea nr.3 din 1970 care privește regimul ocrotirii și sancționării unor categorii de minori stabilește caracteristicile fundamentale ale acestor categorii de minori care comit fapte anti-sociale și nu au discernământ, nu răspund penal, fiind totuși sancționați într-o formă mai blândă. Investigarea acestor minori duce la concluzia de cele mai multe ori că ei nu sunt infractori înrăiți și nici elemente marginale irecuperabile ci pur și simplu sunt „copiii în derivă” care au fost lipsiți de beneficiile unui mediu familial favorabil, au ajuns să săvârșească ocazional abateri de la normele de conviețuire socială.

Astfel de cazuri sunt minorii care fură alimente, care vagabondează etc. din studiul dosarelor minorilor care sunt internați în școlile de reeducare reiese că în proporție de 75% dintre aceștia au săvârșit mai mult ocazional acte de furt, vagabondaj, cerșetorie, fiind caracterizați ca fiind „copii problemă”, ei nerăspunzând cerințelor educaționale. Tot studiul dosarelor lor se poate observa că multe acte deviante comise de minori au tendința de evaziune dintr-un mediu familial dezorganizat, afectat de divorț, unele familii fiind monoparentale, sărace cu un număr mare de copii, afectate de violențe domestice și șomaj, aflându-se în risc de sărăcie și excludere socială.

Copiii problem, care provin din familiile sărace, au un acces limitat la educație, serviciile de sănătate și la oportunitățile de a participa la activitățile sociale și culturale ceea ce duce la expunerea acestor la comportamente antisociale, abuz de droguri și substanțe halucinogene.

Deci comportamentul deviant implică adoptarea fie a unui comportament anti-normativ, adică opus celui normativ care este dominat cum este cel al infractorilor, fie a unui comportament non-normativ, adică lipsit de coerența normativă ca în cazul indivizilor bolnavi psihic pentru care nu există reguli.

Într-un sens mai larg devianța semnifică abaterea de la un anumit set de norme și valori sociale.

Etichetarea diferitelor comportamente ca fiind „normale” sau „ anormale” (patologice) depinde de natura normelor sociale încălcate, de gradul de toleranță al societății respective ca și de pericolul actual sau potențial pe care îl reprezintă aceste încălcări.

În orice societate comportamentul deviant prezintă o mare varietate de tipuri, de la comportamentul „excentric” până la comportamente disfuncționale și delicvente.

J. Fichter în acest sens face o distincție între devianța pozitivă și devianța negativă,. Devianța pozitivă este aceea prin care individul se abate de la conformitatea adoptând în mod creativ norme și valori superioare. Devianța negativă se caracterizează prin încălcarea și refuzarea indicațiilor normelor medii.

Edwin Lemert face o altă distincție în cadrul devianței: devianța primară și secundară. Devianța primară conform concepției lui E. Lemert e manifestă prin faptul că aproape orice persoană din când în când încalcă regulile, acest fapt având un caracter temporar și nereceptiv.

Actele de devianță primară care se repetă și devin vizibile se numesc devianță secundară.

Fenomenul de devianță prezintă două caracteristici importante:

-prima caracteristică o constituie relativitatea devianței care poate fi explicată perin aceea că un act poate fi sau nu deviant în funcție de statutul sau rolul al autorului său. De exemplu, a omorî este o crimă foarte gravă, dar nu în cazul unui soldat care se află în război. Un alt exemplu poate fi și acela că ceea ce este condamnat într-o culturală sau într-o epocă este tolerat în alte părți sau în alte epoci;

-a doua caracteristică o constituie universalitatea devianței care apar într-un număr restrâns de acte care au fost mereu prohibite ca următoarele: incestul, răpirea, violul, omorul și furtul.

Devianța se împarte în diverse categorii, o listă aproximativă a acestor categorii ne-o da M. Cusson care o sub-împarte în șapte categorii:

-infracțiunea și delicte care cuprind: omorurile, fuertul, violul, delincvența juvenilă, infraacțiuni ale gulerelor albe;

-sinucuderea;

-consumul de droguri;

-transgresiunile sexuale care includ prostistuția, homosexualitatea, pornografia, lesbianismul;

-devianțe religioase care prin fanatism antreneazăp erezii, vrăjitorii, etc.;

-bolile mentale din punctul de vedere al abaterii de la normele sociale;

-extremismul politic;

-handicapurile fizice;

R. K. Merton și S. Moscovici au făcut studii în urma cărora au distins patru categorii de devianți:

-devianți sub-culturali pe care Merton îi numește non-conformiști;

-transgresorii sunt acei devianți care violează o normă a cărei validitate o cunosc;

-indivizii cu tulburări de comportament cum ar fi alcoolicii, toxicomanii care au într-o primă fază caracter voluntar, după care apare dependența;

-handicapații în care intră orbii, debilii. Această categorie de subiecți a dus la discuții contradictorii.

Formele de devianță cel mai des studiate au fost infracțiunile (delicvența), sinuciderile, devianța sexuală și toxicomania.

Cea mai des întâlnită formă a devianței o constituie delicvența.

Conform dicționarului limbii române sensul cuvântul delincvent este acela de persoană care a săvârșit un delict penal.

Tot conform dicționarului limbii române sensul cuvântului delincvență este acela de fenomen social care constă în săvârșirea de delicte. Iar sensul cuvântului juvenil tot din dicționarul limbii române este acela de tineresc, sau care aparține tinereții.

Termenul de „delicvență juvenilă” este o creație a doctrinei penale și a teoriilor criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracțiuni în funcție de criterii de vârstă, considerându-se că faptele penale prezintă particularități determinate de nivelul de maturitate biologică și mintală mai ales, a subiectului activ al infracțiunii.

Conceptul de „delincvență juvenilă” este sinonim în multe limbi, cum ar fi limba italiană, limba germană și limba franceză cu noțiunea de „criminalitate juvenilă”. În limba latină verbul „delinquere” avea accepția de „a greși, a scăpa din vedere, a lipsi”, substantivul „delictum” înseamnă „greșeală”, iar cuvântul „crimen” înseamnă „ crimă, acuzare, imputare, pricină a unui rău”. În literatura de specialitate anglo-saxonă, mai ales cea nord-americană, termenul de „delicvență” a păstrat semnificația sa originară de „delinquency” care nu se confundă însă cu noțiunea de „criminalitate” (criminality).

Conceptul de „delicvență juvenilă” desemnează ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sancționate juridic, săvârșite de minori până la 18 ani.

Sistemul nostru juridic diferențiază în cadrul categoriei de minori câteva sub-categorii. Astfel, minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit infracțiuni. Minorii care au vârsta între 14 și 16 ani răspund penal, dacă se dovedește că au săvârșit fapte cu discernământ la expertiza medico-legală psihiatrică. Minorii cu vârsta între 16 și 18 ani răspund penal în fața legii, având discernământ. Cu toate acestea modul de sancționare și cel de executare a pedepselor se deosebesc de cele folosite pentru infractorii adulți.

Pedepsele care se pot aplica minorilor sunt închisoarea sau amenda prevăzută de lege pentru infracțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită.

I.3. Teorii asupra delicvenței

În toate domeniile, acțiunea profesionistului are la bază înțelegerea fenomenelor asupra cărora acționează. Această înțelegere presupune nu doar cunoașterea cauzelor sau a factorilor favorizanți și formele de manifestare, ci și explicarea corelațiilor cu alte domenii. Teoria construiește imaginea unui întreg coerent cu privire la un domeniu și îl integrează în ansamblul unitar al cunoașterii.

Unele teorii pot oferi explicații plauzibile asupra unui anumit nivel de manifestare a delincvenței, dar nu acoperă întreaga explicație, în acest caz se apelează la elemente specifice altor teorii pentru a construi imaginea întregului comportament.

Prudența profesională prevede o strategie cognitivă și acționează în etape. În cazul studiului delincvenței, ea începe cu analiza succintă și competentă a mediului socio-cultural mai larg ce poate fi considerat drept criminogen în anumite situații. Teoria anomiei explică acest lucru, care se referă la norme, structură socială, valori culturale, control social etc.

Analiza subsistemelor culturale, cum ar fi de exemplu teoria sub-culturilor delincvente, au un grad mai mare de generalizare și se opun comportamentelor legale și care generează conduite anti-sociale.

Alte teorii, cum ar fi teoria asocierii diferențiate arată că experiențele individuale din medii sociale similare duc spre învățarea diferențiată a comportamentelor.

Una din funcțiile oricărui grup social este de a institui norme și de a le aplica. Aceste norme sociale definesc situații și moduri de comportamente din care unele sunt dezirabile, iar altele sunt interzise. Atunci când un individ transgresează norma ce definește o situație dezirabilă, el va fie perceput ca un individ particular și periculos, numit deviant. Astfel, devianța este produsul unui proces complex care implică de cele mai multe ori și reacția societală față de respectivele conduite.

Prima etapă în acest proces constă în comiterea trasgresiunii, adică în comiterea primului act deviant intenționat, dar pentru aceasta trebuie să existe o forță motivată care să determine depășirea simplei tentații,-existentă în fiecare om-și comiterea actului propriu-zis. Există însă diverse cauze și o ulțime de factori care acționează asupra individului convențional și-l transformă în deviant.

Teoriile asupra devianței pot fi clasificate în diverse categorii în funcție de modul în care sunt explicate evenimentele și circumstanțele generatoare sau favorizante de acte sau conduite deviante.

Astfel, avem teoriile pozitiviste, ce includ teoriile biologice, psihologice și sociologice, care se axează pe legăturile dintre segmentele particulare, acer sunt de obicei instabile și deficitare ale existenței umane și care declanșează comportamente definite ca deviante.

Teoriile criticiste se bazează pe analiza structurilor de clase în cea mai mare parte, iar în general, analizează spațiul social, cultural și istoric într-un mod foarte larg.

Teoriile feministe explorează diferențierile sexuale care există în acest domeniu, iar ca argumente care se aduc se referă la rolul redus al femeilor în cazurile de devianță.

Forma cu gradul cel mai ridicat de periculozitate îl reprezintă delincvența sau infracționalitatea după probarea juridică.

Trăsăturile ce deosebesc devianța de delincvență sunt acelea că delincvența sau infracționalitatea înseamnă încălcarea legii care poate fi: penală, civilă, militară, profesională, religioasă etc.

Această încălcare este însoțită de săvârșirea de acțiuni anti-sociale care reprezintă un pericol material sau moral pentru ceilalți membri ai societății.

Delincvența nu se mai definește în funcție de reacția celorlalți membri ai societății sau în funcție de o etichetă, ci ea se află în raport juridic cu valorile sociale.

Un grup de psihiatri canadieni au caracterizat profilul psihopatului și al delincvenței de mare periculozitate astfel:

-neputința de a profita de experiența sa și a altora;

-lipsa responsabilității și s sentimentelor de culpabilitate;

-imposibilitatea de a inter-relaționa cu ceilalți;

-un slab control sau chiar absența controlului asupra impulsurilor;

-simțul moral este puternic diminuat sau absent;

-imaturitate emoțională;

-egocentrism puternic;

-purtare pregnant antisocială și distructivă;

-lipsa de semnificație a pedepsei ca element de modificare a comportamentului.

Dintre principalele teorii asupra delicvenței putem aminti:

-teoria învățării sociale a agresiunii;

-teoria anomiei;

-teoria subculturilor delincvente;

-teoria controlului social.

Teoria învățării sociale a agresiuniii a fost propusă de Bandura 1971, conform acestei teroii o mare parte din comportament, inclusiv agresiunea este învățată prin observație, adică fără experiență directă. Bandura a dezvoltat raționamente pentru a explica efectele consolidării substitutive și ale pedepsei substitutive.

Primul raționament major privește funcția informativă a rezultatelor observate.

Potrivit acestei păreri, anticiparea consecințelor bazată pe observarea purtării altora și nu experiența imediată, este cea care ghidează acțiunea persoanei.

Al doilea motiv major se referă la efectele motivaționale ale condiționării și stingerii substitutive a stimulării emoționale. Astfel, se presupune că a fi martor la exprimarea sentimentelor altora induce, în general, reacții afective în observator. Aceste reacții afective produse în observator sunt concordate cu cele manifestate de persoana a cărei purtare a fost observată.

Bandura propune în analiza proceselor motivaționale în învățarea socială extinderea controlului comportamental prin consolidare și pedeapsa externă și substitutivă la auto-consolidare și auto-pedepsire. În agresiune, auto-consolidarea este considerată a fi forța motivațională principală când este conectată cu mândria personală.

Auto-pedepsirea pentru agresiune este dovedită când persoana suferă de sentimente de neplăcere, de regret și auto-acuzare. Bandura a propus variate mecanisme care să explice fenomenul în izbucnirile agresive:

-sub-evaluarea agresiunii prin comparație avantajoasă; -justificarea agresiunii în funcție de principii mai înalte;

-deplasarea responsabilității către o autoritate care este văzută ca asumându-și întreaga responsabilitate pentru acțiunea agresivă intenționată sau efectuată;

Difuziunea responsabilității către alte persoane care iau parte la acțiuni agresive sau ostile;

-dezumanizarea victimelor;

-învinuirea victimelor;

-reprezentarea greșită a consecințelor;

-desensibilizarea gradată prin care persoanele inițial non-agresive pot deveni progresiv agresive.

Comportamentul agresiv poate fi preîntâmpinat astfel:

-prin oprirea din dezvoltare a obiceiurilor violente;

-prin asigurarea dezvoltării obiceiurilor non-violente alternative.

Teoria anomiei este tratată de E. Durkheim în lucrarea „La division du travail” , în care ideea principală este că pe măsură ce societatea devine tot mai complexă, este tot mai dificilă menținerea coeziunii sociale, în consecință crește și nivelul delincvenței.

Termenul de anomie provine din limba greacă și desenează starea de dezagregare a funcționării unui sistem sau sub-sistem social, datorită deprecierii normelor sociale.

R. Merton (1970) a reformulat teoria anomiei, iar ideea lui era că în interiorul indivizilor se află cauza fundamentală a delincvenței ci indiferențele structurale și contradicțiile societății, chiar și atunci când se vorbește de o tendință moștenită pe care o posedă unii indivizi în comportamentul lor.

R. Merton identifică cinci tipuri de adaptare la o structură socială:

-conformismul –acceptă scopurile culturale și mijloacele instituționalizate de atingere a acestora.;

-ritualismul-a renunțat la valorizarea scopurilor culturale, dar se conformează la normele recunoscute;

-evazionistul-respinge scopurile și mijloacele recunoscute spre a le atinge retrăgându-se de obicei într-un univers al iluziilor prin drog, alcool, etc.;

-rebelul-contestatarul-refuzul scopurilor culturale și mijloacele având alte alternative;

-inovatorul-valorizează scopurile culturale dar respinge mijloacele instituționale de a le realiza;

Așadar, delicventul poate fi tratat din perspectiva unei lipse de tip social, decât ca o definire de tip psihologic, de patologie comportamentală;

Potrivit teoriei „sub-culturilor deviante” valorile au un important suport în determinarea comportamentului deviant al tinerilor.

A.K. Cohen este unul dintre principalii reprezentanți ai acestei orientări. Astfel, potrivit teoriei lui A. K. Cohen, care pleacă de la normele existente într-o cultură, identifică grupuri neprivilegiate sau frustrate cu norme și valori în contradicție cu cele ale restului societății pe care autorul le numește „subculturi delicvente”.

Cohen considera că aceste sub-culturi delicvente apar datorită următoarelor situații:

-unei dezvoltări economice reduse;

-existența unei bariere și a unei interdicții sociale;

-prezența unor nivele societale cu situație periferică;

-existența unei stări de spirit specifică cu sentimentele de izolare, frustrare și insatisfacție individuală și socială.

Ca o consecință a apariției acestor sub-culturi apare reacția de respingere și contestare a normelor și valorilor societății globale și constituirea propriilor norme de comportament.

Prin analiza acestor sub-culturi delincvente tot Cohen descrie următoarele trăsături specifice ale membrilor grupului:

-non-utilitarismul-membrii grupului produc delicte nu din rațiuni utilitare ci ca un „mod” de exprimare a solidarității cu grupul delincvent din care fac parte;

-malițiozitatea –se explică prin faptul că actul delincvent nu este cauzat de satisfacerea unei necesități materiale, ci ca o formă de „răutate”, o „sfidare” la adresa celorlalți, conținând acte de vandalism, distrugere de bunuri etc.;

-negativismul este reflectat atât de setul de reguli ale grupului, care au un conținut contradictoriu normelor sociale, dar și o „polarizare negativă” în raport cu acestea;

-grupul auto-nomic – presupune solidaritatea între membrii grupului, față de presiunile exercitate de alte subculturi;

-versalitatea-nestatornicia-caracteristica acțiunilor delincvente.

Putem concluziona că orice sub-cultură include un set de valori și norme diferit de cel al societății, uneori fiind chiar în contradicție cu sistemul de valori dominante, „contraculturii”.

Aceste sub-culturi delincvente impun deci membrilor săi să se desfășoare activități ilicite și delincvente. Mecanismul prin care aceste subculturi acționează -arată Cohen- este „socializarea în grup” prin transmiterea și „învățarea” diferitelor procedee și tehnici delincvente. De aceea teoria lui Cohen s-a mai numit și teoria „învățării reacției delincvente”.

Preluând ideile de mai sus, alți autori ca F.M. trasher consideră că delincvența juvenilă are ca sorginte constituirea de grupuri de tineri în bande organizate și structurate ale celor marginalizați și frustrați în raport cu modelul normativ și valoric al celor privilegiați.

W.F. White a elaborat o variantă a teoriei „sub-culturilor delincvente” încercând să explice delicvența juvenilă ca fiind rezultatul unui comportament învățat, ca fiind cea de la marginea străzii sau a societății de la colțul străzii. W.F. White arată că perioada adolescenței și a tinereții se caracterizează și prin stabilirea și fundamentarea unor relații de prietenie și camaraderie, de sociabilitate și comunicare între tineri, care se adună, discută, stabilesc planuri de acțiune. Majoritatea tinerilor din aceste grupuri sunt colegi de școală, de clasă, de stradă, de cartier etc., iar asocierea și participarea la activitățile grupului de prieteni este o modalitate de socializare a tânărului. Prin contactul cu aceste grupuri, tânărul își dezvoltă limbajul, aptitudinile, asimilând și interiorizând o serie de valori și norme specifice grupului. Unele dintre aceste grupuri au o situație periferică și marginală în societate, în interiorul grupului predominând sentimente de frustrare și insatisfacție socială și individuală, de violență și agresivitate. De aici apare și respingerea și contestarea normelor și valorilor societății adulților și constituirea unor valori și norme proprii în care mijloacele ilicite pentru obținerea bunurilor asociale prevalează.

Majoritatea acestor tineri au abandonat școala, au fugit de acasă, nu au servicii etc.. Din acest motiv activitatea grupului stradal care la început era caracterizată prin poluarea morală a locurilor publice – treptat se structurează spre comiterea de delicte mult mai grave.

Tot legat de „teoria sub-culturilor delincvente”, Cloward și Ohlin susțin și ei că această teorie se referă în special la delincvența de tip urban. Și tot ei afirmă că normele sociale legate de această teorie au un rol important, ele trasând granița dintre mijloacele legitime și nelegitime, iar în unele cazuri apare posibilitatea folosirii mijloacelor alternative. Potrivit celor doi cercetători, teoria transmiterii culturale care accentuează că sistemele de valori sunt distribuite pe diferite zone urbane, iar teoria asocierii diferențiate afirmă că sistemul de relații sociale este cel ce facilitează sau împiedică însușirea valorilor delincvente.

Concluzia care se poate trage este aceea că accesul la roluri nelegitime, ca și la roluri legitime, este delimitat de factori sociali și întărit de cei psihologici.

Există trei tipuri majore de sub-cultură delincventă, mai ales în rândul delincvenților din zonele urbane:

-primul tip-numit și modelul delincvent se bazează pe valorile de tip delincvent și urmărește obținerea de câștiguri materiale prin furt, șantaj etc.;

-al doilea tip-numit modelul conflictual-are ca normă de bază violența, membrii acestui grup manifestându-se prin folosirea violenței;

-al treilea tip-se referă la sub-culturile toxicomane, ajungând la dependență totală și se urmărește modelul de izolare sau evazionist.

Aceste modele apar deseori în forme combinate în forme de delincvență diversă.

Teoria comportamentului social a fost elaborată de Travis Hirschi, în a cărei viziune profilul delincventului tip este următorul: bărbat tânăr, crescut fără tată într-o mahala urbană, cu dificultăți la școală, în prezent șomer. Rezultă că unele persoane se comportă altfel decât ceilalți care sunt considerați convenționali, punându-se problema de ce se întâmplă acestea. O altă deducție este că actele delincvente sunt de durată. Această deducție provine din informația că acesta este șomer. Se pune întrebarea cât de mult lipsește controlul din condițiile de viață ale delincventului, și cât de mult este în mediile non-delincvente pentru a-i opri pe ceilalți actori sociali. Conform teoriei controlului social sunt elaborate patru forme de control ce acționează la nivelul societății convenționale și care are caracter restrictiv în învățarea comportamentelor indezirabile. Acestea sunt atașamentul, obligația morală, implicarea și convingerea sau credința.

Atașamentul –se referă la apropierea emoțională a actorului social față de ceilalți și implică o relație de valorizare reciprocă.

În perioada copilăriei, atașamentul se manifestă în familie, iar un comportament delincvent al copilului conduce la concluzia că există deficiențe de atașament dintre copii și părinți. Când familia este dezorganizată, fără afectivitate, atașament, interes etc., atunci apare dificultatea în socializarea copilului.

Angajamentul se referă la gradul în care actorul investește timp și energie pentru construirea unei cariere sociale legale.

În cazul în care investiția este mare și este dublată și de recompense, atunci nu apare activitatea delincventă, iar cu cât efortul este mai mic, cu atât mai mult apare posibilitatea de a comite delicte. Din cele prezentate, putem concluziona că cei mai expuși la comiterea faptelor antisociale sunt șomerii, persoanele sărace, deoarece ei nu riscă să piardă nimic, conform teoriei controlului social elaborată de Travis Hirschi.

Implicarea este o consecință a modului de angajare și exprimă gândul angajamentelor de tip social.

Convingerea se referă la acceptarea prescripțiilor sociale și a interzicerilor care ordonează comportamentul uman.

Nu numai sistemul de convingeri al unui individ constituie caua directă a comiterii delictelor, ci delincvenții acționează de cele mai multe ori ăn concordanță cu un impuls și apoi își justifică actul prin afirmații ce reflectă mai mult un stil de viață, decât un sistem normativ.

Această teorie este utilă prin faptul că oferă un ghid în activitatea cu astfel de subiecți; în cazul în care la delincvent nivelul de atașament, implicare sau convingere este scăzut și deci nu se poate utiliza, se poate acționa la nivelul comunității pentru a-l accepta într-un stil de viață apropiat de cel convențional.

Aceste teorii oferă îndrumări utile pentru înțelegerea comportamentelor de tip delincvent, în care actorii sociali care le-au comis au trăit în condiții extreme speciale.

Capitolul II

Factorii delictogeni

II.1.Violența în familie factor principal de generare a delicvenței juvenile

Condițiile extreme speciale în care au trăit, sau în care mai trăiesc încă tinerii care au un comportament delincvent, sunt întâlnite în familiile în care violența în familia respectivă este folosită ca u patern de coerciție ( ca un mijloc de constrângere de obicei din partea tatălui) și care se caracterizează prin comportamente abuzive fizice, sexuale sau emoționale.

Violența în familie include: violența fizică, rele tratamente aplicate minorului, limitarea independenței partenerului, nerespectarea drepturilor, sentimentelor, opiniilor. Ca alte trăsături pe care le mai poate avea violența în familie mai sunt: comportamentul necontrolat, așteptări nerealiste, tendințe de izolare, blamare reciprocă, manifestări violente în relațiile dintre membrii familiei, utilizrea forței și a admonestărilor verbale etc. violența în familie se manifestă mai mult în mediile sociale caracterizate de deprivare socială și economică ca în cazul șomajului, al sărăciei etc.

Așadar, violența în familie reprezintă o problemă socială, o problemă de sănătate și chiar o încălcare a drepturilor omului.

Violența în familie prin amploarea și formele ei grave în care se manifestă pune în pericol însăși existența familiei, ca grup social. Violența în familie reprezintă „orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru al familiei, împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material ”(Legea nr.217/2003).

Din studiul situației infracțiunilor săvârșite în anul 2012 rezultă că majoritatea faptelor comise între membrii familiei le constituie cele de omor, tentativă de omor, lovirile cauzatoare de moarte, pruncucidere, vătămare corporală, violul, actul sexual cu un minor, perversiune sexuală, corupție sexuală, incestul, tâlhăria, abandonul de familie (Art. 305 Cod Penal), rele tratamente aplicate minorului și punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji. Din totalul de 26890 de astfel de infracțiuni, în 2115cazuri autorii și victimele au fost soți sau rude apropiate , reprezentând 7, 80% .

Dintre cele 2115 de infracțiuni intrafamiliale, au fost victime 2182 persoane dintre care:

-minori-852 (39, 04%) din care 570 cu vârsta 0-14 ani și 282 cu vârsta 14-17 ani;

-majori-1330 (60,95%) din care 943 femei și 387 bărbați.

Dintre cei 2105 autori care au săvârșit infracțiunile intrafamilial, 386 (18, 33) aveau antecedente penale, 761 (36, 15%)erau sub influența alcoolului, 33 (1,56%) sufereau de boli psihice, 7 (0,33%) erau toxicomani și 918 (43, 61%) se încadrau în alte situații.

Violența domestică este un rău prezent în orice societate, diferențele care se consemnează de la o societate la alta sunt date doar sub aspectul frecvenței și al formelor concrete sub care se manifestă.

Familia este considerată ca fiind cea mai veche instituție creată de om, de-a lungul existenței sale social-istorice, ea reprezentând o formă de comunitate umană ale cărei relații dintre membrii săi (relații naturale-biologice, spiritual-afective și moral juridice) permit continuitatea speciei umane și evoluția societății.

Căsătoria și actul procreării oferă continuitate speciei biologice, iar procesul de socializare a descendenților oferă continuitate structurii sociale și modelului cultural care caracterizează societatea respectivă. În ansamblul lor, raporturile familiale reprezintă un tip specific de solidaritate și integrare socială, care implică indivizii aflați într-o interacțiune reciprocă și permanentă. Pentru acest motiv nu numai relațiile biologice ci și relațiile sociale definesc esența vieții de familie.

L. Stroup consideră șapte etape ale ciclului vieții de familie:

1.cuplul fără copii;

2.cuplul care așteaptă copii;

3.familia cu copii preșcolari;

4.familia cu copii de vârsta școlară;

5.familia cu adolescenți;

6.familia în anii de mijloc;

7.familia apropiată de bătrânețe.

De aici se poate vedea clar ciclul de viață familială care este generat de o serie de procese de creștere, dezvoltare, maturizare în centrul cărora educația și formarea copilului deține locul cel mai important. Familia nu este deci o realitate statică, ci una dinamică, care se adaptează permanent schimbărilor înregistrate atât în interiorul, cât și în exteriorul ei.

Funcțiile familiei se schimbă în timp, în relație cu schimbările culturale și de civilizație a societății. Însă două funcții ale familiei rămân sarcini majore de-a lungul istoriei, în orice timp și în orice loc. Acestea sunt:

– asigurarea confortului pentru satisfacerea nevoilor tuturor membrilor familiei;

-creșterea noilor generații.

De la aceste două funcții principale ale familiei trebuie să facem și o considerare generală a nevoilor individului care sunt necesare pentru o dezvoltare și funcționare normală. În acest sens Maslow a realizat o clasificare a nevoilor de bază a persoanei, astfel:

-tip I: nevoi fiziologice;

-tip II: nevoia de siguranță și securitate,

-tip III: nevoia de apartenență și dragoste;

-tip IV: nevoia de respect și stima de sine;

-tip V: nevoia de auto-dezvoltare.

Familia are menirea de a împlini aceste nevoi pentru membrii săi, în egală măsură, iar a-l proteja pe individ de neîmplinirea acestor nevoi înseamnă a-l proteja de suferință, de traumă.

Teoria traumei arată că funcționarea creierului este afectată emoțional de trăirile emoționale generate de traume. Ca urmare, dezvoltarea individului este frânată, stopată sau chiar se poate produce o regresie. Creierul funcționează la necesitatea maximă în cazul în care este complet relaxat, când individul trăiește pe plan afectiv o stare de relaxare și confort, iar anxietatea se păstrează la un nivel inferior.

În cazul copiilor această exigență devine stringentă pentru dezvoltarea lor ca indivizi fericiți, creatori liberi, la nivelul potențialului de care dispun. Kari Killen (1998) definește pe baza propriilor cercetări dar și a literaturii de specialitate șapte funcții parentale pe care părinții le îndeplinesc în măsura abilităților pe care le au:

-abilitatea părinților de a da prioritate nevoilor de bază ale copilului; ca de ex. a-i vorbi, a-i răspunde la chemări etc.;

-abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv;

-abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul său;

-abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le răsfrânge în relația cu copilul;

-capacitatea de a avea așteptări realiste față de copil;

-capacitatea de a percepe copilul în mod realist;

-abilitatea de a răsplăti, de a valoriza copilul, care are nevoie de încurajări și aprecieri.

Aceste funcții și abilități parentale sunt toate importante pe întreaga perioadă a copilăriei, astfel copilul va crește ca un adult normal, adaptabil, capabil de o viață independentă și normală și de a fi la rândul său părinte.

Dintre nevoile de bază ale copilului, Maslow precum și alți autori enumeră:

-nevoia de dragoste și de securitate – constituie condiția dezvoltării unei personalități sănătoase, dragostea făcându-l pe copil să se simtă în siguranță;

-nevoia de experiență și de stimulare condiționează dezvoltarea inteligenței copilului;

-nevoia copilului de a fi apreciat și de a-i fi recunoscute capacitățile, astfel un copil care este respectat de adulții din jur va crește cu sentimentul valorii și a respectului de sine, iar conduita sa în viață va fi în limitele acestui respect, el nu va avea devianțe de comportament, pentru că el nu va face decât acele lucruri care îl vor face să se respecte și să fie respectat;

-nevoia responsabilității duce prin satisfacția ei la satisfacerea autonomiei copilului care va învăța în același timp regulile a ceea ce este permis și ceea ce nu este permis. În acest proces de responsabilizare al copilului școala are și ea un rol important în dezvoltarea copilului alături de familie.

-nevoile de bază fiziologice ale copilului, dacă nu sunt satisfăcute de către adulți pot distorsiona dezvoltarea acestuia, ducând la consecințe grave, atât la nivelul indivizilor, cât și la nivelul societății în ansamblu.

Atunci când nu sunt îndeplinite cele două funcții ale familie apar deviații ca:

violența în familie și implicit maltratarea copilului care va suferi cel mai mult de pe urma violenței domestice.

Din punct de vedere clinic, o definiție a violenței domestice este formulată de Stark și Flitcraft (1996): violența domestică este o amenințare sau o provocare petrecută în prezent sau în trecut privind rănirea fizică în cadrul relației dintre parteneri sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoțit de intimidări sau abuzuri verbale; de distrugeri de bunuri care aparțin victimei; de izolarea de prieteni, familie sau alte potențiale surse de sprijin; de amenințări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; de furturi; de controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei; alimentelor; deplasărilor, telefonului și a altor surse de îngrijire și protecție.

Violența domestică este considerată de Organizația Mondială Contra Torturii în raportul din 1999, o formă de tortură. Conceptul juridic internațional al torturii apare în:

-articolul 1 al Declarației privind protecția tuturor persoanelor împotriva torturii și altor dureri provocate și tratamente crude, inumane sau degradante, din 1975;

-articolul 1 al Convenției împotriva torturii și altor dureri provocate și tratamente crude sau degradante, din 1984;

Tot Raportul OMCT argumentează ideea că violența domestică este o formă e torturare a femeii, aducând ca argumente cinci elemente principale care reies și din definiția enunțată mai sus:

-tortura constă într-o durere sau suferință acută, fizică sau mentală;

-există intenția de a provoca această suferință;

-este provocată cu scopul de a pedepsi, de a intimida;

-este provocată de către oricare persoană la instigarea sau cu consimțământul unei alte persoane;

-nu înseamnă tortură sau suferință rezultând din sancțiuni legitime. Aceste aspecte care definesc tortura se regăsesc în cazurile de violență domestică. Rezultatele studiilor și cercetărilor cu caracter sociologic și psihologic demonstrează cum copilul, dar în special adolescentul, reprezintă expresia cea mai vizibilă a dificultăților și carențelor familiale.

Influența patogenă a unei familii dezorganizate, dar și influențele nefaste care apar din conflictele dintre părinți, au repercusiuni asupra personalității copilului care se manifestă prin tulburări psihice și comportamentale cotidiene care vor avea repercusiuni și mai târziu ca persoană adultă. În mod normal, copilul are nevoie de ambii părinți, unul de același sex cu care să se poată identifica și în funcție de care să-și poată modela conduita până la vârsta adultă (tatăl), iar altul de sex opus care să devină un obiect de afecțiune permanentă care să emane dragoste, aprobare (mama).

Prin rolurile și funcțiile lor diferite dar legate între ele, ambii părinți formează o unitate prin care se organizează viața de familie și care orientează comportamentul copilului. La rândul ei, eșecul unității familiale este echivalent cu eșecul procesului de socializare a copilului.

Deci un cămin dezechilibrat, lipsit de armonie, cu conflicte puternice între părinți, va duce la marcarea profundă a vieții copilului făcându-l să trăiască sentimente de insecuritate, ducând la o concepție falsă pe care copilul o poate avea asupra vieții.

Aceste carențe familiale pot avea un rol negativ asupra procesului de dezvoltare al personalității adolescentului, apărând așa-zisele reacții de apărarea ale adolescenților „normale”:

-afective: anxietate, depresie, stări de excitație, obsesie, fobii, insecuritate etc.,

-caracterologice: imaturitatea proceselor afective, agresivitatea , detașarea, perfecționism, suprasensibilitate etc.;

-cognitive: eșecuri ale performanței școlare;

-psihosociale: conflicte cu familia, comunitatea etc.

Din cercetările sociologice făcute s-au put observa că dezorganizarea familială, atmosfera conflictuală din cămin, carențele stilului educativ al părinților, ca și manifestările deviante și anti-sociale ale acestora, apar ca fiind cei mai importanți factori care duc la apariția delicvenței juvenile. Centru de Cercetări Sociologice făcând legătura dintre calitatea vieții de familie și fenomenul delincvenței juvenile, a emis ipoteze corespondente cu caracter general legat de aceasta:

-situația socio-economică a familie care cuprinde: condițiile materiale, condiții de locuit, modul de administrare și raționalizare a bugetului familial. Ca o ipoteză același Centru de Cercetări a susținut că, cu cât familia se confruntă cu dificultăți materiale mari, cu atât probabilitatea de apariție a comportamentelor delincvente în rândul tinerilor este mai mare:

-stabilitatea căminului-în case sunt incluse cazurile de abandon, divorț, separare, deces, care produc destructurarea relațiilor intrafamiliale.

Ca ipoteză în familiile dezorganizate prin absența unui dintre părinți, apariția de cazuri de delincvență în rândurile copiilor și adolescenților este mai mare decât în familiile complete, care funcționează în mod normal.

-climatul conjugal-dacă există coeziune morală și afectivă nu apar probleme în astfel de familii, dar dacă există tensiuni, conflicte și modele de comportament negative, tendința de a săvârși acte delincvente de către copil este mai mare.

-atitudini anti-sociale ale mediului familial cum ar fi: alcoolism, conduite agresive și violența față de copii, părinți inadaptați social, părinți cu antecedente penale, toate aceste familii caracterizate prin atitudini anti-sociale și comportamente delincvente ale membrilor săi, dezvoltă un climat lipsit de valențe morale, creând un climat propice săvârșirii unor acte deviante de către minori și tineri.

-stilul educativ al familiei-cuprinde modul de supraveghere și control parental, cunoașterea anturajului copiilor, sistemul de recompense și sancțiuni, autoritatea excesivă sau lipsa de autoritate.

Ipoteza legată de stilul educativ al familiei este și faptul că lipsa de supraveghere al comportamentului copiilor în societate, o autoritate excesivă a părinților bazată pe pedepse corporale drastice duce la tendința de a comite delicte, ca și un răsfăț din partea părinților, favorizează comportamente similare;

-comportamentele pre-delicvente ale copiilor și tinerilor, adică cei care în decursul carierei școlare și profesionale mai târziu, au avut dificultăți de integrare socială, sunt mai predispuși decât alte categorii de tineri în a încălca normele juridice.

Într-un studiu realizat de același colectiv al Centrului de Cercetări Sociologice s-a făcut următoarea clasificare a familiilor:

-familie organizată sau legal constituită, cu relații normale între părinți sau între părinți și copii și cu stabilitate afectivă și morală;

-familie aparent organizată sau parțial dezorganizată, în care unul sau ambii părinți alterează și pe timp îndelungat echilibrul relațional prin conflicte, certuri, relații extra-familiale, abandon, alterând cu reveniri, dezorganizare etc.

-familie dezorganizată în care părinții sunt separați pe căi legale, sau în care unul dintre părinți este în detenție;

-familie descompletată în care unul din părinți a decedat sau a dispărut sau necunoscut;

-familie neorganizată-familie concubină;

-familie reorganizată-în care unul din soți s-a recăsătorit.

Conduita anti-socială a tânărului, așa cum reiese și din studiile de psihologie a copilului și din sociologia familiei, este consecința comportamentului și atitudinilor negative ale părinților, de aceea măsurile de prevenire a delicvenței juvenile, a comportamentelor anti-sociale ale adolescentului și tânărului trebuie să înceapă chiar cu familia, cu perfecționarea vieții acestuia, pentru sporirea potențialului educativ al părinților și pentru pregătirea adecvată în direcția unei desfășurări optime a procesului de socializare a copiilor și adolescenților.

Femeia este victima directă cel mai frecvent întâlnită în cazul abuzului în familie, iar copiii constituie ținta indirectă, cel mai des folosită ca pretext de abuz psihic îndreptat tot asupra femeii.

Femeia agresată fizic, verbal și uneori sexual este o victimă, iar abuzul bărbatului asupra femeii are mai multe modalități de manifestare:

-violența cronică, în conformitate cu atitudinile tradiționale, acestea manifestându-se în special în mediile sărace, muncitorești, dar și rurale, iar explicația este dată de:

a) femeia acceptă conform cutumei autoritatea soțului;

b)bărbatul simte nevoia de a-și satisface autoritatea și puterea în familie;

c)violența explozivă care duce la medic pentru obținerea certificatului medic-legal, având urmări post-traumatice, sechele neuropsihice, comportament de frustrare și vătămări fizice, corporale etc.

Dutton (1997-1998) prezintă o tipologie a persoanelor violente:

Tipul I –persoane violente anti-sociale; acest grup cuprinzând indivizii cei mai violenți din punct de vedere fizic, sunt manipulatori și narcisiști și predispuși la consumul de alcool și drog;

Tipul II – personalități de limită; acest grup cuprinde indivizi cu atașament deficitar, impulsivi, nesociabili, capricioși, care oscilează între indiferență și furie în mod rapid.

Tipul III – instabil emoțional; acest grup cuprinde 25% dintre persoanele violente și este alcătuit din indivizi al căror comportament este agresiv emoțional.

Healy și colaboratorii săi fac o altă clasificare a agresorilor în funcție de riscul la care este supusă victima:

-agresorul cu risc scăzut este un individ pentru care ofensa prezentă este primul incident violent, acesta de obicei are un nivel scăzut de școlarizare, probleme la locul de muncă, probleme financiare, probleme de relaționare ca de exemplu nu are prieten.

-agresorul cu risc mediu-este persoana care prezintă mai mult de doi factori de risc ca: abuz asupra copiilor, plângeri ale victimei agresate, amenzi sau arestări pe motiv de violență domestică, fără prieten.

-abuzatorul cu risc înalt-prezintă factori de risc: arestări pe motiv de violență domestică, ofense de tipul separării etc., tot risc înalt prezintă și abuzatorii asupra cărora nu se poate exercita o formă de control în ciuda intervențiilor și cei care sunt nepotriviți pentru tratamentul comunitar și sunt condamnați pentru sentința de încarcerare.

Cercetările efectuate au dus la descrierea unui portret al bărbatului agresiv cu partenera, care conține următoarele trăsături:

-răceala afectivă și distanțare emoțională;

-lipsa unor bune abilități de comunicare;

-preocupări obsesive;

-dependența de alcool și alte substanțe nocive;

-convingerea că puterea și controlul pot fi obținute doar prin violență;

-căderea încrederii în sine;

Portretul femeii victimă conține următoarele trăsături:

-pierderea încrederii în sine și a sentimentului valorii personale;

-pierderea controlului asupra situației și a propriului comportament;

-neglijarea personală-igiena-nutriție;

-creșterea consumului de alcool, droguri, tutun;

-stres ridicat, anxietate mărită, angoasă;

-tulburări psihosomatice ca: ulcer, migrene și alte probleme fizice etc.

Violența asupra femeii în familie poate lua diverse forme:

-abuzul fizic-este cel mai frecvent întâlnită formă de abuz, iar o formă particulară a femeii gravide care poate avea consecințe negative atât asupra femeii cât și asupra fătului, a dezvoltării sale normale, fizice și psihice.

-abuzul emoțional-este cel mai des întâlnită și este parte componentă în toate formele de abuz.

Abuzul emoțional cuprinde șase componente:

-frica –teama pe care o au femeile abuzate cu privire la siguranța lor fizică sau psihică;

-depersonalizarea apare când prin atitudinea și comportamentul partenerului, acesta o determină pe femeie să se considere un obiect fără nevoi, fără dorințe etc.;

-privarea cea mai des întâlnită în cazul femeilor este privarea economică și privarea socială;

-supra-încărcarea cu responsabilități este suportată de femeie în fiecare zi, până când aceasta își consumă energia pe plan emoțional și fizic, pentru a-și menține relația și familia, fără a obține nici o recompensă pentru efortul și energia pe care le depune;

-degradarea femeilor abuzate s produce de către parteneri prin atitudinile acestora față de femeie, spunându-le frecvent că sunt urâte, incompetente aceasta ducând treptat la scăderea stimei de sine;

-distorsionarea realității subiective constă în punerea sub semnul întrebării de către abuzator a percepției femeii față de realitate;

Violența asupra copilului se manifestă sub diverse forme:

-abuzul fizic presupune folosirea forței fizice de către cel care îngrijește copilul (care poate fi părintele, tutorele, părintele de plasament, baby sitter) având ca rezultat vătămarea copilului;

Categoria copiilor abuzați fizic îi include pe cei care au fost răniți în mod deliberat, precum și pe cei răniți din cauza insuficientei supravegheri;

Abuzul sexual asupra copiilor, conține și elemente de abuz fizic și emoțional, fiind totuși o categorie aparte de rele tratamente aplicate minorului, acestea referindu-se la atragerea, totuși convingerea, folosirea, coruperea, forțarea și obligarea minorului să participe la activități de natură sexuală;

Cele mai des forme este considerat de Garbarino ca fiind un atac al unui adult asupra dezvoltării conștiinței de sine și a competenței sociale a copilului.

Cele mai dese forme de abuz emoțional sunt cele la care recurg părinții sub forma pedepselor cum ar fi: terorizarea copilului, degradarea copilului, exploatarea lui, izolarea copilului prin închiderea în diverse spații închise, precum și coruperea copilului prin învățarea unor comportamente neadecvate, agresive, nesociale, rasiste, imorale etc.

O altă formă de violență asupra copiilor este și aceea prin care ei sunt percepuți negativ de către părinți, fiind considerați ca o sursă a problemelor părinților și din această cauză sunt ridiculizați, respinși, jicniți frecvent.

O altă formă de violență asupra copiilor este și aceea prin care copilul este amenințat cu pedepse sau chiar cu alungarea lui, aceste amenințări creând copilului o stare de anxietate.

O formă de abuz asupra copiilor poate fi și aceea prin care părinții sunt violenți unii cu alții, copiii trăind în anxietate și uneori au chiar ei grijă atât de ei, cât și de părinții lor. Aceste responsabilități pe care copiii și le asumă sunt peste puterile lor de cele mai multe ori, iar ei nefiind suficient de maturi nu reușesc să le facă față, aceasta având repercusiuni serioase asupra învățării, cât și a întregii vieți, având probleme de identitate dar și de conștientizare a propriei valori.

Asemănător cu abuzul fizic și al altor forme de abuz emoțional este și abuzul pe care-l suportă copiii ai căror părinți consumă droguri, care pot distorsiona percepția copilului asupra realității. Copiii ca și în cazul celorlalte tipuri de abuzuri se simt vinovați pentru tot ce se întâmpla. În plus consumul de droguri duce la izolarea și stigmatizarea familiei, astfel din toate acestea tot copiii vor avea mai mult de suferit.

Copiii consumatorilor de substanțe pot avea diagnosticul de alcoolemie fetală care se caracterizează prin: malformație congenitală, retard mintal, tulburări de creștere, iar în cazul mamelor care consumă droguri în timpul sarcinii, există riscul ca nou-născutul să aibă simptome de abstinență cu tremurături, vomă, agitație motorie, diaree, crampe abdominale.

O altă formă de abuz pe care o suferă copii este aceea pe care aceștia o suportă în momentul când părinții divorțează, fără să fie capabili să realizeze creșterea lor. În acele momente copilul devine anxios, cu resentimente confuze, iar furia și disperarea copilului din acele momente care nu pot fi exprimate în mod indirect, duc la deprimarea lui devenind un copil dificil.

Abuzul emoțional are în general un efect negativ asupra copiilor, ducând de cele mai multe ori la întârzieri le dezvoltării sociale și intelectuale ale copiilor. Acest tip de abuz este întâlnit mai des în familiile disfuncționale, iar efectul lui se vede de multe ori în mediul școlar și familial.

Neglijarea copiilor constă în rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor biologice, emoționale și educaționale ale copiilor și punându-se în pericol dezvoltarea fizică, emoțională, cognitivă și socială.

Neglijarea se manifestă sub diverse forme:

-carențele de creștere și dezvoltare;

-neglijarea educațională prin permiterea absenteismului școlar sau și mai grav neînscrierea copilului într-o formă de învățământ;

-neglijarea fizică prin neasigurarea de către părinți a condițiilor decente de a trăi, ca cele de îmbrăcăminte, locuință etc.;

-neglijarea medicală prin neprezentarea la medic, lipsa de interes pentru sănătatea copilului etc.;

-neglijarea emoțională prin:

-îngrijarea și afecțiunea neadecvată;

– refuzarea îngrijirii psihologice;

-întârzierea în îngrijirea psihologică;

-abandon și supraveghere inadecvată reprezintă o altă formă de maltratare a copilului, prin neglijarea nevoilor sale.

Legislația românească a stabilit la șase luni perioada maximă de timp după care un copil este declarat abandonat. Dacă în acest timp părinții biologici au fost dezinteresați de copil, astfel conform declarației judecătorești, copilul este declarat abandonat.

Atmosfera de violență din familie poate produce adevărate traume copiilor, ei fiind lipsiți de dragoste și siguranță în astfel de familii. Mama care trăiește într-o astfel de familie nu mai poate să-i asigure copilului protecția necesară și îngrijirile de bază copilului care poate prezenta probleme emoționale, mintale, anxietate, izolare, manie, depresie, neîncredere în sine, având probleme de comportament ca agresivitate, fuga de acasă, consum de droguri, de alcool, probleme școlare prin absenteism, lipsa de concentrare, de maniere sociale etc.

Alți factori care influențează conduita minorului sunt și atitudinile antisociale ale mediului familial cum ar fi: conduite agresive și violente din partea tatălui sau a ambilor părinți, antagonism parental extrem, săvârșirea unor fapte sancționate de legea penală de către tată, sau mai grav de către ambii părinți, sau chiar de către frații mai mari. Toți acești factori influențează conduita minorului, determinându-l să comită acte cu caracter predominant delincvent.

Unii cercetători au observat că sentimente de mânie și de violență, dar și manifestări de impulsivitate apar la copii numai în familiile dezorganizate sau divorțate, ci chiar și la familiile nedivorțate, dar unde există conflicte între părinți și neînțelegere.

Familiile care se caracterizează prin disfuncții în privința desfășurării normale a socializării copilului, au și un stil educativ deficitar, care se manifestă fie prin indiferență, fie prin răsfăț excesiv, sau să-și impună cu orice preț dorința, chiar în mod tiranic.

Din cercetările făcute de specialiști s-a constatat că o parte dintre minorii delincvenți nu erau supravegheați de părinți și aveau ca parteneri persoane (copii sau adulți) cu comportament anti-social sau cu antecedente penale. Mulți dintre acești copii aveau o situație școlară cu rezultate slabe, manifestându-se prin corigențe, repetenții, absențe nemotivate de la școală, care erau favorizate de atitudinile neglijente ale părinților, aceștia neținând legătura cu școala.

Așa cum am arătat mai sus, un rol important revine familiei în promovarea valorilor și atitudinilor morale față de copii. Gradul de organizare și coeziune familială, climatul conjugal și relațiile intra-familiale (dintre părinți și copii), dar și modelul educativ pe care îl promovează părinții, influențează foarte mult socializarea și integrarea morală a tinerilor. Cu cât părinții sunt tot mai mult prezenți în viața de familie și reușesc să realizeze o cât mai bună comunicare socială și psihică cu copiii și cu cât relațiile din interiorul familiei se întemeiază cât mai mult pe stimă, afecțiune și respect reciproc, cu atât se realizează mai armonios socializarea și integrarea morală a tinerilor, prin cunoașterea, învățarea și interiorizarea normelor de conviețuire socială, ca mai apoi să le respecte din convingere pe acesta.

În situațiile în care în familie apare indiferența, lipsa de comunicare, tensiuni conjugale, alcoolism, boli psihice etc., toate acestea duc la diminuarea aportului social al familiei și la apariția unor manifestări și deprinderi negative, promovând un stil educativ deficitar, care duc la o mai mare dificultate în adaptarea și integrarea socială a membrilor ei, copiii mai ales învățând din sânul familiei comportamente și manifestări deviante, cum ar fi: fumatul, consumul de alcool, violența, furtul etc.;

Se poate trage concluzia că disfuncțiile familiale au o influență foarte mare asupra conduitei morale a adolescenților. O tipologie a familiilor „problemă” poate fi și următoarea:

-familii cu carențe educative în care pot intra familiile organizate sau „aparent” organizate, cât și familii dezorganizate dar care au un stil de educație defectuos, fără valori pozitive socializatoare pentru copii și care nu se ocupă cu controlarea copiilor, neinteresându-se de situația școlară dar nici de modul de petrecere al timpului liber;

-familii cu probleme deosebite în realizarea funcțiilor datorită dezorganizării sau descompletării grupului familial prin deces, divorț etc., dar și cele în care au loc certuri, tensiuni, agresiuni etc.;

-familii cu probleme deosebit de grave în care ambii părinți sunt bolnavi cronici, fizic sau mintal, alcoolici, imorali, cu antecedente penale sau recidiviști.

Datorită condițiilor deficitare de educație se pot dezvolta trăsături greșite de caracter care se concretizează în conduite defectuoase, în tendințe conflictuale sau frustrante, toate ducând la comportamente marginale sau deviante ale adolescenților.

S-a constatat de către specialiști că părinții care folosesc ca tehnici disciplinare mai ales discuții pe bază de argumente și instrumente psiho-afective, cresc copii cu o aversiune mai mare față de agresiune decât părinții care utilizează frecvent pedepsele fizice. Părinții care descurajează violența comportându-se ei înșiși în mod neviolent, servesc ei drept model de neagresivitate pentru copiii lor. Efectuarea experimentelor specifice a permis specialiștilor să dovedească că expunerea la acțiuni agresive, generează violență, tot astfel expunerea la modele și acțiuni non-agresive duce la reținerea persoanelor de a se comporta agresiv, chiar în cazurile când aceștia au fost provocați. Din acest gen de experimente specialiștii au concluzionat că socializarea are un rol fundamental în prevenirea și controlul violenței.

Specialiștii au acordat atenție diferențelor dintre bărbat și femeie în promovarea și receptarea violenței, apărând o deosebire legată de agresivitate, astfel s-a observat în diferite ocazii, cum ar fi în violența ilegală în timpul unor lupte de stradă, în jocul copiilor etc. că bărbații iau inițiativa agresivității și se comportă mai violent.

O altă deosebire dintre bărbați și femei ar fi și aceea că bărbații se angajează mult mai repede în diferite forme de agresivitate directă, de la înjurături, până la bătăi și chiar omoruri, pe când femeile se angajează în forme de agresivitate indirectă, cum sunt bârfele, răspândirea de zvonuri denigratoare etc.

Ca modalități de reducere a violenței s-a folosit de mult ori pedepsele instituționale care uneori în cazul delincvenței juvenile, pedeapsa prin instituțiile corecțional, cu atât mai mult închisoarea, a început să ridice în ultimul timp numeroase semne de întrebare în rândul specialiștilor care consideră că personalitatea tânărului poate avea de suferit datorită stigmatizării mai ales prin întemnițare.

Tot prin diverse studii s-a observat că pedepsirea copiilor care se comportă agresiv, mai ales pedepsirea fizică nu are efectul dorit. În acest sens, s-a constat că cei pedepsiți frecvent în copilărie pentru comportament agresiv devin ei înșiși mai agresivi decât copiii normali, iar când devin adulți provoacă într-un grad mai mare violența în familie.

Din consecințele răului tratament al copiilor prin abuz mai ales fizic sau prin neglijarea lor, s-a constat că acești copii au devenit ca adulți mai violenți, au comis mai multe acte deviante în adolescență.

Ca mijloace exterioare de control al violenței, cum ar fi cea menționată mai sus prin pedepsele instituționale, s-a constat că sunt și costisitoare pentru societate, de aceea se consideră că în domeniul agresivității anti-sociale să opereze prioritar mecanisme ale controlului intern, din interiorul individului. Anticiparea pedepsei și a ripostei este un asemenea mecanism.

Starea precară socio-economică a familiei poate genera situație de risc pentru copii, aceștia depinzând de veniturile și deciziile părinților. Majoritatea familiilor care se confruntă cu aceste probleme au tendința de a neglija și de a abuza copiii, de a le aplica tratamente, de a-i exploata prin muncă, aceasta ducând la abandon școlar și implicit la excluderea din viața socială.

Un fenomen care poate da naștere la conflicte familiale cu repercusiuni asupra copiilor ca subnutriție, abandon școlar, abuz, violență etc., poate genera și șomajul, care duce la stres, scăderea stimei de sine, anxietate etc.

Copilul reprezintă realizarea cea mai de preț a oricărei familii, dar reprezintă și ființa umană cea mai expusă la situații de risc: neglijare, izolare, imposibilitatea asigurării condițiilor optime de dezvoltare, de evoluție a personalității, abandon etc.

Copiii în dificultate sau în situație de risc reprezintă o categorie socială largă care necesită soluții specifice pentru fiecare categorie, cum ar fi: copii abandonați și instituționalizați, victime ale traficului etc.

În scopul protejării și promovării drepturilor copilului s-a dat Legea nr.272/2004 care extinde aria de reglementare la toți copiii, indiferent unde sunt, lângă părinți sau separați de ei, la școală, în țară sau străinătate etc., garantându-li-se drepturile prevăzute de Convenția ONU cu privire la drepturile copilului.

În scopul prevenirii și limitării violenței și a comportamentului ant-social în general, se pot enumera:

-strategii politico-economice de limitare a marginalizării și excluziunii sociale și a sărăciei;

-încurajarea activităților și instituțiilor prosociale;

-reducerea la expunerea violenței mass-media și la alte surse care promovează modele violente;

-înlocuirea pedepselor corporale cu tehnici mai pozitive în creșterea și educarea copiilor;

-îmbunătățirea asistenței prenatale și postnatale astfel încât să se micșoreze proporția populației cu riscuri în dezvoltarea psihică normală și care au deficiențe în capacitățile de învățare socială și comportamente prosociale.

II.3. Prevenția violenței și controlul social

Ca modalități de prevenire a violenței în familie, Stark & Flitcraft analizează în domeniul violenței în familie următoarele modalități de prevenire:

-prevenirea primară, secundară și terțiară.

Prevenirea primară urmărește scăderea numărului de cazuri de violență domestică prin schimbarea unor comportamente care țin de mediul în care apar cazurile.

Măsuri de prevenire primară sunt:

-educarea comunității pentru a face o recunoaștere a fenomenului;

-conștientizarea de către femeia victimă a gravității situației;

-informarea cu privire la riscurile și consecințele agresiunilor.

Prevenirea secundară se instituie în cazurile de identificare și are ca obiectiv o intervenție cât mai rapidă și mai eficientă.

Elementele specifice unei astfel de intervenție sunt:

-identificarea cazurilor;

-tratamentele medicale pentru victimă;

-evaluarea aspectelor de sănătate mintală;

-colectarea de informații despre victimă, partener, copii;

-evaluarea gradului de siguranță în care se află victima;

-referirea cazului pentru aplicarea legii;

-referirea către serviciile comunitare specializate în violența domestică.

Prevenirea terțiară se realizează prin intervenția organizațiilor și a organismelor abilitate să dezvolte servicii de specialitate.

Serviciile specializate trebuie să dispună de:

-personal specializat și cu experiență în abordarea violenței domestice;

-sistem de înregistrare a datelor privind cazurile;

-colaborări cu alte servicii, rețea;

În perioada actuală când dinamica sistemului infracțional sub toate formele este în creștere controlul social a cunoscut profunde transformări în societățile moderne.

Unele dintre aceste transformări Cohen le sintetizează astfel:

-intervenția crescută a statului în controlul tuturor formelor de devianță;

-diferențierea și clasificarea devianților în categorii din ce în ce mai fine;

-izolarea devianților, respectiv închisoarea ca loc de transformare și puniție a delincvenților;

-scăderea disciplinării de tip corporal și înlocuirea ei cu disciplina spiritului.

În acest context se poate vorbi de cinci căi principale de reacție în cazul controlului social:

1)măsuri penale: pedepse în sensul dreptului penal;

2)măsuri legale non-penale: despăgubirea victimelor după dreptul civil, acțiuni legale administrative, etc.;

3) măsuri terapeutice non-penale: tratament psihologic, psihiatric etc., cu intenția de a schimba comportamentul, inclusiv al criminalului sau înclinația spre un astfel de comportament;

4)măsuri educative (non-penale) care se referă la mijloace de reinserție a delincventului;

5)măsuri sociale non-penale de schimbare a mediului: acțiuni vizând schimbarea mediului social cu scopul de a reduce posibilitatea de transgresiuni ca de exemplu construirea de căi rutiere prin care să se evite accidentarea cicliștilor, pietonilor etc.

În sistemul punitiv de tip penal al controlului social se observă în ultimul timp câteva caracteristici:

1)creșterea controlului de stat, penal și non-penal acestea realizându-se prin creșterea numărului de polițiști la 100000 de locuitori în ultimele decenii în toate țările; creșterea ratei de condamnare pentru diverse delicte etc.;

2)o stabilitate și uneori chiar creșterea ratei de încarcerare;

3) o trecere de la aspectele educative moralizatoare spre o supraveghere crescută, ca mijloc de control, de exemplu al acestui tip de supraveghere îl reprezintă supravegherea electronică, foarte des folosită în zilele noastre prin care pot fi urmărite alei, parcuri, intersecții, deplasări pe un teritoriu, putându-se astfel detecta persoanele consumatoare de alcool, droguri etc.

Eficacitatea acestora duce chiar la o împărțire a politicii penale în „delincvența violentă” și „mica delincvență”.

Controlul social în domeniul delincvenței juvenile pune accent mai ales pe aspectul pedagogiei sociale.

Aparatul judiciar are în vedere tot mai mult în ultima perioadă grupurile sociale cu capacități limitate de gestiune a conflictelor, iar dinamica socială a gestiunii conflictelor se axează tot mai mult pe restaurarea capacităților de autoreglare a grupurilor sociale.

Pentru reglementarea conflictelor se determină patru moduri raportoare față de normele juridice:

1)figura sancțiunii ce determină o raportare pasivă față de juridic, în acest caz conflictul este adus în fața justiției de una din părți, de obicei de victimă, iar procesul de rezolvare vizează aplicarea unei pedepse;

2)figura controlului sau modul de raportare pro-activă, față de judiciar presupune o dimensiune socială mai largă, atât în ce privește denunțarea conflictului, cât și modalitățile de depășire a acestuia;

3)figura supravegherii sau modul de reglementare administrativă care presupune existența unor reguli și interdicții disciplinare, care în prima etapă conflictul este preluat de un organism public specializat în reglementări particulare care poate face aprecieri la oportunitatea unor măsuri și sancțiuni, iar în a doua etapă când amenințarea virtuală a recursului judiaciar nu a dus la efectele așteptate, intervine calificarea de tip penal și nu doar disciplinar;

4)figura auto-controlului se referă la raportarea de tip particular sau modelul de rezolvări particulare, unde de regulă părțile implicate recurg la un mediator non-penal sau cad de acord în mod direct, fără să mai antreneze un denunț juridic sau administrativ.

Unele dintre activitățile de tip penal au deci ca obiective medierea raporturilor sociale.

II.4. Intervenția în cazul violenței în familie

Intervenția în cazul violenței în familie urmărește să atingă două obiective:

-un obiectiv pe termen scurt – de a depăși starea de criză;

-un obiectiv pe termen lung – de a se realiza restabilirea victimei și de a se face terapie cu agresorul.

În elaborarea planului de intervenție se are în vedere identificarea scopurilor, a sarcinilor, a serviciilor, alegerea modalităților de intervenție, stabilirea limitelor de timp și a responsabilităților, iar implementarea lui presupune îndeplinirea sarcinilor, scopurilor și a activităților care conduc la reducerea sau eliminarea riscurilor și la tratarea sau diminuarea efectelor acestora.

Whitman (1988) pune accentul pe trei principii de bază în intervenții cu victime și agresori în situații abuzive:

1)să nu se provoace durere în plus persoanei care solicită sprijinul asistenței sociale;

2)să se găsească strategii care să fortifice victima și care să determine schimbări sociale pozitive în viața acesteia, care să fie văzute pe termen lung, dar care să fie în acord cu satisfacerea nevoilor ei imediate;â3)în orice fel de intervenție profesionistul trebuie să acționeze împreună cu victima și nu pentru ea.

Victima trebuie să-și recâștige puterea de a-și conduce viața, de a decide pentru sine ce este mai bine. Specialistul nu trebuie să decidă pentru victimă, ci doar să-i respecte deciziile și să-i ofere sprijin când victima trebuie să ia decizii.

Femeia victimă a violenței poate pela următoarele servicii:

-serviciile de caritate-se bazează pe empatie, compasiune și pot fi oferite de către o organizație, de către o persoană sau de către o agenție. Acest tip de servicii soluționează probleme doar pentru o perioadă de timp, dar nu rezolvă problema femeii care este victimă a violenței domestice;

-serviciile de reabilitare –vizează în special sănătatea fizică și mintală, precum și capacitățile de adaptare scăzute etc. Acest tip de servicii se acordă atât victimei, care de obicei este femeia, cât și copiilor și agresorului, acționându-se pentru restabilirea femeii victimă și a celorlați membri ai familiei afectați de violență, aceasta realizându-se prin intervenții specifice realizate de către preofesioniști din echipe interdisciplinare;

-serviciile de suport sunt rețele care sprijină victima și o asistă în procesul de reabilitare, aceste servicii acordă sprijin victimei pe termen lung;

-serviciile de prevenire au ca scop schimbarea mentalităților și a educației acesteia.

Domeniile de intervenție sunt pentru sănătatea fizică și psihică a femeii și a copiilor, prin aceasta urmărindu-se întreruperea lanțului de transmitere a violenței de la o generație la alta.

Serviciile de reabilitare pentru femeia victimă a violenței domestice conțin programe recuperatorii ca: terapie, consiliere, educație, grup de sprijin.

Psihoterapia se adresează unor probleme profunde din personalittaea individului care împiedică adaptarea sa.

Consilierea reprezintă o modalitate de sprijinire a victimei pentru a identifica prorpiile probleme și pentru a găsi resurse cu care să răspundă acestor probleme.

Prin acest tip de intervenție, consiliere, individul capătă încredre în capacitățile lui, acesta putând să-și descopere punctele tari și pe cele slabe ale situației în care se află, putând să le alcătuiască o strategie de urmat și o ierarhie a priorităților.

În cazul consilierii în grup apare avantajul dat de faptul că familiile beneficiază de experiențele altor familii.

Consilierea în grup mai prezintă avanzaje și pentru femeile cu tendințe de tăcere și izolare în relațiile abuzive. Multe victime în cadrul consilierii de grup încep să-și dea seama că nusunt singure și că nusunt ele răspunzătoare pentru violența din familiile lor, ele reușind în cadrul grupului de consiliere să-și împărtășească experiențe, sentimentele și să fie încurajate pentru a lua decizii.

Grupul de sprijin este o altă modalitate de intervenție în care beneficiarul cunoaște și punctul de vedere care porvine de la persoane care au trăit experiențe asemănătoare. Tot cu ajutorul grupului de sprijin victima capătă încredere în propriile puteri, căutând apoi resurse pentru a ieși din situație.

Programele educaționale au ca scop învățarea de către victimă a normelor, valorilor, deprtinderilor, atitudinilor, cunoștinețelor care să-i faciliteze victimei adaptarea la realitate.

Modurile de comportare, gândire și simțire se realizează prin procese etapizate. În prima etapă sunt identificate în mod individual ,,erorile de gândire”, iar în a doua etapă, modelele abuzive de comportament sunt înlocuite cu moduri de interacțiune neagresive, prosociale, cum ar fi: comunicarea interpersonală, rezolvarea problemelor, managementul furiei, medierea, negocierea, etc.

Modelele educaționale sunt folosite mai ales caparte a programelor corecționale.

În scopul sprijinirii copiilor care sunt victime ale violenței în familie în țări ca SUA, Anglia, Australia și Noua Zeelandă se aplică cu succes modelul Duluth, conform căruia siguranța copiilor și a femeilor victime ale violenței familiale este cel mai bine realizată prin internarea pe o perioadă limitată a mamei și a copiilor într-un Centru de Vizitare familială. Obiectivele unei astfel de intervenții sunt: reducerea recidivei, oferirea posibilităților de vizitare a copiilor de către celălalt părinte, ajutor oferit părinților în stabilirea bunelor relații parentale-cursuri de educație parentală.

II.5. Familie dezorganizate. Divorțul

Divorțul, prin dezorganizarea familiei pe care o produce, are efect atât asupra adulților, dar mai ales asupra copiilor, aceștia fiind privați de sprijinul emoțional și de securitatea atât de necesare în dezvoltarea echilibrată și armonioasă a personalității lor în formare.

Dezorganizarea unei famiii nu se produce numai prin divorț, ea se mai poate produce și din diverse alte cauze cum ar fi: decesul unuia dintre părinți, spitalizarea îndelungată a unia dintre părinți, privarea de libertate a unuia dintre părinți, alcoolismul, absența afecțiunii, confruntarea cu probleme economice dificile, conflicte între soți etc.

Toate aceste situații au o puternică influență negativă asupra copiilor, în special a adolescenților care sunt foarte sensibili la aceste crize, unii fiind traumatizați sufletește, mai ales în momentul divorțului părinților lor.

Dar numai dezorganizarea familiei reprezintă un factor determinant care poate duce la inadaptarea socială a miorului sau adolescentului, ci și incapacitatea educativă a familiei, care se manifestă prin carențele procesului de socializare, dar și incapacitatea ei de a-și îndeplini funcțiile de bază. În acest sens avem: deteriorarea climatului conjugal prin lipsa de coeziune morală și afectivă între soți, dar și prin conflicatele și modelele comportamentale negative, dar și prin lipsa de supraveghere și control parental, absența autoritățoo sau autoritatea excesivă, ignorarea petrecerii timpului liber și a anturajului minorului etc.

II.6. Alcoolismul

Alte elemente care favorizează apariția delincvenței în rândul tinerilor cum sunt cele enunțate mai sus, ca: divorțul, familiile dezorganizate, șomajul, violența parentală și violența casnică, drogurile și alcoolul. Alcoolul și drogurile mai ales au devenit elemente îngrijorătoare în ultimii ani, mai ales în rândul adolescenților.

Dacă nu se intervine la timp, alcoolismul poate deveni o boală cronică și progresivă. Ea se carcaterizează prin pierderea controlului asupra consumului de alcool care poate crea serioase probleme sociale, juridice. Fizice și psihice, atât pentru persoana alcoolică dar și pentru comunitatea din care face parte acea persoană.

Modul de viață pe care ducem fiecare se referă la alemente obiective ale traiului, în condiții materiale și economice ale vieții noastre.

Stilul de viață constă în combinațiie diferitelor practici și deprinderi comportamentale și condițiile de mediu ce reflectă modul de viață, influențate de antecedentele familiale, condițiile culturale și socio-economice ale persoanei. Deci stilul de viață al inei persoane, mai ales a unui tânăr, adolescent poartă amprenta modului de viață al comunității și al grupului în care persoana respectivă s+a născut șia crescut. Odată cu adolescența, când apate și procesul de cristalizare a personalității, începe să se contaureze un stil de viață propriu, pe care tinerețea și apoi maturitatea îl vor duce la desăvârșire. În structura lui, stilul de viață va suferi influența familiei,a așcolii și a altor instituții educative care se interferează cu influența celor apropiați, a televiziunii, mass-media, care pot fi prelucrate critic și valorizate de către indivizi.

Alături de stiluri de viață defavorabile pentru sănătatea fizică și psihică a tinerilor, a indivizilor în general, există și pot fi modelate prin acțiuni educative și stiluri de viață favorabile unei bune dezvoltări fizice și psihice. Pentru promovarea stilului de viață sănătos, o serie de instituții cum ar fi de sănătate, de învățământ, sociale, care se ocupă de această problemă importantă, mai ales pentru adolescenții care sunt mai vulnerabili.

În cauzalitatea alcoolismului s-au stabilit câțiva factori probabili:

-sexul-rata alcoolismului la bărbați față de femei este de 3 :1;

-istoricul familial-riscul copiilor alcoolici de a deveni ei înșiși alcoolici este de aproximativ 4 ori mai mare decât la copiii nonalcoolicilor etc.